Harta lumii deformată în funcție de reducerea emisiilor de dioxid de carbon dintre 1980-2000

Să fim rezonabili

– România și țintele UE de reducere a emisiilor -

Policy Memo nr. 5

Noiembrie 2009

Autor: Ana Otilia Nuţu

2

Cuprins

Introducere – 3

O scurtă istorie a acordurilor internaţionale privind schimbările climatice şi paşii următori – 5

Care sunt riscurile potenţiale pentru România? - 10

Considerând că nu va exista nici un acord în Copenhaga, care sunt costurile României? – 13

"Facilitatea de ecologizare" propusă de Banca Mondială - 16

Este sprijinul guvernamental pentru eficienţa energetică şi energiile regenerabile compatibil cu

legislaţia UE privind ajutorul de stat? - 18

Politici inconsistente privind eficienţa energetică a clădirilor: studiu de caz asupra izolării

termice şi a contorizării consumului - 20

Tranzacţionarea AAU şi de ce un guvern necoerente duce la politici necoerente - 23

Concluzii -24

Anexa 1 - 25

Anexa 2 - 26

3

Introducere

Negocierile globale privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră (GES) presupun

angajamente costisitoare şi tactici complicate de alianțe și orientări diplomatice. România trebuie

să devină un actor serios și credibil pe această temă și trebuie să-și bazeze strategia pe o bună

cunoaștere a stării de fapt interne. Pe de o parte, trebuie să ne îndeplinim în următorii ani

obligaţiile în calitate de membri UE, care ne vor costa bani şi eforturi de a construi politici

coerente de reducere a emisiilor GES în mai multe sectoare. Pe de altă parte, în funcţie de modul

în care vom negocia poziţia noastră în UE, am putea obţine finanțări pentru investiţii în sectorul

energetic şi în alte sectoare: o oportunitate care ne-ar permite nu numai să reducem emisiile, ci

și să producem energie mai competitiv.

Acest raport examinează poziţia României în dezbaterea globală şi ajunge la două concluzii

principale: trebuie să fim pragmatici în afară și trebuie să ne îndeplinim obligațiile existente prin

politici coerente acasă.

În primul rând, până în prezent nu am avut politici și poziții coerente în UE, am participat ca

spectatori pasivi în timp ce angajamentele noastre ca stat membru au devenit deja foarte

costisitoare. Oricum, poziţia României în UE nu este destul de importantă pentru a modifica

balanța în privința ajungerii la un acord la nivelul întregii Uniuni sau pentru a influenţa în mod

semnificativ realizarea unui acord cu caracter juridic obligatoriu la Copenhaga. Prin urmare,

obiectivul nostru principal ar trebui să fie să obținem cât mai mult dintr-un scenariu pe care abia

îl putem influenţa. România ar trebui să se asigure că va exista o colaborare de lungă durată cu

Polonia şi a celorlalte ţări din Europa de Est pe acest subiect. Aceste ţări riscă să suporte pierderi

financiare de pe urma țintelor asumate de Uniunea Europeană și sunt cel mai puțin interesate de

susținerea unei poziţii comune a UE la Copenhaga. Dacă decizia finală le va fi totuşi defavorabilă,

România și celelalte state estice trebuie să negocieze compensații sau o divizare a contribuţiei

europene care să nu ne coste mai mult decât ne putem permite.

În al doilea rând, trebuie să avem politici coerente pentru a îndeplini obligaţiile pe care le avem

deja prin strategia 20-20-20 a UE (anumite ținte de reducere a emisiilor până în 2020 la care UE s-

a angajat unilateral, indiferent de decizia de la Copenhaga, vezi descrierea completă în textul

raportului). Nu va fi nici ușor, nici ieftin, așa că trebuie:

- să atragem cât mai multe fonduri externe pentru acest scop și să le folosim bine

- să folosim bunele practici și experienţa dobândită în proiectele de eficiență energetică

întreprinse până acum.

Pentru aceasta, Banca Mondială a recomandat dezvoltarea unui actor instituţional pentru a

facilita transferul de know-how între diverse sectoare şi coordonarea măsurilor de eficienţă

energetică, în cadrul organizatoric existent (adică fără a crea structuri birocratice suplimentare).

De asemenea, în ceea ce priveşte politicile noastre interne, ar trebui să abandonăm planurile care

contravin obligaţiilor noastre faţă de UE şi care nu au nici o justificare din punct de vedere

economic. Crearea uneia sau a două societăţi integrate, în care generarea de energie

termoelectrică ar putea beneficia de "cărbune ieftin" sau de subvenţiile încrucişate de la

4

centralele hidroelectrice, ar denatura stimulentele economice pentru sporirea eficienţei şi

reducerea emisiilor. În plus, guvernul pur şi simplu nu are destui bani pentru investiţiile necesare

pentru a îndeplini obligaţiile noastre de mediu. Cu toate acestea, sectorul privat este foarte

interesat de privatizarea unităţilor de generare existente (Turceni, Rovinari, Craiova, etc.) ceea ce

ar atrage fondurile necesare pentru îmbunătăţirea eficienţei acestor unităţi, îndeplinirea

obligaţiilor de mediu pentru a le putea menţine în funcțiune şi cele legate de reducerea emisiilor.

Prezentul raport detaliază acordurile internaţionale actuale şi negocierile care generează

oportunităţi şi riscuri pentru România ; costurile angajamentelor noastre actuale, presupunând că

nu se va realiza un acord la Copenhaga şi oferă de asemenea două exemple de politici

inconsistente: comercializarea ”drepturilor de poluare” şi reabilitarea termică a clădirilor.

5

O scurtă istorie a acordurilor internaţionale privind schimbările climatice şi paşii următori

În timp ce la nivel politic există un consens că emisiile de CO2 produse de om afectează climatul,

realizarea unui acord similar pentru a lua măsuri corective s-a dovedit a fi mult mai dificil. Pe

scurt, principalele acorduri internaţionale privind lupta împotriva schimbărilor climatice sunt

ilustrate în figura de mai jos; în plus faţă de aceste momente-cheie au existat numeroase discuţii

şi încercări de a se ajunge la acorduri, dar acestea au avut un succes limitat.

Fig 1: Istoria acordurilor asupra schimbărilor climatice

1991 Strategia CE de reducere a emisiilor Surse regenerabile Mașini Taxarea energiei

1991 UNFCCC Rio „Summitul Pământului” Protocolul de la Kyoto 1997: mecanisme flexibile - Comercializarea emisiilor - Proiecte CDM (CER) în tările dezvoltate - țări dezvoltate JI (ERU)

2000 Programul european privind schimbările climatice (ECCP) (2000-2004) Reducerea emisiilor cu 8% până în 2012 Pregătirea Schemei de comercializare a emisiilor (ETS)

2005 Kyoto intră în aplicare 2005 ECCP 2; începe ETS 2007 Planul de acțiune de la Bali: acord asupra unui plan pentru negocierile post-Kyoto

2007 „20-20-20 până în 2020”

2008 negocieri: eliminarea Planurilor naționale de alocare după 2013? 2009 Copenhaga post Kyoto? 2009 negocieri pentru o poziție comună la Copenhaga 2013 expiră Kyoto 2020 Expiră strategia 20-20-20

UE a fost încă de la început un lider în eforturile împotriva schimbările climatice. În 1991 a apărut

prima strategie comunitară pentru a limita emisiile de CO2 şi a îmbunătăţi eficienţa energetică.

Măsurile au inclus o directivă de promovare a energiei regenerabile, angajamentele voluntare ale

producătorilor de automobile să reducă emisiile de CO2 cu 25% şi propuneri privind impozitarea

produselor energetice.

Primul acord la scară globală a fost realizat în 1992, la Summit-ul Pământului de la Rio de Janeiro,

unde 108 guverne au convenit asupra mai multor principii pentru reducerea emisiilor de GES. Cu

toate acestea, Convenția-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite privind schimbările climatice

(CCONUSC) nu a stabilit nici o limită obligatorie privind emisiile şi, de asemenea, nu a stabilit

mecanisme de aplicare pentru statele semnatare; acestea urmau să fie detaliate în protocoalele

ulterioare. Negocierile dificile au condus în cele din urmă la Protocolul semnat la Kyoto în 1997.

