Semnificatul si semnificantul

Ferdinand de Saussure postulează, din punct de vedere lingvistic, arbitrarul semnului: “Legătura ce uneşte semnificantul de semnificat este arbitrară sau, pentru că înţelegem prin semn întregul ce rezultă din asocierea unui semnificant cu un semnificat, putem spune, mai simplu, că semnul lingvistic este arbitrar”1. Semnul lingvistic poate fi reprezentat, cu cele două aspecte psihice pe care le implică – semnificant şi semnificat –, printr-o diagramă:

Fig. 2.3. (a)

Semnificantul este latura acustică a semnului, ceea ce receptorul aude, planul perceptiv al expresiei, în vreme ce semnificatul este conceptul la care trimite semnificantul – planul conceptualizării, al gândirii. Cuvintele auzite, scrise, rostite, citite sunt semnificanţi, iar conceptele, ca reprezentări mentale ale acestor cuvinte, sunt semnificaţii. Semnul fiind arbitrar este considerat “expresia convenţiei sociale” şi, prin procesul numit referinţă, este asociat obiectelor (concrete sau abstracte). Astfel apare al treilea element numit referent. Dar semnul nu este singura convenţie cu care operează Ştiinţa comunicării. Vom urmări împreună, în capitolele următoare, cum operează câteva dintre convenţiile cele mai frecvent întâlnite. Să spunem aici doar că, de fapt, convenţiile constituie însăşi baza comunicării dintotdeauna. Este o chestiune de convenţie colectivă stabilirea regulilor care leagă conceptele de înţelesurile lor.

Saussure a adus în ştiinţa comunicării elemente indispensabile analizei coerente şi complete a actului comunicaţional. Identificarea corectă a noţiunilor utilizate în domenii conexe, precum în semiotică, lingvistică, psihosociologie, face posibilă emergenţa unor noi teorii, mai complexe, mai pertinente. Lui Saussure i se datorează una dintre distincţiile cele mai importante cu care aceste ştiinţe operează cu regularitate: distincţia între limbă, limbaj, vorbire. Să le analizăm pe rând.

Vorbirea este alcătuită din secvenţe irepetabile, mereu diferite, reînnoite, rod al unei profunde conştiinţe a individualităţii. Limba este forma de manifestare a vorbirii: dă contur unui conţinut, unei substanţe, semnificaţilor şi semnificanţilor proprii actului de vorbire. Prin urmare, limba este un ansamblu de semne, de fonaţiuni şi semnficaţii. Dar limba are un caracter absolut arbitrar pentru Saussure, care nu uită să menţioneze faptul că pe de altă parte, limba este creativă. Mulţi lingvişti au criticat teoria saussuriană, imputându-i un caracter circular. Această afirmaţie conduce la concluzia că, în fapt,

1 F e r d i n a n d d e S a u s s u r e –– Curs de lingvistică generală, Polirom, Iaşi, 1998 (p.87)

Concept

Imagine acustică

Arbore

Arbor

(lat.)

comunicarea este imposibilă. Numai că aceşti critici ignorau tocmai fundamentul scrierilor saussuriene, adică distanţa de la limbă la vorbire, de la sens la semnificat, de la fonaţiune la semnificaţie. Revenind la limbă şi limbaj, iată ce notează Saussure în Cursul de lingvistică generală: “Pentru noi, ea (limba – n.a.) nu se confundă cu limbajul; ea nu este decât o parte determinată, esenţială – ce-i drept – din el. Este, totodată, un produs social al facultăţii limbajului şi un ansamblu de convenţii necesare, adoptate de corpul social pentru a îngădui exercitarea acestei facultăţi de către indivizi. Luat în întregul său, limbajul este multiform şi heteroclit; intersectându-se în acelaşi timp cu mai multe domenii: fizic, fiziologic şi psihic, el aparţine atât domeniului individual cât şi domeniului social (…) Limba, dimpotrivă, este un tot în sine şi un principiu de clasificare2”. Şi autorul continuă cu o afirmaţie ce poate fi aplicată la comunicarea de masă: “Limba nu este completă la nici unul, ea nu există în chip perfect decât vorbită de masă”.

Limba, spre deosebire de vorbire, are un caracter social, pasiv, pe care individul nu îl poate modifica, este o instituţie socială ce există ca urmare a unui contract între membrii societăţii. Comunicarea, limba şi vorbirea îşi subsumează caracteristicile indivizilor, fiind în acelaşi timp un act colectiv şi individual, neputând adică disocia comunicatorii, ca individualităţi, de context. “Comunicarea este transmitere de informaţie printr-o constelaţie de semnale şi simboluri. Pentru a împărtăşi ceva semenilor, oamenii au libertatea de a recurge la coduri. Dar alegerea codurilor este condiţionată de limbajul în care se produce comunicarea. (…) Ştiinţa comunicării a profitat prea puţin şi prea sporadic de teoria limbajului”3.

Dacă aducem în discuţie diferenţa dintre semn şi simbol, constatăm că simbolul nu poate fi conceput ca fiind totalmente arbitrar4.

Însuşi Saussure înclină a concede că “există un rudiment de legătură naturală între semnificant şi semnificat”. Această legătură poate fi privită şi din perspectivă antropologică. Cercetătorii structurilor simbolice au demonstrat, de multă vreme, că simbolul “declanşează un proces de evocare mult mai larg”5, căci, fiind mai bogat în semnificaţii, poate acroşa zone ale inconştientului şi ale afectivităţii. Există, deja, studii care vizează funcţionalităţile sociale ale simbolului. Modelele lingvistice ale comunicării sunt cele care aprofundează dimensiunea simbolică, urmărind codurile specifice acesteia. În lingvistică, a intrat în uz dubla dimensiune a mesajului, care înseamnă că: a) mesajul este un element al circuitului comunicaţional – situaţie informaţională şi b) mesajul poate fi un intermediar între o realitate şi imaginea acestei realităţi – situaţie simbolică.

Mesajul apare, aşadar, ca rezultat al tratării realităţii, al transformării acesteia într-o imagine, adică într-un referent asupra realităţii pre-existente.

2 I d e m (p.36)3 J. J. V a n C u i l e n b u r g –– Ştiinţa comunicării, Ed. Humanitas, Buc., 1998 4 V a s i l e S e b a s t i a n D â n c u –– Comunicarea simbolică, Ed. Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1999 (p. 8)5 Cf. V.S. Dâncu, (p.8)