1

An VII (2016), nr. 1 (mai)

SFEŞNICUL

Revistă semestrială a Parohiei Ortodoxe

şi a Şcolii cu clasele I – VIII din Maşloc, judeţul Timiş

Proiect cofinanţat de Consiliul judeţeanTimiş

2

Fondator: Preot iconom stavrofor dr. Iliia PĂTRUŢ-PAVLOVICI Colegiul redacţional:prof. Aura Codruţa DANIELESCU,prof. Alina SPINEANU, pr. dr. Iliia PĂTRUŢ PAVLOVICI, prof.Ovidiu Pecican,prof.Ana Popescu,pr. prof. Dr. Valentin BUGARIU;prof. Univ. dr. Anton ILICA. Coordonatori: prof. Maria PĂTRUŢ PAVLOVICI,Preot iconom stavrofor dr. Iliia PĂTRUŢ-PAVLOVICI ISSN: 2068 – 0487

3

INTEGRAREA ELEVILOR CU CES ÎN ŞCOLILE DE MASĂ ÎN JUDEŢUL TIMIŞ

Inspector Școlar General Prof. Aura Codruța Danielescu

Politicile internaţionale pentru educaţie incluzivă la care România s-a aliniat încă din

1990 au fost introduse la nivel naţional printr-un proiect pilot care s-a extins mai apoi – cu mai mult sau mai puţin succes - la nivelul întregii ţări.

Banatul, ca spaţiu multicultural în care diversitatea culturală nu a fost o piedică ci chiar o premisă a nivelului de dezvoltare şi a bunei convieţuiri, a fost unul din cele două spaţii propice de implementare. Incluziunea şcolară a găsit aici voinţa politică, suportul administrativ, specialişti cu mintea deschisă, colective de dascăli inimoşi, părinţi preocupaţi de calitatea actului educaţional oferit copiilor lor, comunităţi în care diversitatea nu este considerată o barieră.

Astfel, dacă în 1990 aveam în judeţul Timiş 5 copii cu deficienţe mintale integraţi în învăţământul de masă şi o echipă formată din 2 specialişti care încercau să “mişte lucrurile” în jurul copiilor, astăzi avem peste 1150 de copii/elevi cu diferite cerinţe educaţionale speciale integraţi în şcolile judeţului, avem peste 50 de cadre didactice care muncesc pe tărâmul incluziunii alături de cadrele didactice de la clasele în care sunt înscrişi aceşti copii, avem şcoli mai deschise diversităţii, avem legislaţie propice educaţiei incluzive, cursuri de perfecţionare în educaţie incluzivă organizate prin CCD şi evenimente ştiinţifice naţionale de promovare a bunelor practici în educaţia incluzivă dobândite de educaţie în judeţul nostru, a schimului de experienţă între specialiştii implicaţi în acest domeniu al educaţiei precum şi al optimizării educaţiei din perspectiva diversităţii şi incluziunii.

Pentru asigurarea egalităţii de şanse pentru copiii/elevii care au nevoie de o atenţie mai mare din partea cadrelor didactice şi de un interval de timp mai mare pentru înţelegerea şi asimilarea de cunoştinţe tot în judeţul Timiş s-au menţinut, s-au dotat şi modernizat, pentru copiii/elevii cu dizabilităţi medii, asociate şi severe, unităţi de învăţământ special pe tipuri şi grade de dizabilităţi capacitate pentru şcolarizarea, recuperarea, compensarea şi inserţia socio-profesională a copiilor/elevilor cu dizabilităţi. În aceste unităţi şcolare învaţă un număr de 1529 copii/elevi. Fiecare unitate şcolară a fost dotată cu resurse materiale specifice pentru un anumit tip de dizabilitate, iar resursa umană a urmat cursuri de specialitate specializate pe diferitele tipuri şi grade de dizabilităţi. Astfel, indiferent de dificultăţile întâmpinate, fiecare copil/elev să înregistreze progres în învăţare, să trăiască succesul şi să-şi dezvolte maximal potenţialul. În urma studiului elaborat de Asociaţia RENINCO în colaborare cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării, cu asistenţa Reprezentaţiei UNICEF, privind cadrele didactice de sprijin din opt zone ale ţării: Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Dolj, Dâmboviţa, Iaşi, Timişoara (în perioada iunie 2005 – februarie 2006) se constată că integrarea copiilor cu CES a devenit mai accentuată acolo unde au existat iniţial şi au continuat proiecte derulate de MEC în anii 1990 (Cluj şi Timişoara). De-a lungul anilor, în strategiile de îmbunătăţire a accesului la educaţie a copilului cu ces ISJ Timiş a cuprins obiective pe termen lung:

- intervenţie de sprijin pentru toţi copiii identificaţi cu CES din şcolile incluzive; - formarea competenţelor de adaptare curriculară, cooperare în echipa de specialişti şi

realizarea parteneriatului de sprijin pentru CDS - monitorizarea externă a progreselor intervenţiei efectuate de echipe de specialişti din

cadrul CJRAE-CREI Timiş Integrarea educativă vizează reabilitarea şi formarea persoanelor cu nevoi speciale aflate în dificultate psiho-motorie, cu dizabilităţi senzoriale, intelectuale, de limbaj, psiho-

4

comportamentale, printr-o serie de măsuri de natură juridică, politică, socială şi pedagogică. Principiul de bază al acestei tendinţe este acela de a adapta şcoala şi educaţia la diversitatea tipurilor şi a posibilităţilor de învăţare, la interesele şi abilităţile de care aceştia dispun. Această nouă orientare în realitatea educaţională presupune adoptarea unor reforme atât la nivel social cât şi la nivelul sistemului de învăţământ. AVANTAJE ALE INTEGRĂRII: Creearea unor contacte cu grupuri de vârstă normale, cu toate consecinţele ce

rezultă de aici pentru dezvoltarea psiho-socială; Plasamentul copilului într-un sistem social compus în mare măsură din indivizi având

acelaşi handicap, conduce la considerarea celorlalţi drept grup de referinţă; acest lucru poate fi evitat prin integrare.

Un mediu exagerat de protector devine periculos datorită vulnerabilităţii pe care o produce atunci când tinerii cu handicap sunt nevoiţi să-l părăsească; integrarea va contribui la evitarea acestui fapt.

Copiii segregaţi din cauza dizabilităţilor lor nu au şansa de a lega prietenii în cartierul în care locuiesc; integrarea alături de ceilalţi copii va duce la sudarea acestora, la creerea unor contacte interumane profunde.

Este evitat stigmatul social, foarte mulţi copii cu ces având şi o situaţie socială precară.

Evitarea unor consecinţe negative asupra mediului şcolar generate de conflictele privind asumarea competenţelor din partea serviciilor sociale, a celor medicale sau a instituţiei de învăţământ special.

Şcoala este un mediu important de socializare. Integrarea şcolară exprimă: atitudinea favorabilă a elevului faţă de şcoala pe care o

urmează; condiţia psihică în care acţiunile instructiv-educative devin accesibile copilului; consolidarea unei motivaţii puternice care susţine efortul copilului în munca de învăţare; situaţie în care copilul sau tânărul poate fi considerat un colaborator la acţiunile desfăşurate pentru educaţia sa; corespondenţă totală între solicitările formulate de şcoală si posibilităţile copilului de a le rezolva; existenta unor randamente la învăţătură şi în plan comportamental considerate normale prin raportarea la posibilităţile copilului sau la cerinţele şcolare.

DEZAVANTAJE ALE INTEGRĂRII: În învăţământul special există un număr mai mare de persoane care se pot ocupa de

copilul cu dizabilităţi cu mai multă atenţie. Eficienţa metodelor instructiv-educative din învăţământul special este mai mare. Lipsa accesului la la servicii medicale şi terapeutice, care sunt oferire de unităţile şcolare

speciale. Creşterea presiunii psihologice exercitate asupra copilului prin acordarea posibilităţii şi

timpului necesar rezolvării problemelor legate de autoîngrijire şi prin oferirea ocaziei de a elabora niveluri pozitive ale imaginii de sine.

Lipsa includerii într-o comunitate avizată, care recunoaşte şi se îngrijeşte de nevoile sale. Nu întotdeauna cadrele didactice din învăţământul de masă ştiu să eleboreze un

curriculum flexibil şi uşor de adaptat cerinţelor educaţionale ale fiecărui elev Educaţia incluzivă constituie în continuare o provocare pentru şcoala obişnuită şi se

impune o redimensionare a formelor de educaţie în conformitate cu schimbările intervenite în societate.

5

Foarte mulţi părinţi din şcoli de masă nu acceptă integrarea acestor copii cu ces în şcoli de masă, creeând adevărate revolte în şcoli, aceştia nu sunt pregătiţi din punct de vedere psihologic pentru evitarea acestor situaţii.

Înţelegerea dificultăţilor copilului/elevului până în limita blocării accesului celorlalţi copii/elevi la un ritm optim de predare a conţinuturilor şi de parcurgere a curriculei;

”Resursa urmează copilul” devine un principiu imposibil de realizat în fiecare unitate şcolară. E dificil ca fiecare unitate şcolară să fie dotată cu cabinete specializate pentru fiecare tip şi grad de dizabilitate. E nevoie de foarte multă resursă umană şi financiară pentru ca fiecare şcoală să angajeze resursă umană specializată pentru fiecare tip şi grad de dizabilitate şi să deţină dotarea necesară de specialitate.

Situaţii dificile legate de autonomia personală, de igiena fizică, de alimentaţie, de medicaţie, în care se impune prezenţa infirmierului în sala de clasa de elevi, pot duce la structurarea defectuoasă a stimei de sine şi pot aduce atingere la demnitatea personală.

Într-un colectiv restrâns, în care ritmul de învăţare este adecvat ritmului propriu, în care cadrul didactic are suficient timp să aloce fiecărui elev, în care este apreciat efortul, indiferent cât de mic este progresul, în care sprijinul este prezent şi succesul este trăit, copilul/elevul prinde curaj pentru un efort viitor. Aceasta se întâmplă în clasele care funcţionează pe baza curriculei speciale.

Câmpul şcolar şi actorii săi nu sunt pregătiţi pentru o integrare totală. „Tot ce-am semănat cu mânie a încolţit imediat, a crescut repede peste noapte, dar s-a topit la prima picătură de ploaie. Tot ce am semănat cu iubire a încolţit lent, a crescut încet, s-a întărit în razele soarelui şi a fost binecuvântat” - din înţelepciunea nordică

Educație pentru patrimoniu. Ce este patrimoniul cultural al unei țări?

În primul rând aș începe prin a defini noțiunea de patrimoniu așa cum se regăsește ea în Dicționarul explicativ al limbii române. Substantivul neutru patrimoniu, cu pluralul patrimonii, provine din latinescul patrimonium care înseamnă „moștenire paternă”, iar în limba română se explică prin: 1.Bunuri pe care le moștenesc descendenții unei familii. 2.Totalitatea drepturilor și obligațiilor unei persoane fizice sau juridice, evaluabile în bani și a bunurilor la care se referă acestea. 3.Totalitatea bunurilor materiale care aparțin unui popor, unei colectivități, considerate ca o moștenire strămoșească; bun public. Bunuri spirituale care aparțin unui popor (moștenite din generație în generație); moștenire culturală, bunuri spirituale, culturale, etc. care aparțin întregii omeniri. Patrimoniul înseamnă deci o moștenire lăsată de generațiile care ne-au precedat, și pe care avem datoria de a-l transmite intact generațiilor viitoare, constituind în același timp patrimoniul de mâine. Acest lucru este posibil numai printr-o conștientizare clară a însemnătății și importanței acestuia pentru cultura unui neam, conștientizare care se poate realiza prin educație și mai apoi prin autoeducație. Deteriorarea sau dispariția oricărui element al patrimoniului natural și cultural al unui popor, ținut, grup, etc., constituie o diminuare dăunătoare a patrimoniului întregii lumi. În acest sens, pentru protejarea și salvarea patrimoniului mondial natural și cultural, în 1972 s-a organizat o Convenție a Patrimoniului Mondial în cadrul Conferinței Generale a UNESCO. Convenția oferă o perspectivă internaţională asupra patrimoniului cultural prin invitarea statelor membre să prezinte un inventar al proprietăţilor care fac parte din patrimoniul naţional cultural şi natural pentru a fi incluse în lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

