semiotica

Analele Universităţii Spiru Haret

Seria Jurnalism Anul VI, nr. 6, 2005

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE BUCUREŞTI

Colegiul de redacţie Acad. Fănuş NEAGU, scriitor Prof. univ. dr. Paul DOBRESCU – SNSPA Prof. univ. dr. Gina STOICIU – Universitatea din Québec (Canada) Conf. univ. dr. Valeriu RÂPEANU – director coordonator Conf. univ. dr. Pamfil NICHIŢELEA – redactor-şef Prof. univ. dr. Lucian CHIŞU – secretar Conf. univ. dr. Sultana CRAIA Prof. univ. dr. Nikos LEANDROS – Universitatea Panteion din Atena (Grecia) Asist. prof. univ. dr. Marios ROZAKOS – Universitatea Panteion din Atena (Grecia) Asist. prof. univ. dr. Vaia DONDAKI – Universitatea Panteion din Atena (Grecia) Prof. univ. dr. Milko Petrov DIMITROV – Universitatea din Sofia (Bulgaria) Prof. univ. dr. Liliana SURUGIU – Universitatea Politehnică din Montreal (Canada) Prof. univ. dr. Galip BENGU ISEN – Universitatea Bilgi din Istanbul (Turcia) Prof. univ. dr. Haluk UCEL – Universitatea Bilgi din Istanbul (Turcia) Prof. univ. dr. Rrapo ZGURI – Universitatea din Tirana (Albania) Prof. univ. dr. Vasile TRAN – SNSPA Conf. univ. dr. Valentina MARINESCU – Universitatea din Bucureşti Conf. univ. dr. Marian PETCU – Universitatea din Bucureşti Conf. univ dr. Gheorghe PRUTEANU – Universitatea Hyperion, Bucureşti

© Editura Fundaţiei România de Mâine

3

CUPRINS

STUDII ŞI INFORMARE

Valeriu Râpeanu, 65 de ani de la moartea savantului. Nicolae Iorga în contextul cultural al anilor ’20……………………………………………………………….

5

Valentina Marinescu, Diversitatea culturală şi comunicaţională în România: 2000 – 2004 ………………………………………………………………………..

11

Ionel Enache, Managementul schimbării în scrierile informaţionale ……………. 29 Doina Stanojevic, Comunicare şi informaţii în procesul educaţional din universitate ………………………………………………………………………...

39

Sofia Georgescu, Concepţii semiotice: de la semnele lingvistice la semnele publicitare ………………………………………………………………………….

53

Graţiela Popescu, Despre hermeneutica miturilor ……………………………….. 75

MASS-MEDIA ŞI POLITICĂ

Mihai Cernat, Jurnalismul politic … ……………………………………………… 87 Andrei Păunescu, Politică şi literatură în România secolului XX ………………... 93 Sultana Craia, Discursul public …………………………………………………… 127 Pamfil Nichiţelea, The typological diversity of European political systems and regimes …………………………………………………………………………….

135

IDEI ŞI CERCETĂRI

Cornel Popa, Ce sunt ştirile? ……………………………………………………… 145 George Surugiu, Ştirile externe de televiziune. Cui îi pasă de ele?……………….. 155 Ruxandra Coman, Presa – sfere de influenţă şi zone de interes ………………….. 167 Simona Mihaela Vasilu, Teatrul radiofonic – o formă specifică de comunicare mediatică …………………………………………………………………………..

173

Doina Rizea, De la cotitura lingvistică la cotitura comunicativă…………………. 201

DOCUMENTE

Constantin Noica, Propaganda prin teatru ……………………………………….. 205

RECENZII ŞI NOTE

Ilie Rad, Schimbări în Europa, schimbări în mass-media (S. Craia) ……………... 207 Bernard Dagenois, Profesia de relaţionist (D. Paraschiv) ……………………...… 208 Vasile Pasailă, Presa în istoria modernă a României (S. Craia)……………….…. 210 Valeriu Râpeanu, Nicolae Iorga, Mircea Eliade, Nae Ionescu. Polemici, Controverse, Elogii (D. Stonăjeric) ………………………………………….….…

211

Mirela Arsith, Limbaj, comunicare şi realitate (S. Craia) ………………………… 216 Un sociolog incomod, despre presa scrisă şi televiziune (S. Drăgan) …………….. 217

4

CONTENT

STUDIES AND INFORMS

Valeriu Râpeanu, 65 years since the death of the scientist. Nicolae Iorga within the cultural context of the twenties………….. …………………………………………

5

Valentina Marinescu, Diversité communicationelle et sociale en România: 2002-2004 ………………………………………………………………………………..

11

Ionel Enache, The managerment of change in information services ……………… 29 Doina Stanojevic, Communication and information in the educational process of the university ……………………………………………………………………….

39

Sofia Georgescu, Semiotic concepts: from linguistic signs to advertising signs …. 53 Graţiela Popescu, Sur l'hermeneutique des mythes ……………………………….. 75

MASS-MEDIA AND POLITICS

Mihai Cernat, Political journalism ………………………………………………... 87 Andrei Păunescu, Politics and writers in XX century România …………………... 93 Sultana Craia, Le discours public …………………………………………………. 127 Pamfil Nichiţelea, Diversitatea tipologică a sistemelor şi regimurilor politice europene …………………………………………………………………………...

135

IDEAS AND RESEARCH

Cornel Popa, What is a piece of news? ……………………………………………. 145 George Surugiu, International Television News. Who cares about them? ………... 155 Ruxandra Coman, The press – Spheres of influence and zones of interest ……….. 167 Simona Vasiliu, Radiophonic theatre – a specific form of radiophonic communication ……………………………………………………………………..

173

Doina Rizea, From linguistic turn to turn of communication …………………….. 201

DOCUMENTS

Constantin Noica, Propaganda by theatre ………………………………………... 205

REVIEWS AND NOTES

Ilie Rad, Schimbări în Europa, schimbări în mass-media (S. Craia) ……………... 207 Bernard Dagenois, Profesia de relaţionist (D. Paraschiv) ………………………... 208 Vasile Pasailă, Presa în istoria modernă a românilor (S. Craia) …………………. 210 Valeriu Râpeanu, Nicolae Iorga, Mircea Eliade, Nae Ionescu. Polemici, controverse, elogii ( D. Stanojević) ……………………………………………………………...

211

Mirela Arsith, Limbaj, comunicare şi realitate (S.Craia) …………………………. 216 Un sociolog incomod, despre presa scrisă şi televiziune …………………………. 218

5

Studii şi comunicări

65 DE ANI DE LA MOARTEA SAVANTULUI. NICOLAE IORGA ÎN CONTEXTUL CULTURAL AL ANILOR ’20

Valeriu Râpeanu

ABSTRACT

Few personalities enjoyed the moral dimension and were appreciated both by friends and by enemies, such as Nicolae Iorga.

He was deeply involved with the national and social issues of the Romanian people and, consequently, he took part actively in trying to solve them, when he was elected in the Parliament. He wanted to become the representative of the third political force of the country, that is, a force that had to settle politics on moral grounds.

Nicolae Iorga gathered intellectual energies, opened new horizons, offered a unifying perspective upon the cultural field.

Puţine personalităţi ale culturii şi vieţii publice româneşti aveau, la sfârşitul

Primului Război Mondial şi în anii când România Mare devenise o realitate, statura şi statutul lui N. Iorga. Puţine „ în ciuda inimiciţiilor pe care spiritul său sincer, franc le crease – se bucurau de creditul său moral şi intelectual. Puţine văzuseră venind spre el atâţia tineri dintre cei ce reprezentau „generaţia tranşeelor”, fie că-i fuseseră sau nu studenţi, fie că-l ascultaseră conferenţiind ori îi citiseră articolele şi cărţile. Când începe, în primii ani ai secolului, lupta pentru un ideal naţional, N. Iorga este cel care, după o perioadă de oboseală, de epigonism, de lipsă de busolă în cultură, catalizează energii intelectuale, deschide orizonturi, oferă o perspectivă unificatoare în sensul înalt al cuvântului.

Intrarea sa în Parlamentul care a urmat răscoalelor ţărăneşti din 1907 s-a petrecut graţie dimensiunii sociale a prezenţei sale în viaţa noastră publică, graţie faptului că el, Iorga, devenise exponentul nu numai al unui curent de simpatie platonică faţă de ţărănime, ci al unuia care propunea căi şi soluţii de îndreptare a răului. Discutabile, desigur, dar niciodată demagogice şi niciodată făcând ca principiile să se transforme în lozinci electorale. Ales fiind în Parlamentul României, deputatul N. Iorga aducea cu el o concepţie despre locul şi rostul ţărănimii şi refuza să se înregimenteze într-un program de circumstanţă, în vederea alegerilor iminente.

Lupta naţională, care îngloba şi lupta socială, nu era cea a unui şef de partid, ci a unui şef de şcoală spirituală, aşa cum l-a definit elevul său Nae Ionescu, într-un articol din Cuvântul, pe care l-am aflat citat în excelenta introducere – în realitate o adevărată monografie – a doamnei Bianca Valota Cavalotti la ediţia Considerazioni generali sugli studi storici. Demersul naţional al lui Nicolae Iorga n-a fost niciodată identificat cu cel al unui şef de partid, al unui parlamentar, cum a fost, să zicem, cazul unor Take Ionescu sau Nicolae Filipescu, ci s-a manifestat ca un demers cultural şi moral al unui adevărat intelectual. Iorga nu se adresa unei mase fluctuante de partizani politici, ci conştiinţei naţionale. De aceea, cred că, esenţial pentru a înţelege

6

care a fost locul lui N. Iorga în primele două decenii ale veacului rămâne articolul lui Nae Ionescu din Cuvântul, 13 august 1930, la care ne-am referit. L-am ales tocmai pentru că nu aparţine unui incondiţional al lui N. Iorga – cu doi ani în urmă Nae Ionescu desfăşurase o campanie împotriva profesorului său. Acesta vorbea despre faptul că cel care a definit generaţia sa a fost tocmai Nicolae Iorga: „Cel dintâi care a intuit-o şi a formulat-o – noi nu suntem decât glosatori! – a fost Nicolae Iorga. El ne-a definit generaţia, el ne-a precizat drumurile. De aceea, ori pe unde ne-am afla, alături de el sau... împotriva lui, noi, generaţia războiului, căreia îi cade în sarcină crearea noului stat românesc, suntem Promoţia istorică Neculai Iorga. Ce reprezentăm? Primatul spiritualului. Mai exact, depăşirea «economicului» prin «spiritual»”.

Această „promoţie istorică Neculai Iorga” a fost o realitate şi a reprezentat un moment de coalizare a tinerelor energii româneşti pentru un ţel cultural. Simbolul a fost 13 martie 1906. Mărturiile sunt numeroase. Pe măsură ce unele vin la cunoştinţa noastră, fie pagini memorialistice cum sunt cele ale lui I.G. Duca legate de discursul lui N. Iorga în Parlamentul de la Iaşi – discurs pe care omul politic liberal îl consideră un moment istoric, deoarece a semănat speranţă şi încredere în inimile deznădăjduite şi demoralizate –, fie scrisori primite de N. Iorga în timpul Primului Război Mondial de la politicieni, dar şi de la tineri ofiţeri, ne dăm seama că toate aduc argumente pentru a proba statura unică a savantului în această perioadă.

Ceea ce avea să conducă pe plan politic la alegerea sa ca preşedinte al Adunării Constituante din 1918 şi să-i confere un rol însemnat în formarea Blocului de partide. Dar tot pe plan politic, va cunoaşte acum şi primele mari dezamăgiri: oferta deloc elegantă – Iorga o considera adresată „în forma cea mai jignitoare”, adică prin intermediar – de-a ocupa un minister fără portofoliu în guvernul din 29 noiembrie 1918; neincluderea sa în delegaţia României la tratativele de la Paris şi altele. Tocmai de aceea vom semnala un articol care, în formulele stilistice specifice începutului de secol, afirma dreptul de preeminenţă a lui Iorga pe tărâmul luptei pentru România Mare. Articolul, intitulat Unirea, publicat în numărul din 25 ianuarie 1919 al ziarului Dacia, era semnat de Alexandru Vlahuţă, scriitorul mai vârstnic decât Iorga: „Ni s-ar părea însă că lipsim de la o datorie de dreptate şi de cinste profesională dacă, la prăznuirea acestei zile mari, am tăcea numele celui mai strălucit ostaş al cugetării româneşti care, mai mult decât oricare altul, ne-a pregătit cu mândria lui viaţă de vitejească luptă, pentru ceasul acesta”.

Articolul lui Al. Vlahuţă reprezintă riposta unui intelectual împotriva amneziilor, din ce în ce mai evidente, care se manifestau din partea oamenilor politici faţă de N. Iorga. Este un caz particular decurgând dintr-unul general: politicul îşi adjudecă victoriile, uitând să menţioneze ceea ce se datorează acţiunii culturale, imboldurilor spirituale.

Care a fost locul lui N. Iorga în mişcarea culturală a anilor ’20 ai secolului XX? Pentru a-l situa în lumina adevărului, trebuie să ne raportăm la radicala transformare a culturii româneşti care a avut loc imediat după cel dintâi război mondial. Realizată prin operele unor scriitori tineri – în preajma primului război mondial – şi mai puţin sau aproape deloc prin programe, manifeste şi insurecţii literare. Altfel, de la un an la altul poezia, proza, dramaturgia, critica, eseistica şi în general toate domeniile culturii noastre au suferit transformări substanţiale, devenind cu totul altele în comparaţie

7

cu structura lor de la sfârşitul războiului. Această revoluţie a făcut ca literatura română să treacă din faza neoromantismului întârziat şi a unui realism ilustrativ în cea a creaţiei de arhetipuri, să părăsească creaţia subiectivă pentru cea obiectivă şi să abordeze introspecţia psihologică şi chiar procesele patologice. Să privească folclorul nu ca pe un element decorativ, exterior, fastuos, ci să se îndrepte către tărâmurile profunde, ascunse ale acestuia, dar semnificative pentru permanenţele spirituale ale unui popor. Toată această mişcare n-a dus doar la afirmarea unor personalităţi, ci a schimbat din temelii substanţa culturii române. Impunând noi valori, ea a dus şi la reclasarea celor dinainte, care, în afara unor excepţii – Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi – au continuat să scrie, să publice la intervale mai mari sau mai mici, fără însă ca scriitorii care ocupaseră centrul atenţiei până în 1918 să mai fie consideraţi ca aparţinând culturii contemporane. Se mai adăuga şi o împrejurare de natură biologică. În anii 1918-1919, ultimii reprezentanţi ai generaţiei post-emi-nesciene, George Coşbuc, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Alexandru Vlahuţă, încetează din viaţă în jurul vârstei de şaizeci de ani. Înainte de Primul Război Mondial, mai tineri decât cei amintiţi mai sus, trecuseră în nefiinţă Dimitrie Anghel, St.O.Iosif, Emil Gârleanu, Panait Cerna. Toţi aceştia, indiferent de vârstă, îşi aflaseră în N. Iorga un critic sau, după caz, un mentor, un exeget sau un sprijinitor. De amurgul vieţii lor sau de începuturile lor literare se legau pagini de critică ale lui N. Iorga, menite să rămână definitorii pentru înţelegerea scrisului şi evoluţiei lor. Astfel, din 1919, aria influenţei, a simpatiilor literare şi a corespondenţelor morale a lui N. Iorga se redusese simţitor. La începutul anilor ’20, N. Iorga se afla în faţa unei noi generaţii sau a unei generaţii mai tinere decât el dar cu care se afla în stare de beligeranţă încă din primii ani ai secolului. Adică Garabet Ibrăileanu, Eugen Lovinescu, Mihail Dragomirescu.

Am comite însă o eroare dacă ne-am situa pe tărâmul locurilor comune, vehiculate nu numai o dată, şi anume, imaginea unui Iorga de o parte şi a culturii româneşti imediat postbelice de cealaltă. Ar fi imposibil să înfăţişăm aici toate implicaţiile problemei, dar cazul Lucian Blaga este semnificativ: îl va evoca chiar scriitorul peste zeci de ani. Primul volum al tânărului ardelean, Poemele Luminii, cu care se începea o nouă eră în poezia noastră, îi este trimis lui N. Iorga, care va scrie o cronică – piatră de temelie în receptarea acestui mare poet şi gânditor. Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Cezar Petrescu, Pamfil Şeicaru – alţi reprezentanţi ai generaţiei tinere, şi nu numai ei – vor fi alături de el. La fel şi pe tărâmul istoriogra-fiei, tinerii Gheorghe Brătianu, P.P. Panaitescu, C.C. Giurescu, Victor Papacostea, Nicolae Cartojan, fie au debutat în paginile Revistei istorice, fie au fost prezenţi – în unele perioade, şi mă refer la anii ’20 – chiar cu o anume asiduitate.

Care a fost atitudinea lui N. Iorga în faţa noului curs al culturii româneşti? Va trebui să facem apel la una dintre lecţiile de deschidere a cursurilor de istorie de la Universitatea din Bucureşti, lecţie susţinută după război şi pe care o aflăm în ediţia, exemplară din punct de vedere ştiinţific datorată profesorului Andrei Pippidi, a Generalităţilor asupra studiilor istorice. Lecţia se intitulează Noi direcţii în istorie şi a fost ţinută în anul 1920. În formula stilistică specifică oratoriei sale, N. Iorga afirmă: „Războiul care abia s-a isprăvit a adus atâtea schimbări în sufletul omenesc, încât nici o ramură a ştiinţei, a îndeletnicirilor spiritului nu poate scăpa de porunca vremilor. Studiile istorice tot atât de puţin ca altele şi poate mai puţin decât altele.

8

Ne închisesem într-o cetăţuie pe care căutam a o face cât mai neabordabilă pentru publicul din afară. Ne sălăşluisem într-o pagodă întărită, unde făceam pe mandarinii”. Cred că, ieşind din păienjenişul relaţiilor personale, a exaltărilor şi abjurărilor, a consecvenţei sau a laşităţii, a înfruntărilor izvorâte din principii, ca şi din cele care au motivaţii de-a dreptul sordide, e preferabil să abordăm momentele ce definesc nu numai gândirea lui N. Iorga, ci sunt relevante şi pentru evoluţia gândirii româneşti postbelice. Aşa cum se întâmplă întotdeauna cu marile texte ale savantului, profe-siunea de credinţă, mărturia autobiografică se metamorfozează şi se desăvârşeşte în formulări teoretice. Ca să înţelegem nu numai atitudinea savantului faţă de noile curente, ci şi modul cum s-a structurat gândirea lui în această perioadă, modul cum a selectat, a topit şi a sintetizat el ceea ce era nou, va trebui să ne adresăm tot ediţiei amintite din Generalităţi... Şi anume, lecţiei de deschidere a cursului său la Universitatea din Bucureşti din ziua de 4 noiembrie 1925, curs intitulat Istorie contemporană şi viaţă naţională, unde N. Iorga spune: „Viaţa e mai amplă, mai bogată decât orice sistem şi nu îndemn pe nimeni să se vâre în vreunul. Eu n-am nici un sistem, am ferestre prin care privesc tot ce se petrece în jurul meu şi porţi largi deschise pentru tot ce vine de la viaţa din afară”. Iar în prefaţa la Essai de synthèse de l’Histoire de l’Humanité, vorbind despre faptul că „a fost nevoit să caute şi aiurea decât în izvoarele directe pentru a da o expunere neîntreruptă a istoriei românilor”, N. Iorga preconizează: „... a trebuit să trec prin această metodă şi să o fac să intre în sistemul meu”. În consecinţă, el vădea în anii ’20 pe de-o parte luciditatea omului de ştiinţă care recunoştea marile transformări petrecute în viaţa omenirii, dar şi libertatea de spirit, pentru a-şi apropria tot ceea ce, repetăm, „venea din afară”. Istoricul nu devine robul unor sisteme însuşindu-şi-le necritic. Când îşi apropriază o metodă, o încorporează în sistemul său de gândire. Şi nu invers.

Gândirea şi acţiunea lui N. Iorga reprezintă un tot unitar indiferent de tărâmul pe care se manifestă personalitatea sa. Căutând coerenţa funciară a personalităţii sale, imediat după primul război mondial, vom observa că omul politic nu şi-a schimbat părerile în funcţie de noua configuraţie electorală a ţării şi nu s-a ataşat formaţiilor care-au speculat gloria războiului. Cred din ce în ce mai mult că şi acum, ca şi după intrarea sa în Parlamentul din 1907, N. Iorga a dorit, cu impetuo-zitatea temperamentului şi a convingerilor sale, să devină reprezentantul celei de-a treia forţe politice a ţării. Şi anume, a unei forţe care să aşeze morala la temelia politicii. Luciditatea pe care-am remarcat-o în cazul studiilor sale istorice este evidentă şi în ceea ce priveşte optica asupra transformărilor sociale care avuseseră loc imediat după primul război mondial. Paginile caracteristice, care-l definesc pe omul politic faţă cu realităţile postbelice, le aflăm în discursul său din ziua de 29 iulie 1920 (vezi Discursuri parlamentare II, 1940, p. 73-117). Deşi la prima vedere acest discurs este numai un atac la adresa lui Alexandru Averescu, primul-ministru al vremii, N. Iorga conturează o adevărată frescă a claselor şi forţelor politice din România postbelică. Oprindu-se cu precădere asupra situaţiei politice a provinciilor intrate în structura statului român, ca şi asupra noilor categorii sociale, muncitorimea şi ţărănimea, care, datorită votului universal, aveau să joace un rol în viaţa politică, N. Iorga spune în finalul discursului său: „Sunt convins că această ţară cuprinde tezaure de energie imensă şi sunt convins că această ţară cuprinde o posibilitate de

9

viaţă morală de neînchipuit... Este de datoria tuturora să înceapă pregătirea neamului românesc şi pentru acea viaţă morală care, singură, în cadrul material al reformelor indispensabile, poate să asigure viitorul la care avem dreptul”.

Acest deceniu acutizează procesul de singularizare a lui N. Iorga în cultura românească, mai ales faţă de curentele moderne care nu urmau direcţiile tradiţiei, aşa cum o concepea N. Iorga, sau propuneau alte perspective morale decât cele care conduceau gândirea şi acţiunea sa. Încă de la începutul capitolului în care înfă-ţişează lumea postbelică din ţara noastră, savantul aminteşte de Istoria literaturilor romanice, care a format „trei volume aproape deloc cetite, cu toată noutatea planului pe care o cuprind şi observaţiile personale care veneau din cetirea directă a textelor”. Şi tot acum au început înfruntările între el şi o parte a tineretului: pe plan politic cu cei care îmbrăţişează naţionalismul exclusivist şi agresiv şi pe plan cultural cu cei care puneau sub semnul întrebării modernitatea operei ştiinţifice a lui N. Iorga. Nu o dată aceste două direcţii aveau să se întâlnească (întrunească) într-o singură persoană: Mircea Eliade este unul din exemple.

În pofida ignorării sale din partea unora şi a atacurilor venite din partea altora, nu puţini istorici, desprinşi din orbita operei sale, N. Iorga a rămas un exponent al permanenţelor culturii universale, aşa cum s-au constituit ele până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în zorii veacului XX.

11

DIVERSITATE CULTURALĂ ŞI COMUNICAŢIONALĂ ÎN ROMÂNIA: 2000-2004

Valentina Marinescu

Conf. univ. dr. Universitatea din Bucureşti

ABSTRACT Les relations qui seront analysées dans cet article concernant la situation actuelle des médias

roumains sont difficiles et disputées dans les pays de l’Europe de l’Est. Le rôle des médias dans la société, voire leur influence, peut être considéré comme le point d’intérêt essentiel des recherches sur le processus de la communication. Les études sociologiques ont surtout analysé les modalités d’utilisation des mass medias pour produire un comportement souhaitable et anticipé. Les chercheurs ont mis en évidence le fait que les mass medias n’agissent pas de façon autonome sur leur public, les effets comportementaux n’étant pas le résultat exclusif de l’exposition des individus aux messages. Pourtant, dans les pays post-communistes, on continue de supposer que les médias sont l’un des moyens les plus forts de « contrôle social », leur effet au niveau de l’individu serait donc particulièrement important. Ce rôle a été atribué au système médiatique dans les périodes non-éléctorales ainsi que dans les campagnes générales et locales.

Dans cet article, « le social », si souvent mentionné dans les années ’90, mais peu analysé d’une manière analitique, est consideree comme « fragmenté|». Il est surtout le résultat de la médiation et de la relation des “sous-groupes” qui éxistent séparément, en fonction de l’appartenenance de l’individu aux groupes sociaux déterminés, selon: le sexe, l’âge, l’occupation, le niveau d’instruction etc. L’identification et l’explication du comportement social en Roumanie pendant les dernières années doit tenir compte de cette « expansion| de la détermination d’un facteur de la rélation. On prend en considération les « niveaux de positionnement » où se trouve un individu lorsque deux axes fondamentales se croissent:

1. Verticale-de la stratification sociale (hiérarchique ou non); 2. Horizontale-de la réciprocité, fonctionnelle (au cas des interrelations qui apparaissent

suite à l’appartenance à un certain micro-groupe social). Cette multiplicité des « champs d’apparténence » qui définit un individu du point de vue

comportamental s’exprime sur le plan axiologique par l’apparition des « sets de valeurs (materiélles et spirituelles) » qui le prédispose vers certaines motivations et intérêts.

L’objectif de cet article est l’étude des rélations entre les mass médias et les individus humains de la perspective (spécifique) des derniers. On a essaye, donc, d’expliquer les échecs et les succès des médias et d’autres « acteurs sociaux » (journalistes, acteurs politiques) dans leur désir de « produire un changement » à l’intérieur du système social, pendant les dernières années. L’analyse vise à identifier dans quelle mesure la variété des comportements du consommation médiatique se rétrouve au niveau de la société sous formes de « sets » distincts de valeurs et comportements sociaux. Le fonctionnement des « mécanismes de filtrage » liés à l’intéraction de l’individu avec l’extérieur est essentiel dans la production de ces valeurs et comportements.

En second lieu, l`article va essayer de délimiter la zone de changement, l’espace occupé par les nouveaux éléments introduits par le temps, les différentes périodes de temps dans la vie sociale. Dans ce but, l’étude sera centrée sur l’analyse du processus, et il se propose de répondre aux questions suivantes :

Quel est le degré de divérsification interne de la population en ce qui concerne le compotement de la consommation médiatique?

Quelle sont les principaux éléments distinctifs du « comportement médiatique » des roumains?

12

1. Introducere În România, pe parcursul ultimilor şaisprezece ani, dezvoltarea sistemului

presei scrise a plecat de la existenţa unei serii de prevederi legale de natură economică, „piaţa titlurilor de presă” fiind în fapt primul domeniu în care s-au manifestat fenomenele specifice economiei de piaţă: privatizarea, acţionariatul, grevele, restructurările, falimentul, fuziunile şi divizările. Dacă între anii 1947-1990 cel mai mare proprietar de presă a fost statul (excepţie făcând presa bisericilor, cooperativelor, uniunilor de creaţie etc.) [Petcu, 2000a: 70], după anul 1990 un procent semnificativ din presa scrisă a intrat în proprietatea particulară – numărul editorilor de presă, de toate tipurile, cu toate structurile de capital, variind între anii 1994-2000 între 582 şi 750, la nivelul întregii ţări. O altă parte a presei o constituie publicaţiile editate de instituţii care nu au caracter comercial, fie că acestea sunt Ministerul Culturii sau alte instituţii de ştiinţă, învăţământ, fie că ele sunt întreprin-deri/departamente economice ale unor instituţii în perioada 1994-2000 media lor anuală variind între 73 (un total de 371 în 1994) şi 38 (totalul în anul 2000 fiind de 360). Diversificarea tipului de proprietate asupra instituţiilor de presă a dus la editarea unui număr de 4958 de titluri în perioada 1990-2000, dintre care numai 419 au fost publicaţii fondate anterior anului 1989, ritmul de fondare de noi titluri fiind în medie de 454 titluri anual [Petcu, 2000b: 143].

Spre deosebire de sectorul presei scrise, domeniul audiovizual în România este reglementat strict atât prin textul „Constituţiei” cât şi prin intermediul unor legi specifice. Cele două legi fundamentale ale audiovizualului românesc sunt: „Legea Audiovizualului” – adoptată în 1992 şi revizuită în 2003 – şi „Legea privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi a Societăţii Române de Televiziune” – adoptată în 1994. În decursul timpului au existat două tipuri de evoluţie distincte în timp a sectorului românesc audiovizual, funcţie de natura suportului de transmisie utilizat: unde hertziene (radio-televiziunea terestră) sau recepţia prin cablu: 1. O evoluţie mai rapidă – cu o difuziune geografică relativ egală între oraşele mari şi mijlocii din ţară – în cazul operatorilor audiovizuali tereştrii; 2. Un ritm de „dezvoltare” mai lent, care a cuprins mai întâi câteva „nuclee” urbane dar care a penetrat puternic în ultimii ani în mediul rural – (comune) şi în micile oraşe – pentru staţiile cablu-TV. În ceea ce priveşte situaţia staţiilor radio-TV „tradiţionale” (terestre) şi în acest caz se pot diferenţia două mari etape de acordare a licenţelor de transmisie: 1. perioada 1993-1996 – când s-a „acoperit”, în general, teritoriul ţării prin acordarea de licenţe, în principal pentru operatorii radio-TV localizaţi în oraşele reşedinţe de judeţ şi marile oraşe; 2. perioada care începe în anul 1996 şi continuă şi actual – etapa în care exista o „regionalizare” a acordării de licenţe audiovizuale terestre şi o „descentralizare” la nivel local a emisiunilor radio-TV de acest tip.

Comunicarea (de masă şi interpersonală) este un element general esenţial în funcţionarea oricărui sistem social. La nivelul primar al analizei „comunicarea” este procesul social fundamental [Drăgan, 1996: 10 şi 28] şi, simultan, un fapt social total [Sandu, 1996: 10]. În majoritatea ţărilor est-europene acest aspect pare a fi atât de evident încât este deseori considerat ca adevăr prim, axiomatic lipsind, prin urmare, tentativa de a explicita mecanismele şi „racordurile” care fac posibilă existenţa comunicării în societate. Presa, radioul şi televiziunea au fost şi sunt încă

13

consideraţi drept „actori sociali” cu existenţă, set de motivaţii şi valori plus un scop acţional propriu. Cu toate acestea mass-media nu sunt luate ca „entităţi de prim rang” în plan social, analiza lor făcându-se prin raportare la sectorul economic şi politic. Studiul comunicării (de masă şi interpersonale) din România ultimilor şaisprezece ani subliniază existenţa unor legături între sistemul mass-media şi ansamblul social total fără a încerca să identifice structura şi particularităţile acestora.

În general, abordările din perspectiva sociologică a unor probleme specifice, interne ale „tranziţiei sociale” din ultimii şaisprezece ani în România au fost centrate pe o perspectivă de factură „macro-socială”. Elementele distinctive ale acestor abordări pot fi rezumate succint astfel: 1. Axarea analizei pe o serie de concepte care desemnează „acte sociale totale” aşa cum sunt acestea stipulate prin perspectivele academice dominante actual: „Încrederea”, „Optimismul”, „Migraţia”, „Votul”, „Sărăcia” etc. Sub sintagma de „act social total” au fost incluse faptele sociale obiective, care implică mari grupuri (segmente) sociale şi care cuprind elemente „măsurabile”– sunt deschise la cuantificarea şi măsurarea incidenţei lor în plan social. 2. Formalizarea – „tipizarea” şi „clasificarea” – realităţii sociale au fost obiectivele ultime, fundamentale ale cercetărilor realizate. Din imagine a lipsit intenţia de a „interveni social”, fiind dată eludarea frecventă a etapei de „diagnoză socială” şi cea de realizare a predicţiilor asupra evoluţiei fenomenelor observate. Cadrul teoretic general al aceste cercetări s-a revendicat în mare din tradiţia sociologică structural – funcţionalistă, ceea ce a condus la numeroase „blocaje” în explicarea schimbării, a direcţiei şi cauzelor acestei mişcări.

Odată cu diversificarea „peisajului social” din România şi drept urmare a multiplicării perspectivelor din care poate fi abordat un subiect social au apărut în ultimii şapte ani tentativele unei abordări sociologice mai nuanţate a „tranziţiei” [Sandu, 1999; Berevoiescu, 1998; Lăzăroiu, 1999, Berevoiescu, 1999]. Demersul pe care se fundamentează aceste cercetări poate fi desemnat prin sintagma-cheie de „fenomenologie cantitativă”, definită ca [Sandu, 1999: 11]:

„... o tentativă de înţelegere a lumii-vieţii constituită din intersubiectivităţi, prin trecerea de la analizele în termeni de variabile la analizele care reconstituie contextele semnificative pentru trăirile umane prin analizele multi-nivel, tipologii, profiluri, studii comunitare.”

Particularitatea acestor studii constă în menţinerea în centrul analizei a unui „individ uman abstract”, construit prin intermediul „reducţiei pragmatice” [Sandu, 1996: 269] – astfel încât diferenţele şi variaţiile la nivel inter-individual sunt eliminate. Ele sunt interesate mai mult de delimitarea „structurii relaţiilor inter-individuale” (prin aceasta revendicându-se încă puternic din tradiţia sociologică structural – funcţionalistă) decât de identificarea adevăratelor „definiţii ale situaţiei” specifice unor subiecţi concreţi. O serie de aspecte empirice rămân astfel doar parţial acoperite: Genul, Vârsta, Nivelul de instrucţie, Statusul marital etc. – ele fiind de fapt incluse în „categoriile” şi „profilurile” umane studiate.

Prezentul articol va căuta astfel să răspundă la două probleme de cercetare: 1. Care este gradul de diversificare internă a populaţiei în ceea ce priveşte

comportamentul de consum mediatic? 2. Care sunt principalele elemente distinctive ale comportamentului de consum

mediatic al românilor ?

14

2. Cadrul teoretic Problema relaţiei dintre comunicare şi societate constituie „nucleul” de studiu

în cazul sociologiei comunicării de masă. Cercetătorii din domeniu disting mai multe „modele” alternative, dar atrag atenţia permanent asupra caracterului parţial [McQuail, 1993: 8] al acestora. În cadrul alegerilor realizate în literatura de specia-litate am plecat de la o bază normativă oferită de „corpusul” ipotezelor şi concep-ţiilor derivate din studiile de sociologie a comunicării de masă realizate în ţările cu o „istorie academică” a domeniului. Dintre acestea am ales numai acele teorii care au căutat să expliciteze relaţia de interes (media vs. societate), şi anume: 1. Teoria „cursului în două trepte” („two step flow”) al comunicării; 2. Modelul „utilizărilor şi gratificaţiilor” (asociate media); 3. Funcţia de „agenda setting” a mass-media; 4. Teoria „audienţei active” şi etnografiile asupra receptării mesajelor media în contextul vieţii de zi cu zi. Elementul general definitoriu tuturor acestor modele şi teorii este utilizarea unei metodologii de lucru specifice – a unei „familii de metode” subsumate studiului longitudinal (al fenomenelor sociale). Esenţa analizelor longi-tudinale în domeniul de interes a fost exprimată astfel de P. Lazarsfeld – co-autorul primei teorii „cronologic” importante pentru prezentul proiect (modelul „two step flow of comunication”) [Lazarsfeld, Pasanella, Rosenberg, 1972: 339]:

„Noi ne aflăm în centrul a ceea ce este numit cercetarea socială dinamică. Studiem schimbările şi dorim să le explicăm. Ştim cine se schimbă şi avem informaţii despre oameni anterioare schimbărilor lor. Totul depinde de cât de ingenioşi suntem în a hotărî ce informaţii ar trebui adunate în diferite perioade de timp.”

Centrul de interes teoretic al prezentului articol îl constituie, astfel, ceea ce teoreticienii domeniului numesc: „diversificarea orizontală a canalelor de comunicare în masă” [McQuail, 1992: 172] sau problema „ segmentării” audienţei mass-media [McQuail, 1992: 149]. Ideea „segmentării interne” a audienţei a fost larg utilizată în cercetarea relaţiei media-societate. M. DeFleur şi S. Ball Rockeach [Windahl, Signitzer, Olson, 1992: 180], au dezvoltat în anii „70 aşa-numita „perspectivă a categoriei sociale asupra procesului de receptare a mesajului media”. La baza acesteia este concepţia potrivit căreia grupurile sau categoriile sociale diferite au răspunsuri diferenţiate la un tip unic („dat”) de mesaj mass-media.

Prin „segmentarea audienţei” se înţelege: „împărţirea audienţei în sub-grupuri omogene interne dar diferite în raportarea reciprocă” [Windahl, Signitzer, Olson, 1992: 181]. În ceea ce priveşte această „dimensiune teoretică” a studiului audienţei, putem menţiona că în literatura de specialitate ea este considerată în funcţie de următoarele „dimensiuni” [Windahl, Signitzer, Olson, 1992: 184]:

1. Caracteristicile demografice: sex, vârstă, nivel de instrucţie, mediu de rezidenţă;

2. Opinii şi credinţe – în funcţie de propriile percepţii sociale ale subiecţilor, de inter-relaţionările în grupurile din care aceştia fac parte;

3. Atitudinile – acordul sau dezacordul cu opiniile exprimate prin mesajele media, publicul putând fi împărţit în trei categorii din acest punct de vedere: a) cu aceleaşi opinii ca cele din media; b) neutrii; c) adversari ai acestor mesaje [Windahl, Signitzer, Olson, 1992: 184].

15

4. Comportamentul – sau „stilul de viaţă”– care se referă la: „activităţile zilnice şi modalităţile practice în care acestea se realizează, ceea ce ne diferenţiază unii de alţii” [Windahl, Signitzer, Olson, 1992: 184].

Analiza ulterioară va pleca de la luarea în considerare a unora dintre aceşti „cuantificatori” ai diferenţierii „audienţei”:

– Caracteristicile demografice ale audienţei; – Atitudinile şi valorile specifice care sunt direct dependente de mass-media. Se va încerca, astfel, identificarea şi definirea principalelor grupuri sociale

din „audienţa” totală a unui canal de comunicare în masă, punctele „comune” şi „diferenţele” din comportamentul de „consum mediatic”. Simultan, prin explicaţie se va încerca evidenţierea unor „direcţii” de evoluţie pe „axa temporală” – cât de mult s-au modificat aceste „segmente” într-un interval dat de timp, care sunt predictorii cei mai semnificativi din punctul de vedere al diversităţii culturale vs. varietăţii comunicaţionale (mai precis, de consum a mesajelor media).

3. Setul de date, variabilele şi ipotezele de cercetare

3.1. Setul de date

Setul de date utilizat în analiză este preluat dintr-un studiu finanţat de Fundaţia pentru o Societate Deschisă (FSD) desfăşurat în perioada mai 2000-octombrie 2004. Studiul face parte dintr-un program denumit Barometrul Opiniei Publice, desfăşurat de FSD în România începând din anul 1994. Toate studiile realizate în cadrul seriei au utilizat acelaşi eşantion de tip probabilist în trei stadii (pentru populaţia adultă) cu stratificare în primul stadiu. Eşantionul utilizat este un eşantion reprezentativ la nivel naţional, mărimea lui variind de la o anchetă la alta, de la 1796 de cazuri în mai 2000 la 2212 de cazuri în mai 2002 şi 1800 de cazuri în octombrie 2004.

3.2. Variabilele

Principalele variabile incluse în analiză au fost: 1. Audienţa mass-media din România – măsurată prin intermediul indicatorilor

empirici: Lectura presei, Audierea radioului şi Vizionarea/urmărirea televiziunii (Indicatori măsuraţi prin scale în cinci trepte);

2. Variabilele socio-demografice: Sex/gen, Vârstă, Nivel de educaţie, Mediu de rezidenţă, Regiune cultural-istorică;

3. Variabile care vizează identificarea unor mulţimi de atitudini, opinii şi motivaţii ale populaţiei: Încrederea în variate instituţii ale statului (Armata, Biserica, Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul şi Primăria locală); Optimismul (indicatorul empiric în acest caz a luat forma întrebării: « Dvs. credeţi că peste un an veţi trăi mai bine sau mai rău ? »), Aprecierea direcţiei în care merge ţara (indicatorul empiric în acest caz a luat forma întrebării: « După părerea dvs. direcţia în care merge ţara este bună sau rea ? »).

3.3. Ipotezele

Drept ipoteză generală de cercetare am avut următorul enunţ: „În decursul anilor (2000-2004) se înregistrează deplasări semnificative – de

până la 20% din total – în interiorul unor categorii „socio-demografice” ale populaţiei din România în ceea ce priveşte comportamentul de consum a mesajelor mass-media interne.”

Subsumată acesteia am avut o „mulţime” de ipoteze particulare de cercetare a căror validare se va căuta prin analiza setului de date:

1. Pe parcursul a patru ani – 2000-2004 – „diversificarea” consumului mesajelor presei scrise, radioului şi televiziunii pentru variate segmente (socio-demografice) din audienţa totală a mass-media româneşti va creşte într-o măsură semnificativă (peste 20%).

2. Gradul de expunere (minim sau maxim) al unui individ la unele medii de comunicare va depinde într-o proporţie semnificativă statistic (peste 25%) de tipul de atitudini şi opinii specifice grupului din care acesta face parte.

3. Un tip specific al consumului mediatic – lectura zilnică a presei scrise, audienţa zilnică a programelor de radio şi vizionarea zilnică a emisiunilor TV – este determinat direct de apartenenţa individului la o tipologie umană clar identificabilă din perspectivă socio-demografică.

Tehnica principală de analiză a datelor a fost compararea distribuţiilor (frecvenţe şi procente) celulare” din tabelele de contingenţă realizate între o variabilă „X” şi o alta „Y”. De asemenea am mai utilizat, ca tehnică secundară, analiza de regresie logistică, caz în care variabila dependentă a fost „audienţa media” (punctual, lectura ziarelor, audierea programelor de radio şi vizionarea emisiunilor TV) considerată în doi ani diferiţi: 2000 vs. 2004.

4. Analiza rezultatelor

Figura 1. Evoluţia audienţei zilnice a mass-media (ziare, radio şi televiziune)

Evolutia audientei zilnice a mass media (ziare, radio si TV) 2000-2004

18.7622.37

19.55 18.5115.73

19.36 18.90 20.64 19.92 20.72

50.45 52.00 52.30 51.83

46.43

58.99

47.7151.30 50.29

46.28

74.08 72.1874.86

70.9874.02 72.57

75.14 75.7470.28

66.26

Mai 2000 Noiembrie2000

Mai 2001 Noiembrie2001

Mai 2002 Octombrie2002



Lectura ziare Ascultati radio Vizonati televizorul

Conform analizei primare a datelor, în perioada 2000-2004 audienţa celor trei mari tipuri de media (presa scrisă, radio şi televiziune) a manifestat următoarele caracteristici generale:

1. Un ritm de evoluţie temporală relativ constant, în care au lipsit atât punctele de maxim absolut cât şi reducerile semnificative. Mai exact, media aritmetică a indicatorului agregat « Audienţa media » considerată în trei momente semnificative (la începutul perioadei analizate, la mijlocul ei şi la sfârşitul acesteia) a crescut de la 45,15% (mai 2000) la 50,79% (octombrie 2002) pentru a reveni în final la o valoare apropiată de cea iniţială: 45,76% (octombrie 2004).

16

17

2. O diferenţiere în ceea ce priveşte cota generală de consum, mai ridicat pentru televiziune (66, 26% în mai 2000 şi 70, 28% in octombrie 2004), mediu în cazul radioului (50, 45% – mai 2000 – şi 46,26% – octombrie 2004) şi relativ redus pentru ziare şi reviste (18,76% – în mai 2000 – şi 20,72% – octombrie 2000).

Dată fiind această dinamică internă a audienţei variatelor media se pare că, la prima vedere, prima ipoteză generală de cercetare nu a fost validată de rezultatele empirice analizate. Pentru a vedea dacă, într-adevăr, aceasta ipoteză se infirmă total în cazul seriei de date considerate am luat în considerare segmentare internă a audienţei media funcţie de ceea ce în literatura de specialitate este cunoscut sub sintagma de „calificatori statistici ai populaţiei”: Sexul/genul, Vârsta, Nivelul de educaţie, Mediul de rezidenţă, Regiunea socio-istorică.

Dintre posibilele „axe” ale „fragmentării orizontale” pentru început am ales dimensiunea sexului/genului membrilor audienţei pentru cele trei tipuri specifice de media (ziare, radio şi televiziune). Conform datelor din perioada 2000-2004 (a se vedea Figura 1 din Anexe) deplasările în consumul media pentru categoriile socio-demografice considerate – bărbaţi vs. femei – au fost semnificative din punct de vedere statistic, plasându-se peste un prag de 20% în unele cazuri (lectura presei scrise şi vizionarea televiziunii pentru anul 2002 şi 2004). Este astfel evident că atât ipoteza generală cât şi prima ipoteză particulară de cercetare se confirmă.

Tabel 1

Diferenţe semnificative în categorii ale audienţei media româneşti – Segmentare în funcţie de sex/gen

2002 vs. 2000 2004 vs. 2002 2004 vs. 2000 Masculin Feminin Masculin Feminin Masculin Feminin Lectură ziare

33,97 27,71 -6,82 6,82 27,15 34,53

Ascultare radio

-1,90 0,27 -2,75 2,33 -4,65 3,01

Vizionare TV

-19,25 -13,82 -3,22 3,22 -22,47 -10,60

Exemplu de lectură a datelor: În perioada 2000-2002 s-a înregistrat o creştere de 33,97% în lectura zilnică a presei scrise de către bărbaţi, în timp ce pentru femei această creştere este de numai 27,71%

Şi de-a lungul celei de-a doua dimensiuni considerate – vârsta membrilor variatelor sub-grupuri din audienţa mass-media româneşti – am asistat la confirmarea celor două ipoteze de lucru. Astfel, conform setului de date (a se vedea şi Figura 2 din Anexe) maxima mobilitate în cazul „calificatorului statistic” luat în considerare (vârsta variatelor sub-categorii din audienţa totala a media) s-a înregistrat pentru consumatorii zilnici ai mesajelor televiziunii, indiferent de categoria lor de vârstă (cu un maximum negativ de 41,88% pentru categoria de vârstă 18-34 de ani în toţi cei patru ani consideraţi şi un minimum de 2,62% pentru subiecţii de peste 55 ani în intervalul 2002-2004). În acelaşi timp, pentru lectorii zilnici ai presei scrise româneşti valorile mobilităţii au fost constant plasate pe poziţii mult mai reduse (un maximum de 17,77% pentru categoria de vârstă 35-54 ani în intervalul 2000-2002 şi un minimum de 0,7% pentru subiecţii de peste 55 ani în perioada 2002-2004).

18

Tabel 2 Diferenţe semnificative în categorii ale audienţei media româneşti –

Segmentare în funcţie de vârstă

2002 vs. 2000 2004 vs. 2002 2004 vs. 2000 18-34

ani 35-56

ani peste 55 ani

18-34 ani

35-56 ani

peste 55 ani

18-34 ani

35-56 ani

peste 55 ani

Lectură ziare

10,41 17,77 15,86 4,46 -3,75 -0,7 14,87 14,02 15,16

Ascultare radio

-22,92 -15,30 -14,89 -6,04 2,59 3,43 -28,96 -12,71 -11,46

Vizionare TV

-37,73 -36,55 -28,04 -6,15 -5,32 2,62 -41,88 -33,02 -25,42

Exemplu de lectură a datelor: În perioada 2000 – 2002 s-a înregistrat o creştere de 10,41% în lectura zilnică a presei scrise de către persoanele tinere (18-34 ani), o creştere de 17,77% pentru cele mature (35-54 ani), în timp ce pentru persoanele de peste 55 ani această creştere este de 15,86%.

Pentru calificatorul statistic „nivelul de educaţie” mobilitatea maximă în ceea ce priveşte consumul media s-a manifestat, din nou, legat de expunerea zilnică la mesajele posturilor TV din România (47,47% pentru categoria subiecţilor absolvenţi de studii medii – liceu – pentru întreaga perioadă considerată şi 56,14% pentru aceeaşi categorie socio-demografică în intervalul 2000-2002). Confirmarea atât a ipotezei generale cât şi a primei ipoteze particulare de cercetare menţinându-se şi în acest caz, se poate observa (a se vedea în acest sens Tabelul 3) că nivele minime ale mobilităţii s-au manifestat în cazul lectorilor zilnici ai presei româneşti (minimum de 0,98% pentru categoria subiecţilor absolvenţi de studii elementare în perioada 2002-2004), ascultătorii posturilor de radio manifestând un nivel mediu de mobilitate (de la 1,45% pentru absolvenţii de studii elementare în perioada 2002-2004 la un maximum de 29,26% pentru absolvenţii de studii medii în întreaga perioada considerată).

Tabel 3

Diferenţe semnificative în categorii ale audienţei media româneşti – Segmentare în funcţie de nivelul de educaţie

2002 vs. 2000 2004 vs. 2002 2004 vs. 2000

Studii elementare

Studii medii

Studii superioare

Studii elementare

Studii medii

Studii superioare

Studii elementare

Studii medii

Studii superioare

Lectură ziare

6,07 26,58 -5,7 0,98 -22,48 21,5 7,05 4,1 15,8

Ascultare radio

-15,17 -3,8 -43,18 1,45 -25,46 24,01 -13,72 -29,26 -19,17

Vizionare TV

-26 -21,9 -56,14 2,28 -25,04 22,75 -22,72 -47,73 -33,39

Exemplu de lectură a datelor: În perioada 2000 – 2002 s-a înregistrat o creştere de 6,07% în lectura zilnică a presei scrise de către persoanele cu studii elementare şi o creştere de 26, 58% pentru persoanele cu studii medii, în timp ce

19

pentru absolvenţii unei forme de învăţământ superior a existat o reducere a lecturii cotidiene a ziarelor de 5,7%.

„Segmentarea” audienţei în funcţie de mediul de rezidenţă – urban vs. rural – a confirmat cele două ipoteze (generală şi particulară de lucru) testate în această secţiune a articolului. Astfel, pentru intervalul 2000-2004 analizat am înregistrat un maximum de 48,37% creştere în categoria lectorilor zilnici ai cotidienelor în mediul urban şi un minim de 10,63% în categoria ascultătorilor zilnici ai posturilor de radio tot în mediul urban, ceea ce conduce la o medie aritmetică de 29,50%, peste pragul de 20% postulat în ipotezele anterior menţionate.


Segmentare în funcţie de mediul de rezidenţă

2002 vs. 2000 2004 vs. 2002 2004 vs. 2000 Urban Rural Urban Rural Urban Rural Lectură ziare 46,48 17,28 1,89 -1,89 48,37 14,39 Ascultare radio

9,49 -9,89 1,14 -1,14 10,63 -11,03

Vizionare TV -11,42 -19,29 0,26 -0,28 -11,14 -19,57 Exemplu de lectură a datelor: În perioada 2000 – 2002 s-a înregistrat o

creştere de 46,48% în lectura zilnică a presei scrise de către persoanele rezidente în mediu urban, în timp ce pentru locuitorii din mediul rural această creştere este de numai 17,28%

Ultima dimensiune demografică introdusă în analiză a fost cea a „regiunii istorice” în care au fost amplasate audienţele media româneşti. De această dată ipoteza generală şi prima ipoteză particulară de cercetare nu au mai fost confirmate de datele anchetelor considerate. Mai precis, cu excepţia unor situaţii punctuale (conform Tabelului 5 de mai jos acestea ar include dinamica grupului de ascultători zilnici ai posturilor de radio în intervalul 2000-2004 – o reducere de 28,15% – şi a evoluţiei aceluiaşi grup pentru perioada 2002-2004 – o scădere de 29,58%) în majoritatea situaţiilor considerate evoluţia audienţei media româneşti nu a variat într-o măsură semnificativă din punct de vedere statistic (de până la 20% din totalul eşantionului considerat).


Segmentare în funcţie de regiunea istorică

2002 vs. 2000 2004 vs. 2002 2004 vs. 2000 Lectură

ziare Ascultare

radio Vizionare

TV Lectură

ziare Ascultare

radio Vizionare

TV Lectură

ziare Ascultare

radio Vizionare

TV Transilvania -2,67 3,81 6,6 4,21 -11,18 3,3 1,54 -7,37 9,9 Muntenia 2,39 10,28 14,72 0,1 -16,37 -6,92 2,49 -6,09 7,8 Moldova 3,5 13,59 8,97 0,25 -9,96 -8,98 3,75 0,63 -0.01 Banat 5,25 1,43 0,46 -7,56 -29,58 3,59 -2,31 -28,15 4,05 Crişana-Maramureş

0,59 8,88 -0,96 -1,46 -15,28 1,33 -0,87 -6,4 0,37

Dobrogea -0,86 14,54 12,69 2,11 4,21 -8,62 1,25 18,75 4,07 Oltenia -6,68 1,34 1,65 4,17 -14,19 -6,57 -2,51 -12,85 -8,22 Bucureşti 3,35 12,89 12,09 -0,6 -10,26 -6,61 2,75 2,63 5,48

Exemplu de lectură a datelor: În perioada 2000 – 2002 s-a înregistrat o creştere de 3,81% în audierea programelor de radio şi o creştere de 6,6% în vizionarea programelor TV de către locuitorii din Transilvania, în timp ce aceeaşi subiecţi în lectura zilnică a presei scrise s-a înregistrat o scădere de 2,67%.

Prin cea de-a doua ipoteză particulară de lucru s-a postulat existenţa unei relaţii de dependenţă cauzală directă între consumul media şi o serie de opinii şi atitudini ale populaţiei manifeste în intervalul de timp considerat (2000-2004). În acest caz au fost introduse în analiză trei variabile centrale exogene: „Optimismul”, „Încre-derea în variate instituţii ale statului” şi „Aprecierea direcţiei în care merge ţara”.

O analiză comparativă a distribuţiei audienţei variatelor media în funcţie de variabila considerată ne indică, astfel, confirmarea ipotezei testate în cazul segmentării audienţei media funcţie de variabila aprecierea pozitivă a „direcţiei în care merge ţara” (creşteri de 55,08% pentru ascultătorii zilnici ai posturilor de radio şi, respectiv, de 49,39% pentru subiecţii care au declarat că urmăresc zilnic posturile TV în intervalul 2000-2004).

Figura 2 Evoluţia audienţei zilnice a mass-media în funcţie de opinia legată

de direcţia în care merge ţara: 2000 vs. 2004

26.33

25.16

24.90

60.71

66.49

52.52

73.21

80.24

74.29

Lectura zilnică ziare Ascultare zilnică radio Vizionare zilnică TV

Direcţia în care merge ţara X Consum mass media

Direcţia este buna Mai2000 Direcţia este buna Octombrie 2002Direcţia este buna Octombrie 2004

Simultan, în cazul analizei variaţiilor inter-grupale ale audienţelor media în funcţie de „Speranţa într-un trai mai bun peste un an” („Optimismul”) aceeaşi ipoteză particulară de lucru nu a fost confirmată de datele empirice (pe parcursul a patru ani diferenţele între variatele „segmente” considerate de-a lungul acestei variabile nu au depăşit o creştere egală cu media aritmetică de 19,04% – a se vedea în acest sens Tabelul 1 din Anexe).

20

Figura 3 Evoluţia audienţei zilnice a mass-media în funcţie de „Optimism”: 2000 vs. 2004

25.71

25.0034.62

60.00

75.00

73.08

85.71

88.16

88.46

Lectură zilnică ziare Ascultare zilnică radio Vizionare zilnică TV

Speranţa în trai mai bun peste un an X Consum mass media

Trai mai bun peste un an Mai 2000 Trai mai bun peste un an Octombrie 2002Trai mai bun peste un an Octombrie 2004

În ceea ce priveşte cea de-a treia variabilă inclusă în analiză – este vorba de „Încrederea în diferite instituţii” – acelaşi set de date al Barometrului de Opinie Publică din perioada 2000-2004 a indicat şi de această dată confirmarea celei de-a doua ipoteze particulare de cercetare (a se vedea Figurile 5 – 10 din Anexe). S-au înregistrat astfel valori cu mult peste „pragul” de 25% postulat prin ipoteza inclusă în analiză – un maximum al schimbării (61,24%) apărând în cazul creşterii încrederii în guvern a ascultătorilor zilnici ai posturilor de radio, procentul imediat următor ca semnificaţie fiind cel al „încrederii în Parlament” şi a celei în „Primărie” (o creştere de câte 58,20% în fiecare caz) pentru acelaşi segment de audienţă (ascultătorii zilnici ai posturilor de radio – a se vedea Tabelul 7 de mai jos).

Tabel 6

Diferenţe semnificative în categorii ale audienţei media româneşti – Segmentare în funcţie de „Încrederea în…(diferite instituţii)” – 2004 vs. 2000

Parlament Preşedinţie Guvern Biserică Armata Primărie Lectură ziare 53,18 52,24 52,77 46,63 0,86 53,18 Ascultare radio

58,20 54,25 61,24 53,89 32,07 58,20

Vizionare TV 41,6 45,98 49,18 44,82 6,24” 41,6 Exemplu de lectură a datelor: În perioada 2000 – 2004 pentru cititorii zilnici ai presei

scrise s-au înregistrat creşteri de peste 50% în nivelul de încredere acordat diferitelor instituţii din ţară: de la 53,18% încredere în Parlament până la 52,24 încredere în Preşedinte.

21

Tehnica de analiză a datelor aleasă pentru confirmarea (sau nu) empirică a celei de-a treia ipoteze particulare de cercetare a fost analiza de regresie, mai exact regresia logistică. „Lectura” comparativă a celor două seturi de mulţimi de regresii logistice pentru variabila dihotomică dependentă „Audienţa zilnică a …(presei scrise, posturilor de radio, posturilor de televiziune)” în anii 2000 şi 2004 indică astfel confirmarea generală a acestei ipoteze de lucru. Conform datelor din Barometrul de Opinie Publică în perioada 2000-2004, lectura zilnică a presei scrise a depins

22

într-o măsură semnificativ statistic de faptul că subiectul intervievat a locuit în Transilvania sau Oltenia, că a absolvit studiile primare (gimnaziale) şi a fost de vârstă tânără (18-34 ani).

Tabel 7 Ecuaţii de regresie logistică: Lectura zilnică a presei scrise: 2000 vs. 2004

2000 2004 R2 = 0,088 Chi2 = 100,60 R2 = 0,077 Chi2 = 60,177 Beta Beta Bărbat -0,267 -0,105 Locuieşte în Transilvania -0,241 0,780* Locuieşte în Muntenia -0,490 0,235 Locuieşte în Banat -0,248 0,375 Locuieşte în Crişana-Maramureş 0,123 0,362 Locuieşte în Oltenia -0,384 1,135* Locuieşte în mediul urban -0,461* -0,265 Este absolvent de studii primare (gimnaziu)

0,694* 1,041*

Este absolvent de studii secundare (liceu)

0,140 0,424

Tânăr (18-34 ani) -0,687* 0,622* Matur (35-54 ani) -0,757* 0,493

Notă: Nivel cel mai semnificativ statistic al predictorilor este semnalat cu un asterisc „*”

Pentru ascultarea zilnică a radioului, cei mai semnificativi predictori prin intermediul cărora cea de-a treia ipoteză particulară de cercetare a fost confirmată au fost faptul că – atât în anul 2000 cât şi în anul 2004 – subiecţii intervievaţi au locuit în Transilvania, în oraşe (iar nu în mediul rural) şi au fost de vârstă matură (35-54 ani).