Țările industrializate (cu excepţia notabilă a SUA şi Australiei) şi unele ţări din centrul și estul

Europei au convenit asupra unor reduceri obligatorii ale emisiilor de gaze cu efect de seră cu o

medie de 6 - 8% sub nivelurile din 1990 în perioada 2008-2012, definită ca prima perioadă de

angajament. Ţinta propriu-zisă pentru reduceri a rămas însă de numai 5,2% şi a fost nevoie de 8

ani (până în 2005) pentru ca protocolul de la Kyoto să fie ratificat și să intre în vigoare. Protoco lul

a introdus trei mecanisme flexibile: comercializarea internaţională a emisiilor (statele

6

comercializează alocări de emisii); Mecanismul de Dezvoltare Curată (ţările dezvoltate investesc

în proiecte vizând reducerea emisiilor în ţări sărace), precum şi Implementarea în Comun (ţările

dezvoltate investesc în proiecte vizând reducerea emisiilor în ţări în curs de dezvoltare).

Înainte ca Protocolul de la Kyoto să intre în vigoare în 2005, UE a elaborat primul Program

European privind Schimbările Climatice (2000-2004), cu scopul de a dezvolta în continuare

mecanismele flexibile pentru reducerea emisiilor de CO2 la nivelul Uniunii. Programul a stabilit

principiile pentru un sistem de comercializare a emisiilor la nivelul UE (viitorul EU ETS, care avea

să devină în 2005 cea mai mare piaţă de comercializare a emisiilor din lume). De asemenea, a

propus mecanisme de promovare a biocarburanţilor şi de impozitare progresivă a vehiculelor

poluante. În același timp, s-a avut în vedere legarea proiectelor finanțate prin Mecanismul de

Dezvoltare Curată (CDM – Clean Development Mechanism) și Implementarea în Comun (Joint

Implementation – JI) la sistemul de comercializare a emisiilor, și a propus măsuri de stimulare

pentru implicarea sectorului privat în proiectele CDM / JI. Al doilea Program European privind

Schimbările Climatice, început în 2005, l-a continuat pe primul şi a rămas instrumentul principal

al Comisiei pentru a discuta şi pregăti dezvoltarea politicii UE în domeniul schimbărilor climatice.

Astfel, Programul II a introdus aspecte suplimentare: captarea şi stocarea geologică a carbonului,

proiectele privind aviația, transportul rutier de călători, eficienţa energetică, energia regenerabilă

şi anumite politici tehnologice.

© Copyright 2006 SASI Group (University of Sheffield) and Mark Newman (University of Michigan)

Fig. 2 Harta lumii deformată în funcție de emisiile de gaze cu efect de seră, 2002

Protocolul de la Kyoto acoperă doar reducerea emisiilor între 2008-2012, astfel încât guvernele

au început să negocieze acorduri post-Kyoto. Din nou, Uniunea Europeană este în frunte. În 2007,

UE a elaborat noua strategie comunitară pentru energie, cu obiective precum asigurarea

securităţii aprovizionării sau consolidarea competitivităţii pe piaţă au fost integrate cu cele

7

privind schimbările climatice. Indiferent dacă va exista sau nu un acord post-Kyoto, UE s-a angajat

unilateral să reducă GES până în 2020. Așa numitele ținte ”20-20-20” presupun ca UE:

• să reducă cu 20% emisiile de GES până în 2020, comparativ cu nivelurile din 1990;

• să crească ponderea surselor regenerabile în mixul energetic total de la sub 7% în 2006 la

20% (și 21% mai apoi) din consumul general de energie al UE până în 2020;

• să îmbunătăţească eficienţa energetică pentru a economisi 20% din totalul consumului de

energie primară al UE până în 2020, comparativ cu o bază acceptabilă (variabilă pentru fiecare

ţară).

În 2008, UE a luat în considerare măsuri de impulsionare a stimulentelor pentru reducerile de

emisii prin decizia de a schimba mecanismul de alocare a drepturilor de emisie în a treia etapă a

EU ETS (după 2013). Astfel va exista un plafon maxim de CO2 unic la nivelul UE (planurile

naţionale de alocare ar fi eliminate) şi ”drepturile de a polua” nu vor fi acordate gratis celor care

produc emisiile, ci în urma unei licitaţii. Ideea de bază din spatele acestei propuneri este că

licitaţia ar fi cea mai rațională şi mai transparentă metodă de alocare a acestor resurse rare

(drepturile de poluare în sine). Cu toate acestea, companiile și-au dat seama că preţurile de CO2

vor crește probabil semnificativ şi vor deveni chiar mai volatile decât până acum (au variat între 1

şi 30 euro/tonă). Pentru că asta ar fi însemnat noi costuri pentru firmele europene în fața

competitorilor din alte regiuni, UE a decis în final să amâne decizia legată de licitaţie pentru

companiile mari care sunt angrenate în competiția la nivel mondial (produse chimice, ciment etc.)

până când principalele ţări concurente se vor angaja și ele să-și reducă emisiile de CO21.

În ceea ce priveşte un nou tratat internaţional, Conferinţa de la Bali din 2007 a dus la un acord

privind un plan pentru negocieri pentru perioada post-Kyoto; în principal s-a convenit că un acord

ar putea fi atins până la sfârşitul lui 2009. La sfârşitul lunii octombrie 2009, UE a convenit asupra

mai multor angajamente suplimentare în cazul în care se va ajunge la un acord internaţional în

decembrie la Copenhaga. Cu alte cuvinte, UE va implementa oricum țintele 20-20-20, dar pentru

a stimula ajungerea la un acord la Copenhaga se va angaja suplimentar (în cazul în care şi alte ţări

fac angajamente la Copenhaga):

să crească obiectivul de reducere a emisiilor de la 20% la 30%,

să extindă ETS la alte sectoare;

să crească finanţarea pentru cercetare în noi tehnologii;

să reformeze CDM pentru a include sectoare întregi în mecanismul de funcţionare (nu în

funcție de proiect);

să contribuie cu 22-50 miliarde euro anual până în 2020 pentru a sprijini ţările în curs de

dezvoltare să se adapteze la schimbările climatice.

1 Un sumar al negocierilor poate fi găsit la http://www.newenergy.info/index.php?id=1776

8

În schimb, UE dorește ca ţările în curs de dezvoltare să-și reducă ratele de creştere a emisiilor la

15-30% până în 2020 faţă de cele actuale şi să pregătească strategii de dezvoltare durabilă până

în 2011, urmând ca europenii să şi sprijine alte ţări în elaborarea de strategii de adaptare la climă.

Negocierile între statele membre UE nu s-au încheiat cu un acord ferm în ce priveşte

angajamentele financiare de ajutor pentru ţările sărace. Comisia ar fi preferat un acord prin care

UE să ajute ţările în curs de dezvoltare cu 1,5 miliarde de euro în perioada 2010-2012 şi 15

miliarde de euro anual pentru intervalul 2013-2020 (pentru mai multe detalii privind ultima

încercare de a obţine o poziţie unitară, la Consiliul European din Octombrie 2009, vezi CRPE

Policy Brief no. 2 „Estul Europei este în Nord sau în Sud? - câteva comentarii despre Consiliul

European din octombrie 2009”). Singura ţară care a insistat pe o promisiune concretă din partea

UE a fost Marea Britanie, deși suma propusă este mai mică, 8 miliarde de euro anual, din care

contribuţia Marii Britanie ar fi de 1 miliard. Germania a susţinut că este prematur să se facă

angajamente ferme înainte de a vedea la Copenhaga cu cât sunt dispuse să contribuie alte state

dezvoltate; şi oricum guvernul de la Berlin a lăsat să se înţeleagă că din cauza programului de

sprijin al băncilor resursele bugetare germane sunt limitate. Danemarca este unul dintre puținii

membri care insista să se ajungă la un acord cu caracter obligatoriu la Copenhaga.

