simbolistica universului concentrationar comunist in filmul cel mai iubit dintre pamanteni (2004)
TRANSCRIPT
1
Simbolistica universului concentrationar comunist in filmul
“Cel mai iubit dintre pamanteni”
Filmul “Cel mai iubit dintre pamanteni” in regia lui Serban Marinescu aparut in
1993, ramane etalonul in ceea ce priveste infatisarea realitatii feroce a sistemului
represiv din Romania comunista a anilor cincizeci-saizeci. Beneficiind de prestatia
remarcabila a catorva din marii actori ai scenei romanesti ( Stefan Iordache, George
Constantin, Gheorghe Dinica, Dorel Visan, Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc, Mitica
Popescu ), ecranizarea romanului omonim al lui Marin Preda impresioneaza prin forta
restituirii demersului istoric al celei mai negre perioade a comunismului national,
perioada anilor cincizeci , regizorul efectuand un decupaj substantial, emotional in
primul rand, al universului penitenciar.
Fenomenul literar nascut in urma contactului direct si unilateral cu universal
concentrationar a generat memorialistica, autobiografia, diariumistica, un mod de a
scrie ce impune, ca si nivel de intensitate harta sensibilitatilor umane in cea mai intima
profunzime a trairilor sale. Doar lirica mai asuma si concentreaza la un nivel atat de
intens, transgresand trecutul si prezentul, circularitatea sentimentelor ce jaloneaza
drumul dintre iubire si ura. In acelasi mod dar uzand de impactul vizualului , filmul
asuma rolul de martor obiectiv si pastrator al memoriei.
Ma voi raporta la o analiza semantica a discursului politic, ideologizat si
ideologizant, sublimata in tipul reprezentativ al tortionarului : cel aflat in contact fizic
permanent cu detinutul si cel aflat in spatele unui birou si care proceseaza detinutul.
Pe de alta parte voi incerca sa schitez o incercare de deconstructie a simbolurilor si
imaginii puterii regasite in film.
2
O imagine inchide in sine in cel mai inalt grad fundamentul autoritatii impuse,
care striveste orice urma de constiinta si de umanitate. Este simbolul vizual ce
incifreaza poate ceea ce Dante scria in Divina Comedie : “Lasati orice speranta voi care
intrati aici.”
Pret de cinci secunde in prim-planul cadrului este filmat pumnul cu ghiul -
acesta fiind o licenta autohtona - strans, dominator asezat peste o carte groasa cu
coperti negre. Ceea ce mi se pare exceptional este faptul ca intreg cadrul induce o
incertitudine profunda asupra privitorului. Teama de ce va urma ma izbeste cu puterea
unui ciocan. Nu stiu ce este cartea respectiva. In alte vremuri as fi banuit ca este
Evanghelia din care judecatorii isi extrageau autoritatea simbolica cu care erau investiti
pentru a-si exercita puterea. Acum pot banui ca aceeasi carte este elementul cel mai
important ce legitimeaza puterea autoritatii si delegitimeaza orice incercare de aparare.
Cheia de bolta a intregii constructii vizuale este acea carte anonima cu coperti negre,
aflata la temelia edificiului. O carte nu condamna ea este un obiect , o unealta sau un
mijloc. Dar cel ce se foloseste de litera sau de spiritul ei poate condamna. Functia
coercitiva a acuzatorului se sprijina pe acest anonim obiect , care poate fi orice – de la
Codul Penal la o scriere a parintilor fondatori ai ideologiei comuniste -. Pumnul care se
strange exprima o pozitie de dominare absoluta. O dominare gestuala ce are rolul de a
transmite interlocutorului o inevitabila dominare fizica si mentala. Un pumn inclestat
nu promite nimic bun. Daca inainte exprima revolta neputincioasa , acum, in noile
conditii exprima vointa puterii, vointa de inabusire a oricarei rezistente, forta bruta a
putintei. Este reprezentarea simbolica , extrapolata gestual a mecanismului inexorabil
al represiunii. Pe de alta parte daca pumnul si cartea sunt reprezentari ale unei pozitii
dominatoare a sistemului, fiind deci impersonale, ghiulul priveste imaginea omului,
dand masura intrinseca a calitatilor persoanei. Abjectia personajului - interpretat
magistral de George Constantin - se evidentiaza si la nivel discursiv : “Ai vrut sa vezi un
superior. Poftim. Il ai in fata. Intelectuali…Ati pus in pericol Transilvania. Primesti si dai
ordine din strainatate impotriva regimului. Esti un criminal!”
3
H. Laswell, politolog prin anii ’50 ,discuta conceptul de putere intr-o dubla
dimensiune, raportandu-se la imaginea puterii si la comunicarea puterii. Totodata el
distingea trei criterii de evaluare : sintactic (ordinea cuvintelor intr-o fraza), stilistic si
semantic (termenii simbolurilor / sloganurilor politice) si propunea analiza
comportamentului politic verbal sustinand ca realitatea politica este construita si prin
intermediul discursului. Trecand de la teorie la practica observ ca la o analiza atenta
cuvantul superior apare ca element cheie pentru intelegere contextului.1 Superior nu
numai ca pozitie in ierarhia sociala , ci si superior ca mod de gandire , adica purtator al
1 J. Derida scria ca “nu cuvintele sunt importante ci si contextul care le insoteste” (n.n.)
4
unei grile de valori schimbata, supusa unei indoctrinari ideologice transformatoare. Si
in ultima instanta superior ca si expresie a unui cliseu de factura proletara gen “noi
muncim nu gandim”.