Tabel 8

Ecuaţii de regresie logistică: Audierea zilnică a radioului: 2000 vs. 2004

2000 2004 R2 = 0,049 Chi2 = 55,232 R2 = 0,118 Chi2 = 122,099 Beta Beta Bărbat -0,117 -0,147 Locuieşte în Transilvania -0,154 0,542* Locuieşte în Moldova 0,262 0,538 Locuieşte în Muntenia -0,474* 0,981* Locuieşte în Banat 0,389* 0,044 Locuieşte în Crişana-Maramureş

0,287 0,725*

Locuieşte în mediul urban 0,586* -0,539* Este absolvent de studii secundare (liceu)

-0,265 0,957*

Tânăr (18-34 ani) -0,201 0,636* Matur (35-54 ani) -0,330* 0,222*


Pentru întreaga perioadă considerată (2000-2004) se poate afirmă că în cazul unui consum zilnic al mesajelor transmise de staţiile de televiziune setul de

23

predictori semnificativi (din punct de vedere statistic) au fost: faptul că un subiect intervievat a locuit în Muntenia, în mediul urban, a absolvit studiile primare (gimnaziul) şi a fost de vârstă matură (35-54 ani).

Tabel 9

Ecuaţii de regresie logistică: Vizionarea zilnică a televiziunii: 2000 vs. 2004

2000 2004 R2 = 0,048 Chi2 = 52,108 R2 = 0,160 Chi2 = 171,771 Beta Beta Bărbat -0,117 0,004 Locuieşte în Transilvania 0,394 0,451* Locuieşte în Moldova -0,509* -0,161 Locuieşte în Muntenia -0,629* 0,474* Locuieşte în Banat -0,233 -0,630 Locuieşte în Dobrogea -0,372 0,068 Locuieşte în mediul urban 0,411* -1,026* Este absolvent de studii primare (gimnaziu)

-0,209* 0,757*

Este absolvent de studii secundare (liceu)

0,151 0,091

Tânăr (18-34 ani) -0,752* -0,005 Matur (35-54 ani) -0,690* -0,150*


5. Concluzii Răspunsurile oferite de prezentul articol la două probleme de cercetare

anterior formulate pot fi rezumate astfel: 1. Gradul de diversificare internă al populaţiei din perspectiva comportamen-

tului de consum mediatic a fost deosebit de ridicat în perioada 2000-2004. Princi-palele „axe” de-a lungul cărora s-a structurat această diversitate au fost „calificatorii statistici” (cu excepţia rezidenţei într-o arie cultural-istorică determinată, după cum a demonstrat analiza seriei de date din capitolul anterior) şi setul de opinii şi atitudini manifeste la un moment dat în rândul unui segment din audienţa unui canal media (îndeosebi „Încrederea” în variate instituţii ale statului);

2. Elementele distinctive ale comportamentului de consum mediatic al românilor în cei patru ani analizaţi (2000-2004) au fost:

– O mobilitate ridicată în consumul specific al mesajelor media pentru sub-categorii distincte din audienţa totală.

– Prin conformarea ipotezei generale şi a primelor două ipoteze particulare de cercetare s-a evidenţiat existenţa unei serii de relaţii cauzale directe între consumul mesajelor media şi o serie de variabile socio-demografice şi atitudinal-valorice care au caracterizat segmente din populaţia României în intervalul de timp considerat.

– Explicaţia diversificării interne a audienţei media româneşti derivă din existenţa unor „tipuri” specifice de consumul mediatic, clar delimitate din punct de vedere socio-demografic. Relaţia de dependenţă existentă în acest caz poate fi redată sintetic astfel:

24

Caracteristici socio-

demografice ale

Figura 4. Dependenţe cauzale în determinarea variaţiei interne a audienţei media româneşti

BIBLIOGRAFIE

Berevoiescu I., Fulga-izolare şi participare comunitară, în „Sociologie românească” – Nr. 2/1999.

Drăgan I., Paradigme ale comunicării de masă, Şansa, Bucureşti, 1996. Lazarsfeld P., The Use of Panels in Social Research, în P. Lazarsfeld, A. Pasanella,

M. Rosenberg (eds.), „Continuities in the Language of Social Research” Free Press, 1972. Lăzăroiu S., Reţele de capital social şi antreprenori în Comişani, în „Sociologie

românească”, Bucureşti, Nr. 2/1999. McQuail D., Media Performance – Mass Communication and The Public Interest,

Sage Pbl., 1992. McQuail D., Mass Communication Theory. An Introduction, Sage Pbl., 1993. Negrine R., Politics and the Mass Media in Britain, Routledge Pbl., 1991. Petcu M., Tipologia presei româneşti, Editura Institutul European, Iaşi, 2000. Petcu, M., Concentrarea media în România, în M. Petcu (coord.), „România-Instituţii

şi valori pentru mileniul trei”, I.N.I, Bucureşti, 2000. Sandu D., Sociologia tranziţiei. Valori şi tipuri sociale în România, Staff, Bucureşti, 1996. Sandu D., Spaţiul social al tranziţiei, Polirom, Iaşi, 1999. Silverstone R., From Audiences to Consumers: The Household and the Consumption

of Communication and Information Technologies, în „European Journal of Communication”, vol. 6/1991.

Stănculescu M., Berevoiescu I., Un sat care se reinventează, în „Sociologie românească”, Nr. 1/1998.

Windahl S., Signitzer B. H., Olson J. T., Using Communication Theory, Sage Pbl., 1991

populaţiei

aracteristici atitudinal- valorice ale populaţiei

Tipologie a populaţiei/a audienţei

media

Sistemul mass-

media din România

C

Anexe

Figura 1. Evoluţia audienţei media în funcţie de sex/gen – 2000-2004

Evoluţia audienţei media în funcţie de segmentarea pe gen

23.52

14.80

50.67 49.3353.03

48.60 51.13 48.87

68.1664.91

42.51

57.49

51.62

48.38 54.31

48.91

51.09

45.69

Masculin Feminin Masculin Feminin Masculin Feminin

Mai 2000 Octombrie 2002 Octombrie 2004

Lectura ziare Ascultare radio Vizionare TV

Figura 2. Evoluţia audienţei media în funcţie de vârstă – 2000-2004

Evoluţia audienţei media în funcţie de segmentarea pe categorii de vârstă

15,1622,17 18,62 21,63

49,62

28,75 30,0336,19 33,78

56,8150,16

46,15

71,21 71,20

57,91

27,85

29,93

37,45 34,69

47,60

22,47

29,33

26,18

38,1832,49

47,6426,18

18-34 35-54 55+ 18-34 35-54 55+ 18-34 35-54 55+



Figura 3. Evoluţia audienţei media în funcţie de nivelul de educaţie – 2000-2004 Evoluţia audienţei media în funcţie de segmentarea pe nivelul de educaţie /studii

8.05

22.41

42.5950.92

26.51

58.39

40.51

54.97

66.67

26.79

47.5050.75

75.76 76.54

26.52

15.1017.59

31.50

25.71

20.47

29.44 50.09

19.82

53.66

28.8228.0343.15

elementare medii superioare elementare medii superioare elementare medii superioare



25

Figura 4. Evoluţia audienţei media în funcţie de mediul de rezidenţă – 2000-2004

Evoluţia audienţei media în funcţie de segmentarea pe mediul de rezidenţă

25.36

10.88

73.96 73.73

54.68

38.39

65.31

34.69

76.20

26.0426.27

45.72

61.6154.51

63.69 36.31 65.06 34.94

urban rural urban rural urban rural

Mai 2000 Octombrie 2002 Octombrie 2004Lectura ziare Ascultare radio Vizionare TV

Tabel 1 Diferenţe semnificative între categorii ale audienţei media româneşti – Segmentare

în funcţie de variabilele „Direcţia în care merge ţara este bună” şi „Voi trăi mai bine peste un an”: 2000 vs. 2004

Voi trăi mai bine peste un an Direcţia în care merge ţara este bună Lectură ziare 8,91 -1,43 Ascultare radio 13,08 55,08 Vizionare TV 35,13 49,39

Exemplu de lectură a datelor: În perioada 2000 – 2004 s-a înregistrat o creştere de 8,91% în opinia „Voi trăi mai bine peste un an” pentru persoanele care lecturau zilnic presa scrisă, în timp ce pentru acelaşi grup din audienţă s-a înregistrat o scădere de 1,43% în opinia conform căreia „Direcţia în care merge ţara este bună””.

Figura 5. Evoluţia audienţei media în funcţie de „Încrederea în Parlament” – 2000-2004

20.83

66.67

62.50

16.06

61.31

75.91

15.00

62.50

55.00


Încredere mare în Parlament X Consum media

Incredere mare în Parlament Mai 2000 Incredere mare în Parlament Octombrie 2002Incredere mare în Parlament Octombrie 2004

26

27

igura 6. Evoluţia audienţei media în funcţie de „Încrederea în Preşedinţie” – 2000-2004 F

16.42

60.61

68.66

15.44

60.52

72.69

19.71

58.39

65.69


Incredere mare în Preşedinţie X Consum media

Incredere mare în Presedinte Mai 2000 Incredere mare în Presedinte Octombrie 2002Incredere mare în Presedinte Octombrie 2004

igura 7. Evoluţia audienţei media în funcţie de „Încrederea în Guvern” – 2000-2004 F

16.67

66.67

69.44

17.55

61.17

78.19

18.03

59.02

67.21


Încredere mare în Guvern X Consum media

Incredere mare în Guvern Mai 2000 Incredere mare în Guvern Octombrie 2002Incredere mare în Guvern Octombrie 2004

igura 8. Evoluţia audienţei media în funcţie de „Încrederea în Biserică” – 2000-2004 F

15.41

47.00

62.04

17.78

58.72

71.67

17.89

45.62

66.71


Încredere mare în Biserică X Consum media

Incredere mare în Biserică Mai 2000 Incredere mare în Biserică Octombrie 2002Incredere mare în Biserică Octombrie 2004

28

Figura 9. Evoluţia audienţei media în funcţie de „Încrederea în Armată” – 2000-2004

17.93

19.63

18.79

17.93

62.60

50.00

64.56

74.90

69.80


Incredere mare în Armată X Consum media

Incredere mare în Armata Mai 2000 Incredere mare în Armata Octombrie 2002Incredere mare în Armata Octombrie 2004

Figura 10. Evoluţia audienţei media în funcţie de „Încrederea în Primărie” – 2000-2004

13.49

53.97

66.67

17.18

63.74

75.38

19.20

53.60

60.80


Încredere în Primărie X Consum media

Incredere mare în Primarie Mai 2000 Incredere mare în Primarie Octombrie 2002Incredere mare în Primarie Octombrie 2004

29

MANAGEMENTUL SCHIMBĂRII ÎN SERVICIILE INFORMAŢIONALE

Conf. univ. dr. Ionel Enache Universitatea din Bucureşti. Facultatea de Litere.

Catedra de Ştiinţele Informării şi Documentării

ABSTRACT

One of the factors that are going to affect organizations in the future, in a consistent way, will be the change. Through speed as well as dimension, the change will have the biggest influence on the management of organizations and information services that support their business needs. The organizations with future success are going to be the only ones that will have the capacity to move fast and change fast. Even information structures that, by tradition, change harder will have to become more flexible and adapt easy.

Alături de cultura organizatorică, schimbarea reprezintă factorul cu cel mai mare impact asupra funcţiilor managementului. „Nu există nici un dubiu că funcţia managementului informaţiei va fi într-o creştere permanentă în organizaţiile de toate tipurile, iar problemele esenţiale în implementarea noilor sisteme vor continua să fie managementul, organizarea şi oamenii, mai mult decât tehnologia”, arăta T.D. Wilson, specialist englez în managementul informaţiei.

A scrie despre viitor este o ocupaţie periculoasă. Predicţiile pot fi ridicole, greşite sau bune şi acest lucru poate fi constatat atunci când a fost atins acel moment din viitor. Viitorul este întotdeauna un tărâm necunoscut. Nu putem şti ce se va întâmpla mâine, cu atât mai puţin peste un an sau zece. Că previziunile pot fi ridicole demonstrează următorul exemplu. Cineva arăta în anii 50 că la sfârşitul secolului bibliotecile mobile vor fi înlocuite de elicoptere sofisticate. Ideea este acum absurdă. Şi totuşi în acel moment cine ar fi putut prezice posibilităţile Internetului şi Web-ului? Chiar şi în prezent, poate fi cineva sigur că altceva mai sofisticat nu va înlocui Internetul? Sau că bibliotecile şi serviciile informaţionale vor fi înlocuite de sisteme pentru difuzarea informaţiei, cunoştinţelor sau jocurilor care pot fi accesate direct de către orice muncitor, cercetător sau profesor?

Chiar dacă viitorul este necunoscut, trebuie să ne gândim la el, trebuie să facem planuri. Şi chiar dacă obiectivele cuprinse în planuri nu sunt atinse, iar căile de realizare sunt uneori greşite, acestea sunt utile pentru că prin ele se încearcă un anumit control asupra evenimentelor.

Pornind de la argumentul că definiţia prezentată are în vedere organizaţiile aşa cum le ştim acum, managementul informaţiei este clar o funcţie organizaţională. Oricum în prezent toate organizaţiile cunosc un grad ridicat de schimbare. Poate cea mai importantă schimbare este extinderea pieţei globale. Organizaţiile nu mai pot activa pe o piaţă locală, ele trebuie să se orienteze către alte zone din interiorul ţării sau spre alte ţări, trebuie să caute pieţe largi de produse şi servicii oriunde se află acestea.

Tehnologia informaţiei sprijină globalizarea pieţei, în primul rând prin faptul că permite unitatea organizaţională (în interior şi cu centrul) şi în al doilea rând

30

permite ca afacerile să se realizeze prin intermediul ei. Această tendinţă conduce la afaceri electronice care pot influenţa chiar organizaţiile mici.

Iată, de exemplu, ce spune patronul unei mici firme din Pasadena, California: „După doi ani pe Net, firma este profitabilă, obţinând 75 000 dolari pe an prin comenzi pe Web. Dacă la început ne-am gândit numai la piaţa internă, acum 15-20% sunt clienţi străini în special din Canada, Australia şi Marea Britanie. În urmă cu o lună am fost contactaţi de 15 oameni de afaceri din Japonia. Fără un site pe Web, piaţa noastră s-ar fi restrâns la zona oraşului Pasadena, acum oameni din lumea întreagă ne cunosc”. Patronul atrage atenţia şi asupra importanţei managementului informaţiei, spunând că nu este deloc simplu să dezvolţi un site pe Web, acesta este chiar un exerciţiu de managementul informaţiei. Cu alte cuvinte, managementul informaţiei este la fel de important în comerţul electronic ca şi în cel tradiţional.

O altă dezvoltare în organizaţie, din ce în ce mai vizibilă în ultimul timp, este apariţia unor structuri tot mai aplatizate în care angajaţii capătă puteri sporite. Autori precum Handy şi Peters abordează această problemă. Handy arată că noi tipuri de organizaţii încep să apară: „Apariţia noilor tipuri de organizaţii a devenit o schimbare perceptibilă despre care se vorbeşte tot mai mult. Organizaţiile vor fi percepute ca fragmente gigantice de inginerie cu mari colective umane interşanjabile. Astăzi se discută tot mai mult de cultură şi reţele, echipe şi coaliţii, influenţă şi putere, chiar mai mult decât control sau leadership.” Peters se concentrează, de asemenea, pe echipe, leadership şi reţele. El recomandă constituirea echipelor care se autoconduc, ca formă de bază pentru noile organizaţii: „Echipele care se autoconduc ar trebui să devină baza structurii organizaţionale.” În Liberation Management, acelaşi autor comentează apariţia organizaţiilor de tip reţea: „Datorită tehnologiei informaţiei organizaţia de tip reţea poate colabora cu furnizori de toate tipurile şi de oriunde, astfel că termeni precum mic, mare, scară, putere capătă noi sensuri”.

Autorii acordă un rol cheie liderului: „leadership-ul trebuie să fie nelipsit în organizaţie. Fiecare trebuie să înceapă să gândească şi să acţioneze ca un lider.” Acelaşi Peters subliniază anumite calităţi ale liderului: „Liderii cu succes în afaceri vor fi cei care au cea mai mare flexibilitate în gândire”.

Handy şi Peters nu sunt singurii astăzi care întrevăd apariţia noilor forme de organizaţii. Se poate spune că organizaţiile de tip reţea, distribuţia globală, constituirea echipelor care se autoconduc, cultura puterii, leadership-ul distribuit vor deveni noi paradigme ale structurii organizaţionale. Cei mai mulţi autori tratează managementul firmei, dar au început să apară lucrări de management şi în domeniul sectorului public, în instituţiile educaţionale şi organizaţiile voluntare care abordează astfel de concepte.

Este adevărat că birocratismul persistă şi probabil va mai persista mult timp, poate chiar şi în noile forme organizatorice, totuşi dinamica schimbărilor din societate în general şi din organizaţii în particular poate să ducă la dispariţia acestui fenomen negativ.

Viitorul tehnologic Toţi cei care îşi propun să descrie evenimente ale viitorului tehnologic trebuie

să fie deosebit de atenţi, pentru că trecutul este presărat cu predicţii care, odată cu trecerea timpului, s-au dovedit incorecte sau chiar aberante. Este imposibil de prevăzut

31

toate acele convergenţe care pot marca peisajul informaţional. Aceasta este clar demonstrată de convergenţa calculatoarelor cu telecomunicaţiile sau de convergenţa Internetului şi hypertextului în crearea www. Chiar dezvoltările liniare sunt greu de judecat. Nimeni în 1980, nici chiar pionierii microcalculatoarelor, nu a putut ghici potenţialul multimedia de astăzi. Neill (1980) a fost foarte clar referindu-se la calculatoare când a spus: „eu nu văd nici o invazie de calculatoare în clase în următorii 30 de ani”. În contrast, Rochell (1982) arăta că în anul 2000 „vor exista mari baze de date comerciale care vor ameninţa existenţa editurilor şi bibliotecilor aşa cum le ştim… ele vor oferi materiale abonaţilor lor, materiale care nu vor mai apărea pe suport de hârtie, niciodată nu vor mai fi editate în sensul tradiţional, ele vor fi disponibile numai prin bazele de date”. Rochell a prevăzut corect dezvoltarea automatizării, dar a greşit minimalizând puterea cărţii şi a fost incapabil să prevadă alte dezvoltări semnificative şi rapide precum Internetul începând cu anii 90.

Cea mai importantă forţă a schimbării în domeniul informaţiei organizaţionale nu a fost o piesă de hard, ci una de soft: inventarea Web de către Tim Berners-Lee în laboratoarele CERN.

În prezent nu se află în exploatare numai Internetul ci şi ruda sa mai mică, Intranetul. Un studiu Upside în 25 de mari corporaţii din Statele Unite arată că în ultimii ani cele mai multe afaceri s-au desfăşurat prin intermediul site-urilor în Web.

Upside include şi numeroase studii de caz în companii care au adoptat Intranetul de unde rezultă economii în folosirea hârtiei, îmbunătăţirea comunicării organizaţionale, facilitarea accesului angajaţilor la date, îmbunătăţirea relaţiilor cu clienţii printr-o comunicare mai rapidă.

Un exemplu este compania farmaceutică Bristol-Meyers-Squibb în care aproape jumătate din cei 49000 de angajaţi sunt conectaţi la Intranet şi îl utilizează majoritatea timpului. Institutul de Cercetări Farmaceutice dispune de baze de date ce conţin articole din industria farmaceutică, noutăţi generale, date despre vreme, dispune de o bibliotecă on-line care permite angajaţilor acces la referinţe din domeniu, Intranetul este conectat la e-mail şi Internet.

Un alt exemplu este Bay Networks care utilizează Intranetul pentru: comenzi, afaceri care impun tranzacţii imediate, distribuirea informaţiilor şi documentelor, angajaţii au acces la diferite informaţii, planificarea conferinţelor, păstrarea docu-mentelor. Obiectivul principal este realizarea unei corporaţii virtuale în care angajaţii pot conduce independent afacerile oricând şi oriunde.

În sfârşit la Booz, Allen and Hamilton, pe Internet se găsesc cazuri din toată lumea, sortate în baze de date, bază de date cu angajaţii, sesiuni on-line de instruire, consultaţii tehnologice, discuţii publice şi private.

Berners-Lee este acum director la Web Consortium (W3C) şi aşteaptă cu nerăbdare timpul când: „oamenii nu vor mai discuta despre Web ca despre o aplicaţie, ei vor discuta despre Web ca despre aer şi apă. El va fi ceva pe care îl foloseşti pentru că este recunoscut, garantat. Este spaţiul informaţiei. Şi lucruri extraordinare se vor întâmpla în acest spaţiu”.

Cu alte cuvinte, obiectivul managementului informaţiei este îmbunătăţirea înţelegerii modului în care organizaţia lucrează şi ce trebuie făcut ca aceasta să lucreze mai bine.

32

Aceste dezvoltări sugerează că ne apropiem rapid de momentul în care informaţia organizaţională se va găsi în special în forma electronică, iar managementul se va realiza prin intermediul Intranetului. Intranet-urile vor fi conectate la lumea largă a resurselor informaţionale electronice prin Internet iar tehnologia de interfaţă dominantă va fi Web-ul sau urmaşii acestuia.

Resursele pe hârtie vor continua să existe şi vor fi accesibile utilizatorilor prin intermediul cataloagelor bazate pe Web. Documentele pe hârtie produse de editurile tradiţionale vor fi accesibile prin cumpărare în funcţie de bugetele existente.

Astăzi tehnologia de diseminare a resurselor există iar mai mult de jumătate din referinţe sunt în formă electronică.

În viitor managerul informaţiei va trebui să fie capabil să stabilească sau cel puţin să fi ajutat să stabilească sisteme informaţionale organizaţionale, să înţeleagă tehnologia utilizată în aceste sisteme şi de asemenea lumea largă a resurselor informaţionale electronice şi mecanismele de diseminare a informaţiei atât în formă tipărită cât şi electronică.

Toate aceste schimbări vor avea şi importante implicaţii educaţionale.

Calculatoarele şi capacitatea memoriei În relaţie cu echipamentele de calcul, bibliotecile şi structurile informaţionale

ar trebui să ştie că se află într-o zonă cu „nisipuri mişcătoare”, plină de riscuri, deoarece tehnologia continuă să se dezvolte într-un ritm fără precedent. Progresele sunt aşa de rapide încât calculatoarele actuale pot deveni depăşite în anul următor, chiar dacă ele sunt capabile să satisfacă pretenţiile multor utilizatori. Firmele de soft produc deja aplicaţii pentru generaţiile următoare de maşini, şi această viteză în creştere este un proces de nestăvilit. Şi nu există nici un semn de diminuare a vitezei de dezvoltare în perioada următoare.

Legea lui Moore arată că numărul de circuite pe un cip se va dubla la fiecare 18-24 de luni, ceea ce va determina dublarea vitezei de lucru a echipamentelor. Microprocesoarele vor continua să se dezvolte conform aceleiaşi legi până în 2010-2020. Efectul practic al acestei dezvoltări este descris de Patterson (1995) care afirma: „un PC în 2020 va avea puterea calculatoarelor din filmele ştiinţifico-fantastice pe care le vedem acum”.

Dezvoltări similare vor cunoaşte şi memoriile RAM care vor ajunge la dimensiuni de ordinul gigabaiţilor în a doua decadă a secolului XXI.

Capacitatea de stocare a hard-discului se află, de asemenea, într-o continuă creştere. IBM, de exemplu, dezvoltă tehnologii care produc hard-discuir de sute de Gb. Capacitatea CD-ROM-ului părea să rămână statică la 700 de Mb, dar un nou rival, DVD-ROM (Digital Versatile Disc-Read Only Memory), a intrat pe piaţă oferind o capacitate de stocare de la 4,7 la 17 Gb, iar DVD-R (DVD-Recordable) disponibil şi el pe piaţă, permite utilizatorilor să-şi creeze propriile DVD-ROM cu o capacitate de 4,7 Gb. În următorii ani Toshiba şi-a propus să producă un disc cu o capacitate de 100 Gb.

În privinţa vitezei de transmitere a datelor, un număr de realizări actuale permite furnizarea de date la viteze din ce în ce mai mari. În spaţiul universitar din Marea Britanie, de exemplu, Super JANET III – iniţiat încă din 1997 – permite furnizarea de date şi de informaţii la viteze înalte, şi se află în proiect noua Metropolitan Area

33

Networks, care va îmbunătăţi viteza de transmisie între universităţi. Seriile Super JANET par să continue, dar oricum capacitatea de transmisie creşte odată cu creşterea numărului utilizatorilor şi a aplicaţiilor.

Cererea are o tendinţă de creştere rapidă şi acest lucru va determina îmbunătăţirea capacităţii de transmisie.

Accesul la Internet Una dintre zonele în care accesul la Internet şi la alte reţele este destul de

dificilă este domiciliul şi micile firme. Cei care totuşi au acces sunt condamnaţi la o viteză mică de transfer a informaţiei. Deşi modemuri cu viteze de 56kb/s sunt disponibile încă din 1997, cercetările au arătat că astfel de viteze nu sunt încă disponibile în toate zonele. Iar până când această problemă nu va fi rezolvată, utilizarea Internetului va fi dificilă.

Viteza scăzută de transfer a informaţiei are două implicaţii majore. În primul rând designer-ii trebuie să limiteze dimensiunile şi sofisticarea paginilor Web până când problema vitezei se va rezolva, pentru că în prezent Web-ul este destul de greu de utilizat datorită timpului de aşteptare prea mare.

În al doilea rând, deşi numărul utilizatorilor de Internet creşte, mulţi oameni nu sunt dispuşi să folosească (şi să plătească) servicii cu performanţe scăzute. Un exemplu concludent îl reprezintă British Telecom (BT) din Marea Britanie. Este adevărat că Marea Britanie are una dintre cele mai dezvoltate pieţe ale comunicării din lume, dar cota de piaţă deţinută de această companie este prea mare pentru o reală competiţie pe o astfel de piaţă în dezvoltare.

Marea Britanie a semnat o directivă împreună cu alte state din Europa (European Telecoms Directive) prin care se oferă facilităţi noilor companii să pătrundă pe piaţa telefoniei şi telecomunicaţiilor. Acest lucru înseamnă că abonaţii BT vor putea utiliza serviciile oferite de alte firme concurente fără să aibă nevoie de un număr special de telefon.

Pe de altă parte, dacă abonaţii BT doresc să folosească facilităţile altor companii internaţionale, ei trebuie să informeze BT care va direcţiona apelul către furnizorii de informaţii. Astfel, BT nu va mai deţine monopolul, dar va deveni un intermediar. În felul acesta se aşteaptă ca BT să recupereze o parte din pierderea suferită pe piaţa de telecomunicaţii a Marii Britanii.

În esenţă directiva, care a intrat în vigoare în 2000, urmăreşte ca furnizorii de telecomunicaţii să nu fie încurajaţi să-şi construiască propriile reţele ci să le folosească pe cele al BT.

O altă alternativă de conectare la sistemul de telefonie este ISDN2e (Integrated Services Digital Network 2 euro), dar şi acesta oferă maxim 128 kb/s, transfer care este inadecvat în utilizarea surselor multimedia.

Deşi serviciul constituie o îmbunătăţire considerabilă pentru mulţi, costul instalării, tehnologia sofisticată, chiria trimestrială îl fac prea costisitor pentru utilizatorii obişnuiţi.

În 1998, BT a început experimentarea serviciului Home Highway. Acesta oferă acces la serviciile prin reţea la viteze apropiate ISDN, dar la costuri mult mai scăzute.

Există şi alte structuri în Marea Britanie care oferă servicii Internet, creând pe piaţă concurenţă, ceea ce duce la scăderea preţului. De exemplu, Nynex CableComm şi

34

Telewest Communications testează legăturile prin cablu de tip Motorola CyberSURFR în Manchester şi în Basildon (Essex).

Au apărut şi unele opţiuni noi pentru conectarea la sistemul de telecomunicaţii. NorWeb Communications – de exemplu – a început să testeze accesul la viteze mari pe Internet prin mai multe conexiuni electronice încă din 1998. Se presupune că viteza de acces la Internet va fi de 1Mb/s, ceea ce înseamnă o depăşire de aproape 8 ori a vitezei ISDN.

Un serviciu interesant, deşi nu la viteze foarte mari, oferă Ionica, prin legătură radio. Acoperirea Ionica în Marea Britanie este încă destul de redusă, dar reţeaua este într-o extindere permanentă.

Industria telefoniei mobile va avea în viitor o contribuţie importantă, în special dacă va permite accesul gratuit în anumite momente ale zilei. Totuşi, costul telefonului mobil este destul de ridicat în Marea Britanie în comparaţie cu alte ţări din Vest.

S-au conturat deja principalele activităţi în domeniul informaţiei: evaluare, controlul calităţii şi filtrare, selectare, organizare şi diseminare. Acestea, fiecare la rândul lor, ar putea fi descompuse în atribuţii şi în sarcini adiţionale.

Aceste activităţi sunt greu de realizat într-o arie precum Internetul, care demonstrează probleme serioase atât în privinţa calităţii şi controlului informaţiei cât şi în accesul la informaţia căutată. Libertatea prea mare a Web nu permite editorilor să evalueze activitatea şi nici bibliotecarilor să impună un set de cuvinte-cheie. Rezultatul era de aşteptat: Web, ca o importantă resursă informaţională, conţine o cantitate mare de informaţie, dar calitatea acesteia este discutabilă.

Cu toate acestea, nu există nici un argument care să restricţioneze libertatea oamenilor de a furniza informaţii pe Web; mai mult, pe Web există şi resurse excelente de informare, sau unele care există numai în Web. Dar dezvoltarea mijloacelor disponibile utilizatorilor de a avea un acces mai precis la informaţiile pe care le doresc va cere bibliotecarilor să-şi valorifice talentele de indexatori în viitor.

Deşi creatorii şi responsabilii Web caută noi instrumente care să înlăture neajunsurile, expansiunea zilnică a Web ameninţă să învingă eforturile lor. De aceea, în Marea Britanie se încearcă să se construiască structuri şi să se creeze noi porţi în acest spaţiu, precum Organising Medical Networked Information (OMNI) sau Social Science Information Gateway, menite să pună ordine în oceanul informaţional amintit.

Editurile viitorului Toate acestea subliniază rolul important pe care îl vor avea editorii în viitor,

în asigurarea unor costuri la un nivel accesibil pentru biblioteci, în furnizarea accesului utilizatorilor fără să impună taxe direct şi fără să facă diferenţieri între utilizatorii din comunitatea universitară şi ceilalţi. Desigur, este necesar ca editorii să obţină şi un profit din importanta muncă pe care o fac pentru furnizarea unor materiale de calitate, în special a celor din categoria de tip digital. Mai mult, editorii vor hotărî şi forma în care multe informaţii vor fi furnizate şi vor avea o puternică influenţă asupra deciziei: care informaţie în forma digitală va creşte în importanţă.

Toate acestea vor cere şi calificări superioare şi nu numai calificări din domeniul comercial, pentru că editurile vor continua să furnizeze marca de autoritate asupra surselor de informaţii.

35

Este clar că proprietatea intelectuală şi copyright-ul vor rămâne probleme de maximă importanţă. Toţi cei implicaţi în producerea şi în distribuirea materialelor trebuie să convingă oamenii să plătească pentru dreptul de a folosi proprietatea intelectuală. Este bine cunoscut faptul că în prezent copyright-ul nu este strict supravegheat şi acest lucru afectează interesele editurilor, mai ales a celor care se ocupă cu producţia şi cu distribuţia programelor de calculator şi a filmelor pe casete.

Întreaga arie a copyright-ului şi celelalte domenii asociate pirateriei datelor sunt subiecte de dezbatere, iar un cadru legal, mai ales în această epocă digitală care se amplifică, este foarte necesar.

Arhivele digitale Un domeniu în care editorii şi bibliotecarii vor avea un rol tot mai important

este păstrarea datelor digitale. Din cauza muncii făcute în trecut de bibliotecari, istoricii pot acum avea acces la multe materiale publicate în anii anteriori. De exemplu, multă literatură veche poate fi acum accesată datorită eforturilor mari care s-au făcut pentru strângerea şi pentru catalogarea acestora. Arhivele au jucat, de asemenea, un rol important în păstrarea colecţiilor de manuscrise, făcând disponibilă informaţia pe care acestea le conţin.

Dar istoricii viitorului care ar dori să caute informaţie digitală de la sfârşitul secolului XX ar putea fi mai puţin norocoşi. Schimbarea tehnologică şi limitele impuse de stocarea magnetică şi de soft-ul utilizat sunt ameninţări pentru supravie-ţuirea datelor digitale. De aceea este necesar să începem să dezvoltăm resurse care să împiedice aceste probleme.

Unii consideră că Web-ul, de exemplu, este într-o stare permanentă de schimbare, iar noi descoperim acest lucru atunci când primim mesajul „Nu găseşte” la căutarea unei informaţii. Din păcate prea multe informaţii şi pagini de pe Internet sunt şterse uşor, ceea ce poate micşora valoarea lui în viitor. Astfel, Rothenberg (1995) arăta: „Multe documente digitale semnificative, pe care noi nu considerăm prea important să le arhivăm, pot deveni valoroase în timp, dar ele nu mai sunt disponibile pentru citit”.

Viitorul cărţii Documentele de tip carte probabil vor supravieţui încă mult timp. Sfârşitul

cărţilor a fost adesea prevăzut, dar ele au supravieţuit de-a lungul timpului tuturor atacurilor.

Documentele moderne se deosebesc fundamental de carte prin faptul că necesită un echipament special pentru acces. Mai mult, dacă vizionezi un film pe o casetă video sau la televiziune apar unele diferenţe faţă de realitate, deşi televiziunea digitală oferă imagini de calitate. În timp ce o carte poate fi „accesată” fără un echipament special, poate uneori este necesară numai o pereche de ochelari. Pentru a fi vizualizate, un text sau o imagine digitală necesită o tehnologie sofisticată, iar uneori vizualizarea este mai slabă calitativ decât cea de pe hârtie.

Pentru acest motiv, cartea pare să aibă un viitor îndelungat, iar editorii şi bibliotecarii vor lucra atât în mediul clasic cât şi în cel digital. Este mai uşor de presupus un sfârşit al casetelor video sau chiar al CD-ROM-ului dacă filmele, jocurile pe calculator sau muzica vor fi prezentate de televiziune. Dar acest lucru necesită

36

un mediu de telecomunicaţii cu viteză mare şi de asemenea conectarea la furnizor, care oferă servicii prin cablu sau prin satelit.

Trebuie recunoscut că documentele pe hârtie au şi dezavantaje. De exemplu, unele cărţi au dimensiuni mari, sunt greoaie şi ocupă un spaţiu mare. Dar la fel de adevărat este şi faptul că documentele digitale nu se ridică la nivelul cărţilor în privinţa accesibilităţii şi chiar a calităţii textului şi imaginilor. Este destul de greu să se realizeze astăzi un document care să înlocuiască „bătrâna” carte şi probabil acest lucru se va întâmpla peste mulţi ani.

Se ştie că pentru orice nouă tehnologie de la inventare până la aplicare trec aproximativ 20 de ani. Iar dacă un astfel de instrument va apărea este posibil să fie accesibil numai unei părţi din populaţie, iar cealaltă parte să fie lipsită de infor-maţie şi să se întoarcă la carte.

Dar cum ar trebui să fie acel instrument care va înlocui cartea? El trebuie să fie luminat, portabil, rezistent la apă şi foarte solid. Rezoluţia

ecranului să fie cel puţin egală cu rezoluţia textului sau imaginii pe hârtie. Soft-ul trebuie să fie astfel creat încât să permită o utilizare uşoară a „cărţii” şi „răsfoirea” sau utilizarea unor semne de carte.

În afară de acestea, „cartea” trebuie să fie ieftină, astfel încât să nu creeze probleme financiare nici unei persoane.

De asemenea, ea ar trebui să fie frumoasă, plăcută atingerii precum un obiect de artă, calităţi ale cărţii care sunt apreciate astăzi.

Mai mult, în această lume a informării şi comunicării, conţinutul ei să fie disponibil utilizatorului în orice loc s-ar afla acesta.

Dificultatea realizării unui astfel de instrument, concurent al cărţii, constă şi în posibilitatea de a fi distribuit şi stocat.

Dar ceea ce este clar şi demonstrat de tendinţele actuale este faptul că accesul la informaţia digitală şi diseminarea acesteia este într-o continuă creştere. Problema accesului la o astfel de informaţie va fi încercarea de a determina conţinutul şi proporţia informaţiei care ar trebui să fie disponibilă în formă digitală într-o lume (deocamdată) dominată de formele tradiţionale ale cuvântului şi imaginii pe hârtie.

În acest nou climat, este important ca serviciile de bibliotecă de toate tipurile să-şi continue activitatea, dar cu o atenţie mai mare pentru planificare, să se asigure dezvoltarea bibliotecilor virtuale sau digitale fără să fie afectate serviciile tradiţionale care vor fi în continuare cerute.

Va fi nevoie ca vocile bibliotecarilor şi editorilor să se facă auzite de guvern şi de alte organizaţii guvernamentale. Editurile, din cauza imperativelor economice, se vor asigura că sunt reprezentate la masa luării deciziilor. Este esenţial ca şi bibliotecile să aibă un loc la această masă. Ele trebuie să se asigure că rolul bibliotecii în comunitate sau în universitate este recunoscut, iar oficialităţile îl au în vedere atunci când iau anumite decizii sau întocmesc unele rapoarte.

În acest mediu al informaţiei şi telematicii, bibliotecarii, editorii şi toţi cei care lucrează în industria informaţiei revin în centrul atenţiei. Aceste profesii au acum posibilitatea să demonstreze valoarea lor în comunitate. Este destul de clar, în contrast cu unele păreri exprimate la începutul societăţii telematice, în anii 80, că nu există nici o direcţie care să ameninţe existenţa bibliotecarilor şi editorilor. Mai

37

mult, limitele şi unele slăbiciuni ale Internetului, împreună cu o creştere fără precedent a materialelor publicate, accentuează încă o dată rolul vital al acestor profesii.

Bibliotecarii, implicaţi într-o lume a dezvoltărilor rapide, au rolul de a uşura căutările utilizatorilor într-un viitor al informaţiei în formă digitală dar care va cuprinde şi o creştere a materialelor publicate. Ei vor decide conţinutul arhivelor digitale şi căile de informare.

Bibliotecarii şi editorii trebuie să se asigure nu numai că îşi cunosc direcţiile de acţiune, dar şi că abilităţile lor sunt corecte şi gata de a fi folosite în această lume a informaţiei aflată într-o permanentă schimbare.

Misiunea managerilor din toate structurile, indiferent că sunt comerciale sau culturale, va fi aceea de a controla schimbarea.

BIBLIOGRAFIE

Crawford, W. and Gorman, M., Future Libraries: Dreams, Madness, and Reality, American Library Association, Chicago, 1995.

Dijmărescu, Ion, Managementul schimbării către INTERNET, România Liberă, Bucureşti, 1997, 176 p.

Garai, H., Managing Information: Working Smarter not Harder, Gower, Aldershot, 1997.

Garrod, P., New Skills for Information Professionals. Information UK Outlooks, no. 22 (July), 1997.

Kessler, Jack, Internet Digital Libraries: the International Dimension, Artech House, London, 1996.

Management Skills for the Information Manager, Ashgate, Brookfield, 1993, 228 p. Managementul de bibliotecă, Editat de Ulrich Ribbert, Ed. Kriterion, Bucureşti,

1998, 268 p. McKeown, Patrick G.; Leitch, Robert A., Management Information Systems:

Managing with Computers, The Dryden Press, San Diego, 1993, 611 p. (B-ASE: 115152). Patterson, David A., Microprocessors in 2020, Scientific American, vol. 273, no. 3

(September), 1995. Phillips, Lord, Information Society: Agenda for Action in the UK, Journal of

Information Science, vol. 23, no. 1, 1997. Rothenberg, Jeff., Ensuring the Longevity of Digital Documents, Scientific

American, vol. 272, no. 1 (January), 1995. Stoica, Ion, Informaţie şi cultură, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1997. Stueart, R.; Moran, B, Management: pentru biblioteci şi centre de informare,

ABBPR, Bucureşti, 1998.

39

COMUNICARE ŞI INFORMAŢIE ÎN PROCESUL EDUCAŢIONAL DIN UNIVERSITATE

Asist. univ. Doina Stanojevic

ABSTRACT Based on the opinion of several high qualified specialists in communication domain

(Jose Ortega y Gasset, Burton R. Clark, Lazar Vlasceanu, Agnes Erich, etc.), in the first part of the work we pointed a few directions of action concerning the influence of communication using high modern technology for the improvement of the educational process in nowadays universities, concluding from this perspective that we today attend a general revolution of academic educational strategies and techniques.

In such a context we have made, in the second part, a research by investigating the attitude of “Spiru Haret University” students, concerning modern means of communication and information. This way we could follow and observe their opinion in this domain. In the end we found that they are convinced about the need for a technology and technique revolution of today’s educational system.

1. Comunicarea în universitate azi – perspectiva specialiştilor

În ultimul deceniu tot mai multe voci autorizate consideră că a devenit

necesară o reformă a lumii universitare sub presiunea schimbărilor psiho-sociale determinate de societatea informaţiei. Unul dintre autorii care au consacrat lucrări speciale acestei problematici este Jose Ortega y Gasset care a publicat o scriere cu titlul Misiunea Universităţii [1], tradusă şi în limba română. El defineşte reforma ca un fenomen de creare a unor uzanţe noi şi consideră că „la temelia reformei universitare se află capacitatea de a descoperi care este adevărata ei misiune”.

Universitatea este un spaţiu al comunicării şi al informării care nu doar educa specialişti competenţi pentru diferite domenii dar şi unul în care, în acelaşi timp se desfăşoară o activitate de cercetare ştiinţifică. „Învăţământul superior constă aşadar [1] în formarea specialiştilor şi investigaţiei”.

Ortega y Gasset consideră că universitatea modernă a greşit punând accentul pe formarea unor specialişti-tehnicieni renunţând la transmiterea culturii, ceea ce a avut ca efect sărăcirea conţinutului educaţiei. Profesioniştii trebuie să posede şi o cultură care să le deschidă o perspectivă mai largă asupra lumii. Dar, creşterea enormă a cantităţii de informaţie pune în faţă studentului „o masă fabuloasă de studii” în care trebuie să se orienteze. Autorul spaniol constata că „este cu neputinţă ca studentul obişnuit să izbutească să înveţe cu adevărat ceea ce Universitatea are pretenţia că îl învaţă”. De aceea perspectiva pe care el o propune este răsturnată: „În loc să învăţăm ceea ce, potrivit unei dorinţe utopice, ar trebui să se înveţe, trebuie să învăţăm numai ceea ce se poate asimila.” Cu alte cuvinte studentul trebuie îndrumat să înveţe selecţionând, organizând informaţia, integrând-o într-un sistem de cunoştinţe apte să se transforme în cunoaştere.

Autorul propune două axiome pe baza cărora construieşte un proiect de reformă: A. Universitatea trebuie să îl primească pe omul obişnuit, aşadar nu doar o

elită cu competenţe superioare

40

B. Universitatea trebuie să facă din acest om obişnuit un om cult. Acest lucru se poate realiza prin selecţia informaţiilor care, coroborate pot da omului o imagine coerentă despre lume: – imaginea fizică a lumii (fizica); – temele fundamentale ale vieţii organice (biologia); – trecutul speciei umane (istoria); – structurile şi funcţionarea vieţii sociale (sociologia); – planul Universului (filosofia).

Totuşi, pentru ca omul obişnuit intrat în Universitate să devină un bun profesionist el trebuie să asimileze informaţia specializată în domeniul ales. Pe de altă parte se face o distincţie între profesionist, care va activa în domeniul social, şi omul de ştiinţa, văzut ca cercetător.

Iată de ce Ortega y Gasset crede că este necesar să se evite ca studentul obişnuit „să piardă o parte din timpul său prefăcându-se că va fi un om de ştiinţă, iar disciplinele de cultură şi studiile profesionale trebuie oferite sub o formă pedagogic raţionalizată „sintetică, sistematică şi completă.”

Un bun comunicator în relaţia didactică este considerat profesorul care dovedeşte „talent sintetic” capabil să transmită eficient şi atractiv cunoaşterea necesară, fără a încărca studentul mai mult decât poate el să asimileze.

Reforma pe care o imaginează autorul spaniol priveşte perspectiva asupra nevoilor studentului de azi în lumea contemporană, în faţă unei avalanşe fără precedent de informaţie utilă şi inutilă, de valoare sau fără valoare, durabilă sau perisabilă.

Adaptarea Universităţii, ca organizare, orientare, ţintă şi stil de comunicare face obiectul unei lucrări de asemenea foarte actuale, cartea lui Burton R. Clark, Spre o universitate anteprenorială [2]. Autorul observa că în ultimul sfert de veac învăţământul superior s-a dovedit o problemă prioritară a guvernelor şi că analiza politicilor de învăţământ a dovedit nevoia de schimbare. În universitate vin studenţi de vârste şi tipuri extrem de diferite, cu aşteptări diverse. Sir Burton R. Clark constata că „Universităţile se bazează pe cunoaştere, dar nici o universitate sau un grup de universităţi nu poate ţine pasul cu creşterea mondială a volumului de cunoştinţe.” El observa că „supuse constant la presiunile exercitate de aceste noi cerinţe, univer-sităţile se văd silite să-şi modifice programele de studiu şi să-şi modernizeze echipamentele”. Universităţile folosesc în acest scop parteneriatul cu bibliotecile universitare şi serviciile de documentare care pregătesc utilizatorii ce vor deveni sau sunt deja studenţi. Se studiază, drept urmare, nevoile de informare şi comportamentul utilizatorilor de informaţie [3].

Conceptul nevoie are o semnificaţie destul de vagă, deoarece are o multitudine de sensuri (lipsa, dorinţa, cerere etc.).

S-a constatat că acest concept este influenţat de o serie de factori legaţi de utilizator:

– factori obiectivi, corespunzând realităţii, cum ar fi caracteristicile socio-profesionale sau comportamentale;

– psihologia individuală care cuprinde motivaţiile, atitudinile şi opiniile; – aspiraţiile, ca rezultat al întrepătrunderii factorilor mai sus enumeraţi. Astfel, economiştii au încercat o distincţie între: – nevoile primare, reale, esenţiale pentru supravieţuirea fizică şi morală –

hrană, îngrijire securitate;

41

– nevoile secundare, legate de produsele care ne uşurează viaţa sau de nevoile apărute ca efect al publicităţii.

Distincţia făcuta de sociologi se referă tot la două categorii de nevoi: – nevoile – obligaţii care cuprind nevoile legate de cadrul de viaţă şi a căror

satisfacere este vitală (nevoile economice, de securitate şi de stabilitate, de exemplu).

– nevoile – aspiraţii care corespund nevoilor care pot fi satisfăcute într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat şi care permit individului să se ridice deasupra condiţiei sale prezente (nevoile de educaţie şi informare, de exemplu).

Această clasificare este interesantă datorită dinamicii pe care o sesizează şi anume trecerea de la o categorie la alta, facilitate de evoluţia socială.

Sociologii au dat şi o altă interpretare acestei clasificări şi anume faptul că ea reflectă mai degrabă o ordine de prioritate bazată pe criterii sociale şi politice decât ştiinţifice, nevoile existând doar în raport cu obiecte pre-existente.

În cazul particular al nevoii de informare se poate spune că existenţa informaţiilor propuse utilizatorilor determină sentimentul de „lipsă” şi crearea disponibilităţilor psihice, intelectuale şi economice pentru a investi în informaţie. Considerând nevoia ca o lipsă subiectivă, anumite bunuri considerate secundare, cum ar fi informaţia pot fi apreciate ca esenţiale de către anumite categorii de utilizatori sau în anumite societăţi, cu grad de dezvoltare mai înalt.

Pe de altă parte, specialiştii în ştiinţa informării afirmă că este important să se facă o distincţie între nevoile de informare (numite şi nevoi latente) şi cererile de informare (definite ca nevoi recunoscute şi exprimate). Este evident că nevoile de informare sunt mai numeroase deoarece nu toate se transformă în cereri de informare. Acestea sunt şi problemele curente în cadrul comunicării didactice la nivel universitar.

Transformarea unei nevoi de informare în cerere de informare este influenţată de o mulţime extrem de complexă, de variabile, interdependente, care derivă din rolul de interfaţă pe care şi-l asuma un centru de informare şi populaţia utilizatorilor. Multe dintre aceste variabile, cum ar fi cele referitoare la resursele de informare (creşterea literaturii în domeniul acoperit de respectivul centru şi costul literaturii) sau cele privind utilizatorii care urmează să beneficieze de serviciile acestuia (numărul lor şi nivelul educaţional) nu sunt sub controlul centrului de informare.

Aceşti factori trebuie însă recunoscuţi şi consideraţi ca având efect semnifi-cativ asupra factorilor de sistem (accesibilitatea şi costul serviciului, viteza de furnizare a informaţiilor etc.), aflaţi sub controlul managerilor respectivului centru.

Este puţin probabil ca un centru de informare să influenţeze direct nevoile de informare propriilor utilizatori, dar în mod sigur poate influenţa cererile de informare prin:

– evaluarea continuă a măsurii în care cererile reflectă în mod complet şi univoc nevoile de informare, punctul cheie al acestei rezolvări constituindu-l interacţiunea dintre utilizator şi sistemul de informare;

– verificarea periodică a eficienţei activităţilor desfăşurate, respectiv a modului în care serviciile oferite satisfac, prompt şi precis, cererile de informare înaintate de către utilizator centrului.

Aceste exemple atestă faptul că nevoile îşi schimbă forma şi conţinutul în funcţie de evoluţia istorică a structurilor societăţilor unde apar, indiferent de

42

metodologia propusă, nu putem determina într-un studiu privind nevoile de informare ale utilizatorilor decât cererea care este explicită, respectiv nevoile subiective, recunoscute şi exprimate.

O altă sursă de ambiguităţi o reprezintă comportamentul utilizatorului de informaţii, care este asimilat cu reacţia sau atitudinea acestuia.

După Van Slype [3] comportamentul informaţional se defineşte prin „caracteristicile dinamice care permit aprecierea unui individ”. Din acest motiv în anchetele efectuate pentru studiile utilizatorului de informaţii sunt incluse elemente care determină comportamentul acestora:

– informaţiile utilizate (cantitate, calitate, formă etc.); – timpul consumat pentru a se informa; – sursele de informare utilizate (canale convenţionale, colegii invizibile,

frecvenţa etc.); – modalităţi de utilizare a informaţiei (efectivă, imediată, diferită, simplă); – importanţa documentaţiei personale etc. Atitudinea semnifică „predispoziţiile personale, cronice sau durabile, care

orientează percepţia, judecata şi reacţia, deci punctele de vedere permanente sau stabile, pe care se situează un subiect pentru a judeca conţinuturi perceptive ocazionale”. Aceste elemente care sunt proprii fiecărui utilizator de informaţii şi printre care se numără curiozitatea, tenacitatea, dinamismul, spiritul de echipă sau individualismul, autoritatea, creativitatea, dau studiilor privind utilizatorii o dimensiune particulară.

În ceea ce priveşte folosirea noilor tehnologii ale informării şi comunicării în căutarea informaţiei, studiile au evidenţiat câteva aspecte inedite.

– Utilizatorii nu sunt egali în ceea ce priveşte echipamentele informatice de acces la reţele şi chiar dacă sunt bine echipaţi, acest echipament nu corespunde neapărat nevoilor lor; cu alte cuvinte existenţa unui echipament informatic nu implică utilizarea lui sistematică, fiind vorba mai degrabă de o obişnuinţă sau de atracţie pentru instrumental respectiv.

– Utilizatorii apelează la echipamente existente doar dacă au nevoie de ele şi au obţinut deja satisfacţie folosindu-le. Acest comportament poate fi explicat de două motive:

– lipsa de timp pentru a se adapta la un echipament pe care nu-l cunosc sau pentru a exploata un sistem de informare despre care nu se ştie dacă va oferi informaţia căutată;

– afinităţile utilizatorului cu anumite instrumente de căutare (unii preferă să navigheze pe Internet, alţii să interogheze baze de date interne etc.)

– Utilizatorii nu percep corect modul cum funcţionează reţelele şi deci moda-litatea prin care acced la informaţie şi sunt interesaţi numai de informaţia obţinută. Se constată că atunci când se referă la echipamentele pe care le folosesc, utilizatorii evaluează atât instrumentul propriu-zis, cât şi serviciul utilizat şi informaţia regăsită.

Pentru căutarea, obţinerea informaţiilor coexistă două atitudini: – cei „fideli” unui echipament sau serviciu pe care l-au identificat, şi îi

exploatează toate posibilităţile; – cei care asociază diferite surse disponibile, pe care le descoperă singuri sau

la indicaţiile furnizate de colegi; este cazul celor care utilizează Internetul şi sunt familiarizaţi cu navigarea pe hypertext.

43

Utilizatorii din această ultimă categorie sunt cei care au înţeles că o varietate de surse favorizează exhaustivitatea informaţiei. Tot ei sunt cei care fac apel la documentarişti pentru validarea demersului lor; calitatea surselor exploatate, buna orientare a cercetării, verificarea informaţiilor.

Modurile de căutare a informaţiilor pot fi diferite, accesul direct la reţele oferind o libertate majoră utilizatorului, şi anume:

– utilizatorul doreşte să fie total independent şi să-şi gestioneze căutarea singur, cu toate dificultăţile întâlnite şi indiferent de timpul necesar;

– deşi familiarizat cu echipamentele, utilizatorul preferă să delege procesul interogării unui profesionist, lucru explicabil prin dorinţa de rapiditate, lipsa de timp şi preferinţa pentru contacte directe cu un specialist;

– utilizatorul solicită documentaristul la un moment dat al căutării, atunci când îşi dă seama că nu poate merge mai departe singur. El poate fi blocat sau frânat de lipsa de cunoaştere a echipamentelor sau a serviciilor şi face apel la un profesionist pentru a-l „depana”, după care termină singur, în măsura posibilului, cercetarea.

Răspunsurile privind preferinţele în modul de a căuta informaţia au arătat, în procente, o pondere egală (45%) pentru utilizatorii independenţi şi pentru cei care doresc să fie asistaţi de profesionişti, numărul celor care deleagă integral responsa-bilitatea căutării fiind mic (10%).

Noile posibilităţi aduse de reţelele de informare automatizate permit utilizatorilor sa aleagă între a se adresa unui intermediar profesionist pentru căutarea informaţiei sau în a face acest demers neasistat.

„Democratizarea” accesului la informaţie a provocat şi una din temele majore de reflexie, mult discutată în mediile documentare şi anume dacă în aceste condiţii mai este nevoie de specialişti în ştiinţa informării?

Concluziile studiilor privind utilizatorii evidenţiază şi în ce măsura prezenţa reţelelor de informare influenţează procesul medierii documentare.

Accesul la reţele modifică poziţia utilizatorilor: dintr-o atitudine mai degrabă pasivă, la un rol activ.

Şi rolul documentaristului sau al bibliotecarului se redefineşte în funcţie de evoluţiile tehnice dar, mai ales, în funcţie de cererile de informare şi de cunoaşterea utilizatorilor; dintr-un actor privilegiat el intervine ca un complement al instrumen-telor puse la dispoziţia utilizatorilor, pentru a le furniza informaţii complete privind sursele de informare şi pentru a-i însoţi/asistă în lucrările lor sau chiar pentru a prelua cercetarea.

Apariţia noilor surse de informare puse la dispoziţia unui număr mare de utilizatori nu înseamnă neapărat că aceştia sunt întotdeauna bine pregătiţi pentru această libertate de acţiune. Instrumentele de care dispun contribuie în mod esenţial la reducerea timpului consacrat unei cercetări, dar nu pot reduce din complexitatea acesteia.

În consecinţă, succesul unei cercetări se datorează în primul rând cunoaşterii surselor existente şi apoi a echipamentelor. Investigare prealabilă a surselor – iden-tificarea şi selecţionarea într-o manieră metodică a celor cu adevărat interesante pentru propriul domeniu de studiu sau activitate – este indispensabilă şi determinantă pentru întreg procesul cercetării.

44

Există desigur mijloace pentru a evita acest „înec informaţional”, dar această etapă este adesea foarte lungă şi utilizatorii nu au întotdeauna timp suficient sa îi consacre. Cu cât numărul surselor creşte, cu atât vor avea mai puţin timp să le localizeze şi să le evalueze.

Rolul specialistului în ştiinţa informării, a intermediarului profesionist, va consta în primul rând în reperarea/ identificarea şi localizarea surselor „utile” (pentru un individ sau un grup de persoane) şi oferirea unei liste exhaustive de adrese, cu precizarea în detaliu a informaţiilor disponibile. Utilizatorul se va conecta apoi la site-ul unde există sursa de informare, iar specialistul îl va asista, la nevoie, pe parcursul acestui proces.

Studiile privind utilizatorii încearcă să ofere reguli comune în identificarea nevoilor de informare, a comportamentului în căutarea informaţiei precum şi a motivaţiilor şi atitudinilor utilizatorilor.

În ciuda anumitor limitări, ca de exemplu faptul că au în vedere doar utilizatorii reali, fără a putea identifica nevoile de informare ale non-utilizatorilor sau analizele se bazează de regulă pe comportamentul declarat şi nu pe cel observat, studiile privind utilizatorii permit evidenţierea unor concluzii generale privind folosirea surselor de informare, identificarea informaţiilor utile şi cunoaşterea facilităţilor / posibilităţilor de a se informa.

Accesibilitatea şi uşurinţa în folosire a sursei de informare se situează în topul factorilor care influenţează decizia da a folosi sau nu o anumită sursă de informare. Selectarea de către utilizatori a unei surse de utilizatori se bazează aproape exclusiv pe accesibilitatea acesteia; considerentele privind calitatea şi fiabilitatea surselor, deşi importante, sunt secundare. Perceperea accesibilităţii este influenţată de experienţa – cu cât este mai familiarizat cu sursa, cu atât o percepe mai accesibilă. Calitatea sursei de informare, aşa cum este ea percepută de utilizator, va influenţa şi procesul de filtrare (acceptarea sau nu) a informaţiilor conţinute. În privinţa uşurinţei în folosire a sursei, aceasta se bazează pe principiul celui mai mic efort sau legea lui Mooers: o sursă de informare nu va fi folosită dacă pentru utilizator este mai incomod să obţină informaţia decât să nu o folosească.

A doua concluzie majoră este aceea că utilizatorii percep o supraîncărcare cu informaţii; sunt confruntaţi cu mai multă informaţie, din mai multe surse, pe care nu pot să le „stăpânească”, adică să identifice, localizeze, citească şi să asimileze informaţia. În aceste condiţii utilizatorii au nevoie de informaţii selective, adică evaluate şi eventual sintetizate. În acelaşi timp, informaţia trebuie să fie actuală, deci obţinută rapid şi eficient.

A treia concluzie relevă că educaţia utilizatorilor pentru a şti să folosească sursele de informare este o zonă relativ neglijată. Studiile au arătat că există mari segmente de populaţie care nu cunosc existenţa variatelor mijloace de comunicare pentru a obţine informaţia, iar dacă le utilizează, nu o fac în întregime, pentru că nu recunosc şi nu înţeleg toate facilităţile pe care le oferă acestea.

Aşadar revine [1, 2, 3] ideea supraîncărcării cu informaţie, de unde cererea de reformare a învăţământului în direcţia unei simplificări care să sintetizeze cunoaşterea. Pe de altă parte, se configurează ideea creşterii ponderii componentei vizuale, a utilizării în învăţământ a documentelor multimedia, a ilustrării cu exemple, a interactivităţii sporite, a caracterului mai puţin formal, a stimulării muncii în

45

echipă, în cadrul unor proiecte [4]. Configurează modelul comunicării didactice „centrate pe student”, iar tipologiile utilizatorilor de informaţie, care sunt studenţii, se dovedesc a fi tot mai variate mai ales în condiţiile „masificării” învăţământului superior (de la 101 facultăţi şi colegii în 1990, la 361 numai până în 1998) [5].