6

În respectiva Convenție de la Paris se stipulează faptul că fiecare stat semnatar al proiectului recunoaşte obligaţia de a asigura identificarea, protecţia, conservarea, prezentarea şi transmiterea către generaţiile viitoare a patrimoniului cultural și natural. Totodată, va elabora studii și cercetări științifice pentru a dezvolta metode de intervenție ce permit oricărui stat să facă față pericolelor care amenință patrimoniul natural și cultural. Va promova crearea și dezvoltarea de centre naționale și regionale de formare profesională în domeniul protecției și conservării patrimoniului. Un fapt esențial, de o importanță vitală în acest demers, este implicarea publicului, conștientizarea umană, responsabilizarea cetățeanului în identificarea şi salvgardareaprincipalelor forme de expresie ale patrimoniului intangibil, existente la nivelul obiceiurilor, datinilor şi tradiţiilor populare româneşti, conform noilor reglementări legislative europene, precum și în recuperarea memoriei diverselor comunităţi rurale şi urbane cu privire la datinile şi obiceiurile populare din ciclul calendaristic şi al vieţii de familie. Trebuie menționat aici faptul că patrimoniul cultural al unei țări este împărțit în două categorii: un patrimoniu material și natural și unul oral, imaterial. Patrimoniul material este constituit din totalitatea lucrurilor palpabile, tangibile, mobile si imobile reprezentate de monumente arhitecturale, lucrări de sculptura și pictură, elemente sau structuri de natură arheologică, inscripţii, picturi rupestre şi alte combinaţii de elemente, care sunt de o valoare universală foarte mare din punct de vedere al istoriei, artei şi ştiinţei, bunuri cu valoare istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, ştiinţifică şi tehnică, literală, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică şi epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale evoluţiei mediului natural şi ale relaţiilor omului cu acesta, ale potenţialului creator uman şi ale contribuţiei româneşti, precum şi a minorităţilor naţionale la civilizaţia universală. Pe de alta parte, patrimoniul imaterial are următoarea definitie, elaborată în cadrul celei de-a treizeci și doua sesiuni UNESCO de la Paris din 29 septembrie-17 octombrie 2003: „prin patrimoniu cultural imaterial se întelege: practicile, reprezentările, expresiile, cunoștințele, abilitățile - împreună cu instrumentele, obiectele, artefactele și spațiile culturale asociate acestora -, pe care comunitățile, grupurile și, în unele cazuri, indivizii le recunosc ca parte integrantă a patrimoniului lor cultural. Acest patrimoniu cultural imaterial, transmis din generație în generație, este recreat în permanență de comunități și grupuri, în funcție de mediul lor, de interacțiunea cu natura și istoria lor, conferindu-le un sentiment de identitate și continuitate și contribuind astfel la promovarea respectului față de diversitatea culturală și creativitatea umană. În sensul prezentei convenții, va fi luat în considerare numai patrimoniul cultural imaterial compatibil cu instrumentele internaționale privind drepturile omului existente și cu exigențele respectului mutual între comunități, grupuri și persoane și de dezvoltare durabilă”. Patrimoniul cultural imaterial, așa cum este definit mai sus, se manifestă îndeosebi în următoarele domenii: a) tradiții și expresii orale, incluzând limba ca vector al patrimoniului cultural imaterial; b) artele spectacolului; c) practici sociale, ritualuri și evenimente festive; d) cunoștințe și practici referitoare la natură și la univers; e) tehnici legate de meșteșuguri tradiționale. Țara noastră este una bogată din punct de vedere cultural și ne putem mândri chiar cu câteva obiective românești care apar pe lista patrimoniului cultural mondial: Delta Dunării, Mănăstirile din Bucovina, Mănăstirea Horezu, Bisericile fortificate din Transilvania, Cetățile dacice din munții Orăștiei, Sighișoara, Bisericile de lemn din Maramureș. În pleiada capodoperelor imateriale mondiale, din rândul celor românești, se înscriu pe listă Doina și Călușul. Deși în România există o multitudine de tradiții, meșteșuguri, obiceiuri și datini unice, dintre care amintesc aici doar câteva, legate de confecționarea buciumului și a

7

tulnicelor și suflatul în ele, obiceiurile de nuntă din zona Maramureșului, uratul de sărbătorile de iarnă, târgul de fete de la Găina sau transhumanța (amenințată cu dispariția), încă nu și-au făcut loc în lista patrimoniului cultural imaterial mondial. Acesta este motivul pentru care ele trebuie promovate, păstrate și transmise generațiilor viitoare. Dacă în trecut, înainte de apariția legislației în domneniu, toate acestea erau văzute ca niște simple tradiții populare, elemente folclorice, frumoase obiceiuri aparținând artei populare, în zilele noastre ele trebuie tratate cu o deosebită seriozitate și în același timp cu mândrie și respect deoarece beneficiază atât de legi stricte cât și de un interes internațional, mondial aparte. Încetul cu încetul se va face o delimitare clară și o distincție între ceea ce numim folclor și ceea ce aparține patrimoniului cultural național. Treptat, tot ceea ce este de valoare culturală autentică va trece sub jurisdicția patrimoniului și, în același timp, al legii. Așa cum este firesc, noi, cetățenii acestei țări, avem obligația morală de a descoperi ceea ce încă e necunoscut lumii întregi, de a promova valorile culturale tradiționale, de a le conserva și a face demersuri pentru ca, cele mai multe dintre acestea, să se regăsească pe lista patrimoniului cultural mondial, urmând ca astfel să beneficieze de ele și generațiile viitoare.

Prof. Pecican Ovidiu Răzvan Școala Gimnazială Mașloc, Timiș

Iisus-speranţă şi izbăvire

Inima noastră se umple de linişte și bucurie de fiecare dată când dăm bineţe spunând:„Hristos a înviat” A înviat speranța că iarba va continua sa fie verde,că lumea va continua sa fie bună,să-L iubească pe Mântuitor şi să-L slăvească. La sat oamenii îşi dau bineţe în acest fel până la Înalțarea Domnului,cu precădere bătrânii, tinerii îşi amintesc de acest salut atunci când văd fața brăzdată de cutele bătrâneţii a bunicii sau a bunicului.

Mireasma dulce a prezenţei Mântuitorului se simte neîncetat, dar mai ales între Înviere şi Înălțare,perioada în care se sting toate zvâcnirile sufleteşti, toate încleştările minții. Părinții mei spuneau că în această perioadă Iisus ne aşteaptă să-L cunoaştem şi să-L iubim mai mult decât pe noi înşine.El a luat chip de om pentru a ne reda speranţa, pentru a înflori aşa cum înfloresc acum pomii. Pentru aceasta s-a lăsat scuipat, bătut şi batjocorit,iar noi cum îl răsplătim?

Oare câţi părinţi îşi dojenesc copiii atunci când trec pe lângă cineva fără să spună „Hristos a înviat!„ Părinţii mei aşa făceau, şi le mulţumesc pentru adultul care am devenit, pentru mama care sunt şi pentru bunica ce voi ajunge. Ştiu că iertând tot mai des pe cei ce ne întristează şi ne mâhnesc vom intra tot mai adânc în dulceaţa vieţii Lui Iisus.

Mi-am învăţat copilul să-L iubească pe Dumnezeu aşa cum au făcut părinţii şi bunicii mei, să găsească refugiu în rugăciune şi să nu uite bisericuţa unde bunica o ducea de mânuţă duminica. Toţi trebuie să-i îndrumăm pe copii să-L descopere pe Iisus şi să nu uite să spună:

HRISTOS A ÎNVIAT ! Prof. Codruţa Zamfor

Bun venit,bun venit!

Elevă Zamfor Maria Madalina Primăvara a sosit, Soarele a răsărit, Florile au înflorit, Bun venit,bun venit!

8

Iarba grasă a-nverzit , Albinuţele au roit, Rândunelele au sosit, Bun venit,bun venit! Fluturaşii ne-au zărit, Copacii au înflorit, Iar natura ne-a zâmbit. Primavară ,bun venit!

Datinile Sărbătorilor Pascale

Pavlovici Pătruţ Maria, Şcoala Gimnazială Maşloc

„Florile de salcie”, măţişoarele, mâţişoriisaumărţişoare, reprezintă o datină ce se

serbează odată cu Floriile. Crenguţele de salcie se duc la biserică, unde se sfinţesc a doua zi şi se împart credincioşilor la sfârşitul Sfintei Liturghii.

Una din cauzele pentru care româncele întrebuinţează la această sărbătoare numai ramuri de salcie, şi nu şi de alţi arbori, reiese din următoarea credinţă populară:

În practicile rituale ramurile de salcie înflorite culese şi sfinţite în Duminica Floriilor, au diferite utilizări: împodobesc crucile, mormintele, troiţele, ferestrele, uşile şi porţile caselor pentru protecţia magică şi alungarea spiritelor malefice; sunt mâncate de vite pentru a se înmulţi; sunt înfipte în pământul holdelor, atârnate de pomii fructiferi şi butucii de vie pentru rod bogat; previn durerile de şale în timpul secerişului dacă oamenii se încing cu ele; opresc vijeliile şi ploile cu grindină pe timpul verii; sunt leacuri pentru vindecarea oamenilor, animalelor şi păsărilor de curte; cu ele se fac vrăji şi se descântă.

Poporul păstrează încă şi respectă datinile şi credinţele legate de această sărbătoare. Astfel, până acum, în Banat, cu crenguţele primite de la biserică oamenii ating capetele animalelor pentru a fi sănătoase ca florile de salcie, datină panromânească, notată de S. Fl. Marian: „După liturghie, fiecare se duce cu dânsele drept acasă. Iar după ce au ajuns acasă, cei mai mulţi inşi au datină de a se duce mai întâi la ocolul sau în grajdul vitelor şi a păli cu dânsele pe toate vitele, anume ca să crească (...) să înflorească precum înfloresc mâţişoarele”1.

Mâţişorii se mai pun deasupra uşii, sub streaşină, la grindă „Salcie sfinţită, înfrunzită prima dată, mâţişoare se aşezau la grindă”2 şi se păstrează pentru vremuri grele (ploi torenţiale, furtuni, grindină etc.), când se ard pentru alungarea forţelor răului: „Unii, vara, la vreme de zloată, tunete, fulgere, trăznete şi grindină, pun mâţişoare pe foc, crezând că fumul ieşit dintr-însele împrăştie zloata, fulgerul, tunetul şi grindina”3.

Cu ramurile de salcie, simbol al fertilităţii şi vegetaţiei de primăvară, apicultorii înconjoară şi ating stupii de albine în ziua de Florii: „Unii iau vreo câteva mâţişoare de pe rămurelele aduse şi le pun pe stupi, în credinţă că, făcând aceasta, stupii se sfinţesc, le merge bine şi strâng mai multă miere peste an”4, iar ţăranii, convinşi de efectul miraculos al acestor muguri, îi îngropă sub brazdă.

Mâţişorii sfinţiţi în ziua de Florii se păstrează ca leac pentru dureri de gât, friguri, ameţeli, când oamenii înghit câte un mâţişor, pentru a se vindeca:

1 S. Fl. Marian, op. cit.,vol. II, p. 183. 2 I. Ghinoiu, op. cit., p. 293. 3 S. Fl. Marian, op. cit.,p. 184. 4Ibidem,p. 183.

9

„Mâţişoarele se păstrează în locul unde s-au pus peste tot anul şi se întrebuinţează ca leac contra mai multor boale, precum contra gâlcilor, frigurilor, durerii de grumaz şi a jugului. Cei ce capătă boalele mai sus amintite înghit câte una până la trei mâţişoare şi le trece”5.

Pentru ca animalele să fie ferite de boli, mâţişorii se amestecă şi în hrana acestora, iar animalele ce sunt duse la târg pentru a fi vândute se ating cu mâţişori sfinţiţi, crezându-se că aşa se va căpăta un preţ bun pe ele: „Aşa bunăoară, dacă duce cineva la târg un porc, un cal, o vacă, o păreche de boi sau vreo câteva oi de vândut şi atinge cu mâţişoarele vitele ce voieşte să le vândă, atunci neguţitorii se îngrămădesc la dânsele, tocmai după cum se îngrămădesc oamenii în ziua de Florii ca să ia mâţişoare”6.

În zilele Sfintelor Paşti şi în cele cu vremuri grele, casa se afumă cu mâţişori, înconjurându-se de trei ori: „Când este vreo cumpănă foarte mare, iau mâţişoarele de sub streaşină, le afumă cu tămâie sfinţită în ziua de Paşti şi apoi înconjură de mai multe ori casa cu dânsele”7. Se crede că ori mănânci anafură «Paşti», ori mănânci mugur de salcie sau floare de măr –, este totuna, fiindcă arborii aceştia sunt sfinţi, mai cu seamă în aceste zile8.