Poziția membrilor UE cu privire la modul în care Uniunea ar trebui să negocieze la Copenhaga

depinde de asemenea de percepţia fiecărui stat asupra nivelului contribuției proprii. În ceea ce

priveşte criteriul de repartizare a efortului de ajutorare a ţărilor sărace, un aspect pe care va

trebui să-l negociem cu atenţie, există două poziţii legitime: "poluatorul plăteşte" şi "cei bogați

plătesc". Precizăm că aici nu este vorba despre reducerea propriilor emisii de către ţările UE

(asumată prin ţintele 20-20-20), ci de modul în care se distribuie în interiorul UE costul ajutării

ţărilor sărace. Din moment ce UE se va angaja ca bloc să aloce nişte bani, se pune întrebarea:

cum distribuim noua sarcină între statele membre?

Vechii membri ai UE preferă principiul "poluatorul plăteşte": fiecare stat din UE contribuie la

ajutarea ţărilor sărace în funcţie de cât de mult poluează. Noii membri (Ungaria, Polonia, Cehia,

Slovacia, Slovenia, Bulgaria, Letonia, Lituania şi România) se opun unei contribuţii bazate

(exclusiv) pe ponderea emisiilor de CO2. Polonia și-a exprimat clar punctul său de vedere cu

câteva săptămâni în urmă: "noi nu vrem ca săracii UE să ajute bogații UE să ajute săracii lumii".

Poziţia fermă adoptată de Polonia avantajează în mod evident România, dar rămâne să ne

întrebăm câtă vreme vom mai conta pe încăpăţânarea poloneză pentru a ne urmări interesele în

UE. Practic, acum beneficiem de opoziţia vocală a Varşoviei, dar ar trebui să susţinem mai

coerent o alianţă permanentă pe acest subiect, altfel riscăm ca Polonia să negocieze (pe drept

cuvânt) exceptări proprii de la regulile care o dezavantajează. De altfel, la nivel general se vede o

tendinţă repetitivă ca interesele României să coincidă cu interesele Poloniei, pe subiecte diverse,

iar o susţinere coerentă a Poloniei va consolida colaborarea şi am putea conta pe sprijinul

polonez în cazul altor poziţii comune (de exemplu opoziția față de proiecte precum Nord Stream -

acorduri unilaterală între Rusia şi Germania pe gaz - şi preferinţa pentru Nabucco faţă de South

Stream).

9

Se va ajunge la un acord la Copenhaga? Cel mai probabil nu, și specialiștii în științe politice ar

susţine că este o problemă tipică de acţiune colectivă. Nu toate ţările în curs de dezvoltare sunt

convinse să-și reducă emisiile sau măcar să limiteze creşterea lor: China a anunţat că va reduce

creşterea emisiilor, dar a refuzat să stabilească o ţintă. Nu există un consens asupra modului în

care acordul post-Kyoto ar trebui să fie formulat în termeni juridici: unele ţări în curs de

dezvoltare doresc o prelungire a Protocolului de la Kyoto, în timp ce unele țări dezvoltate (SUA)

preferă un aranjament cu totul nou, deoarece Senatul american nu va ratifica protocolul de la

Kyoto.

Etapele următoare:

- sfârșitul lui noiembrie: reuniune a miniştrilor de mediu din UE

- 10-11 decembrie: Summit european

- 7-18 decembrie: Summit-ul de la Copenhaga (COP15)

10

Care sunt riscurile potenţiale pentru România?

România se confruntă cu următoarele riscuri,

indiferent dacă se va ajunge la un acord

internaţional la Copenhaga sau nu.

1) Preşedinţia suedeză ar putea impune măsuri

mai dure (mai costisitoare) pentru protecţia

mediului, dată fiind preferința bine-cunoscută a

Suediei pentru politici verzi şi măsuri de mediu

ambiţioase. Preşedinţia suedeză pledează în

prezent pentru introducerea unei taxe de carbon

la nivelul UE. Acest lucru este în concordanţă cu

ambiţiile UE de a reduce emisiile de GES mai

repede şi două opţiuni sunt avute în vedere

(acestea nu se exclud reciproc): extinderea ETS

sau impozitarea carbonului. ETS acoperă în

prezent 11.500 de instalaţii mari de ardere (de

pildă furnale), care produc aproximativ 40% din

totalul emisiilor din UE. Există propuneri de a

introduce mecanisme mai puternice pentru

reducerea emisiilor, cum ar fi o taxă CO2, deja

utilizată în Suedia şi care urmează a fi introdusă în

Franţa din 2010. În luna septembrie au existat

discuții pentru a introduce o taxă CO2 la nivel UE,

care ar fi fost aplicată tuturor sectoarelor non-ETS.

Într-un astfel de scenariu UE ar stabili o taxă

minimă şi statele membre ar putea impune taxe

mai mari. Alte măsuri posibile includ extinderea

ETS către alte instalaţii şi gaze cu efect de seră.

Uniunea Europeană doreşte să reducă cu 10%

emisiile în sectoarele non-ETS folosind noi

instrumente care ar putea fi comercializate în

cadrul sistemului ETS. Dacă veniturile provenite

din taxa pe carbon ar fi utilizate pentru reducerea

emisiilor în afara UE, cum a sugerat comisarul

pentru taxare Laszlo Kovacs în octombrie,

România şi alte state membre foste socialiste vor

avea de pierdut. Acest scenariu este însă puţin

probabil, deoarece o taxă la nivel UE necesită o

decizie în unanimitate în cadrul Consiliului.

2) Riscul ca AAU-uri să nu fie reportate după 2013

Taxă pe carbon sau sistem cap-and-trade?

Înainte de Kyoto au fost luate în considerare mai multe sisteme de reducere a emisiilor. A existat o dezbatere dacă o taxă pe carbon ar fi mai bună decât mecanismul cap-and-trade (comercializarea emisiilor). Discuţia câştigat o importanţă mai mare recent, în contextul acordului post-Kyoto.

Sistemul cap-and-trade se bazează pe piață şi are mai multe avantaje. Participanţii pe piaţă pot controla și previziona costurile, au stimulente directe pentru a reduce emisiile (veniturile din vânzări trebuie să fie utilizate pentru reducerea emisiilor); acest sistem stimulează inovarea în tehnologiile de captare și stocare a CO2 şi de reducere a emisiilor şi, spre deosebire de o taxă care se duce la bugetul general, banii colectați de către poluator se alocă direct pentru reducerea emisiilor. Acest lucru se întâmplă pentru că taxele pe carbon sunt aplicate pe combustibili, nu direct emisiilor. Spre deosebire de o taxă, care ar fi probabil diferenţiată pe sectoare, un mecanism cap-and-trade oferă aceleași stimulente marginale tuturor poluatorilor pentru reducerea emisiilor şi astfel .

Pe de altă parte, taxele și taxarea emisiilor sunt mai uşor de gestionat decât răsplătirea post-factum a reducerilor. Sistemele cap-and-trade creează stimulente perverse de a evita măsuri de eficientizare energetică, care apar când creditele de carbon sunt acordate pe baza reducerilor viitoare ale emisiilor foarte mari din trecut. Cu alte cuvinte, dacă ai poluat mult în trecut, eşti avantajat acum, având mai multe drepturi de poluare şi în prezent. În plus, efectul taxelor asupra preţurilor la energie este previzibil, şi companiile îşi pot ajusta strategia în timp. Cu toate acestea, majoritatea experţilor preferă sistemele cap-and-trade datorită avantajelor acestora.

11

(a se vedea partea 3 pentru detalii). În prezent în UE AAU (și EUA2) neutilizate până în 2012 ar fi

reportate pentru 2013-2020 (ceea ce ar contribui cu aproximativ o treime din reducerile de emisii

de 20%), iar proiectele din cadrul Mecanismului de Dezvoltare Curată (CDM) de reducere a

emisiilor în țările sărace ar fi încă valabile ca instrumente de îndeplinire a obligaţiilor membrilor

UE în strategia 20-20-20. Cu toate acestea, ecologiştii se opun ambelor instrumente,

argumentând că aceasta înseamnă o înfrângere a guvernelor în faţa marilor poluatori europeni,

care ar dori ca poluarea să fie redusă mai degrabă în altă parte. De asemenea, și unele dintre

statele membre vechi ale UE se opun deoarece reportarea drepturilor de poluare ar crea un

avantaj Estului Europei în comparaţie cu propriile industrii, creând astfel distorsiuni şi pe piaţa

internă.