Un segment tot mai important al comunicării universitare îl reprezintă învăţă-mântul la distanţă şi prefigurarea „universităţii virtuale” [6]. Noile medii de învăţare şi noile tehnologii de educaţie, în particular învăţământul deschis la distanţă, pot fi considerate ca o potenţială soluţie pentru a veni în întâmpinarea problemelor privind dificultăţile de a găsi resurse pentru acoperirea lipsei edificiilor de învăţământ, a materialelor educaţionale (biblioteci, laboratoare, hardware şi software etc.). De asemenea, aceste probleme privesc deopotrivă standardul de viaţă scăzut al studenţilor, care în multe cazuri este insuficient pentru a răspunde nevoilor de învăţare.

Noile rezultate în domeniul tehnologiei informaţiei şi telecomunicaţiilor au deschis noi căi pentru învăţământul la distanţă, care a câştigat noi arii de dezvoltare şi răspândire. Instrumentele puternice ale telecomunicaţiilor şi accesul rapid la o largă varietate de resurse de informaţie au creat posibilitatea furnizării unui proces educaţional interactiv.

Formarea studentului/cursantului pentru societatea de mâine impune noi forme de învăţământ, în particular universităţi virtuale care implică noi tehnologii şi forme de predare, învăţare şi evaluare.

Învăţământul electronic este noua tendinţă în evoluţia procesului educaţional şi o nouă etapă a revoluţiei digitale. Noile tehnologii în domeniul comunicaţiei şi în special Internetul au dus la o profundă modificare a modului de învăţare a studentului şi a modului de predare a profesorului.

Transformarea Internetului într-un mediu de transmitere a informaţiei pentru studenţi a permis eliminarea timpului alocat deplasării până la facultate şi studiul la orice oră.

Dintre avantajele implementării învăţământului prin intermediul Internetului menţionăm:

– creşterea calităţii învăţământului datorită accesului la materiale mai numeroase într-un timp mai scurt şi a interacţiunii directe cu profesorul;

– posibilitatea accesului la procesul de învăţământ de oriunde şi în orice moment al zilei;

– reducerea costurilor de călătorie, cazare şi educaţie; – reducerea timpului alocat educaţiei în condiţiile menţinerii calităţii prestaţiilor; – creşterea flexibilităţii procesului de învăţământ şi o mai rapidă adaptare la

necesităţile societăţii; În procesul de integrare a învăţământului în mediul Internet trebuie să se aibă

în vedere un număr de factori care variază de la un curs la altul. În funcţie de aceştia se decide modalitatea de implementare a e-learning-ului în instituţii. Trebuie avut în vedere dacă sunt îndeplinite următoarele:

1. Cursul este deja predat în clasă prin modalităţile clasice şi predarea va consta într-o modificare de formă şi nu de fond. Prin asta însemnând că prezentarea cursului ce are loc în clasă se va transmite şi prin intermediul Internetului (videoconferinţă) către cursanţii aflaţi la distanţă fără a aduce modificări modului

46

de predare, a materialelor şi a modalităţilor de evaluare. Deşi această abordare utili-zează noile tehnologii nu foloseşte la un nivel maxim toate avantajele oferite de Internet;

2. Cursul este deja predat în clasă, dar se doreşte convertirea acestuia într-un format accesibil şi disponibil pe Internet oferind posibilitatea unei interactivităţi sporite. Avantajul acestei alegeri este posibilitatea de a profita de toate oportunităţile oferite de mediul Internet incluzând învăţarea oriunde, la orice moment al zilei şi cu un cost redus. Această alegere constă în transformarea manualelor în unele virtuale şi publicarea lor pe Internet, precum şi publicarea unor materiale vizuale şi auditive;

3. Se doreşte mutarea cursurilor ce au loc în clasele clasice în clasele virtuale. În aceste condiţii se utilizează materiale didactice variate cu o interactivitate crescută ce pot fi parcurse după placul cursantului, precum şi conferinţa video, audio, tabla virtuală comună, utilizarea unor aplicaţii în comun, texte on-line, comunicarea prin intermediul listelor electronice de discuţii cu profesorul şi restul clasei, vizitarea de pagini web în comun etc.

În vederea implementării învăţământului electronic este necesară studierea condiţiilor existente în cadrul instituţiei de învăţământ şi a specificului studenţilor.

Instituţia de învăţământ trebuie să analizeze: – spaţiile deţinute raportate la numărul de studenţi; – dotarea tehnică (calculatoare, videoproiectoare, scanare, camere video etc.); – gradul de cunoaştere şi de disponibilitate din partea profesorilor şi a admi-

nistraţiei pentru utilizarea noilor mijloace de comunicare; – costurile angajării de specialişti pentru conversia materialelor într-o formă

mai potrivită mediului Internet; – conexiunea la Internet. De asemenea, trebuie să se analizeze condiţiile în care studenţii urmează să

frecventeze clasele virtuale: – dotarea tehnică la care aceştia au acces (calculator, imprimantă, scaner,

microfon, difuzor) şi care este punctul de acces; – conexiunea la Internet (cablu, telefon); – timpul alocat procesului de învăţare; – gradul de cunoaştere a programelor informatice utilizate în cadrul e-learning-ului. În funcţie de răspunsul la aceste întrebări se optează pentru o integrare mai

mare sau mai mică a învăţământului electronic în procesul tradiţional de predare putând să se ajungă la înlocuirea totală a învăţământului în clase.

În vederea integrării complete a unei instituţii de învăţământ superior în mediul Internet trebuie să se aibă în vedere următoarele activităţi:

1. Admitere; 2. Administrativ; 3. Cursuri; 4. Biblioteca virtuală; 5. Activităţi extracurriculare; 6. Practica. Toate acestea urmează a fi integrate în mediul Internet prin realizarea unui

intranet conectat la Internet care să ofere posibilitatea modificării informaţiilor de către profesori şi de către angajaţii din diferite departamente, iar prin intermediul

47

Internetului să se ofere posibilitatea conectării la baza de date a instituţiei de învăţământ superior de către studenţi.

Secţiunea dedicată admiterii în instituţia de învăţământ superior trebuie să conţină informaţii privind:

1. Prezentarea facultăţilor, a specializărilor şi a tematicii cursurilor ce vor fi studiate în cadrul diferitelor facultăţi;

2. Prezentarea domeniilor în care se poate lucra după terminarea facultăţii; 3. Condiţiile admiterii, testele şi notele din anii trecuţi; 4. Date limită pentru înscrieri, examene şi aflarea rezultatelor; 5. Situaţia fiecărei persoane înscrise şi evoluţia dosarelor; Secţiunea dedicată laturii administrative din activitatea unei instituţii de

învăţământ trebuie să conţină informaţii privind: 1. Notele obţinute în cadrul examenelor; 2. Orarul facultăţilor şi o prezentare a cursurilor; 3. Orarul secretariatelor şi posibilitatea de a trimite întrebări prin poşta

electronică personalului ce lucrează în cadrul acestora; 4. Posibilitatea de a onora plăţi/taxe în contul instituţiei de învăţământ

superior prin cărţi de debit/credit şi transfer bancar; 5. Transmiterea de mesaje studenţilor privind oportunităţi de burse, angajări,

cercetări ştiinţifice. Sesiunea dedicată cursurilor unei instituţii de învăţământ superior trebuie să

conţină informaţii privind: 1. Numele cursului, descriere, numărul de credite, curriculum vitae al

profesorilor ce urmează să predea cursul; 2. Condiţiile de absolvire a cursului; 3. Cursurile sunt listate pe măsură ce urmează a fi predate; 4. Sunt prezentate teste de evaluare a cunoştinţelor; 5. Se oferă materiale suplimentare; 6. Se dau spre realizare teme; 7. Evaluarea în timp a prezenţei studenţilor şi a activităţii de învăţare on-line; 8. Lista cu ceilalţi participanţi la curs ce pot fi contactaţi prin poşta

electronică sau mesageria rapidă; 9. Adresa de contact a profesorilor şi a materiei; 10. Chestionar de evaluare a profesorilor şi a materiei (se păstrează anonimatul). Bibliotecile digitale, multimedia şi abilităţile exteriorizate schimbă sensibil

perspectiva asupra practicii educaţionale. Accesul on-line permite efectuarea de căutări, nu doar local, ci şi la distanţă, având de a face cu o delocalizare documentară: instalat în faţă unui calculator şi nu rătăcind printr-un labirint de fişiere tradiţionale a căror funcţionalitate rămâne deseori confuzia pentru el, utilizatorul poate accesa o varietate de informaţii sub formă de text, imagine şi chiar sunet, stocate de calcula-toare aflate în diverse părţi ale globului. Acest lucru necesita însă, pe lângă echipa-mente performante, o familiarizare a publicului cu utilizarea lor, cu diferite soft-uri de regăsire, cu principiile regăsirii on-line, deci implicit existenţa unui puternic pol al intermedierii, asigurat de specialiştii în ştiinţa informării, capabili să ofere în

48

orice moment răspunsuri şi soluţii adecvate. În concluzie, bibliotecile pot valorifica adecvat facilităţile oferite de accesul on-line la informaţie prin:

– achiziţionarea unor sisteme cu interferenţe OPAC (On-line Public Acces Catalogue) bine reprezentate şi contribuţii (prin studii de evaluare a utilizării) la ameliorarea performanţei acestora;

– conectarea la Internet; – oferirea unui acces liber la OPAC-ul propriu pentru utilizatorii aflaţi la distanţă; – editarea de instrumente de informare sau realizarea de programe tutoriale

pentru iniţierea în consultarea catalogului on-line şi în specificul cercetării docu-mentare în Internet;

– o politică de marketing care să vizeze promovarea accesului on-line; – asigurarea unei intermedieri umane active în timpul procesului de căutare,

centrată în special pe utilizatori neiniţiaţi; – crearea de homepage-uri care să se încadreze în filosofia generală a unei

structuri biblioteconomice; – folosirea mesageriei electronice pentru stabilirea de contacte pe plan

naţional şi internaţional cu membrii comunităţii profesionale, pentru promovarea schimbului on-line de informaţii şi documente;

– conectarea la baze de date comerciale de interes pentru publicul propriu. Secţiunea dedicată bibliotecii virtuale a unei instituţii de învăţământ superior

trebuie să continue: – autorii şi titlurile de cărţi ce pot fi consultate on-line şi în cadrul bibliotecii

tradiţionale; – posibilitatea de a achiziţiona cărţile în format fizic, opţiune ce poate asigura

instituţiei de învăţământ superior venituri; – posibilitatea de a citi cărţile on-line într-un format adecvat care să permită

realizarea de menţiuni textului original şi testarea cititorului, precum şi trimiteri la materialele bibliografice tot în format electronic;

– posibilitatea de a solicita achiziţia de către bibliotecă a anumitor cărţi considerate de către student importante;

– realizarea unui top a celor mai solicitate cărţi din cadrul bibliotecii virtuale şi menţionarea numărului de cereri.

Secţiunea dedicată activităţilor extracurriculare trebuie să conţină: – anunţarea diferitelor şcoli de vară sau iarnă organizate de către instituţia de

învăţământ superior sau alte organizaţii; – informaţii privind organizaţii nonguvernamentale ce îşi desfăşoară activitatea

în cadrul instituţiei respective sau chiar şi în alte instituţii; Secţiunea dedicată activităţilor practice ce trebuie să fie desfăşurate de către

studenţi conţine: – listarea firmelor care au anunţat că acceptă persoane pentru a realiza practica

în întreprinderea sau instituţia lor; – posturile disponibile; – cursurile pentru care sunt destinate posturile de practică. Efectele introducerii e-learningu-lui sunt evidente în timp relativ scurt (numărul

mare de studenţi), iar efectele pe termen lung sunt crearea unui spaţiu al <universi-tăţilor fără sedii, legate (mai întâi) de oameni şi de idei>.

49

2. Atitudinea faţă de mijloacele şi nevoile de informare ale studenţilor şi opţiunile lor în raport cu modalităţile de comunicare didactică

Studiu de caz în Universitatea Spiru Haret

Întrucât reuşita comunicării didactice este condiţionata de profilul psihologic

al studentului mediu, aşadar nu supradotat şi cu o educaţie din familie şi liceu care îl situează sub aspect intelectual în categoria majoritară, ne-am propus să înţelegem şi să prezentam tendinţele care se manifestă la generaţia de 19-20 de ani.

Am cerut studenţilor să completeze două chestionare (în anexe). Primul urmăreşte evidenţierea obişnuinţelor legate de informarea curentă şi aptitudinile de comunicare ale studenţilor. Am dorit să observăm care este raportul dintre lectura tradiţională şi utilizarea computerului, cum se ierarhizează consumul de media, dacă studenţii sunt dispuşi să asculte o comunicare orală cu caracter cultural sau ştiinţific fără a fi constrânşi şi dacă ei apreciază că dispun de abilităţi de comunicare orală în public.

Al doilea chestionar a urmărit nevoile pe care le exprimă tinerii în raport cu învăţământul universitar din punct de vedere al comunicării. Acest chestionar vizează înţelegerea felului în care îşi reprezintă studenţii un învăţământ performant şi eficient din punctual lor de vedere. Au răspuns la chestionar 150 de studenţi din anul I la sfârşitul primului semestru de experienţă universitară, din cadrul Facultăţii de Filosofie şi Jurnalism.

Întrebaţi dacă preferă un manual tipărit sau unul accesibil prin Internet, 98% dintre respondenţi au declarat că aleg cartea tipărita. Acest lucru arată că practica informării tradiţionale este încă dominantă, cel puţin în nevoile de învăţare. Totuşi, apare un paradox, pentru că la întrebarea „Când aveţi de prezentat un referat pentru seminar, de unde vă informaţi?” 36% au declarat că se informează prin Internet.

În privinţa informării cu caracter general, legate de nevoile curente şi de cele de infotaintment, 30% dintre subiecţi pun pe primul loc televiziunea ca sursă de informare, 26% nominalizează ca sursă Internet-ul, iar restul presa (radio + presa scrisă). Rezultă o predilecţie pentru audio-vizual în raport cu informarea prin presa scrisă.

Puşi în situaţia de a alege între o carte şi un CD, 45% ar alege a doua variantă, iar restul cartea imprimată.

Întrebaţi dacă au participat vreodată la o conferinţă fără a fi obligaţi, 97% au recunoscut că nu au asistat niciodată la un asemenea eveniment cultural.

Rezultă inapetenţa pentru comunicare orală tradiţională, publică, prin care se transmit informaţii ştiinţifice sau culturale, cu sau fără suport vizual.

În schimb 68% dintre repondenţi cred că ar fi capabili, dacă li s-ar impune, să susţină un discurs în public, pe o temă aleasă de ei, cu durata de 30 de minute.

Cu privire la comunicarea în domeniul informării punctuale (legate de programul de studii, de orar, examene, bibliografie ş.a.), 80% apelează pentru comunicare directă sau prin telefon cu secretariatul.

50

Din răspunsurile privitoare la numărul de ore alocate calculatorului, rezultă că 15% dintre studenţi nu au computer şi nu ştiu să-l folosească, 60% declară că folosesc în diferite scopuri calculatorul 1-2 ore zilnic, 20% între 3 şi 4 ore, iar restul 5 sau mai multe ore zilnic.

Se observă că această generaţie este familiarizată în proporţie covârşitoare cu comunicarea electronică, fapt care influenţează tipul de atenţie, predilecţia pentru componenta vizuală a comunicării şi nevoia de interactivitate. Răspunsurile privind informarea prin Internet în legătură cu tot ce priveşte organizarea vieţii universitare confirmă constatarea.

Întrebaţi dacă în formarea universitară preferă o prelegere sau un curs interactiv, 96% se declară mai interesaţi de a doua variantă, deşi experienţa didactică arată că numai un procent mic este cooperant în acest sens. Totuşi, chiar şi cei inactivi îşi reprezintă formarea universitară ideală ca mizând pe ineractivitate, cel puţin ca principii. Pe de altă parte, invitaţi să explice ce înţeleg prin interactivitate, subiecţii nu au putut răspunde.

Subiecţilor li s-a cerut să reflecteze asupra unui model de formare convenabil din punctul lor de vedere, precizând raporturile dintre teorie, informaţia cu aplica-bilitate practică, activitatea de laborator, cultura generală şi comunicarea vizuală.

Rezultatele arată astfel: – 10% dintre respondenţi cred că teoria trebuie să reprezinte între 5 şi 10%

din formarea lor, privilegiind activitatea practică (între 60 şi 30%); – 15% dintre studenţii care au răspuns la chestionare cred că teoria trebuie să

reprezinte 15-20% din pregătirea lor; – 55% consideră că teoria trebuie să ocupe în programa lor 25-30%; – 20% acordă teoriei 40 -50% din trebuinţele formării universitare; – nici un repondent nu consideră necesar un procent de 60% sau mai mare; – majoritatea repondenţilor ar dori ca informaţia cu aplicabilitate practică să

reprezinte între 60 şi 20% din formarea lor; – activităţile de laborator sunt considerate utile în procente care nu depăşesc

30% şi nu coboară sub 15%; – cultura generală, consideră studenţii, trebuie / poate să reprezinte procente

cuprinse între 5 şi 25% iar educaţia cu recurs la mijloacele vizuale ar fi agreată în proporţie de 10-30% în formarea universitară, aşadar nu ocupă un loc atât de important pe cât ar fi fost de aşteptat judecând după numărul celor care folosesc computerul şi numărul de ore dedicate zilnic acestuia;

– în privinţa accesibilităţii limbajului folosit în comunicarea didactică, în prelegeri, studenţii din anul I declară, într-un procent de peste 90% că disciplinele jurnalistice nu ridică probleme de receptare dar că în privinţa disciplinelor filosofice şi a logicii au mari dificultăţi de înţelegere.

51

* * *

Rezultatele studiului conduc la concluzia că în privinţa comunicării în

învăţământul universitar se impune o eficientizare a informării punctuale şi precise prin Internet în legătură cu tot ce priveşte bibliografiile, programele analitice, anunţurile privind diferite alte activităţi didactice sau aferente, ca răspuns la o nevoie formulată clar de majoritatea repondenţilor.

Încă nu se manifestă o presiune în legătură cu utilizarea unei biblioteci virtuale, dat fiind că lectura textului tipărit încă este o practică a majorităţii, dar se poate reflecta asupra preferinţei unui procent însemnat de repondenţi pentru cartea pe CD.

Dată fiind atitudinea faţă de componenţa teoretică a formării universitare şi nevoia exprimată de informaţie punctuală, aplicabilă prin competente concrete, constatăm un anume pragmatism al repondenţilor. Întrucât programa didactică nu poate fi adaptată la această tendinţă, rămâne de reflectat la o adaptare a limbajului, în măsura în care natura disciplinei permite o expresie mai accesibilă, o simplificare sau o explicitare suplimentară.

BIBLIOGRAFIE

1. Ortega y Gasset Jose, Misiunea Universităţii, Editura Univers, Bucureşti, 1999. 2. Clark Burton R, Spre o universitate antreprenorială, Editura Paideia, Bucureşti, 2000. 3. Mndeal Rodica, Nevoi de informare, comportament informaţional şi atitudinea

utilizatorilor, în „Studia Bibliologica Valahica”, Târgovişte, 2004. 4. Furdui Oana Pusa, Identitatea tinerilor şi cultura postmodernă, în „Revista

Română de Ştiinţe ale Comunicării”, nr. 1, 2003. 5. Vlăsceanu Lazăr, Dima Ana-Maria, Întâlnire cu studenţii, Universitas (Program

Phare), Editura Paideia, 2000. 6. Erich Agnes, Noile tehnologii în sprijinul învăţării, în „Studia Bibliologica

Valahica”, Târgovişte, 2004.

52

ANEXE:

Chestionar 1 1. Între a citi un manual şi a-l vedea pe Internet ce variantă preferaţi? 2. Câte ore petreceţi zilnic în faţă computerului? 3. Când aveţi de prezentat un referat de unde vă informaţi? 4. Preferaţi să primiţi informaţiile privitoare la orar, programe analitice,

bibliografie, programe de examene la telefon, la secretariat sau prin Internet? 5. Dacă aţi avea de ales între o carte şi un C.D. – cu componenta audio-

vizuală, ce aţi alege? 6. Preferaţi o prelegere sau un curs interactiv? 7. Când vreţi să vă informaţi recurgeţi la carte, presă, radio, TV, Internet ? (în

ordine ierarhică)?

Chestionar 2 1. Cum aţi vrea să fie formaţia universitară? – Cât la sută teorie; – Cât la sută informaţie cu aplicare practică; – Cât la sută activitate de laborator; – Cât la sută cultură generală; – Cât la sută comunicare vizuală. 2. Aţi dori o instrucţie în care să domine comunicarea – informarea prin

celular? De ce? 3. Limbajul folosit de profesori vi se pare accesibil? – La ce materii da. – La ce materii nu. 4. Aţi fost vreodată la o conferinţă fără a fi obligat? 5. Aţi putea ţine un discurs de o jumătate de oră în faţă unei săli pline, pe o

temă dată?

53

CONCEPŢII SEMIOTICE: DE LA SEMNELE LINGVISTICE LA SEMNELE PUBLICITARE

Lector univ. drd. Sofia Georgescu

ABSTRACT The text is a diachronic approach to the origin and evolution of the semiotic sign.

Starting with a philosophical approach, the text focuses on the linguistic and advertising sign, emphasizing the main theories and the relation between the linguistic sign and the advertising one. It is to this purpose that we have considered it’s important to mention the significant contributions of authors like A. Augustin, F. de Saussure, Ch. Peirce, R. Barthes, G. Peninou, U. Eco and many others.

Semiotica, în cadrul ştiinţelor umaniste, este o disciplină relativ tânără, care

s-a eliberat de sub tutela altor ştiinţe şi a fost declarată autonomă la începutul secolului al XIX-lea. Această tinereţe a sa, deşi nu îi permite să se bucure de legiti-mitatea mai vechilor disciplinelor precum filosofia, medicina, matematica şi fizica, nici nu o împiedică să evolueze, să ajute la o mai bună percepere a aspectelor legate de procesul comunicării umane şi nici nu-i contestă rădăcinile, care trebuie căutate în Antichitate.

Evoluţia semioticii nu trebuie înţeleasă doar ca o sumă a teoriilor legate de semn sau de construirea semnificaţiei, ci şi ca o extindere a sa, peste graniţele altor domenii decât cele tradiţionale.

Aşa cum am afirmat anterior, strămoşii semioticii trebuie căutaţi în Grecia Antică, în medicină şi în filosofie, mai exact în filosofia limbajului. Obiectul de cercetare al semioticii, semnul, a trezit interesul oamenilor din cele mai vechi timpuri, ceea ce a dus la apariţia numeroaselor dispute, definiţii şi clasificări.

Aplecarea asupra studierii semnelor în termeni nemedicali a devenit o preocupare a filosofilor încă din Antichitate, mai exact din jurul epocii lui Platon şi Aristotel (384-322 î.Hr.). În timp ce Platon, Aristotel şi filosofii stoici sunt consideraţi precursorii semioticii, Aurelius Augustinus este etichetat de către Tzvetan Todorov ca întemeietor al semioticii: „un moment pe care îl consider privilegiat (…) naşterea semioticii în opera Sfântului Augustin”1

Filosoful şi gânditorul religios Aurelius Augustinus -Sf. Augustin– (354-430 d.Hr.) nu se apleacă asupra studierii semnului şi cuvântului pentru a le demonstra virtuţile, ci o face tangenţial, obiectivul său fiind domeniul religios. Totuşi, Sfântul Augustin reuşeşte, pe de-o parte, să stabilească un raport între gândire şi limbaj, între vorbire şi învăţare, iar pe de altă parte, lansează o critică a limbajului, din cauza neputinţei sale de a semnifica mai mult, propunând ca singură alternativă tăcerea, dar tăcerea cuvintelor. Spre deosebire de înaintaşii săi, Aristotel şi stoicii, care prezentau semnul în calitate de obiect al unei descrieri statice, Augustin defineşte semnul verbal prin lansarea relaţiei locuitor/ interlocutor, ceea ce îi atribuie doctrinei sale caracterul

1 T. Todorov, Teorii ale simbolului, Traducere Murgu M., Prefaţă Carpov M.,

Editura Univers, Bucureşti, 1983, p. 23.

54

unei teorii a comunicării. Pentru a stabili raportul dintre gândire şi limbaj, de care aminteam mai sus, autorul porneşte de la premisa că toate cunoştinţele sunt vehi-culate prin intermediul limbajului, deci cu ajutorul cuvântului, iar gândirea se diferenţiază de limbaj şi de toate celelalte semne prin care ea se manifestă. Pentru Aurelius Augustinus, lumea este alcătuită din semne şi din lucruri („signa” si „res”), însă un lucru îşi dobândeşte statutul de semn numai atunci când are capacitatea de a semnifica ceva. Inteligibilitatea semnului este dependentă, când se are în vedere cunoaşterea intelectuală, de o cunoştinţă convenţională a lucrului semnificat, „căci atunci când ni se dă un semn, dacă acesta mă găseşte neştiutor de lucrul al cărui semn este, nu mă poate învăţa nimic”2. În cazul în care se are în vedere posedarea unei noţiuni sensibile, aceasta este legată în mod direct de experienţă, de constatarea faptelor.

În lucrarea De dialectica, după ce defineşte cuvântul ca semn, prin capacitatea sa de semnificare, după ce subliniază faptul că forţa de impresionare a cuvântului se află în ceea ce el semnifică, gânditorul latin descrie semnul ca fiind „ceea ce se arată pe sine însuşi simţurilor şi, în afară de sine, mai indică spiritului şi altceva”3. Cu alte cuvinte, semnul este ceva care face referire la altceva, aşa cum mult mai târziu ne va învăţa Ch. S. Peirce.

În cazul semnului lingvistic, Augustin susţine în lucrarea De Magistro (X, 34) că factorii constitutivi ai semnului lingvistic sunt sonus şi significatio, remarcă ce prezintă, indirect, semnul lingvistic ca pe o entitate cu două feţe, concepţie pe care în secolul al XIX-lea o va readuce în discuţie, din altă perspectivă, lingvistul elveţian Ferdinand de Saussure. Lui Augustin îi datorăm, printre altele, şi lărgirea graniţei în prezentarea semnului, dezrobindu-l de accepţiunea particulară, din acea vreme, de indiciu judiciar. Mergând pe urmele operei lui Augustin, aflăm că un cuvânt (lat. verbum), deci un semn, este alcătuit din interacţiunea a trei elemente: dictio (în traducere aproximativa, „complex sonor”), dicibile („concept”) şi res („referentul” semioticienilor moderni), iar procesul de semnificare este rezultatul interacţiunii dintre un semn, un obiect mental sau material exterior lui şi raţiunea umană. Această viziune anticipează, cu mai bine de un mileniu în urmă, celebrul triunghi semiotic ce avea să facă carieră în semantica modernă şi care reprezintă raporturile dintre realitate (referent)-gândire (concept)– limbă (simbol). Totuşi, această viziune nu ne permite să-l considerăm pe Augustin părintele concepţiei triadice a relaţiei de semnificare căci, înaintea sa, Aristotel afirmase (în Poetica) că semnul reprezintă îmbinarea simultană a trei dimensiuni: componenta fizică propriu-zisă, referentul şi semnificaţia.

Dincolo de eclectismul şi psihologismul ce caracterizează opera lui Augustin, explicarea semnului, destul de greoaie, generează o ambiguitate în privinţa celor patru termeni: verbum, dicibile, dictio, res. Încercând să înlăture această ambiguitate, filosoful creează o altă imprecizie: „cea a sensului aparţinând în acelaşi timp procesului de comunicare şi celui de desemnare.”4

2 Augustin, De magistro, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p.105. 3 Ibidem. 4 Tzvetan Todorov, Teorii ale simbolului, traducere de M. Murgu, cu o prefaţă de

M. Carpov, Editura Univers, Bucureşti, 1983, p. 53.

55

Tot gânditorului religios Sf. Augustin îi datorăm şi dihotomia dintre semnele naturale şi semnele convenţionale, cu alte cuvinte distincţia dintre simptome, semnalele animalelor şi semnele de factură umană, precum şi adoptarea concepţiei „potrivit căreia există o componentă interpretativă în totalitatea procesului de reprezentare.”5

PANSEMIOTICA Revenind la taxinomia semnelor, Augustin defineşte semnele naturale ca

fiind acelea care, „fără intenţie şi fără nici o dorinţă de a semnifica, determină, plecând de la ele însele, cunoaşterea a altceva decât ele”6 (Această definiţie este susţinută cu un exemplu simplu, pe care îl întâlnim şi în semiotica stoicilor: fumul ca semn al focului), semnele instituite (convenţionale), acelea pe care „toate vieţui-toarele şi le trimit una alteia, pentru a arăta clar (…) reacţiile propriului psihism, fie senzoriale, fie mentale, de orice fel”7, şi semnele verbale destinate comunicării umane, semne dintre care „unele ţin de simţul văzului, cele mai multe – de auz, foarte puţine – de celelalte simţuri”8.

Privind în ansamblu opera lui Augustin, putem afirma că acesta a subliniat caracterul semiotic al limbajului sonor, superioritatea sa, rezultat al capacităţii de a exprima realul şi imaginarul, concretul şi abstractul, prezentul, trecutul şi viitorul, capacitatea de a vorbi despre sine însuşi, ca metalimbaj, prin „reflexivitate”.

La începutul secolului al XVII-lea, filosoful englez John Locke (1632-1704), părintele empirismului, care şi-a propus să faciliteze înţelegerea interconexiunii dintre reprezentare şi cunoaştere, a introdus studiul teoretic al semnelor în filosofie şi a lansat ideea (care de regulă îi este atribuită lui F. de Saussure) de a se constitui o ştiinţă a semnelor, care să studieze cuvintele, semne prin care omul ajunge la cunoaşterea naturii şi, implicit, la cunoaşterea sa. În cartea a III-a a lucrării Eseu asupra intelectului omenesc, filosoful englez defineşte limba drept un sistem de semne, corelat cu un sistem de idei. Semnele sunt cuvintele, organizate social, alcătuite din sunete articulate şi din idei (semnificaţia), utilizate în procesul comunicării. Deoarece complexul sonor şi cuvintele aparţin unor planuri diferite, Locke afirmă că legătura dintre ele este „arbitrară” (termen utilizat pentru prima dată!) şi „voluntară”. Deşi ambiţios, obiectivul lui John Locke a început să prindă contur după o perioadă destul de lungă, când ideile lingvistului elveţian, Ferdinand de Saussure (1857-1913) şi ale filosofului american, Charles S. Peirce (1839-1914) „au ajuns să constituie baza necesară circumscrierii unui câmp autonom de investigaţie, ce a urmărit să înţeleagă structurile care fundamentează deopotrivă producerea şi interpretarea semnelor.”9

5 Th. A. Sebeok, Semnele: O introducere în semiotică, Traducere Mărculescu S.,

Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 21. 6 Augustin, De doctrina christiana, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 111. 7 Idem, p.113. 8 Ibidem, p.13. 9 Thomas A. Sebeok, op.cit., p. 16.

56

Şi în secolul al XVIII-lea, analiza semnului lingvistic a constituit o preocupare pentru numeroşi cercetători. Astfel, Cesar Chesneau de Condillac, pentru care semnul este cuvânt, stabileşte o nouă clasificare a semnelor, în funcţie de ceea ce le generează şi de raportul cu noţiunile exprimate. El distinge semne accidentale (legate în mod accidental de anumite idei), naturale, cele produse de afect, şi semne instituţionale, cele care se bazează pe un raport arbitrar cu noţiunile exprimate.

O altă abordare a semnului este cea cu privire la explicarea cauzelor care au generat înlocuirea progresivă a semnelor motivate cu cele arbitrare şi convenţionale. Această abordare, precum şi concepţia că arbitrarul este parţial corectat prin moti-varea relativă, în cazul termenilor derivaţi şi compuşi, îi aparţine lui James Harris, principalul reprezentant englez al teoriei gramaticii universale. Dacă perspectiva lui C. C. de Condillac nu are un puternic ecou în epocă, cea a lui J. Harris este reprezentativă, ţinând cont de faptul că, pe de o parte, el defineşte cuvântul drept semn al unor idei generale, subliniază caracterul convenţional al raportului dintre complexul sonor şi sens, explicând avantajele lui, iar, pe de altă parte, încearcă să demonstreze universalitatea limbilor, care se manifestă în forme specifice în fiecare limbă, ca urmare a acţiunii mai multor factori: istorici, geografici, sociali, psihici.

Secolul al XVIII-lea se caracterizează, în general, prin înregistrarea unor mari progrese în privinţa alcătuirii unui nou tip de gramatică generală, pe baze inductive, prin integrarea gramaticilor empirice în gramatica universală. Astfel, se naşte studiul comparativ al limbilor şi se formulează primele teze privind legătura genetică a limbilor indo-europene.

Refuzând falsele clarităţi, rediscutarea aceloraşi teze din alte perspective sau atenţia acordată concatenării faptelor, Ferdinand de Saussure adoptă în lingvistică poziţia menţionată de Darwin, la sfârşitul Autobiografiei sale. Mai exact, el încearcă să găsească linia de mijloc între scepticism şi imaginaţie încrezătoare, considerând chiar şi tezele general admise drept ipoteze, iar ipotezele drept teze posibile, susceptibile de a fi cercetate, verificate şi dezvoltate.

Având drept punct de plecare concepţia că lingvistica poate deveni modelul general al oricărei semiologii şi detaşându-se de greşelile lingviştilor anteriori, de a nu face nici o dihotomie între sunet şi limbă sau între limbă şi ortografie, Saussure va reconsidera legile şi principiile generale ale lingvisticii, pentru a le generaliza ulterior la nivel semiotic. El depăşeşte stadiile metodologice ale gramaticii şi filologiei comparative, cărora le recunoaşte meritele, elaborând o nouă teorie, în centrul căreia va plasa instituţia sui generis a limbii: ,,(...) o comoară depusă de practica vorbirii în subiecţii ce aparţin uneia şi aceleiaşi comunităţi, un sistem gramatical ce există virtual în fiecare creier sau mai bine zis în creierele unui ansamblu de indivizi (...)”10.

Una dintre înnoirile majore aduse de F. de Saussure lingvisticii moderne şi semiologiei, ,,o ştiinţă care studiază viaţa semnelor în viaţa socială„11, este marcată de definirea şi descrierea semnului lingvistic: ,,Semnul lingvistic nu uneşte un lucru

10 Idem, p. 39. 11 Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, Traducere şi prefaţă

I. Tarabac, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 41.

57

cu un nume, ci un concept cu o imagine acustică. (…) Semnul lingvistic este o entitate psihică cu două feţe” 12. Astfel, prin intermediul celor două elemente, «concept» şi «imagine acustică», pentru care ulterior va propune termenul generic de semn (deşi fiecărui termen îi atribuie câte o denumire «semnificant» şi «semnificat»), este fixat un model bilateral, relaţional. Semnificatul este o redenumire a conceptului, a părţii abstracte a semnului, pe când celălalt termen, semnificantul, este ,,faţa” senzorială, imaginea acustică, reprezentarea concretă a conceptului prin cuvânt, faptul lingvistic. În terminologia definită de Saussure, semnul reprezintă o combinaţie dintre concept şi imaginea acustică, dar, prin folosirea curentă, semnul desemnează numai imaginea acustică. Totodată, Saussure, în definiţia dată semnului, subliniază un aspect paradoxal al problemei: pe de o parte, semnificatul se defineşte drept contrapondere a semnificantului în cadrul aceluiaşi semn şi, pe de altă parte, semnul, ca unitate a celor două elemente ale sale, este el însuşi contraponderea celorlalte semne în cadrul limbii din care face parte.

În esenţă, semnul lingvistic saussurian este expresia relaţiei arbitrare dintre semnificant şi semnificat (un artificiu de comunicare13, cum îl numeşte Umberto Eco) şi se caracterizează prin linearitatea semnificantului, arbitrarul relaţiei dintre semnificant şi semnificat, imutabilitate şi mutabilitate.

Deşi, formularea sa marchează începutul unei noi epoci în ştiinţele umaniste, definiţia saussuriană a semnului lingvistic nu depăşeşte limitele unui mecanicism formalist; ea nu ţine cont de realitate: ,,Reproşul adus lui Saussure este că a neglijat relaţia dintre semn şi realitate (semnul lingvistic şi realitatea la care se referă). Realului îi aparţin referenţii, adică lucrurile din natură, artefactele, fiinţele, plantele”14. Alte amendamente aduse teoriilor lui Saussure sunt legate de faptul că definiţia semnifi-catului nu este foarte clară, pendulând între imagine mentală, concept şi fapt psihologic, şi că semnul este limitat la un artificiu de comunicare umană. ,,Toate exemplele de sisteme semiologice date de Saussure sunt fără îndoială sisteme de semne artificiale strict convenţionale, ca semnalele militare, regulile de politeţe sau alfabetele”15.

Cel mai aspru critic al elveţianului se pare a fi Jacques Derrida, care, de fapt, duce un război împotriva tuturor celor care prin cuvânt cred că pot explica lumea. Acuza capitală adusă acestora este logocentrismul. În unele locuri din Curs, Saussure tratează scrierea ca pe o formă secundară de semnificare, dar când o foloseşte pentru a-şi susţine tezele despre vorbire, o tratează ca pe un sistem analog de semne. El privilegiază vorbirea lăsând impresia că semnificantul vorbit este mai apropiat de semnificat, decât cel scris.

Alături de Ferdinand de Saussure, o contribuţie importantă la dezvoltarea semioticii a avut-o filosoful american Charles S. Peirce. Studierea interacţiunii dintre semne, a semiozei, a putut fi particularizată ca un domeniu de investigaţii autonom,

12 Idem, p. 85-86. 13 Umberto Eco, Tratat de semiotică generală, Traducere Giurescu A., Radu C.,

Postfaţă şi note Radu C., Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 42. 14 Ioan Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, Casa de Editură şi presă Şansa

S.R.L., Bucureşti, 1996, p. 25. 15 U. Eco, op. cit., p. 27.

58

numai după ce filosoful american Charles S. Peirce şi-a dat seama că dezvoltarea semioticii reclamă o concepţie dinamică a semnificaţiei ca proces. Spre deosebire de celelalte tipuri de acţiuni, care în esenţă sunt diadice şi dinamice, în cazul semiozei sunt implicate trei elemente, dintre care unul nu este absolut obligatoriu să existe în realitate (de exemplu, un semn poate semnifica o secţie de poliţie care nu se mai află în acel loc). Indiferent dacă este fizică sau psihologică, acţiunea propriu-zisă dintre două lucruri existente, numită de Peirce «interacţiune dinamică» sau «forţă brută», are loc între două subiecte ale existenţei fizice şi întotdeauna este o interac-ţiune subiectivă. Interacţiunile subiective sunt implicate în acţiunea semnelor, constituind contextul şi condiţia pentru desfăşurarea procesului de semioză, deşi ele nu caracterizează acţiunea propriu-zisă a semnelor ,,în timp ce acţiunea semnelor implică întotdeauna interacţiuni dinamice, nu este nevoie ca interacţiunile dinamice să implice întotdeauna acţiunea semnelor”16.

Proiectul semiologic al lui Peirce are la bază două postulate, posibile premise ale unei gnoseologii sau logici. Primul postulat afirmă că lumea reală, în sensul de cosmos, nu ne este accesibilă direct prin inteligenţă, ci doar sub forma artefactelor, a reprezentărilor pe care le numim semne. Cunoaşterea, comprehensiunea artefactelor, prin care lumea ni se prezintă şi ne devine accesibilă, este posibilă datorită unei manipulări a semnelor prin semne. Această înlănţuire necesară a semnelor poartă la Peirce denumirea de semioză şi se constituie într-unul dintre conceptele fundamentale ale teoriei sale.

Pornind de la ideea că reprezentările sunt singura posibilitate de acces la realitatea referenţială, filosoful american avansează în demersul semiologic şi formulează cel de-al doilea postulat: între lume şi reprezentarea sa nu există o ruptură, ci un simplu decalaj. Prin afirmarea acestei legături organice, pe care o numeşte conaturalitate, Peirce consideră că ni se oferă garanţia minimală a cunoaşterii. În acest sens se poate afirma că semiologia peirciană este şi o teorie a cunoaşterii.

Dacă, pentru Ferdinand de Saussure, semiologia era ,,ştiinţa care studiază viaţa semnelor în viaţa socială” 17, pentru Peirce, aceasta este ştiinţa ce se ocupă cu studiul proceselor de semioză. Semioza este considerată primordială, fundamentală, proces caracteristic tuturor fiinţelor vii şi este aşezată la temelia cunoaşterii, care este rezultatul proceselor de semioză precedente.

O dată cu publicarea lucrării „Despre o nouă listă de categorii”, Ch. S. Peirce îşi fixează drept obiectiv elaborarea unei teorii triadice a semnului. Pentru filosoful american, semnul reprezintă „ceva care ţine locul a ceva pentru cineva, în anumite privinţe sau în virtutea anumitor însuşiri”18. Deci, semnul peircian se caracterizează şi prin faptul că ţine locul unui obiect, care poate fi imediat, exact aşa cum este el reprezentat de semn sau dinamic, adică independent de semn, dar care are rolul de a conduce la producerea semnului. În sens dinamic, semnul este sinonim cu semioza şi cu mişcarea semiosică pentru un reprezentant. Depăşind definiţia saussuriană

16 Ibidem. 17 F. de Saussure, Curs de lingvistică generală, Polirom, Iaşi, 1998, p.65. 18 Ch. S.Peirce., Semnificaţie şi acţiune, Traducere Marga D., Prefaţă A. Marga,

Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p.269.

59

sprijinită pe dualitatea semnificat – semnificant, Peirce introduce un al treilea termen – Interpretantul – într-o configuraţie de triunghi semiotic. „Semnul peircian, acel aliquid stat pro aliquo, este deci o relaţie triadică”19.

Filosoful clasifică semnele în funcţie de relaţiile acestora cu cele trei elemente ale triunghiului semiotic: semn, obiect şi interpretant. Cea mai cunoscută taxinomie are în vedere relaţia dintre semn şi obiect sau, mai exact, taxinomia prin care semnul îşi prezintă obiectul. Astfel, în raport cu primeitatea, Peirce prezintă următoarea clasificare:

• Iconul este un semn care are la bază asemănarea cu obiectul său, deci semnificantul este într-o relaţie de analogie cu obiectul pe care îl reprezintă; (sau cum va afirma mai târziu Morris un semn devin iconic în măsura în care acesta posedă proprietăţile denotatului său);

• Indicele un semn care şi-ar pierde pe dată caracterul ce face din el semn dacă obiectul său ar fi îndepărtat, dar nu şi-ar pierde acest caracter în absenţa unui interpretant20. Deci, este semnul care se bazează pe o relaţie cauzală cu obiectul său;

• Simbolul, semn numai prin existenţa unui Interpretant: în absenţa unui Interpretant şi-ar pierde caracterul ce face din el un semn21 care are o relaţie de convenţie cu referentul său.

Deosebit de utilă în înţelegerea diferitelor tipuri de imagini, în desluşirea modului de funcţionare a semnelor, a imaginilor, această clasificare a fost foarte criticată şi supusă anumitor nuanţări. Însuşi Peirce a fost primul care a menţionat că este necesară o nuanţare, că nu există semn pur şi că există caracteristici dominante.

Încercând să sintetizăm, putem afirma că meritele lui Peirce în semiotică sunt legate de:

• viziunea triadică asupra semnului; În contrast cu modelul lui Saussure, modelul de semn al lui Peirce caracterizează în mod explicit referentul – ceva mai presus de semn la care se referă vehiculul semnului (nu în mod necesar un lucru material, caracterizează interpretantul care conduce la „serii infinite” de semne, astfel încât, în acelaşi timp, modelul lui Peirce pare să sugereze o independenţă relativă a semnelor faţă de referenţi);

• taxonomia semnelor şi a sistemelor de semne (exprimată prin modul de relaţionare între vehiculul semnului şi referentul său, reflectând modalitatea lor, aparenta lor transparenţă în relaţie cu „realitatea”);

• analiza iconicităţii; • analiza procesului de semioză, din care reiese funcţia de semnificare a

semnului; • de ideea unei construcţii semiotice în filosofie şi în special în logică.

19 D. R. Frunuşani, Semiotică, societate, cultură, Editura Institutul European, Iaşi,

1999. 20 Ibidem, p. 277. 21 Idem, p. 277.

60

Totodată, viziunea pansemiotică peirciană, descoperită de Roman Jakobson şi difuzată în Europa de Umberto Eco şi de Gerard Deledalle, a deschis noi perspective în logica modernă în matematică şi în lingvistică. Mai exact, celor trei elemente ale semnului le corespund următoarele direcţii de cercetare: gramatica pură sau speculativă, raportată la representamen, care în terminologia lui C. Morris va constitui sintaxa, logica care, în terminologia lui C. Morris, va deveni semantica şi retorica, înţeleasă ca studiu al legilor, prin care gândirea produce o altă gândire.

Deşi ideile lui Saussure şi ale lui Peirce au pornit de la concepţii diferite, respectiv de la ideea că structura limbii reprezintă punctul de plecare al oricărui proiect de studiu al semnelor şi că «semeiotica» se referă la toate tipurile de semne, atât la cele naturale, cât şi la cele convenţionale, cei doi gânditori au în comun o teorie a semnelor, ca acces codificat la un obiect, iar scrierile lor constituie punctul de referinţă pentru numeroşi alţi gânditori. Pe drumul deschis de F. de Saussure au păşit Louis Hjelmslev, Roland Barthes, Claude Levi-Strauss, Michel Foucault, Jacques Derrida, în timp ce Peirce îi are ca urmaşi pe Thomas Sebeok, Karl von Frisch, C. K. Ogden, I. A. Richards, Charles Morris etc.

În secolul al XX-lea sunt înregistrate încă câteva nume de referinţă: Roman Jakobson, a cărui gândire şi operă exploatează unele idei saussuriene, structuralismul Şcolii de la Praga, teoria informaţiei, Roland Barthes şi Umberto Eco, care exploatează câteva concepţii ale lui Ch. S. Peirce.

Roland Barthes, ca şi alţi cercetători contemporani, a păşit atât pe terenul semnului lingvistic, cât şi pe terenul semnului publicitar. Pornind de la zestrea anterioară, de la definirea semnului atât în sens saussurian, ca entitate psihică cu două feţe (unitatea semnificantului cu semnificatul), cât şi de la teoria triadică, propusă de Ch. S. Peirce, precum şi de la taxinomia avansată de filosoful american (cea mai cunoscută fiind aceea care are în vedere relaţia dintre semn şi obiectul său, adică aceea care defineşte iconul, indicele, simbolul), cercetătorul francez a tratat semnul lingvistic din perspectiva relaţiilor sale: interioară (simbolică) şi exterioare (virtuală-paradigmatică şi actuală-sintagmatică). În viziunea sa, simbolul se bazează pe o etajare a semnificantului şi semnificatului, care generează două consecinţe: tendinţa de solidaritate a simbolului şi, într-o relaţie analogică, asemănarea dintre formă şi conţinut: „pe de o parte, relaţia verticală tinde să pară solidară; simbolul pare a sta drept în lume şi chiar atunci când afirmăm că proliferează o face ca o „pădure”, adică sub forma unei juxtapuneri anarhice de relaţii profunde care nu ar comunica […] decât prin rădăcini (semnificaţi); iar pe de altă parte […] apare ca o relaţie analogică: forma seamănă […] cu conţinutul, ca şi cum ar fi de fapt produsă de el”22. După o perioadă de glorie, când simbolul a dominat psihanaliza şi o parte a sociologiei, se constată îmbătrânirea cuvântului simbol şi înlocuirea sa eronată cu semn sau semnificaţie. Autorul atrage atenţia asupra acestei alunecări terminologice şi punctează diferenţa dintre semn şi simbol. Mai mult, el subliniază necesitatea aplecării asupra raporturilor formale dintre semne. Prin intermediul relaţiilor paradigmatice, el urmăreşte sesizarea celor mai mici forme din interiorul semnului, necesare pentru a realiza o schimbare de sens. Aceste forme sunt evidente numai

22 Roland Barthes, Essais critiques, Ed. du Seuil, Paris, 1964, p. 124.

61

prin comparaţie sau opoziţie cu altele. La nivelul simbolului, acest tip de relaţie poate genera pierderea valenţei de simbol. Pentru a-şi susţine afirmaţia, autorul oferă următorul exemplu: solidaritatea dintre cruce şi semnificatul creştinism încetează când este vorba despre Crucea-Roşie. Din perspectiva relaţiilor sintagmatice, autorul se apleacă asupra raporturilor dintre semn şi vecinii săi, asupra libertăţilor, toleranţelor, constrângerilor de asociere ale semnului, asupra raporturilor dintre semnele unui discurs. De fapt, întreaga sa analiză urmăreşte, pe de o parte, raporturile dintre semnificant, semnificat şi semn, iar, pe de altă parte, raporturile dintre semne.

În analiza semnului publicitar, Roland Barthes a ştiut să se detaşeze de modalitatea artistică în care se făcea publicitate pe vremea lui, debarasându-se de toate artificiile de stil şi reducând discursul publicitar la o structură de o simplitate clasică, în câmpul semiotic al relaţiilor dintre semnificant şi semnificat, dintre denotaţie şi conotaţie. Prin intermediul articolului Retorica imaginii, publicat în numărul patru al revistei Communications, Roland Barthes a configurat prima metodologie de analiză a imaginii publicitare, a deschis un nou drum, a relevat legătura dintre semiotică şi publicitate, definind cadrul fundamental al elementelor de semiologie, fixând un teren de aplicaţie şi oferind un model de analiză publici-tară, „devenită de acum înainte mitică, a publicităţii Panzani”23. Pornind de la premisa că imaginea publicitară este în mod necesar intenţională, ea persuadându-ne prin folosirea de semne, Barthes şi-a întemeiat demersul analitic pe următoarele coordonate: conceptul denotaţie şi corolarul său, conotaţia; distincţia mesajului lingvistic, ca formă componentă a imaginii; desemnarea obiectelor prin evocarea substantivului propriu, care permite elaborarea noţiunii de semn iconic; observarea compoziţiei vizuale (cum este cea a culorilor), ca marcă a presentimentului existenţei semnelor plastice şi a interpretărilor codificate socio-cultural. Având ca punct de plecare modelul semiologic saussurian, semnelor ,,pline” din cadrul imaginii publi-citare li se atribuie aceeaşi structură ca şi semnelor lingvistic: semnificat şi semni-ficant. Astfel, Barthes a inventariat trei tipuri de semnificanţi: semnificanţi iconici – un inventar de obiecte, determinate din punct de vedere socio-cultural; semnificanţi lingvistici – sonoritatea unui cuvânt etc. şi semnificanţi plastici – culorile, formele.

Cu adevărat meritorie este însă elaborarea barthesiană a unei teorii sui generis a semnificaţiei, la nivelul imaginii. Primul nivel al semnificaţiei este denotaţia, iar cel de al doilea este nivelul conotaţiei şi al mitului, care apare atunci când înţelesurile semnului la primul nivel se întâlnesc cu valorile şi discursurile consacrate al unei culturi. Denotaţia, «starea adamică a imaginii», este un concept folosit în general doar în scopuri analitice, şi care se referă la relaţia simplă sau literală dintre un semn şi referentul său. Se presupune că această relaţie este obiectivă şi independentă de valorile conjuncturale (denotaţie poate fi numită acţiunea mecanică a camerei video sau a aparatului de fotografiat, care produc o imagine a obiectului spre care sunt îndreptate). Din perspectiva acestui concept, imaginea este

23 Jean-Jacques Boutaud, Comunicare, semiotică şi semne publicitare. Teorii, modele

şi aplicaţii, prefaţă de Yves Janneret, traducere de Diana Bratu, Mihaela Bonescu, ediţie îngrijită de Valentina Pricopie, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004, p. 41.

62

gradul zero al inteligibilului, un analogon al referentului. Această concepţie este dezvoltată mai târziu în lucrarea «La chambre claire», luând în considerare nu numai statutul analogic al imaginii, ci şi pe acela de indiciu sau semn.

Pe de altă parte, conotaţia apare când înţelesul denotativ al semnului este legat de sistemul de valori al culturii sau persoanei în sânul căreia apare respectiva imagine. Se produc astfel umbre de înţeles atitudinale, expresive, asociative (cum ar fi, de exemplu, la o cameră video, reglarea calităţii, focusarea, profunzimea). Conotaţia este deci determinată de forma semnificantului. Înţelesul conotativ este reglat prin schimbarea şi păstrarea semnificatului la un prim nivel de semnificare. Barthes a afirmat, bineînţeles, statutul superior al conotaţiei faţă de denotaţie, prima fiind deschisă interpretării şi beneficiind de privilegiul culturii, în timp ce denotaţia reprezintă numai un suport al conotaţiei. Tot la al doilea nivel al semnificaţiei se situează mitul, prin care Barthes înţelege un lanţ de concepte larg acceptate în interiorul unei culturi; prin intermediul lui, membrii respectivei culturi conceptualizează şi înţeleg un anume subiect sau o parte a experienţei lor sociale.

În retorica publicitară, ca şi în retorica lingvistică clasică, figurile de stil sunt esenţiale pentru impresionarea auditoriului. Roland Barthes consideră că rolul acestora este de a face posibilă trecerea de la nivelul limbajului propriu la cel al limbajului figurat. Cele mai folosite figuri de stil din publicitate, împrumutate din literatură, sunt metonimia, metafora, sinecdoca, inversiunea, repetiţia, antiteza şi oximoronul.

Dincolo de toate impreciziile (rudimentara analiză a denotaţiei iconice, lipsa de precizie în stabilirea conotaţiilor, instabilitatea vocabulelor „lexic”, „semnificat” – care „include faptul iconic într-un metalimbaj de inspiraţie lingvistică”24), abordarea lui Barthes se caracterizează prin supleţe, dinamism, alternarea efectelor reale cu cele simbolice, ca şi, nu în ultimul rând, prin considerarea imaginii publicitare drept sinteză a culturii ambientale.

Retorica imaginii va genera ulterior, în semiologia publicitară, apariţia câtorva direcţii sinonime cu etapele evolutive ale acestui domeniu: paleosemiotica publicitară, mezosemiotica publicitară şi neosemiotica publicitară.25

Umberto Eco, fin cunoscător al studiilor clasice despre semn şi a cărui operă ,,constituie o sinteză practic a tuturor şcolilor de semiotică din secolul al XX-lea”26, regândeşte statutul semioticii din perspectiva relaţiilor, a conexiunilor sale cu numeroase alte ştiinţe. Autorul milanez se apleacă asupra semnului, pe care îl prezintă ca funcţie, (relaţie funcţională) instituită social, repune în discuţie situaţia conceptului de iconicitate, concept pe care îl contestă (fără însă a putea trasa o linie exactă de demaraţie între iconicitate şi non-iconicitate), prezintă o nouă teorie prin care respinge ideea de referent, discută şi lămureşte raportul dintre semnificare şi comunicare şi, nu în ultimă instanţă, se apleacă asupra genezei şi funcţionării codurilor. Abordarea acestui evantai tematic, precum şi noile perspective relevate nu trebuie privite însă ca o perpetuă revenire asupra unor fundamente, ci ca o

24 J.-M. Adam, M. Bonhomme, op. cit., p. 258. 25 J.-J. Boutaud, op. cit., p. 44. 26 P. Cobley, L. Jasz, Câte ceva despre semiotică, Traducere A. Olivotto, Editura

Curtea Veche, Bucureşti, 2004, p. 157.

63

ilustrare a concepţiei lui Gaston Bachelard, după care, „în ştiinţă, coerenţa sfârşeşte prin a prima asupra evidenţei.27

În concepţia lui Umberto Eco, o semiotică generală ar trebui să cuprindă o ,,TEORIE A CODURILOR”, de care să se ocupe, de fapt, semiotica semnificării, dar şi o ,,TEORIE A PRODUCŢIEI DE SEMNE”28. Aceasta ar trebui să constituie, după Eco, obiectul de studiu al semioticii comunicării şi ar putea fi considerată ,,puternică” doar în măsura în care va reuşi să ,,ofere o definiţie formală adecvată oricărui tip de funcţie-semn, fie ea codificată, codificatoare sau codificabilă”29. Privită în ansamblu, semiotica poate fi văzută ca un joc de lego, în care fiecare element, fiecare formă, fiecare culoare contribuie la crearea întregului.

Pornind de la conceptele de «semn», «semnificaţie», «metaforă», «simbol» şi «cod», Eco a demonstrat că toate filosofiile preocupate de studierea limbajului (de la stoici la Wittgenstein) au avut o contribuţie capitală la dezvoltarea limbii, a sistemelor de semne, dar şi la clarificarea unor probleme de altă natură, de exemplu etică şi metafizică.

După ce subliniază diferenţa dintre semnal şi semn, filosoful italian observă că semnele reprezintă rezultatul proceselor de codificare şi de combinare. Demonstrând că semnul nu este o unitate fizică şi nici o unitate semiotică fixă, el lansează inedita idee că ,,nu există semne, ci funcţii-semn” 30, rezultatul corelării a două functive, expresia şi conţinutul, care, la rândul lor, au capacitatea de a intra în corelaţie şi cu alte elemente, devenind astfel un functiv diferit, care, la rândul său, posedă forţa de a da naştere unei alte funcţii-semn. Înainte de a elucida şi problema taxinomiei semnelor, Eco demonstrează fragilitatea aserţiunilor lui Roland Barthes (lingvistica este, după el, cea mai importantă ramură a semioticii, modelul oricărei activităţi semiotice, în timp ce semiotica este o derivare, adaptare, lărgire a lingvis-ticii), ale lui J. M. Lotman (limbajul verbal este sistemul modelator primar, în timp ce limbajele celelalte nu sunt decât simplele sale derivate ), susţinând că limbajul verbal, deşi nu satisface în totalitate capacitatea de exprimare, reprezintă, în raport cu alte sisteme, ,,artificiul semiotic cel mai puternic pe care-l cunoaşte omul”31, critică trihotomia propusă de Peirce, susţinând că respectivele categorii – simbolul, indicele, iconul – sunt ,,noţiuni-umbrelă, care funcţionează tocmai pentru că sunt vagi”32, şi, în sfârşit, critică iconismul, respingând caracteristicile acestor semne: asemănare, analogie cu obiectul, codificare arbitrară. După părerea sa, ele nu reprezintă decât moduri diferite de producere a funcţiilor-semn. Aceste semne, afirmă Eco, sunt ,,CODIFICATE CULTURAL, fără a implica în mod necesar prin aceasta că ele sunt CORELATE ARBITRAR cu conţinutul lor şi că expresia lor este analizabilă DISCRET”33. Mai mult, pornind de la aceste aspecte, Umberto Eco

27 Gaston Bachelard, apud. I. Pîrvu, Epistemologie – Orientări contemporane,

Editura Politică, Bucureşti, 1974, p. 30. 28 Ibidem, p. 13. 29 Idem, p. 15. 30 Ibidem, p. 66. 31 Idem, p. 230. 32 Idem, p. 235. 33 Idem, p. 255.

64

recomandă abandonarea acestei categorii de semne naive, iconul, şi chiar a noţiunii de semn, considerând că ambele sunt confuze şi nu servesc la nimic.

După părerea lui Eco, semnele se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii: sursa care le produce, cota de specificitate semiotică, modul de producţie şi interpretare. În funcţie de sursa care le produce, filosoful milanez recunoaşte existenţa semnelor produse de un emiţător uman, dar şi a celor produse de o sursă naturală care nu este un agent uman. Pentru acestea din urmă, el recomandă ca utilă taxinomia realizată de Th. Sebeok.