Unii oameni se încing cu salcie sfinţită la mijloc, pentru a nu-i durea spatele: „Iar dacă de Florii umbli încins cu salcie adusă de la biserică, atunci se crede că nu te mai doare mijlocul”9.

În monumentala sa lucrare Graiul din Ţara Haţegului Ovid Densusianu menţionează obiceiul îndătinat Strigatul peste sat, practicat în seara dinspre Joia Mare în satele de pe Valea Haţegului: „O datină curioasă este strigarea peste sat: în seara dinspre Joi Mari câţiva flăcăi se adună pe un deal, iar pe un alt deal se strâng alţii şi cei dintâi strigă: „auzi, măre, auzi” iar aceştia le răspund: „ce ţi-i, măre, ce?”. Cei dintâi încep atunci să spună câte ceva despre cutare om din sat, să povestească vreo întâmplare, şi în chipul acesta se dau în vileag unele lucruri – e ca un fel de cronică a satului, în care satira se amestecă de multe ori cu trivialitatea”10. Obiceiul se menţine şi în prezent, fiind consemnat şi descris amplu în zona Făgetului timişan de către folcloristul şi etnologul Ion Căliman. De fapt, majoritatea datinelor şi obiceiurilor ciclului pascal sunt consemnate ori se menţin în zona Banatului sau în zone etnofol-clorice învecinate (Haţeg, Zona Pădurenilor-Hunedoara, N-V Olteniei-Mehedinţi). Prin importanţa sărbătorilor creştine care păstrează şi preiau elemente ale obiceiurilor tradiţionale, acestea reprezintă complexe fenomene, exemplare de folclorizare a sărbătorilor creştine.

Obiceiul este descris şi de S. Fl. Marian, cu privire la aceeaşi zonă etnografică – Valea Haţegului: „...Cei de pe deal fac motoşini de paie, le pun în bâte şi le aprind şi fac diferite jocuri de foc. Cei mai mari îmbracă câte o roată stricată cu paie, o aprind şi-i dau drumul de pe deal la vale. În timpul acesta strigă din răsputeri câte unul ori toţi laolaltă:

„Vai de mine, mă!” Iar un flăcău din ceata de feciori din vale, îi întreabă:

– Ce ţi-e, ţie, soră?! – Nu mi-e ca de N. N. că şi-a pierdut şurţul mergând după apă!”

Strigăturile nu sunt numai din cele „nevătămătoare”, asupra fiinţei spirituale, ca cea descrisă mai sus, ci şi batjocoritoare, acesta fiind un moment în care se fac publice toate defectele ascunse, tăinuite ori trecute cu vederea ale sătenilor, ca de exemplu, lenea.

Niciun sătean cunoscut de comunitate că ar fi cuprins de ceva patimă: beţie, lene, lux,

5 S. Fl. Marian, op. cit.,p. 183. 6Ibidem, p. 184. 7Ibidem. 8 Gh. F. Ciauşanu, op. cit., p. 201. 9 S. F. Marian, op. cit., p. 184. 10O. Densuşianu, Graiul din Ţara Haţegului, 1915, p. 14-15.

10

fudulie, neghiobie, cămătărie, avariţie, preacurvie nu scăpa nestrigat în cadrul acestei practici. În timpul din urmă însă, datorită faptului că feciorii rămaşi la sate sunt tot mai puţini,

acest obicei nu mai este practicat. Obiceiul Focului de priveghi în legătură cu Strigarea peste sat sunt bine conservate, practicându-se până aproape de zilele noastre în zona Făgetului din nord-estul Banatului11.

Focurile morţiloreste o datină caracteristică Joii Mari, considerată o zi binefăcătoare şi protectoare pentru sufletele morţilor.

Focurile de Joimari sunt similare de ruguri funerare aprinse în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, replică păgână la înhumarea simbolică creştină din Vinerea Mare. În noaptea de Joimari,când se deschid mormintele, cerul, uşile raiului şi iadului, se întorc spiritele morţilor până în Sâmbăta Rusaliilor (Moşii de vară), pentru a petrece cu cei vii sărbătorile pascale. Acestea sunt întâmpinate cu pomeni abundente (Moşii de Joimari) şi cu focuri de Joimari. Se aprind atâtea focuri, câţi morţi trebuiesc pomeniţi. Focurile se aprind pentru ca morţii să poată veni acasă să se odihnească şi să se hrănească cu bucatele date pentru pomenirea lor, continuându-şi apoi drumul spre mântuire. Femeile obişnuiesc să facă în această zi o turtă de făină, crestată pe margini, care se numeşte „pâinea uitaţilor”12, şi pe care o dau, de regulă, celui care s-a trezit mai de dimineaţă şi a aprins focul. Unele femei, însă, fac mai mulţi colaci, pe care îi dau de pomană pentru toţi morţii familiei. Se crede că în ziua de Paşti e bine să ţii toată ziua focul aprins.

Ciocnitul ouălor roşii este o datină generală. Se practică mai ales la biserică, dar şi în centrul comunităţii, în special de către bărbaţi, după ce, unii cercetează îndelung oul cu care urmează să ciocnească. Ciocnitul e „pe luate”, adică cel care sparge oul îl ia. Unii dintre bărbaţi încearcă să înşele ciocnind cu ouă de bibilică pentru că acestea au coaja mai tare.

La Prânzul Paştilor oamenii taie o vacă sau un bou ori unul sau doi porci şi mai mulţi miei şi din carnea acestora prepară apoi mai multe feluri de bucate. În acest timp, coc mai multe cuptoare de colaci şi cumpără vinars pentru întreg satul. Toate bucatele acestea, afară de colaci şi pâine, se pregătesc sau cel puţin se încălzesc în ograda bisericii de către muierile şi bărbaţii cei mai cinstiţi şi mai iscusiţi din sat, pentru întreaga comunitate.

După sfârşirea liturghiei şi ieşirea din biserică se întind în curtea bisericii (acolo unde, în multe sate încă este şi cimitirul) mai multe mese şi scaune făcute din scânduri lungi, anume pentru acest prânz, astfel ca să încapă tot poporul adunat. La această masă nu iau parte cei cu paştele. Ei stau şi-i servesc pe meseni13. În anii din urmă, prin grija parohilor, în multe sate din Banat-şi în cel montan şi în cel de câmpie – reînvie obiceiul prânzului de obşte, ţinut în ograda bisericii după liturghia din prima zi de Paşti.

La Slobozitul Păresimilor are loc şi slobozitul ritual al apei, pe la fântâni sau la o apă curgătoare, după ce o fată, anterior adusese cele patruzeci şi patru de găleţi cu apă de pomană. În cazul în care apa este pentru o femeie moartă se ia martor un băiat, şi invers. O femeie întreabă fata: „Eşti martoră că ai cărat apa lui…? Pe cine ai martoră că ai cărat apa lui…?” Fata răspunde: „Eu, luna şi soarele!” Imediat după aceea se încrucişează două lumânări şi se aprind la cele patru capete, pentru a fi slobozite în fântână, puse într-o troacă. Fata care a adus apa primeşte cadou, dat peste fântână, găleată, cană, cu un peşchir (prosop), cu o creangă de măr împodobită cu flori, cu mere, cu un răboj pe care s-a încrustat numărul de găleţi duse de pomană de fata-fecioară, gospodina care a tocmit aducerea apei de pomană, tămâiază colacii, creanga, aprinde lumânările din troacă şi le dă drumul să curgă la vale. Fata care a adus apa de pomană va fi „răsplătită” şi cu ceva bănuţi14.

11 Ion Căliman, Focul de priveghi. Strigarea peste sat, passim. 12 S. F. Marian, op. cit., p. 191. 13 S. Fl. Marian, Sărbătorile la români, vol. II, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1944, p.

221-222. 14 Isidor Chicet, Calendarul popular al Mehedinţiului. Martie. Aprilie, Turnu Severin, „Răstimp”, p. 32.

11

La Paştele Blajinilor, de însurăţire, în Banat, se celebrează Mătcălăul, „frate bun cu Paştele”. Cuvintele care se spun în cadrul ritualului de Mătcălău au ajuns la o variantă mult simplificată în timp, comparativ cu cea tradiţională: „Mătcălău! Mătcălău!/ Roagă-te lui Dumnezeu/ Să ne ferească de rău,/ Că şi noi cât vom trăi/ În tot anul te-om cinsti,/ Te-om cinsti cu chiţi de flori/ L-aste mândre sărbători,/ Te-om cinsti şi pomeni,/ Că matcuţe ne-om numi/ Până-n lume vom trăi!”. Iar variantă diluată: „Văruica cu văruica/ Tiza cu Tiza/ Ortac cu ortac/ Mătcălau cu mătcălău”. Atunci vine un bărbat care pune sare pe pâinea rituală, pe turta de grâu plămădită de o femeie bătrână sau de o fată, garanţie a purităţii rituale. Bărbatul picură vin, după numărul persoanelor aflate la însurăţire şi oferă fiecărei mătcuţe câte o bucată din pâine15.

Mătcălăul este şi un prilej de bucurie, un simbol al vieţii, prin practicile premaritale de înfrăţire care-i sunt specifice. Chiar cu aceste denumiri, obiceiul este încă păstrat – precum am arătat – la românii şi sârbii din Banat. În această zi, în alte zone, copiii de până la 14 ani se duc la un pom înflorit pentru a se înfrăţi. Fiecare face o cunună de flori din acel pom, şi-o pune pe cap, apoi, luându-se de mână, ocolesc din dreapta pomul, de trei ori. Îşi dau cununile de pe cap şi, alăturându-le, prin ele se sărută de trei ori, schimbă între ei ouă roşii aduse (tot prin cununi) şi zic: „Să fim fărtaţi/ surori până la moarte!”, primind fiecare o bucăţică dintr-un ban de argint.

Laureatul Nobel pentru fizică- W.C. RÖNTGEN

Prof. Spineanu Alina Sorina În iarna în care împlinea 50 de ani, în timp ce era rector la Universitatea Wurtsburg,

Wilhelm Conrad Röntgen efectua o serie de experimente cu radiaţiile catodice, când a observat că un ecran acoperit cu un strat de sare de bariu care se afla în apropiere devenea strălucitor ori de câte ori în tub se producea o descărcare. Când a pus mâna în dreptul petei fluorescente, pe ecran a apărut conturul slab al mâinii şi al oaselor palmei, iar când a aşezat o geantă s-a putut vedea clar conturul acesteia. Lăsând la o parte îndatoririle ce le avea faţă de universitate şi de studenţi, Röntgen îşi petrece următoarele şase săptămâni în laborator, fără să împartă nimic din noua sa descoperire cu colegii săi.

Cu trei zile înainte de Crăciun, şi-a chemat soţia în laborator, unde cu ajutorul unei plăci fotografice învelite în hârtie neagră obţine „prima fotografie a mâinii fără carne”, o fotografie a oaselor mâinii soţiei sale cu tot cu inelul ei pe deget. Era emisă o nouă radiaţie care putea să străbată cu uşurinţă materialele care erau opace pentru lumina obişnuită. A denumit-o „radiaţie X” datorită naturii sale enigmatice.

Röntgen a anunţat descoperirea pe data de 28 decembrie 1895. Medicii au înţeles imediat imensul folos pe care pe care îl poate trage medicina de pe urma proprietăţilor radiaţiilor X de a străbate diferite corpuri.

În anul 1901 a fost distins cu Premiul Nobel pentru Fizică, iar descoperirea razelor X a însemnat o adevărată revoluţie, în special pentru medicină şi cercetarea biologică. Razele care poartă numele lui Röntgen sunt folosite astăzi în mod curent în diagnosticarea şi terapia diferitelor afecţiuni.

15Marcela Bratiloveanu – Papilian, Obiceiuri de primăvară din Oltenia, Calendarul ortodox şi practica populară, Piatra-Neamţ, Editura „Constantin Matasă”, 2001, p. 198.

12

METODE DE ÎNVĂŢARE CENTRATE PE ELEV UTILIZATE ÎN CADRUL ORELOR DE MATEMATICĂ

Prof. Popescu Ana Natalia

Învăţarea centrată pe elev reprezintă o abordare care presupune un stil de învăţare

activ şi integrarea programelor de învăţare în funcţie de ritmul propriu de învăţare al elevului. Elevul trebuie să fie implicat şi responsabil pentru progresele pe care le face în ceea ce priveşte propria lui educaţie.