3) Licitarea drepturilor de emisie în loc de alocarea gratuită a acestora. În primele două faze ale

ETS (2005-2007 şi 2008-2012) statele membre au dat gratis poluatorilor certificatele de carbon

2 AAU şi EUA sunt similare, dar nu identice. Ambele reprezintă dreptul de a emite 1 tonă de CO2, dar AAU nu pot fi

folosite de companiile private pentru a-şi îndeplini obligaţiile în conformitate cu ETS. Cu alte cuvinte, dacă vrem să vindem AAU, nu se vor găsi prea mulţi amatori din UE să le cumpere.

Polonia - un negociator dur pe probleme climatice

95% din energia produsă în Polonia provine din surse fosile, ceea ce face Polonia extrem de

vulnerabilă la orice decizie de a promova în mod agresiv reducerea emisiilor. În 2007, statele

membre UE au discutat pachetul energetic "20-20-20". S-a convenit ca până în 2020 UE să-și

reducă emisiile de CO2 cu 20% faţă de 1990. Între 1990 şi 2005 emisiile au scăzut cu 6% la nivel

UE, în principal datorită Poloniei, României şi Germaniei (dezindustrializarea post-comunistă).

Polonia a devenit un negociator dur în UE. Argumentând că eforturile şi contribuţia statelor

membre ar trebui să ia în considerare și dezvoltarea economică (diferenţa de PIB/capita între

statele membre vechi şi cele noi), Varşovia a dobândit în timp diverse alte beneficii. România

beneficiază şi ea în prezent de unele din aceste beneficii, deşi mai degrabă nemeritat, deoarece

nu a susţinut activ Polonia la respectivele negocieri:

- Polonia a cerut ca 80% din drepturile de poluare ar trebui oferite gratis şi licitarea

integrală ar trebui introdusă pe etape până în 2020, când toate certificatele vor fi scoase

la licitaţie. UE a fost de acord că ar putea acorda scutiri de la propunerea inițială (ca

toate drepturile de emisie să fie atribuite industriei după 2013 prin licitaţie) Poloniei şi

unuia sau altor două state membre. În prezent, industria grea din fostele ţări comuniste

va cumpăra doar 30% din creditele de carbon dintre 2013-2020, în loc de 100% conform

propunerii inițiale.

- Statele foste comuniste din UE primesc 12% din totalul veniturilor ETS pentru

restructurarea industriei grele.

- În prezent, Polonia negociază reducerea contribuţiile statelor membre noi pentru

îndeplinirea angajamentelor UE care vor fi convenite în Copenhaga (sau mai târziu),

inclusiv reportarea AAU după 2012.

12

din planurile naţionale de alocare. Acum, există discuţii în UE ca aceste drepturi de emisie să fie

în întregime sau parţial (peste 60%) vândute prin licitație companiilor poluatoare. Unii susţin că

alocarea gratuită este un instrument protecţionist: dacă UE subvenţionează poluatori mari cu

credite de carbon gratis, alte state ar avea un dezavantaj competitiv în cazul în care ar aplica

măsuri de reducere a emisiilor.

Până în prezent nu există un consens în UE în această privinţă, pentru că unele state membre au

argumentat împotriva acestei măsuri (Germania şi Italia spunând că ar fi imposibil din cauza crizei

economice, Polonia susţinând că preţurile sale la energie electrică ar creşte la niveluri

inaccesibile). În final, în decembrie 2008, statele au ajuns la un compromis în sensul acordării

unor scutiri industriilor pentru care există un risc de relocare (aceştia ar putea să se mute şi să

polueze la fel în alte ţări, unde standardele de mediu sunt mai joase). Uniunea Europeană a scutit

mai multe industrii (ciment, produse chimice, îngrăşăminte şi celuloză) până ce principalele ţări

concurente (de exemplu China) îşi asumă obligaţii similare.

4) Cele nouă state foste comuniste nu au întotdeauna o singură voce privind probleme foarte

importante pentru ele, de exemplu privind alocarea contribuţiilor pe baza principiului "poluatorul

plăteşte" sau "bogaţii plătesc". Acest lucru face ca poziţia Poloniei să fie mai vulnerabilă. Noi

trebuie să sprijinim Polonia în actualele şi viitoarele decizii privind acţiunile legate de schimbările

climatice, deoarece ne confruntăm cu aceleaşi constrângeri şi implicit avem aceleaşi interese.

13

Considerând că nu va exista nici un acord în Copenhaga, care sunt costurile României?

În prezent, România are obligații prin Protocolul de la Kyoto și strategia UE "3x20 până în 2020".

Banca Mondială estimează costul pe care îl va suporta România pentru a fi în conformitate cu

angajamentele sale (în special cu mai ambiţioasele obiective UE) la 12,5 miliarde euro până în

2020 (6,1 miliarde de euro până în 2015). Astfel, contribuția României la obiectivele generale ale

UE ar consta în creşterea cotei energiei regenerabile şi proiecte de eficienţă energetică în clădiri

rezidenţiale, industrie, transport3:

Perspectiva privind energia și creșterea economică a România până în 2020 (pe actualele obligaţii, fără un acord la Copenhaga)

2005

2010 Est.

2015 Est.

2020 Est.

PIB euro 2005, miliarde 79.50 108.30 142.20 186.0

Consum final de energie (milioane tep) 25.1 27.7 30.6 33.8

Intensitatea energetică (tep / '000 Euro PIB) Reducere anuală de la anul de bază 2005 (%)

0.32 5.7% (din 2003)

0.26 4.1%

0.22 3.7%

0.18 3.7%

Consumul de energie electrică (TWh) şi [milioane tep]

56.5 [4.86]

66.1 [5.68]

74.6 [6.41]

85.0 [7.31]

Producţia de energie regenerabilă (TWh); % din total şi *milioane tep]

20.21 35.7% [1.74]

21.70 32.3% [1.87]

26.0 34.9% [2.24]

32.5 38.2% [2.79]

Producția de energie nucleară (TWh) şi % din total şi *milioane tep]

5.54 9.8% [0.48]

10.8 16.4% [0.93]

21.6 28.95% [1.86]

21.6 25.41% [1.86]

Energie electrică din combustibili fosili

54.5% 51.3% 36.2% 36.3%

Emisii (milioane tCO2), c/ limită KP = 240 până în 2012

160.08 205.41 221.3 (la o rată de creștere de 1.5%)

232.6 (la o rată de creștere de 1%)

Intensitatea emisiilor (tCO2 / '000 2005 Euro PIB)

2.01 1.90 1.80

1.63

Sursa: Banca Mondială 2008, Ministerul Economiei 2007

Creşterea ponderii electricității din surse regenerabile până la 33% în 2010 (21.700 GWh), 35%

în 2015 (26.000 GWh), 38% în 2020 (32,500 GWh) (24% în totalul de energie). Conform

strategiilor României investiţiile preconizate pentru energiile regenerabile se ridică doar la 0,5

miliarde euro în 2010, 2,1 miliarde euro în 2015 şi 4,5 miliarde euro în 2020. Energia regenerabilă

ar creşte prin investiţii în energie hidroelectrică (Tarniţa 1.000 MW, alte investiții hidro), eoliană

3 Această secţiune rezumă constatările unui raport al Băncii Mondiale (`Romania Design Options for Greening

Facility`, decembrie 2008), precum şi Planul Naţional de Acţiune pentru eficienţă energetică, 2007-2010. Toate evaluările au fost făcute în perioada 2007-2008, astfel încât acestea nu includ impactul crizei financiare, care a condus la o reducere temporară atât a emisiilor cât şi a investiţiilor în domeniul eficienţei energetice.

14

(2.000 MW), solară, geotermală şi biomasă. A se vedea anexa 1 cu privire la instrumentele de

promovare a surselor de energie regenerabilă în UE şi cele utilizate în România.

Astfel, România utilizează cotele naţionale pentru energia regenerabilă şi cote individuale pentru

certificate verzi. Legea 220/2008 a introdus posibilitatea de utilizare a tarifelor dar acestea nu

sunt utilizate.