Pornind de la criteriul cotă de specificitate semiotică, Umberto Eco menţionează că unele obiecte sunt produse pentru a semnifica, în timp ce altele sunt produse pentru a îndeplini funcţii practice date. Ultimele sunt semne numai atunci când sunt reprezentantele unor clase de obiecte sau în cazul în care existenţa obiectelor este asociată cu o formă care stimulează sau permite îndeplinirea unei funcţii, fiindcă forma lor semnifică îndeplinirea acelei posibile funcţii. Acest aspect al obiectelor, de a deveni semne prin îndeplinirea unei funcţii, este dezvoltat de Eco în lucrarea Structura absentă.

Luând drept criteriu de clasificare modul de producţie şi interpretare al semnelor, filosoful italian ne face o surpriză: nu ne oferă, cum probabil ne-am aştepta, o clasificare a semnelor exactă, bătută în cuie, ci o schemă care să ne ajute să ne descurcăm în labirintul semiotic. Însuşi autorul ne luminează în privinţa categoriei eşantioanelor fictive, rezultatul unei ostensiuni sau al unei replici care poate fi regăsită în două rubrici, dar şi în privinţa faptului că, prin interacţiunea activităţilor productive, pot apărea funcţii-semn diverse, fie sub forma unităţilor codificate, fie sub forma textelor codificante.

Totuşi, munca fizică în urma căreia se nasc expresiile este determinată de recunoaştere, ostensiune, replică, invenţie. Recunoaşterea este procesul prin care destinatarul înţelege (pe baza unei corelaţii codificate anterior sau pe baza unei posibile corelaţii instituite direct de către destinatar) obiectul sau faptul – produs de natură sau de o entitate umană – drept o expresie a unui conţinut. Prin ostensiune trebuie să înţelegem operaţiunea de selecţie a unui obiect sau eveniment produs de natură sau de om, obiect ce devine reprezentativ pentru întreaga clasă de obiecte din care face parte. Replicile sunt cele mai cunoscute moduri de producere a artifi-ciilor de expresie în care sunt incluse sunetele limbii, emblemele, semnele rutiere, notele muzicale, ideogramele, trăsăturile proxemice, dar şi simbolurile logicii formale, matematice etc. Invenţia este modul de producere a funcţiei-semn bazat pe o corelaţie între expresie şi conţinut care până în acel moment nu exista. Recunoaşterea acestei inedite asocieri trebuie instituită şi făcută acceptabilă.

Conform teoriei sale, se poate remarca, în funcţie de recunoaştere că obiectul poate fi reconstituit ca:

• Amprentă, codificată convenţional în urma unei experienţe anterioare. Aceasta se caracterizează prin faptul că ,,forma expresiei este motivată de forma presupusului conţinut şi are aceleaşi mărci vizuale cu sememul corespunzător, chiar dacă nu întotdeauna amprenta reprezintă în acelaşi mod mărcile sememului”34.

34U. Eco, op. cit., p. 288.

65

• Simptomul este funcţia-semn caracterizată de o performantă expresie, ca şi amprenta, cu un conţinut care, spre deosebire de amprentă, este reprezentantul tuturor cauzelor; cu alte cuvinte, simptomul este marca sememului cauzei.

• Indice, care, într-o oarecare măsură, se poate confunda cu simptomul, dar are un mod de funcţionare total opus acestuia: simptomul îl asociem cu deducţia, în timp ce indicele îl asociem cu abducţia: ,,dintr-o contiguitate dovedită şi codificată (de tipul ‘posedat pro posesor’) este ABDUSĂ o posibilă prezenţă a agentului-cauză”35.

Prin ostensiune, artificiul primului nivel de semnificare activă, se rezolvă definitiv problema semnelor contigue. Din această perspectivă, putem menţiona exemplul, eşantionul, eşantionul fictiv:

• Prin exemplu trebuie să înţelegem obiectul prin intermediul căruia se exprimă o întreagă clasă de obiecte. De exemplu, bisturiu este reprezen-tativ pentru chirurgi, foarfeca pentru croitori, creionul pentru scriitori etc. Acest mecanism de expresie guvernează sinecdoca.

În cazul în care nu se apelează la un întreg obiect pentru a se exprima o clasă, o categorie, ci numai la o parte, la o bucată, felie ne întâlnim cu eşantionul, parte a unui obiect prin care se exprimă întregul; o felie de tort este reprezentativă pentru întregul tort. La fel se întâmplă şi cu un eşantion de voal, de stofă etc.

Alături de exemplu şi eşantion, autorul aminteşte şi eşantionul fictiv, care aparţine atât ostensiunii prin faptul că se realizează o imitaţie parţială, cât şi replicii prin faptul că dispar unele mărci sintactice. Pentru înţelegerea lor mai exactă, Eco oferă exemplul unui individ care se preface că îl loveşte pe altul fără a finaliza acţiunea. Deci, ostensiunea constă în imitarea acţiunii de a lovi, dar tocmai această imitare fără finalizare duce la dispariţia unor mărci, traiectoria este incompletă. În această categorie sunt incluse mimica şi onomatopeele totale.

În clasa replicilor, modul de producţie care guvernează artificiile de expresie cele mai cunoscute, sunt menţionate unităţile combinatorii: sunetele limbii, emblemele, ideogramele, simbolurile logicii formale şi ale matematicii, notele muzicale, semnele rutiere. Deci, toate elementele dintr-un sistem care se combină cu elemente din acelaşi sistem fiind clar recognoscibile. Aceste unităţi combinatorii sunt foarte flexibile fiindcă există sisteme nu numai cu un singur nivel de articulare combinatorie ci cu două sau chiar trei nivele de articulare. Pe lângă aceste unităţi combinatorii se înscriu stilizările, vectorii, pseudounităţile combinatorii, dar şi stimulii programaţi care fac parte atât din clasa replicii, cât şi din clasa invenţiei.

• Stilizările sunt/reprezintă ,,elementele din repertorii slab structurate, recognos-cibile pe baza mecanismelor de percepţie şi corelate cu conţinutul lor prin operaţii de hipercodificare pe scară largă, nu în mod necesar combinabile cu alte elemente ale aceluiaşi sistem”36; cu alte cuvinte, prin stilizări trebuie să înţelegem expresiile aparent iconice, care au mai multe variante libere, care nu posedă o expresie strict prescriptivă şi care sunt recognoscibile în

35 Ibidem, p. 291. 36 U. Eco, op. cit., p. 302.

66

virtutea unei convenţii. De exemplu, în această categorie putem introduce emblemele heraldice, caracteristicile macro-ambientale codificate: şcoala, biserica, spitalul etc.

• Vectorii sunt reprezentaţi de ,,elementele unui sau ale mai multor sisteme diferite, pentru a compune un functiv clar recognoscibil”37. Aceste elemente sunt caracterizate de direcţionalitate care au rolul de a îndruma atenţia receptorului într-un sens, într-o direcţie: înainte-înapoi, la stânga-la dreapta.

• Pseudounităţile combinatorii reprezintă un alt tip de fapte semiotice; în cazul lor, deşi planul expresiei este perfect articulat, planul conţinutului este neprecizat, deschis oricărui tip de interpretare. Din această perspectivă, pseudounităţile combinatorii se află la jumătatea drumului dintre funcţia-semn şi semnalul descris, ceea ce impune ca ele să nu fie numite funcţii-semn, ci FUNCŢII PROPOZIŢIONALE.

• Stimulii programaţi – ,,elemente nonsemiotice urmărind să determine un răspuns reflex la destinatar”38, stimuli ai unui efect care dobândesc statutul de funcţie-semn, ,,când stimulul reprezintă planul expresiei, iar efectul prevăzut planul conţinutului”39. Este evident că în această categorie sunt cuprinse sinesteziile din muzică, pictură, poezie, semnele expresive teoretizate de artişti, stimulii substituibili şi proiecţiile.

Invenţia, activitate productivă care constă în acţiunea producătorului funcţiei-semn de a selecta „un continuum material nou, care nu a fost încă segmentat potrivit ţelurilor pe care producătorul şi le propune, şi sugerează o nouă manieră de a-i da formă, prin TRANSFORMAREA elementelor pertinente ale unui tip de conţinut”40 conţine pe lângă stimulii programaţi, care se încadrează şi în activitatea de replică, următoarele tipuri de funcţii-semn:

• congruenţele sau calcurile – „puncte în spaţiul fizic al expresiei care corespund fiecărui punct din spaţiul fizic al unui obiect real”41. Totuşi şi în cazul congruenţele există unele inadvertenţe: de exemplu o mască mortuară ne ajută să cunoaştem trăsăturile defunctului, dar ele nu păstrează aceeaşi textură, culoare ca să nu mai vorbim de măştile stilizate sau de cele care sunt confecţionate la alte dimensiuni.

• proiecţiile – sunt funcţiile-semn care în mod curent se confundă cu amprentele şi indicii căci se nasc dintr-o similitudine între punctele existente în spaţiul ocurenţei expresiei şi puncte selecţionate din spaţiul unui „model semantic TOPOSENZITIV42”. De fapt, proiecţiile sunt omotetiile sau transformările proiective care, deşi transformate, adică nu mai dispun de toate proprietăţile metrice ale figurilor prezentate, totuşi păstrează unele atribute. În macheta unui cartier nu sunt păstrate dimensiunile reale ale

37 Ibidem, p. 302. 38 Idem, p. 308. 39 Ibidem, p. 308. 40 Idem, p. 312. 41 Idem, p. 325. 42 Idem, p. 326.

67

străzilor, blocurilor, magazinelor, dar există o corespondenţă de perspectivă care alături de proprietăţile topologice păstrează nealterată perspectiva de ansamblu.

• Grafurile sau transformările topologice – caracterizate de faptul că „puncte în spaţiul expresiei corespund unor puncte dintr-un model NON-TOPOSENZITIV de raporturi”43. În această categorie intră grafurile existenţiale ale lui Peirce prin intermediul cărora expresia spaţială prezintă informaţii despre o corelaţie care nu este spaţială. Orice silogism poate fi prezentat ca formă geometrică, ca grafic. De exemplu, silogismul: Toţi oamenii iubesc. – Toţi sfinţii sunt oameni. Toţi sfinţii iubesc se poate prezenta ca un grafic, deşi iubirea nu este legată de spaţiu. „Ciudăţenia” acestor grafuri constă tocmai în transpunerea unor elemente abstracte sau a unor elemente care nu au nimic comun cu spaţialitate într-o formă grafică.

Plecând de la cadrul de analiză al codurilor vizuale, Umberto Eco a dezvoltat şi un submodel semiologic specific imaginii publicitare. Realizate sub influenţa mişcării structuraliste, cercetările filosofului milanez asupra imaginii, cu referire la concepţiile lui Saussure, Hjelmsev, Prieto şi Peirce, sunt cuprinse în lucrarea Structura absentă, consacrată semioticii codurilor vizuale. Prin consideraţiile generale asupra codurilor vizuale, Eco se plasează într-o poziţie de centru, mai exact între deţinătorii analogiei referenţiale şi cei ai structurării lingvistice a semnelor iconice. Totodată, el se plasează pe o poziţie total opusă faţă de Morris, susţinând că simbolurile vizuale fac parte dintr-un limbaj codificat, adică ,,nu posedă proprie-tatea lucrului reprezentat, ci transcriu după un cod anumite circumstanţe ale experienţei”44. Rezultă că analogia nu este decât efectul lecturării, al unei operaţii de omologare între semnul iconic şi ,,relaţiile perceptive pe care le construim, cunoscând obiectul şi amintindu-ni-l”45. Fiind de acord cu ideea că stabilirea unităţilor constitutive ale imaginii reprezintă o adevărată Golgotă, Eco propune totuşi un model de codificare în straturi succesive, vizând atât codurile ce se referă la bazele fizice ale comunicării iconice (coduri perceptive, tonale, de recunoaştere, de transmitere), cât şi pe cele de organizare propriu-zisă a codificării vizuale: codurile iconice, iconografice, stilistice, ale inconştientului. Cele iconice, dispuse în jurul noţiunilor de figură (unitate elementară puţin structurabilă), semn (unitate izolată de identificare a imaginii) şi enunţ (unitate iconică, cuplată asociativ sau opusă contextual) implică decuparea şi delimitarea materială a imaginii; cele icono-grafice vizează configuraţiile sintagmatice conotate cultural; cele stilistice se concre-tizează în creaţii originale legate de marca unui autor, iar cele ale inconştientului se referă la proiecţiile psihice suscitate de respectivele semne vizuale.

Următoarea etapă a demersului său este propunerea unui submodel specific imaginii publicitare, alcătuit din cinci nivele, care vizează, pe lângă imaginea propriu-zisă (primele trei nivele), şi domeniul argumentării.

43 Idem, p. 327. 44 U. Eco, La structure absente, Ed. Mercure de France, 1972, p. 191. 45 Ibidem, p. 185.

68

În primul nivel, cel iconic, sunt înregistrate datele concrete ale imaginii; acestea prezintă interes pentru o analiză semiologică a imaginii publicitare, numai atunci când conţin o intensă încărcătură emotivă.

La al doilea nivel, nivelul iconografic, sunt grupate manifestările conotative ale imaginii, în funcţie de codificările istorice (cele care caracterizează semnifi-canţii conotativi convenţionali) şi publicitare (specifice acestui gen).

Nivelul tropologic este constituit din echivalentele vizuale ale figurilor retorice şi tropilor vizuali creaţi în publicitate (antonomaza, dubla metonimie, hiperbola, metafora).

Acestor nivele de codificare, Umberto Eco le adaugă două categorii de analiză necesare diagnosticării imaginii publicitare. El se referă la: un nivel al topicii, al cadrelor generale de argumentare, constituit din premise şi subiect şi un nivel al entimemei, care genereză raţionamente decurgând din imaginea publicitară.

Prin acest nou model, reticient faţă de ceea ce se sustrage organizării ştiinţifice şi dominat de noţiunile «structură», «cod», de o segmentare a imaginii publicitare în nivele constitutive, semioticianul italian aprofundează problema conotaţiei (deşi nu-i explică geneza) şi propune ample orientări, dirijând reflecţia în domeniul pragmaticii. Totodată, el subliniază banalitatea argumentării publicitare, funcţia fatică a acesteia, îndreptată numai spre elogierea produselor, ca şi slaba forţă informativă.

În ciuda acuzelor de ,,verbocentrism”, aduse semioticii sale, Umberto Eco rămâne unul dintre marile nume din analiza publicitară a secolului al XX-lea.

PALEOSEMIOTICA PUBLICITARĂ Urmărind evoluţia semnului în publicitate, putem remarca existenţa mai

multor modele şi etape (presemiotica, mezosemiotica, neosemiotica46), care vor avea o pondere importantă în elucidarea problemelor legate de rolul semnului în imaginea publicitară şi, mai ales, de geneza semnificaţiei.

În perioada presemiotică, până în anul 1964, toate modelele de publicitate au fost indisolubil legate de praxis-ul publicitar, pe care îl serveau, îl consolidau în funcţie de diferite ideologii, dar rămânând fidele criteriilor de eficienţă şi eficacitate, ca ultim obiectiv. Înainte ca Roland Barthes să elaboreze celebra sa teorie a semni-ficaţiei, paradigmele publicitare erau tributare expresiei – mărcile literare ale anunţului şi reclamei, discursul sforăitor, creaţiei – seducţia grafică ce cădea pe umerii artiştilor şi pictorilor specializaţi în realizarea afişelor, persuasiunii – prin mijloace psihologice şi motivaţioniste. Totodată, creaţia publicitară de până la R. Barthes urma paradigma stimul – răspuns, provenită din curentul behaviorist, paradigma shanno-niană (o concepţie lineară, în care semnalul este tratat din punct de vedere mecanic), precum şi teoriile funcţionaliste ale lui Laswell, care înscriau semnificaţia şi intenţionalitatea în tratamentul informaţiei.

Publicitatea ce precedă era semnificaţiei se caracterizează, totodată, printr-o profundă apetenţă pentru estetic, o atenţie exagerată pentru cadru, culoare, linie, formă, mărturie, în acest sens putând fi „citate” afişe publicitare realizate în secolul

46 Jean-Jacques Boutaud, op. cit., p. 44.

69

al XIX-lea, de pictori ca Toulouse-Lautrec, Mucha, Cheret, iar în secolul al XX-lea de către Cassandre, Loupont şi Villemont. Tot în această linie se înscrie şi dorinţa creatorilor de a realiza afişul ca pe un tablou. Toate aceste aspecte ale imaginii publicitare de dinainte de Roland Barthes, deşi astăzi de o eficacitate îndoielnică, au fost însă pietrele de temelie a ceea ce astăzi poartă numele de mitologie publicitară.

Unul din reprezentanţii de seamă ai paleosemioticii publicitare este Louis Porcher, al cărui model, prezentat în lucrarea Introducere la o semiotică a imagi-nilor, se caracterizează printr-un structuralism radical şi prin intenţia de a oferi o tehnică riguroasă pentru descifrarea ,,acestui desiş iconologic pe care îl constituie imaginea publicitară”47. Asemeni lui Roland Barthes, Louis Porcher se inspiră din modelul lui Saussure, căruia îi adaugă glosematica lui Hjelmsev, pentru a stabili criterii formale stricte de distribuire a elementelor iconice. În virtutea criteriului de imanenţă, el exclude din câmpul cercetării consideraţiile de ordin psihologic, sociologic şi comunicaţional, tratând imaginea drept un ,,sistem, adică […] un ansamblu de caractere independente”48. Făcând apel la zece experimentatori, L. Porcher analizează opt imagini publicitare pentru două mărci de ţigări, Winston şi Marlboro, şi propune o analiză progresivă, în cinci etape (pentru primele două apelează la cei zece experimentatori, în timp ce celelalte trei trepte sunt elaborate de el însuşi):

Prima treaptă a cercetării imaginilor publicitare, decuparea şi inventarierea semnificanţilor, presupune degajarea unor semnificanţi şi a unor semnificate iconice, care l-au condus pe cercetător la remarcarea unor semantizări inegale a componentelor lor: polisemii iconice şi elemente inactivate. Această etapă relevă relativitatea genezei semnificaţiei. Cu alte cuvinte, sensul este dependent de cititor: „Astfel, imaginile reclamei la Winston nu produc decât patru semnificaţi pentru un cititor, în timp ce dau naştere unui număr de douăzeci şi nouă pentru alt cititor”49.

A doua etapă, idee originală a lui Porcher (prin care urmăreşte să contureze cele mai mici unităţi semnificante ale imaginii publicitare şi să se desăvârşească inventarierea), constă în controlul rezultatelor prin teste de comutare (variaţii asupra semnificanţilor iconici şi remarcarea consecinţelor asupra semnificaţilor). În cazul analizei sale, semnificatul „vacanţă” este redat prin semnificanţii „zăpadă”, „pantă”, „munte”, „brazi”, „beţe de schi”, dintre care, în urma testului de comutare, reiese că semnificanţii „pantă”, „brazi”, „beţe de schi” reprezintă sinonime iconice.

Omologiile pe axele semantice, adică montajul paradigmatic al sensului, este a treia etapă. Prin intermediul acestei operaţiuni, sunt reliefate dimensiunea cumulativă a sensului, care apare la diferite niveluri, şi natura proteiformă a acestora. Este suficientă schimbarea unei singure trăsături, pentru a se modifica sau chiar bloca semnificaţia în curs de elaborare.

47 Louis Porcher, Introduction á une sémiotique des images, Didier-Credif, Paris,

1976, p. 171. 48 Ibidem, p. 191. 49 J.M. Adam, M. Bonhomme, L`argumentation publicitaire. Rhetorique de l`eloge

de la persuasion, Nathan Université, Paris, 1997, p. 267.

70

A patra treaptă constă în realizarea unor combinaţii de elemente contextuale, adică organizarea sintagmatică a sensului. Cu alte cuvinte, sensul imaginii publicitare rezultă din înlănţuiri opoziţionale, pe baza unor scheme sintagmatice ce combină trăsăturile care reies din diferite paradigme.

Ultima etapă este cea în care se realizează extinderea punctului de vedere, adică efectuarea unor aprecieri generale: ambiguitatea intrinsecă a imaginii, distribuirea inegală a sensului, aprecieri asupra limbajului publicităţii, chiar şi atunci când este vorba despre imagine.

Prin propunerea acestui model, Porcher lărgeşte graniţele analizei publicitare spre un cadru interpretativ, evidenţiază ambiguitatea imanentă a imaginii publicitare, provenită din construcţia sa paradoxală (pe de o parte trebuie să se supună legilor discreţiei, pe de altă parte trebuie să fie evidentă, vizând creşterea numărului de consumatori), subliniază distribuirea inegală a sensului în cadrul imaginii publicitare, încearcă să găsească o justificare a sensului iconic. Totuşi, acest model are carenţele sale: caracter excesiv de analitic, lipsa dimensiunii comunicative, adoptarea unei tehnici artificiale, aspecte surprinse şi criticate de Jean Michel Adam şi Marc Bonhomme: „tehnica adoptată este prea artificială, fiind bazată, pe interpretările cititorilor, condiţionate în prealabil de metodă, iar pentru derularea sa, pe o procedură greoaie de comutare, asupra căreia ne putem întreba dacă survine cu adevărat în practica receptării publicitare. Un asemenea demers forţat ilustrează destul de bine limitele aplicării structuralismului la imagine”50.

*** Un alt model de analiză, care porneşte de la noţiunile de coduri, funcţii şi

figuri este şi cel propus de Georges Peninou. Acesta reia în mod explicit funcţiile comunicării prezentate de Roman Jacobson şi descrie funcţiile comunicării din mesajele publicitare: funcţia referenţială (centrată pe referenţi, cu trimitere atât către cei situaţionali, cât şi către referenţii textuali, fundamentul celei mai mari părţi a mesajului), dominantă, căci orice reclamă este realizată pentru ceva; funcţia conativă (implicativă), centrată pe receptorul care trebuie să se simtă atras de mesajul publicitar; funcţia poetică, rezultată din îmbinarea figurilor retorice care operează asupra semnului publicitar.

Din perspectiva lui Peninou, comunicarea publicitară nu apelează la funcţiile emotivă şi metalingvistică. Pe lângă prezentarea funcţiilor îndeplinite de comunicarea publicitară, Peninou identifică cinci tipuri de mesaje interne anunţului: mesajul de apartenenţă la gen (publicitar), mesajul lingvistic scriptural, mesajul referitor la emiţător (semnătura discretă), mesajul iconic, mesajul dedus din conotaţie.

Demersul său continuă cu stabilirea unor corespondenţe între diversele tipuri de mesaje şi imagini: mesajului de expunere a unui produs existent, el îi asociază imaginea ontologică, mesajului de apariţie a unui nou produs, i se asociază imaginea epifanică, iar mesajului de atribuire a valorii – imaginea predictivă.

50 J.-M. Adam, M. Bonhomme, op. cit., p. 267.

71

Pe baza codurilor, mesajelor, funcţiilor şi figurilor retorice, Peninou realizează o gramatică a imaginii. Cu ajutorul acestei gramatici a imaginii, el operează şi o distincţie la nivelul persoanei: persoana frontală, EU, corespunde regimului discursiv, iar în raport cu obiectul s-ar remarca o echivalenţă cu prozopopeea, în timp ce persoana cu spatele sau din profil, EL, corespunde expunerii şi, în raport cu obiectul, ar echivala cu epopeea.

Pe lângă descrierea funcţiilor comunicării din mesajele publicitare, identificarea celor cinci tipuri de mesaje interne anunţului, stabilirea unor corespondenţe între diversele tipuri de mesaje şi imagini şi realizarea unei gramatici a imaginii, cu ajutorul căreia operează o distincţie la nivelul persoanei, G. Peninou sesizează, analizând câteva imagini publicitare, prezenţa a patru coduri, care contribuie la realizarea sensului acestora: codul cromatic, pe care-l consideră cel mai important, este reprezentat de valoarea cromatică a imaginii publicitare, de ,,impactul dat de manipularea culorii”51; codul tipografic accentuează anumite elemente din cadrul imaginii şi îşi bazează impactul pe ,,ruptura grafică a sintagmei în beneficiul anumitor elemente ale mesajului”52; codul fotografic este realizat prin selectarea şi utilizarea anumitor tehnici de prezentare, în funcţie de planurile imaginii; codul morfologic ajută la evidenţierea segmentelor care conţin informaţiile-cheie: ,,Conduce la o geografie foarte particulară a imaginii publicitare, a cărei construcţie se face de aşa manieră încât privirea să selecţioneze […] suprafeţele purtătoare de informaţii cheie: fie că se vrea ca ele să aibă prioritate în explorarea vizuală, fie să fie o sinteză a parcursului vizual”53.

Pentru a explica poziţionarea în imagine a obiectului căruia i se face publicitate, G. Peninou sesizează existenţa a patru construcţii care se subscriu codului morfologic: focalizată, axială, profundă şi secvenţială.

Construcţia focalizantă constă în realizarea unui focar comun, care este locul obiectului căruia i se face publicitate: ,,Ansamblul construcţiei este organizat în aşa fel, încât liniile de forţă converg să conducă în mod necesar la un focar comun, care este chiar locul obiectului promovat”54. Construcţia axială constă în plasarea obiectului promovat în centrul imaginii: ,,Obiectul de promovat ocupă planul central al paginii”55. Construcţia în profunzime constă în integrarea obiectului căruia i se face reclamă într-un decor, într-o scenă, dar ,,ţinând faţă scenei”56. Construcţia secvenţială se realizează prin amplasarea obiectului căruia i se face publicitate în partea dreaptă, jos: ,,Cea mai apropiată de o construcţie cinetică, în care privirea, după ce s-a plimbat pe ilustraţia majoră […] cade în locul în care explorarea se încheie –cel mai des în josul sfertului inferior drept al paginii”57.

51 G. Peninou, apud M-C. Vettraino-Soulard, Lire une image. Analyse de contenu

iconique, preface de Fougeyrollas, Ed. Armand Colin, Paris, 1993, p. 96. 52 Ibidem. 53 Ibidem, p. 97. 54 Ibidem, p. 98. 55 Ibidem. 56 Ibidem. 57 Ibidem.

72

După părerea lui G. Peninou, plasarea obiectului căruia i se face publicitate este strâns legată de tipul mesajului ce urmează a fi transmis, iar semnificaţia imaginii este o calchiere după modelul unui text scris. Astfel, o imagine poate fi lecturată de la stânga la dreapta, după modelul de lecturare a unui text de către occidentali, de sus în jos, după modelul de citire al asiaticilor, şi de la dreapta la stânga, după modelul de citire al arabilor.

MEZOSEMIOTICA PUBLICITARĂ Mezosemiotica publicitară, născută în deceniul opt al secolului al XX-lea, se

caracterizează prin explozia fără precedent a discursului publicitar, prin autocele-brarea publicităţii, prin minimalizarea sau chiar neutralizarea factorilor sociali, politici, economici şi culturali. Este epoca marilor specialişti din publicitate (David Ogilvy, Jacques Seguela), a promovării aşa-numitei star-strategy (transformarea produselor în vedete) şi a conturării diferenţei specifice dintre studiile semiotice aplicate în publicitate, studiile mixte sau combinate între semiotică şi publicitate, semiotică şi marketing şi studiile pseudo-semiotice. În ciuda acestor delimitări, semiotica rămâne o sursă fertilă pentru publicitate. ,,Lucrările lui Peninou, anchetele lui Porcher, cartele semiologice şi lexicologice ale IREP-ului transformă instru-mentele semiotice în parametri eficienţi, aflaţi în serviciul publicurilor-ţintă, implicări ale consumatorilor care să înlocuiască «pretextele » anunţurilor. Să triumfe semnul, să piară sondajul”58.

Vârsta mezosemiotică a publicităţii este una de promovare a semnului, printr-o abundenţă de concepte publicitare, a conotaţiei, şi, în acelaşi timp, de promovare a relaţiilor paradigmatice între actorii comunicării. Sub domnia conotaţiei, produsele sunt prezentate prin descendenţă şi comuniune cu fiinţe mitice, din panteonul universal (cow-boy-ul Marlboro, vulpiţa Rex, zâna Whirlpool etc.).

Tot în această perioadă, se cristalizează principalele atribute publicitare: hedonismul, polisenzualismul, declinul standing-ului, pe baza cărora s-a realizat o tipologie a potenţialilor consumatori: tradiţionalul, rezistentul, conservatorul, indivi-dualistul, respectuosul, consumatorul, satisfăcutul, petrecăreţul, inovatorul, exploratorul. Această tipologie serveşte cultivării efectului de oglindă în construirea reclamelor. Dacă în anii 1970 funcţia metalingvistică a mesajului fusese ignorată, în deceniul opt aceasta se impune în mod categoric. Astfel, ia naştere o adevărată cultură publicitară, în care rubricile de presă, spoturile televizate şi Noaptea devoratorilor de publicitate capătă rădăcini în peisajul publicitar.

Sub dominaţia conotaţiei, anii '80 mobilizeză semnul pe toate fronturile şi accelerează procesul de deconstrucţie a acestuia. Tendinţa cea mai puternică a publicităţii acestei perioade este situarea exclusivă la nivelul conotaţiei, dar conotaţia devine evidentă, banală, expresie a culturii de masă: roşul simbolizează pasiunea; trandafirul – iubirea; o linie orizontală – calmul; inimioara – dragostea; ochelarii sunt imaginea intelectualului. Toate acestea nu pot merge decât într-o direcţie: critica conotării.

Semiotica va fi deci solicitată să se deplaseze de la sisteme de semne la sisteme de semnificaţii, la structuri profunde şi complexe de manifestare. Este

58 A. Helbo, Editorial, Le discours publicitaire (I), Degres, 44, Bruxelles, 1985.

73

momentul în care se concepe o socio-semiotică care să aducă un punct de vedere critic vizavi de tipologiile sociale existente în zilele noastre.

NEOSEMIOTICA PUBLICITARĂ Începând cu anii '90, semiotica publicitară înregistrează o semnificativă

deplasare spre noi centre de interes şi spre noi obiective în cercetare. O carac-teristică esenţială a publicităţii de după anii '90, manifestată cu preponderenţă în reclamele pentru reviste, este privilegierea imaginii în defavoarea textului. Astfel, publicitatea nu se mai adresează raţionalului, ci caută să introducă sentimentul evadării dintr-o realitate prea tehnologizată, mecanicistă, prin apelarea la stimuli emoţionali. Ia astfel naştere o întreagă iconografie publicitară, care, din perspectiva trasată de cunoscutul filosof şi hermeneut al religiilor Mircea Eliade, este o formă a religiozităţii laice contemporane. Mai mult ca oricând, în această perioadă, creatorii din publicitate se folosesc de puterea sedativă a mitului şi a simbolului, pentru a persuada receptorii.

Publicitatea contemporană face uz de un complex de imagini onirice, utopice, construite în jurul unor nuclee arhetipologice, care au funcţia de a adăuga valoare mesajului publicitar şi de a reanima memoria colectivă. În această perioadă se definitivează remarcabilele realizări teoretice ale lui Jean-Marie Floch, care, iniţiate în anii '80, merg pe linia trasată de Grupul de Cercetare Semiolingvistică de la Paris. Semiotica structuralistă a lui J.M. Floch porneşte de la premisa că actele de limbaj pot deveni comprehensibile doar în urma identificării prezenţei semnului la nivelele subiacente limbajului. Structuralistul francez se detaşează de metoda de analiză barthesiană, precum şi de tendinţa de a folosi în mod exagerat trei concepte: semnul, comunicarea şi conotaţia. Astfel, semiotica lui Floch comportă o întreită critică: a semnului, a comunicării şi a conotării. El înlocuieşte, de asemenea, termenul de iconicitate cu cel de figurativitate a unei imagini, analiza acesteia făcându-se întocmai ca şi analiza unui text.

Conform teoriei semnificaţiei generative, sensul este analizat ca proces de producţie, cu o posibilitate de a se propaga la mai multe nivele, din ce în ce mai complexe. Pornind de la afirmaţia că semnul este relativ şi luat izolat nu are nici o semnificaţie, Floch enunţă principiul imanenţei, prin căutarea tipurilor de relaţii care investesc semnul cu puterea de semnificare. În cunoscuta sa lucrare, Semiotică, marketing şi comunicare, autorul francez stabileşte, la nivelul semnului, punctul de plecare pentru descoperirea semnificaţiilor lui subiacente. De o deosebită valoare metodologică sunt careurile semiotice ilustrate de Floch:

• cele patru tipuri de valorizare în axiologia consumului (valorizarea practică – valorile de întrebuinţare, valorizarea utopică – valori de bază, valorizarea ludică – negarea valorilor utilitare, valorizarea critică – negarea valorilor existenţiale);

• cele patru ideologii publicitare (publicitatea referenţială; publicitatea mitică; publicitatea oblică – negarea publicităţii referenţiale; publicitatea substanţială).

Aşadar, semiotica se deplasează de la sistemele de semne spre sistemele de semnificaţie, de la nivelul structurilor profunde şi abstracte către structurile complexe şi superficiale. J.M. Floch nu se limitează la parcursul generativ al înţelesului, fiind conştient de inepuizabilele forme semiotice ce pot fi luate în considerare în

74

analiza imaginii publicitare. Dincolo de meritele acestui model, J-M. Adam şi M. Bonhomme subliniază carenţele sale: „închiderea faţă de interacţiunea publicitară […], faptul că legăturile semantice nu sunt cu adevărat motivate”59.

Analizând aceste modele, putem trage următoarele concluzii: pentru Roland Barthes, sensul reprezintă un derivat al conotaţiei şi al culturii, pentru Louis Porcher, el este un act comutativ şi combinator, pentru Umberto Eco este o stratificare a codurilor interpretative, pentru Georges Peninou – o calchiere după modelul unui text scris, iar pentru Jean-Marie Floch – o acţiune generativă şi treptată.

Odată cu evoluţia practicilor şi formelor publicitare, şi demersul semiotic capătă noi valenţe. Deşi la prima vedere pare să ţină de domeniul fabulosului, tendinţele cele mai recente din domeniul comunicării publicitare, ca marketingul senzorial, impun dezvoltarea unei semiologii sinestezice, cu tot instrumentarul de analiză specific. Aşadar, pe tărâmul semiologiei publicitare, trebuie să fim pregătiţi pentru orice.

59 J.-J. Adam, M. Bonhomme, op. cit., p. 272.

75

DESPRE HERMENEUTICA MITURILOR

Lector univ. dr. Graţiela Popescu

A medita asupra mitului înseamnă să faci o căsătorie din dragoste cu ambiguitatea… Vasile Lovinescu, Mitul sfâşiat

RÉSUMÉ La sensibilité moderne ne peut pas répudier la pensée mythique. C’est Mircea Eliade

qui a observé le rôle dissimulant des mythes dans la société contemporaine désacralisée, les comportements mythique qui se perpétuent camouflés dans ce contexte démythisant par la fonction exemplaire de l’éducation ou sous la forme du mythe politique.

La capacité de l’illusionnement collectif, la permanence fictionelle du mythe expliquent l’inflation des mythologies du quotidien.Leur culte est devenu obsedant dans une nouvelle “religion” de mass-media.

1. Mitul. Concept deschis Amintind estetica operei deschise, confirmăm triumful actual al unei tendinţe

de meditaţie estetică ne-clasică, ce atinsese apogeul (manierei) în arta barocului. „Deschiderea semantică devine un atribut al oricărei structuri formale cu

funcţie estetică, nu doar al celor, de la concepere, programatic, dez-limitative. „Opera deschisă” constituie o ipoteză operativă. Putem evidenţia omologii1

structurale în literatură, teorie şi critică literară, artă plastică, ştiinţe ale imaginarului, mentalităţi etc.

Această „creativitate” este de natură barocă! Mitul este concept „deschis”. Receptarea sa este universală şi variată, în acelaşi timp2. Trebuie să dispui de „coduri de lectură”, scrie Eugen Simion3, într-un tip de

lectură specială, iniţiatică. Într-o realitate impură, îndepărtată de la sacralitate, transcendenţa ni se oferă

„camuflată” (Mircea Eliade4) prin mituri degradate, arhetipuri prezente în cotidian. În spaţiul receptării miturilor, iregular, nedecis5, speculativ – „plimbarea cu

arhetipul” –, cum plastic exprima Marin Mincu trecerea de la construcţia unui model teoretic la altul, o lectură a mitului (identificabil în mitografii) ar fi cea literară.

„Funcţia mitopoetică” poate caracteriza conştiinţa literară a timpului nostru, crede Nicolae Balotă în Euphorion, capitolul Permanenţe mitice în literatură, poetul/poezia căpătând aura, privilegiul „matricei plăsmuitoare de mituri”6.

Într-o „vară finlandeză”, la „Reuniunea internaţională a scriitorilor”7 – Lahti, 1981 (colocviu destinat receptării mitului în literatură) s-a dezbătut „puritatea” acestei legături: literatură-mit (un infinit de sensuri).

76

În „hăţişul definiţiilor”8, încercând să aproximeze ce este un mit – cu sumbru vizionarism, scriitorul Bo Carpelan9 anunţa: „laicul se rătăceşte cu siguranţă, ca să nu mai vorbim de artist, de creator…”10

A fost un exemplu întâmplător despre această „preocupare” a scriitorilor, mitul fiind captat ca „metodă” literară încă din antichitate. Pe de altă parte, „fabulaţia”, fanteziile individuale (ale poeţilor) trebuie să reconstituie ceea ce Dumnezeu denumeşte o „ideologie”, înţeleasă ca „o concepţie şi o apreciere a marilor forţe care, în justul lor echilibru, în relaţiile lor reciproce, domină lumea deopotrivă naturală şi supranaturală” scrie Jean-Piérre Vernant (Mit şi religie în Grecia antică11).

Epocile îşi pot alege sau prefigura miturile din „infinitul sugestiv” al universului, scrie Roland Barthes în Mythologies (1957)12. Mitul se supune jocului mentalităţilor, spiritului vremii.

Orice încercare de definire exhaustivă a mitului pare riscantă, minată de recurenţe.

Micul dicţionar al spiritului uman13 îi oferă mitului următoarea prezentare. MITUL: „Aparenţa deşartă că ne putem salva dacă cinstim zeii ”: (Epicur, apud Diogene Laertiu, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor) „Visul colectiv al societăţilor primitive.” (Tudor Vianu, Estetica) „Fără îndoială un produs al imaginaţiei, dar în raport cu realităţile care îl

sugerează are ceva din evidenţa unei axiome.” (L. Blaga, Aforisme şi însemnări) „Interioară imagine estetică, embrionară, plină de posibilităţi de dezvoltare, la

originea oricărei creaţii poetice” ( C. Pavese, Dialoguri cu Leuco) MITOLOGIA: „Ştiinţa primitivă şi grosolană a naturii şi a omului,

împodobită de poezie, consacrată de religie, îmbrăcată în mistere pentru a o face venerabilă în ochii popoarelor întotdeauna mult mai dornice de miraculos decât de principii simple şi raţionale.”

(Holbach, Morala universală) „Recipient al realităţii. Istorie, geografie, geometrie, matematică, nautică,

astronomie, fizică, morală, totul este în acest rezervor şi oricare ştiinţă e vizibilă prin apa tulbure a fabulelor”.

(V. Hugo) „Efortul omului ce gândeşte să transporte fragmente de vise de pe malul

umbrelor pe malul lucrurilor.” (P. Valéry) Folosesc, în preambul, selecţia compozită din Micul dicţionar al spiritului

uman, ca adjuvant într-o abordare inegală epistemologic, contrapunctică (după o minimă circumscriere teoretică a noţiunii, partea a doua a comunicării justifică empiric, prin exemple de „mitologii ale cotidianului”, captarea afectivă a mitului în jocul mentalităţilor).

77

Alegerea unor teorii din opus-uri întregi de receptare (exegeză) este motivată subiectiv, prin percepţii acute. Nu intenţionez o analiză fastidioasă a etapelor „critice”, gen „bibliografie completă”, ce revendică meticulozitatea istoricului. (O istorie a exegezei mitului poate fi descalificată, ca raţionament utopic, dar s-ar valida, măcar, sociologic).

Perspectivele multiple ale interpretării miturilor s-ar constitui ca motivaţie a prezenţei opţiuni nu pentru un text foarte informativ, canonizat; doar o luare în consideraţie a unor teorii, la urma urmei, respectul pentru document, într-o problemă de imaginar mitic, poate părea paradoxal.

Senzaţia lectorului este a unei receptări – în diacronie-baroce, amalgamate, rupte, imposibil de captat riguros, strict, de unitate în diversitate: mituri pot fi descoperite pretutindeni iar hermeneuticile delimitează „deschis”, proiectând într-un „orizont de aşteptare” proliferant, productiv.

La limită, un text despre hermeneutica miturilor se poate concepe dintr-o „ţesătură de citate”, cum ar fi spus Derrida, dezindividualizant, în care germenii textuali să se manifeste ca citate din celebri teoreticieni ai mitului.

Operaţia mitocritică nu se manifestă doar ca practică a identificării motivelor mitice, ci şi a articulării lor într-un sistem.

„Cea mai la îndemână operaţie de acest gen (stabilirea unor serii de echiva-lenţe şi omologii) – scrie profesorul Eugen Negrici în articolul Originea miturilor14 – ar fi aceea prin care s-ar identifica filiaţiile şi asimilările de mituri în felul în care procedează sursologii comparatişti cu literatura universală, transpunând-o, până la urmă, într-un tablou stufos de ramificaţii, derivări şi împrumuturi de motive, teme, subiecte şi scheme narative.”15

Într-o posibilă arheologie a mitului, ţinând seama de imposibilitatea de „definire exhaustivă”16 (Mircea Eliade), dar şi de (devenitele) axiomaticele definiri ale unor Lucian Blaga17, Mircea Eliade18, Ion Petru Culianu19, Romulus Vulcănescu20, i-am putea restitui sensul (depreciat) de viziune prin suflet a unui fenomen primar. (Giambattista Vico21; o perspectivă ce ţine de mitografii, de reprezentarea literară).

Conceptualizările se înscriu în toposul opozitiv „logos” [–] „mytos”, după taxonomia lui Radu Surdulescu (Critica mitic-arhetipală22), în abordări de natură „logomorfică” şi „mitomorfică”. Alteritatea „logos”/„mytos” este sugestiv denotată şi de Jean-Pierre Vernant, în Mit şi gândire în Grecia antică: „logosul s-a eliberat de mytos aşa cum solzii cad de pe ochii orbului” (pe vremea Şcolii din Milet)23.

Lexemul elin „mytos”, alături de sensul „povestire, basm”, implică şi un sens iniţiatic, oracular. Félix Buffière arată că „miturile şi misterele (sunt) două mijloace complementare utilizate de divinitate pentru a se revela sufletelor”. (Miturile lui Homer şi gândirea greacă).24

În general i se recunosc mitului (formaliştii) structura narativă, atemporalitatea şi universalitatea. Această accepţie presupune eludarea unor referenţi importanţi ai mitului: adevărul şi sacrul.

Mircea Eliade practicând o hermeneutică de tip fenomenologic, încorporează mitului noţiunea de „hierofanie”: „mitul povesteşte o istorie sacră”, relatând un eveniment petrecut „in illo tempore”, „timpul primordial, fabulos al începuturilor.” (Aspecte ale mitului25).

78

Analizele formaliste nu includeau acest aspect, cuprinzând mitul în chiar structura naraţiunii (în relaţiile dintre elementele componente).

Roland Barthes interpretase mitul ca „sistem semiologic secundar”26 (ceea ce în primul sistem este semn – totalitatea asociativă dintre un concept şi o imagine – devine, în cel de-al doilea, simplu semnificant). Orice „rostire” este mit, orice discurs.

Antropologul Cl.Lévi-Strauss27, operând cu invariante logice (miturile indivi-duale), simple „sintagme” în cadrul sistemului (mitologiei), îşi structurează cele patru volume ale Mitologicelor pe baza unor opoziţii binare: crud/gătit, viaţă/ moarte, natură/cultură, agricultură/război etc.

Aplicând textului literar lectura instituită de Lévi-Strauss, (referitoare la miturile amerindiene), depreciind-o, totuşi, ca „modă demodată în 1992”, când îşi scrie cartea, Figuri mitice şi chipuri ale operei – de la mitocritică la mitanaliză – Gilbert Durand28 condiţiona orice mitanaliză de examinarea „inventarului antropo-logic” (picturi, sculpturi, monumente, ideologii, ritualuri religioase, moravuri) al epocii respective.

Lévi-Strauss urmase aceleaşi etape inductive, integrând mitul societăţii în care circulă, ca dimensiune a imaginarului colectiv, apoi stabilind izomorfismele.

Gilbert Durand, operând într-un „sistem” al imaginarului, „empiric” (după cum se exprima29), anume recurgând la metoda extrapolării mitanalitice a unei singure opere, „mitocriticată”, la marile mituri ce „obsedează” câte o epocă, (spre exemplu, „miturile intimităţii, în secolul al XIX-lea”) stabileşte câteva concepte euristice: „mitocritica” (grilă de lectură structuralistă), din care derivă noţiunea de „mitem” (cea mai mică unitate de sens caracterizată prin „redundanţe”, „omologii” semantice); „mitanaliza”, care este o extrapolare a mitocriticii la corpusul tuturor redundanţelor, toate lecţiile unui şir mitic conceptualizate într-un „mitologem”30.

O complexă abordare tipologică a criticii mitic-arhetipale, centrată pe două nuclee generative, două mari clase: critica de sorginte antropologică propriu-zisă şi cea derivată din psihologia analitică a lui C. G. Jung, propune şi Radu Surdulescu în Critica mitic-arhetipală/De la motivul antropologic la sentimentul numinosului31.

Cercetătorii români şi-au demonstrat apetenţa pentru acest domeniu prin intermediul hermeneuticilor culturale, fundamentate pe invariante: mitul ca element arhetipal structurant al culturii româneşti. S-au ocupat de miturile autohtone sau transliterări ale acestora în (spaţiul) folclorul românesc, de implicaţiile mitice ale literaturii, G. Călinescu, L. Blaga, I. P . Culianu, R. Vulcănescu, Al. Tănase32 ş.a.m.d.

Propblema cercetătorului este că nu dispune, în mare parte, decât de mitografii. O disociere necesară mit original-mitografice operează Dicţionarul Religiilor33 (Eliade/Culianu), recunoscându-i literaturii rolul fixării mitului. Şi Victor Kernbach, în Miturile esenţiale34 stipula aceeaşi perspectivă „literară” asupra miturilor: „Miturile au fost privite de multe ori la literatură.”35 Alteritatea mit sacru-mit poetic fusese teoretizată de Giambattista Vico în Ştiinţa nouă36.

În critica mitic-arhetipală jungiană, numinozitatea37 confirmă capacitatea operei literare de a recupera universalul. Mitul devine mod de revelare a divinităţii, nu realitate, ci obiect de spectacol; capătă semnificaţii artistice.

Gilbert Durand a demonstrat ipoteza continuităţii între imaginarul mitic şi pozitivismul istoric, neexistând ruptură între scenariile mitologiilor antice şi

79

„povestirile culturale”, cum le numeşte el: literatura, artele plastice, ideologiile şi istoriile. Acestea ar fi „reinvestiri mitologice”, după Mircea Eliade39 sau „imagini arhetipale”, „arhetipuri”, după Jung40.

Întocmai cum în viziunea lui Mircea Eliade mitul şi sacralitatea sunt intim legate („mitul descriind dramaticele izbucniri în lume ale sacrului”41), Jung asociază noţiunea de arhetip cu „núminosul”, dezvoltând o critică mitic-arhetipală axată pe componente mitice, ritualice sau magice.

O operă este arhetipală nu datorită intrigii ei mitice, ci numai atunci când trezeşte în receptor sentimentul divinului, al lumii celeilalte, acea „Imago-Dei”.

În „Poetica”42 sa, Aristotel semnalează transformarea mitului în poezie, indicând o semnificaţie estetică a „mythos-ului, şi nu una religioasă. „Mythos” reprezintă materia, realitatea, subiectul; conceptul de mit revine şi în caracterizarea tragediei.

Textul aristotelic consemnase laicizarea mitului… 2. Jurnalism. O HERMENEUTICĂ A REALITĂŢII Inflaţia mitologiilor contemporane, mituri resemantizate. Corespondenţe mentalitare. Sensibilitatea modernă nu poate repudia gândirea mitică. Mircea Eliade

observase rolul disimulant al miturilor în societatea contemporană desacralizată43, comportamentul mitic perpetuându-se camuflat în acest context demitizant, prin funcţia exemplară a educaţiei (asigurând modele comportamentale) sau sub forma mitului politic.

Capacitatea de iluzionare colectivă, permanenţa ficţională a mitului explică inflaţia mitologiilor cotidianului. Cultul lor a devenit obsedant.

În Mituri şi mass-media44, („Supravieţuiri şi camuflaje ale miturilor”, în Aspecte ale mitului), Mircea Eliade analizează stereotipia, schematismul unor comportamente/structuri mitice impuse colectivităţilor prin „mass-media”. Între acestea se numără personajele din „comic strips”45, personaje fantastice de tipul „Superman”, dar şi imaginea exemplară – construită prin „mass-media” unor personalităţi ale zilei:

„S-ar putea descoperi comportamente mitice în obsesia succesului, atât de caracteristică societăţii moderne, şi care traduce dorinţa obscură de a transcende limitele condiţiei omeneşti…”46 (Mircea Eliade).

Într-o încercare de „biografie-tip” a jurnalistului vom încerca să demontăm resorturile care fabrică imagini false ale succesului în societatea contemporană (urmând „reţetarul” mitologic).

O încercare de „biografie-tip”: jurnalistul între scrib şi veleitar Dintr-o posibilă analiză a modelului românesc de presă şi a particularităţilor

acestuia, s-ar putea deduce tipologii ale gazetarului anilor 2000. Aceste „caractere” sau tipuri pendulează adesea între extreme.

Legătura între mitologia jurnalistului contemporan, „de vocaţie”, cu daimon artistic sau cel puţin cu fler poliţienesc în selecţia informaţiilor, fără prea multă

80

şcoală de specialitate, dar „competent” prin predestinare (veleitarul, adică) şi umilul nou venit într-o redacţie, poate eficient şi bine pregătit, (legătura) este una conjuncturală sau de castă.

Manifestările acribice ale primului dictate şi de gustul public merg spre informaţia flagrantă, de şoc, spre divertismentul de inspiraţie mediocră şi larg consum.

Surprinderea invariantelor, clasificarea lor într-o tipologie, trebuie să ţină seama de înclinaţia societăţii noastre de a-şi construi modele, simboluri, imagini, forme goale de conţinut uneori, fantoşe, de a mitiza la întâmplare circumstanţe profane…

Logica economiei de piaţă supune societatea contemporană raţionalităţii sale economice inevitabile.

Utilitarismul, proclamata ordine a economiei de piaţă se pot dovedi creatoare de dezordine, de negare, distrugând identităţile naţional-culturale. Generatoare de avantaje, industrializarea, tehnicizarea excesivă au şi consecinţe nocive, de nesigu-ranţă a individului. Eficacitatea, raţionalitatea, pozitivismul maschează fenomene ce ies uneori cu brutalitate la suprafaţă într-un mod iraţional şi exploziv.

Bergson vorbise despre frenezia industrială care tinde să imprime societăţii noi automatisme, noi rituri, suprimându-le pe cele cunoscute în favoarea unor noi simboluri pe o nouă scenă socială unde se re-crează mituri.

Proiecţiile arhetipale ale miturilor arhaice, tradiţionale, la nivelul societăţii contemporane denotă, cel mai adesea, re-semantizări ale acestora, îmbogăţiri de sens.

Figurile mitice tragice ale antichităţii, spre exemplu, nemaigăsindu-şi cores-pondenţe la nivelul mentalităţilor actuale ale societăţii, lasă loc altor imagini, care revin obsesiv în conştiinţa publică – numitele „mituri contemporane”47 (mitul „coca-cola”, „Elvis Presley”, benzile desenate, eroii serialelor TV – Mircea Eliade, op. cit.).

Supusă intens ritualizării, în sensul receptării ei ca activitate spectaculoasă, lipsită de efort, agreabilă şi prestigioasă, profesiunea de jurnalist este deja producătoare de mituri.

Persoană de succes, influent în societate, jurnalistul ar trebui, în fapt, să demonstreze profesional, atât cultură generală, cât şi tehnicitate.

Pedagogii jurnalismului subliniază, de mai bine de un secol, necesitatea formaţiei pluridisciplinare a viitorului ziarist. Iată ce se spunea în 1898 (despre jurnalist):

„Trebuie să aibă un fond serios de cultură generală, să cunoască istorie, politică şi economie politică, şi nu e rău deloc dacă este şi puţin lingvist.”48

Socio-antropologul Denis Ruellan, într-o încercare de delimitare a „frontierelor unei vocaţii”, pune problema acestei circumscrieri a „scenei jurnalistice”:

„Impostură? Sunt numeroşi ziariştii care spun că au sentimentul că trăiesc o meserie ce pare mereu falsă. Are impresia de a fi în acelaşi timp indispensabil şi ilegitim, de neocolit şi ipocrit: jurnalistul se crede pe rând profesor, savant, literat, observator, tehnician, interpret, creator, fără a-şi asuma niciodată exclusiv sau absolut vreuna dintre aceste funcţiuni. Jurnalistul pare condamnat să iasă din aceste piei de împrumut tot atât de repede cum le-a şi îmbrăcat pentru nevoi de circumstanţă”.49

81

Parodia caragialescă a publicistului surprinsese tenta universală a acestei retorici producătoare care de alimentează din ea însăşi, existând în sine. Fiinţa autorului este golită de conţinut, depersonalizată, animată de clişeele „discursului de presă.”

Se ştie că unii actori nu mai pot ieşi din rol, că împrumută, în ciuda persona-lităţii lor puternice, ceva din caracterul celuilalt, se reconsideră prin alteritate. Unele meserii împrumută probabil actantului lor un anume histrionism, un grad de versatilitate.

Revenind la Caragiale, ridicolul Rică Venturiano, foaia în care el „combate bine”, sunt consecinţa, mai întâi, a mediului balcanic bucureştean care modelase astfel.

Într-o încercare de portret al gazetarului, „model Bucureşti, 1936”, Felix Aderca definea cu multă vervă un antimodel local (identificabil şi astăzi):

„Ziarul din România are astfel o vivacitate, o culoare, un pitoresc care amintesc bazarul oriental, unde fiecare negustor îşi strigă marfa în mijlocul străzii şi unde nimeni nu se plictiseşte”.50

Asistăm la fabricarea şi păstrarea, în postumitate a unor antimodele reuşite… Demitizarea este ea însăşi o dominantă a acestei profesiuni…

3. Corespondenţe mentalitare O evaluare a corespondenţelor mentalitare ce „învăluiesc” mituri „consacrate”

în spaţiul autohton, realizează revista clujeană „Apostrof”51. Chestionând în genul: „Ce aţi face dacă aţi fi în locul…? (ciobanului din

„Mioriţa”, meşterului Manole, Anei lui Manole)” şi despre cât de reprezentative sunt ele pentru psihologia actuală a poporului român, ancheta se propune ca tentativă de actualizare – forţată, de resuscitare a unor mituri care, rupte de contextul sociologic originar, şi-au pierdut semnificaţia de model comportamental (cf. cu Mircea Eliade, „miturile vii”, în „Aspecte ale mitului”52).

O asemenea „reglare mentalitară” (artificială) este inoportună, rămâne fără consecinţe (mentalitare), nu facilitează „popularizarea” respectivelor mituri, ci mai degrabă una de natură revuistică.

Conceptul („reglare mentalitară”), adecvat domeniului culturii populare, îi aparţine profesorului Nicolae Panea, fiind definit în Antropologie a tradiţiilor53, drept „resuscitare a unor structuri arhaice în tendinţa exacerbării rolului pedagogic al unor astfel de eroi salvatori (Tudor Vladimirescu)… ducând la încercări de mitizare a unor personaje istorice”54; „Acest dialog politic între cele două tipuri de societăţi se face involuntar…”55

Sigur, o anchetă nu poate avea consecinţele amplitudinea unei „reglări mentalitare”, iar afirmaţia poate părea tendenţioasă. Însă o „actualizare” a rolurilor mitice, o asemenea „montare”, în care anchetatorii-regizori dispun de un spaţiu populat cu noi păstori mioritici, meşteri Manole sau Ane, îşi găsesc similitudini de metodă cu tentativa livrescă de „popularizare” a miturilor prin intermediul manualelor şcolare.

Nicolae Manolescu, scria în editorialul său56: „Ar fi de remarcat că intensificarea disputelor pe această temă (subiectele de

examen la istorie) se leagă de momente precise, în care înclinaţia către mitizare

82

învinge spiritul istoric şi apasă puternic pe talgerul ideologiei naţionaliste.” (Istorie şi mit)

Transcriu cea mai picantă şi cea mai nesusţinută epistemologic depoziţie, în spiritul unei alinieri postmoderne, performând mentalităţi arhaice în contempora-neitate, şi invers, într-un circuit pragmatic ce nu ţine seama de uzanţe cronologice (îi aparţine lui Horia Gârbea):

„Dacă eram în locul ciobanului din „Mioriţa”, m-ar fi surprins o oaie vorbitoare. În orice caz, n-aş fi stat pasiv-contemplativ. Cum probabil că şi atunci poliţia era slabă, aş fi cedat o parte din turmă ca să scap. Eventual m-aş fi aliat cu unul dintre bandiţi pentru a-l lichida pe celălalt. Cred că astfel aş fi acţionat în conformitate cu „sentimentul românesc” care cere să-l desfiinţezi pe celălalt. De altfel, cred eu, şi în Paraguay e cam la fel, chestiunea e universală.”57

Paradoxal, această încercare de „mitizare”, glisează spre toposul – populat azi cu frenezie – al demitizării. Şi dacă ancheta din „Apostrof” îşi găseşte scuza dubitaţiei (exprimată de scriitorii şi criticii literari de marcă implicaţi), demitizarea „cu premeditare”, violentă, devine teleologie a afirmării, a şocului, a ieşirii din anonimat (demitizarea unor personalităţi culturale).

Plin de vervă surprinde Alex. Ştefănescu angrenajul acestui mecanism într-un articol publicat în „România literară”, considerând demitizarea o jucărie la modă, fără instrucţiuni de folosire (O jucărie la modă: Demitizarea).58

„Deocamdată nimeni nu respectă nici o regulă şi se practică în regim de improvizaţie voioasă, specifică publicisticii noastre de azi”.59

Şi conchidea sentenţios: „Triumful deplin al acţiunii de demitizare ar însemna recăderea în animalitate.”60

Supapă a emoţiilor noastre ancestrale, mitul devine pentru spiritul contemporan, terorizat de ritmul trepidant al vieţii moderne, „terapeutică mentală” (Jung), defulare a angoasei, succedaneu al existenţei echilibrate.

Proiecţia obsesivă a acestei exteriorităţi derapante traduce nevoia de fetişuri. Obiecte căpătând şi pierzând, succesiv, semnificaţia mitică, influxuri ale „infinitului sugestiv al universului”, cum ar fi spus Barthes, miturile contemporane ajung să se prolifereze malign.

„Această proliferare nebună a accepţiilor joase, vulgare e semnul cel mai sigur că mitologiile cotidianului vin din exteriorul, nu din interiorul nostru”61, (Ion Buzera, Star Trek, the next mythology)

Receptarea „la scară mare”, obstinată, a miturilor occidentale („Coca-cola”, „Haloween-ul”…) devine, în spaţiul românesc, destabilizat de cutumele „tranziţiei”, nu rareori grotescă.

NOTE

1. Umberto Eco, Structura absentă în Opera deschisă, Editura Paralela 45. Piteşti-Bucureşti.

2. Vorbim despre o structură conceptuală foarte densă, foarte complexă, care a „absorbit” contribuţii multiple – ale exegeţilor literaturii, dar şi ale multor altor actori ai câmpului socio-cultural, decantându-se la nivelul general al mentalităţilor, al miturilor colective, al stereotipiilor (ritualice).