Pentru a avea cu adevărat elevul în centrul activităţii instructiv-educative, profesorul îndeplineşte roluri cu mult mai nuanţate decât în şcoala tradiţională. În abordarea centrată pe elev, succesul la clasă depinde de competenţele cadrului didactic de a crea oportunităţile optime de învăţare pentru fiecare elev. Astfel, în funcţie de context, profesorul acţionează mereu, dar adecvat şi adaptat nevoilor grupului.

Avantajele învăţării centrate pe elev sunt: Creşterea motivaţiei elevilor, deoarece aceştia sunt conştienţi că pot influenţa procesul

de învăţare; Eficacitate mai mare a învăţării şi a aplicării celor învăţate, deoarece aceste abordări

folosesc învăţarea activă; Învăţarea capătă sens, deoarece a stăpâni materia înseamnă a o înţelege; Posibilitate mai mare de includere- poate fi adaptatăîn funcţie de potenţialul fiecărui

elev, de capacităţile diferite de învăţare, de contextele de învăţare specifice. Metodele de învăţare centrată pe elev fac lecţiile interesante, sprijină elevii în

înţelegerea conţinuturilor pe care să fie capabili să le aplice în viaţa reală. Printre metodele care activează predarea-învăţarea sunt şi cele prin care elevii

lucrează productiv unii cu alţii, îşi dezvoltă abilităţi de colaborare şi ajutor reciproc. Ele pot avea un impact extraordinar asupra elevilor datorită denumirilor, caracterului ludic şi oferă alternative de învăţare cu ,,priză” la elevi.

Învederea dezvoltării gândirii critice la elevi, trebuie să utilizăm, cu precădere unele strategii activ-participative, creative.Acestea nu trebuie rupte de cele tradiţionale, ele marcând un nivel superior în spirala modernizării strategiilor didactice.

Dintre metodele moderne specifice învăţării active care pot fi aplicate cu succes şi la orele de matematică fac parte: brainstormingul, metoda mozaicului, metoda cubului, turul galeriei, ciorchinele.

BIBLIOGRAFIE

Ardelean Liviu, Secelean Nicolae – Didactica matematicii – noţiuni generale, comunicare didactică specifică matematicii,Ed. Universităţii ″LucianBlaga″, Sibiu, 2007

Ardelean Liviu, Secelean Nicolae – Didactica matematicii – managementul, proiectarea şi evaluarea activităţilor didactice,Ed. Universităţii ″LucianBlaga″, Sibiu, 2007

Dumitru Ion Alexandru −Dezvoltarea gândirii critice şi învăţarea eficientă, Ed. de Vest, Timişoara, 2000

Sarivan Ligia, coord. – Predarea interactivă centrată pe elev, Educaţia 2000+, Bucureşti, 2005 Singer Mihaela, Voica Cristian – Recuperarea rămânerii în urmă la matematică, Educaţia 2000+,

Bucureşti, 2005

13

”Drumul salciei până la sufletul crediuncioșilor”-Procesiune de Florii Prof. Mişca Letiţia

În sâmbăta Floriilor, copiii , împreună cu un adult,merg să culeagă salcie. După masa, în procesiune, copiii duc salcia la biserică.

Acolo va fi sfințită. După slujbă, tot copiii o vor împărți credincioșilor. Salcia va fi pusă la poartă, unde va rămâne până la Floriile următoare, mărturie a credinței întru Hristos.

Pe drum copiii cântă pricesne de Florii. Încă se mai păstrează acest străvechi și frumos obicei.

Creştinii ortodocşi prăznuiesc, duminică, Floriile, cea mai importantă sărbătoare care vesteşte Paştele, rememorând intrarea lui Iisus în Ierusalim, unde a fost aclamat de locuitorii oraşului şi întâmpinat cu frunze de palmier, şi fiind totodată sărbătoarea celor care poartă nume de flori. În duminica a şasea din postul Paştelui, cunoscută în popor şi ca Duminica Floriilor, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte intrarea triumfală a lui Iisus Hristos în Ierusalim. Floriile deschid săptămâna cea mai importantă pentru pregătirile de Paşte, aşa-numita Săptămână Mare, de după cele 40 de zile de post. De Florii se mănâncă peşte, fiind a doua dezlegare din postul Paştelui, după cea din ziua Bunei Vestiri. Duminica Floriilor este precedată de Sâmbăta lui Lazăr. În această zi, Iisus Hrisos îşi arată din nou minunile, înviindu-l pe Lazăr, la patru zile de la moarte. Învierea lui Lazăr este simbolul învierii viitoare a neamului omenesc. După această minune, mulţimile strânse la porţile cetăţii l-au întâmpinat cu flori şi l-au aclamat pe Mântuitor, la intrarea în Ierusalim. Sâmbăta din ajunul Floriilor este cunoscută şi ca Moşii de Florii, când se fac pomeniri pentru sufletul rudelor decedate. Ortodocşii sărbătoresc ziua de Florii ca pe una de bucurie, dar cu înţelegerea faptului că zilele ce urmează, din Săptămâna Mare, sunt unele ale tristeţii. Intrarea lui Iisus în Ierusalim este relatată de toţi cei patru evanghelişti, Ioan, Luca Matei şi Marcu. În Noul Testament se scrie că apostolii au întins hainele lor pe un asin, iar pe ele s-a aşezat Mântuitorul. Acest gest a fost interpretat ca fiind mărturisirea faptului că învăţătura apostolilor va aduce la ascultare toate

14

neamurile de pe pământ. Hainele Sfinţilor Apostoli simbolizează, astfel, noua haină pe care o îmbracă oamenii, haina Sfântului Botez. După modelul mulţimii din cetatea Ierusalimului care l-a întâmpinat pe Mântuitor cu frunze de palmier, Biserica Ortodoxă a rânduit ca, după săvârşirea Sfintei Liturghii, să se sfinţească ramurile de salcie aduse de credincioşi. Slujitorii Bisericii citesc rugăciuni de sfinţire a salciei, ţinând în mâini aceste ramuri înmugurite, cu lumânări aprinse, ca simbol al biruinţei vieţii asupra morţii, fiind cunoscut faptul că salcia are o putere mare de regenerare.

PREOTUL SVETOZAR NAIDAN Pr.Iliia Pătruţ Pavlovici Părintele protopop Svetozar Naidan s-a născut la 2 octombrie 1914, în satul Liubcova din actualul judeţ Caraş-Severin. Părinţii săi, Iovan şi Miliţa, au fost oameni harnici, cinstiţi şi binecredincioşi, care şiau crescut cei şase copii, patru băieţi şi două fete, în spiritul moralei creştin ortodoxe. Părintele Svetozar Naidan a absolvit Şcoala elementară în satul natal, iar Gimnaziul la Bozovici şi Oraviţa. Deprins de mic copil cu frecventarea bisericii, cu rânduielile ei, decide să studieze teologia, pentru a-şi dedica întreaga viaţă slujirii la altarul Domnului şi slujirii semenilor. În anul 1931, devine 237 elev al renumitului Seminar Teologic Ortodox „Sfântul Sava” din Sremski Karlovţii (Regatul Yugoslaviei), cu durata studiilor de 6 ani. Svetozar Naidan a fost un elev eminent, drept pentru care a beneficiat de bursă pe toata durata studiilor. De fiecare dată, la sfarşit de an şcolar, pentru meritele la învăţătură, numele său a fost evidenţiat în Anuarul Seminarului Teologic, iar compunerile sale tematice au fost premiate. După absolvirea Seminarului (1937), se căsătoreşte (1938) cu Iuliana Kolar, din Timişoara, şi, în acelaşi an, la Novi Sad, este hirotonit preot de către Episcopul Irinej (Širiš) de Bačka (Bacica). Timp de 13 ani (1938-1951) a fost parohul bisericii sârbeşti din satul Belobreşca, judeţul Caraş-Severin. Din 1945, a îndeplinit şi funcţia de administrator al Protopopiatului Socol din Clisura Dunării. Autorităţile din acea vreme, vremea dictaturii comuniste, a colectivizării forţate, a deportărilor în Bărăgan, nu au văzut cu ochi buni dragostea şi respectul de care se bucura în rândul localnicilor părintele Naidan. Intervenind abuziv şi grosolan în treburile bisericeşti, au impus, în 1951, îndepărtarea lui din Belobreşca. La parohia sârbească din Gelu, judeţul Timiş, unde a fost mutat, părintele Naidan a slujit, în perioada 1951- 1956, apoi, timp de aproape 30 de ani (1956-1985), până la sfarşitul vieţii, a fost parohul bisericii sârbeşti din Arad-Gai. Pe la sfârşitul anilor treizeci ai secolului trecut, curând după absolvirea Seminarului Teologic, tânărul preot Svetozar Naidan, profund ataşat misiunii sale preoţeşti, a dorit cu ardoare să-şi completeze studiile teologice, motiv pentru care s-a înscris la Facultatea de Teologie a Universitatăţii din Belgrad, cursuri fără frecvenţă. A dat toate examenele pentru primele patru semestre, dar, în aprilie 1941, chiar de Sfintele Sărbători de Paşti, Belgradul a fost bombardat de aviaţia Germaniei naziste. Începuse războiul, astfel că nu a mai reuşit să continue studiile. A trecut de atunci mai bine de un deceniu, dar părintele Naidan tot nu a renunţat la visul său din tinereţe. S-a înscris la Institutul Teologic Universitar din Sibiu, pe care l-a absolvit în anul 1957. Lucrarea sa de diplomă, „Două legi fundamentale ale Bisericii Ortodoxe Sârbe”, a fost notată cu nota maxima şi cu distincţia ''Magna Cum Laude''. Este demn de remarcat că, în timpul studiilor la Sibiu, părintele Svetozar l-a cunoscut pe renumitul teolog român Dr. Milan Şesan, profesor universitar, cu care avea să lege relaţii trainice de amiciţie. Părintele protopop Svetozar Naidan, profund ataşat misiunii sale preoţeşti, a fost, deopotrivă, şi un intelectual în adevăratul sens al cuvântului, cu temeinice cunoştinţe de istorie, literatură, muzică, arte plastice. Era, totodată, şi un veritabil poliglot. În afara limbilor sârbă şi română, a slavonei, ca limba liturgică comună a popoarelor slave de religie ortodoxă, cunoştea limbile clasice: greaca şi latină, precum şi cele moderne: rusa, franceza şi germana .

15

Părintele Naidan a tradus din limba slavonă şi din limba sârbă numeroase documente din arhivele arădene, în vederea elaborării de către specialiştii acestor instituţii a unor lucrări privind istoria Eparhiei Aradului şi monografii ale unor lăcaşe de cult, biserici şi mănăstiri. Părintele protopop Svetozar Naidan, trecut la cele veşnice, la 28 octombrie 1985, îşi doarme somnul de veci în cimitirul timişorean din cartierul ''Mehala''. Revista literară de limba sârbă „Književni život“, care apare la Timişoara, a publicat postum una dintre frumoasele sale predici, cea rostită la sfarşitul anilor treizeci ai secolului trecut, de la amvonul bisericii ''Înălţării Domnului'' din comuna Belobreşca, la sărbătoarea Sfântului Sava Sârbesc. Părintele Svetozar Naidan a fost personalitate bănăţeană şi un iscusit mânuitor al condeiului, un stilist desăvărşit. Din păcate, manuscrisele sale cu multe alte predici, scrise şi cizelate cu dragoste şi cu migală timp de aproape cincizeci de ani, au dispărut într-un mod miraculos, după decesul său. . Bibliografie: - Vasa Lupulovici, Borislav Dj. Krstici, Ljupkova dolina, Timişoara 1995. *** Bogoslovija Sv. Save u Sremskim Karlovcima, Izveštaj za školsku godinu: 1931/32; 1933/34; 1935/36; 1936/37 (Anuarele Seminarului Teologic Sf. Sava din Sremski Karlovţii). - Borislav Dj. Krstici, Kod belog breška i oko njega, Bucureşti 1987. - Stevan Bugarski, Srpsko pravoslavlje u Rumuniju

DREPTATEA DIVINĂ ŞI JUDECATA OMENEASCĂ

Elev Pavlovici Pătruţ Bogdan

“Cel ce se conduce după o dreptate omenească este plin de sine, de aroganţă, de orbire; se predică pe sine, îşi face publicitate, îşi trâmbiţează faptele sale “bune” fără să ţină deloc seama de avertismentul Domnului (Matei 6. 1-18). El răspunde cu ură şi cu răzbunare celor ce cutează să-şi deschidă gura pentru a se opune într-o manieră întemeiată şi bine intenţionată “dreptăţii” sale. El se simte foarte îndreptăţit să primească recompense pământeşti şi cereşti.” Sfântul Ignatie Brancianinov

Dreptatea lui Dumnezeu este lucrarea prin care El ne conduce paşii vieţii noastre spre lucrarea mântuirii. Prin gura preoţilor,a bisericii şi a Sfintelor Taine, Dumnezeu ne cheamă la bunătate, iertare şi comunicare între noi. Aşa cum Dumnezeu este mereu bun cu noi, la fel trebuie să fim şi noi cu cei din jurul nostru. Acesta este de fapt mesajul din Evanghelia care se citeşte în fiecare an, în Duminica a 11-a după Rusalii (Matei cap. 18, 23 - 25). Dar dacă am fost severi şi aspri, poate chiar nedrepţi, cu cei care ne-au greşit într-un fel sau altul şi Dumnezeu va avea cu noi aceeaşi severitate.