Acelasi cliseu se regaseste si in urmatorul discurs: “Filosof…Ia uite domle! ‘Tuva
muma-n cur. O meserie n-aveti ,da’ pretentii cu caru’ !” Mecanismul implacabil al
represiunii este exprimat in cuvinte seci ce demonstreaza –daca mai era nevoie- calea
fara intoarcere pe care intra detinutul : “ Ce spui tu daca iti dovedim cu acte in regula ca
esti terorist? Ma rog, mai gandeste-te, eu am timp.(…)Tu trebuie sa recunosti ca esti un
criminal. Noi nu ne grabim. Avem tot timpul.” Diferenta dintre timpul
acuzatului/detinutului si timpul anchetatorului/gardianului este evidenta ,
nuantandu-se pe parcurs. Timpul acuzatorului este nelimitat , la el se afla puterea si
privilegiul de a stabili si delimita limitele temporale ale retinerii. Pentru acuzat, situat
intre aceste limite temporale , restrictive si impuse , acest timp este un timp mort. Este
un timp incremenit , in care el iese din viata , dispare si se estompeaza intr-un timp ce
nu ii mai apartine. Din acest moment timpul sau apartine altora care decid ce sa faca cu
el. Controlul normal si omenesc asupra timpului sau este preluat de un mecanism
silentios si tacut , atotprezent si atotputernic. In esenta timpul inseamna viata. Omul,
persoana, este inglobat intr-o masa amorfa, care il niveleaza si atomizeaza stergandu-i
personalitatea. Detinutul devine , asa cum il numea Soljenitin, un mankurt , un om fara
constiinta , fara nici o apartenenta, un anonim intre multi altii.
5
Sistemul penitenciar, are datoria de a schimba si indrepta pe cel cazut in greseala.
“Nobila” misiune de schimbare este incredintata gardienilor : “Vedeti dumneavoastra,
noi educatorii, pedagogii, suntem ca niste doctori care sta, sta la capataiul bolnavului si
asteapta. Asteapta pana se face bine. Adica se ridica pe picioarele lui. Ca de nu o mierleste
in Cristosii masii! (…) Avem ministrii, avem profesori de facultate, avem ingineri,
filosofi…artisti. Toti a venit aici pentru reeducare. Adica sa invete o meserie, din care sa se
hraneasca pe sine si ulterior familiile lor. Asta e.”
6
Recursul la literatura nascuta in urma experientei concentrationare mi se pare
fundamental : “Inchisoarea era un ciudat institut de cercetare psihiatrica, unde
cercetatorii incercau sa ghiceasca gandurile celor inchisi in colivie si constransi prin orice
mijloace sa se ofere ca material experimental ; dar , in ceea ce ma priveste , puteam eu
insumi sa-i studiez pe experti, pana la cel mai mic amanunt al stiintei lor. Din optica unui
cobai, aveam sansa sa le studiez in profunzime. Paradoxal, viata in inchisoare era
calculata si randuita in asa fel incat sa para armonioasa si prestabilita , ca mersul stelelor
pe cer. Se crea impresia unei mici colectivitati cu o viata normala , numai ca lipseau
fericirea , multumirea si armonia. In schimb era coplesita de ura , nefericire , cruzime ,
distrugere si disperare. In aceasta lupta a contrariilor , biruitorii ii intemnitau pe cei
invinsi , intr-o relatie ciudata. Armonia nu era deloc adevarata , ci un fel de intelegere
impusa cu forta (…) Singura diferenta fata de intelegerea fortata impusa celor din
inchisoare si cea impusa milioanelor de oameni din afara temnitei era gradul de
constrangere si metodele de aplicare ale acestora. Rezultata diferentei consta in
intensitatea suferintei si disperarii. In esenta , cele doua moduri de viata erau similare.”2
Dupa experienta inchisorii nici libertatea nu mai are aceeasi valoare ca inainte.
Odata intrat in maruntaiele sistemului, detinutul, -desi se bucura de o libertate formala
dupa eliberare- este urmarit si supravegheat indeaproape. Invariabil se urmareste
supunerea sa totala prin alte metode, distrugerea si murdarirea ultimelor ramasite de
demnitate ramase. Ceea ce nu s-a reusit prin detentie si reeducare se incearca prin
santaj si propunere de colaborare. Iertarea si mai ales depasirea autoculpabilizarii se
poate obtine prin vanzarea sufletului. : “ Ma Victore a inceput sa m-apuce sila. Mincinosi ,
turnatori , pastele mamii lor! Pentru cativa lei vand si pe tacsu. Nu ma , nu , cum o sa cred
eu ca ai omorat pe cineva? Lasa ma , da-l dracu’ , un turnator nenorocit. (…) Daca erau
timpurile alea care le stii tu , nu mai stateam noi de vorba. Ochelari negri , masina
neagra…zdup! S-au schimbat vremurile. S-au schimbat vremurile trebuie sa schimbam si
noi oamenii. Hai ma ce dracu? Daca voi intelectualii care ati suferit nu puneti umarul ,
cum sa scapam de jigodiile astea? Zi si tu Victore , ma baiatule, rupem asta sau nu? ”
2 Silviu Craciunas, Urme pierdute, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2003, pp. 205-206
7
O solidaritate monstruoasa se naste intre fostul detinutul aflat la capatul puterilor,
inadaptabil , respins si condamnat de o societate obtuza si indiferenta si fostul tortionar
acum cu o noua fata umana , devenit cel mai apropiat prieten.
In final singura iesire o constitue , poate , regasirea inocentei, a certitudinii pe
care Marin Preda o rezuma atat de simplu : “Daca dragoste nu e, nimic nu e.”