83

3. „Se cere, în astfel de cazuri, un lector iniţiat şi un tip de lectură specială. Gilbert Durand o numeşte: lecture mythocritique iar o elevă a lui (Simone Vierne), care se reclamă şi din gândirea lui Mircea Eliade: lecture initiatique”, scrie Eugen Simion în articolul Demnitatea mitică a naraţiunii, în revista Secolul 20, nr. 2-3 /1978, p. 52-56.

4. Mircea Eliade, Timpul sacru şi miturile în Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, 1995, p. 61-101; Supravieţuiri şi camuflaje ale miturilor: Miturile lumii moderne, în Aspecte ale mitului, Editura Univers, 1978, p. 170.

5. Perspective / lecturi ale mitului: filosofice, antropologice, (antropologie structurală), lingvistice, semiotice, psihanalitice, sociologice, de istorie a religiilor etc.

6. Nicolae Balotă, Permanenţe mitice în literatură / Funcţia mitopoetică, în Euphorion (eseuri), Editura Cartea Românească, 1999, p. 162-204. La pagina 162, scrie: „Conştiinţa literară a timpului nostru e tot mai dispusă să acorde poetului privilegiul unei funcţii mitopoetice, să considere poezia drept o matrice plăsmuitoare de mituri.”

7. Colocviul Mit şi literatură / Reuniunea internaţională a scriitorilor, Lahti, 1981 – prezentat în revista Secolul 20, nr. 5-6/1982.

8. Bo Carpelan, în comunicarea Literatură şi mitologie, revista citată, p. 184, propune patru unghiuri de abordare: „mitul ca fapt de istorie literară”, „mitul ca izvor pentru modele arhetipale şi de psihologie abisală”, „mitul ca metodă literară a artistului creator”; „mitul ca model de viaţă”, p. 184.

9. Scriitorul Bo Carpelan, născut în 1926 la Helsinki, laureat al Marelui Premiu Literar al Consiliului Nordic, unul dintre cei mai importanţi scriitori finlandezi contemporani şi un distins specialist în teoria literaturii.

10. Ibidem, p. 184. 11. Jean-Pierre Vernant, Mit şi gândire în Grecia antică, Editura Meridiane, 1995, p. 33. 12. În Mythologies, apărută în 1957, Roland Barthes exprimă un punct de vedere

semiotic asupra mitului. Materia mitului este supusă schimbării în funcţie de contextul istoric care o transformă într-o funcţie semnificantă. Aceasta presupune că mitul este un „sistem semiologic secund”, după acela al limbajului general, prin resemnificarea semnului iniţial. Mitul reprezintă un metalimbaj general, prin resemnificarea semnului iniţial. Mitul reprezintă un metalimbaj care funcţionează ca o „a doua limbă în care se vorbeşte despre prima” – p. 101, „Mitul astăzi” în Romanul scriiturii, Editura Univers, Bucureşti, 1987.

13. „Definiţii” în Mic dicţionar al spiritului uman, Mircea Traian Biju, Editura Albatros, Bucureşti, 1983.

14. Eugen Negrici, în articolul Originea miturilor, Curentul Cultural, 14 octombrie 1998, p. 19:

„Întrupări ale unor disponibilităţi ale speciei noastre, ale unor tendinţe antropologice generale, miturile invită la stabilirea unor serii de echivalenţe şi omologii demne de o sistematică sui-generis (…) Miturile sacre cresc pe un fond străvechi de dorinţe nesatisfăcute, de incertitudini, de disponibilităţi emotive, potenţialităţi activate în vremuri de primejdie. În situaţiile de criză şi de disperare parcurse de omul primitiv sau de urmaşul lui de peste timp, starea de nelinişte caută o ieşire, o cale de eludare, de compensare, de evadare, un transfer. Din deturnarea acestei stări cvasi instinctuale se nasc în psihismul individului şi în cel colectiv nostalgia, speranţa, ura (tendinţele noastre de compensare şi evadare) de care e legată o serie binecunoscută de mituri şi iluzii.”

15. Idem. 16. Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Editura Univers, 1978, p. 5. 17. Lucian Blaga, în Artă şi valoare, definea mitul ca „act metaforic revelator

modelat de categoriile stilistice în planul imaginarului”, iar în „Gândire magică şi religie”, Trilogia valorilor (II), Humanitas, Bucureşti, 1996, separă mitul de magie, considerându-l

84

„creaţie a omului în orizontul misterului.” Mitologia revelează „categoriile abisale” care alcătuiesc „matricea stilistică” a unui popor sau grup de popoare. Oricare creaţie culturală fiind reductibilă la termenii „metaforă” şi „stil”, miturile pot fi grupate în „semnificative” (au un echivalent logic) şi „transsemnificative” (fără echivalent logic).

18. Ilustru exeget al mitului, Mircea Eliade, în Aspecte ale mitului, Editura Univers, 1978, considera mitul „istorie sacră”, „poveste a unei faceri”:

„Definiţia care mi se pare cea mai puţin imperfectă, dat fiind că este cea mai largă, e următoarea: mitul povesteşte o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al începuturilor (…) E aşadar întotdeauna povestea unei faceri: ni se povesteşte cum ceva a fost produs, a început să fie (…) În fond, miturile descriu diversele şi uneori dramaticile izbucniri în lume a sacrului (sau a supranaturalului)… Din faptul că mitul povesteşte aşa-zisele gesta ale fiinţelor supranaturale şi manifestarea puterilor lor sacre, el devine model exemplar al tuturor activităţilor omeneşti semnifi-cative.” (capitolul I: Structura miturilor, „Încercare de a da o definiţie mitului”, p. 5-6).

În Miturile lumii moderne, Mituri, vise şi mistere, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998: mitul este „istorie adevărată” ce povesteşte o „întâmplare sacră”, exprimă „adevărul absolut”, este „exemplar”, „repetabil”, p. 17/33.

19. Analizând miturile gnostice, Ioan Petru Culianu în Gnozele dualiste ale Occidentului, Editura Nemira, 1995, propune o viziune integratoare, sistemică:

„Orice activitate umană este rezultatul unui bricolaj mitic şi principiile ei înseşi nu reprezintă nici o garanţie de adevăr.” (p. 339)

Există un „conflict mitic” care activează complicatul mecanism al vieţii umane, de la inegalitate sau sărăcie, până la experimentele ştiinţifice, cu caracter de sistem care „trebuie să-şi realizeze toate potenţialităţile latente şi care ne alege pentru a-i deveni eroi sau victime” – p. 339, în Epilog sau câteva reflecţii asupra mitului (p. 3337-321).

Poziţia noastră în raport cu ansamblul sistemului este una aleatorie şi dominată, fatal, de instituţia, ea însăşi mitică a puterii.

Culianu prezintă un mit desacralizat al raţiunii naturale, care este doar una din miliardele de soluţii mitice posibile, în capitolul I: Stadiul cercetărilor asupra dualismului, p. 33, Mituri dualiste: 1. Demiurgul coţcar:

„… În povestirile dualiste, Demiurgul coţcar, antagonist al Creatorului, este răspunzător pentru tentativele nereuşite de reorganizare a lumii, în urma cărora condiţia umană este alterată şi degradată pentru totdeauna.” (p.33)

În Epilog concluzionează dezabuzat asupra excesivelor interpretări mitice ale unor activităţi omeneşti fundamentale inevitabile… „Şi roata dezbaterii mitice se învârteşte, asigurând slujbele milioanelor de medici, magistraţi, avocaţi, preoţi, biologi şi politicieni, antrenaţi în vreo «ceartă» imposibil de tranşat (…) Blestemul rasei umane este că toate miturile ei sunt deopotrivă adevărate.” (p. 339-340).

20. Romulus Vulcănescu în Mitologie română, Editura Academiei, 1985, p. 31, arată că: „mitul ca elaborat polivalent, polisemic, şi poliglosic, referind la elementele sale expresive – alegoria, metafora şi simbolul – trebuie studiat din perspectiva a trei forme de geneză: psihogeneza, sociogeneza şi etnogeneza, trei aspecte ale aceluiaşi proces: mitogeneza. Mitul este considerat drept răspuns (episodic sau complexat) la o întrebare incitantă, referitoare la mitogonia universului, făptuirilor, lucrurilor, ideilor, comportamentelor ş. a. m. d.

21. Giambattista Vico, teoretizând procesul de desacralizare a mitului, transformare a lui într-o creaţie estetică, în Ştiinţa Nouă, (traducere în română de Nina Façon după ediţia Riccardo Ricciardi, Milano-Napoli, 1953), Editura Univers, Bucureşti, 1972, elaborează conceptul de mit-poezie (mito-poesia), generator de poezie.

22. Radu Surdulescu, Critica mitic-arhetipală/ De la motivul antropologic la sentimentul numinosului, Editura Allfa, 1997, Bucureşti, p. 35

85

23. Jean-Pierre Vernant, Mit şi gândire în Grecia antică / Studii de psihologie istorică, Editura Meridiane, 1995, p. 22.

24. Felix Buffiére, Miturile lui Homer şi gândirea greacă, Editura Univers, Bucureşti, 1987.

25. Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p. 18. 26. Roland Barthes, op. cit. 27. Claude Lévi-Strauss, Mitologice, Editura Babel, Bucureşti, 1985. 28. Gilbert Durand, Figuri mitice şi chipuri ale operei / De la mitocritică la

mitanaliză, Editura Nemira, 1998. 29. Gilbert Durand, op. cit., p. 9. 30. Gilbert Durand, op. cit., capitolul: Limbajul mitului şi structuralismul figurativ, p.

17-36. 31. Radu Surdulescu op. cit. 32. George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediţie

şi prefaţă de Alexandru Piru, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 973. Lucian Blaga, op.cit. Romulus Vulcănescu, op. cit. Ion Petru Culianu, op. cit. Alexandru Tănase, O istorie a culturii în capodopere, Editura Univers, 1988. 33. Eliade / Culianu, Dicţionar al religiilor, Humanitas, Bucureşti, 1996. Se demons-

trează că literatura „fixează” mitul, dar nu se identifică literatura mitologiei; cu atât mai puţin, nu e posibilă metamorfoza mitologiei în literatură.

34. Victor Kernbach, Miturile esenţiale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, antologie de texte, comentarii, note.

35. Victor Kernbach, op.cit., Labirintul mitologiei, p.5, consideră clasificarea mitografiilor mai dificilă decât clasificarea miturilor, întrucât mitografiile de care dispune cercetătorul contemporan sunt ele însele transcripţii literare ori filosofice, compendii sau chiar complicate aglomerări tematice de mituri reconstituite empiric de diverşi comentatori din antichitate. Suntem puşi în situaţia de a vorbi despre mituri, citind, mai ales, mitografii. Marile mitologii au ajuns la noi în „transcripţii” cu tendinţe literare, (Iliada, Odiseea, Mahabharata, Theogonia” etc.), magice („Cartea Morţilor”), teologice („Biblia”), filosofice (Vedele, Upanişadele, dialogurile platoniciene), istorice, folcloristice etc. În procesul de „contaminare” a miturilor originare – crede Kernbach – descoperim trei forme principale: sincretismul (un joc combinatoriu spontan), eclectismul teologic (un fenomen de atelier), literaturizarea (abundenţa de alegorii, simboluri, chiar pastişe).

„Fiind una din cele mai vechi stări culturale ale minţii omeneşti şi astfel hrănind aproape toate formele ulterioare în modurile cele mai diferite, mitul a intrat demult în circulaţia largă a culturii scrise; de aici şi nemăsurata fluctuaţie a încercărilor de a-l defini”…(p.5).

36. Giambattista Vico, op. cit. 37. „Sacralitatea”. 38. Gilbert Durand, op.cit. 39. Realitatea dobândindu-se prin repetare, tot ce nu are un model exemplar va fi

„lipsit de realitate… Un obiect sau un act nu devine real decât în măsura în care imită sau reiterează un arhetip” – Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 32.

40. C.G. Jung, în Amintiri, vise, reflecţii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, defineşte „numinosul” („divinul”, „sacrul”) astfel: „Numinosum. Concept al lui Rudolf Otto (Sacrul), pentru ceea ce este inexprimabil, tainic, înspăimântător, cu totul altfel, însuşire hărăzită divinităţii şi nemijlocit experimentabilă” (p. 410, în Glosar).

86

Jung defineşte arhetipul ca „structură fundamentală nereprezentabilă, existentă în stare latentă în inconştientul colectiv” (op. cit., p. 403).

„Conceptul de arhetip derivă din observaţia adesea repetată că, de exemplu, miturile şi poveştile literaturii universale conţin anumite motive care reapar mereu şi pretutindeni. Aceleaşi motive le întâlnim în fanteziile, visele, delirul şi obsesiile indivizilor din ziua de azi. Aceste imagini şi conexiuni tipice sunt denumite reprezentări arhetipale. Ele au, cu cât sunt mai distincte, însuşirea de a fi însoţite de nişte tonalităţi deosebit de vii… ne impresionează, ne influenţează şi ne fascinează” (p. 403).

41. „Mitul descrie dramaticele izbucniri în lume ale sacrului”, Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Editura Univers, 1978, p. 6.

42. Aristotel, Poetica, traducere de D.M. Pippidi, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1965, p. 70.

43. Mircea Eliade, Supravieţuiri şi camuflaje ale miturilor – Miturile lumii moderne, în Aspecte ale mitului Editura Univers, 1978, p. 170.

44. Mircea Eliade, op. cit., p. 173. 45. Idem 46. Ibidem, p. 174. 47. Idem. 48. Denis Ruellan, Jurnaliştii – vedete, scribi sau conţopişti, Editura Tritonic, 2002. 49. Ibidem, p. 54. 50. Felix Aderca, Oameni şi idei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 46. 51. Apostrof, nr. 7-8 /1998 52. „Miturile vii”, în Mircea Eliade, op. cit., p. 1-4. 53. Nicolae Panea, Antropologie a tradiţiilor, Editura Omniscop, Craiova, 1995. 54. Ibidem. p. 16 55. Ibidem, p. 118. 56. Nicolae Manolescu, Istorie şi mit în România literară, nr. 38/1998 57. Ancheta Apostrof, nr. 78/1998 58. Alex. Ştefănescu, O jucărie la modă: Demitizarea, în România literară, nr. 42/1998 59. Idem 60. Idem. 61. Ion Buzera, Star Trek, the next mythology, în revista Speculum a Facultăţii de

Litere din Craiova, nr. 1-4 /1995.

87

Mass-media şi politică

JURNALISMUL POLITIC

Lector univ. Mihai Cernat

ABSTRACT The article is only an outline of theoretical elements and guide marks which settle

and define a field we call political journalism (it refers to and involves the steps and efforts necessary both to formulate a simple news or note and to write a more difficult investigation or commentary), a field that concerns and engages a considerable number of pressmen. The political world and facts have been transformed by professional journalists in a stage of confronting points of view between politicians, but also in a cultural outcome with a strong impression on most different categories of readers. It’s a journalistic approach which seeks, however, during recent years, more and more insistently, the trend of amusing and thrilling news to present and express themselves in a even more attractive way.

Românii s-au dovedit, în ultimii cincisprezece ani, mari consumatori de

„politică”. Presa (de fapt, mass-media şi poate cu precădere ceea ce numim presă scrisă şi audio-vizuală) care, la rândul ei, în acelaşi interval de timp, a trecut prin fundamentale transformări, a înţeles acest fenomen (al atracţiei spre spectacolul politic) şi l-a susţinut, alimentându-l. A făcut-o din două considerente. Primul a vizat împlinirea menirii sale de a informa, de a comunica unui număr cât mai mare de oameni, să spune, mersul „politicii la români”, iar al doilea motiv a fost şi a rămas legat de amplificarea impactului asupra aceloraşi „consumatori”, adică de obţinerea, pe lângă sporul de popularitate şi, succesul economic, absolut necesar menţinerii fiecărei instituţii de presă în situaţia de a fi capabilă să reziste profesional şi financiar pe o piaţă a presei extrem de diversificată şi, nu în ultimul rând, pe o piaţă a presei unde concurenţa şi-a arătat destul de repede şi de agresiv adevărata-i faţă.

Presa a mai înţeles ceva. Şi anume, că „politica”, exploatată cu ştiinţă şi talent publicistic, poate fi o extraordinară sursă de senzaţional. Şi, de asemenea, şi faptul că, oricând, gâlceava politică între adversari poate fi şi o cale de confruntare, la distanţă, între părerile cititorilor şi ale reprezentanţilor mediului politic, precum şi oportunitatea, uneori, chiar a descărcărilor adrenalinice. „Astfel, mass-media au impact zilnic asupra cetăţenilor; ele le modelează opţiunile şi se lasă modelate după opţiunile lor. Ele pătrund în intimitatea fiecăruia, în casa oamenilor şi în subconştientul locuitorilor. Presa, în aceeaşi măsură ca informaţie şi ca divertisment, a devenit la fel de indispensabilă ca hrana” (1, pag. 8).

De aceea, pe bună dreptate, s-a ajuns să se considere presa (cotidianele, cu deosebire, dar nu numai) ca o „adevărată rugăciune de dimineaţă”, ca aportul matinal de informaţii concretizat în ştirile şi comentariile, în producţiile publicistice, mai bine spus, oferite cu generozitate şi deschidere la fiecare început de zi. „Răsturnările politice autentice nu sunt cele a căror măreţie şi violenţă ne uimesc. Singurele schimbări importante, cele care determină reînnoirea civilizaţiilor, sunt schimbările survenite în opinii, concepţii, credinţe. Evenimentele memorabile sunt efecte vizibile ale schimbărilor invizibile suferite de sentimentele oamenilor” (2, pag. 7).

88

Treptat, interesul şi preocuparea pentru evoluţia fenomenului politic românesc, pentru manifestarea lui sub diverse aspecte, în ipostaze diferite, a determinat din partea presei o reacţie firească, de aflare a modalităţilor prin care fenomenul în discuţie să fie, pe de o parte, cunoscut de cititori, de cetăţeni, iar, pe de altă parte, să fie supus şi analizei tipic mediatice. Aşa se explică transformarea procesului de comunicare, în acest caz, de comunicare politică, într-o întreprindere publicistică extrem de intensă, de solicitantă, urmărită cu interes şi încordare atât de actorii câmpului politic (politicienii, îndeosebi), cât şi de către cititori, unii dintre ei permiţându-şi chiar ca pe baza informaţiilor dobândite să treacă, ulterior la exerciţii de analiză politică, împreună cu semeni de-ai lor, ca din simplă pasiune intelectuală.

Fără a intra în detaliile unei discuţii care are, evident, meandrele ei, voi spune doar că, instituţiile de presă, angajate în acest proces de comunicare politică, s-au dovedit în moduri diferite, responsabile pentru intermedierea transmiterii de informaţii din sfera politică. O parte şi-au arătat şi chiar şi-au mărturisit partizanatul faţă de unele sau altele dintre grupările politice sau oamenii politici ai momentului, altele şi-au declarat, dar şi-au şi dovedit, independenţa, ataşate fiind în exclusivitate numai gestului de comunicare obiectivă a manifestărilor politice, luptând permanent pentru transpunerea în actul jurnalistic propriu-zis a principiului despre care vorbea şi pe care îl recomanda a fi respectat fondatorul ziarului „Le Monde”, Hubert Beuve Mery, „jurnalismul înseamnă contact şi distanţă”.

De aceea, presa ar trebui considerată, în principiu, mai credibilă decât politica. Ea fiind, de fapt, un instrument privilegiat care sondează şi cercetează piaţa politică dar, în acelaşi timp, care urmăreşte prevenirea derapajelor politice şi chiar sancţionarea lor.

Comunicarea politică, în sine, este un domeniu nu numai extrem de complex, ci şi un obiect de studiu care implică şi o anumită ambiguitate care se sprijină pe concepte ale căror relaţii nu pot fi decât problematice şi ale căror manifestări sunt multidimensionale” (3, pag. 21). Aş mai adăuga, apelând la aceeaşi sursă biblio-grafică şi precizareaÎ „În general prin comunicare politică se face distincţie între canalele organizaţionale, cum sunt partidele politice şi alte forţe organizate, canalele mediatice, precum organele de informare scrisă şi audiovizuală şi canalele interpersonale constituite de grupuri sociale şi de relaţiile interumane”. (3, pag. 30).

Trebuie observat că exerciţiul jurnalistic destinat în exclusivitate, în mod coerent, înfăţişării şi analizării fenomenului politic (în toată complexitatea lui) a impus profesionalizarea celor angrenaţi în „divulgarea” realităţilor politice, generând o evidentă specializare în această privinţă. Este un fapt care mă determină să susţin că există jurnalism politic, motivat şi legitimat de trăsături şi obligaţii specifice, ba chiar reclamând calităţi jurnalistice deosebite, ca şi o disponibilitate dovedită pentru înţelegerea subtilităţilor politice.

Aşa se explică, în bună parte, şi însemnările de faţă, menite doar să atragă atenţia asupra domeniului în discuţie, pe de o parte şi, pe de altă parte, să pledeze pentru necesitatea punerii la punct a unui program de informare, înţelegere şi formare a unor posibili gazetari pentru acest domeniu. Dintr-o asemenea perspectivă, s-ar putea spune că rolul mass-media în procesul de educaţie în domeniul politic şi, apoi, în asigurarea comunicării ar consta în faptul că:

1. presa este un agent moral, un factor educativ la nivel civic;

89

2. presa prezintă faptele politice în mod obiectiv, reprezentându-le ulterior la nivelul întregii societăţi;

3. presa se manifestă într-o piaţă liberă a ideilor, unde se produce un schimb continuu de informaţii şi o ierarhizare concurenţială;

4. presa este un instrument de orientare a publicului asupra problemelor existente;

5. presa este un canal neutru de comunicare, fără nici o interferenţă exterioară; 6. presa este numai un agent de legitimare a situaţiei sociale existente, de

perpetuare a puterii politice consacrate; 7. presa este un mijloc de moderare a conflictelor sociale, un instrument de

intermediere comunicaţională; 8. presa este un agent socializator, ce înlesneşte integrarea componentelor şi

nivelelor unei comunităţi; 9. presa este un factor determinant în crearea modelelor sociale, în impunerea

unor mituri şi construcţii comportamentale; 10. presa este un mijloc de transmitere a ordinelor pe cale ierarhică şi de

impunere a acestora asupra populaţiei; 11. presa este un mijloc de producţie specific clasei conducătoare (4, pag. 12). Neîndoielnic este faptul că presa are un rol marcant în educarea în spiritul

valorilor democraţiei. De unde şi rolul convenţional atribuit ei şi gazetarilor, în general, de „gardieni”, de „câini de pază” ai acesteia. Informaţiile şi mesajele politice pot fi disimulate şi, nu de puţine ori, în forma unor ştiri economice, sociale, culturale sau chiar cu tentă de divertisment. De aici, rolul extrem de subtil în care, nu de puţine ori, presa transmite opinii, idei, manipulând masa de cititori. Totodată, sunt destule împrejurări în care presa devine un gen de filtru pentru mesajele cu care grupările politice, liderii lor intenţionează să ajungă la cetăţeni. Se poate vorbi, uneori, în aceste împrejurări şi, de exercitarea unui anumit gen de cenzură practicat de publicaţii. Fapt datorat, de cele mai multe ori, procesului publicistic propriu-zis, ce implică adesea tentative de decupare a unor pasaje, a unor formulări, dintr-un mesaj mai complex, gestionarea a fi convertit în mesaj publicistic. Operaţia este un prilej de nemulţumire şi chiar de conflict, uneori, între instituţiile mass-media şi instanţele politice, dat fiind faptul că modalitatea de abordare publicistică a realităţii este simţită de către toţi actorii politic şi ca o concludentă formă de publicitate (cu note pro sau anti).

Realitatea este că perceperea mesajului publicistic de către cetăţean (cititor, bunăoară) implică luarea în consideraţie a câtorva elemente definitorii. Mai întâi, din perspectiva instituţiei de presă, întreaga strategie la care se apelează trebuie să fie nu numai coerentă ci şi cât se poate de accesibilă chiar şi pentru fiinţele mai puţin pregătite. Apoi, din partea cititorului se cere, de asemenea, obişnuinţa cu exerciţiul lecturii de presă, acomodarea cu terminologia de specialitate şi menţi-nerea contactului cu publicaţiile agreate. Parcurgerea, ulterior, a ziarului, de pildă, trebuie să ţină cont de criterii textuale (subiectele alese şi felul cum sunt interpretate jurnalistic) şi metatextuale („impresia generală” rămasă după parcurgerea materialului jurnalistic). În primul caz (5, pag. 40) se iau în consideraţie aşezarea în pagină, utilizarea titlului, folosirea ilustraţiei foto, explicaţia ei. În ceea ce priveşte indiciile

90

meta-textuale se referă, desigur, în situaţia presei scrise, la frecvenţa temelor şi subiectelor pe termen lung; tonul şi intensitatea abordării mesajului politic; recurenţa unor teme, pe termen lung; poziţionarea în momente sociale şi politice cheie (alegeri, opţiuni politice internaţionale, schimbări violente de regim); impunerea propriei agende media (campanii, anchete, dezvăluiri proprii); tratarea preferenţială a unei formaţiuni politice sau personalităţi politice.

Fără a deţine exclusivitatea, zona publicistică destinată cu precădere analizării fenomenului politic sub diferite aspecte, este aceea care formează şi lansează ceea ce numim liderii de opinie. Demersul lor jurnalistic (fie că vine din partea analiştilor care aparţin unor instituţii extra-ziaristice, fie că sunt membri ai echipelor redacţionale) generează şi credibilitatea publicaţiei unde lucrează sau doar colaborează, cum, de altfel, impune şi „vocea” lor în peisajul publicistic al momentului.

Căutaţi de cititori, ei devin, prin ceea ce scriu, desigur, reale repere în privinţa confruntării de opinii, sursă de argumente, nu de puţine ori, chiar pentru manifestări comportamentale ale cititorilor.

Interesant de observat este că, din rândul lor, provin chiar forţe publicistice capabile să exercite o anumită influenţă chiar asupra politicienilor, a liderilor politici. De aceea, se vorbeşte despre tendinţele de manipulare pe care le are presa (nu fără intenţie de cele mai multe ori) a actorilor politici, pe de o parte, şi, pe de altă parte, a populaţiei, a cititorilor sau radio-ascultătorilor şi telespectatorilor. Editorialele, comentariile, analizele care li se datorează acestor lideri de opinie, cărora trebuie să le adăugăm şi alte genuri publicistice elaborate de ei sau de gazetarii specializaţi existenţi în cadrul fiecărei redacţii, alcătuiesc strategia editorială, în domeniul politic, pusă la cale şi urmărită de mass-media în totalitatea ei. Demersul lor se concretizează, de regulă, în trei tipuri de influenţă, am putea spune, ca o concluzie a modului în care se finalizează, totuşi, prestaţia lor profesională. Astfel, putem vorbi de:

• efecte cognitive (formarea opiniilor, accentuarea ambiguităţii comunica-ţionale, stabilirea agendei şi a priorităţilor în dezbaterea publică, construirea valorilor, dezvoltarea cunoştinţelor);

• efecte afective (desensibilizarea receptorilor, alienarea morală, angoasa şi teama);

• efecte comportamentale (activarea şi dezactivarea mobilizării sociale). Principalele teorii sunt: teoria catartică, teoria stimulativă, teoria cultivaţională, teoria stimulativă, teoria cultivaţională, teoria observaţională şi formativă. (4, pag. 70).

Scriam ceva mai sus că politica reprezintă pentru o mare parte a cititorilor de ziare şi a telespectatorilor români o adevărată atracţie, amplificată în perioadele campaniilor electorale şi, desigur, a alegerilor. Dar, trebuie să recunoaştem că domeniul politic, în perioadele de calm relativ şi normalitate (şi în acest moment rolul presei e determinat) rămâne destul de ingrat şi chiar plictisitor.

De aceea, presa caută, în permanenţă, să abordeze fenomenul politic într-o manieră mai puţin „scorţoasă”, descoperirea şi exploatarea laturilor spectaculoase, senzaţionale chiar, fiind urmărite cu tenacitate şi, nu de puţine ori, cu risipă de fantezie şi talent publicistic. „De aici, tendinţa care se observă pretutindeni, atât în Statele Unite, cât şi în Europa, de a sacrifica din ce în ce mai mult editorialistul şi

91

reporterul anchetelor în favoarea animatorului care amuză, a informaţiei, analizei, discuţiei aprofundate, discuţiei între experţi şi reportajului în beneficiul divertis-mentului pur, în special al vorbăriei insignifiante a talk-show-urilor între interlocu-tori cu patalama, interşanjabili” (6. pag. 78).

În sfârşit, ca un fel de concluzii aş sublinia că cele câteva pagini pe care le-am dedicat „jurnalismului politic”, sper că s-au constituit doar într-un semnal de atenţie pentru un domeniu publicistic de elită, cu un impact evident asupra consumatorului de presă, un domeniu care, graţie profesionalismului unor gazetari sau al unor analişti politici atraşi de mediul publicistic, a dobândit nu numai un statut de acum consolidat în lumea presei, ci a devenit un bun cultural extrem de căutat.

Analiza meticuloasă şi profesionistă din perspectiva mecanismelor publicistice, a activităţilor redacţionale, a tematicii şi convertirii gazetăreşti, a factorului politic, în cazul unor publicaţii care s-au impus pe piaţa presei româneşti actuale, rămâne o promisiune pentru un viitor text.

BIBLIOGRAFIE

Schwartz, Gheorghe, Politica şi presa, Editura Institutului European, 2001. Le Bon, Gustave, Psihologia mulţimilor, Editura Anima, 1990. Gerstle, Jacques, Comunicarea politică, Editura Institutului European, 2002. Pop, Doru, Mass-media şi politica, Editura Institutului European, 2000. Săftoiu, Claudiu, Jurnalismul politic, Editura Trei. Bourdieu, Pierre, Contraofensive, Editura Meridiane, 1999.

93

POLITICĂ ŞI LITERATURĂ ÎN ROMÂNIA SECOLULUI XX

Lector univ. drd. Andrei Păunescu

ABSTRACT

This article – a part of a study about the writers’ implication in politics in Romania (XX century) – tries to show that and how an impressive number of the intellectuals fought, directly or not, in political field. The article also tries to find and to reveal their reasons, their goals and their smooth or rough tools. Anyway, the link between literature and politics is a permanence, from the Middle Ages to contemporary period, from Ureche, Costin and Neculce epoch, to Eminescu, Caragiale, Iorga, Goga, Arghezi and, later, to nowadays Adrian Pãunescu time. The article contains a lor of excerpts from texts of Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Ion Luca Caragiale, Nae Ionescu, P.P. Negulescu, Octavian Goga and others.

1. O PERMANENŢĂ:

LEGĂTURA DINTRE SCRIITORI ŞI POLITICĂ Într-o ţară aflată mereu într-un stadiu de civilizaţie materială şi de împlinire

socială inferioare potenţialului intelectual şi harului creator al poporului, nu e de mirare că Mircea Eliade a constatat şi a afirmat că în nici o ţară din lume nu se risipeşte mai multă energie în politică, aşa cum se întâmplă în România.

Pornind de la această observaţie, care, la fel de bine, s-a dovedit şi o profeţie (împlinită cu asupra de măsură în deceniile ce au trecut de la rostirea ei de către marele istoric al religiilor), vom înţelege că politica nu a fost, pentru români, în existenţa lor milenară, o obişnuinţă, practicată firesc şi pe deplin matur pe termen lung, un capriciu temporar sau o modă, ci o tentaţie obsedantă, mai cu seamă dacă ţinem cont că, în cea mai mare parte a istoriei, cetăţenii majoritari şi chiar clasa denumită oficial conducătoare, nu au avut dreptul sau şansa de a face politică deplină, acea politică naţională neatârnată influenţelor şi intereselor străine, ci au făcut preponderent gesturi politice (în lunga etapă de până la câştigarea indepen-denţei din 1877, ori până la desăvârşirea Statului Naţional Unitar Român din 1918) sau mimetism politic, remorcat diferiţilor vectori de putere (pe făgaşul trasat de mai marii Răsăritului sau Apusului, sau de dictaturile de toate felurile – regală, militară, comunistă de ocupaţie, apoi comunistă de dezvoltare naţională şi chiar dictatura tranziţiei, mai bine spus a înstrăinării avuţiei şi conştiinţei naţionale, de după 1989).

A fost un prelungit joc de şah cu piesele negre (cum spunea, în mai multe articole, Adrian Păunescu), în sensul că noi ne-am mulţumit, de cele mai multe ori, să reacţionăm la politica altora, nu să acţionăm. Argumentul dimensiunii noastre mici sau medii, ca teritoriu şi ca populaţie, nu este convingător, deoarece popoare mai reduse ca număr şi aflate pe întinderi mai mici au creat vectori de putere politică şi istorică, uneori chiar din vecinătatea noastră.

94

De la aceste adevăruri, până la concluzia că şi scriitorii (vârfuri intelectuale ale poporului) au fost purtaţi de valurile politicii (unii, în zonele superioare, alţii, în adâncurile degradante), nu mai este cale decât de un pas, al simplei constatări, pe cât de previzibile, pe atât de dramatice.

În esenţă, mai ales pentru un popor aflat, aşadar, sub vraja politicii neîmplinite la nivel democratic, de mase, scriitorii nu puteau reprezenta altceva decât vocile, dăruite cu atributele de exponenţi, care se aud mai bine, şi atunci când constată o istorie trecută sau prezentă, şi atunci când îndeamnă la o istorie viitoare (mai mult sau mai puţin inspirat, din punct de vedere vizionar).

Implicarea scriitorilor români în politică este indiscutabilă, fie că s-a realizat în planul ideilor, al conceptelor, al gazetăriei ori chiar al corespondenţei private, fie că s-a materializat printr-o participare efectivă la viaţa politică, subordonată sau nu partidelor, sau în procesul complex de guvernare-opoziţie.

Prin urmare, legătura dintre scriitori şi politică, precum şi îmbinarea lite-raturii (fie că e vorba despre poezie, proză, teatru, fie că e vorba despre publicistică, presă) cu politicul sunt o permanenţă a istoriei noastre.

Domnitorul Ştefan cel Mare a supravegheat şi chiar a dictat fragmente din „Letopiseţul de când cu voia lui Dumnezeu s-a început Ţara Moldovei”, o adevărată lucrare de referinţă a literaturii noastre istorice şi, concomitent, o operă politică, destinată să lase viitorimii imaginea dorită de iniţiatorul ei, despre sine însuşi şi despre ţara sa.

Constantin Noica numea „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie” „întâia mare carte a culturii româneşti”. Lucrarea are, în mare măsură, aspect de manual de educaţie politică, dată urmaşului (şi evident, urmaşilor urmaşului), pentru a cunoaşte arta conducerii şi apărării ţării.

Interesele politice ale lui Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu sunt cultivate de cronicarii Macarie, Eftimie şi Azarie, dar fac să se conserve în memoria viitorimii amintirea faptelor strămoşilor.

Asemeni lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul a scris singur o parte din istoria înfăptuirilor sale, în memoriile către împăratul Rudolf al II-lea şi către ducele de Toscana, Ferdinand de Medici. Fără a fi o cronică de familie, această istorie a fost desăvârşită, probabil, şi prin grija Fraţilor Buzeşti, consemnând epopeea domnului Mihai şi transformând-o într-o operă de referinţă prin faptul important că este prima creaţie originală în limba română, iar nu în slavonă.

Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce sunt nu numai cei mai mari cronicari ai Moldovei, ci şi oameni politici, cu semnificative funcţii în ierarhiile vremii. Pe câtă vreme cronicile munteneşti aparţin atât literaturii, cât şi istoriografiei, servind uneori anumite interese politice, cronicile moldoveneşti sunt dominate de ideea educării naţiei întregi, prin exemplul strămoşilor.

O culme a scopului politic, întruchipat în scrieri literare se remarcă la Dimitrie Cantemir. Întreaga sa operă este marcată politic, „Istoria ieroglifică” fiind, în esenţă, un mare pamflet politic. El este marele mentor al cărturarilor „Şcolii Ardelene”, care şi-au făcut carte de căpătâi din „Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor”, Istoria imperiului otoman prevăzând prăbuşirea colosului turcesc, astfel încât ne e greu să apreciem care este mai proeminentă, în faţa eternităţii: cariera politică sau cariera literară a lui Dimitrie Cantemir.

95

Intelectualii transilvăneni din Şcoala Ardeleană creează un alt spaţiu al îmbinării inseparabile dintre politică şi literatură, cu efecte majore (pornite din necesităţi epocale) pentru distilarea conştiinţei de sine a naţiunii române. Este acel curent, care trece de la o generaţie la alta şi de la un spaţiu al românităţii la altul, de care va vorbi Nicolae Iorga, în 1905, la întâmpinarea primului volum de publicistică a lui Eminescu. Ardealul absorbise operele moldovenilor şi muntenilor, pentru a da (mai bine spus, a reda), prin Istoria pentru începutul românilor în Dacia a lui Petru Maior, o carte de căpătâi, la sud şi est de Carpaţi, generaţiei reprezentate de Heliade Rădulescu, Costache Negruzzi şi Grigore Alexandrescu.

Pe toţi aceştia, condeieri mai însemnaţi sau mai puţin însemnaţi, Mihai Eminescu i-a inventariat în poemul „Epigonii”, concluzia la care George Călinescu avea să ajungă, o jumătate de secol mai târziu, fiind aceea că Eminescu a absorbit, ca un fluviu, râurile şi pâraiele anterioare lui, ridicând tradiţia şi exemplul înaintaşilor valoroşi la rangul de lege morală şi estetică. Este motivul pentru care Titu Maiorescu sublinia şi intuia faptul că iradierea geniului eminescian avea să marcheze finalul de veac XIX şi începutul de veac XX, dezvoltând, în contextul istoric dat, imaginea iniţială a unui poet nefericit, care devine imaginea unui gânditor politic şi a unui educator al generaţiilor următoare, care au înfăptuit România Mare în 1918 şi au creat marea cultură românească interbelică, deloc mai prejos decât marile culturi europene.

Cazul lui Mihai Eminescu este, şi în această privinţă, singular (fără a fi original în contextul de cercuri concentrice pe care le desenează viaţa socială, viaţa politică şi viaţa literară în orice spaţiu naţional), întrucât în fiinţa Poetului Naţional au sălăşluit, concomitent, poetul marilor esenţe ale românismului, gazetarul contemporaneităţii frământate de marile chestiuni ale secolului XIX (şi nu numai), sub scutul unei mari conştiinţe politice naţionale de cel mai avansat nivel.

Din generaţia căreia i-a aparţinut Eminescu, o operă politică semnificativă a mai dat Ion Luca Caragiale (uriaş critic al realităţilor politice româneşti, în 1907 din primăvară până în toamnă, în Comedii, în Momente şi schiţe, în proze scurte, în corespondenţă şi în gazetărie). Au urmat admiratori fanatici ai lui Eminescu: Barbu Ştefănescu Delavrancea şi Alexandru Vlahuţă (pe care Titu Maiorescu îi admonestase, în 1886, în articolul „Poeţi şi critici”). Al. Vlahuţă a ţinut în 1892 o conferinţă la Ateneu, intitulată „Curentul Eminescu” şi a fost, împreună cu B.Şt. Delavrancea, redactor, o perioadă, la „Revista Nouă” a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, care, din 1887, până în 1894, asemeni mai vechilor publicaţii ale lui Hasdeu „Arhiva istorică a României” şi „Columna lui Traian”, a păstrat interesul pentru trecutul naţiei şi pentru moştenirea populară. Când „Revista Nouă” a dispărut, în 1894, locul i-a fost luat de „Vatra”, condusă de Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici şi George Coşbuc, unde a şi apărut „Mara” lui Ion Slavici şi unde programul prevedea clar revenirea la spiritul naţional românesc. Polemica îşi face tot mai mult loc în presa vremii, de exemplu în „Viaţa” (lui Vlahuţă şi Urechea), „Evenimentul literar” (continuator al Contemporanului, unde a scris şi Constantin Stere, sub pseudonim). Vlahuţă şi-a adunat articolele în volumul „Un an de luptă” (1895) şi, deşi n-a avut o carieră politică propriu-zisă, a beneficiat de o mare autoritate morală în epocă, salutându-l pe tânărul Nicolae Iorga, drept cel trimis de providenţă să desăvârşească idealurile pe care el însuşi le servise, cu mijloace mai modeste. În schimb, Barbu Ştefănescu Delavrancea a fost parlamentar şi, după Mihail Kogălniceanu şi Titu Maiorescu (deputat, apoi ministru şi prim ministru), este al treilea scriitor în opera

96

căruia discursurile parlamentare ocupă un loc important, devenind prima figură majoră a secolului XX din ceea ce putem numi tipul scriitorului-om politic, urmărit ca de o umbră de tentaţia şi responsabilitatea politicului.

PERIOADA 1901-1918

Primii optsprezece ani ai secolului XX sunt cei în care gloria lui Mihai

Eminescu trăieşte o resurecţie postumă, care-l (re)descoperă pe scriitorul politic, pe gazetarul marilor probleme ale naţiei, sunt ani în care clasicul Ion Luca Caragiale primeşte o caldă recunoaştere şi preţuire, pe măsura valorii sale (nu şi din partea oficialilor politici), în care Alexandru Macedonski atinge apogeul creaţiei sale, ani care au, însă, ca pistoane ce mişcă puternic şi adânc cultura noastră, alte câteva nume, toate implicate în politica perioadei şi evoluând pe ambele planuri, literar şi politic:

Constantin Rădulescu-Motru (1866-1957), filosof cu sistem şi filosof al culturii române, doctrinar politic şi profesor universitar de prestigiu, mare animator al mişcării filosofice de la noi, a cărui operă acoperă integral şi perioada 1901-1918, şi perioada 1919-1944, a editat „Noua Revistă Română” (ce apare înainte de Primul Război) şi „Ideea europeană” (între 1919 şi 1928). A scris o lucrare clasică despre „Cultura română şi politicianismul” şi a fost printre cei ce au reuşit ridicarea culturii române la o altitudine continentală.

Nicolae Iorga (1871-1940), istoric de geniu, director de ziar, creator al „Universităţii de vară” şi al tipografiei de la Vălenii de Munte, cel mai mare istoric literar român de până la George Călinescu şi, alături de acesta, creatorul curentului sămănătorist, întâiul mare creator român – întemeietor de partid politic, parlamentar cu un discurs fascinant şi epocal, dascăl al ofiţerimii române (ca profesor la Şcoala de Război), ferment al „Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor” (întemeiate la 24 ianuarie 1891), toate acestea după ce a încercat, fără succesul aşteptat de marile sale ambiţii şi înzestrări intelectual-morale, să se afirme în poezie şi dramaturgie. Uriaşul său talent, imensa lui ştiinţă şi capacitatea oratorică l-au făcut să devină personalitatea centrală a primelor două decenii ale secolului XX, „apostolul neamului”, factorul moral cel mai pregnant al epocii care a pregătit şi realizat Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. În gazetărie, Iorga este continuatorul şi egalul lui Eminescu, pentru că, în nici un alt contemporan al său, geniul literar, ştiinţa şi politica nu s-au unit într-un asemenea conglomerat care să marcheze adânc conştiinţa poporului. Ceea ce n-a reuşit Iorga în literatura propriu-zisă, au reuşit, ca o răzbunare a fructelor, ce părăsesc trunchiul, doi dintre cei lansaţi de el, Mihail Sadoveanu (în proză) şi Octavian Goga (în poezie, dar şi în postura de publicist-animator şi director de opinie, la „Luceafărul”, pe care l-a condus), care, în timp, s-au despărţit de părintele lor spiritual, luând o distanţă, mai rezervată (M. Sadoveanu) sau mai vehementă (O. Goga). Eliminând barierele personale şi diferenţa de vârstă dintre ei, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu şi Octavian Goga, urmând acelaşi ethos al mentorului, au alcătuit o adevărată treime ce a modelat epoca, toţi acoperind, concomitent, spaţii literare, gazetăreşti şi politice. Începând prin a face politica unităţii culturale a românilor, Iorga a străbătut ţara, scriind volume întregi despre oameni din interiorul şi din afara graniţelor momentului. În acest fel, a devenit un lider cultural incontestabil, avântându-se în viaţa politică propriu-zisă, unde evoluţia sa avea să fie sinuoasă, cu un final tragic. Aşa încât, fără Nicolae Iorga, fără scrisul

97

său, fără oratoria sa şi fără omniprezenţa sa, istoria României dintre 1900 şi 1940 nu poate fi concepută. Atât de copleşitoare i-a fost personalitatea, încât, din reacţia faţă de Iorga s-au născut personalităţi şi instituţii care râvneau, firesc, la o existenţă proprie, la o tribună proprie. Aşa s-a întâmplat cu Ovid Densuşianu (în „Viaţa Nouă”, între 1905 şi 1925, care a apropiat simbolismul de sămănătorismul originar), George Coşbuc, Ion Gorun şi Ilarie Chendi (în „Viaţa literară” şi „Viaţa literară şi artistică”, între 1906 şi 1907, ca ramuri viguroase ale „Sămănătorului”, care, însă, n-au ţinut piept „Luptei literare” a lui Iorga).

Constantin Stere (1865-1936) este singurul care a reuşit, în epocă, să înlo-cuiască impactul sămănătorismului lui Iorga, cu al unui alt curent literar (şi în acelaşi timp politic) nou, poporanismul, fiind secondat de Garabet Ibrăileanu (1871-1936). Stere şi Ibrăileanu au format un tandem sprijinit (inclusiv financiar) de Partidul Liberal, în care C. Stere intrase, fapt ce i-a asigurat la Iaşi o catedră universitară, un loc în Parlament şi relaţia amicală cu Ion I.C. Brătianu. Astfel, C. Stere (co-director al „Vieţii Româneşti”, împreună cu C. Botez, după 1906, anul apariţiei) a mutat din nou, pentru o perioadă, centrul de greutate al vieţii literare în locul unde mai fusese, pe vremea „Convorbirilor literare”, la Iaşi. Influenţa liberală s-a resimţit puternic şi prin apariţia, la Bucureşti, a celui mai răspândit magazin literar, săptămânalul „Flacăra” (înfiinţat la 22 octombrie 1911, unde s-au exprimat I.G. Duca, Constantin Banu şi nepotul de soră al lui I.I.C. Brătianu, Ion Pillat, şi chiar tânărul Eugen Lovinescu, rămas fără o tribună de exprimare publicistică, după 1910, o dată cu încetarea apariţiei „Convorbirilor critice”, revista lui Mihail Dragomirescu).

Mihail Dragomirescu (1868-1942) este şi el un exemplu de intelectual care a intrat în arena politică nu din dorinţa expresă de a face o carieră, ci din convin-gerea că, astfel, îşi poate servi ţara mai eficient, pe lângă activitatea de editor de publicaţii (de exemplu, la mai sus-amintitele „Convorbiri critice”, între 1907 şi 1910).

Tentaţia politicii propriu-zise s-a dovedit o iluzie (egală cu o sinucidere lite-rară, în cazul lui Octavian Goga, în perioada interbelică) şi o dezlănţuire violentă a acţiunii adversarilor (care s-a sfârşit tragic, în cazul lui Nicolae Iorga şi paradoxal, în cazul lui Vasile Pârvan).

Cei doi ani de neutralitate (1914-1916) şi perioada imediat următoare au produs, pentru prima oară (nu şi pentru ultima) o schismă a lumii literare, din motive de opţiuni politice punctuale, considerate incompatibile: pe de o parte, lupta dintre cei ce susţineau păstrarea neutralităţii şi cei ce solicitau intrarea României în Marele Război, pe de altă parte, confruntarea dintre cei ce susţineau că este mai potrivită alianţa cu Puterile Centrale (de teama Rusiei) şi cei ce se declarau adepţi ai alianţei cu Antanta (pentru readucerea Transilvaniei la trupul Ţării Mamă). În aceşti ani aprigi şi convulsivi, o traiectorie specială au avut publicaţiile „Cronica” (editată de Tudor Arghezi şi Gala Galaction, cu sprijin german – se presupune) şi „Lumina” (editată, sub ocupaţie germană, de Constantin Stere, profesorul şi prozatorul fiind, de aceea, stigmatizat, drept trădător). Era perioada în care străvechiul Partid Conservator sucombase şi în care s-a consemnat prima (scurtă, din fericire) întemniţare a unui grup de scriitori şi jurnalişti români (eveniment care, din păcate, avea să devină o adevărată tradiţie în deceniile următoare).

De o mare importanţă în perioada 1901-1918 este şi activitatea lui N.D. Cocea, la revista „Facla”, loc unde a fost cultivat sistematic, cu talent şi cu efecte sociale mari, pamfletul politic.

98

PERIOADA 1919-1944 Epoca interbelică debutează sub semnul marii încrederi într-un destin

excepţional al culturii române, în urma Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 şi a aşteptatei uniri a tuturor energiilor româneşti întru marea cauză naţională, sentiment căruia îi dau glas: Mihail Sadoveanu şi Garabet Ibrăileanu (la Iaşi, în Însemnări literare), Eugen Lovinescu şi Constantin Rădulescu-Motru (la Bucureşti, în Sburătorul şi Ideea europeană) şi Vasile Pârvan (la Universitatea din Cluj, în prelegerea inaugurală a cursului său).

Tudor Vianu formula foarte exact starea generaţiei sale, care voia să-şi spună cuvântul în toate problemele ce frământau epoca. Cei mai mulţi intelectuali de vârf ai perioadei (şi tineri, şi din generaţia mai vârstnică) duceau o apreciabilă „politică a culturii române majore”, concomitent cu nefericita acţiune a clasei politice propriu-zise, care eroda permanent fundamentul abia înfăptuitei Românii Mari. Sunt vremurile în care intelectualitatea punea în practică această adevărată politică europeană a culturii române, făcând, în acelaşi timp, analiza critică a politicianis-mului, procesul nepăsării faţă de cultură şi al dispreţului faţă de intelectuali. Marii creatori au adoptat conduita demersurilor durabile, a creării unei culturi care a rezistat după naufragiul statului, în lanţul de tragedii dintre 1940 şi 1944, etapă încheiată prin catastrofala instaurare a dictaturii sovietice staliniste. Marea perfor-manţă reuşită de intelectualii interbelici este că au dat un trunchi atât de solid culturii române, cu atât de adânci rădăcini înfipte în conştiinţa poporului, încât anii de adevărat holocaust al culturii noastre de după 1944 (marcaţi de crime politice, închisori pentru sute de mii de oameni şi lansare a proletcultismului obligatoriu) n-au putut-o distruge. Reînnodarea tradiţiei culturii române, perpetuarea suflului, năzuinţelor şi orizonturilor ample, peste care a căzut, de la Răsărit, ghilotina istoriei, s-au putut face, ceva mai târziu, datorită păstrării unei memorii colective de anvergură, datorită rezistenţei eroice a celor ce au scăpat de suprimare în ţară, dar şi datorită celor ce s-au refugiat, în exilul Occidental, care au avut, fiecare, importanţa proprie, deşi condiţiile de conservare şi de rezistenţă a spiritelor eminente au fost diferite.

PERIOADA DE DUPĂ 1945

După intrarea în acţiune a tăvălugului istoriei, concretizat prin ocupaţia străină

totală a României (militară, politică şi culturală, până în 1958), prin perpetuarea deprinderilor staliniste dure (până în 1964, deşi trupele de ocupaţie ale Moscovei părăsiseră România în 1958) şi printr-o politică naţională independentă, tributară, însă, în lungi perioade, unei dogme politico-ideologice stânjenitoare (sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu, între 1965 şi 1989), caracteristică a fost rezistenţa prin cultură, la exterminarea spirituală. Această rezistenţă s-a desfăşurat diferit, în funcţie de indivizi şi împrejurări. Unii intelectuali au ales (nu toţi au şi reuşit) exilul, în vreme ce alţii au rămas în ţară, să salveze ce se mai putea salva, cu toate riscurile. Situaţia este asemănătoare, în parte, cu momentul Primului Război Mondial, când intelectuali eroici au rămas în Bucureşti, în ciuda ocupaţiei germane, spre a asigura continuitatea instituţiilor naţionale şi spre a proteja valorile, de furtuna războiului. Diferenţa

99

constă în aceea că, în primul caz, a fost vorba despre numai doi ani (1916-1918), în vreme ce în al doilea caz, rezistenţa s-a întins pe durata aproape a unei jumătăţi de secol (1945-1989, momentul instaurării democraţiei, după 1990, neaducând şi o funcţionare aşteptată a pârghiilor instituţionale ale politicii şi culturii, fapt ce a creat o realitate nouă – în devenire şi azi – cu efecte pozitive fireşti, dar şi cu efecte neaşteptat de negative din punct de vedere moral şi al capacităţii creatoare). De aceea, este interesantă şi dificil de discutat problema aşa-zisului „colaboraţionism” al unor intelectuali, care, văzut ulterior şi superficial, nu cuprinde complexitatea de factori, motivaţii şi efecte reale din care a rezultat sau pe care le-a creat. În condi-ţiile în care România a fost lăsată, după război, sub puterea discreţionară a Uniunii Sovietice staliniste, de către puterile occidentale (mai ales S.U.A. şi Anglia), e foarte posibil ca, fără aceşti „colaboraţionişti”, cultura română să fi intrat într-o totală descompunere, într-o lipsă de repere, dacă nu morale şi politice, măcar nominale, cum s-a întâmplat în Basarabia (jumătatea de Moldovă, devenită republică unională, în graniţele U.R.S.S.). În acest fel, perpetuarea conştiinţei că avem o cultură, că avem nişte intelectuali ai noştri (chiar servind interese improprii, de moment) s-a putut realiza. Mihail Sadoveanu s-a declarat, de la început, prieten al noului regim, iar faptul i-a salvat uriaşa literatură de ceea ce avea să se întâmple cu operele semnate de Lucian Blaga, Octavian Goga, Tudor Arghezi şi chiar Mihai Eminescu (mai puţin câteva titluri, preluate, cu scop propagandistic, de puterea de după 1945). La fel a procedat şi George Călinescu. Deşi înlăturat de la catedra universitară, el a putut redeveni, din 1955, un adevărat educator (recunoscut) al naţiei, a sa „Cronică a optimistului” fiind considerată de Geo Bogza drept „felia de cozonac săptămânală servită după pâinea neagră din restul săptămânii”. Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan şi C. Daicoviciu au putut continua opera înaintaşilor lor şi chiar propriile opere, de îndată ce figura coşmarescă a lui Roller a trecut în neant.

Efortul intelectualilor rămaşi acasă, pe care uraganul stalinist i-a prins conştienţi de sine şi i-a făcut să încerce o rezistenţă prin gând şi cuvânt, împotriva unui apocalips adus de şenilele tancurilor ocupanţilor străini, a făcut posibil şi solul în care s-a născut noua generaţie de creatori, care au avut o dublă misiune, conştient îndeplinită: 1) readucerea în prim plan a preţuirii faţă de înaintaşi şi 2) noul val de creaţie originală, care să asigure nu numai continuitatea, dar şi vigoarea de mai târziu a culturii române. Revenirea celor interzişi, ostracizaţi sau întemniţaţi se face pas cu pas, în cadrul mişcării noii generaţii, ca într-o scenă de film, în care mulţimea îi ascunde în hăţişul ei şi îi scoate dincolo de ziduri pe persecutaţi. Astfel s-au putut crea opere noi, s-au putut recupera opere interzise ale celor din ţară şi chiar s-au putut reintroduce în circuitul public opere ale celor din exil (Eugen Ionescu, Mircea Eliade, frânturi din Emil Cioran). Meritul temerarilor tineri este extraordinar. Adrian Păunescu a realizat şi a publicat interviuri senzaţionale cu Mircea Eliade, primele semne despre marele istoric al religiilor, exilat încă din 1940, apărute după război, spărgând un zid al interdicţiei ce-l viza pe aşa-numitul exponent duşmănos al dreptei politice româneşti. În afară de constatarea că scriitorii au fost aproape obligaţi de putere să facă politică, dacă au dorit să mai facă şi cultură, nu trebuie ignorat valul de entuziasm din 1968, care a atras o mulţime de intelectuali spre politică, după limpedea disociere a conducerii de la Bucureşti de agresiunea Uniunii Sovietice şi

100

a aliaţilor est-europeni împotriva Cehoslovaciei disidente. Numai că, făcând politică, scriitorii i-au obligat pe cei de la putere să nu ucidă cultura şi au introdus în circuitul conştiinţei publice idei şi atitudini de libertate (de exemplu, Cenaclul „Flacăra” al lui Adrian Păunescu), care au lucrat în stratul subtil al mentalului colectiv şi şi-au făcut efectul la momentul descătuşării politice din decembrie 1989.

***

Parcurgând sintetic etapele, numele şi împrejurările de mai sus, cu deplina luciditate că ele nu constituie decât câteva exemple ale fenomenului complex creat de împletirea dintre literatură şi politică, atât în primele secole de formare a unei adevărate literaturi naţionale, cât şi în cele trei etape ale secolului XX, aflate în studiu, asupra cărora ne îndreptăm atenţia, privim cu entuziasm şi admiraţie spre marile realizări, deopotrivă literare şi politice, care, ca o moştenire de conştiinţă a devenirii naţiunii, lucrează, spre împlinirea stării de continuitate şi de valoare în interiorul cugetării româneşti. Se poate spune, deci, că legătura dintre scriitorii români şi politică este o tradiţie ce se suprapune mai mereu destinului culturii române.

Mai departe, vom vedea cum scriitorii au fost implicaţi (dacă nu direct sau partizan) în politică, atunci măcar comentatori febrili, analişti lucizi sau pătimaşi, ori teoreticieni-înrâuritori ai fenomenelor şi realităţilor politice.

2. PERSONALITĂŢI, TEXTE ŞI MOMENTE DE REFERINŢĂ

Titu Maiorescu, omul cumpenei de veacuri XIX şi XX

Deşi lucrarea de faţă se referă la secolul XX, nu putem concepe existenţa

fiinţei cultural-politico-istorice naţionale în acest secol, fără contribuţia lui Titu Maiorescu, omul de o complexitate fără egal care, încă din a doua jumătate a veacului XIX, a schiţat câteva dintre traseele ce aveau să fie urmate de personalităţi excepţionale ale vieţii publice româneşti peste timp. Căci, fără Titu Maiorescu, veacul XX pare că ar fi început mai greu, aşteptându-şi unul dintre marii înrâuritori.

*

În prefaţa sa la ediţia din 1874 a volumului Critice, Titu Maiorescu afirma (în martie 1874, la Iaşi) că:

Puterile unui popor, fie morale, fie materiale, au în orice moment dat o cantitate mărginită. Averea naţională a României are astăzi o cifră fixă, energia (lor) intelectuală se află asemenea într-o câtime fixată. Nu te poţi juca nepedepsit cu această sumă a puterilor, cu capitalul întreprinderii de cultură într-un popor. Timpul, averea, tăria morală şi agerimea intelectuală ce le întrebuinţezi pentru o lucrare de prisos, necum pentru o lucrare greşită, sunt în veci pierdute pentru lucrarea cea trebuincioasă şi cea adevărată. Amândouă nu pot merge lângă o laltă, tocmai fiindcă izvorul puterilor unei naţiuni nu este nesecat, ci este din fire mărginit. Dacă dar îţi lipsesc o mie de şcolari silitori şi modeşti, de industriali şi

101

meseriaşi naţionali, de poeţi şi prozatori mai buni, de oameni de ştiinţă adevăraţi, cauza este, că mărginitele puteri, de care dispune poporul tău pentru aceasta, sunt consumate de profesori ignoranţi, de funcţionari netrebnici, de academici, secretari, membri onorifici, asociaţi în cultură, jurnalişti, ateneişti, conservatorişti, poetastri, spânzurători de pânze la expoziţia artiştilor în viaţă, şi celelalte şi celelalte.