Furnizorii de energie electrică au obligaţia de a cumpăra certificate verzi (prin contracte bilaterale

sau de pe piaţa de certificate verzi organizată de OPCOM), astfel ca la nivel naţional să fie atinse

următoarea pondere de energie regenerabilă (un certificat = 1 MWh de electricitate din surse

regenerabile). Ponderile naţionale sunt:

Sursa: Ministerul Economiei, 2009

Creşterea eficienţei energetice: pentru a îndeplini obiectivul de 20% din consum comparativ cu

nivelul din 2005, România trebuie să utilizeze sursele de economii energetice care se justifică şi

din punct de vedere economic (presupunând că consumul naţional va creşte cu 3% anual până în

2020). Acestea sunt prezentate pe scurt mai jos şi ar reduce intensitatea energetică cu 1,5% pe

an.

Consumul energetic final, 2005 , anul de bază 2001 (ktep)

Sector Ktep % din total Economii potențiale (%)

Economii potențiale (ktep)

Industrie 10.505 41,85 13,0 1.590

Populație 8.055 32,09 41,5 3.600

Servicii, etc. 2.298 9,15 14,0 243

Transport 4.244 16,91 31,5 1.390

Total 25.102 100,00 100,0 6.823 Sursa: Planul anual de acțiune pentru eficiență energetic (2007-2010) și Strategia pentru eficiență energetică,

2004

Cu toate acestea, reducerea de mai sus nu este suficientă pentru a susține și obiectivele UE

privind emisiile de CO2, care sunt mai ambiţioase decât cele din Protocolul de la Kyoto. Pentru a

realiza reducerea suplimentară a emisiilor de CO2, intensitatea energetică ar trebui să scadă cu

4,1% în 2010, 3,7% în 2015, 3,7% în 2020 comparativ cu anul de bază 2005. Intensitatea

energetică (tep/Th Euro PIB) trebuie să scadă de la 0,32 în 2005 la 0,26 în 2010, 0,22 în 2015, 0,18

în 2020. De exemplu industria consuma în 2008 37,2% din energie, din care 10,9 pps metalurgia şi

11,2 pps industria chimică. Orientarea eforturilor spre aceste sectoare ar fi mult mai eficientă

decât eforturi dispersate în prea multe direcţii.

2008 2009 2010 2012 2014 2016 2018 2020

5,26 6,28 8,30 8,30 10,00 12,00 14,40 16,80

15

În bani, eforturile de eficienţă energetică ca să ne atingem obiectivele în UE sunt uriaşe, şi

necesită proiecte în mai multe sectoare simultan. Astfel, cheltuiala totală ar însemna, în milioane

EUR:

2010 2015 2020

Ținta de economii energetice (ktep cumulativ)

940 4.5%

1.880 9.0%

4.180 20%

Nevoi de investiții 1.600 4.000 8.000

Fonduri alocate 800 1.600 1.600

Nevoia de finanțare 800 2.400 6.400 Sursa: Banca Mondială, 2008

Și alocate pe sectoare:

Investițiile de energie și finanțare pe sectoare, 2008-2015 (milioane euro)

Guvern Municipalități

Sectorul privat

Total

Sector Est. Aloc. Dif Aloc. Dif Aloc. Dif Aloc. Dif

Rezidențial 1.200 67 333 67 333 66 334 200 1.000

Termoficare 1.600 600 600 1.200 400

Clădiri publice 1.000 500 500 1.000

Industrial / Cogen

200 200 200

Total 4.000 667 833 667 833 266 334 1.600 2.400 Sursa: Banca Mondială, 2008

În prezent, România a început proiecte în cadrul mecanismului stabilit prin Kyoto, pe

componenta de Implementare în Comun (JI), pentru proiecte care reduc emisiile de GES. În JI,

companii din ţările dezvoltate investesc în alte ţări dezvoltate şi primesc unități de reducere a

emisiilor (ERU-uri). ERU sunt acceptate în ETS. Raportul Băncii Mondiale arată că proiectele JI

iniţiale au avut un impact substanţial, dar au scăzut în importanţă după implementarea ETS din

cauza problemei dublei contabilizări. Pe scurt, reducerea emisiilor într-un proiect JI nu poate fi

recompensată de două ori.

Astfel, JI pot fi realizate în orice instalaţie dacă aceasta reduce emisiile de CO2 şi oferă o unitate

de reducere a emisiilor în schimb. În cazul în care JI se întâmplă să fie într-o instalaţie inclusă în

ETS, şi nu este oferit nici un raport al acestor reduceri, operatorul poate vinde EUA-urile care au

fost evitate prin proiectul JI. Pe scurt guvernul dă două credite (1 ERU / CER şi 1 EUA) în schimbul

unei reduceri de numai 1 tonă de CO2, ceea ce intră în conflict cu normele UE privind ajutorul de

stat. Pentru a evita acest lucru, EUA corespunzătoare sunt anulate, pentru a se asigura că

operatorul este recompensat doar o singură dată pentru reducerea emisiilor cu 1 tonă de CO2.

Reducerea emisiilor de CO2 în conformitate cu "strategia 20-20-20" ar putea fi obţinută dacă

sunt luate măsurile propuse mai sus privind eficienţa energetică şi energia regenerabilă, la care s-

ar adăuga creşteri în generarea de energie nucleară (construirea unităţilor 3 şi 4 la Cernavodă),

creşterea ponderii energiei regenerabile la 50 % (mai mult decât obiectivul UE de 38%).

16

"Facilitatea de ecologizare" propusă de Banca Mondială

Statele şi-au dezvoltat diverse structuri pentru promovarea eficienţei energetice, asigurarea

finanţării şi concentrarea cunoştinţelor tehnice pentru a realiza economii de scară. Astfel de

structuri asigură trei funcţii: guvernare (realizată de un organism guvernamental), administrarea

de programe diferite (public / privat) precum şi furnizarea de servicii (furnizarea de echipamente,

soluţii pentru eficienţa energetică, etc.). Experienţa internaţională arată că administrarea

programelor este partea cea mai dificilă a strategiilor de eficienţă energetică, deoarece necesită o

planificare coerentă a programelor din diferite sectoare; bugetarea şi asigurarea celui mai mare

efect al fondurilor; achiziţii, monitorizarea şi evaluarea programelor. Cadrele instituţionale

adoptate în diferite ţări au una din următoarele structuri (tendinţa generală este dinspre guvern

spre ONG-uri, dar fiecare are avantajele şi dezavantajele sale, în funcţie de ţară):

(i) agenţie guvernamentală cu responsabilități largi în legate de energie;

(ii) agenţii guvernamentale care se concentrează în primul rând pe "energie curată";

(iii) agenţie guvernamentală care se concentrează doar pe programe de eficiență energetică;

(iv) agenţie independentă de reglementare cu un board numit de guvern;

(v) corporație independentă deţinută de guvern sau întreprindere deținută de stat;

(vi) Parteneriat public-privat, de obicei cu acţionariat majoritar guvernamental; şi

(vii) Organizații non-guvernamentale (ONG).

Banca Mondială a identificat mai multe probleme de coordonare şi de finanţare în programele de

eficienţă energetică şi energii regenerabile din România, așa cum sunt făcute acum de diferitele

organisme guvernamentale şi public-private, şi a propus introducerea unui astfel de aranjament

instituţional.

Astfel, în prezent Ministerul Economiei stabileşte strategia privind eficienţa energetică, dar

administrarea diferitelor programe este făcută de mai multe ministere (Dezvoltării Locale pentru

reabilitarea termică; Ministerul de Interne pentru modernizarea sistemelor de termoficare).

Agenţia Română pentru Conservarea Energiei (ARCE), Administrația Fondului pentru Mediu

(AFM) şi Fondul Român pentru Eficienţa Energiei (FREE) sunt cele trei organisme existente care

oferă asistenţă tehnică şi sprijin financiar pentru energia regenerabilă şi a proiectele de eficienţă

energetică. ARCE şi AFM sunt subordonate Ministerului Economiei, respectiv Ministerului

Mediului, pe când FREE este un organism public-privat care canalizează fonduri de la Fondul

Global de Mediu (FGM). Ministerul Economiei supervizează politicile şi ARCE este atât un

organism de reglementare cât și un furnizor de asistenţă tehnică ARCE duce lipsă de personal și

de finanțare pentru a putea răspunde ambelor funcţii, astfel că ar trebui să fie consolidată ca o

agenţie de reglementare şi funcţia de asistenţă tehnică ar trebui să fie transferată unui alt

organism cum ar fi FREE care a funcționat bine (şi pentru care există un interes din partea

sectorului financiar privat). Deoarece FREE este mai flexibilă decât un organism guvernamental

poate accesa atât finanţare publică cât şi privată şi poate răspunde mai bine cererii de piaţă.