Oricât de păcătoşi am fi, şi noi să încercăm cu încredere să cerem iertare de la Dumnezeu. Lui Dumnezeu nu-i trebuie nimic material de la noi, nu are nevoie de banii noştri ca să plătim păcatele noastre. La Dumnezeu să venim doar cu lacrimi şi cu ,,inima înfrântă şi smerită"; să avem hotărârea fermă de a nu mai greşi, dar, în acelaşi timp, să fim şi noi îngăduitori cu cei din jurul nostru.

În starea de păcătoşenie, omul se află aplecat, încovoiat, gârbovit; se găseşte într-o stare nefirească, deoarece păcatul îl desfigurează. El este cu sufletul schilodit; de aceea datoria creştină ne cere să ne îndreptăm, să ne tămăduim sufletul, să tindem a vieţui după dreptatea dumnezeiască.

Plecăm de la Biserică, uneori chiar din scaunul de spovedanie, şi manifestăm multă ură, adversitate şi duşmănie. La ce ne-a folosit oare mersul la Biserică şi ce am înţeles din

16

spovedania făcută? Să ne trezim măcar acum la bunătate, iertare şi înţelegere, să fim toleranţi şi îngăduitori unii cu alţii. Căci mare, bun şi iertător este Dumnezeu!...

Cu alte cuvinte ajungem la concluzia că poate dacă am încerca noi să iubim mai mult în loc de a judeca, am fi mult mai fericiţi, sau cu adevărat fericiţi. Însă noi încercăm cu tot dinadinsul să găsim orice greşeală la aproapele nostru, ca să-l judecăm cu asprime apoi. Putem să ne rugăm pentru acea persoană în loc să o judecăm. Am fi cu mult mai câştigaţi în ochii lui Dumnezeu.

Dreptatea este virtutea fundamentală care trebuie să reglementeze raporturile creştinului faţă de Dumnezeu, faţă de semenii săi şi faţă de sine însuşi. Dreptatea se poate asemui unei cumpene ce menţine echilibrul dintre ceea ce primim şi ceea ce trebuie să dăm.

În decursul istoriei omenirea a năzuit să instaureze o dreptate lumească abătându-se deseori de la dreptatea lui Dumnezeu. De multe ori se găsesc în judecăţi şi în temniţe victime ale unei judecăţi nedrepte. În iconografia creştină dreptatea este reprezentată prin chipul unui înger ţinând în mână o balanţă perfect echilibrată spre care priveşte Dumnezeu. Pentru a arăta încălcarea dreptăţii în multe locuri înţelepciunea poporului a creat expresia plină de tâlc: “Dreptatea umblă cu capul spart”, ceea ce înseamnă că adesea dreptatea este biruită de nedreptate.

Simţul dreptăţii este atât de înrădăcinat în fiinţa omenească, încât nevoia de dreptate este asemănată de către Mântuitorul cu foamea de hrană şi de apă, componente fără de care viaţa omului nu este posibilă. De aceea îi fericeşte pe cei ce năzuiesc după dreptate: “Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura (Matei 5,6)

Cel ce a iubit dreptatea, a umblat în căile ei şi a vieţuit întru ea va avea parte de dreptate. Să ne arătăm mult iertători faţă de cei ce ne produc supărare sau amărăciune, pentru ca, la rândul nostru, să avem nădejde în noianul bunătăţii şi milostivirii lui Dumnezeu. Cel ce a făcut nedreptate, plata dreaptă va primi, a nedreptăţii lui, la dreapta judecată a lui Hristos. Căci Dumnezeu este bun dar şi drept.

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1997, Bucureşti, ISBN 973-9130-88-7

2. Carte de învăţătură creştină ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1978, Bucureşti

3. Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului şi Clujului- Învăţătură de credinţă ortodoxă, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod, ediţia a 3-a revăzută, prefaţă la ediţia I de Bartolomeu Anania, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003,ISBN 973-8248-43-4

4. Religie creştin – ortotdoxă:caiet pentru elevi:clasa a X-a /Camelia Muha-Iaşi:Editura Sf. Mina,2009,ISBN 978-606-8078-07-6

5. Slava Creştină – Revistă de creaţie, atitudine şi cultură- Stelian Gomboş: Despre Dreptatea lui Dumnezeu şi judecata omului, ISSN 1844-7775.

6. LivadaDuhovnicească-ArhimandritSerafim Man,Editura Înreprinderea Poligrafică Cluj, 1989,Municipiul Cluj Napoca.

7. Fărâmiturile ospăţului-Sfântul Ignatie Brancianinov,Editura Episcopia Ortodoxă Română, Alba Iulia

17

Minimonografia Bisericilor Parohiei Maşloc

Prof.Zamfor Ramona Biserica "Sf. Apostoli Petru şi Pavel" Maşloc şi filia Remetea Mică, biserica

”Sf.Măritul Prooroc Ilie Tesviteanul”, preot Iliia Pătruţ Pavlovici. SCURT ISTORIC

Localitatea Maşloc se află la o distanţă de 34 km de Timişoara, pe drumul către Lipova. Parohia ortodoxă Maşloc a fost înfiinţată la data de 01.02.2002, sub conducerea preotului Iliia Pătruţ Pavlovici. Maşloc a fost un sat majoritar catolic şi de etnie germană şi maghiară, în anul 1970 localitatea Maşloc începe să se colonizeze cu români proveniţi din toată ţara.Titulatura parohiei de la Remetea Mică se mută la parohia Maşloc deoarece s-a primit donaţie un imobil şi teren pentru construcţia bisericii precum şi un clopot de 120 de kg din partea familiei doctorului Mălăeştean Paul Stelian.

În colaborare cu arhitectul Doru Covrig, ing. Ionescu Valeria, ing.Mişca Gherasim obţinem proiectul şi avizele. După obţinerea autorizaţiei de construcţie, pe data de 10.05.2004, Preasfinţitul Lucian Mic a pus piatra de temelie a bisericii. La biserica din Maşloc s-au executat lucrări de amenajare şi costrucţie: pridvorul, pronaosul, turnul bisericii, biblioteca şi s-a placat cu marmură biserica; de asemenea biserica are apă curentă şi încălzire centrală. Pe data de 02.07.2006 a fost sfinţită şi târnosită de Preasfinţitul Paisie Lugojanul.

În Sfânta masă din Sfântul altar au fost aşezate moaştele Sfinţilor Mucenici Epictet şi Astion. Bisericii i s-a dat hramul Sfântul Cuvios Stelian Paflagonul şi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. S-a executat proiectul şi devizul pentru pictură de către pictorul Paşcanu Cornel, pentru bisericile de la Maşloc şi Remetea Mică. În toamna anului 2009 pictura la biserica din Maşloc a început să fie realizată de pictorul Marcel Trifa, pictor autorizat de Patriarhia Română.Cu ajutorul lui Dumnezeu în anul 2016 lucrările de pictură s-au reluat cu ajutoru şi binecuvântarea Înalt Prea Sfinşitului Mitropolit Ioan, care a vizitat şantierul de nenumărate ori şi ne-a adus binecuvântare şi har peste har.

Satul Remetea Mică aparţine comunei Maşloc şi este situat la o distanţă de 40 km sud- est de Timişoara pe malul stâng al pârâului Beregsău. Remetea Mică a fost un sat majoritar catolic, în1932 a fost construită Biserica Catolică, în acelaşi an au venit sporadic şi români din satele învecinate: Comniat, Sălciua Nouă şi Buzad să lucreze pe domeniile familiei Klein, care le-a dăruit un teren la şoseua principală de 2507 mp pentru a –şi ridica un locaş de rugăcine.La capelă s-au produs transformări mari în anul1970, când la interior şi exterior pereţii au fost acoperiţi cu pământ şi văruiţi, iar vechea învelitoare s-a înlocuit cu ţiglă. Tot atunci s-a intervenit şi la cele şase ferestre ale lăcaşului, acestea fiind modificate ca mărime şi formă.Tavanul este din scânduri şi pereţii sunt din cărămidă. Iconostasul a fost pictat de Nicolae Alexici (1811—1873) şi a fost dăruit de parohia Fibiş pe vremea preotului Sas Aurel.

Astăzi biserica Ortodoxa Remetea Mică este afiliată la parohia Maşloc, începând cu data de 01.04.2002 a fost numit al IV –lea preot paroh pe seama parohiei Remetea Mică, preotul Iconom Iliia Pătruţ Pavlovici care, în colaborare cu arhitectul Doru Covrig, ing. Ionescu Valeria, ing.Mişca Gherasim a axecutat în anul 2007 - 2008 lucrări de reparaţii capitale: de la subzidire, decapare pereţi interior şi exterior şi tecuieli iar pereţii au fost întăriţi cu plasă electrosudată; pardoseală şi plafon nou în formă de boltă brâncovenească, ferestre, cadelabre şi mobilier nou; s-au făcut şi lucrări de amenanjare şi contrucţie la pridvor şi turn în stil maramureşan.

De asemenea s-a realizat gardul de împrejmuire a bisericii şi s-a cumpărat un clopot de 120 kg de către familia Scheuleac Alexandru. Biserica din Remetea Mică s-a sfinţit şi târnosit în 17 mai 2008 de către Prea Sfinţitul Episcop Paisie Lugojanul. În Sfânta masă din

18

Sfântul altar au fost aşezate moaştele Sfinţilor Mucenici Epictet şi Astion. Bisericii i s-a dat hramul ”Sf.Măritul Prooroc Ilie Tesviteanul” .

În 19 septembrie 2009 la Remetea Mică s-a sfinţit pridvorul şi turnul bisericii,de către Prea Sfinţitul Episcop Paisie Lugojanul, este a doua vizită canonică în această filie.

În toamna anului 2007 reuşim să intabulăm bisericile la Maşloc şi Remetea Mică cu ajutorul ing.Delia Laszlo, ing.Veronica Huţan,BNP Ana Popa şi av.Rodica Barna. Preoţii slujitori: 1. Până în 1970- Cornel Pleşu preot paroh Fibiş cu filia Remetea Mică, fost protopop de Timişoara actualmente pensionar; 2. 1970-1979 – Sabău Dumitru preot paroh Comneat cu filia Remetea Mică începe lucrările la capelă, actualmente preot greco-catolic la Zăbrani judeţul Arad; 3. 1979-1983 – Ioan Bolbos preot paroh Comneat cu filia Remetea Mică termină lucrările la capelă, actualmente preot iconom – stavrofor paroh la Fibiş; 4. 1983 –1985 – Feneşan Viorel preot paroh Comneat cu filia Remetea Mică; 5. 1985- 1989 – Pascu Ion preot paroh Comneat cu filia Remetea Mică; 6. 1989- 1998 - Bota Eugen primul preot paroh al noii înfiinţate parohii Remetea Mică cu filia Maşloc, în 1990 comunitatea cunoaşte o ruptură pe criterii etnice formându-se Parohia Ortodoxă Ucraineană Remetea Mică, dar rămân în biserica ortodoxă română o parte din etnicii ucraineni, preotul este actualmente pensionar; 7. 1998 – 2001 – Daniel Sabău preot paroh Remetea Mică cu filia Maşloc,care obţine de la primărie o casă pentru parohie, actualmente este preot cu asistenţa socială la Penintenciarul Timişoara şi secretar la Protopopiatul Timişoara II.