Ai un singur bloc de marmură: dacă îl întrebuinţezi pentru o figură caricată, de unde să mai poţi sculpta o Minervă?

Discuţia politică nu este punctuală în frazele de mai sus, dar trimiterea este

vădită, atâta timp cât politica, în sine, nu reprezintă nimic, ci este o haină a celorlalte activităţi ale societăţii şi o direcţie de mişcare pentru colectivitate, care cuprinde deopotrivă şcolarii silitori şi modeşti, industrialii şi meseriaşii naţionali, poeţii şi prozatorii, oamenii de ştiinţă, dar şi profesorii ignoranţi, funcţionarii netrebnici, jurnaliştii netrebnici.

Iar întrebarea finală a textului-prefaţă al lui Titu Maiorescu din 1874 (care nouă ne foloseşte drept temă de gândire în continuare, aşa cum a servit şi intelec-tualilor de la început de secol XX, ce au crescut şi din seva maioresciană) este valabilă pentru o Românie care, decenii, chiar secole, a irosit resurse excepţionale şi mult prea mult timp, acele blocuri de marmură, pentru sculpturi caricaturale, întârziind apariţia instituţiilor fundamentale şi a stării de omogenitate statală, de organizare culturală şi militară. Titu Maiorescu nu credea, probabil, că, într-adevăr, resursele culturale ne sunt mărginite, epuizabile, ci trăgea un semnal de alarmă asupra irosirii lor în cauze marginale sau greşite.

În acel moment istoric, al celei de-a doua jumătăţi de veac XIX, remarcile critice, pornite dintr-un impuls declarativ, cu o rază de acţiune, aparent, numai în terenul culturii, treceau, la fel de bine şi de repede, în zona politicului. Toate formele şi instituţiile fiind la început, în alcătuire, pentru românii abia trecuţi de momentul 1859 şi aflaţi în aşteptarea pragurilor de forţă din 1877 şi 1918, cine construia în cultură, în educaţie, vedea roadele crescând şi pe ramurile aplecate dincolo de gardul culturii şi educaţiei pure, direct în grădina politică, economică, statală, acolo unde era nevoie de oameni integri, informaţi şi rezistenţi, pentru a intra rapid, din mers, în confruntarea naţională şi internaţională, unde întârziasem, atâta timp, ca naţiune. De aceea, considerăm că Titu Maiorescu, criticând importul grăbit de instituţii occidentale, de asalt al formelor împotriva şi deasupra fondului, nu critica instituţiile moderne în sine, ci doar neadecvata lor aşezare peste specificul românesc, care nu putea rămâne separat de mişcarea continentală de modernizare.

*

Tot Titu Maiorescu, în Limba română în jurnalele din Austria (1868) scrisese îndemnul la un sporit demers de rezistenţă naţională prin păstrarea limbii, aflată în pericol de a se deforma, sub apăsarea imperială şi sub tentaţia unui val cosmopolit dăunător:

În mijlocul luptelor de naţionalitate, ce în imperiul austriac se agită mai mult decât oriunde, şi în lipsa de o literatură română destul de bogată, compatrioţii

102

noştri de peste Carpaţi au îndoita datorie de a păstra cu scumpătate spiritul deosebit al limbei materne şi de a nu-l falsifica prin elemente străine. Căci o cauză naţională apărată cu o limbă stricată este pe câmpul literar o cauză pierdută, şi (...) nu vom putea întări împotrivirea patriotică în contra germanizării şi maghiarizării din Austria.

*

Acelaşi Titu Maiorescu face (în Observări polemice – 1869) o disjuncţie lămuritoare între două acţiuni deopotrivă de importante, dificile şi lesne contestabile, şi anume creaţia şi critica, fără de care procesul de desăvârşire este de neimaginat într-o comunitate culturală şi într-un sistem politic valabil:

– A critica este uşor; e greu a face mai bine. – Fără îndoială. Dar de aci nu urmează, precum par a crede cei ce ne

întâmpină cu asemenea opinii nouă, că a critica este de prisos. Uşoară sau nu, critica a fost şi va rămânea o lucrare necesară în viaţa publică a unui popor. Înţelegerea răului este o parte a îndreptării.

Privind cu aproape un secol mai târziu, prin prismă politică, ne e uşor să înţelegem de ce ocupantul politic şi ideologic stalinist a interzis românilor circulaţia operei maioresciene, deşi, aparent, nu exista nicio legătură între gândurile principiale ale criticului de la 1869 şi realitatea din România anilor 1945-1965. În esenţă, însă, îndemnul la creaţie şi le starea de veghe pe care o oferă critica însoţitoare este mecanismul fundamental al societăţii, neacceptat de forţele discreţionare, al căror scop era să golească de tradiţii şi de impulsul analitic şi critic conştiinţa românească, pentru a o supune intereselor străine României.

Ca o explicaţie a necesităţii apariţiei revistei sale, Convorbiri literare, pe lângă societatea literară „Junimea”, Titu Maiorescu apreciază, în acelaşi articol, că:

În adevăr, publicistica română prezintă deocamdată în tonul şi maniera criticelor sale spectacolul a două extreme greu de împăcat. Foile politice, cu prea puţine excepţii, sunt pline de personalităţi la adresa celor ce susţin o opinie contrară, jurnaliştii se tractează de inamici, nu de adversari, oameni corupţi, trădători de patrie, în timpul din urmă conspiratori austro-maghiari sunt epitetele obicinuite, cu care un partid atacă pe celălalt, şi fiindcă acesta răspunde tot aşa celui dintâi, publicul cu bun simţ a sfârşit prin a le crede pe amândouă şi s-a depărtat cu oarecare desgust de la asemenea polemici fără demnitate.

Înţelesurile cu care rămânem după parcurgerea acestor fragmente sunt că rostul scriitorilor este şi de a crea, dar şi de a rămâne atenţi, de a critica lucid, de a lua atitudine la toate fenomenele societăţii, pentru triumful binelui şi pentru îndrep-tarea relelor. Ar mai fi de făcut o distincţie esenţială, a cărei înţelegere profundă ar fi oprit de la erori fatale serii întregi de indivizi şi colectivităţi: diferenţa între noţiunile de inamic şi adversar. Alunecarea în extreme, oprirea adversarului din fireasca dorinţă de a se exprima, negarea valorii unui individ numai pentru că este de o altă părere politică sunt erori bazate pe lipsa de educaţie umanistă reală, de experienţă democratică, de civilizaţie, de acceptare a necesităţii coexistenţei contrariilor şi de construire a unor modele raţionale, căci numai un om lipsit de valoare sau de conştiinţa lucidă de sine poate înlocui disputa fertilă cu scoaterea adversarului din

103

arenă, sau propria devenire întru mai bine (niciunde mai sănătoasă decât în competiţie cu alţii) cu desfiinţarea totală, cu suprimarea sau cu blocarea discursului celui de opinie contrară.

De aceea, rolul criticii este de necontestat, ea fiind barometrul şi îndreptarul zilnic pe care trebuie să-l urmărim, pentru a trăi într-o societate deschisă a valorilor şi progresului. Iar Titu Maiorescu, spirit luminat al secolului XIX, etapă când se cristalizau concepţii şi se alcătuiau instituţii ale României moderne viitoare, teoretiza principii de conduită morală, intelectuală şi, de ce nu, politică, valabile şi astăzi, în mileniul al treilea.

*

Spiritul vehement critic, dublat, însă, de o eleganţă cu totul responsabilă, este excepţional, la Titu Maiorescu, în articolul Oratori, retori şi limbuţi, din 1902, text care delimitează categorii şi predispune la atitudini interioare, deoarece este scris cu seninătatea analistului constructiv, chiar şi atunci când loveşte cu biciul verbului. Din punct de vedere politic, autorul punctează chestiunea esenţială a diferenţei dintre fapte şi vorbe, între „gândire şi lucrare”, mai ales în ceea ce îi priveşte pe oamenii politici, care, în a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea, nu au ştiut, majoritatea, să transforme spiritul entuziasmului paşoptist în pragmatismul epocii de după revoluţia de la 1848-1849 şi de după Unirea din 1859. Războiul de independenţă din 1877-1878 este văzut ca un prim moment semnificativ, în care s-a resimţit diferenţa dintre intenţie, aspiraţii şi realităţile rezultate din tratatele internaţionale (asprimea tractatului dela Berlin faţă de victorioasa noastră ţară a învederat distanţa ce desparte frazeologia unui partid, fie cât de liberal, de cuminţenia unui patriotism mai realist), iar tonul şi conţinutul discursurilor parlamentare trebuie trecute prin filtrul limbajului decent şi al „cerinţelor epocii”, care le validează sau le anulează:

Oratorul vorbeşte pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi vorbind, limbutul pentru a vorbi. Motivul oratorului este precizarea unei situaţii publice, afirmarea sau combaterea unei idei, convingerea unui auditor; mobilul retorului este dorinţa de a trece de orator sau îngâmfarea erudiţiei sau încântarea de sonoritatea proprielor sale cuvinte; pornirea limbutului este de a se amesteca şi el în vorbă or unde şi or cum. Pe orator îl stăpâneşte scopul, pe retor deşertăciunea, pe guraliv mâncărimea de limbă. De aceea, oratorul poate avea valoare permanentă, retorul numai una trecătoare, limbutul nici una. (...) Şi astfel noi, publicul, am ajuns să simţim mai exact deosebirea valorilor parlamentare: ascultăm pe oratori, surâdem la retori şi râdem de limbuţi.

Distanţa între aceste trei grade este aşa de mare, încât te miri cum de a putut vreodată scăpa atenţiei publicului mai cult. (...) S-a putut întâmpla, fiindcă majoritatea oamenilor noştri politici dintre anii 1866 şi 1884 avea încă dispoziţia sufletească a celor de la ‘48, cari în entuziasmul lor pripit confundau cugetarea cu vorba şi vorba cu fapta. Pentru ca deosebirea să fie făcută, trebue ca vorba să aibă înlesnirea manifestării de la tribuna unor adunări numeroase sau cel puţin de pe catedra unor şcoli superioare, de unde să fie controlată în raportul ei cu gândirea; iar priceperea raportului între gândire şi lucrare presupune o întinsă împărtăşire la viaţa politică. Când aceste condiţii sociale nu sunt îndeplinite, publicul cel mare ia cuvântul drept idee şi ideea drept acţiune. (...)

104

Războiul (n.n. 1877-78) este cea dintâi mare acţiune, care a pătruns în cugetele tuturor şi i-a făcut să simtă deodată deosebirea dintre vorbă şi faptă, iar asprimea tractatului dela Berlin faţă de victorioasa noastră ţară a învederat distanţa ce desparte frazeologia unui partid, fie cât de liberal, de cuminţenia unui patriotism mai realist. (...)

Când un fel de oratorie nu este pe placul parlamentului, nici nu se poate desvolta înăuntrul lui: majorităţile găsesc uşor mijlocul de a descuraja pe vorbi-torul nesuferit. În această privinţă începuturile parlamentare ale d-lui G. Pallade sunt instructive; discursurile d-sale de opoziţie încontra regimului lui Ioan Brătianu de pe la 1887 fiind puţin gustate de majoritatea Camerii de atunci, deputaţii se înţeleseseră între dânşii să părăsească sala şedinţelor îndată ce d. Pallade se întindea la vorbă, şi astfel vânjosul opozant a fost silit să-şi schimbe tonul cam suburban al manifestărilor d-sale. O dată, de două ori se poate tolera orice soiu de vorbire într-un parlament; dar rădăcină nu prind decât discursurile, cari corespund cerinţelor epocei şi câtă vreme corespund acestor cerinţe.

*

Chestiunea adecvării de ton şi temă a discursului politic este continuată, indirect, de Titu Maiorescu, într-un discurs ţinut la Academia Română, în 1906, despre tânărul poet şi militant patriot Octavian Goga. Raportul, intitulat Poeziile d-lui Octavian Goga face o nouă demonstraţie despre capacitatea largă, obiectivă (în tot subiectivismul care l-a caracterizat mai mereu pe Maiorescu) de a delimita contexte şi atitudini specifice, care nu sunt aceleaşi, la românii munteni şi moldoveni, ajunşi într-o matcă statală proprie, şi la românii ardeleni, aflaţi sub jug străin, austro-ungar. Elemente care par nesemnificative din punct de vedere strict naţional-etnic, în viaţa de zi cu zi a „regăţenilor” (dascălul, muzica lăutarilor, oamenii bisericii, târgoveţul) sunt fundamental încărcate de semnificaţii naţionale în Transilvania. În acest fel, Maiorescu, care critică, fără ezitare, în principiu, substituirea talentului şi a reuşitelor artistice cu provocarea la stări sufleteşti, emoţionale (de exemplu patriotismul, care – spune Titu Maiorescu – nu este, în sine, „materie de artă”), vede în Octavian Goga şi un talent literar deosebit, şi un charismatic luptător, apărător al comorii de sânge şi spirit românesc în Ardeal. Şi în cazul lui Goga (precum fusese la Eminescu), timpul va dovedi, în doar câţiva ani, că Titu Maiorescu a oficiat întâmpinări literare şi morale spectaculoase şi valabile, dificil de clarificat şi de enunţat când personalitatea prezentată şi aruncată în arena afirmării intelectuale se află încă în stadiul de formare şi de proprie limpezire. Marele înrâuritor a dovedit, o dată în plus la textul acesta despre Octavian Goga, un instinct al valorii care nu l-a înşelat în punctele cele mai importante ale opţiunilor sale. A fost, deci, să fie ca un alt mare poet naţional să treacă prin sita aprecierilor generoase maioresciene (la începuturile carierei sale), discursul Poeziile d-lui Octavian Goga fiind un nou pretext de a trece de la cazul particular la o situaţie generală:

Efectul produs asupra marelui număr de cetitori credeam că provine mai întâi din forma frumoasă, în care autorul a ştiut să exprime cuprinsul patriotic al multora din versurile sale. În adevăr emoţiunile ce le simt şi ce ni le transmite tânărul poet sunt izvorâte din viaţa naţională a celei părţi a României, în care s-a

105

născut şi în mijlocul căreia a trăit, din viaţa Românilor Transilvăneni în faza ei de astăzi, caracterizată prin lupta împotriva tendinţelor de asuprire etnică predomnitoare în Statul lor.

Ce e drept, patriotismul, ca element de acţiune politică, nu este materie de artă, ori câte abateri s-au comis şi se mai comit în contra unei regule aşa de simple. Mai ales cei ce n-au destul talent literar caută să-şi acopere lipsa prin provocarea unor dispoziţii sufleteşti, foarte importante în alte priviri, dar nu în cele estetice. (...) Românul din Regatul maghiar vede în preotul său nu numai un propăvăduitor al religiei, ci mai ales un apostol al naţionalităţii; în învăţătorul şi în învăţătoarea sa (sfielnica, bălaia dăscăliţă) pe strejarii, cari îi păstrează comoara limbei şi a istoriei româneşti ca o armă de apărare; în plugarul, cu tăria şi hărnicia lui, în deosebire de târgoveţul părtaş al unei administraţii duşmane, o garanţie a existenţei sale etnice; în lăutarul şi cântăreţul dela sat, în opoziţie cu cel înstrăinat din oraş, pe omul ce-i însufleţeşte şi-i răspândeşte cântecele naţionale.

Pe când la noi, în Regatul român, nici preotul, nici învăţătorul nu au misiunea specială de a apăra neamul în contra vreunei stăpâniri vrăjmaşe, nici între plugar şi târgoveţ, între cântăreţul dela sat şi cel dela oraş nu există contrast în privinţa dezvoltării naţionale; şi nici lăutarul nu mai este păstrătorul exclusiv al cântecelor populare.

*

Departe, iată, de a fi numai un teoretician al culturii, un analist al fenome-nelor lingvistice şi stilistice, un îndrumător al paşilor celor ce vin, un căutător al abstractului şi al ideilor estetice, fără trimitere la fenomene concrete, Titu Maiorescu scrie teoria „formelor fără fond” în mai multe feluri, inclusiv prin criticarea lipsei de consistenţă faptică a instituţiilor importate grăbit de societatea românească, aflată în goană febrilă pentru sincronizarea cu lumea occidentală.

Textul cel mai relevant, din acest punct de vedere este În contra direcţiei de astăzi în cultura română, din 1868, în care se dezvăluie abisul dintre clasa sus-pusă şi clasa ţărănească, singura reală, care realizează produsul material naţional, din care se susţin „fantasmagoriile claselor superioare”. Tot aici, Maiorescu vorbeşte profetic despre formele fără fond şi despre pericolul pe care îl reprezintă mediocri-tăţile, mult mai perfide pentru majoritatea consumatoare de cultură şi de politică, decât nulităţile, uşor de observat:

În aparenţă, după statistica formelor din afară, Românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune. Dar în realitate toate acestea sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, şi astfel cultura claselor mai înalte ale Românilor este nulă şi fără valoare, şi abisul, ce ne desparte de poporul de jos, devine din zi în zi mai adânc. Singura clasă reală la noi este ţăranul român, şi realitatea lui este suferinţa, sub care suspină de fantasmagoriile claselor superioare. Căci din sudoarea lui zilnică se scot mijloacele materiale pentru susţinerea edificiului fictiv, ce-l numim cultura română, şi cu obolul cel de pe urmă îl silim să ne plătească pictorii şi muzicanţii noştri, academicii şi atenianii din

106

Bucureşti, premiile literare şi ştienţifice de pretutindenea, şi din recunoştinţă cel puţin nu-i producem nici o singură lucrare, care să-i înalţe inima şi să-l facă să uite pentru un moment mizeria de toate zilele.

Ca să mai trăim în modul acesta, este cu neputinţă. Plângerea poporului de jos şi ridicolul plebei de sus au ajuns la culme. (...)

O primă greşală, de care trebuie astăzi ferită tinerimea noastră, este încurajarea blândă a mediocrităţilor (...). Mediocrităţile trebuesc descurajate de la viaţa publică a unui popor, şi cu cât poporul este mai incult, cu atât mai mult, fiindcă tocmai atunci sunt primejdioase. Ceea ce are valoare, se arată la prima sa înfăţişare în meritul său şi nu are trebuinţă de indulgenţă, căci nu este bun pentru noi şi de o cam dată, ci pentru toţi şi pentru totdeauna.

Al doilea adevăr, şi cel mai însemnat, de care trebue să ne pătrundem, este acesta: Forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a-dreptul stricăcioasă (...).

*

În fine, nu putem încheia trecerea în revistă a unor fragmente importante din scrierile maioresciene, fără a pune la locul cuvenit pasajele premonitorii despre desfăşurarea spirituală a veacului XX, care avea să se întâmple sub „auspiciile” luminoase ale geniului lui Mihai Eminescu. După 17 ani de când publicase (în Direcţia nouă în poezia şi proza română – 1872) spectaculoasa întâmpinare a tânărului Eminescu, la numai 22 de ani anunţat ca stând lângă clasicul Alecsandri (Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum aşa de puţin format, încât ne vine greu să–l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului este domnul Mihai Eminescu. De la d–sa cunoaştem mai multe poezii publicate în Convorbiri Literare, care toate au particularităţile arătate mai sus, însă au şi farmecul limbagiului – semnul celor aleşi -, o concepţie înaltă şi pe lângă aceste – lucru rar între ai noştri – iubirea şi înţelegerea artei antice.) Titu Maiorescu închidea paranteza critică, deschisă la 1872, scriind fundamental, după moartea Poetului Naţional, în articolul Eminescu şi poeziile lui din 1889:

Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu, cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vesmântului cugetării româneşti.

Era anul 1889, iar Maiorescu vedea limpede că secolul nou, ce avea să vină peste numai un deceniu şi puţin, urma să fie marcat de iradierea de cugetare eminesciană. Un portret perfect, în două ipostaze, una timpurie (în 1872), alta finală (în 1889, cu trimitere fără echivoc la veacul XX). Adrian Păunescu spunea că portretul lui Eminescu, făcut de Maiorescu, este atât de bun, încât despre acel Eminescu vorbim noi şi astăzi.

Sigur, pentru Maiorescu, esenţa „cugetării” naţionale şi a gândirii eminesciene era plurivalentă, nefiind doar apanajul literaturii să se folosească de moştenirea geniului, mort la numai 39 de ani, ci şi dreptul filosofiei noastre de popor, al educaţiei sănătoase şi al politicii naţionale să continue făgaşul sculptat de Eminescu.

107

În concluzie, Titu Maiorescu, în acest text din 1889 avea dreptate să creadă că secolul XX va sta sub semnul continuării lucrării lui Mihai Eminescu, cugetarea românească nefiind materializată numai în poezie, ci şi în viaţa propriu-zisă, în politică şi în lupta pentru conservarea specificului naţional românesc.

*

Moştenirea Eminescu în secolul XX A vorbi despre Eminescu fără a-l citi pe Eminescu în paginile sale mai puţin

bătătorite de paşii cititorilor comozi este o întreprindere riscantă, pentru că fiecare cititor, fiecare comentator al operei sale poate denatura, din bună sau din rea voinţă, sensul ori numai învelişul materiei primare a textelor. Aşa că singura cale potrivită şi onestă de a-l înţelege pe cel ce avea să dea direcţia fundamentală de mişcare poetică, lingvistică, publicistică, naţionalist-sănătoasă şi culturală a secolului XX, pe care, din păcate, nu l-a mai apucat, este reîntoarcerea la textele propriu-zise, adică la însuşi minereul său publicistic şi poetic neprelucrat, nemijlocit de păreri, de necesităţi ocazionale, de scăpări, de superficialitate şi comoditate, de interdicţii şi de tendinţele fiecărei epoci în parte. Fragmentele următoare sunt, fireşte, o mică parte din moştenirea eminesciană şi sunt extrase din articole de esenţă politică, tipărite în publicaţiile „Timpul” şi „Fântâna Blanduziei”, în etape diferite de viaţă, dar urmărite de aceeaşi pânză freatică a naţionalismului împătimit, combinat cu patosul minţii lucide, care observă că poporul român nu se află pe coordonatele ce i se potrivesc şi pe care le merită, în cadrul devenirii sale intime şi universale.

Scriitori cari în privirea ideilor lor politice sunt foarte înaintaţi au renunţat

totuşi de-a mai crede că statul şi societatea sunt lucruri convenţionale, răsărite din libera învoială reciprocă dintre cetăţeni, nimeni în afară de potaia de gazetari ignoranţi nu mai poate susţine că libertatea votului, întrunirile şi parlamentele sunt temelia unui stat. De sunt acestea sau de nu sunt, statul trebuie să existe şi e supus unor legi ale naturii, fixe, îndărătnice, neabătute în cruda lor consecinţă.(...)

De aceea cele mai multe din discuţiile Adunărilor au caracterul de cârcioguri şi apucături advocăţeşti, de căutare de noduri în papură, de vorbe înşirate şi fire încurcate.

Acestea sunt elementele cărora legile noastre franţuzeşti le dau în stăpânire ţara. Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat repre-zentativ şi administrativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţare de posturi şi paraposturi, de primari, notari şi paranotari, toţi aceştia plătiţi cu bani peşin din munca lui, pe care trebuie să şi-o vânză pe zeci de ani înainte pentru a susţine netrebnicia statului român.

(Mihai Eminescu, ciclul „Icoane vechi şi icoane nouă”, articolul „Actualitatea”, în publicaţia „Timpul”, decembrie 1877)

108

La numai 27 de ani, Eminescu se pronunţă matur şi critic în legătură cu importul de forme şi instituţii nespecifice poporului român, în legătură cu birocraţia care se opune artificial unui stat ce ar trebui organizat simplu şi funcţional, după necesităţile celor mulţi, pe care politicianismul cinic îi conduce spre nişte mecanisme ce au ca efect nu numai exploatarea materială de fiecare zi, ci şi schimbarea tradiţiilor „îndărătnice” autohtone. Scriitorii sunt şi ei văzuţi ca partizani ai celor două tabere: poporul şi clasa de sus. Eminescu consideră că nu existenţa propriu-zisă a parlamentului, a votului şi a partidelor dă automat viabilitate statului, aceste lucruri fiind doar componente ale întregului, dar aflate, la noi, într-o lumină proastă, de „adunări advocăţeşti” şi „cârcioguri”. Esenţială i se pare poetului naţional că ar trebui să fie aplecarea către „trebuinţele simple”, a căror îndeplinire ar trebui să o urmărească politicienii şi funcţionarii statului.

*

Esprimată în termenii cei mai generali, deosebirea între liberali – întru cât e vorba de oameni oneşti şi cu principii stabile – şi între conservatori e că aceşti din urmă privesc statul, şi cu drept cuvânt, ca pe un product al naturii, determinat de o parte prin natura teritoriului statului, de alta prin proprietăţile rasei locuitorilor, pe când pentru liberali statul e productul unui contract, răsărit din liberul-arbitru al locuitorilor, indiferentă fiind originea, indiferentă istoria rasei, indiferentă în fine natura pământului chiar.

Manierele de-a vedea sunt atât de deosebite încât în ochii liberalilor statul nu e cu mult mai mult decât o maşină, în ai noştri el e un organism viu, susceptibil de sănătate şi boală, de înflorire şi de decadenţă, care poate trăi lung timp dacă urmează legile sale interne de conservare, poate muri dacă urmează un trai contrariu celui prescris de însuşi natura lui.

(Mihai Eminescu, în „Timpul”, 17 august 1879) Eminescu, se vede, îi aprobă fără ezitare şi fără echivoc pe conservatori.

Trebuie ţinut seama de contextul, foarte important, în care se desfăşurau aceste acţiuni publicistice! Era 1879, nu era nici 1907, nu erau anii premergători lui 1918, când, într-adevăr, conservatorii aveau să fie depăşiţi de vigoarea liberală, proaspătă, care a preluat stindardul împlinirii marilor visuri de unitate naţională şi a contribuit, alături de alte forţe naţionale, la izbânda României Mari.

Iar, dacă ar spune cineva: „Cum? Marele, uriaşul, genialul Eminescu e partizan politic al unei grupări scăldate, şi ea, în mocirla politicii româneşti a vremii?”, vom răspunde (aşa cum a făcut-o şi Caragiale, în 1909, într-un text pe care-l vom urmări mai târziu) că un geniu contribuie la mai binele neamului său tocmai implicându-se şi alegând ceea ce crede că este mai bine şi mai bun în societatea contemporană lui. Nu i se putea cere lui Eminescu să aleagă între partide ideale, inexistente, ci între formaţiunile de pe scena epocii, eventual să aleagă cel mai mic rău dintre relele vremii sale. Iar, dacă va spune altcineva că „Sigur, Eminescu ia partea Partidului Conservator pentru că Maiorescu, sprijinitorul său, şi mulţi dintre cei care au pus umărul la viaţa de zi cu zi a poetului erau conservatori”, vom răspunde că nu Eminescu a devenit simpatizant conservator pentru că de-acolo i-a venit sprijinul,

109

ci, dimpotrivă, că el s-a îndreptat spre acea partidă politică în care a crezut, care l-a atras întrucâtva. Dacă oamenii acelui grup politic nu ar fi fost (măcar parţial) pe măsura ideilor sale, el, cu siguranţă, nu li s-ar fi alăturat. În fine, chiar şi aşa, dacă Eminescu ar fi fost pozitiv-părtinitor cu conservatorii pentru că l-au ajutat, chiar acest fapt – ajutorul – este, în sine, o dovadă că politica respectivei grupări conser-vatoare era, atunci, demnă de respect, din moment ce stătuse reazim unui geniu naţional, în epoca de formare a lui, şi stătea şi în epoca sa de restrişte, de la maturitate.

*

De bine de rău statul român este astăzi independent. Astfel el se află de acuma rămas, în mijlocul unor elemente străine, fără alt reazim decât propriile lui puteri, şi aci este cazul a zice în privinţă-i vorba cea înţeleaptă a poporului: cum îşi va aşterne aşa se va culca.

(Mihai Eminescu, în „Timpul”, 15 februarie 1880) Formula „prin noi înşine” este cunoscută în istorie ca o fundamentală teză

liberală, mai ales în secolul XX. Iată-l pe Eminescu, conservatorul declarat, în avangarda ideologică a liberalilor, care au preluat sloganul, demonstrând prin aceasta că ideile mari nu contează de unde vin, de la parteneri sau de la adversari politici, ci contează dacă pot servi interesele generale.

*

În situaţiunea politică şi în condiţiunea civilă ce s-a croit familiei române prin noile legi se simte de toţi o stare de siluire şi o anomalie, cu toată organizaţiunea savantă a instituţiunilor, în toate raporturile sociale tradiţionale, încât am ajuns să nu credem în nimic stabil. (...) Nu este om care să nu se întrebe când o să se sfârşească această operă interminabilă de schimbări care divizează din ce în ce mai mult societatea noastră în tabere ostile.

(Mihai Eminescu, „Patologia societăţii noastre”, în „Timpul”, 4 ianuarie 1881)

În acest fragment din 1881, revine teza inadaptabilităţii românilor de rând la

sistemul de instituţii importate artificial din cultura şi civilizaţia occidentală, forma fără fond, transformată în instituţii şi năravuri birocratic-politicianiste siluind clasele sărace, precum o anomalie impusă – normalitatea constrânsă să nu se poată desfăşura, în interesul politic şi civil al majorităţii.

*

A aştepta să culegi altceva dintr-un pământ decât ceea ce a fost semănat în el ar fi o copilărie.

(Mihai Eminescu, în „Timpul”, 16 aprilie 1881) Este logica înţeleaptă a formulărilor simple şi definitive, de esenţă filosofică

şi de alcătuire aforistică populară, ce rămân ca o sentinţă, gândită de toţi, dar formulată de o singură minte inspirată.

110

*

În sânul naţiunilor civilizate există foarte mulţi cari cred că organizaţia socială şi cea politică nu e conformă cu preceptele unei raţiuni normale, nici cu rezultatele date de ştiinţele experimentale, fizice şi naturale, şi că o asemenea situaţiune nu poate fi continuată în mod stăruitor şi consecvent în direcţiunea apucată. Cu toate că învăţătura şi civilizaţiunea se răspândesc aproape în toate ţările europene şi transatlantice, că descoperiri nouă pe terenul industrial sporesc condiţiunile bunului trai, omenirea e mai nemulţumită decât orişicând. (...)

În sfârşit, toate ţările, puternice sau slabe, au câte-o plagă nevindecată şi cred a afla, dacă nu scăparea, cel puţin uşurare, sacrificând miliarde în fiece an militarismului, cu o spaimă ş-o anxietate care creşte din ce în ce.

Lupta între guverne şi popoare, mânia partidelor politice una în contra alteia, frământarea diferitelor clase sociale e fără îndoială forma unei boale generale a epocii. Ea se află în toate ţările, deşi în fiecare are un alt nume.

(Mihai Eminescu, articolul „Fântâna Blanduziei”, în publicaţia „Fântâna Blanduziei”, nr. 1, din 4 decembrie 1888)

Gândirea politică analitică a lui Eminescu depăşeşte, în acest text publicat în

aşa-zisa perioadă de tulburare totală a minţii, spaţiul românesc şi observă fenomene grave, de amploare internaţională, cărora le caută explicaţii şi soluţii. Ori claritatea observaţiei pune în evidenţă, cu doar câteva luni înainte de moartea poetului, o luciditate a exponentului, a conştiinţei politice şi sociale care nu se poate împăca, nici în etapa de suferinţă, cu nedreptatea de fond a lumii, cu opoziţia ilogică între progresul tehnic şi industrial, care nu aduce cu sine şi un trai mai bun pentru clasele de jos. Răul pleacă de la organizarea politică şi socială, care „nu este conformă” nici cu principiile dreptăţii sociale, nici cu dezvoltarea economică pe care omenirea o trăieşte cu fiecare zi. Efectul este creşterea presiunii asupra omului de rând, paradoxal, direct proporţională cu progresul industrial, care, dimpotrivă, ar trebui să o micşoreze. De unde concluzia că pârghiile politice lucrează strâmb, una contra alteia, şi dau naştere la realităţi grave, la „plăgi nevindecate”, la „anxietăţi” crescânde, într-un tablou general de „boală a epocii”, purtând nume şi forme diferite în funcţie de loc, dar având aceeaşi esenţă. Avem aici nu acel Eminescu îndeobşte cunoscut pentru patosul său naţional, ci pe intelectualul gânditor în chestiuni sociale, pe revoltatul împotriva societăţii nedrepte care apasă umerii fragili ai mulţimilor neajutorate.

Preocupat concomitent de problema culturii române, de starea naţiunii, de sistemul politic, economic şi social, Eminescu scrie o operă complexă, de comentator al trecutului şi prezentului şi de minte înaintemergătoare, încercând să desluşească mai binele în viitor. Conservator în accepţiunea contextului contemporaneităţii sale, Mihai Eminescu este un adevărat liberal în felul cum gândeşte câteva chestiuni de principiu ce ar putea asigura progresul naţiunii, dar este şi un socialist veritabil în aspectele de interpretare a situaţiei celor mulţi şi nedreptăţiţi. De aceea a şi fost posibil ca toate grupările care s-au succedat la putere, după moartea Luceafărului, să-şi aleagă părţi din opera sa, pe care să le înalţe pe stindardul propriu, spre a se acredita şi califica în faţa poporului, fascinat de scrierile eminesciene. Dar nimeni,

111

nici o tabără politică de ocazie nu are dreptul să-şi asume părţi din opera eminesciană şi să-l declare pe poet nici conservator, nici liberal, nici socialist, nici naţionalist radical, pentru că ea, opera sa, trebuie luată în integralitatea care pune în evidenţă un naţionalism luminat, către care converg toate elementele ideologice disparate ale diverselor fracţiuni şi judecăţi politice. Naţionalism luminat şi fără echivoc, transcris în poezia „Doina” (din 1883), pe care Octavian Goga avea s-o numească, ca o sentinţă, cea mai categorică evanghelie politică a românismului.

Doina De la Nistru pân`la Tisa Tot românul plânsu-mi-s-a, Că nu mai poate străbate De-atâta străinătate. Din Hotin şi pân’ la mare Vin muscalii de-a călare De la mare la Hotin Mereu calea ne-o aţin; Din Boian la Vatra Dornii Au umplut omida cornii Şi străinul te tot paşte De nu te mai poţi cunoaşte; Sus la munte, jos la vale, Şi-au făcut duşmanii cale, Din Sătmar pân`în Săcele Numai vaduri ca acele. Vai de biet român săracul, Îndărăt tot dă ca racul, Nici îi merge, nici se`ndeamnă, Nici îi este toamna toamnă, Nici e vară vara lui Şi-i străin în ţara lui. De la Turnu`n Dorohoi Curg duşmanii în puhoi ŞI s-aşează pe la noi; Şi cum vin cu drum de fier, Toate cântecele pier; Sboară paserile toate De neagra străinătate; Numai umbra spinului La uşa creştinului. Îşi dezbracă ţara sânul, Codrul-frate cu românul- De secure se tot pleacă Şi isvoarele îi seacă- Sărac în ţară săracă!

112

Cine-au îndrăgit străinii Mânca-i-ar inima cânii, Mânca-i-ar casa pustia Şi neamul nemernicia. Ştefane, Măria Ta, Tu, la Putna nu mai sta, Las`arhimandritului Toată grija schitului Lasă grija sfinţilor În seama părinţilor, Clopotele să le tragă Ziua`ntreagă, noaptea`ntreagă, Doar s-a`ndura Dumnezeu, Ca să-ţi mântui neamul tău! Tu te`nalţă din mormânt, Să te-aud din corn sunând Şi Moldova adunând. De-i suna din corn odată Ai s-aduni Moldova toată De-i suna de două ori, Îţi vin codrii`n ajutor; De-i suna a treia oară, Toţi duşmanii or să piară Din hotară în hotară- Îndrăgi-i-ar ciorile Şi spânzurătorile! Octavian Goga spunea, în articolul „Monumentul lui Eminescu” (publicat în

volumul „Mustul care fierbe” din 1927) că Eminescu este „cel mai lucid creier politic al României în creştere”.

Iar, ca o nouă punte între literatură şi istorie, trebuie adăugat faptul că Eminescu a scris această poezie pentru a o citi la Putna, unde se pregătea, în acel an, 1883, comemorarea domnului Moldovei, Ştefan cel Mare, figură deopotrivă aparţinând realităţii noastre politico-istorice şi legendei literare, în care a pătruns adânc.

*

Nicolae Iorga salută în 1905 primul volum de publicistică eminesciană

La apariţia primei culegeri de texte publicistice aparţinând lui Mihai Eminescu,

Nicolae Iorga scrie o întâmpinare entuziastă, care salută, în totalitatea lui, demersul editorului I. Scurtu, ca pe un act necesar de continuitate şi redescoperire a valenţelor de om social ale poetului. În viziunea lui Iorga, Eminescu (pe care contemporanii şi viitorimea riscau să-l vadă, încet-încet, numai prin prisma versurilor sale, alese şi publicate în fel de fel de antologii – e drept, de geniu, dar necuprinzând întreaga

113

forţă a operei totale) nu a acceptat să-şi folosească marele har doar în folos propriu, să fie numai un scriitor de limbaj ales şi de tehnică desăvârşită. El s-a încărcat, cu bună ştiinţă, de cele zilnice, trecătoare şi dureroase ale neamului său, a iubit, a urât, s-a implicat şi a luptat, având în mână în orice clipă toate legăturile româneşti şi omeneşti, spre cinstea sa de om social, participant la viaţa cetăţii:

... El n-ar fi primit nici într-un chip să rămână un tip al poetului nimicniciei, al

mucenicului unui eu nestăpânit. Şi încă mai puţin ar fi putut el să se învoiască cu părerea că ale lui sunt numai acele versuri cu limba, cu ritmul îmbătătoare şi că tot ce a scris prin ziare e numai lucru de meşteşugar plătit şi dispreţuit, de suflet vândut sau închiriat, de insultător şi proslăvitor cu simbrie, ca dumnealor cei mulţi din spurcătorii ziarelor de astăzi. Nici ca să se înalţe pe cerul negru unde trece Hyperion cu zâmbetul de durere şi dispreţ al razei sale, nici ca să se împietrească în chipul unui sublim zeu fără legături cu toate ale pământului, nici pentru această mare glorie falsă n-ar fi jertfit el ceea ce trebuia să preţuiască mai mult decât orice: conştiinţa sa deplină de om care ştie, crede, înţelege, iubeşte şi urăşte şi care, deci, până la sfârşitul zilelor ce-i sunt îngăduite, alege, propăvăduieşte şi luptă. Nu, el n-ar fi consimţit, de dragul nici unei teorii şi nici unui ideal estetic, să se izoleze din viaţa întreagă a poporului său, dintre cei pe cari-i avea materiali-ceşte lângă dânsul, dintre şirurile înaintaşilor, de la poarta viitorului prin care zărea aşa de departe; el n-ar fi simţit plăcere să se rupă din curentul îndelung, aşa de firesc şi de binefăcător, care de la întâia licărire a sufletului românesc duce până în zilele noastre, trecând de la un ales al neamului la celălat.

(...) El avea în mână în orice clipă toate legăturile româneşti şi omeneşti ale subiectului.

(Cel dintâi volum din operele în proză ale lui Eminescu– 10 iulie 1905, articol publicat în Oameni cari au fost vol. 1, EPL, col. BPT,

Bucureşti, 1967) O mai mare justificare a implicării scriitorului în zbaterea politică a

contemporaneităţii nici că se putea, mai ales că exista, în atmosfera intelectuală a începutului de secol XX, părerea cum că poetul (scriitorul) trebuie să rămână în turnul său de fildeş, departe de murdăria cotidianului şi a politicii, şi să scrie literatura pură, a eternităţii imaculate.

Nu numai Nicolae Iorga face apologia implicării intelectualului-scriitor în politică. Însuşi I.L. Caragiale se pronunţă în acest subiect, cu o hotărâre care risipeşte orice îndoială asupra chestiunii:

*

Ion Luca Caragiale susţine implicarea politică a scriitorului (1909)

Din istoriografia problemei „Scriitori şi politică” nu poate lipsi seria de scrisori

trimise de Ion Luca Caragiale prietenului şi confidentului său, valorosul scriitor Alexandru Vlahuţă. Cu deosebire, ne oprim asupra momentului 1909, când Caragiale îi oferă lui Vlahuţă o mostră de text aparţinând lui Goethe, pe care o apreciază din

114

punct de vedere literar, dar pe care o combate imediat din punct de vedere moral şi principial: implicarea scriitorului în politică. Aceste pagini de corespondenţă personală sunt, parcă, pretexte amicale, pentru a exprima idei generoase, de interes public şi de vibraţie morală puternică, nicidecum aspecte particulare ce se rezumă numai la interesul celor doi, expeditorul şi destinatarul, fie ei oricât de celebri:

Frate Vlahuţă, În vremea asta aşa de tulbure, de acră şi de lipsită de orice credinţă, rostul

literaţilor ar fi, cred eu, s-o limpezească, s-o îndulcească şi să-i inspire un pic de credinţă. Să-mi dai voie să las la o parte seninătatea şi mândria poetului; de acelea trebuie să-i pese lui, nu mie; pe mine mă interesează numai arta lui. Asemenea, tot cu voia ta, am să las la o parte şi sinceritatea, iluziile, inima curată şi deplin încrezătoare, cari caracterizează pe un tânăr ageamiu, fie şi poet, iar nu pe un spirit superior, pe un poet matur, şi să mă ocup de întrebarea fundamentală: pierde un poet, ca poet, amestecându-se în luptele politice? Voi răspunde mai jos la aceasta. (...) Cu nespusă emoţie m-am dat jos din culcuş şi m-am dus drept la un raft, de unde am scos o carte veche.(...)

«Să ne ferim de a susţine, cu literaţii contemporani, că politica e poezia, sau că politica este un câmp priincios deschis poeţilor...De îndată ce poetul vrea să exercite o influenţă politică, trebuie să de dea unui partid; şi de îndată ce face asta, e pierdut ca poet: îşi poate lua ziua bună de la independenţa sa, de la sinceritatea vederilor sale;(...)Dacă ne luăm seama bine, omul politic va absorbi pe poet... A trăi în mijlocul frecărilor şi excitărilor zilnice, asta este incompatibil cu natura delicată a unui poet... S-ar isprăvi cu cântările lui... »

(...) Eu cred că nu; ba dimpotrivă; căci putem găsi exemple din care se arată clar că zbuciumul luptelor politice a ajutat mult pe unii poeţi, ca poeţi. (...) Dezgustul, scrâşneala acestor biruinţi au fost izvorul atâtor minunate opere... Indignarea, a zis unul, face versul (n.n. – Juvenal, în Satire I, 79), şi... proza, adaog eu...

*

Mai întâi, eu nu cred că Eminescu, dacă ar mai trăi, intrând în lupta politică şi ajungând mare şi puternic, n-ar mai scrie, şi ar înceta să fie poetul pe care-l admirăm. Ba, iartă-mă, cred tocmai contrariul...

(Ion Luca Caragiale, capitolul „Politică şi literatură”, Corespondenţă, 1909-1910, în volumul „Publicistică şi corespondenţă”,

Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, Bucureşti, 1999, pagina 286)

*

Nae Ionescu, în 1931-1933, despre Europa, România Mare, Nicolae Iorga şi drumul nostru specific

Convins de câţiva dintre discipolii săi, în frunte cu Mircea Eliade, să

încredinţeze tiparului un volum de publicistică, Nae Ionescu publică volumul „Roza vânturilor” cu o anumită ezitare a filosofului care pune sub semnul îndoielii necesitatea ca articole gazetăreşti de interes şi trebuinţă momentane să rămână între coperţile durabile ale cărţii.

115

În prefaţă, Nae Ionescu scrie o justificare, prin care îşi asumă gestul entuziast al discipolului Eliade, admiţând şi asumându-şi, în plus, riscul de a lansa spre cititori şi spre biblioteci un produs alcătuit din episoade perisabile ale vieţii jurnalistice de fiecare zi: Iar dacă articolele adunate în paginile care urmează vor fi tot atâtea izbânde sau poticneli pe drumul care duce la crearea unei metode de înţelegere a realităţii politice, iată încă un motiv, şi anume unul hotărâtor, pentru care cred că nu am greşit atunci când am consimţit să pun la îndemâna tinerilor această istorie pe scurt a experienţelor mele.

Bineînţeles că, din perspectivă istorică, demersul publicării paginilor de publicistică este salutar, pentru că, plecând de la aspecte, cu adevărat, iniţial, doar ale clipei, Nae Ionescu construieşte mult mai amplu şi mai profund temelii şi punţi de iluminare ale gândirii noastre politice de sorginte naţională. Cele mai multe texte aparţin perioadei 1926-1933 şi au fost publicate în „Cuvântul”. Nae Ionescu vorbeşte despre drumul nostru specific în contextul apartenenţei la spaţiul mereu agitat al Sud-Estului Europei, aduce laude înaintaşilor care au clădit istorie şi borne de gândire (Nicolae Iorga este aşezat pe piedestalul meritat), decide axiomatic faptul că unitatea statului român este indiscutabilă, ca drept istoric şi moral, că România Mare este o realizare firească, iar nu un efect al convenţiilor, că soldatul român care a luptat pentru reîntregirea neamului nu a fost un cuceritor şi un inovator de frontiere, ci portărelul lui Dumnezeu.

Iată fraze cheie despre cum gândeşte Nae Ionescu problema politicii externe, a contextului internaţional şi naţional, în 16 aprilie 1931, în articolul „Înspre reali-tăţile noastre”, care rămâne valabil şi astăzi, în 2004, când zeci de state europene, unele cu vechi tradiţii democratice şi cu economie foarte dezvoltată, se luptă (aproape în zadar) să ajungă la un numitor comun politic, pentru o dorită unitate continentală, care să dea forţă Europei şi s-o păstreze ca un participant valabil în competiţia politico-economico-militară internaţională, unde Statele Unite ale Americii s-au văzut concurate mai mult de China şi de alte puteri majore ale Asiei extrem orientale, decât de bătrâna Europă, leagăn al democraţiei, al culturii şi al revoluţiei industriale:

Europa nu există. Nu există unitate spirituală. Ceea ce numim noi astăzi spirit european este o atitudine precumpănitor anglo-saxonă, aş zice specific anglo-saxonă, care nu izbuteşte a încadra decât nord-vestul Europei, lăsând în afara acestei structuri spirituale într-o bună măsură sudul şi întru totul sud-estul şi estul continentului. (...) Dar Europa nu e nici o unitate economică. Înlăuntrul continentului există sau se pot constitui, probabil, asemenea unităţi. (...) Dar o unitate economică formată din totalitatea statelor Europei, – asta nici nu există, şi nici nu se poate constitui. (...) Atunci – Europa nu există ca realitate, ci numai ca o ficţiune, iar luarea ei în considerare nu e numai lipsită de eficacitate, ci de-a dreptul primejdioasă. (...) Două sute de ani realităţile ruseşti s-au zbătut în cămaşa de forţă a împăratului Petru, – şi pe urmă au plesnit legăturile. Era natural. Dar iată, de mai bine de doisprezece ani revoluţia îşi caută drumurile, şi nu le găseşte. De ce? Nu pentru că e vremea prea scurtă de la izbucnirea revoluţiei până astăzi! Ci pentru că revoluţia rusească a fost şi în bună parte este încă, în mâna unor Europeni; căci totul s-a redus, o bucată de vreme, la înlocuirea europenismului

116

ţarului Petru prin europenismul lui Karl Marx. Greşeală fundamentală, – căci revoluţia rusească nu era de natură economică, ci politică etică; (...)

Iată, în adevăr, unde pot duce confuziunile născute dintr-o înţelegere redusă a realităţilor. Să mai adăugăm că ceea ce se petrece cu Rusia s-a petrecut şi se petrece încă şi cu noi? Este un adevăr trivial. Cam de la 1840 până astăzi noi nu am făcut decât să ne potrivim pasul după ea. Aproape un veac, în care un popor tânăr şi sănătos face politica eroilor lui Caragiale. Fără să se întrebe un singur moment ce este această Europă şi dacă în adevăr ea există. (...)

Cine vrea în adevăr să rezolve ceva în aşezarea noastră trebuie să se lămurească odată că activitatea noastră politică trebuie să pornească de la realităţile româneşti.

Relevant pentru fermitatea lui Nae Ionescu în chestiunea politicii româneşti, ca parte a politicii internaţionale, este şi fragmentul următor (ca, de altfel, conţinutul întregului volum „Roza Vânturilor”, în cea mai mare parte). Un corespondent italian i-a stârnit filosofului furia, dând interpretări eronate despre o presupusă acceptare (de către Nae Ionescu) a revizuirii frontierelor. Replica este pe măsură. Nu revizuirea tratatelor o acceptă sau o discută filosoful profesor, ci iminenta mişcare teribilă de pe continent, sub vremurile tulburi ale anului 1933. Cât despre frontiere şi tratate – dimpotrivă! Nae Ionescu este avocatul României Mari, care, la rândul ei, este o creaţie în firea lucrurilor, nu una de conjunctură şi bunăvoinţă internaţională:

Ce e, oare, un tratat? Un pact? Nu. Ci constatarea unor stări de fapt şi a unui raport de forţe. Adică, cum? Îşi închipuie cineva că Ardealul face parte din Statul Român în virtutea şi graţie tratatului de la St. Germain? Nu. Ci în virtutea faptului că în chip firesc el trebuie să facă parte din Statul Român, şi că am avut putinţa să realizăm această intrare în normalitate. (...) Am spus că situaţia e peste tot turbure. Turbure şi grea. Lumea se frământă în durerile facerii. Căci toate semnele sunt aci pentru a ne vorbi de lumea nouă ce stă să vină. Asta spuneam eu când vorbeam de schimbări necesare. Şi ceream, aşa cum e logic, să nu ne dăm de partea celor ce vor să nu schimbe nimic, pentru că ăştia stau în lotul prăpădului şi al morţii. Iar eu nu înţeleg pentru neamul nostru decât un drum, – cel al vieţii. (...)

Este însă un drum care e al nostru; fără nici un fel de îndoială; e cel al sud-estului european. Drumul cel mai firesc al nostru, şi cel pe care ar fi trebuit să-l călcăm mai întâi. Nu o spun acum pentru prima oară; şi nu o spun nici cel dintâi. A spus-o înaintea mea, cu mult, Neculai Iorga, acest vizionar al destinelor şi al politicii noastre, atunci când a înfiinţat la Bucureşti Institutul Sud-Est-European. Drumul acesta, politica noastră de stat nu l-a umblat, totuşi.

(Nae Ionescu, în articolul Revizuirea tratatelor din 27 aprilie 1933, apărut în volumul Roza vânturilor, Bucureşti, 1990)

Dar Nae Ionescu este, mai presus de orice, un teoretician, care, în chip firesc,

tinde să esenţializeze problematicile pe care le tratează. Astfel, în articolul „Paradoxul dialecticii partidelor şi partidul de masse” din ciclul „Criza partidelor politice”, el notează:

S-a spus că un partid politic este o realitate dialectică. Aceasta însemnează că existenţa unui singur partid politic este un nonsens. Partid însemnează, doară,

117

parte; şi stă în însăşi natura părţii să nu epuizeze întregul. Într-un fel; iar în altul, partidul are, prin definiţie, o structură polemică; el opunându-se unui alt partid.

Radical în opinii, naţionalist în esenţe şi democrat în vederi – iată tabloul real al analistului politic Nae Ionescu, gânditorul care, slujind opţiunile sale, pledează cauza dreptului tuturor la opinie, la pluripartitism.

*

P.P. Negulescu şi „Partidele politice” Problematica teoretică a existenţei şi activităţii partidelor fusese dezbătută şi

de P.P.Negulescu în textele scrise (după propria mărturisire) în 1923 şi grupate în volumul Partidele politice, apărut în 1926. Chiar în necesarul Cuvânt înainte, gânditorul precizează că:

Prefacerile mari, politice şi sociale, prin care trec uneori popoarele trezesc în conştiinţa lor nevoi puternice de lămurire teoretică. Ele voiesc să înţeleagă cum au ajuns unde se află, şi mai ales să ştie pe ce căi mai bune să-şi îndrepte paşii, fie spre a împlini cât mai repede lipsurile trecutului, fie spre a clădi cât mai temeinic în viitor. Nu numai când suferă şi se îndoiesc de ele însele, ca după înfrângeri militare dureroase sau în clipe de frământări lăuntrice grave, ci şi când gustă mulţumiri adânci şi-şi făuresc iluzii mari, ca după victorii strălucite sau după succese economice uimitoare, popoarele caută un sprijin sufletesc în aprofundarea problemelor pe care le ridică situaţia lor. Căci la colectivităţi, ca şi la indivizi, nu numai căderile neaşteptate, ci şi înălţările repezi pricinuiesc ameţeli morale, în vârtejul cărora mâinile se întind, instinctiv, către punctul de reazem, ideal al vreunor concepţii teoretice, lămuritoare şi întăritoare.

Câteva sute de pagini mai târziu, ca o închidere firească a cărţii, P.P. Negulescu enunţă Postulatele regimului partidelor, în finalul aceluiaşi volum din 1926, şi concluzionează, eminamente democratic, într-o succesiune paradoxală de idei, ce dezvăluie un deplin spirit analitic şi critic al fenomenului vieţii politice în societate, un avocat al democraţiei şi competiţiei partidelor diverse, care au de învăţat din eşecurile pluripartitismului trecut, pentru a-l crea mai sănătos pe cel de mâine, ferindu-se de dictaturile de orice fel, fie ele ale elitelor sau ale proletarilor (cum se sugerează evident în text):

Nu putem încheia mai bine acest capitol, şi cu el prima parte a lucrării noastre, decât parafrazând cuvintele aceluiaşi autor, pe care l-am reprodus ca motto la început (n.n. Em. Giraud). Dat fiind marele rol pe care îl joacă grupările cetăţeneşti în mecanismul constituţional, şi în faţa faptului incontestabil că acest mecanism funcţionează astăzi, în atâtea părţi, atât de rău, suntem siliţi să conchidem că, dacă, din pricina greşelilor trecutului, nu e cauză mai anevoie de apărat decât aceea a partidelor politice, în schimb, pentru asigurarea viitorului, nu e cauză, care să fie mai necesar şi mai urgent să fie căştigată, de cât a lor. Popoarele care vor să-şi păstreze libertatea de a dispune de ele însele, evitând deopotrivă despotismul tradiţional şi dictaturile moderne, de sus sau de jos, n-au altă cale de urmat decât să-şi remanieze partidele politice, spre a le pune de acord cu condiţiile naturale şi permanente ale existenţei şi dezvoltării lor.

118

*

Octavian Goga: „Rostul scriitorilor” şi „Mustul care fierbe” al „Naţionalismului dezrobitor”

Poate că nu există un caz românesc mai complex, mai interesant şi mai

dramatic decât Octavian Goga, în ceea ce priveşte implicarea intelectualului scriitor în politică, pornită dintr-un naţionalism total şi curat, dintr-o dorinţă de participare la îndreptarea nedreptăţii istorice căreia poporul român i-a fost victimă o mie de ani, atitudine imposibil de zăgăzuit, care a avut ca efect, într-o primă fază, o mare pagină de publicistică şi poezie semnată de Goga, urmată de o a doua fază, de prăbuşire, cauzată de însăşi implicarea scriitorului în politica propriu-zisă, ce a consemnat un naufragiu moral, creator şi faptic.

Într-o conferinţă rostită în 1920 la Teatrul Naţional din Cluj (publicată în volumul Mustul care fierbe din 1927, sub titlul Rostul scriitorilor), Octavian Goga se întreba care este rostul scriitorilor, dând imediat, el însuşi, răspunsul, printr-o trimitere la anii studenţiei sale budapestane, când tinerii intelectuali români purtau răspunderea excepţională a conservării, în propria conştiinţă, a ideii naţionale şi, de asemenea, aveau sarcina substituirii vieţii de stat (Ardealul fiind sub admi-nistraţie străină), inexistente în varianta favorabilă pentru majoritatea românească autohtonă, cu o viaţă spirituală suficient de puternică, încât, la momentul potrivit, să erupă, într-un imens efort naţional de coagulare:

Ce este scriitorul în societatea românească? În fierberea actuală, cărei

misiuni răspunde el? Ce trebuie să însemne scrisul lui în această epocă de răsturnare şi de prefacere a valorilor? Aici, în Ardeal, trecutul poate arăta ce-a fost şi ne poate da multe sugestiuni pe seama prezentului. (...) O ţară întreagă se zbătea aici după o apăsare de veacuri; era o încătuşare politică şi era o temniţă intelectuală. Viaţa unui popor se scurgea monotonă şi pasivă, fără sbucniri de forţe, pe un câmp întins, o jale călătoare. (...)

Ei bine, ce mister ne mai ţinea pe noi în picioare, dincolo de sănătoasa sevă populară, care era toiagul nostru de sprijin, azilul fermecat de toate zilele? (...) Prin ce lozincă ne puteam salva un drept la civilizaţie? Prin ce minune mai păstram o punte de trecere spre mulţimea analfabetă rămasă acolo, la plug, ca o troiţă primitivă de lemn pe un câmp bătut de ploaie? Cum de am mai crezut noi într-o astfel de troiţă, cum de nu ne-au sfărâmat-o idolii de bronz ai Capitalei de pe malul Dunării? De unde venea acest izvor de apă vie prelins pe furiş, în Marea Moartă, prin care înotam noi?

Din literatura românească, domnilor! Literatura aici n-a fost un joc capricios de lumini şi umbre, care se ţes ca să

prindă un ritm fugar de o clipă, ea a fost atributul suprem al vieţii noastre în funcţiune de eternitate. Literatura pentru Ardealul robit s-a substituit vieţii de Stat, ca să-l poată transmite posterităţii, literatura a fecundat un rezervoriu de energie naţională. (...) Scriitorul, în această perioadă zbuciumată, era cea mai puternică armă în afirmarea vieţii unui neam, istoria îi acordă o aureolă de apostolat.

119

Acesta este, în viziunea lui Goga, rostul, păstrător de vibraţie naţională, al scriitorilor, până la momentul aşteptat de veacuri, al Marii Uniri, întâmplate pentru că intelectualii au sperat în realizarea ei şi au lucrat, pas cu pas, pentru ea. Condamnat să fie treaz şi în luptă, şi după victorie, pentru ca eventualele recursuri istorice ale duşmanilor românismului să nu surprindă conştiinţa naţională amorţită de beţia succesului consfinţit la 1 Decembrie 1918, scriitorul trebuie să-şi întreţină vigoarea morală şi inspiraţia, pentru ca viitorul să nu mai cadă victimă slăbiciunilor colective, generate de o delăsare individuală. Goga rosteşte, în aceeaşi conferinţă de la Cluj, pe viu, cronica anilor de după 1918, atrăgând atenţia, lucid, asupra pericolelor abătute asupra patriei, aflate în destinderea de după izbânda Unirii:

În câţiva ani abia s-a rectificat printr-o groaznică zguduire vulcanică soarta noastră de o mie de ani. Au căzut mulţi oameni, multe tronuri, multe graniţe. Pe un fond de ruină noi am întemeiat o casă nouă. E casa noastră. I-am pus la temelie credinţă şi sânge, cele două elemente fără de care în arhitectura istoriei universale nu se zideşte nimic trainic. Suntem siguri de această temelie că nu se mai sfarmă. Dar casa se ridică subt ochii noştri acum, grabnică, pripită, cerută de o veche sete de adăpost. În fierbinţeala clădirii planurile se încurcă uneori, meşterii se ceartă, zidarii îşi uită mistria şi lucrătorii aleargă fără spor. (...) Da, domnilor, România se face acum sub ochii noştri; (...) În năvala atâtor porniri bolnave, sentimentul colectiv slăbeşte şi un individualism exagerat stăpâneşte sufletele. Spiritul public la noi a câştigat în suprafaţă, a pierdut în adâncime.