17

Astfel concentrarea administrării programul în FREE și canalizarea resurselor financiare prin

această entitate ar asigura raţionalizarea finanţării, ar stimula finanțarea privată pentru proiecte

de eficienţă energetică şi energii regenerabile, ar accelera absorbția de fonduri UE, ar concentra

cunoştinţele tehnice pentru a furniza asistenţă pentru proiecte municipale și rezidențiale şi să se

adapteze la cererea de piaţă. În acelaşi timp folosirea instituţiilor existente ar evita crearea de

birocraţie suplimentară4.

4 Sumar din `Romania - Greening Facility Options`, Banca Mondială, 2008.

18

Este sprijinul guvernamental pentru eficienţa energetică şi energiile regenerabile compatibil cu

legislaţia UE privind ajutorul de stat?

În principiu, UE permite statelor membre să sprijine energia regenerabilă şi eficienţa energetică,

dacă un astfel de sprijin este acordat pentru protecţia mediului sau dezvoltarea regională. Pe

scurt, ajutorul de stat este permis în aceste cazuri dacă acoperă costurile eligibile (cele strict

necesare pentru a atinge obiectivul de mediu), şi dacă este acordat prin intermediul unui proces

competitiv. Ajutorul poate fi dat pentru eficienţa energetică, energie regenerabilă (inclusiv

sisteme de certificate verzi), cogenerare, termoficare, acoperind costuri parţiale sau totale.

Cu toate acestea, toate schemele de acest fel trebuie să fie anunțate Comisiei înainte de a fi

implementate. Schemele ar trebui să clarifice de asemenea toate detaliile. De exemplu, Legea

220/2008 pentru promovarea energiei regenerabile care a fost trimisă Comisiei, ar trebui să

clarifice ce se întâmplă cu penalităţile plătite de societăţile care nu reuşesc să cumpere certificate

conform obligaţiei lor (70 euro pentru un certificat lipsă). Propunerea este ca aceste amenzi să fie

colectate de Transelectrica şi distribuite de ANRE. Cu toate acestea, utilizarea acestor bani va fi

detaliată în normele de aplicare a legii şi ar putea fi interpretată ca ajutor de stat ilegal, de

exemplu dacă banii ar fi folosiți pentru lucrări la reţeaua de transport (chiar dacă ar fi utilizați

pentru a conecta producători de energie regenerabilă). O alternativă ar fi ca banii să fie alocaţi în

mod competitiv pentru alte proiecte de eficienţă energetică. De asemenea, numărul de

certificate primite de producătorii de energie din surse regenerabile ar putea fi considerate de UE

ca fiind excesiv (3 pe 1 MWh pentru biomasă şi 4 pentru fiecare 1 MWh produs din surse de

energie solară).

Abandonarea privatizării şi crearea unor societăţi energetice integrate reprezintă paşi înapoi

pentru obiectivele de mediu.

România nu şi-a făcut investiţii de mediu în 2005-2008 şi există întârzieri mari în ceea ce privește

desulfurarea. O evaluare informală a Ministerului Economiei privind impactul pachetului de

energie asupra preţurilor la energia electrică din România arată că acestea ar crește foarte mult

în primul trimestru al anului 2010, în cazul în care ne-am îndeplini obligaţiile.

O parte din unitățile de generare de energie electrică (de la Turceni, Rovinari, etc) vor trebui să

fie închise treptat din cauza emisiilor de NOx şi SO2 dacă nu se fac investiţiile pentru ca acestea

să funcţioneze "curat", sau vor trebui să plătească pentru emisiile suplimentare de CO2.

Principala cauză a întârzierilor în investiţiile de "curățare" a energiei produse de aceste unităţi

este faptul că guvernul nu are bani pentru a efectua aceste investiţii costisitoare. De asemenea

valoarea totală a fondurilor UE disponibile pentru energie este de circa 700 milioane euro, în

timp ce investiţiile necesare în producţia de energie electrică ar fi de până la 35 de miliarde de

euro în următorii 10 ani, doar pentru a aduce generarea de energie termică la standardele de

eficienţă și emisie internaţionale.

Majoritatea acestor investiţii de 35 miliarde de euro sunt eficiente din punct de vedere economic

(atât în privința eficienţei de operare cât şi în privința stimulentelor de reducere a emisiilor) şi

investitorii privați s-au înscris la privatizarea producţiei de energie electrică începând din 2004. Cu

19

toate acestea, guvernul a oprit complet orice privatizări în 2005 şi nu intenţionează să vândă

producţia de energie electrică în viitorul apropiat (în ciuda angajamentelor noastre din Energy

Road Map 2003-2013 de când am negociat Capitolul 14 Energie la aderarea la UE). Dimpotrivă,

ultimele discuţii din guvern, transpartinice, merg spre crearea a una sau două companii integrate

de energie. Acestea nu vor putea atrage fonduri de pe bursa de valori sau angaja credite (pentru

ca grupează unităţi eficiente şi ineficiente, reduc transparenţa tranzacţiilor cu energie electrică,

ar avea nevoie de ani de performanţă dovedită pentru a fi listate la bursă). O serie de investitori

interesați de sursele de energie regenerabilă sunt îngrijorați de posibilitatea de a concura cu una

sau două companii gigant care ar putea juca în funcție de reguli diferite, mai favorabile. Mai mult

decât atât, unul dintre obiectivele creării societăţii(lor) integrate este acela de a "menţine locurile

de muncă în sectorul minier". De fapt aceasta înseamnă un angajament față de alegători pentru

continuarea subvenţionării mineritului (de data aceasta prin intermediul subvenţiilor încrucişate,

deoarece subvenţionarea directă este interzisă din 2010 pentru cărbune, în conformitate cu

legislația UE). Astfel de măsuri contrazic eforturile de reducere a emisiilor de CO2.

Ca o consecinţă a acestor politici inconsistente care au speriat investitorii privaţi şi au întârziat

privatizările, România se confruntă cu un risc serios în ce privește furnizarea de energie electrică:

în următoarele două decenii aproximativ 50% din producţia de energie electrică ar trebui fie să

fie complet închisă (cele care emit NOx şi SO2 şi unde nu se fac investiţii pentru a le "curăţa") sau

vor deveni vechi şi depăşite (până atunci ar avea peste 40 de ani și centralele pe bază de cărbune

ar avea o eficiență de sub 40%). Specialiști din sectorul energetic exprimă preocupări serioase că

România s-ar putea confrunta chiar cu pene şi deficite de curent (având în vedere că şi

capacitatea rețelei de energie de a permite importuri şi exporturi este de aproximativ 10% din

producţia internă)5.

5 O analiză excelentă a domnului Jean Constantinescu asupra politicilor de restructurare a sectorului energetic și a efectelor acestora este disponibilă la j-constantinescu.org

20

Politici inconsistente privind eficienţa energetică a clădirilor: studiu de caz asupra izolării

termice şi a contorizării consumului

Aproximativ 67% din totalul locuinţelor existente în România au fost construite după 1960,

majoritatea blocuri de locuințe construite din materiale de proastă calitate. Pierderile de căldură

sunt foarte mari și reprezintă aproximativ 30% din consumul total de energie termică al

clădirilor. Ca o ilustrare a amplorii pierderilor, un apartament cu 2 camere în România consumă

la fel de multă căldură ca două apartamente de 4 camere din Germania. Cu toate acestea, există

speranţă: Germania a pornit de la o situaţie similară (blocuri de apartamente ridicate în anii '60-

'80, necontorizate în Germania de Est), dar, prin implementarea de strategii pentru eficienţă

energetică bine concepute, a reuşit să reducă consumul total de energie al clădirilor cu 65% între

1978 şi 2001. Cele mai multe economii de energie au venit de la punerea în aplicare a unor

programe coerente de izolare şi contorizare pentru blocuri de apartamente.