8. 2001- 2002 – Vasi Daniel preot paroh Remetea Mică cu filia Maşloc,actualmente este pensionar;

9.Din 2002 – Iliia Pătruţ Pavlovici preot paroh Remetea Mică cu filia Maşloc. Cu data de 1 iunie 2002 se schimbă titulatura parohiei şi este mutată la parohia Maşloc. În 2003 obţinem proiectul şi avizele, inclusiv cel de la comisia de avizare a Lăcaşurilor de Cult . În 10 mai 2004 se pune piatra de temelie de către Prea Sfiţitul Episcop Lucian Mic, iar în 02 iulie 2006 s-a sfinţit şi târnosit biserica din Maşloc de către Prea Sfinţitul Episcop Paisie Lugojanul cu acest prilej preotului i se acordă distincţia de iconom din partea Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Nicolae. În 19 septembrie 2009 la Remetea Mică după construcţia pridvorului şi turnului bisericii, se sfinţeşte de către Prea Sfinţitul Episcop Paisie Lugojanul şi cu acest prilej se acordă preotului distincţia de iconom – stavrofor.

19

Dreptatea este fericire Elev Danielescu Emanuel

"Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura " (Matei 5, 6).

Prin dreptate înţelegem aici cucernicia, pietatea, cuprinderea virtuţilor, acest sens aflându-l atât în Sfânta Scriptură, cât şi în scrierile Sfinţilor Părinţi; cei flămânzi şi însetaţi de dreptate sunt cei ce doresc binele în viaţa lor şi a semenilor, cei care iubesc virtutea şi doresc să o împlinească sub multiplele ei înfăţişări. Pentru ei, dorinţa aceasta este atât de firească şi continuă, cum sunt foamea şi setea pentru trup, căutând cu ardoare dreptatea, precum cel flămând pâinea şi cel însetat apa. Sunt cei care însetează mereu după Dumnezeu, după unirea cu Sine, după hrana cea nesfârşită şi apa vieţii. Iar celor ce flămânzesc după dreptate, Dumnezeu le face dreptate.

În acest fel vorbeşte despre dreptate Sfântul Grigorie al Nyssei: "Dacă înţelesul dreptăţii nu e amestecat cu nici un rău, el cuprinde în sine tot binele; iar binele este văzut ca virtute. Pe cei flămânzi şi însetaţi de dreptate îi fericeşte Cuvântul, făgăduindu-le săturarea de cele dorite."

Simţul dreptăţii fiind înnăscut în firea omului, el este asemănat de Mântuitorul cu nevoia trupească de hrană şi apă, elemente care sunt absolut necesare vieţii. Cel ce a sădit în fiinţa omului simţul dreptăţii este Dumnezeu Însuşi, pe Care Sfânta Scriptură ni-l înfăţişează în dreptate: “Bun şi drept este Domnul, pentru această lege va pune celor ce jertfesc în cale" (Ps. XXIV, 9); în Cântarea Cântărilor, înţeleptul Solomon se adresează astfel sufletului curat: "dreptatea te-a iubit pe tine" (I, 3). Dumnezeu este nepărtinitor (Fapte X, 34), la El nu încape nici urmă de părtinire (Ef. VI, 9) şi judecata Sa este după lucrul fiecăruia, iar cel ce umbla în strâmbătate, îşi va lua plata ei, "cel ce face nedreptate îşi va lua plata nedreptăţii" (Col.III, 25).

În scrierile filocalice, dreptatea este socotită una cu binele, este cuprinderea virtuţilor de către cei ce flămânzesc după cele cereşti. Dreptatea "locuieşte în împărăţia cerurilor, unde cei drepţi vor străluci ca soarele" {II, Pt. III, 13, Mt. XIII, 43). Numai în Dumnezeu avem hrana cerească nesfârşită, care ridică din toate neputinţele şi umple viaţa creştinului de bucurie duhovnicească. Dumnezeu oferă fiecăruia fericirea Sa, după eforturile depuse în săvârşirea binelui. Cele desăvârşite se află în ceruri, unde cu adevărat va străluci dreptatea.

Ca virtute socială, dreptatea înseamna echitate. Dreptatea este cea care păstrează raporturile juste între membrii societăţii, fiind cerinţă a legii morale naturale şi dispoziţie a Legii pozitive:" Mai degrabă puţin şi cu dreptate, decât agoniseală multă cu strâmbătate" (Pilde XIV, 8) ; " Nimeni să nu nedreptăţească pe fratele său" (I, Tes. IV, 6); ea este înţeleasă ca egalitatea raportată la meritele şi eforturile fiecăruia: " De se va ivi pricină între oameni, să fie aduşi la judecată (...) şi cel drept să capete dreptatea, iar cel vinovat osânda" (Dent. XXV,1) ; "Judecaţi drept, faceţi dreptate" (Ier. XXII, 3).

Fiind poruncă divină, dreptatea trebuie adusă la împlinire (Rom. XIII, 3 ), altfel nu este posibilă vieţuirea. Prin dreptatea socială, fiecare primeşte rodul muncii sale; rostul ei este să împartă şi să apere ce i se cuvine fiecăruia dupa vrednicie, însă nu sunt excluse noţiunile de muncă, talent; nu înseamnă inegalitate, dar nici uniformitate, egalitate forţată, ci armonie în care omul acordă fiecăruia ce este al său după merit şi primeşte la rândul său ce i se cuvine.

Dar această dreptate se raportează întotdeauna la Dumnezeu, slujeşte dreptăţii divine; de aceea, trebuie să stea mereu în legătură cu virtutea dragostei, ca împreună să slujească Adevărului.

În toată plinătatea ei, dreptatea nu se manifestă aici, pe pământ; Vechiul Testament mărturiseşte: „Până când va plânge pământul şi toată iarba ţarinei se va usca de răutăţile celor

20

ce locuiesc pe el?” (Ier. XII, 1; 4). Dar tot proorocul spune: "Viu este Domnul ”(Ier. XII, 16). Cine se comportă cu dreptate faţă de aproapele său, împlineşte virtuţile. Cei buni simt ca un fapt firesc întronarea dreptăţii pe pământ şi lor le făgăduieşte Mântuitorul prin cuvintele acestei Fericiri, că se vor bucura de ea în viaţa vesnică. Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1997, Bucureşti, ISBN 973-9130-88-7

2. Carte de învăţătură creştină ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1978, Bucureşti

3. Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului şi Clujului- Învăţătură de credinţă ortodoxă, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod, ediţia a 3-a revăzută, prefaţă la ediţia I de Bartolomeu Anania, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003,ISBN 973-8248-43-4

4. Religie creştin – ortotdoxă:caiet pentru elevi:clasa a VII-a /Camelia Muha-Iaşi:Editura Sf. Mina,2009,ISBN 978-606-8078-07-6

Taina Mărturisirii. Excurs catehetic

Pr.dr.Valentin Bugariu

Introducere

Pocăinţa, Mărturisirea sau Spovedania este una din cele şapte Sfinte Taine oficiate de Biserică în scopul desăvârşirii şi sfinţirii credincioşilor prin împărtăşirea Duhului Sfânt, cel care pecetluieşte lucrarea creatoare a Tatălui şi mântuitoare a Fiului.

Precizări etimologice: În tradiţia răsăriteană, Taina Spovedaniei se mai numeşte şi Taina Pocăinţei. În

teologia occidentală, din ultimul timp, începe să câştige tot mai mult teren denumirea de Sacramentul Reconcilierii (Taina Împăcării).

Pocăinţa – exprimată prin: căinţă, mărturisirea adevărului şi un nou mod de viaţă (,,convertită”) – aduce împăcarea vine şi din şi deodată cu pocăinţa adevărată. Unii traduc pocăinţa din grecescul metanoia – echivalentul românesc al cuvântului – prin: schimbarea mentalităţii, a intenţiilor, a atitudinilor. (Eugen Jurca, Spovedanie şi psihoterapie. Interferenţe şi diferenţe, ediţia a III-a, Ed. Galaxia Gutemberg, Târgu Lăpuş, 2009, p. 234-235).

Păcatul Vorbind catehetic putem afirma că ,,păcatul este călcarea legii dumnezeieşti, adică

neîmplinirea voii lui Dumnezeu cuprinsă în poruncile sale” (I Ioan 3, 4). Dincolo de aceste norme religios-morale (ex. Cele zece porunci), păcatul este ieşirea din comuniunea cu Dumnezeu. Urmările acestei alegeri libere au fost grele pentru om: s-au produs schimbări mari atât în ce priveşte trupul şi sufletul. La nivelul trupului au apărut slăbiciunea trupească, boala, neputinţa şi moartea trupească. Iar la nivelul sufletului s-a produs o pervertire a acestuia: a slăbit voinţa, s-a întunecat raţiunea (mintea) şi s-a răcit simţirea (sentimentul).

Pentru a reface legătură pierdută a omului cu Dumnezeu Biserica a păstrat Sfintele Taine ca mijloace vizibile a împărtăşirii harului divin nevăzut, condiţie esenţială a mântuirii, alături de credinţă în Dumnezeu şi fapte bune.

În veacul al IX-lea Teodor Studitul enumera şase Taine: Botezul, Euharistia, Mirungerea, Hirotonia, Tunderea în monahism şi înmormântarea. În veacul al XIII-lea monahul Iov aminteşte şi de o altă taină ce cuprindea împreună Pocăinţa şi Maslul. Sfântul

21

Grigorie Palama zăboveşte asupra Botezului şi Euharistiei, iar Nicolae Cabasila în celebra sa carte Viaţa în Hristos comentează Tainele de iniţiere: Botezul, Mirungerea şi Euharistia. La alţi părinţi numărul Tainelor este mai mare de şapte. Învăţătura despre cele Şapte Sfinte Taine apare în Răsărit pentru prima dată în Mărturisirea de credinţă pe care papa Clement al IV-lea în anul 1267, i-o cere lui Mihail Paleologul. (Andrei, Episcopul Alba Iuliei, Spovedanie şi comuniune, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române, Alba Iulia, 1998, p. 77).

Istoricul Tainei Conştiinţa păcătoşeniei, a prezenţei rupturii între om şi Dumnezeu i-a însoţit pe primii

oameni pe tot parcursul Vechiului Testament începând cu primul om, Adam şi terminând cu viaţa şi activitatea Sfântului Ioan Botezătorul.

Cel mai bogat material legat de pocăinţă, de îndreptare a vieţii o regăsim însă în Psaltirea Proorocului David în care regăsim nu mai puţini de şapte psalmi numiţi ,,de pocăinţă”: 6, 31, 35, 50, 101, 129, 142.

Mesajul primar al Mântuitorului este asemenea Botezătorului Său, Sfântului Prooroc Ioan, o reprezintă tema pocăinţei: ,,Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor”. (Matei 5, 17). În intenţiile Sale Hristos Domnul este explicit: ,,N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă”. (Luca 5, 32).

Spovedania sau Mărturisirea păcatelor a primit în tradiţia apostolică valoare sacramentală. Iniţial actul public de mărturisire, apoi confesiunea particulară era urmată de rugăciunea de iertare şi de dezlegare. Cea mai veche mărturie o avem consemnată în Didahia sau Învăţătura celor 12 Apostoli, scriere contemporană cu Evangheliile după Matei şi Luca în care ni se spune: ,,Când vă adunaţi în duminica Domnului, frângeţi pâinea şi mulţumiţi, după ce mai întâi v-aţi mărturisit păcatele voastre, ca jertfa voastră să fie curată”. (P. S. B., Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, cap. XIV, 1, p. 31).

Fiinţa Tainei Pocăinţa este mijlocul pe care Biserica ni-l pune la îndemână pentru a ne curăţa de

întinăciunea păcatelor; ea este Taina în care Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele creştinilor, care se căiesc sincer şi se mărturisesc în faţa preotului. (Andrei…, op. cit., p. 91).

În duminica Învierii din morţi, Iisus a apărut în foişorul în care ucenicii, chiar dacă uşile erau încuiate ,,a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă! Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”. (Ioan 20, 19-23).