Instinctul coheziunii naţionale, scăpat din închisoarea de ieri, săltat pe o întindere vastă, pare uneori slăbit în intensitate. (...) În aceste împrejurări, domnilor, literatura trebuie să reintre în rolul ei istoric, în rolul ei de apostolat. Societatea, în zilele ei de creştere, statul proaspăt în epoca lui de copilărie, când totul e fragil şi totul fierbe încă, are nevoie de un asemenea rol. Literatura apare şi astăzi ca izvorul de căpetenie al ideii naţionale.

Focuri aprinse pe culmi, gânditorii unui popor în prefacere sunt tot atâtea puncte de orientare. Din scrisul lor se desface şi circulă în fibrele organismului fluidul nervos, puterea de viaţă. Scriitorii ca şi odinioară sunt şi rămân păstrătorii cei mai de seamă ai misterului nostru de existenţă. În marele laboratoriu de energii producătoare ei vin mai de departe, ei se coboară mai adânc în sufletul unui neam. Celelalte ramuri de muncitori se pun de acord cu oportunitatea, artistul cu veşnicia.

(...) Gândiţi-vă, dacă în actuala învălmăşală de preocupări pozitive, în atmosfera de târg slobod, care s-a abătut peste Ţară nu e nevoie de o regenerare, de o religie, de un nou avânt spre ideal? De unde să ne vie, cine să ni le dea? Eu mă gândesc la legenda miticului Orfeu şi răspund: literatură.

Dar în afară de aceste atribuţiuni, tocmai fiindcă ne găsim în zbuciumul începutului, scriitorul are la noi şi un rol militant, o postură de luptător şi de cetăţean. La noi nu se poate aplica încă reţeta occidentului, în care, o civilizaţie veche şi o viaţă de stat, bine statornicită, au izolat pe artist în turnul de ivoriu unde, ca un fin cizelator departe de clamoarea vulgului, îşi sculptează visul lui strălucitor. (...)

Sufletul agitat şi impresionabil al acestui popor, cere o hrană de toate zilele, ca să poată trăi şi să nu se împiedice în cale. Cine să dea această hrană? Desigur

120

că scrisul, domnilor, tiparul cotidian, care se risipeşte prin toate colţurile ca o mană binefăcătoare, ori ca o otravă primejdioasă. Dumneavoastră vă daţi seama, cu toţii, de rostul presei la noi. Întelegeţi că în Occident ea înregistrează numai opinia publică, pe când la noi trebuie să o creeze. Ei bine, cumpăniţi stările de astăzi, desfaceţi gazetele cele mai multe care se strigă pe uliţi, citiţi paginele lor şi întrebaţi-vă, dacă din ele se desprinde unisonul de gândire al unui neam? Scrisul în coloanele gazeteăriei de azi apare diform ca talent şi străin ca substrat sufletesc. La tribuna ideologilor s-au îmbulzit negustorii şi au făcut dintr-un amvon o tejghea. (...)

Citindu-vă din scrisul nostru, gândiţi-vă că am năzuit cu toţii să ne aţintim privirile spre cer, dar având picioarele bine înfipte în pământul ţării. Judecaţi-ne şi după ce am putut coborî de sus şi după ce am zmuls din farmecul de jos, ca să plutească câteva clipe împrejurul nostru şi ritmul frumosului etern şi o adiere măcar din năzuinţele spre culme ale poporului românesc.

*

Cuvinte de o excepţională încărcătură emoţională a rostit Octavian Goga la adunarea prilejuită de dezvelirea statuii lui Eminescu de la Sânicolau Mare. Transcrisă şi publicată în volumul „Mustul care fierbe” (1927), cuvântarea se intitulează chiar astfel, Monumentul lui Mihai Eminescu şi cuprinde fraze unicat, sentinţe morale şi naţionale pentru marea carte a patriotismului românesc durabil:

... Eminescu este şi rămâne cea mai strălucită incarnaţie a geniului românesc. Vremea de astăzi, cu toate izbânzile ei, îi aparţine. A biruit crezul lui. Tot viforul de dărâmare şi tot avântul de reclădire ţâşneşte din fulgerele lui. Prin scrisul lui Eminescu, a cerut cuvânt ideea integralităţii naţionale, cu toate atributele ei logice. Din zilele de adolescent cu o precocitate uimitoare, fiul căminarului de la Botoşani s-a îndrumat spre acest ideal, căruia mai târziu i-a dat o superioară justificare teoretică. Unitatea literară ca o formulă pregătitoare a unităţii politice, iată lozinca către care s-a îndrumat el, căreia de la început i-a jertfit ritmul măreţ al unei creaţiuni fără precedent încă în analele noastre. (...)

El a fixat mai întâi şi de un caracter definitiv tablele legii în graiul nostru. Nu e însă numai codificatorul limbii literare. Eminescu e mai mult: e părintele ideologiei naţionale moderne, în evoluţia noastră. E cel dintâi român al cărui creştet primeşte binecuvântarea din cer, dar ale cărui picioare sunt înfipte până în glezne în pământul strămoşesc. Mai mult ca oricare altul, el a crezut în neam, l-a simţit în adâncime, l-a înţeles în misiunea lui istorică. Veacurile i-au strigat de departe, dincolo de scripturile bătrâne, i s-a mărturisit misterul traco-romanic al începutului, i s-a strălucit epopeea de la 1400, şi l-au durut toate chinurile facerii de astăzi.

Citiţi Doina lui, cântecul năzuinţelor noastre eterne: e cea mai categorică evanghelie politică a românismului.

Pentru politica naţională întemeiată pe puritatea de sânge şi pe încercuirea în tradiţiunile noastre seculare ca şi pe excluderea străinului exploatator, n-a avut un mai luminos doctrinar decât pe poetul Luceafărului. Oricât ar fi dispuse minţile

121

simpliste să creadă că jocul realităţilor scapă artistului şi că înregistrarea cu precizie a necesităţilor naţionale e numai apanajul politicienilor profesionişti, adevărul e altul. Eminescu, poetul, e cel mai echilibrat creier politic al României în creştere.

O graniţă se păzeşte sau cu un corp de armată sau cu statuia unui poet, legată de minţile tuturor.

Citiţi articole lui şi veţi vedea că staţi în faţa unor axiome de valoare perma-nentă. Ele pot fi invocate la tot pasul ca un îndreptar de pedagogie naţioanlă. (...) În ziua când şi la Nistru, acolo în Basarabia, se va ridica din obolul mulţimi anonime un altar la fel, în ziua aceea statul român a primit consacrarea eternităţii şi a ajuns aşa cum l-a visat el, puternic şi nedespărţit de-a pururi, – de la Nistru pân` la Tisa.

Tot Octavian Goga şi tot în volumul „Mustul care fierbe”, scrie o altă pagină

antologică a literaturii noastre naţionale. S-a spus că articolul „Avram Iancu” este cel mai inspirat portret făcut revoluţionarului de la 1848, text care a îmbogăţit istoriografia noastră nu numai prin frumuseţea scriiturii, ci şi prin bogăţia de informaţii şi tonul ce creează o atmosferă legendară în jurul subiectului. Dar, mai presus de protretistică, Octavian Goga face demonstraţia unei lucidităţi de excepţie, atunci când, lăudând eroismul martirului Horea, subliniază că, totuşi, Avram Iancu este eroul sublim, deoarece era preocupat de „soarta integrală a neamului”, observaţie fină şi dificil de aşezat în paginile cărţii, atâta timp cât comparaţia dintre Iancu şi Horea îl aducea într-o lumină mai specială pe cel dintâi, care, totuşi, nu-şi găsise sfârşitul sub roata duşmanului, ci murise pe o bancă, după ani şi ani de pribegie şi nebunie a idealului nerealizat.

Istoria de veacuri a Ardealului românesc e istoria de lacrimi şi de umilinţă a

unui popor orfan. (...) De pe culmile munţilor Apuseni a strigat pentru întâia oară răzvrătirea ca un bucium precursor al redeşteptării generale. Moţii sunt Tirolul nostru, pumnul Ardealului, iar cele două inimi mari în care a clocotit uraganul sunt eroii lor, Horia şi Avram Iancu. Amândouă figurile trecute în mitologia populară se găsesc într-o perfectă înrudire organică. Au pornit şi unul şi altul de la aceeaşi vatră ţărănească, au crescut în aceleaşi patimi şi au încarnat aceleaşi năzuinţi ancestrale. Lupta lor s-a desfăşurat pe un front comun, având un obiectiv unic şi mijloace la fel. Concepţia politică de care s-au călăuzit şi care a determinat prăbuşirea lor tragică a fost aceeaşi iluzie deşartă a împăratului de la Viena, cea mai tristă şi cea mai scump plătită erezie a ideologiei noastre de veacuri.

Ce-i desparte însă pe cei doi martiri ai moţilor, e cadrul vremii în care se desfăşoară epopeea lor, cortegiul de lozinci şi de evenimente, care i-au întovărăşit pe câmpul de bătaie. Horea e revoluţionarul ţăran care întrupează instinctele de viaţă ale unui popor prin prisma revendicărilor locale. Drama lui e un preludiu numai al reînvierii care aştepta în umbră. Iancu însă, o verigă într-un lanţ de evoluţie universală, se înfăţişează de la început într-o armură complexă de luptător pentru soarta integrală a unui neam.

El e soldatul conştient al ideii naţionale, a cărui spadă loveşte de la înălţimea unor principii imutabile, de acord cu catechismul epocii lui. Prin Horea

122

ţâşneşte un fulger răzleţ din viitorul unui popor, prin Iancu cere cuvânt poporul însuşi, cu adevărurile programatice azvârlite în cumpăna istoriei. De aceea răscoala lui Horea e o platformă morală fără consecinţe şi transformări de domeniul realităţii, câtă vreme Revoluţia de la 1948 rămâne ca o înaltă semnificaţie politică, prin care s-a inaugurat istoria modernă a românismului, deschizând drumul dezrobirilor viitoare.

*

Adrian Păunescu, poetul, publicistul, tribunul-politician şi creatorul de instituţii

Personalitatea lui Adrian Păunescu în contextul literar, social şi politic al

perioadei de după 1965 confirmă tradiţia românească a apariţiei marilor figuri complexe, semnificative în mai multe domenii de acţiune. Despre Adrian Păunescu, în înfăţişarea sa de om-social, om-politic, gazetar, poet implicat în durerile cetăţii, au vorbit multe voci de mare autoritate ale epocii, din care selectăm doar câteva:

...Păunescu, în spiritul lui Eminescu cel tânăr şi al lui Goga, a înţeles că nu

poţi face o literatură de durată dacă nu devii exponentul istoriei suferinţelor şi nădăjduirilor propriului tău popor (...). O asemenea poezie de largă audienţă, necesară în fiecare generaţie, actua lizează prin Păunescu istoria patriei, în acele momente de luptă şi fie rbere socială ale ei din pragul înnoirilor, încărcată adesea de mânie pamfletară, ca Arghezi din 1907, aproape de bocet şi blestem, planând ameninţător asupra persoanelor şi evenimentelor pentru a le smulge dintr-o stare de destrămare.

Ioan Alexandru („Luceafărul”, 7 martie 1981) Oricum, aşa cum afirmam odată, „este vremea să-l aşezăm lângă Goga”.

Poate că nimeni de la ilustrul său înaintaş nu a avut atâta viscol în cuvânt, poate că nimeni înaintea lui nu a îndrăznit să repună în drepturi cu atâta ta lent poezia patriotică, cea adevărată, cea care doare, poezia de inimă, de plâns şi de moarte. Poate că nimeni în aceşti ani nu a reuşit să se ia de piept cu conformismul cu atâta patimă, poate că nimeni nu a avut un glas mai distinct în aceste Oracole pe care poetul le adresează destinului, viitorului şi posterităţii proprii.

Actor el însuşi în sensul cel mai bun, Adrian Păunescu ştie să-şi însoţească poezia de grandilocvenţe şi de retorici, cum va fi făcut probabil Victor Hugo. Locul său este pe un munte, într-un deşert sau în pieţele publice unde auditoriul este zguduit de torentele sale lirice ca de un uragan neobosit. Cuvintele lui sunt fulgere...

Eugen Barbu (prefaţă la volumul „Poezii de până azi”, 1978) Adrian Păunescu este un ziarist incomod (pentru că ridică probleme din

domeniul lui „ce nu se poate”). Adrian Păunescu este un interviewer incomod (pentru că pune întrebări la care nu se poate răspunde). Mai ales, Adrian Păunescu este un poet incomod (pentru că spune adeseori ceea ce puţini dintre noi credem că ar

123

fi „poetic”). Ca toţi poeţii autentici, Adrian Păunescu este poet şi în proză, şi chiar în ziaristică. Rubrica sa, Lumea ca lume, din săptămânala revistă Magazin, trădează un emotiv care nu se sfieşte să-şi mărturisească lacrimile, fie înaintea unui crepuscul, în zarea Munţilor Apuseni, fie la lectura prefeţei-studiu a lui Tudor Vianu, în pragul culegerii lui de Opere ale lui Al. Macedonski, fie la cântecele lui Tudor Gheorghe. Cine ar crede, conspectând dimensiunile uriaşe ale fizicului lui Adrian Păunescu, că în inevitabilul flatus vocis al poetului-vates, se zbate o inimă simţitoare la toate suferinţele din jurul nostru? (...) Acesta este Adrian Păunescu, poetul în care cred că nu m-am înşelat văzând cel mai vrednic urmaş al poetului Tudor Arghezi.

Şerban Cioculescu (Postfaţă la volumul „Poezii de până azi”, 1978) Să nu uităm această zi, 1 Decembrie 1995, zi care vine ca o continuare la

celălalt 1 Decembrie… Cenaclul „Totuşi iubirea” al lui Adrian Păunescu ne-a vizitat astăzi şi ne-a dăruit clipe de sărbătoare. Aş zice că, aşa cum obrazul lui Moş Ion Roată a fost sărutat de Cuza Vodă unde l-a scuipat boierul, aplauzele dumneavoastră au fost o recompensă la umilinţa la care a fost supus Adrian Păunescu la frontieră. Tot astăzi, am tras şi o altă concluzie, şi anume că aceia care ne păzesc frontierele nu sunt atât de proşti. Ei ştiau ce poate să se întâmple pe scena Teatrului de Operă şi Balet din Chişinău. Ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. A fost frig şi în sală, şi pe scenă, dar sufletul nici unuia dintre noi n-a fost în piepturile noastre îngheţat, datorită acestui Cenaclu de excepţie, datorită acestui mare basarabean, acestui mare poet care este Adrian Păunescu… Ar trebui într-o zi să adunăm pe un şes toată Basarabia şi să-i punem lui Adrian Păunescu un microfon în mână. Atunci, Basarabia va fi a noastră.

Nicolae Dabija (1 decembrie 1995, Chişinău) Basarabia datorează mult Cenaclului „Flacăra” al lui Adrian Păunescu. În

anii ‘80, aveam şi eu un cenaclu, „Dialog”, la Chişinău, care-şi ţinea şedinţele de la Casa Scriitorilor cu sălile arhipline. Şi toată lumea mă ruga să nu fixez manifestările acestuia în zilele de joi, pentru că în această zi, toată Basarabia stătea cu urechile lângă aparatele de radio, ca să-l asculte pe Păunescu şi să mai înveţe un cântec nou. La 7 noiembrie 1989, când tinerii s-au aşezat sub tancuri, ca acestea să nu poată trece prin Piaţa Marii Adunări Naţionale de azi, aceştia au cântat cântece din repertoriul Cenaclului „Flacăra”. Combatanţii războiului de la Nistru din 1992 îşi mai aminteau cântece din repertoriul acelui cenaclu-legendă şi, atunci când capturau câte-un cazac, venit de cine ştie unde ca să-şi apere „patria” pe aceste pământuri româneşti, nu uitau să-l înveţe câteva fraze româneşti: „Bună ziua!”, „Mulţumesc” şi, în mod obligatoriu, refrenul cântecului, devenit imn al unităţilor de voluntari: Trăiască, trăiască, trăiască să trăiască/Moldova, Ardealul şi Ţara Românească!.

Nicolae Dabija („Flacăra lui A.P.”, iulie 2001) Maestre, v-am cunoscut un luptător care ştie şi caută să înfrunte greutăţi. Şi

le-aţi înfruntat eroic. Este cazul Mareşalului (…) Cum v-am spus şi mai repet,

124

dacă iubiţi şi admiraţi pe Mareşalul Antonescu, atunci luaţi exemplu viaţa lui, care este un şir nesfârşit de dezamăgiri, nedreptăţi, lovituri mârşave care nu l-au oprit de la îndeplinirea chemării lui.

Vă plângeţi că aţi scris cărţi care să nu fi avut nici un ecou în inimile cititorilor… Dar e greşit spus, deoarece cititorii voştri sunt admiratorii voştri. Cei ce v-au lovit au fost cei ce nu v-au citit din invidie, confraţii. Aţi scris cărţi. Admirabil. Ele rămân, ca peste veac, să mărturisească precum că după Eminescu, cel mai mare poet al nostru este Adrian Păunescu.

Dar Mareşalul? Ce s-a făcut cu opera vieţii sale întregi de care a beneficiat tot neamul românesc, întregindu-l, reîntregindu-l şi salvându-l de la pieire. Ce s-a făcut cu opera sa? O cântaţi dvs. în „Bocet pentru Ion soldat român” (n.r. „Bocet pentru Ion cel fără de mormânt”). Dar el cu ce s-a ales? Cu glonţul. Numele lui, chiar azi, abia dacă este pomenit. Şi a fost salvator de ţară! Depăşiţi-vă amarul şi la lucru. Revoluţia, ea singură a pierdut, lipsindu-se de un Danton care eraţi socotit şi pregătiţi-vă pentru acest rol. Conştiinţa şi Neamul vă cheamă la masa de scris.

George Magherescu (fost şef de cabinet al lui Ion Antonescu, 1990) Adrian Păunescu izbuteşte, ca nimeni altul, să fie un profet al epocii sale

căreia, vestindu-i racilele, îi oferă, implicit, un remediu terapeutic, o şansă. El nu-şi neagă epoca, n-o blesteamă, este un fiu al ei, iar înverşunarea sa este un act de solidaritate, şi nu unul de contestare sau ignorare. (...)

Pompiliu Marcea („România literară”, 1981) Să-i mulţumim lui Adrian Păunescu, tuturor colegilor din Cenaclul „Totuşi

iubirea”, pentru că, în această zi au început un dezgheţ al sufletelor noastre, atunci când părea că toate gheţurile Siberiei ne-au înconjurat şi nu mai aveam nici o ieşire. Ieşire există întotdeauna, pentru că avem fraţi, pentru că avem un neam, pentru că avem o ţară pe care o sărbătorim astăzi şi pe care sperăm să o mai sărbătorim încă o dată, fără de sârmă ghimpată şi fără de grăniceri certaţi cu alfabetul.

Valeriu Matei (Chişinău, 1 Decembrie 1995) Să nu ne mirăm că Adrian Păunescu dinamitează ca un alt Arghezi pe

vânzătorii de ţară, pe denigratori, pe „clovnul politic” plecat să se angajeze la circ în Occident, pe îmburgheziţii care fac şi din datoriile politice avere personală sau că, de pe aceeaşi poziţie, dar de data aceasta în spirit constructiv, ia apărarea fiilor de ţărani dornici de a intra şi ei în facultăţi sau laudă statornicia nu numai a oamenilor acestui pământ, dar a pământului însuşi, a apelor sale în curgere, deci aparent în instabilitate.

Al. Piru („Poezia românească contemporană”, 1975) ... Şerban Cioculescu zicea despre el că este cel mai mare poet social după

Arghezi. Eu îl consider un poet peste care nu se poate trece, un creator excepţional în sfera poeziei profetice, un poet obsedat de istorie şi hotărât să se confrunte cu ea. Oricâte rezerve ar trezi atitudinea lui politică, el este un poet veritabil şi

125

marginalizarea lui este o eroare şi, de altfel, este şi ineficace, pentru că vocea lui Păunescu nu poate fi în nici un fel astupată.

Eugen Simion (TVR, iulie 1992) Acesta este, în câteva cuvinte ale unora dintre marii săi contemporani, Adrian

Păunescu, mai ales în ipostaza de om public, politic şi social, cel care publica, încă în 1970, versuri critice la adresa totalitarismului instaurat în România de cizma sovietică. Poezii ca „Ieşirea din sobă” şi „Domnule doctor, să uităm” au constituit motivul arderii cărţii „Istoria unei secunde”, în 1970, dar faptul nu l-a determinat pe autor să renunţe la idealurile şi crezurile sale, volumele de poeme „Manifest pentru sănătatea pământului” (1980) şi „Iubiţi-vă pe tunuri” (1981), precum şi cartea de articole şi jurnal „De la Bârca la Viena şi înapoi” (1981) constituind parte din opera de curaj politic şi civic a lui Adrian Păunescu, cel care avea să fie interzis şi marginalizat de dictatură în 1985, fără posibilitate de recurs, până în 1992, an în care, reintrând în circuitul public, a cunoscut o nouă ascensiune, bazată pe simpatia şi preţuirea populară, poetul şi gazetarul devenind senator o dată cu alegerile din 1992, demnitate reconfirmată şi în legislaturile 2000-2004 şi în cea începută în 2004.

127

DISCURSUL PUBLIC

Conf.univ.dr. Sultana Craia

RÉSUMÉ L'auteur presente le style du discours publique (politique, savant-academique et

occasionnel) dans la société roumaine, depuis la deuxieme moitié du XIX-eme siecle. Discursul politic Constituirea spaţiului public şi organizarea vieţii politice moderne, în regim

constituţional, au făcut să înflorească şi la români comunicarea politică. Primul moment consemnat de istorie a fost unul revoluţionar, la 1821, când Tudor Vladimirescu s-a adresat susţinătorilor săi în mişcarea naţională care trebuia să schimbe regimul. Spiritul public nu era însă decât la începuturile sale şi nu se manifesta prin oratori. Nici limba română nu evoluase suficient, şi nici supusul nu devenise încă cetăţean.

Restauraţia de după „zaveră” excludea ideea de comunicare politică. Românii

nu aveau aleşi şi nu erau alegători, nu trebuiau dezbătute reforme şi acte legislative Abia în 1848 noile mişcări revoluţionare au adus cu ele adunările publice şi discursurile. Nu era timp pentru vorbe, astfel încât, sub presiunea faptelor, cuvântările revoluţio-narilor, unele memorabile, erau de scurtă durată. Erau însă patetice, înălţătoare, romantice şi potrivite împrejurărilor. Oratorii improvizaţi vorbeau emfatic şi îşi însoţeau discursurile, cu gesturi ample, ca nişte profeţi dar nu erau ridicoli şi nici percepuţi ca demagogi. Credeau în ceea ce spuneau şi le era străină ideea de manipulare.

În lipsa unor spaţii publice fizice, în absenţa mediului parlamentar, într-o vreme când întrunirile erau oprite de stăpânire, discursul public va trebui să adopte calea mesajului jurnalistic, într-o presă aflată şi ea la început, sub presiunea cenzurii.

E nevoie de timp şi condiţii pentru formarea unei burghezii cu ambiţii politice şi pentru cristalizarea caracteristicilor unei clase politice. Protagoniştii epocii sunt şi scriitori, şi editori, şi oameni de acţiune, şi figuri politice, puţine la număr într-o lume care abia se urbanizează.

Putem considera totuşi aceste etape ca vremuri de pionierat pentru discursul politic. Această formă de comunicare începe să fie practicată sistematic, în cadrul vieţii politice moderne, de la 1866, de când începe şi istoria guvernelor României şi se configurează începuturile parlamentarismului românesc.

Şi mai târziu apar partidele, ca formaţiuni, şi discursul electoral, discursul politic propriu-zis, rostit în reuniuni, în campaniile electorale şi în parlament, ca expresie a unor interese precise şi a unor doctrine care se înfruntă. Dacă avem în vedere că Partidul Naţional Liberal s-a înfiinţat abia în 1875, iar cel Conservator în 1880, trebuie să situăm în această epocă şi începuturile oratoriei politice moderne.

Cel mai admirat orator al epocii de pionierat pare să fi fost Mihail Kogălniceanu, autorul unor cuvântări în genere de mică întindere, cu fraze scurte, bogate în exclamaţii şi interogaţii, sentimentale, dar cu un fond raţional şi cu un bun simţ neafectat de vreo formă de cabotinism. Cu toate că nu erau foarte lungi,

128

discursurile sale au fost în schimb numeroase, de vreme ce numai cu „discursuri parlamentare din epoca Unirii, 22 sept 1857 – 14 dec. 1861” s-a putut alcătui un volum de peste 400 de pagini (Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1959, Ediţie de Vladimir Diculescu).

O idee despre caracteristicile discursului politic al acestui mare vorbitor se conturează graţie unei selecţii de „Discursuri parlamentare”, publicate de Georgeta Penelea Filitti (Editura Minerva, 1994, 222 p.).

Viaţa partidelor şi activitatea parlamentară de după mica Unire au produs un volum uriaş de discursuri politice. Cui se adresau ele? La întrunirile susţinătorilor partidului, evident, unor grupuri mari, dispuse la o receptare admirativă. În întrunirile electorale, unui public cu drept de vot, unor oameni cu o condiţie socială şi culturală bună, capabili să guste efectele oratorice, să înţeleagă aluziile, să se emoţioneze când li se vorbea despre propria istorie, despre Neam, Ţară, Europa, Înaintare, Propăşire.

În Parlament ascultau discursurile nu numai parlamentarii – şi le întrerupeau cu observaţii sarcastice, cu glume, fluierături sau aplauze – dar şi presa şi doamnele din lojile speciale, de la etaj. Femeile din „lumea bună” participau la şedinţele Camerei, reprezentând un public special care merita efortul de a te face remarcat. Nu conta faptul că ele nici nu aveau drept de vot. Prezenţa lor îi făcea probabil pe politicieni să se simtă ca nişte toreadori. O victorie oratorică se putea converti uneori în succes monden. Vorbitorul îşi prezenta şi îşi argumenta ideile, şicanat de adversari, dar eventual răsplătit cu preţuirea elegantelor zilei. Un succes oratoric putea juca rolul unui triumf într-un turnir medieval. Mulţi erau şi avocaţi, având exerciţiul discursului la bară, ori profesori, cu experienţa retoricii de catedră. Un discurs putea „face epocă” datorită comentariilor ulterioare în saloane şi în paginile ziarelor. Moda tipăririi discursurilor nu a apărut imediat, astfel încât multe discursuri ale unor personalităţi au fost publicate în volum de îngrijitori, alţii decât autorii, la finele veacului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului XX. Unii oratori au dorit să-şi vadă discursurile sub formă de carte în timpul vieţii lor şi le-au publicat ei înşişi. Au rezultat tomuri de sute de pagini, imposibil de citit azi, formând biblioteci întregi. Nu se mai pot înţelege, întrucât se referă la fapte pentru care nu există note, dar care erau cunoscute atunci ascultătorilor.

Dintr-un mare număr de asemenea volume am ales pentru exemplificare câteva, reprezentative pentru stilul vremii.

Numai într-o dezbatere punctuală s-a vorbit, la începutul secolului XX, atât de mult, încât a rezultat un volum de 239 pagini: „Discursurile rostite de membrii Partidului Naţional-Liberal în discuţiunea răspunsului la Mesajul Tronului, sesiunea parlamentară 1903-1904.”

Unele cuvântări erau publicate separat. De exemplu, în 1886 se tipărea „Discursul D-lui Ministru al Justiţiei (Eugeniu Stătescu n.n.) rostit în şedinţa de la 18 februarie 1886 a adunărei deputaţilor cu ocazia interpelărei D-lui Deputat G. Ianoli” – 30 de pagini.

În 1939, istoricul C. Giurescu a publicat la Fundaţia pentru literatură Regele Carol al II-lea două volume, de 470 şi 530 de pagini, în care a reunit Cuvântările Regelui Carol I (1866-1886, 1867-1914). Discursurile rostite de rege, de la sosirea lui în ţară până la finele vieţii, au avut ca public oamenii politici, soldaţii şi ofiţerii, elevii din diferite şcoli, notabilităţile din diferite oraşe, iar ca prilej deschiderea şi

129

închiderea sesiunilor parlamentare, inaugurări, vizite, banchete, evenimente politice şi sociale. Sunt, toate, cuvântări scurte, de o jumătate de pagină până la cel mult trei pagini, fără emfază, cu îndemnuri la muncă şi ordine, cu elogii sobre ale respectului pentru lege, devotament pentru ţară şi lealitate. Cele mai lungi sunt cele rostite în Parlament, în rest regele vorbind puţin, la obiect şi simplu, fie pentru că la început avea dificultăţi legate de limba română, fie pentru că avea un caracter sobru, fie din ambele motive.

Un alt vorbitor sobru, dar autorul unor cuvântări mult mai lungi, a fost contemporanul lui Carol I, P. P. Carp, ale cărui discursuri la Cameră, dintre 1868 şi 1888 (publicate la Bucureşti în 1907) se întind pe 10-20 de pagini.

În 1912 apăreau cele două volume de Discursuri politice ale lui Nicolae Filipescu (cca 800 pagini), iar în 1915 Discursurile parlamentare al lui Al. Lahovari (1888-1891), acestea de 20-30 pagini, reprezentând răspunsurile la interpelări.

Foarte ample erau discursurile parlamentare ale lui Titu Maiorescu, publicate în patru volume (1904) cu multe sute de pagini. Un discurs din 1891 a fost rostit în nu mai puţin de trei zile consecutive (12,13,14 februarie) în legătură cu reforma învăţământului public şi are 89 de pagini. De altfel şi alte asemenea discursuri-serial arată lungimea cuvântărilor vremii.

Ce însemna oratoria, până în perioada interbelică, se poate înţelege din mărturiile vremii. Într-o conferinţă publică în volumul său Portrete şi amintiri, I.C.Duca (1879 – 1933), fost ministru în mai multe guverne, fost preşedinte al consiliului de Miniştri, avea sentimentul că, datorită fonografului şi radioului, oratoria dispare şi explica pe scurt ce însemna (încă) oratorul:

„A fi orator e a prinde sufletul unei săli, a stabili instinctiv între tine şi auditoriu acea taină comunitate (sic) care îţi îngăduie să-l stăpâneşti, să-l convingi, să-l mişti până la lacrimi, să-l înalţi până la delir. Oratorul nu se impune atât prin puterea verbului şi splendoarea formei, cât printr-un complex de elemente, ambianţă, gest, prestanţă, voce, imponderabile”. Avusese ocazia să asculte mulţi mari oratori străini, cu care cariera sa politică îl pusese în contact, aşa că îşi putea da seama unde se plasa oratoria românească: „Un simţimânt de respect al adevărului, mai mult chiar decât un simţimânt de mândrie naţională, mă sileşte să mărturisesc că intrând în parlamentul român n-am avut a mă sfii de comparaţia dintre oratorii francezi şi marii maeştri ai cuvântului românesc”.

I.C. Duca trecea în revistă câteva dintre marile figuri ale politicii româneşti, cărora le definea succint stilurile şi personalitatea: „Carp – ce concizie de gânduri, ce formă lapidară. Multă vreme oratoria lui sintetică se deosebea atât de profund de genul grandilocvent, advocăţesc şi prolix al majorităţii contemporanilor săi, încât Carp nici nu era socotit printre marii oratori ai generaţiei sale. Târziu abia el s-a impus admiraţiei obşteşti (…).

Vorbea scurt, fără artificii, cu sobrietate de gesturi, cu o voce metodică şi cu solemnităţi (…). Considera ca un fel de eleganţă să nu apară la tribună cu note şi cu acte”.

Oratorul era conştient de „spectacolul” oferit de persoana sa. Petre Carp se îmbrăca solemn, anume, când urma să ţină un discurs şi întreaga sa ţinută anunţa importanţa cuvântării.

Cu totul diferit apare, în amintirile lui I.C. Duca, Titu Maiorescu: „Cu Titu Maiorescu, în schimb, artificiu şi numai artificiu: un meşteşug al cuvântului care nu

130

cred să-şi fi avut pereche undeva. De fapt, la Maiorescu vorba era secundară. (…) rolul principal în oratoria lui îl jucau mâna şi mişcările ei”.

Şi iată cum este caracterizat un alt mare vorbitor: „Take Ionescu a fost de două ori un mare orator. Întâi pentru că natura îl înzestrase cu un mare dar de vorbă şi, în al doilea rând, fiindcă avea deopotrivă toate elocinţele, elocinţa baroului, elocvenţă parlamentară, elocinţa întrunirilor publice … (…)

În elocvenţa lui era un amestec de avânt, de sprinteneală, de profetică viziune, de logică şi de intuiţiune, care interesa întotdeauna şi înflăcăra de cele mai multe ori”.

Take Ionescu (1858-1822), fost ministru al Afacerilor Străine şi al Justiţiei, era de altfel şi publicist, şi a fost şi conducător de periodice. Era celebru în epocă pentru cuvântările sale, îndeosebi pentru discursurile parlamentare.

Fiecare ministru sau deputat aduna, în cursul carierei sale, suficiente discursuri politice pentru unul sau mai multe volume. Armand Călinescu, de exemplu, şi-a publicat în 1939 cuvântările din 1938-39, în 200 de pagini. În cazul său, ca şi în cazul lui Ion C. Brătianu, discursurile erau scurte, simple, fără figuri de stil.

*

Bibliotecile păstrează nu numai amintirea discursurilor unui politician anume, dar şi totalitatea cuvântărilor rostite cu un prilej oarecare. Desigur, ceea ce s-a tipărit reprezintă o parte infimă din ceea ce s-a vorbit. Plăcerea de a se manifesta oral a lumii politice era, pare-se, enormă. Cât trebuie să fi durat o situaţie comuni-caţională precum „adunarea politică a opoziţiunii unite” din Iaşi, ţinută în 25 martie 1883, dacă volumul în care s-au publicat discursurile numără 167 de pagini?

Erau, ce e drept, şi întruniri mai scurte, de pe urma cărora au rămas tipărituri mici. La o singură întrunire, la sala Dacia din Bucureşti, membrii Partidului Naţional Liberal au ţinut pe 9 iunie 1896 discursuri ce reprezintă echivalentul a 68 de pagini. Sunt situaţii de neimaginat azi căci, deja, către jumătatea secolului XX răbdarea ascultătorilor scăzuse, de vreme ce Discursurile ţinute cu ocazia instalării d-lui Emil Bodnăraş în funcţia de ministru al Apărării naţionale, în 1948 se rezumă la 15 pagini. Ştim cum decurgeau întrunirile politice, între altele şi din surse literare. Caragiale le parodiază prin discursurile lui Farfuridi şi al lui Caţavencu în comedia O scrisoare pierdută, ironizând lungimea cuvântărilor, patosul şi sentimentalismul demagogic, mania invocărilor, emfaza şi stereotipurile.

Liviu Rebreanu surprinde cu fineţe specificul acestor evenimente între cele două războaie mondiale. Iată scena intrării într-un partid a unui politician în romanul Gorila: „Toate saloanele au fost ocupate de aderenţii lui Rotaru printre care s-au mai amestecat şi alţi prieteni şi cunoştinţe. La ora fixată, precis, şi-a făcut intrarea solemnă doctorul Ionescu de braţ cu Rotaru şi înconjuraţi de parlamentarii şi fruntaşii partidului. Au fost, fireşte, primiţi cu o furtună mare de aplauze şi aclamaţii. Pe urmă Rotaru a rostit un discurs politic, parafrazându-şi inteligent interviul şi adăugând o apologie a doctorului Ionescu subt a cărui energică şi înţeleaptă comandă partidul democrat şi cu adevărat naţional va câştiga izbânda cea mare, izbânda românismului însuşi. Câteva minute păreau că se vor dărâma zidurile de ropotele ovaţiilor. Şeful răspunse tot atât de patetic dar mai scurt, făcând elogiul lui Rotaru, mare jurist, mare orator, mare om politic şi mai presus de toate mare român. În mijlocul unui alt

131

puhoi de aplauze doctorul Ionescu l-a îmbrăţişat călduros pe Rotaru. Pe urmă Rotaru a îmbrăţişat pe Pahonţu, pe urmă Martoc pe Rotaru şi aşa mai departe, în vreme ce aplauzele frenetice nu mai conteneau şi emoţia lucea pe toate feţele.”

În anii ’30 ai secolului XX, deşi se mai cultivau atât de generos, discursurile politice încep să fie percepute de tot mai multă lume negativ. Motivele trebuie căutate în demagogia şi politicianismul de joasă speţă al unor vremuri de criză morală. Iată, de exemplu, în romanul Craii de Curte Veche, al lui Mateiu Caragiale, parodia cuvântării în Parlament improvizată de Gore Pirgu, care se imaginează în derâdere politician: „Purtător de cuvânt al revendicărilor democratice cele mai sfinte, ar fi cerut în Sfatul Ţării împărţirea moşiilor la ţărani şi votul obştesc. Şi pe loc un discurs, nu mai găunos, nici mai sec decât cele ce se îmbăloşau puturoase sub cupola din Dealul Mitropoliei, fu gata”.

Radioul a făcut ca discursul politic să poată fi difuzat în mase. Carol al II-lea, Mareşalul Antonescu, apoi liderii noului regim comunist s-au putut adresa direct naţiunii, în cele mai diverse împrejurări politice. Nicolae Ceauşescu a dispus şi de radio şi de televiziune, dar şi de mobilizarea în spaţii publice vaste a multor mii de oameni, care erau obligaţi să asculte şi să aplaude la semnal discursuri de câte trei-patru ore, pline de date statistice şi formule-standard. Evident, cei prezenţi le percepeau ca zgomot şi suportau cu neplăcere convocările la marile mitinguri prilejuite de inaugurări, deschideri de an şcolar, aniversări. Nicolae Ceauşescu ţinea numai discursuri politice, publicate apoi la Editura Politică în zeci de volume. Din acest motiv, dar şi pentru că nu mai era vremea lor, discursurile s-au depreciat în faţa publicului şi nu au revenit în atenţie, dincolo de participarea formală, decât în decembrie 1989 şi anii următori, când au fost revalorizate o vreme, pentru ca în anii 2000 să-şi piardă din nou forţa de impact şi să fie considerate demagogice.

S-a constituit o nouă „limbă de lemn”, faţă de care publicul, deja nerăbdător şi puţin receptiv nu a întârziat să-şi arate indiferenţa.

Un personaj care a desolemnizat discursul politic a fost fostul primar al Capitalei, ulterior (din noiembrie 2004) preşedinte al ţării, care a intuit direcţia de interes a generaţiilor tinere ce reprezenta pentru el electoratul-ţintă şi i s-a adresat scurt, familiar şi neconvenţional. Acest nou stil dovedindu-şi succesul, a fost adoptat şi de fostul ministru de externe, Mircea Geoană, la faimosul congres al Partidului Social Democrat din primăvara anului 2005 şi l-a ajutat să îl înlăture pe contracandidatul său, ex-preşedintele Ion Iliescu.

Ulterior unii politicieni din acelaşi partid au devenit conştienţi de necesitatea schimbării de stil, orientându-se spre „modelul Băsescu”, a cărui eficienţă fusese testată.

Discursul academic Discursul academic apare, ca gen, o dată cu discursul politic, adică o dată cu

organizarea unui cadru instituţional, în cazul de faţă cu înfiinţarea Academiei Române. Academia a fost la început, în 1866, o Societate Literară Română creată prin decretul Locotenenţei Domneşti, după abdicarea lui Cuza, având 21 de membri fondatori între care Iosif Hodor, Timotei Cipariu, George Bariţ, Vincenţiu Babeş, Vasile Alecsandri, V.A. Urechia, Titu Maiorescu, Costache Negruzzi, Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian.

132

Din 1867, când a avut loc prima sesiune, instituţia s-a numit Societatea Academică Română. Merită citată o reconstituire a atmosferei în care s-a produs debutul academic: „De la înfiinţarea Societăţii şi până la prima ei sesiune, care, din anumite motive nu s-a putut întruni decât la 1 august 1867, un mare entuziasm domneşte pretutindeni. Articole de ziare, cuvântări rostite cu diferite prilejuri, poezii festive preamăreau evenimentul, semnificaţia sa culturală şi naţională. În această atmosferă de entuziasm impresionant cea dintâi sesiune a depăşit caracterul unei adunări menite să rezolve anumite probleme de limbă. A fost o adevărată sărbătoare cultural-naţională (…)” Programul şedinţei solemne inaugurale a Societăţii, discursurile rostite şi ansamblul manifestărilor au constituit un eveniment memorabil, consemnat ca atare în presa epocii. Iată cum a decurs solemnitatea, organizată în spiritul Belle Epoque:

„Solemnitatea inaugurării sesiunii „Societăţii Literare Române” a avut loc la 1 august la Ateneul Român. De la hotelul unde erau găzduiţi până la Ateneu, academicienii din provinciile româneşti de sub stăpânire străină au fost ovaţionaţi de elevii mai multor şcoli bucureştene, rânduiţi pe două şiruri. La intrarea în sală, unde îi aştepta mulţime de popor, au fost întâmpinaţi de corul Conservatorului din Bucureşti, cu Imnul naţional. Iar după fiecare cuvântare corul intona alte cântece patriotice (…) Iar cuvântările rostite de reprezentanţii oficialităţii şi de reprezen-tanţii societăţii au fost răsplătite cu puternice aplauze” (Ştefan Pascu, Istoricul Academiei Române, Bucureşti, 1991 p. 74). Astăzi, activităţile academice lasă indi-ferente masele, publicul cultivat şi mass-media, (cu excepţia ziarului „Ziua” care le rezervă o pagină) dar la începuturile instituţiei aceasta era privită cu sinceră şi poate naivă mândrie.

Până când a avut un sediu propriu, societatea şi-a ţinut adunările generale în palatul Universităţii. La alegerea noilor membri, aceştia rosteau aşa-numitele discursuri de recepţie, cărora membrii mai vechi le răspundeau cu propriile discursuri. Ştefan Pascu (op. cit. p. 87) afirmă că „discursurile de recepţie şi răspunsurile la acestea reprezintă un capitol de mare însemnătate în activitatea Academiei” şi în genere în civilizaţia românească. Academicianul - istoric a şi identificat de altfel două tipuri de asemenea cuvântări. În prima etapă, 1869-1878, discursul de recepţie era consacrat personalităţii în al cărei scaun academic urma noul venit . Era, evident, un elogiu, într-un stil romantic, nu o dată emfatic, dar sincer în conţinutul său, un „exerciţiu de admiraţie.” În intervalele 1879-1918, 1919-1947 a predominat un alt tip de discurs, care nu excludea prezentarea predecesorului, dar o sintetiza şi acorda importanţă domeniului de activitate, al acestuia situării lui într-un sistem de valori naţional şi eventual universal. Acestei tipologii i se poate adăuga discursul de idei, consacrat unui fenomen cultural sau socio-cultural.

Primul discurs de recepţie a fost rostit în septembrie 1869 de Al. Papiu Ilarian şi a fost dedicat vieţii şi operei şi ideilor lui Gheorghe Şincai. Răspunsul a fost dat de G. Bariţ. Istoria Academiei consemnează principalele asemenea manifestări oratorice, aşa că se pot cunoaşte subiectele alese de noii academicieni. Presa consemna cu interes primirile şi comenta discursurile.

S-ar putea crede că, fiind legate de o solemnitate, elogiind valori naţionale şi cunoaşterea umană, toate discursurile academice sunt convenţionale, idealizează personalităţi sau conţin locuri comune.

133

Existau şi excepţii, cum a fost celebrul discurs din 1909 al lui Duiliu Zamfirescu. Noul academician şi-a permis să conteste meritele lui Vasile Alecsandri în cule-gerea poeziei populare. Discursul îi incrimina pe Coşbuc şi Goga pentru lipsa de lirism şi pentru „misoginism.” Antimaiorescian, antisămănătorist şi antipoporanist, discursul respingea interesul sufletului rural pentru literatură. Răspunsul lui Titu Maiorescu a fost, în aceeaşi şedinţă, polemic şi a urmat un val de proteste din cele mai diverse perspective ideologice, cu ecouri în presa vremii. Ceea ce se spunea la Academie interesa publicul şi se urmărea cu atenţie în lumea intelectuală.

Evident, prilejurile pentru discursuri nu se limitau la primirea noilor membri. Se rosteau cuvântări şi la sărbătorirea unuia sau altuia dintre academicieni, la sesiunile ştiinţifice de o importanţă deosebită. Regele însuşi participa uneori şi ţinea câte un discurs.

Comunicările prezentate pe secţiuni aveau şi ele caracterul unor discursuri cu subiect ştiinţific. Tipărite de Academie, aveau între 5 şi 45 de pagini, unele ajungând, mai rar, până la 70.

Cum şi cât se vorbea în reuniunile academice ilustrează volumul editat de Octav Păun, Discursuri de recepţie la Academia Română, Bucureşti, Editura Albatros, 1980 (396 p.)

Academia a fost – şi mai este, dar nu în mod vizibil – un spaţiu al comunicării publice care, împreună cu Ateneul şi Universitatea a format o triadă ce a cunoscut o adevărată glorie în ultimul sfert al secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului XX.

Discursul ocazional Comunicarea publică orală nu-i atrăgea numai pe politicieni şi pe

academicieni. Numeroasele discursuri funebre publicate în secolul al XIX-lea şi la începutul

secolului XX, pentru proprietari de pământ, femei active în societăţi de binefacere, parohi şi alte persoane despre care nu se mai ştie azi nimic, dar care probabil însemnaseră ceva în localităţile lor, arată că orice prilej era bun pentru afirmarea oratorilor amatori. Unii îşi publicau „producţiile” semnându-le, alţii, siguri pe notorietatea lor, nici nu le semnau, căci în comunitate se ştia, ca urmare a unui eveniment, cine le rostise. Unele nici nu sunt datate, dar titlurile şi textele lor arată cum se vorbea, despre ce şi când. Din „La Belle Epoque” au ajuns până la noi câteva broşurele care depun mărturie pentru stilul şi temele comunicării publice orale. La Biblioteca Academiei se pot citi, între altele, „Un cuvânt adevărat către cetăţenii oraşului şi judeţului Fălticeni cu privire la activitatea ca primar a d-lui Jănică Tatos (8 p.) sau „Un cuvânt cătră oamenii de bine” de Dr. Nic Regman, Caransebeş, f.a., 14 pagini.

Prilej ideal pentru cuvântări erau şi comemorările ori aniversările în cadrul adunărilor şi serbărilor publice. În 1904, de exemplu, Ion Kalinderu (1840-1913) publica un „Cuvânt de slăvire lui Ştefan cel Mare, Domnul Moldovei (rostit cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la moartea lui).

Nu trebuia să fie cineva o personalitate ca să vorbească în public. Unui anonim din primele decenii ale secolului XX i se părea atât de important ceea ce

134

spusese la un eveniment oarecare, încât ţinea să lase viitorimii textul: „Cuvântare ţinută la Iaşi cu prilejul concursului între elevele tuturor şcoalelor Societăţii Ortodoxe din ţară” (Bucureşti 1927).

Nici o serbare nu se putea lipsi de discursuri, care uneori se şi publicau. Un exemplu este broşura imprimată la Bucureşti în 1913, cu titlul „Cuvântările ce s-au ţinut şi cântecele intonate de eleve în ziua de duminică 10/23 martie când corpul didactic al şcoalei primare de fete «Fondaţiunea Nissim şi Lea Halfan» a sărbătorit pe Isaac Davidian Bally.”

Sigur că numai o foarte mică parte din uriaşul număr al discursurilor vremii au lăsat urme tipărite. Multe sunt consemnate în presa epocii, multe au trecut neobservate. În orice caz, spaţiul public românesc a fost martorul unei extraordinare înfloriri a cuvântărilor de tot felul, de la jumătatea secolului al XIX-lea până la jumătatea secolului XX. Regimul comunist a schimbat atmosfera, dar şi dezvoltarea mass-media audio-vizuale a determinat mutaţii importante, făcând să scadă interesul publicului pentru conferinţe şi discursuri, în România ca şi în restul lumii.

La începutul secolului XXI discursul festiv, solemn, mai lung de 10 minute este respins spontan de public, mai ales de cel tânăr, obişnuit cu alte practici comu-nicaţionale. Este ascultat şi acceptat numai discursul de câteva minute, cu elemente de umor, de tip colocvial, lipsit de solemnitate şi sentimentalism, indiferent dacă este vorba despre o comunicare politică/electorală, de una culturală, de un discurs festiv, sau orice alt discurs ocazional.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Brătianu, Ion C., Acte şi cuvânturi, Publicate de N. Georgescu-Tistu, Vol. IV (1 mai 1878 – 30 aprilie 1879), „Cartea Românească”, Bucureşti, 1932.

Carp, P.P., Discursuri, Volumul I 1868-1888, Editura Librăriei Socec & Co., Societate Anonimă, Bucureşti, 1907.

Călinescu, Ar. M., Noul regim (Cuvântări) 1938-1939, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1939.

Duca, I.G., Portrete şi amintiri, Ediţia a III-a, „Cartea Românească” Bucureşti, f.a. Filipescu, Nicolae, Discursuri politice, Vol. I 1888-1901, Publicate de Nicolae

Pandelea. Cu o prefaţă de „Un bătrân conservator”, „Minerva” – Institut de Arte Grafice şi Editură, Bucureşti, 1912.

Iorga, N., Procesul „Luminii” la Camera deputaţilor, Discurs rostit în ziua de 9 martie 1921, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1921.

Lahovari, Al., Discursuri parlamentare 1888 – 1891, publicate de Al. G. Florescu, Petre V. Haneş şi Em. N. Lahovari, Editura „Librăriei Şcoalelor” C. Sfetea, Bucureşti, 1915.

Maiorescu, Titu, Discursuri parlamentare cu Priviri asupra dezvoltării politice a României sub domnia lui Carol I, Volumul IV (1888-1895), Editura Librăriei Socec & Comp., Bucureşti, 1904.

Nistor, Ion I., Emanciparea politică a dacoromanilor din Transdanuvia, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1942 (extras Analele Academiei Române, Mem. Sect. I st. Seria III, Fomul XXIV, mem. 17).

Rosetti, R., Participarea populaţiei civile la războiul din 1877-1878, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1941 (extras Analele Academiei Române, Mem. Sect. Ist. Seria III, tomul XXIII, mem.10).

Cuvântările Regelui Carol I 1866 – 1914. I 1866-1886 II 1887-1914, Ediţie îngrijită de Constantin C. Giurescu, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1939.

135

THE TYPOLOGICAL DIVERSITY OF EUROPEAN POLITICAL SYSTEMS AND REGIMES

Conf. univ. dr. Pamfil Nichiţelea

ABSTRACT

Studiul de faţă ia în dezbatere unele probleme de interes nu numai pentru ştiinţa politică ci şi pentru pregătirea şi cultura jurnaliştilor: transformările suferite astăzi de sistemele şi regimurile politice europene şi, în mod deosebit, cele determinate de tranziţiile postcomuniste din ţările Europei Centrale şi de Est. Se argumentează ideea că aceste schimbări dau expresie unui proces de îmbogăţire continuã a vieţii politice a omenirii printr-o mai mare diversitate tipologică de sisteme şi regimuri politice, de noi structuri sau stiluri de organizare şi conducere mai eficiente.

The more and more diverse political concerns, supported all over the world to

answer to the new challenges of this beginning of the 21st century in order to create a more secure and a well-balanced future, reveals the actuality and the importance of the discussions about the concepts of political regime and system, about the reformation and variety of their expression forms. The necessity of deciphering the processes caused by the post-communist transition and, especially, the course of global changes, not only the political science and the political scientists, but also the history as science and the historians, as well as the philosophical concerns, need to analyze, compare the dynamic of the political regimes and systems. From the conceptual point of view, these ones describe the totality of the political life as regards both the interaction of its components, and in correlation with other structures or processes and social – political events, proving to be very useful instruments in understanding the political evolution and development of the contemporaneous world.

1. The typological diversity

The political system concept, considered, especially in the American political

science (David Easten), as a structure or model of human relations through which decisions with authority for the totality of a society are taken, became more and more operational, entering the current language of the political science. Exceeding more and more obvious the tendency of some political schools to make equal the ‘ political system’ and the ‘state’, the more recent approaches ascertain that „some authors define more explicitly the term (of political system), in order to include almost any social relation anywhere where an influence is exercised or anywhere where a decision with authority is taken … At an international level, it is often said that the authority and other relations of influence among the states constitute an international political system, with many geographical subsystems (for example, Western Europe), organizational, (for example, United Nations Organization) and national (for example, China)”1.

Taking into consideration this interpretation, our planet itself can be considered as a whole, a system, formed by a series of subsystems or autonomous and, at the same time, interconnected systems, just like the national political systems are,

136

where the political regimes transform themselves, succeed each other, generating various forms of government. Therefore, if there is a French political system, a German one, an English, Italian or Polish one, Romanian or Greek – these are only a few from Europe – it is obvious that there is a diversity, typologically extended, of systems and, especially, political regimes.

As it has an open character and its own structures, as it fulfils specific functions that allow adjusting itself, the political system develops its functionality through certain forms of government and political regimes, which are different taking into account the development and formation conditions. Therefore, for example, choosing in order to be analyzed „five liberal democracies” (U.S.A., Germany, Great Britain, Italy and France), a French author establishes, by using the comparative method, that although these ones share ideals and institutions that unite them - pluralism, democratic mechanisms for expressing options, the organization of balanced and limited institutions, public authorities and citizens complying with constitutional provisions – each of the above mentioned democracies distinguishes itself through a well-defined personality. „Firstly can be noticed a group of three countries (The United States, France, Great Britain) heirs of a long democratic tradition, developed for two centuries, while the two other states, Germany and Italy, have had only short moments of democratization before the establishment of the Republican regimes nowadays in office. But, within the first group, there can be noticed several differences: The United States and Great Britain represent models of stability and continuity, while France experienced, after 1789, almost all imaginable forms of government; the American system, like the French one, represent the fruit of a revolution, while Great Britain, after the 17th century, developed through progressive and slow adjustments. In this country, the democracy could be established without interrupting the monarchical forms, while the largest part of the countries of the Continental Europe identified the establishment of the democracy by removing the royalty”2.

Therefore, there is a national specificity and diversity, but also a common patrimony of the national political systems and of the political regimes belonging to these ones. Specific cases referring to the evolution of the political regimes and systems can be found all over the world: from South America to Africa, from North America to Asia. The study of political science reveals, especially through comparison, that the similarities and differences between political systems or political regimes are generally given by the history, but they are especially caused by the development of the ideas and political institutions; in fact, they are the consequence of the enrichment and fructification of the political culture of each nation, each state or each geographical area, the political culture being “stylized (polished)” by the historical traditions, and by the processes in progress which cover political, economical and social activities3.

The historicity regarding the affirmation of the political systems, their various forms of expression highlight the tendency of realizing new specific styles or modes of adopting the decisions referring to the entire system, either national, state or plurinational or inter-state.

Reality, but at the same time „an image acquired” during „the cold war” – as reflex to the intersystem political competition -, the countries of the Western Europe

137

represented and were represented as an exemplary model of the pluralist democracy. Beyond this common denominator, there are nevertheless structures, modalities and characteristics that unite but also separate, Great Britain and France, Germany and Italy, Spain and any of the Northern countries etc. In each of these countries, the political life, the democracy mechanisms, the changes in power, the constitutions, the polling systems, the parties, the trade-union movements, the civil society, all of them developed differently, combining the historical tradition and the innovation.

From the political system point of view, the western national variants highlight a series of practical modalities of enforcing the democracy principles, a fact which particularizes certain states or groups of states. Therefore, the parliaments – the keystone of the democracy life –, fulfilling the legislative role in all states, have different structures. In most of the western states, the egalitarian or symmetric double – chamber system is on the decline, in favor of the separation or asymmetry, the second chamber having limited powers. Except for Italy, where the Chamber of Deputies and the Senate are chosen through direct universal suffrage and have similar powers. In Germany, although the way, the two chambers, Bundestag and Bundesrat, are constituted, is different, these ones have nevertheless, due to the federalism principles, similar attributions, the second chamber representing the lands, and the first, the will of the people. There are differences among the countries as regards the duration of the mandates, the compatibility between the parliamentary mandate and the governmental function, without recalling the internal organization, the work methods etc.

By analyzing various western political regimes, Ralf Dahrendorf notices, among others, that, while Great Britain „provides a model for a country where everything is related to politics, although it is not always known for sure if this has to be seen as a great drama, as a scene where national hopes and social contradictions are represented or as an efficient method of giving life chances”, „France has been for two hundred of years torn between the imperative requests for more democracy and an old predilection for authority”. On the other hand, the case related to Germany is that of having „had for the first time after 1945, the real chance of democracy. The fact that soon after Germany was divided in two and that for 40 years, out of reasons not chosen by this one, they had two very different roads regarding the political order, all this reminds us the limits of the social analysis within the world-wide political constellations”4. The examples herein – to which many others can be added – prove that none of these ones „is mentioned in the democracy manuals” or in „the capitalism manuals”, to use the analyst expressions.

In many European states, including some of the ones already mentioned, the democratic government became an organized, graded structure, which possessed means of action, efficient and simple institutional mechanisms, only in the second half of the 20th century. Within this context, the process of affirmation of the stateof right and civil society, after the totalitarian regimes of the interwar period, played a major part. It is very important the fact that, after 1945, in Western Europe, starting with Germany, the debates about the human rights, about the real separation of the powers, about the realization of new relations center – local administration were brought back into discussion. For all these domains new laws were elaborated

138

supporting the constitutions of liberty, the principles of responsibilities and the observance of the national traditions.

The 20th century highlighted the tendency of constitution, or, rather the setting up of new systemic relations among the states, like the ones realized for the Society (Alliance) of Nations of the interwar period or the Organization of the United Nations (OUN), after the Second World War (1945). These were meant to contribute to the creation of a new international order, the political systems themselves all over the world proving to be both cooperative and contradictory. A certain type of contradictions of this nature, impartial or partial, could be noticed especially during the period of the temporary existence of what were considered to be two diametrically opposed world systems: the capitalism and the socialism. The 20th century is seen, from the historical point of view, as a continuous search of a new international order paradigm, taking into account both the perspective of establishing bodies with international inclination, and the direction or method of consolidating the states- nations, simultaneously with the organization of supranational institutions.

The international order paradigm, that could constitute itself a model of world political system, underlines the process of establishing, starting with the middle of the 20th century, several autonomous systems or subsystems that, by enriching the previous traditions, aim to institute or influence new styles or political systems, having different personality.

Following these ideas, a model, a style or a system is or aims to be the European Union. As regards the evolutions from Europe, almost all analysts admit that these ones, after the ‘cold war’ ended and after USSR was dissolved, after the ex ‘socialist world system’ ended, „the problems” of the old continent – especially the political and economical ones - changed. The main tendency is that of expanding the European Union through the adherence of more states, therefore the European model, not only as an economical unit, represents already a reality that practically affirms its own personality. „The old continent” is part of a historical political experiment related to the way the human societies see their future and the relations with others.

2. The post communist transition

The political analysis related to the typological diversity of the contemporaneous

political systems and regimes is, obviously, tightly connected also with the processes and experiences revealed by the post communist transitions. As it is already known, the countries of Eastern and Central Europe, ex socialists till 1989, reached, through more or less violent revolutions, the stage of a complex changing process, a process of political reorganizations as system. According to several old conceptual schemes it was considered that these states were no longer under the soviet influence, they left the communist model in order to forward to other system, without being expressly and openly specified whether the model is the capitalist one or not. After 1989, many of the political analysis supported the idea according to which the Central and Eastern European zone, a buffer- zone between the West and Russia, would historically be under some kind of “pitfall” of the models taken over or imposed based on the balance of powers and the geopolitical oscillations.