Blocurile românești au nevoie de reabilitare termică, constând în principal din acoperirea

clădirilor cu materiale izolante şi schimbarea ferestrelor; şi o mai bună gestionare a consumului,

prin contorizare şi sporirea capacității utilizatorului de a regla consumul. În timp ce proprietarii

apartamentelor au motive să-şi înlocuiască ferestrele pe cheltuială proprie, acoperirea pereților

exteriori este mai eficient să fie făcută pentru întreaga clădire şi este nevoie de coordonarea

tuturor proprietarilor din clădire. De asemenea, contorizarea şi capacitatea de a regla consumul

propriu ar crea stimulente pentru un consum mai redus de energie, şi ar permite

redimensionarea centralelor termice şi reţelelor de distribuţie. Astfel, guvernul a întreprins două

măsuri complementare pentru eficienţa energetică a clădirilor:

- Contorizarea şi controlul căldurii prin robineţi termostataţi, astfel încât utilizatorii să

plătească pentru ceea ce utilizează, având stimulente pentru a reduce consumul (Strategia

națională privind alimentarea cu energie termică a localităților prin sisteme de producere și

distribuție centralizate aprobată prin HG 882/2004). Două treimi din blocurile de locuințe sunt

racordate la aprovizionarea centralizată de energie, astfel că asigurarea plăţii și controlului de

către utilizator va încuraja gospodăriile să economisească energie. Instalarea sistemelor de

contorizare este încă în curs de desfăşurare şi a fost finalizată doar pentru 50% din blocuri

incluse în plan. Întârzierile îi fac pe proprietarii de apartamente să se deconecteze de la sistemul

centralizat de încălzire (chiar dacă acesta este în general mai eficient energetic) și să-și cumpere

boilere individuale, care permit utilizatorului să regleze și să măsoare consumul. Aceasta duce la

un cerc vicios: consumatorii se deconectează; mai puțini consumatori duc la o scădere a

eficienţei energetice şi furnizori de utilităţi mai săraci; companiile de utilităţi nu îşi permit

investiţii pentru a reduce pierderile de căldură în producţie şi distribuţie. Au existat cazuri

extreme, în care oraşe întregi s-au deconectat de la încălzirea centralizată, uneori după ce

sistemul centralizat de încălzire a fost reabilitat cu bani de la donatori internaţionali. Acest lucru

s-a întâmplat în Făgăraş, unde locuitorii au considerat sistemul centralizat de încălzire prea

costisitor în absenţa contorizării şi a posibilității de a regla consumul de căldură.

În prima jumătate a anilor 2000, aproximativ 21% din apartamente au fost deconectate

(581.000 din 2,7 milioane), ratele de deconectare variind între 3-18% în oraşe (într-adevăr, în

21

cele mai multe dintre aceste cazuri, încălzirea centralizată ar fi fost evident ineficientă în condiţii

de piaţă).

- Programe de izolare termică finanţate de guvernul central, administrații locale şi utilizatori în

proporţii diferite. Intenţia inițială de a pregăti o strategie a venit încă din anul 2000, dar

programul a devenit operaţional doar în 2003, când au fost definite sursele de finanțare.

Ordonanţa de urgenţă 174/2002 a precizat că finanţarea va fi de 25% de la guvernul central,

15% avans de plată de la asociaţia de locatari şi 60% din împrumuturi către asociaţiile de

locatari. Cu toate acestea, a fost destul de dificil de implicat băncile în acordarea de

împrumuturi asociaţiilor de locatari. Băncile au fost reticente să finanţeze proprietarii deoarece

aceștia nu simțeau că au responsabilităţi în ceea ce priveşte „spaţiul comun" (fațada blocului) și

nu aveau nici bani. Băncile ar fi fost dispuse să acorde împrumuturi care putea fi rambursate de

reducerea facturilor de căldură, dar din moment ce nu aveau încredere că proprietarii vor fi cu

adevărat responsabili, au cerut garanţii parţiale din partea statului.

La sfârşitul lui 2005, legislaţia a fost modificată pentru a permite o contribuție a proprietarilor

de 34%, finanțarea de la bugetul de stat de 33% şi subvenţii din partea bugetului local de 33%

(Ordonanţa de Urgenţă 187/2005). Procentele au fost modificate din nou în 2009 de o nouă

Ordonanţă de Urgenţă, la 50% din partea guvernului, 30% din partea bugetului local şi 20% din

partea proprietarilor. Indiferent de aceste procente, finalizarea reabilitării unui bloc necesită

cooperarea autorităţilor locale şi centrale, plus disponibilitatea de fonduri de la proprietari.

Aceasta explică de ce programul este foarte întârziat (numai câteva zeci de blocuri au fost

finalizate).

Modificările de politică pentru a accelera procesul nu au fost adecvate. În loc să propună

stimulente pentru a responsabiliza proprietarul, guvernul a eliminat criteriile de prioritate prin

care clădirile erau incluse în program, care au existat în legislaţia anterioară (numărul de

apartamente, materialele folosite, pierderile de căldură).

Până la sfârşitul lui 2009, doar 35.000 apartamente vor fi finalizate (2-3% din numărul total de

84.000 de blocuri). Există două motive pentru aceasta: în primul rând, o slabă coordonare a

instituţiilor implicate (guvernul central şi administrația locală, precum şi problema de acțiune

colectivă care apare atunci când 100 de proprietari individuali trebuie să coopereze pentru a

finanţa contribuția privată). În al doilea rând, proprietarii fie nu au capacitatea financiară de a

plăti (o medie de 1.300-1.500 de euro) sau nu se simt răspunzători pentru "spaţiul comun". Cele

mai multe lucrări de reabilitare ar putea fi finalizate dacă administrațiile locale ar fi de acord să

finanţeze mai mult sau în totalitate contribuţia proprietarilor. Aceasta este o practică nefericită

deoarece nu stimulează responsabilizarea proprietarilor în ceea ce privește blocurile de

locuințe. Cele mai multe blocuri aflate în prezent în reabilitare în Bucureşti sunt în sectoarele 1

şi 2, unde primarii au fost de acord să finanţeze contribuția proprietarilor în întregime din

bugetele locale.

Ce lecţii pot fi trase din aceste experienţe? În primul rând, ar trebui să fie pusă în aplicare o

politică coerentă pentru reducerea consumul de energie în clădirile rezidenţiale. Utilizatorii

trebuie să plătească în funcție de cât consumă pentru a avea interesul de a reduce pierderile.

22

Astfel, contorizarea şi robineţii termostataţi sunt esenţiali pentru eficienţa energetică, și la fel

este și plata costului integral al energiei (fără subvenţii pentru producătorii de căldură de

exemplu). Doar dacă costul real este vizibil vor fi proprietarii dispuşi să plătească pentru

reabilitarea termică a clădirii, deoarece costurile de izolare vor fi mai mici decât costul agentului

termic. În al doilea rând, politicile nu ar trebui să submineze responsabilitatea proprietarului.

Iniţiativa administrației locale de a plăti în întregime atât contribuția locală cât și cea privată a

costurilor de izolare determină și alte asociaţii de locatari să se aştepte pe viitor la o intervenţie a

statului.

Prin urmare, o politică coerentă ar trebui:

- Să asigure co-plata din partea proprietarilor de apartamente;

- Adapteze proporţia co-plății în funcție de posibilitățile de plată (să sprijine mai puţin blocurile

unde asociaţiile de locatari stau mai bine din punct de vedere financiar). Acest lucru ar permite

reabilitarea mai multor blocuri din aceiaşi bani.

- Prioritizarea investiţiilor (prima prioritate ar trebui să fie clădirile a căror izolare ar fi mai

rentabilă, în care 1 RON investit reduce cea mai mare cantitate de pierderi de căldură; nu

investirea în blocuri care sunt atât de dărăpănate încât ar trebui demolate, etc.)

23

Tranzacţionarea AAU şi de ce un guvern necoerent duce la politici necoerente:

Angajamentul luat de România în conformitate cu Protocolul de la Kyoto este de a reduce

emisiile cu 8% până în 2012 față de cele din 1989. Cu alte cuvinte, României îi este permis să

producă 1,279 miliarde tone CO2 între 2008-2012. Cu toate acestea, avem un avantaj: economia

noastră s-a restructurat major în ultimele două decenii şi industria grea și-a redus treptat cota din

PIB. Prin urmare, producem cantități semnificativ mai mici de CO2: în 2007 am emis 152 milioane

tone, circa 37% din valoarea medie a țintei pentru emisii pentru perioada 2008-2012.