Elementele Tainei Elementele constitutive ale Tainei Spovedaniei sunt: căinţa sau părerea de rău;

hotărârea de a nu mai păcătui; mărturisirea propriu-zisă, canonul şi dezlegarea. Părerea de rău sau regretul pentru faptele făcute, căinţa este durerea sufletului pentru

pierderea prin aceste păcate a comuniunii cu Dumnezeu, cu semenii şi cu Biserica. Cea de a doua etapă o reprezintă hotărârea fermă de a nu mai păcătui. Omul modern se ruşinează astăzi să-şi mărturisească păcatele ajungându-se la forme grave cum ar fi refuzul Tainei, cu o astfel de justificare: ,,-La ce bun să mă spovedesc? N-am nici un păcat. Ce, popa nu e tot om? De ce trebuie să mă spovedesc la el? Asta-i treabă de muieri. Mai bine stau de vorbă eu singur cu

22

Dumnezeu şi am rezolvat problema!?”. Sigur că şi aceasta ar fi o posibilitate, dar problema rămâne, adică a greutăţii, îngreunării sufletului. Canonul sau epitimia, penultima etapă având caracter terapeutic, în sens de îndreptare: lecturi biblice, duhovniceşti, pioase (moralizatoare) care au ca scop: luminarea inteligenţei, dirijarea voinţei sau mişcarea inimii. Alături de lectură pot fi considerate alte modele de îndreptare: rugăciunea, participarea la rugăciunea publică (Sf. Liturghie) şi examenul de conştiinţă. (Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 1995, p. 162).

Timpul, locul, termenul şi forma Spovedaniei Potrivit învăţăturii părinţilor (Sf. Nicodim Aghioritul), timpul prielnic este dimineaţa,

alţi părinţi socotesc că timp pentru oficierea Tainei ar fi seara după vremea Vecerniei (Petre Vintilescu) sau chiar la o dată în timpul săptămânii (Eugen Jurca) care trebuie să evite astfel ,,aglomeraţia, tensiunile inutile, superficialitatea şi insuficienţa sfatului duhovnicesc”. (Eugen Jurca, op. cit., p. 149).

Locul săvârşirii Tainei Mărturisirii este desigur biserica, ,,casa lui Dumnezeu”. Potrivit Sf. Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului ea trebuie săvârşită în loc cinstit, sfânt şi fără zgomot, cu ,,tihna” necesară unui astfel de act.

Termenul primirii Tainei ar fi un răs/timp anume, un timp binecuvântat de ,,odihnă” cu răgazul necesar de a se destăinui pe-ndelete. Nu doar lunar sau în cele patru posturi de peste an, ci de câte ori credinciosul conştientizează greutatea păcatelor care înăbuşă sufletul. Sfântul Vasile cel Mare ne învaţă că pocăinţa nu trebuie să înceteze în cursul întregii vieţi. Căci cine e fără de păcat? În toată clipa păcătuim, dacă nu cu fapta, apoi cu cuvântul; dacă nu cu cuvântul, atunci cu gândul. Oricât de mici sunt păcatele, dar ele pătează conştiinţa, iar conştiinţa trebuie să fie mereu curată. Dacă trebuie să fie păstrată în curăţenie dar, totuşi, zilnic se pătează, atunci în toată ziua trebuie să o şi curăţim”.

Forma Pocăinţei este mărturisirea sinceră şi fără sfială a păcatelor în forma ,,expozitivă”, de întrebări şi răspunsuri. Sf. Nicodim lasă recomandarea însemnării pe hârtie a păcatelor pentru ca nu cumva unele sau altele să fie uitate, ştirbind astfel sinceritatea actului mărturisirii.

Duhovnicul, ascultarea şi infantilismul duhovnicesc Duhovnicul deţine în oficierea Tainei un rol important. El trebuie să fie părinte

duhovnicesc nici rigorist dar nici permisiv, el trebuie să fie partener credinciosului pe întregul parcurs al vieţii dozat cu însuşirile unui părinte: faţă senină, deschidere, calm, pace interioară, viaţă spirituală, aşezare, statornicie, răbdare, înţelegere, îngăduinţă, tact, înţelepciune, optimism, umor, autonomie decizională, responsabilitate, curaj, maturitate ş.a.

Ascultarea sfatului duhovnicesc primit, fără acord personal această însuşire devine sterilă şi oarbă. În mod voluntar credinciosul ascultă de duhovnic nu mecanic şi de ,,silă”.

O altă problemă este cea a infantilismului duhovnicesc. Pe de o parte bolnavi cu afecţiuni psihice sunt târâţi ca ,,ursul de lanţ” de aparţinători sau pe la ,,popi cu leac” pentru ,,dezlegări de făcături” sau exorcizări, în loc să fie trimişi la medic pentru tratament. Pe de altă parte o seamă de tineri cer ,,punerea sub ascultare” cerând ,,binecuvântare” sau ,,sfat duhovnicesc” pentru orice fleac în loc să fie promovată autonomizarea şi dezvoltarea liberă a persoanei.

Concluzii

23

Spovedania ca taină sacramentală aduce timp binecuvântat de reflecţie asupra vieţii, asupra patimilor şi păcatelor. O încercare de despătimire pentru unirea cu Hristos în Euharistie. Este totodată timp de reflecţie asupra gândurilor, trăirilor şi nevoinţelor trupeşti bineînţeles făcută cu sinceritate, de voie bună cu hotărârea de nestrămutat de a încerca de la această mărturisire să schimbe viaţa în bine.

Rolul activităților de dezvoltare personală la copii

Profesor psihopedagog Ștefănescu Adreana Centrul de Resurse și Asistență Educațională Speranța Timișoara

Activitățile de dezvoltare personală au rolul de a ajuta copiii să se dezvolte armonios. Totuși din păcate dezvoltarea personală este trecută cu vederea de cele mai multe ori , ca și cum aceasta ar fi înțeleasă de la sine. Emoțiile trebuie învățate, cunoscute, înțelese și mai ales trebuie de cele mai multe ori controlate.

Pentru ca dezvoltarea emoțională să fie armonioasă aceasta trebuie să înceapă de la vârste foarte fragede. Primii pași se referă la construirea vocabularului emoțiilor, precum și la capacitatea copilului de a recunoaște propriile emoții și pe a celor din jur. În timp copilul invață cum să-și exprime în mod adecvat aceste emoții atunci când apar. De asemenea pe măsură ce va crește va interpreta din ce în ce mai bine emoțiile celorlalți.

Activitățile de dezvoltare personală se desfășoară sub formă de jocuri și contribuie la dezvoltarea inteligenței emoționale. Inteligența emoțională reprezintă aptitudinea de a identifica, de a evalua și controla propriile emoții dar și pe a celorlalți. Inteligența emoțională nu are legătură cu coeficientul de inteligență IQ pe care îl știm cu toții. Inteligența emoțională se leagă de anumite aptitudini potențiale înnăscute cum ar fi sensibilitate emoțională, memorie emoțională, capacitatea de procesare și capacitatea de învățare emoțională. Aceste aptitudini potențiale înnăscute se pot dezvolta și cultiva de-a lungul vieții sau pot fi degradate. Acest lucru depinde foarte mult de modul în care copiii au fost crescuți și educați în copilărie și adolescență.

Prin urmare trebuie făcută o distincție clară între inteligența emoțională ca potențial înnăscut și inteligența emoțională ca potențial care se dezvoltă pe parcursul vieții.

În cadrul “Întâlnirilor de dimineață” la grădiniță sau în cadrul orelor de consiliere sau dirigenție cu elevii, aceste activități pot fi ușor incluse și desfășurate. Activitățile pe care dorim să le enumerăm mai jos , sunt doar câteva dintre cele care au fost desfășurate cu copiii care participă la terapii în cadrul C.R.A.E Speranța Timișoara și încearcă să răspundă la câteva întrebări: Ce vom face, cum vom face, de ce vom face?chiar dacă sunt dedicate copiilor mai mici, ele pot fi adaptate și pentru copii mai mari. Copiii : Vor învăța să lucreze în echipă Își vor cunoaște și comunica emoțiile cu încredere Creativitatea lor va fi stimulată și își va găsi un scop Își vor dezvolta capacitatea de rezolvare a problemelor Își vor dezvolta abilitățile de exprimare asertivă Activități de dezvoltare a competențelor emoționale așa cum am mai spus se referă la construirea vocabularului emoțiilor, la capacitatea copilului de a recunoaște propriile emoții dar și pe a celorlalți. Ele au fost grupate sub titlul:“Cine sunt eu – o altfel de poveste “. Dintre activitățile care se pot desfășura la grup amintim:”Harta emoțiilor”,“Cutiile fermecate cu

24

emoții”, “Cum mă simt azi”, “Ce mi se întâmplă când mă simt…’ „Să ne gândim la emoțiile celorlalți”etc. Activități de dezvoltare a competențelor sociale vizează așa cum le spune și numele competențele sociale. Copiii care au competențe sociale inadecvat dezvoltate întâmpină probleme în relațiile cu ceilalți. Dintre activitățile care pot fi făcute cu copiii sugerăm câteva titluri :” Martinel ne învață despre reguli”, „Să exersăm regulile împreună cu Martinel”, „Martinel ne învață să fim responsabili” sau „Martinel și Martinică au nevoie de ajutor” ,ș.a. În cele ce urmează aș dori să vorbim puțin despre modul în care se poate organiza o activitate de dezvoltare personală.

Activitatea “Să ne gândim la emoțiile celorlalți”-pentru copii 5-7 ani. Cu cât jocul este mai interactiv cu atât copilului poate să-i placă mai mult. Materiale necesare: două marionete, imagini. Desfășurarea activității: Poate să se desfășoare cu copii cu vârste cuprinse între 3-7 ani dar poate fi adaptată și pentru copii mai mari. Spuneți-le copiilor că astăzi vor asculta povestea a doi ursuleți. Se poate spune povestea de mai jos sau se poate inventa o altă poveste. Copiii sunt așezați în semicerc, cât timp se spune povestea cât mai expresiv se folosesc cele două marionete (Martinel și Martinică) și imaginile corespunzătoare secvențelor de poveste.” Martinel și Martinică au hotărât să mergă în vacanță cu vaporul. În drumul lor au întâlnit o mulțime de vapoare, au văzut orașe noi.(Cum credeți că se simțeau cei doi ursuleți?)… dar au prins și o furtună cu valuri uriașe(Cum s-au simțit Martinel și Martinică în timpul furtunii?).Furtuna i-a purtat pe mare și le-a dus vaporul pe o insulă îndepărtată.(Ce au simțit ursuleții când s-au văzut văzut singuri pe insulă?)... Invită copiii să-ți spună părerile dar fără a crede că sunt interogați. Încurajează-i să se exprime deschis. Singuri și cu vaporul distrus de furtună nu mai puteau pleca de pe insulă, așa că s-au hotărât să culeagă de pe plajă resturile vaporului și să facă un cort unde să doarmă. Dar cortul a căzut pentru că din greșeală Martinică s-a împiedicat .(Cum s- a simțit Martinică când a văzut că a stricat cortul? Ce crezi că a simțit Martinel când a văzut că Martinică s-a împiedicat ? Milă sau furie?(se solicită să aleagă dintre cele două variante).A râs de el sau l-a certat?( se caută încurajarea continuă a copilului ca să exprime propria variantă), l-a ajutat să se ridice sau nu?( se caută să se argumenteze alegerea făcută).Cât au rămas pe insulă cei doi au fost cei mai buni prieteni, se ajutau la nevoie și aveau grijă unul de celălalt. După câteva zile a trecut pe acolo un vapor care i-a văzut cum strigau după ajutor și i-au luat la bord.(cum s-au simțit cei doi ursuleți câmd s-au văzut salvați de pe insulă). Împreună s-au întors la căsuța lor și au povestit pățania prin care au trecut.”

Este bine să știm: copilul trebuie încurajat ca să denumească cât mai multe emoții. Dacă la început poate fi tentat să răspundă cu bine/rău și vedem că el nu știe să răspundă , putem să-l ajutăm sugerându-i emoții. Putem să explicăm de ce au apărut aceste emoții. Spre exemplu la întrebarea: Cum s-a simțit Martinică când a văzut că a stricat cortul ? dacă îi spunem că s-a simțit vinovat și că și-a cerut iertare îi spunem copilului și că Martinică a fost trist”pentru că a muncit și Martinel ca să aibă amândoi unde dormii”. La fel se pot folosi secvențe din viața de zi cu zi a copiilor, pentru a observa și discuta cu copiii cum se simt ei în acele momente. O altă variantă sugerată se bazează pe prezentarea unor situații cu ajutorul unor ilustrații. „Să ne gândim la emoțiile celorlați”- pentru copii 3-4 ani(varianta 2). Fiecare copil vine și poate să prezinte propria variantă de răspuns. Copiii sunt încurajați să se exprime deschis, li se spune că nu există răspunsuri greșite și că acesta este un joc. Situație:Se citește biletul Materiale necesare: bilete cu situații, ilustrații corespunzătoare situațiilor prezentate.

