http://w w w .adevarul.ro/societate/cafeneaua_adevarul/Am_scos_toti_evreii_din_sinagoga_0_533347279.html%23.TmOKPAZVPw Q.printfriendlySeptember 4, 2011

Sergiu Nicolaescu: „Am scos toţi evreii din sinagogă“

„Adevărul": Aţi realizat peste 70 de filme. De unde atâta energie?

Sergiu Nicolaescu: Eu sunt un om al muncii. Muncind mult, cu pasiune,am reuşit în toate domeniile pe care le-am încercat. Am, probabil, ogenă bună. Mama e dintr-o familie foarte veche, Cambrea, confirmatăde pe vremea construirii Mănăstirii Tismana, la 1435. Un unchi de-almeu a studiat originea acestui nume şi a descoperit că provine de laCambré, o regiune din Franţa care a dat nişte cruciaţi care s-au oprit laIstanbul. Probabil că unul dintre ei a luat pământuri în zona asta aEuropei. S-ar putea să fie sau să nu fie adevărat, cert este că numeleCambrea, romanizat, a existat în 1435. Tata, român macedonean,inginer de profesie, inspector pe Banat şi Transilvania, era un omanormal de muncitor. Eu nu-mi aduc aminte să fi stat la masă cu el. Nua fost afacerist, dar a câştigat bine. Tata muncea în stilul meu: imens. Nuam fumat, nu am băut niciodată. Îmi explic, într-un fel: mama erafumătoare. Îmi dădea ţigara ei şi-mi spunea să i-o aprind. Niciodată n-am avut curiozitatea să fumez.

Cum era copilul Sergiu Nicolaescu?

Încă din şcoala primară eram un copil isteţ. M-am născut în Târgu-Jiu,dar la cinci ani ne-am mutat în Timişoara, unde am stat până la 17 ani.Am locuit pe strada Paris nr. 19. Copilăria mea a fost fantastică.Plecam de-acasă dimineaţa şi mă întorceam seara, iar mama, ciudat,nu-mi făcea observaţie. Toată ziua mă jucam pe un maidan de lângănoi. Conduceam o bandă de vreo 40 de copii - una dintre cele maiputernice bande de copii din Timişoara. Ne jucam cu săbii, refăceamtoată istoria Franţei. Din 40 de copii, fiecare ajungea o dată rege. Peurmă trecea pe gradele inferioare şi rămânea pe acel grad cât eracapabil să-l ţină. Aveam arme albe, dar şi arme de război.

De unde aveaţi arme?

Vizavi de casa noastră era o cetate turcească, în Parcul Militar. Mai eraşi o bisericuţă cu un deal sub care am descoperit inima subteranelor dinTimişoara, oraşul fiind fostă cetate turcească. Am ajuns prin subteranela pivniţe, la cazărmi unde erau de la uniforme până la obuze şi arme,pe care le furam. Desfăceam obuzele, scoteam plumbul, scoteam prafulde puşcă, îl aruncam în stradă şi îl aprindeam ca să speriem fetele.Spitalul Militar era vizavi de o sinagogă. Şi într-o sâmbătă, nemţii careerau la spital au pus o mitralieră la fereastră şi au zis: „Nu iese nimeni,tragem în ei". Şi au rămas evreii în sinagogă. Eu aveam şi evrei înbanda mea şi aşa am aflat. Ajunsesem în sinagogă, prin subterane...Numai că furasem de acolo o carte veche, şi în momentul acela, îmi zic,cum să mă duc acolo? Până la urmă am luat cartea şi le-am dus-oînapoi. Ei miraţi, către mine: „Dar cum ai ajuns aici?". Şi eu le-am spus:„Dacă vreţi, vă scot de aici". Şi am scos toţi evreii din sinagogă, prinsubterane. Nu spun cum arăta sinagoga după trei zile, cât au stat închişiacolo peste o sută de oameni. Nu s-a uiat nimeni la carte, erau atât debucuroşi că au ieşit!... La un moment dat am primit o scrisoare de la unevreu plecat în Israel.

Aţi fost un mic OskarSchindler, deci...

E prima dată când povestescasta, să ştii.

Ca licean, tot aşa deinventiv eraţi?

Am terminat liceul la 16 ani şijumătate şi am datBacalaureatul în aceeaşitoamnă. Am dat examen latrei facultăţi şi am fost admisla toate trei: la Belle Arte -aveam talent la desen şipictură - la Ofiţeri de Marinăşi la Politehnică. Ştiam toatebătăliile navale că i-am uimitpe profesori! Am preferatŞcoala de Ofiţeri de Marină,unde am stat aproape doiani, după care, tata fiindarestat, am căutat să scap -ca viitor ofiţer aş fi avut o„pată" la dosar. În '48, amvenit la Bucureşti şi am intratmuncitor la Fabrica Ford. M-am dus din nou laPolitehnică. Am dat examenla Politehnică şi laMatematici, am reuşit laamândouă şi din urmă mi-aurecunoscut examenul la BelleArte. Îmi câştigam existenţadesenând coperţi de revisteşi cărţi pentru copii. Am fost

repartizat la Sadu, în Gorj, dar datorită faptului că făceam sportde performanţă, atletism şi rugby, am rămas în Bucureşti, caangajat la IOR. La IOR am stat între '52 şi '54. În '54 au vrut sămă avanseze: aveam origine sănătoasă, fusesem muncitor! Şiam fost făcut director tehnic la cel mai mare SMT din România.Aveam 2000 de mijloace mobile şi în momentul acela m-amsperiat. Atunci am făcut schimb cu un coleg care locuia lângăIOR, care fusese repartizat în cinematografie, la Buftea. Aşa amajuns, întâmplător, în cinematografie.