Ce este în joc din punct de vedere financiar? România beneficiază de "credite de emisii", numite

unităţi ale cantităţilor atribuite (AAU). Un AAU înseamnă dreptul de a emite 1 tonă de CO2. Deci,

în prezent, România are dreptul a avea aproximativ 350 milioane AAU, pe care le poate folosi

până în 2012 în două moduri:

- Pentru a acoperi o creştere preconizată a emisiilor, în conformitate cu creşterea viitoare a PIB-

ului sau pentru a face față unei posibile reduceri suplimentare a emisiilor convenită la

Copenhaga; sau

- Să le vândă altor ţări care nu-și pot îndeplini obiectivele de reducere a emisiilor.

Cel mai probabil, creşterea PIB-ului sau acordul pentru reduceri viitoare nu vor epuiza AAU-urile

României, astfel încât cel puţin o parte din ele ar putea fi vândute altor ţări (Japonia, Europa de

Vest). În ultimii ani, guvernul român a fost nedecis în privința celor două opţiuni. Acum guvernul

se confruntă cu o alegere dificilă: să vândă AAU la un preţ scăzut în lunile următoare (după ce

legislaţia necesară este adoptată), sau să riște să le piardă cu totul dacă un nou acord

internaţional post-Kyoto nu va permite ca AAU să fie raportate după 2012. Incertitudinile cresc

pe măsură ce decizia finală este amânată. În 2009 România a decis în cele din urmă să

pregătească legislaţia pentru a vinde aproximativ 200 de milioane AAU cu scopul de a obţine bani

suplimentari pentru buget. Cu toate acestea, legislaţia a fost amânată din luna mai 2009

deoarece guvernul de coaliţie nu a putut cădea de acord care minister ar trebui să beneficieze de

fonduri: cel de Mediu (condus de PSD la acea vreme) sau al Economiei (condus de PDL). Trebuie

să ne amintim că comerțul internaţional cu AAU este permis atâta timp cât banii obținuți vor fi

folosiți pentru proiecte care reduc emisiile de CO2. Ambele ministere au pregătit liste de proiecte

(Mediu - pentru proiecte care ar reduce emisiile de CO2; Economiei - reabilitarea centralelor de

cogenerare).

Preţurile pentru emisii au fost foarte volatile în ultimii ani, de la un minim de 0,5 euro la 30 de

euro. Chiar acum România speră să obţină aproximativ 8-10 euro/t dar

dacă decizia finală este de a raporta AAU-urile, va fi un exces de AAU-uri piaţa internaţională

deoarece Rusia şi Ucraina se vor grăbi să vândă excesul lor de emisii.

24

Concluzii

România ar putea câştiga mai mult, atât financiar cât și în ce privește mediul, dacă se angajează la

obiective rezonabile şi urmează politici coerente (pe piaţa internă şi în UE) să îşi îndeplinească

obligaţiile. În condiţiile actuale, România nu este în măsură să-și îndeplinească angajamentele

proprii “3x20 până în 2020" şi ar fi cu siguranţă şi mai puţin în măsură să-și asume obligaţii

suplimentare. România devine un partener de încredere dacă își asumă obiective realizabile şi le

îndeplineşte decât dacă este de acord cu obiectivele nerealist de mari şi nu reușește să le ducă la

îndeplinire.

Prin urmare, guvernul ar trebui să urmeze poziţia Poloniei în cadrul UE. Adoptarea unei poziţii

comune cu Polonia şi celelalte noi state membre ar contribui, de asemenea la consolidarea

relaţiei dintre ţări pentru viitoare poziţii comune în alte chestiuni de mare importanţă pentru noi

(de exemplu Nabucco, opoziţia faţă de Nord Stream, etc.).

Anexa 1: Instrumentele de promovare a energiei regenerabile în Europa

Țara Cerere de oferte

Obligații de cotă

Certificate verzi

Tarife „feed-in”

Scutiri fiscale

Taxe Subsidii directe

Cercertare Dez PPP

Regularizare termică

Prioritate de dispecerizare

Împrumuturi subvenționate

Danemarca X X X

Franța X X X X X X

Germania X X X X X X X X X

Italia X X X

Olanda X X X X X

România X X X

Polonia X X X X X X

Portugalia X X

Spania X X X X X

Suedia X X X X X X X

Marea Britanie X X X X X X

Sursa: Roland Berger, Banca Mondială

Anexa 2: Instituții pentru eficiență energetică (Banca Mondială)

MODEL EXEMPLE INSTITUȚII STAFF

BUGET ANUAL

1. Agenție guvernamentală cu responsabilități largi în domeniul energiei

China Energy Research Institute http://www.eri.org.cn/

peste 80; 13 în centrul EE

235 milioane $ (2004-05)

Danish Energy Authority http://www.ens.dk/sw11492.asp

280

Japan: Energy Efficiency Division (Min Economy, Trade and Industry) http://www.enecho.meti.go.jp/english/index.htm

24 61.7 mld ¥ (2006)

2. Agenții guvernamentale specializate pe eficiență energetică, energii regenerabile

Australian Greenhouse Office http://www.environment.gov.au/settlements/gwci/

167 82 milioane AS$

Czech Energy Agency www.ceacr.cz

24 0,8 m $ (processing 8 m $ subvenții proiecte)

France – ADEME http://www2.ademe.fr/servlet/getDoc?id=38480&m=3&cid=96

820 343 milioane euro

Mongolia Renewable Energy Center http://www.nrec.mn/

50 1,2 milioane $SUA

Swedish Energy Agency http://www.swedishenergyagency.se/

288 1.300 milioane SEK

3. Agenții guvernamentale specializate doar în eficiența energetică

Brazil: PROCEL http://www.eletrobras.com/elb/procel/main.asp

85 100 milioane $SUA

Canada Office of Energy Efficiency http://oee.nrcan.gc.ca/english/index.cfm

280 235 milioane $SUA (2004-05)

China: Energy Conservation Information Center http://www.secidc.org.cn/

8 plus în plan pt încă 3; 100 experți afiliați

0,1 milioane $SUA

India – Bureau of Energy Efficiency (BEE) http://www.bee-india.nic.in/

21 1,3 milioane $SUA (2005-06)

Japan: Energy Conservation Center (ECCJ) http://www.eccj.or.jp/index_e.html

128 200 milioane ¥ (2005)

Thailand: DEDE http://www.dede.go.th/dede/index.php?id=118

1662; 141 Biroul de politici și planificare a energiei

60 milioane $SUA

4. Autorități independente specializate în eficiență energetică

Sri Lanka Energy Conservation Fund http://www.energy.gov.lk/

33 0,9 milioane $SUA

5. Corporații independente specializate în eficiență energetică

Finland – Motiva http://www.motiva.fi/en/

27 4,4 milioane euro

Norway – ENOVA http://www.enova.no/sitepageview.aspx?sitePageID=1001

40 65 milioane euro

6. Parteneriate public privat specializate în eficiență energetică

Germany: DENA http://www.dena.de/en/

100 15 milioane euro

Polish National Energy Conservation Agency http://www.kape.gov.pl/EN/index.phtml

35 1 milion euro

7. ONG specializate în eficiență energetică

The Austrian Energy Agency http://www.energyagency.at/

76 5,7 milioane euro

Croatia - Energy Institute Hrvoje Pozar http://www.eihp.hr/english/

64 4,8 milioane $

27

Acest raport apare în cadrul proiectului „România activă în dezbaterile europene” derulat

de Centrul Român de Politici Europene (CRPE) și finanțat de Fundația Soros în cadrul

Inițiativei de Politică Externă.

Conținutul acestui raport nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Fundației Soros.

Opiniile exprimate nu implică automat poziția tuturor experților afiliați sau a altor instituții

și organizații partenere CRPE.

Credit foto coperta:

Imagine de fundal - freefotouk via Flickr

Harta mică - © Copyright 2006 SASI Group (University of Sheffield) and Mark Newman (University

of Michigan)

© CRPE noiembrie 2009

Centrul Român de Politici Europene

Căderea Bastiliei 16

Ap. 2, Bucureşti 1

office@crpe.ro

Tel/Fax: 021.310.35.58

Pentru mai multe detalii despre CRPE vizitați pagina www.crpe.ro