25

Desfășurarea activității. Copiii sunt așezați pe scaune. Pe rând vin la masă și aleg un bilet. Se citește conținutul și se solicită răspunsul copilului. Ex. „Îți dorești jucăria colegei tale de grupă și o iei fără să ceri voie”.

Prin răspunsurile la situațiile prezentate se urmărește conștientizarea și exprimarea emoției și conștientizarea emoțiilor celorlalți. Copiii exersează etichetarea corectă a trăirilor emoționale ale celor din jur, exersează comportamente prin care își pot manifesta empatia și își exprimă adecvat emoțiile. În concluzie pentru o dezvoltare armonioasă a copilului trebuie avut în vedere dezvoltarea competențelor emoționale dar și sociale întrucât fără un mediu propice învățării și o educație corespunzătoare acestea se pot degrada în timp apărând dificultăți de relaționare cu ceilalți. Bibliografie: 1Catrinel A. Ş. , Kallay E., coord. Benga O., Miclea M.(2010) - „Dezvoltarea competenţelor emoţionale şi sociale la preşcolari – ghid practic pentru educatori”, Ed. Napoca, ASCR, Cluj . 2.Ellis, A., Bernard, M. (2007), Terapia rațional emotivă și comportamentală în tulburările copilului și adolescentului. Teorie ,cercetare, practică.Editura RTS, Cluj Napoca . 3.http://www.psihologpentrucopii.ro/2011/07/joc-cum-se-simte-iepurasul-urechila/ accesat COMUNICAREA IN RELATIA PROFESOR-ELEV-PARINTE

Prof. Olaru Mihaela În viaţa de zi cu zi de multe ori sunt folosiţi termenii de persoană şi personalitate, sensul comun al acestuia din urmă fiind o însuşire sau calitate pe care o poate avea sau nu. Dar utilizarea lor ca termeni psihologici necesită o definire mai exactă personalităţii. Se pune întrebarea « Ce este personalitatea ? ». În opinia lui P.Fraisse istoria psihologiei, între anumite limite se confundă cu istoria răspunsurilor la această fundamentală întrebare. Înainte de a defini personalitatea trebuie să definim persoana : « Persoana înseamnă individul uman concret. Personalitatea însă, este o construcţie teoretică elaborată de psihologie, în scopul înţelegerii şi explicării modalităţilor de fiinţare şi funcţionare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoană umană ». Activitatea educativă ce se realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului. Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate. Aspiraţiile, rezultatele şi sprijinul social şi familial constituie trei aspecte ale unei interacţiuni dinamice între copilul individual şi cercul său imediat.

26

Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi. Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de puternică şi de neînlocuit. Familia îndeplineşte importante funcţiuni în procesul general al integrării copilului în mediul social, fapt ce se reflectă asupra dezvoltării sale:

• creează o dependenţă absolută a copilului faţă de membrii microgrupului familial din punct de vedere fizic, psihic, material ; • impactul emoţional pe care îl exercită este maxim ; • oferă primele modele comportamentale, creează primele obişnuinţe şi deprinderi ; • creează un stil comportamental care se imprimă asupra întregii evoluţii a individului ; • influenţa educativă pe care o exercită familia face parte integrantă din viaţă.

Familia trebuie să înţeleagă că un copil nu este un televizor, o jucărie care poate fi reparată atunci când se strică. Copilul are un suflet care trebuie dezvoltat din toate punctele de vedere, astfel încât să fie capabil să răzbată în viaţă. Fiecare membru al familiei trebuie să devină sensibil la nevoile şi sentimentele copiilor. Părinţii trebuie să înţeleagă că ei pot influenţa comportamentul copiilor. Părinţii vor înţelege că regulile de educaţie diferă de la o familie la alta în funcţie de copil, de problemele familiei, de concepţia familiei despre viaţă şi împlinirea ei. Părinţii trebuie să petreacă mai mult timp cu copiii, să le acorde mai multă atenţie, să-i laude cât mai des, să-i recompenseze, dar să le stabilească şi limite, să-i pedepsească. Comunicarea dintre părinte şi copil trebuie să fie bună şi permanentă. Părintele va prezenta interes faţă de ceea ce povesteşte copilul. Împreună stabilesc care sunt problemele şi cum pot fi rezolvate. Părinţii trebuie să cunoască posibilităţile de înţelegere ale propriilor copii, să-i încurajeze. Între recompensă şi pedeapsă trebuie să existe un echilibru. Părinţii trebuie să vadă din ce cauză a greşit copilul, să-l facă să înţeleagă unde a greşit. Adulţii nu trebuie să-şi piardă controlul, să-şi descarce frustrările zilnice asupra copilului. O astfel de descărcare nervoasă lasă urme adânci în personalitatea copilului. Copilul are nevoie de un mediu părintesc cald, liniştit. Părinţii trebuie să ducă un mod de viaţă corect, echilibrat, să dea dovadă de o atitudine civilizată faţă de ei înşişi şi faţă de cei din jur. Familia trebuie să aibă disciplina ei. Părinţii nu trebuie să-şi pedepsească copiii fără să le arate adevăratele motive. Toate problemele vieţii se pot rezolva mai uşor într-un climat de prietenie şi de înţelegere. Educaţia, sub toate formele ei, e chemată să găsească soluţii prin care copilul să se adapteze rapid şi eficient la societatea în care trăieşte. Oricât s-ar strădui, grădinita şi şcoala nu poate înlocui restul instituţiilor care au misiunea de formare a cetăţenilor conştienţi, cu o conduită civilizată. Educaţia şcolarilor în şcoală nu are sorţi de izbândă fără o colaborare strânsă cu alţi factori activi implicaţi în procesul instructiv-educativ. Între aceştia, familia, considerată dintotdeauna celula de bază a societăţii şi „un soi de personalitate colectivă” de a cărei armonie generală depinde dezvoltarea personalităţii copilului, are un rol foarte important în ajutorul pe cate trebuie să îl dea şcolii. Oricine lucrează în învăţământ observă cum familia nu mai poate realiza socializarea primară prin care copilul să-şi interiorizeze valorile civice fundamentale. Pe o astfel de temelie şubredă şcoala nu poate construi certitudini. Formarea ca cetăţean se află sub influenţa societăţii şi în special a familiei. Cu părere de rău trebuie să spun că se constată în ultima vreme o depărtare a familiei de şcoală, o scădere a interesului părinţilor pentru rezultatele şcolare. Părinţii sunt îngrijoraţi de viitorul copiilor dar, în acelaşi timp nu mai au răbdare să le acorde atenţie. Acest lucru se constituie

27

într-un semnal de alarmă care m-a determinat să aflu care sunt adevăratele cauze ale acestui fenomen încât să pot remedia măcar o parte dintre ele. Se impune o reconsiderare a relaţiei familie-şcoală. Aceasta nu trebuie să fie semidirecţională, redusă la simpla informare a părinţilor asupra rezultatelor la învăţătură. Şcoala trebuie să convingă familia ca ea să devină un participant activ în procesul de instruire-educare. Influenţele pe care familia le exercită asupra copilului sunt directe sau indirecte, determinând în mare măsură dezvoltarea personalităţii acestuia. Modelul moral-civic propus de şcoală (un comportament civilizat, demn, tolerant, bazat pe cinste, corectitudine, prietenie) găseşte un răspuns pozitiv în familiile unde aceste valori sunt puse la loc de cinste. Colaborarea mea cu familia s-a concretizat într-un program comun de activităţi ale şcolii cu aceasta. Am inclus lectorate cu părinţii, şedinţe, consultaţii, vizite la domiciliul elevului, serbări şcolare. Părinţii au văzut în mine un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajut prin atitudinea nepărtinitoare pe care am afişat-o. Aşadar e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile problemă din familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să conştientizeze că relaţia de colaborare şcoală-familie este determinantă în educarea copiilor. Educaţia în familie devine astfel un proces de pregătire pentru viaţă, prin întâmpinarea şi rezolvarea problemelor de viaţă. BIBLIOGRAFIE:

• Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L. – „ Didactica”, manual pentru clasa a X-a, şcoli normale, E.D.P., R.A., 1997;

• Nicola, Ioan – „ Pedagogie”, E.D.P., R.A., Bucureşti, 1992;

“Adevărata iubire este Dumnezeu” Prof. AURICA RUEN

Iubirea este una dintre cele trei virtuţi de căpetenie ale creştinismului alături de credinţă şi speranţă. Este izvorul faptelor bune, dar şi condiţia mântuirii, fiind principalul criteriu al judecăţii de apoi. Spre deosebire de Vechiul Testament, a cărui învăţătură se întemeiază pe dreptate, Noul Testament este axat pe ideile de iubire şi libertate. Importanţa iubirii stă în faptul că ea este sursa tuturor celorlalte virtuţi: simbolul iubirii este inima. Adevărata iubire nu-i judecă pe alţii, nu-iosândeşte, nu e nepăsătoare, nu aşteaptă răsplată, iubirea iartă întotdeauna. “Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, întocmai faceţi-le şi voi lor.” (Matei 7,12) sau “ Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi.” (Luca 6,37). Când spunem că adevărata iubire a lui Dumnezeu nu osândeşte ne ducem cu gândul la “ femeia păcătoasă” pe care cărturarii şi fariseii au adus-o în faţa lui Iisus fiind prinsă în adulter. Aceştia i-au cerut să fie ucisă cu pietre aşa cum cerea legea vechiului testament. Dar Iisus fiind iubire a iertat-o şi nu a osândit-o. O altă pildă a Noului Testament în care ni se arată că iubirea nu e nepăsătoare este “ Pilda Samarineanului milostiv” , unde un învăţător de lege l-a întrebat pe Mântuitorul ce trebuie să facă ca să dobândească viaţa veşnică. Acela a răspuns: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tau, iar pe aproapele tau ca pe tine însuţi.” (Luca 10,27). Apoi dorind să-l ispitească pe Iisus îl întreabă : “Cine este aproapele meu?” Atunci Iisus relatează frumoasa pildă în care un om a căzut între tâlhari care l-au jefuit şi l-au bătut lăsându-l aproape mort. Din întâmplare au trecut pe acolo doi călători care au fost indiferenţi la necazul celui căzut între tâlhari din diferite motive. Şi doar al treilea care era samarinean fiind consideraţi de iudei ca spurcaţi şi ostili creştinilor, deşi mai târziu au fost totuşi cei dintâi care au crezut în Iisus, şi-a făcut milă de cel căzut între tâlhari şi l-a ajutat.

28

Sfântul Apostol Pavel consideră iubirea superioară credinţei şi speranţei deoarece acestea se sting o dată cu viaţa pământească, în timp ce iubirea supravieţuieşte şi după moarte. În accepţia creştină iubirea este un atribut dumnezeiesc, care se revarsă prin Duhul Sfânt asupra credincioşilor, având două ipostaze: Iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele. Însuşi Sfântul Ioan Evanghelistul spune că “Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4,8) şi că din iubire faţă de El se naşte si iubirea faţă de aproapele; ba mai mult, că prin iubirea faţă de toţi oamenii, dovedim că suntem născuţi din Dumnezeu. Această expresie o auzim rostindu-se de către preoţi în fiecare slujbă a Sfintei Liturghii: “ Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh ... “ Să nu uităm să-L iubim pe Dumnezeu fiindcă El ne-a iubit cel dintâi, deoarece l-a trimis pe Fiul Său cel Unul Născut în lume ca prin El viaţă să avem. “Cine mărturiseşte că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne întru el şi el întru Dumnezeu.” ( 1 Ioan 4,15). Bibliografie: Dicţionar de teologie ortodoxă – preot prof. Ion Bria; Dicţionar al Noului Testament- preot Ioan Mircea; Sfânta Scriptură

29

FISA DE LUCRU

Instituţia: Şcoala Gimnazială Maşloc

Data : 13.05.2016

Profesor Itinerant: Costea Mihaela

Clasa : a-II-a

Activitatea : Terapie cognitivă- matematică

Subiect : Calculăm si ne jucăm

Tipul: Consolidarea cunoştinţelor

Colorează baloanele:

18→ verde închis

42 → roşu

21→ galben

54→ albastru închis

40→ gri

28→ mov

36→ portocaliu

56→ vişiniu

15→ verde deschis 32→ roz 48→ albastru deschis 10→ alb

4 x 8

6 x 9

3 x 7

7 x 6

6 x 3

3 x 5

5 x 8

5 x 2

6 x 8 8 x 7

7 x 4

9 x 4

30

Desene clasele CP - IV ȘCOALA GIMNAZIALĂ MAȘLOC

31

32

33

34

35

36

37

38

39