Ce făceaţi la Buftea?

Am fost trimis la construcţia studiourilor cinematografice. Unconsilier sovietic alesese Buftea, iar eu i-am demonstrat că eramult mai practic să construiască studiourile în Floreasca, nu la28 de km de Bucureşti. El mi-a zis: „Serghei, tu nu înţelegi ceînseamnă socialismul. Între Buftea şi Bucureşti va fi un tren dincinci în cinci minute". În '55, am venit la Studioul Sahia ca şef deserviciu tehnic. Aveam 25 de ani şi am început să învăţcinematografie. Acolo veneau Gheorghiu-Dej şi Maurer să vadă

filme franţuzeşti şi americane. Pentru că vorbeam foarte binefranceza şi germana, le traduceam unele filme. Amândoi măluau în sală cu ei. În felul acesta i-am cunoscut foarte bine.

18 milioane de spectatori

Cum aţi început să faceţi filme?

Când am venit la Sahia, începuseră filmările sub apă la nivelmondial: primul scufundător şi primul film făcut de un neamţ,Hans Haaz. Am văzut filmul şi am vrut să mă apuc şi eu defilmări submarine. Am construit aparate şi am făcut al şaseleafilm din lume sub apă la mare adâncime, la 35-40 de metri înMarea Neagră, „Scoicile nu au vorbit niciodată". Pe urmă m-amapucat de macrofilmări. Şi aşa am făcut un scurtmetraj de optminute, „Memoria Trandafirului" pe care l-am trimis la Cannes.L-au văzut americanii şi l-au cumpărat cu 20.0000 de dolari, osumă foarte mare - cel mai scump film vândut de români fiind„Tudor Vladimirescu", cu 3.000 de dolari, cumpărat de italieni.Datorită acestui film, am ajuns la Cannes, la vârsta de 34 deani. Din acel moment a început cariera mea internaţională. Amcunoscut doi oameni, doi evrei plecaţi din România, HenryDeutchmeister şi Paul Helmann. Ei mi-au dat şansa de a face ocarieră internaţională.

Cum?

La început, oferindu-mi să fac un film după Jules Verne,„Castelul din Carpaţi". Apoi Deutchmeister, care era unul dintrecei mai importanţi producători independenţi din lume, m-a trimisla Bucureşti. „Sergiule, mergi la Bucureşti şi fă un film istoric".Şi atunci am făcut „Dacii", producţie internaţională, cu PierreBrice, Marie José Nat, George Marchal, trei mari actorifrancezi, în 1967. Filmul a fost vândut în lumea întreagă şi aşa aînceput cariera mea internaţională. Era ceva! Apoi am făcut unalt film istoric mare, „Bătălia pentru Roma", cu Orson Welles şiLaurence Harvey şi încă 14 actori străini.

Pe urmă au venit multe alte propuneri din Franţa, Italia,Germania. Am făcut 27 de filme internaţionale... Am lucrat într-un ritm de 2,4 filme pe an. Am stabilit recorduri. Anul trecut, pesite-ul imdb.com „Mihai Viteazul" era pe locul trei, la filmeistorice, după „Lista lui Schindler" şi „Submarinul". Succeselemele nu s-au datorat decât muncii mele. Nimeni n-a mai făcutce am făcut eu şi din păcate nimeni n-o să mai facă.

De unde aplecarea pentru istorie?

Făceam din patriotism. Eu am cântat pentru prima dată într-unfilm „Deşteaptă-te române". Am filmat pentru prima dată într-unfilm românesc preoţi, biserici, colinde. Subiectul din „Osânda"este dominat de biserică. Aveam împotriva mea însuşi regimulprosovietic. Maurer, care era de o inteligenţă şi o culturădeosebite, a rămas uimit de „Dacii", pentru că simţea fiorulromânesc pe care îl transmitea. Filmele mele plăceau, euaduceam 18 milioane de spectatori la cinema. De ce? Pentrucă trezeam mândria în români, demnitatea, le dădeam

naţionalism de bună calitate. Şi până la urmă, acest lucru s-avăzut la Revoluţie. Pe mine mă cunoşteau oamenii, au făcutlegătura cu mine, prin filmele mele, la Revoluţie. Dar ce s-aîntâmplat după Revoluţie este trist. S-au distrus toate condiţiilepricopsite pe care le aveam: industria grea, industria chimică,agricultura. Unde sunt azi? Eu m-am dus la Revoluţie ca lapropria mea înmormântare, cu toată demnitatea de care eramcapabil. Am mers pe aceeaşi linie pe care am făcut şi filmele.Sunt singurul regizor care nu a scos după Revoluţie, din filmelesale, „limbile" faţă de regim. Nu am fost prieten cu Ceauşescu,dimpotrivă!

L-aţi cunoscut pe Ceauşescu?

Da. De trei ori m-am întâlnit cu el, de trei ori am dat mâna cu el.Niciodată nu m-a privit în ochi.

"Eu m-am dus la Revoluţie ca la propria mea înmormântare."