139

Several political scientists contradicted both the theory of models and the hypothesis of so-called middle way, considering that „from the normal politics point of view, there are hundreds of ways, and we will always learn from each other in order to outline the own model of social and economic progress … None of these models becomes a model for others, nor a system. The reality is infinitely more varied. It can be a nightmare for the conceptual purist that is why it cannot mislead us and transform it into a system”.5

But the analysts and politicians are concerned not only by the problem regarding the models, but they are also interested in learning about the real possibilities of creating, on the communist system’s ruins, democracies reliable from the political point of view and prosperous from the economical point of view. In this order, the ex counselor of the White House, Zbigniew Brzezinski, draws the attention that, in the ex socialist countries, „when the process of this transformation began, there was no model, no orientation concept based on which this one be approached. There was no theoretical construction related to the transformation of the etatist systems in pluralist democracies, based on the free market. The problem is not only discouraging from the intellectual point of view, but it was and still is imperative from the political point of view, because the West, caught unawares by the rapid disintegration of the communism, was not accordingly prepared to take part in the complex task related to the transformation of the ex systems of soviet type”6

The American political scientist infers, with good reason, such lessons of the transformation process: 1) both parties’ expectations (in East and in West) were much too high and, rather, naive; 2) the process of transformation itself does not continuously develop, but it represents a sequence of different stages; 3) the political reform represents the basis of an efficient economical reform; 4) „the shock therapy” is possible only if there are all the partial, impartial and necessary conditions; 5) one should not exclude the transformation strategies, which imply a slower move through several necessary stages, and which are rather based on a permanent guidance given by the government than on the unchaining of several forces of a dynamic and independent market.

Almost at the same time, another famous analyst, Jacques Rupnik, was writing „The Eastern and Central Europe must build in a very short time the same that took a long time to the West to realize. This is an unprecedented experiment that does not take place in a laboratory (where one has the time to analyze and perfect the theories related to the democracy). This is caused both by the fact that the Iron Curtain disappeared, leaving the entire continent liable to the unsteady consequences which would for certain result from any serious impediment in the democratic transition from the other Europe, and by the fact that the difficulties and crises of the new democracies are not unknown to us, in the West. The movement of the public space, the flimsy political involvement, the more and more lack of trust within parties and politicians, and the failed trust within parliamentary institutions, represent common problems of the well – known democracies. Should we think of this fact as a sign that Central Europe is at the inferior limit regarding the normality of the western democracy? Or should we be alarmed at the thought that there is a parallel, a profound connection between the political crises existing in the predemocratic societies of the post communist Eastern and the post democratic societies of the West?“.7

140

The fact is that, together or individually, caught by the models’ pitfall, the countries of Eastern and Central Europe, which had just came out of the „ tunnel of the socialist integration”, knocked or are still knocking at the gates of the association and European integration, doing their best to solve the simultaneous equation of the relations between the political reform and the economical one, generating many and continuous tensions. The effort of searching solutions has proven to be more and more necessary as one cannot imagine a way of social progress and prosperity without the harmonious evolution of the democratic political life and of the economic mechanism, although, according to several analysts, between these two there is no direct connection, and more one cannot resort to a standard method or to a prefabricated model in order to guarantee both.

Such an ascertained fact is given by the opinion according to which „the countries of the Eastern and Central Europe did not left the communist system to embrace the capitalist one (irrespectively of its nature); they renounced to a closed system in order to create an open society … because there can exist several systems, but only one open society … The way to freedom does not lead to one system to the other, on the contrary this one leads to the open spaces of the possible infinite futures, where one of them competes the others. Their competition gives birth to history”.8 This one being, of course, determined also by the psychosocial, demographic, cultural, political, social and economical conditions of the transition.

Any kind of analysis of the post socialist transition shows, almost without exception, that the local political powers and their more realistic leaders have reached, relatively in a short time, to the conclusion that they had taken an unknown course, and in order to get out of this situation, they had to respond to unexpected and new problems.

The scene of the economical and social life, related to the countries under the post communist transition, may be better explained and understood if there are taken into account all social and political events in order to be analyzed, the evolutions and involutions belonging to the field of the political and social relations, within the context of the complex processes, these ones being unprecedented and contradictory and showing the transition from a political and social system - a certain type – to other system, essentially, the capitalist one, left by those certain countries after the world war, most of them leaving this one not because they wanted to, but as a consequence of the separation of the sphere of influence between the powers of the Great coalition against Hitler. But for each of them separately and all together, the ‘captive’ history of almost half a century has never been considered just a historical event without importance. After the second world war, the two opposed political and social systems – the capitalist system and the socialist one – evaluated differently, began specific cooperation relations (adversative, meaning that there was a temptation of reciprocal undermining), which led to the known situations that took place at the end of the 9th century, a century internationally characterized by the dissolution of ex USSR and by the disappearance of the „socialist camp”.

These are – generally speaking- the premises or preliminaries of the transition, and the logic of the social-political progress, as well as the real transformations within the political life (pluralist democracy and the change in power), of the

141

economical one (reorganization of property, privatization, free competition), and also in other fields, prove that the transition process cannot historically be regressive, meaning, it cannot lead to the post-war or pre-war capitalism, or to the totalitarian socialism, also of the past. The changes’ scene, of the central and eastern European countries, show that the diverse, pluralist and, sometimes, contradictory political options democratically confronting, generate new social-political structures and relations, gradually leaving behind the „steps” specific to transition, when the provisional elements maintain the incoherence and instability. At this level, the battle for progress, for the social future, cannot be won through objectives of „reinstatements” or transfer of external models, but by taking into account the real historic conditions -internal and external-, by continuously referring to the national interests, local, continental and international realities.

Following these ideas, the Romanian experience – like the one from all the Eastern and Central European countries- shows that the transition cannot be equivalent to a simple sequence of reforms in various fields, this one resulting from a complex of continuous, profound changes, with internal efforts, but also through international cooperation. It’s true that, as each of the countries under transition differently proves, this one represents a difficult and hard to control process, experiencing intents and errors, with social costs for population, a process that can lead to the liberty and democracy horizons expected by life and population. Each one of the countries under transition experiences sufficient political, social and economical „facts” that demonstrate how harmful were and still are the wrong way of ideological – partisan perception of the realities, not taking into account the real historical conditions, the incoherence and confusions of the appreciation, more exactly, of the depreciation, on one hand, of the state’s role in economy and society, on the other hand, of free initiative. To all these there can be added the unmistaklable negative consequence both of the artificial „transfer” of several methods specific to other development stages, to other countries, and of the illusion, obstinately developed, supporting that nothing could be solved without foreign help, sometimes together with the „impulse” or initiative to follow a certain model.

The world’s profound changes occurred at the end of the 20th century and at the beginning of the 21st one, have obvious consequences, of different sizes, on all states, nations and people, influencing one way or other the evolution of the political systems specific to each state or of the ones similar for different group of states. Such changes are, on national level, also the mirror – more or less clear – of the international evolution, whose social-political characteristic is given by the end of the „cold war” and the end of a history of more than seven decades of the political system generated by the Russian revolution from 1917, expanded through a model „transfer” after 1945. Therefore, it must be taken into account that, unlike the traditional systems of the market economy and of pluralist democracy, where new changes are naturally caused by development, based on the relative continuity (usually of system), the ex socialist countries, generally speaking, and the Russian Federation, particularly speaking, the changes occurred after 1990 are characterized by several obvious tensions between the political reform (or overthrow) and the economical one, between centralism and democracy, by trying to direct these overthrows, reforms or reorganizations in people’s benefit, ex „prisoners” of excessive centralism,

142

conducted etatism, and also, “prisoners” (in case of some states or nations), of the „communist imperialism”.

The political analysis takes into consideration whether the crisis situation (irrespective of system) is or is not accompanied by the conscience and action of change, of reformation in order to reach a new development stage, the political powers of the change initiative taking into account, as much as possible, the partial and impartial elements, the fact proved by history that the eventual abyss „between what one is expecting from the system and what the system could offer, generates tensions and explosions”.9

The political scientists, who wanted to decipher the genesis and evolution of crisis situations, the logic of revolutions and reforms, realized conceptual schemes, such as the efficiency crisis, the legitimacy crisis, some of them even suggesting one more division of the crisis types: of identification, of legitimation, of penetration, of distribution and of participation.

The analysis and understanding of any system’s crisis, of its genesis and mechanism individually, and all together, in time or on geopolitical areas, represent the way to understand and evaluate the solutions, first of all of the political ones, of the ones related to the improvement and adjustment of the system, the reorganization of its institutions, through methods from the pacific, evolutionary, reforming ones to the ones of break, revolutionizing, and the change could be positive, of progress or, on the contrary, conservatory, retrograde.

The profound changes occurred after 1989 or the political evolution that shook the world at the beginning of the 21st century led to the creation of the transition political systems, the main axes of this process being the opening to democracy, reformation of the mechanisms of the centralized leadership.

Experiencing the revolutions’ waves (sudden, violent or of “velvet”), successively adopting reforms or continuing the ones started years ago (Poland, Hungary), the countries under transition bring to the attention of the political analysis, of the political science, new themes of study and reflection, new, unique, unforeseen experiences and processes, some of them causing confusion. But this important change “cannot occur immediately or without pain. It cannot neglect the diversity of the societies and cultures, despise the burden of the traditions or forget that words and concepts do not always have the same meaning in different languages … The differences of interests are, of course, evident both on international level and inside the regions and countries. In almost all countries there are deep dichotomies, multiple standards of behavior and hypocrite actions; these differences are mainly the same, both inside the nations and between them, and the reconciliation at a national level should be seen as part of the global harmonization process”.10

The diversity, complexity and difficulties of the transition from one political system to other one cannot represent an obstacle in the way of changing, of social and human innovation. Such conclusion is drawn by the entire evolution of the post socialist transition, with all hesitations, delays or errors of appreciation from one or other moment, from one or other country. For the political man and political scientist, it becomes or should become both evident the fact that both the conditions for

143

success and the consequences of failure on the way to the modernized society of tomorrow are related to the vitality of the democracy, to the flexible government and to the flexibility (adaptability) of the system in progress, as a system that freed itself from the girths of the rigid politics centralization, of the unique and unifying ideology.

4. References

1. Jack C. Plano, Robert E.Riggs, Heleman S. Robin, Dicţionar de analiză politică, Ecce Homo, Bucureşti, 1993, p. 138-139.

2. Yves Mény, Politique comparée. Les democraties Allemagne, Etats-Unis, France, Grande Bretagne, Italie, Montchretien, Paris, 1993, p. 10.

3. Ion Mitran, Pamfil Nichiţelea, Politologie, ediţia a II-a, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006, p.129.

4. Ralf Dahrendorf, Conflictul social modern, Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 90-98. 5. Ralf Dahrendorf, Reflecţii asupra revoluţiei din Europa, Humanitas, Bucureşti,

1993, p. 59. 6. Zbigniew Brzezinski, Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei, Diogene,

Bucureşti, 1995, p. 243. 7. Jacques Rupnik, Blues-ul posttotalitar, în volumul Revoluţiile din 1989. Între

trecut şi viitor, Polirom, Iaşi, 1999, p. 260. 8. Ralf Dahrendorf, op.cit., p. 37-38. 9. Mattei Dogan, Dominique Pellasy, Cum să comparăm naţiunile. Sociologia politică

comparativă, Alternative, Bucureşti, 1993, p. 108. 10. Alexander King, Bertrand Schneider, Prima revoluţie globală. O strategie pentru

supravieţuirea lumii, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994, p. 95-96.

144 144

145

Idei şi cercetări

CE SUNT ŞTIRILE?

Cornel Popa

ABSTRACT The paper sketchs a logical approach to the journalistic notion of a piece of news in

terms of the first order predicate logic and in terms of the languages of modal assertoric, dynamic and performative modal logic endowed with agents.

A piece of news is a change in the mental state of the addressee of a declarative sentence emmited by a writter or a speaker consisting in a transition from a propositional schema or predicate or undetermined representation to an asertoric veridical proposition more well precise or determined one.

We have illustrated the above named mental change by means of the transition from a propositional schemata or a predicate symbol containing free variable to a fully quantified one describing a veridical proposition.

Two different iterated modal schemata describing news was identified. In the first one the journalist relates the assertion that was told to him another speaker. In the second one, the journalist relates just the acts or the behavior performed by another human being.

Noţiunea de ştire este un concept central în profesiunea de jurnalist. Vreau să fac în rândurile care urmează câteva reflecţii despre acest concept din perspectiva unui logician şi a unui iubitor de filosofie interesat statornic de teoria acţiunii şi de mecanismele cunoaşterii.

Putem cădea lesne de acord că jurnaliştii, cei serioşi care îşi merită numele, sunt mânuitori de informaţii veridice, utile şi noi pentru un public larg de cititori, auditori sau telespectatori. Dar sunt, totodată, oameni cu o cultură aleasă, buni cunoscători ai sufletului omenesc, cu putere de pătrundere şi forţă expresivă.

Ca profesor într-o Facultate de Filosofie şi Jurnalism încerc cu plăcere analiza şi regândirea unora dintre conceptele cheie ale teoriei actelor de comunicare. Însemnările noastre de mai jos sper să fie luate ca o mărturie a preţuirii pe care o avem faţă de breasla jurnaliştilor şi ca o expresie a interesului nostru faţă cercetările interdisciplinare.

Compunerea unui mesaj, trecerea, în munca de reporter, de la contemplarea senzorial-perceptivă a unor stări, evenimente sau conduite umane la redarea lor în viu grai („verbalizarea”) interesează deopotrivă pe un profesor de jurnalistică, dar şi pe un psiho-lingvist, pe un logician sau un specialist în ştiinţe cognitive.

Chiar şi noţiunea de ştire poate face obiectul unei discuţii colegiale, interdis-ciplinare din care putem trage foloase fiecare dintre noi şi desigur, studenţii, masteranzii şi doctoranzii noştri.

Cu atât mai mult, ca logician, mă interesează dezvoltarea puterii de analiză a viitorilor jurnalişti, subtilitatea şi robusteţea argumentelor formulate de ei, ca şi cunoaşterea normelor şi regulilor disputelor publice acceptate şi încetăţenite în dezbaterile publice din ţările vest-europene. Dar despre acestea cu o altă ocazie.

146

1. Dinamica vieţii sociale, actualitatea şi durata ştirilor Ce sunt informaţiile şi ce sunt ştirile din punct de vedere cognitiv şi social

uman? Ce legătură au informaţiile cu interesele, atitudinile, aşteptările şi neliniştile publicului cititor? Ce legătură au informaţiile cu întrebările pe care şi le pun sutele de miile de cititori de ziare şi milioanele de ascultători de posturi de radio şi de telespectatori, cu interesele şi valorile la care aderă aceştia?

Ţin informaţiile vehiculate de gazetar de lumea cunoaşterii perene, a adevărurilor invariabile descrise de legi şi sisteme de ecuaţii, cum sunt cele din ştiinţele exacte sau adevărurile jurnalistice privesc cu prioritate orizontul practic, mereu în schimbare al vieţii cotidiene?

Sunt adevărurile jurnalistice o puzderie de efemeride strălucitoare, fluturi ecuatoriali viu coloraţi ce-şi încheie viaţa într-o singură zi? Merită oare ştirea de o zi truda şi încordarea enormă a reporterului plecat într-o misiune riscantă? De ce atâta zbatere pentru un prim planul de o clipă? Poate avea oare o declaraţie sau o faptă săvârşită de o persoană în câteva minute semnificaţii şi consecinţe pozitive pentru decenii, secole sau chiar milenii? Sau, dimpotrivă, o faptă a unei persoane publice, lăudată de prieteni şi de către adepţi, poate avea efecte imediate grave şi uneori de durată. Ce legătură au informaţiile jurnalistice cu viaţa cotidiană a oamenilor?

Ştirea jurnalistică este intim legată de starea reală imediată şi de orizont apropiat, de descrierea şi modelul actual al lumii dar şi de lumea intenţiilor planurilor şi deciziilor factorilor de putere din sistemul social.

S-a afirmat cu multă uşurinţă că jurnalistul nu trebuie să emită judecăţi de valoare de nici un fel. Poate oare, un jurnalist de investigaţie, după ce a descoperit anumite fapte ilegale, de corupţie, de exemplu, să nu le califice ca atare? Chiar nu are voie un jurnalist să analizeze, să judece şi să aprecieze un fapt descoperit de el? Orice fiinţă umană are voie să aprecieze după criteriile şi reperele socialmente instituite o faptă sau o conduită a altuia şi are, totodată, drept la formularea propriului său punct de vedere. Important este să învăţăm a ne întemeia judecăţile proprii pe valorii şi criterii acceptate de spiritele luminate şi de comunitatea socială, să dobândim deprinderea de a ne le prezenta şi argumenta raţional punctele de vedere.

Pentru a distinge între propoziţiile veridice oarecare şi propoziţiile veridice de interes jurnalistic să considerăm câteva propoziţii din limba română din domenii variate.

1. Vârful Jumălăul din Carpaţii răsăriteni are 1688 metri înălţime. 2. Premierul Călin Popescu Tăriceanu a fost om de afaceri. Domnia sa a făcut afaceri

cu automobile. 3. D-l Călin Tăriceanu este iubitor de sporturi auto. 4. Domnul Călin Tăriceanu şi-a cumpărat o motocicletă marca …… 5. D-l Călin Tăriceanu şi-a cumpărat un cal de rasă. 6. Premierul Călin Tăriceanu intenţionează să facă în primăvară o remanieră

guvernamentală. 7. Social-democraţii au depus o moţiune de cenzură în 18 Februarie 2006 în legătură

cu angajarea răspunderii Guvernului Tăriceanu faţă de un pachetul de legii privind reforma sanitară prezentat în Parlament.

147

Primele 4 propoziţii sunt enunţuri declarative apte de a comunica cititorului informaţii veridice despre starea de fapt a lucrurilor din lumea reală.

Prima este o propoziţie factuală de interes local ce poate fi oricând găsită într-un atlas sau într-o carte de geografie. Aceasta şi multe altele ca ea se căsnea, cu decenii în urmă, să ni le fixeze în memorie un vrednic profesor de geografie din urbea mea natală.

Următoarele trei sunt informaţii neutre despre îndeletnicirile şi pasiunile premierului actual al României (Febr. 2006) care pot face persoana publică în discuţie mai bine cunoscută ca fiinţă umană, dar care nu prezintă mare interes pentru publicul larg.

Cea de a cincea propoziţie, în ipoteza că ar fi adevărată, ar putea fi de un anumit interes pentru anumiţi cititori. Aceştia ar putea conchide din ea că domnul premier G. Tăriceanu a dobândit subit un interes pentru cai şi pentru cursele hipice şi începe de acum să investească în hipism. Unii ar putea să creadă prematur că nu e mult până când vom inaugura în capitală un hipodrom.

Cea de a şasea propoziţie nu are nici un suport veridic şi este evident nerelevantă pentru un gazetar serios.

Cea de a şaptea propoziţie descrie, la ora când scriu, o propoziţie de interes pentru un reporter parlamentar şi probabil şi pentru un editorialist sau comentator politic. De ce ? Pentru că angajarea în impunerea unei legi a răspunderii guvernului ar putea avea ca efect căderea acestuia. Un astfel de risc face publicul cititor atent la desfăşurarea evenimentelor politice. Cum puterea nu deţine în Parlament o majoritate consistentă şi parlamentarii de la putere absentează adesea, şi legile concepute conţin multe aspecte criticate sever de specialişti, moţiunea de cenzură ar putea duce la căderea guvernului.

Interesul unei ştiri este determinat de însemnătatea pe care i-o atribuie publicul cititor.

Patru trăsături îmi par esenţiale pentru ca o propoziţie declarativă să devină o ştire: 1. legătura ei strânsă cu stările de fapt prezente din sistemul social, cu modelul acestuia; 2. veridicitatea propoziţiei; 3. relevanţa şi existenţa unui interes latent în masa de cititori pentru întrebarea sau problema conţinută în enunţul ştirii şi în sfârşit; 4. noutatea sau ineditul informaţiei.

Din punct de vedere logic, tensiunea şi valoarea practică a unei ştiri o constituie faptul că ea conţine un răspuns la o întrebare de interes public. Ştirea este o instanţiere a unei scheme propoziţionale, a unui predicat transformat brusc, la o anumită dată, într-o propoziţie explicită relevantă ce se constituie ca răspuns dat unei probleme. La rândul ei, soluţia problemei poate entuziasma pe unii şi dispera pe alţii.

Predicatul deschis şi problema relevantă asociată exemplului 7 de mai sus poate fi redat sub forma:

7.1 ?-motiune_cens(Opozitie, Guvern, Data) Depune, oare, Opoziţia o moţiune de cenzură faţă de Guvern la Data ? De reţinut că în notaţia noastră de mai sus, de inspiraţie Prolog, simbolul

predicativ ‘motiune_cens’ de trei variabile l-am scris cu litere mici, iar variabilele individuale pentru opoziţie, guvern şi dată le-am scris cu majuscule. Aceasta am

148

făcut-o în acord cu notaţiile din Prolog şi în ciuda uzanţelor din manualele de logica predicatelor. În acestea simbolurile predicative sunt redate prin litere mari de la mijlocul alfabetului, iar variabilele individuale se scriu cu litere mici. De exemplu, P(x) descrie o schemă predicativă de tipul: „ Obiectul x are proprietatea P” iar R(x, y) descrie un predicat de forma: „ Între obiectele x şi y există relaţia binară R”.

O informaţie (in sens de informaţie semantică) reprezintă trecerea unui agent ce deţine semnificaţia unei expresii dintr-o limbă sau dintr-un limbaj de la o situaţie în care agentul înţelege vag sau mai puţin determinat expresia la o situaţie în care aceasta dobândeşte un conţinut mai bine determinat şi poate sesiza mai bine obiectele din lume la care se referă expresia şi orizontul intenţiilor şi conduitelor umane.

Fiecare variabilă dintr-o schemă predicativă indică un parametru în privinţa căruia schema predicativă se poate apropia de o propoziţie veridică cu un conţinut determinat.

Informaţia semantică este o trecere de la nedeterminare şi vag la determinare prin adăugarea de termeni nominali cu valoare descriptivă.

Dacă predicatul ce descrie „chestiunea” sau „ problema” ce interesează publicul şi despre care scrie gazetarul are, să presupunem, trei variabile libere, atunci pe măsură ce „legăm” o variabilă individuală prin cuantificare sau o instanţiem printr-o constantă individuală, numărul întrebărilor noastre se reduc şi ne apropiem de starea în care devenim pe deplin edificaţi asupra chestiunii în discuţie.

Trecerea de la starea de incertitudine descrisă de predictul deschis de la 7.1 „Depune, oare, opoziţia o moţiune de cenzură faţă de guvern în Februarie 2006 ?„ s-a clarificat în scurt timp.

Starea care a rezultat este descrisă de propoziţia factuală 7. Aceasta afirmă că PSD a depus o moţiune de cenzură împotriva guvernului condus de premierul George Tăriceanu.

Propoziţia 7 ar putea fi redată în termenii logicii predicatelor sub forma: 7.2 motiune_cens(psd, tariceanu, 18_febr_ 2006) Depunerea unei moţiuni de cenzură de către opoziţie, conduce potrivit regulilor

de funcţionare a sistemului parlamentar reglementat de Constituţie şi de dreptul constituţional la apariţia unui conflict deschis de opinii între reprezentanţii coaliţiei la putere alcătuită din Partidul Democrat, Partidul Liberal, UDMR şi Partidul Conservator şi partidele din opoziţie PSD şi PRM, care au semnat moţiunea de cenzură. Formula care descrie starea de conflict dinte Putere şi Opoziţie este descrisă propoziţia disjunctivă exclusivă redată la 7.3.

7.3. accepta (parlament, motiune_cens) + respinge(parlament, motiune_cens) Formula 7.3 având ca operator disjuncţia exclusivă redată prin simbolul „+ „

arată că Parlamentul trebuie ori să accepte moţiunea opoziţiei, ori să o respingă. Îi este interzisă atitudinea neutră sau nepronunţarea. Disjuncţia exclusivă este o nonechivalenţă.

De reţinut că şi aici, ca şi mai sus, folosim aceleaşi convenţii de notare şi că eu rog corectura să nu-mi îndrepte scrierea „negramaticală”, scriind parlament cu P mare. Limbajele formale au propria lor gramatică, diferită de cea a limbilor naturale !.

Potrivit dreptului constituţional, dacă Parlamentul acceptă moţiunea de cenzură, atunci proiectul de lege este respins şi guvernul care l-a propus cade. Dimpotrivă,

149

dacă moţiunea este respinsă de Parlament, atunci legea este aprobată şi guvernul care şi-a asumat răspunderea rămâne la putere.

Parlamentul a respins câteva zile mai târziu moţiunea de cenzură propusă de opoziţie.

7.4. respinge(parlament, motiune_cens) Propoziţia din limba naturală „Parlamentul respinge moţiunea de cenzură”

(iniţiată de PSD) este şi ea o ştire de interes public major şi a fost, de sigur scrisă cu litere groase pe prima pagină a ziarelor.

Orice ştire jurnalistică are un emitent sau asertor individual sau colectiv şi se adresează unui adresant colectiv, abonaţilor ziarului sau postului de radio sau abonaţilor TV.

Vrem nu vrem, ne place sau nu ne place profesiunea de jurnalist face uz de propoziţiile asertorice şi de cele interogative care sunt, dintr-un alt punctul de vedere studiate, de sintaxa şi semantica teoriile logice.

Logicienii n-au inventat ei operatorii logici. Aceştia există în limbile naturale. Din nefericire, folosirea corectă a operatorilor logici nu o dobândim odată cu învăţarea regulilor gramaticale. Logicienii nu au făcut decât să descopere operatorii logici, să-i studieze in vitro în cadrul unor limbaje artificiale, să le descopere proprietăţile şi legile de utilizare astfel încât să nu degajăm din premise veridice consecinţe false.

Operatorii logici aparţin limbilor naturale şi pentru a gândi corect în limbile naturale trebuie să-i studiem. Nu putem să-i excludem din limbă şi nici să-i ignorăm, căci neglijarea lor are pentru noi consecinţe nedorite.

2. De la predicate la propoziţii declarative şi ştiri

Suntem tentaţi să afirmăm, pur şi simplu, că ştirea este un enunţ declarativ

(scurt ?) cu o informaţie bogată, de interes pentru adresanţi. Putem admite, pentru început, o astfel de caracterizare a ştirii alături de alte

multe definiţii şi caracterizări existente în manuale, studii sau monografii consacrate teoriei actelor de comunicare, presei şi a mass-mediei.

Dar mai rămân câteva probleme de lămurit: 1. Cine este emitentul ştirii?; 2. Care este clasa de receptori căreia îi este adresată ştirea?; 3. În ce situaţie concretă are loc comunicarea?; 4. Ce domeniu vizează ştirea şi mai ales care este structura şi conţinutul ştirii?

Aceste patru componente ale unei ştiri, care descriu abstract un act de comunicare, pot fi redate printr-o schemă propoziţională sau predicat de patru variabile de forma:

Spune(x, y, q, p) 1. Emitentul x transmite adresantului y, în situaţia q, mesajul codificat în

textul p. O schemă propoziţională este ceva similar cu un formular de înscriere la

Facultate sau cu un formular pentru obţinerea unui paşaport în rubricile sau spaţiile goale ale cărora solicitantul trebuie să scrie datele lui personale despre data naşterii, părinţii săi, şcolile absolvite, dacă are sau nu cazier, unde a călătorit, de ce solicită paşaport sau viză etc.

150

Prin completare sau instanţiere schemele propoziţionale sau formularele se transformă într-un şir de propoziţii factuale ce caracterizează, după criterii dinainte stabilite de instituţia ce a definit structura formularului, situaţia de fapt a celui ce a completat formularul.

Variabila propoziţională p poate sta pentru o propoziţie simplă, pentru o frază sau pentru o întreagă carte. Mai mult, de dragul caracterului general al teorie actelor de comunicare putem accepta că p desemnează în afară de expresii din limba naturală şi expresii din ştiinţele particular, din limbajele profesionale. Putem admite că textul p conţine şi semne iconice, grafice, fotografii etc.

Variabila q introdusă in schema propoziţională (1) poate sta pentru un număr de propoziţii descriptive care caracterizează situaţia acţională sau contextul discursiv în care emitentul sau declarantul x a scris sau a rostit mesajul codificat în textul p. Într-o cercetare aplicată variabila q ar putea consta dintr-o listă de atomi predicativi instanţiaţi ce redau simbolic starea în care emitentul compune textul p.

Ştirile jurnalistice sunt întotdeauna legate de o dată şi un context situaţional sunt adevăruri circumstanţiale. Contextul lor este perfect descriptibil printr-un model logic, sau printr-o listă de predicate ale căror variabile individuale au fost substituite prin constante individuale, astfel încât să se transforme în propoziţii descriptive veridice la data şi locul specificat pentru categoriile de agenţi participanţi la acţiunea socială.

Pe scurt, variabila p stă pentru textul sau expresia purtătoare de semnificaţii, pentru ceea ce vrea să emită vorbitorul sau autorul unei scrieri, inclusiv pentru mesajul sau înţelesul asociat actului de vorbire sau textului.

Ori tocmai aceasta este componenta esenţială a ştirii care este redată global, grosier şi neanalitic prin variabila propoziţională p.

De aceea este nevoie să ne oprim puţin mai analitic asupra structurii şi componentelor unei ştiri redate în schema propoziţională (1) prin variabila p.

Nu trebuie uitat că emitentul x, din schema (1), un gazetar, transmite ceea ce a aflat el dintr-o discuţia anterioară cu un demnitar, cu un ministru sau cu un deputat pe o temă sau subiect determinat. Jurnalistul spune ceea ce a spus sau ceea ce a făcut altcineva. El relatează sau povesteşte ceea ce a spus sau a făcut altul. A relata înseamnă a spune cu cuvintele tale ceea ce a spus sau a făcut altul anterior.

Jurnalistul, ca şi istoricul reproduce vorbele şi faptele altora. Jurnalistul face aceasta, „la cald”, despre epoca în care trăieşte el. Dimpotrivă, istoricul vorbeşte, de regulă, despre epoci sau perioade îndepărtate de epoca lui, pe baza unor izvoare vechi, documente, cronici şi înscrisuri etc. despre oameni şi epoci de demult apuse.

Descrierea, relatarea şi naraţiunea intervin permanent in activitatea celor doi profesionişti, atât de diferiţi prin natura muncii lor.

Jurnalistul, dotat cu un reportofon sau cu alte mijloace tehnice înregistrează declaraţiile interlocutorului său.

Captarea mesajului transmis de interlocutor îl obligă pe jurnalist să ţină seama de sintaxa şi semantica discursului acestuia şi desigur, de textul rezultat. El trebuie să înţeleagă corect ceea ce-i spune persoana politică, omul de ştiinţă sau artistul căruia îi ia un interviu pentru a nu scrie lucruri ne la locul lor despre ce i-a comunicat persoana publică.

151

Cea de a patra componentă descrisă în schema (1) prin variabila p poate fi ea însăşi supusă unei analize: 1. Cine spune sau cine face ceva? 2. Cine este interlo-cutorul sau adresantul vorbitorului sau cine este pacientul acţiunii acestuia? 3. Ce i-a spus ascultătorului emitentul sau ce i-a făcut agentul pacientului său? 4. Când a avut loc vorbirea sau conduita care face obiectul ştirii? 5. Unde a avut loc? 6. În ce context şi în prezenţa cui? 7. De ce sau cu ce intenţie a declarat cineva o anumită propoziţie sau a săvârşit un anumit act?

Jurnalistul dobândeşte informaţia de interes pentru public prin contactul lui direct cu viaţa reală a ţării, cu sursele sale de informare, nu o născoceşte lângă Cişmigiu într-o bodegă, chiar dacă, să zicem, o redactează grăbit acolo. Jurnalistul scrie despre faptele şi declaraţiile altora, de regulă, personaje importante în viaţa publică a unei ţării cu scopul informării corecte a cititorilor sau ascultătorilor săi.

Întrebările de mai sus permit să observăm că un jurnalist alege sau selectează din mulţimea evenimentelor şi actelor unei comunităţi două categorii subiecte: subiecte despre declaraţiile unor persoane publice şi subiecte despre conduitele efective ale unor persoane.

După ce an definit mai sus schema propoziţională (1) ce descrie între altele relaţia dintre jurnalist şi adresanţii săi publicul cititor, definim mai jos alte două scheme propoziţionale sau predicate cu mai multe argumente care funcţionează ca nişte structuri sau tipare de producere a ştirilor despre declaraţii şi a ştirilor despre fapte, conduite sau rezultate ale unor conduite.

În pasul următor vom combina schemele propoziţionale nou obţinute (2) şi (3) cu schema (1) care face legătura dintre jurnalist cu cititorii săi.

Spune (v, z, t, l, m, s ) 2. Agentul v îi spune lui z la data t în locul l în prezenţa lui m propoziţia s. Do(v, z, t, l, m, u, r) 3. Agentul v îi face lui z la data t în locul l fiind de faţă m r prin u, r. Este demn de reţinut că în formula (3) jurnalişti vorbesc despre faptele sau

conduitele, bune sau rele, ale unor slujitori ai puterii de stat sau ale unor membri ai societăţii civile, scriu despre politică externă, despre viaţa culturală, sănătate, învăţământ, sport, timp liber, municipalitate etc.

Variabila u în formula (3) stă pentru un program, procedură sau metodă prin care un agent poate atinge o stare viitoare dezirabilă asumată de un agent ca scop. Programele sunt descriptibile în termenii logicilor modale dinamice şi pot fi puse de acord cu abilităţile sau Know-How-ul agenţilor. Variabila propoziţională r stă pentru starea rezultat obţinută după executarea unui program.

În raport cu fiecare dintre schemele propoziţionale (2) şi (3) un subiect cunoscător animat de curiozitate ar putea întreba pe un interlocutor sau s-ar putea întreba pe el însuşi o mulţime de lucruri, ca, de exemplu, Care-i acel agent v care i-a spus lui z la data t în locul l în prezenţa lui m propoziţia p? Formal aceasta revine la a scrie:

?v Spune (v, z, t, l, m, s ) (Q1) Putem pentru fiecare argument sau variabilă individuală z,, t, l, m, s din

schema propoziţională (2) să punem o întrebare şi să primim sau să găsim noi înşine un răspuns şi pe această cale să transformăm schema propoziţională într-o

152

propoziţie descriptivă concretă care descrie un fapt complet determinat despre o conduită asertorică determinată de forma: „Dan i-a spus lui Petru la 27 Februarie 2006 la Facultatea de Filosofie şi Jurnalism în prezenţa lui Ştefan că el n-a fost plecat din Bucureşti în ziua de 25 Februarie”.

Formula interogativă asociată simbolului Q1 corespunde primului rând din Tabelul nr. 1.

Formule interogative similare pot fi asociate rândurilor 2-9 din tabelul nr. 1. Şi la fel pot fi găsite răspunsuri veridice adecvate.

Putem spune că o schemă predicativă ce declanşează un proces de informare este interpretată complet sau „saturată”, dacă în structura ei nu a mai rămas nici o variabilă liberă. În acest caz ştirea este completă şi cazul încheiat sub raport informaţional.

Tabel nr. 1.

Predicatele, întrebările, categoriile filosofice, gramatica şi ştirile

Întrebări Categorii filosofice Gramatică 1. Cine a spus ? Emitent (Asertor) Subiect 2. Cui i-a spus ? Adresant Complement direct 3. Ce i-a spus ? Propoziţie adevărată (falsă) Propoziţie 4. Cine a făcut ? Agent Subiect 5. Cui i-a făcut ? Pacient Complement direct 6. Ce i-a făcut ? Acţiune, Stare rezultat Propoziţie descriptivă 7. Când ? Timp, Dată, Durată Adverb 8. Unde ? Loc, Spaţiu Complement circumstanţial 9. În prezenţa cui a avut loc ? Asistenţă, Public Nume comune 10. De ce ? Pasiune, Explicaţie, Justificare Verbe auxiliare, mod

Dar să arătăm, mai întâi corelaţiile dintre schemele propoziţionale (2) şi (3) şi

tabelul nr 1. Coloana întâia din tabel enumeră 10 întrebări. Întrebările 1 şi 4 cer lămuriri despre emitent (sau vorbitor) şi despre agent sau autor (persoana care face sau comite ceva).

Întrebările 2 şi 5 vizează adresantul şi respectiv, pacientul, persoana care suferă efectele acţiunii altuia pe post de agent sau autor al unui eveniment sau conduite.

Întrebările 3 şi 6 vizează prima mesajul sau semnificaţia propoziţiei rostite de emitent şi cea de a doua rezultatul acţiunii executate de agent asupra pacientului acestuia, respectiv persoana care a suferit efectele acţiunii agentului.

Întrebările 7 şi 8 privesc timpul şi locul actelor de vorbire, dar şi datele începerii şi terminării anumitor programe, precum şi duratele actelor şi conduitelor efective.

Întrebarea 9 vizează indicarea altor persoane care au asistat împreună cu adre-santul (de exemplul jurnalistul) ce reţine mesajul transmis de demnitar, eventual alţi martori sau alţi garanţi ai faptului că emitentul a rostit întocmai ceea ce a relatat jurnalistul.

Cea de a 10-a întrebare trimite la explicaţii cauzale, teleologice, la întemeieri, explicaţii sau justificări.

Coloana a doua dezvăluie neaşteptate conexiuni între parametrii schemei propoziţionale sau a predicatului ce descrie dimensiunile actului de comunicare şi sistemul categoriilor aristotelice: agent, pacient, acţiune, timp, loc.

153

Prin comparaţia, rând cu rând a colanelor a două cu a treia putem arăta cores-pondenţe între categoriile filosofice ontice şi epistemice şi structurile gramaticale.

Din motive de spaţiu nu am mai introdus o a patra coloană dedicată nivelelor actelor de semnificare.

Descrierile noastre şi ştirile jurnalistice pot viza: stări şi evenimente fizic-naturale la nivel cosmic sau geologic: eclipse de Soare sau Lună, lansări de rachete, explozii solare, nopţi polare, cutremure, inundaţii, erupţii vulcanice, alunecări de teren. Pot viza, de asemenea molime, viroze, boli şi atitudini, măsuri şi strategii de combatere a acestora.

Pot descrie proiecte şi strategii de dezvoltare la nivel European şi la nivel global, fenomene socio-umane complexe cum este problema energiei, problema poluării, problemele ecologice.

Subiectele ştirilor vehiculate de mass-media pot viza lumea creaţiilor ştiinţifice şi tehnice, lumea interacţiunilor dintre disciplinele ştiinţifice.

Jurnalismului modern nu-i poate fi indiferentă, nici viaţa artistică, nici viaţa spirituală, lumea credinţelor membrilor unei comunităţi.

Ne-a rămas un ultim pas. Asamblarea schemei de tip (1) care descrie comu-nicarea într-o anumită situaţie sau circumstanţă concretă (caracterizabilă printr-un model ) dintre un jurnalist x cu o clasă de adresanţi ai săi y cu schemele de tip (2) şi (3). După cum am văzut schema de tip (2) descrie ce spune un agent v unui interlo-cutor al său z printr-un enunţ sau printr-un text s. La rândul ei schema propoziţio-nală (3) descrie ce i-a făcut un agent v altui agent z prin programul sau procedura u încheiată cu starea rezultat r.

Asamblarea (1) -(2) o putem realiza prin substituţia în (1) a variabilei propo-ziţionale p prin schema (2) iar asamblarea (1) – (3) prin substituţia în (1) a varia-bilei propoziţionale p prin schema (3).

Obţinem astfel formulele: Spune (x, y, q, Spune (v, z, t, l, m, s ) ) (4) Spune (x, y, q, Do (v, z, t, l, m, u, r) ) (5) Formula (4) spune, in esenţă, că un jurnalist x spune unor adresanţi de ai săi

că altcineva (subiectul ştirii) a spus unui interlocutor al său, în condiţii determinate de loc şi timp şi în prezenţa unei asistenţe propoziţia s

Formula (5) spune, in esenţă, că un jurnalist x spune unor adresanţi de ai săi că altcineva (agentul unei acţiuni) a săvârşit faţă de un semen al său, în condiţii de loc şi timp determinate o secvenţă acte u încheiată cu rezultatul r.

Prima este o ştire relatare a unei declaraţii, pe scurt, Ştire Declaraţie, simbolic ZZ cu Z de la predicatul sau operatorul asertoric „Zice” de 2 sau 3 variabile de forma Z(x, Z(v, s)) = „x zice că v a zis s” sau de forma Z(x, t2, Z(v, t1, s)) = „ x zice la t2 că v a zis la t1, s”

Cea de a doua este o ştire relatare a unei acţiuni, pe scurt ştire conduită, ZDo (cineva spune ce a făcut altcineva.)

Observaţii finale

1. Jurnalistul este un specialist în comunicare angajat în vederea transmiterii informaţiilor legate de schimbările induse de deciziile factorilor de putere şi de

154

activităţile practice ca şi de evenimentele neaşteptate intervenite în viaţa membrilor unei comunităţi.

2. Pentru ca o propoziţie declarativă să devină ştire trebuie satisfăcute patru condiţii: 1. propoziţia declarativă trebuie să fie legată direct de stările de fapt prezente în sistemul social, de modelul acestuia; 2. să descrie o trecere bruscă de la o stare de nedeterminare sau nedumerire descrisă de o schemă predicativă cu mai multe variabile libere la o propoziţie factuală veridică; 3. să fie relevantă pentru o categorie largă adresanţi şi în sfârşit 4. întruparea ei în fapt să provoace stări emoţionale, atitudini pro sau contra în rândurile membrilor comunităţii.

3. Am semnalat în articol două specii de ştiri selectate de jurnalişti: ştiri despre declaraţii sau atitudini ale unor agenţi şi ştiri despre conduite şi rezultate ale acestora. Jurnaliştii nu produc ştirile. Ei le descoperă, le rezumă şi le evaluează. Ştirile despre declaraţiile şi atitudinile unor persoane publice au structura : Z(x, Z(v, p)) i.e. „Jurnalistul x spune că demnitarul v a spus că p”. Cealaltă categorie de ştiri, cele despre fapte, conduite şi rezultate pot fi descrise în termenii unor teorii logice modale mixte cu agenţi asertorico-performative de forma Z(x, Do(v, [u]r)) i.e. „Jurnalistul x spune că agentul v a realizat in mod necesar prin programul u rezul-tatul descris de propoziţia r.

4. Noţiunea de predicat, schemă propoziţională sau formulă deschisă şi operaţiile de cuantificare sau substituţia a unor variabile prin constante individuale s-au dovedit relevante pentru descrierea trecerii de la starea de indecizie, nedeter-minare şi expectaţie la starea de descripţie veridică „saturată” sau ştire completă sau epuizată..

5. Verificarea declaraţiilor mai multor „surse” (i.e. mai mulţi informatori despre aceiaşi problemă) este similară cu verificarea consistenţei mutuale a depoziţiilor martorilor dintr-un caz sau „speţă” juridică şi despre aceiaşi conduită a unui prota-gonist într-un proces juridic.

6. Nu am cercetat în articolul de faţă activitatea reporterului ca sursă primară de ştiri ce codifică lexical în timp real informaţiile perceptiv-senzoriale dobândite la faţa locului în pas cu desfăşurarea evenimentelor la care asistă.

7. A rămas in articolul nostru încă în umbră atitudinea agenţilor receptori de ştirii, judecata de valoare emisă de către aceştia cu privire la faptele despre care sunt informaţi şi cu privire la promptitudinea şi corectitudinea prestaţiilor de servicii făcute de jurnalist şi de ziarul la care lucrează acesta.

8. Jurnalistul şi presa ca agenţi şi mediatori al circulaţiei informaţiei între instituţiile de stat, organizaţiile şi asociaţiile profesionale şi comunităţile socio-umane îndeplinesc un rol vital în buna funcţionare a sistemului social, similar cu rolul jucat în organismul uman de sistemele nervos central sau de sistemul circulaţiei sangvine. Presa contribuie la igiena şi sănătatea sistemului social. Informaţia şi diagnoza corectă preced întotdeauna tratarea unei afecţiuni.

155

ŞTIRILE EXTERNE DE TELEVIZIUNE. CUI ÎI MAI PASĂ DE ELE?

George Surugiu, jurnalist

ABSTRACT This article deals with the topic of international news coverage in nowadays

mass-media, both foreign and domestic. The author identifies couple symptoms of the lack of interest foreign news are regarded by Romanian TV stations’ news desks. The channels strategies are apparently following a trend of development inspired from the example of the Western European and American ones, inasmuch that Romanian TV channels have already adopted and internalized two Western-origin ideas: media contents globalization is impossible to resist, and television operations are simply business operations. As a result of this approach, television news departments in Romania and generally South-Eastern Europe are easily accepting the monopoly of foreign news agencies, which are providing pre-packaged information (image and text). On the other hand, this situation cannot be challenged since media institutions in the region are not developed enough in order to be able at least to cover directly, on regular basis, events and situations in their geographical proximity. But, instead to focus in finding solutions for this problem, the Romanian-wide coverage television stations prefer to encourage an international day-by-day coverage based on soft-type news contents, inspired from the “Three S”: Sex, Show, and Scandal. The result, the author believes, is the following one: despite its need for in-depth information from abroad, the Romanian public and generally the publics of South-Eastern Europe countries are still disadvantaged from this perspective, by comparison with the US and Western Europe publics. And this situation may have strong consequences upon their attitude toward major topics on the international politics agenda, ranging from the “war on terror” and ending with the future political architecture of Balkans region.

Într-una din zilele lunii ianuarie a lui 2005, telespectatorii familiarizaţi cu

geografia politică a Balcanilor au avut ocazia să trăiască un moment de confuzie, provocat de buletinul de seară al unui ambiţios post de televiziune privat cu acoperire naţională. O ştire aparent banală, inspirată probabil de un comunicat de presă al Ministerului Apărării Naţionale1, anunţa „plecarea unui detaşament de militari români la Banja Luka, în Kosovo” [subl. autorului]. Nici unul dintre cei doi prezentatori nu a sesizat eroarea: Banja Luka este un oraş important în nord-vestul Republicii Bosnia-Herţegovina, mai precis capitala aşa-numitei Republika Srpska, entitatea sârbilor bosniaci şi nu are nici o legătură cu provincia Kosovo, aflată în sudul Serbiei, la graniţa cu Macedonia şi Albania. Cu doar doi ani mai devreme, în ianuarie 2003, o prezentatoare de ştiri sportive a unui alt canal de televiziune bucureştean îl numea pe fostul luptător de gherilă marxist Ernesto „Che” Guevara drept un „militant de extremă dreaptă”; iar în noiembrie trecut, un alt coleg, de la un post concurent, vorbea despre decesul „preşedintelui Palestinei”, Yasser Arafat.

Am oferit aceste exemple nu pentru a critica nivelul de cultură generală al prezentatorilor de televiziune din România, deşi o analiză serioasă în această direcţie ar avea efecte benefice pentru imaginea publică a breslei ca atare şi a membrilor ei,

156

oferind inclusiv un avertisment acelor tineri care, de pe băncile facultăţilor de profil, se visează (mai ales) charismatici prezentatori pe micile ecrane. Textul de faţă încearcă să identifice condiţiile obiective – altele decât simpla neştiinţă imputabilă autorilor – în care astfel de gafe devin posibile şi relevante pentru contextul mai larg în care sunt procesate informaţiile de peste hotare de către posturile româneşti de televiziune. Mai bine spus, gafele sunt doar vârful aisbergului: adevărata problemă este aceea identificată, recent, de un comentator din presa scrisă (mai întotdeauna critică la adresa televiziunii): „lipsa unei minime profunzimi privind chestiunile de politică externă de la jurnale [de ştiri]”2.

Argumentaţia noastră pleacă de la o axiomă şi o ipoteză. Axioma este aceea că presa de televiziune din România urmează, de la începutul anilor ’90, o direcţie de dezvoltare similară celei din Europa de Vest şi mai cu seamă Statele Unite, adoptând valori şi opinii profesionale percepute ca pozitive în Occident. Consider că această afirmaţie se impune de la sine, inclusiv prin direcţia generală „pro-Vest”, a evoluţiei societăţii româneşti contemporane. În acest context, se disting două principii de bază adoptate tacit de televiziunile româneşti – primo, globalizarea conţinuturilor mediatice este un fapt acceptat ca atare şi secundo, un post de televiziune este o afacere (media business), şi trebuie tratat ca atare, adică în termenii rentabilităţii operaţiunilor de producţie a conţinuturilor media.

Ipoteza noastră este aceea că, în privinţa conţinuturilor denumite în continuare „ştiri externe”, politicile editoriale din televiziunile româneşti sunt direct influenţate de monopolul asupra informaţiei şi imaginii pe care îl deţin principalele agenţii de presă internaţionale occidentale; iar acest monopol afectează nu doar ponderea în jurnale a ştirilor externe (în raport cu subiectele interne), ci şi procesul de selecţie şi unghiul de abordare al acestora. Cu alte cuvinte, mass-media electronice româneşti nu mai acţionează ca o prismă prin care informaţiile internaţionale sunt selectate şi interpretate adecvat pentru publicurile lor, ci mai degrabă ca o lupă care filtrează conţinuturile considerate importante de agenda zilnică oferită de agenţiile de presă şi măreşte intensitatea informaţională pe zonele de interes şi subiectele respective. Rezultatul: agenda agenţiilor de presă internaţionale devine, automat, agenda redacţiilor de televiziune româneşti; acestea preiau însă, nevăzute, şi condiţionările interne ale sistemului mediatic occidental, derivate din cea ce s-ar putea numi „media business philosophy”, precum şi presiunile exterioare sistemului, din ce în ce mai puternic exercitate asupra acestuia de factorii politici şi economici: sub-infomare, dezinformare, cenzură, manipulare.

Ştirile externe de televiziune nu pot şi nu trebuie să fie ignorate, cu atât mai

mult cu cât în ultimii ani, televiziunea a devenit „cea mai accesibilă sursă de informaţie... pentru 80 la sută din populaţia României”3, în condiţiile în care peste 85 la suta din gospodăriile din ţară dispun de cel puţin un televizor. Nu mai puţin de 95% dintre telespectatori urmăresc emisiunile de ştiri, mai ales ştirile de la începutul serii – între orelele 19.00 şi 20.00 (84%); 44% dintre telespectatori urmăresc mai multe programe de ştiri difuzate simultan. În privinţa interesului publicului faţă de subiectele jurnalelor de ştiri, informaţiile internaţionale se clasează pe locul al cincilea (53% din preferinţe), la egalitate cu ştirile de tip „fapt divers”, la distanţă

157

de un procent faţă de informaţiile politice (54%) şi, respectiv, 4 procente faţă de informaţiile cu caracter social (57%); cu 77%, buletinul meteo domină topul4.

Din datele de mai sus, se poate spune că publicul românesc agreează subiectele din actualitatea internaţională. Mai mult, 63.5 % dintre telespectatorii chestionaţi de sondajul IMAS menţionat anterior s-au declarat „cu totul de acord” cu afirmaţia „mă uit la TV pentru a obţine informaţii despre ceea ce se întâmplă în lume”, în timp ce 56,7% au avut acelaşi răspuns pentru propoziţia „mă uit la TV pentru a înţelege mai bine ce se întâmplă în lume” [sublinierile aparţin autorului]5. Chiar dacă nu este clar ce înţeles au atribuit respondenţii conceptului de „lume”, caracterul general al termenului ne îndeamnă să îl aproximăm, în acest context, cu acela de „sat global”, în accepţiunea dată societăţii moderne de Marshall McLuhan.

Acest „sat global” este acoperit de trei mari agenţii internaţionale de presă: Reuters, cu baza la Londra, Associated Press (New York) şi Agence France Presse (Paris). Primele două furnizează şi imagini de televiziune, sub sigla „Reuters TV” şi, respectiv, „Associated Press Television News” (APTN). În estul Europei, deci şi în România, Reuters TV şi APTN au, practic, monopolul furnizării de ştiri de tele-viziune, având contracte cu toate posturile de anvergură naţională. Imaginile şi textele explicative care le însoţesc acoperă toată gama de subiecte – de la „hard news” la „entertainment” – şi asigură producţia zilnică a unuia sau mai multe segmente de informaţii externe pentru buletinele de ştiri ale posturilor de televiziune abonate.

Pentru canalele de ştiri din Europa şi întreaga lume, există şi o altă posibilitate de a acoperi, punctual, actualitatea internaţională – anume prin contracte cu, de exemplu, postul american Cable News Network (CNN) sau cel de limbă arabă Al Jazeera, ce permit retransmiterea, în direct, de imagini difuzate live de către televi-ziunea respectivă de la diverse evenimente – cele mai multe aparţinând categoriei breaking news. Astfel de contracte s-au dovedit oportune în timpul Războiului din Afghanistan şi al invaziei Irakului de către coaliţia condusă de Statele Unite. Aceste canale de ştiri sunt, de altfel, prezente în oferta difuzorilor de televiziune prin cablu şi, în teorie, accesibile oricărui locuitor al spaţiului urban în care aceste servicii sunt disponibile.

Concluzia ce se desprinde din cele de mai sus susţine ipoteza de plecare: există un monopol al agenţiilor de presă occidentale asupra fluxului informaţional, îndeosebi la nivelul imaginilor de televiziune, dar şi la cel al informaţiei pure. Motivul este simplu: majoritatea posturilor comerciale de pe mapamond (cele publice au acces la sisteme cooperative de tipul European Broadcasting Union) nu îşi pot permite costurile presupuse de întreţinerea unor reţele permanente de corespondenţi şi, deseori, nici măcar pe acelea ale prezentării în timp real a unor evenimente izolate dar cu impact major (precum conflicte şi războaie) ce se petrec în proximitatea geografică şi/sau emoţională. Această incapacitate explică, în mare măsură, absenţa aproape totală a ştirilor despre Ucraina, Bulgaria, Ungaria sau Uniunea Serbia-Muntenegru în buletinele de ştiri ale televiziunilor comerciale ce emit de la Bucureşti (dintre vecini, Republica Moldova beneficiază de o atenţie deosebită, dar oricum mult mai redusă decât ar merita). Singurele materiale video sunt, de regulă, cele legate de accidente rutiere, catastrofe naturale şi scandaluri/evenimente politice de anvergură (cazul „Revoluţiei Portocalii” din Ucraina).

158

Ştirile de televiziune pot influenţa mentalul colectiv al unui public – în sens pozitiv dar mai ales negativ – accentuând prejudecăţile şi imaginile deformate refe-ritoare la alte naţiuni, după cum afirmă şi un raport al Institute for War and Peace Reporting, focalizat pe relaţiile româno-bulgare6. Ştirile „catastrofice” ajung pe ecran ca rezultat al selecţiei iniţiale operată de agenţia de imagini (Reuters TV sau APTN), redacţia postului-client nefăcând altceva decât să „împacheteze” informaţia pentru difuzare. În plus, faptul că astfel de subiecte sunt ele însele rare în pachetele informative ale agenţiilor determină o rată mare de selectare pentru difuzare, din nevoia firească de a compensa, într-un fel, abundenţa de subiecte şi imagini transmise zilnic din zone fierbinţi precum Irak, Afghanistan, Sudan etc. Aşa se explică de ce, în cazul unui stat vecin precum Bulgaria, un accident rutier relativ banal are mari şanse să ajungă pe micile ecrane ale televiziunilor româneşti, dacă imagini de la acest eveniment sunt oferite de către agenţiile de presă. Dacă aceleaşi agenţii oferă fie doar astfel de ştiri, fie celelalte subiecte identificate în Bulgaria de către Reuters TV sau APTN nu sunt considerate interesante pentru publicul românesc de către redacţiile de televiziune de la Bucureşti (deci, nu ajung să fie difuzate) atunci telespectatorii vor avea acces la o imagine caricaturizată despre ţara vecină.

Modul în care televiziunile comerciale din România înţeleg să se raporteze la actualitatea internaţională ţine şi de primatul ştirilor interne, purtătoare de informaţie valorificabilă în viaţa de zi cu zi („news you can use”). Fenomenul este similar celui înregistrat în Statele Unite, unde competiţia acerbă din lumea televiziunii a împins către fragmentarea ofertei de ştiri pentru audienţelor specifice, limitate. Se pune însă întrebarea, unde se află graniţa dintre „intern” şi „extern”? Sau, cu alte cuvinte, cât de mult este globalul, local? Lucrurile devin şi mai complicate atunci când este vorba de zone de conflict sau post-conflict, precum spaţiul ex-iugoslav – provincia Kosovo este cel mai bun exemplu. În martie 2004, protestele violente declanşate de kosovarii albanezi, soldate cu alungarea mai multor mii de sârbi şi romi de la casele lor, precum şi cu incendierea a zeci de biserici ortodoxe, au fost prezentate de posturile de televiziune est-europene prin intermediul imaginilor culese de Reuters TV şi APTN. Astfel, cameramani occidentali au filmat şi transmis imagini ale violenţelor pentru publicurile ţărilor din zona Balcanilor, ţări care, trebuie subliniat, furnizează contingente de militari pentru Forţa NATO în Kosovo, KFOR, precum şi poliţişti pentru poliţia ONU din Kosovo (cazul României, Bulgariei, Ungariei, Greciei, Turciei). Pentru mass-media electronice din sud-estul Europei, Kosovo s-a dovedit, astfel, a fi mai departe decât New York sau Londra...

În anii ’80, monopolul mediilor de comunicare de masă occidentale a făcut

obiectul unor intense dezbateri în cadrul UNESCO. Contextul era cel al Războiului Rece şi al criticilor formulate la adresa statelor industrializate în legătură cu aşa-numitul „imperialism cultural” exercitat de acestea asupra ţărilor mai puţin dezvoltate. Potrivit criticilor respective, „ca urmare a resurselor şi mijloacelor de colectare şi diseminare a informaţie limitate, [ţările sărace] depind de marile agenţii internaţionale în privinţa informaţiei despre ele însele”7. Ceea ce în anii ’80 purta denumirea de „imperialism cultural”, astăzi se regăseşte sub conceptul de globalizare – inclusiv a conţinuturilor mediatice. Acest fenomen nu afectează doar ţările în tranziţie ale

159

Europei de Est, ci şi state puternice, precum Japonia. Deşi instituţiile de presă nipone beneficiază de reţele de corespondenţi impresionante (dublate de o logistică pe măsură), sunt dese cazurile în care, „dacă un corespondent de presă japonez [în străinătate] trimite în redacţia din Tokio un material pe care editorii îl găsesc a nu fi în totală concordanţă cu informaţiile primite de la vreuna dintre marile agenţii de presă vestice, atunci textul său poate fi modificat în conformitate cu ştirile agenţiei”8.

Poziţia dominantă a agenţiilor internaţionale de presă şi a canalelor de ştiri de tipul CNN şi BBC World este se datorează (şi) descreşterii sensibile a spaţiului de antenă acordat ştirilor externe, în primul rând de către posturile de televiziune americane. O statistică publicată în 1997 stabilea că, de la sfârşitul anilor ’70 şi până în 1995, timpul de emisie alocat ştirilor externe de reţelele de televiziune din Statele Unite a scăzut de la 45% la 13,5% din totalul emisiunilor transmise9. O explicaţie oferă un articol din The Economist, (2 iulie 1998), potrivit căruia „în prezent, lumea este un loc relativ liniştit”10. Mai mult, sfârşitul Războiului Rece a dus la abandonarea cadrului interpretativ („noi” versus „ei”) ce servea la încadrarea evenimentelor internaţionale – în special cele de tip conflictual, uşurând munca jurnaliştilor. Astfel, interesul faţă de ştirile externe a scăzut constant (inclusiv în cazul presei scrise11), ajungându-se la ignorarea unor situaţii în care un observator atent ar fi detectat, poate, germenii unor ameninţări viitoare. De exemplu, după retragerea Armatei Roşii din Afganistan, încheiată în februarie 1989, la Kabul nu a mai rămas decât un singur corespondent de presă pentru un post occidental – cel al BBC12. În pofida implicării masive a Statelor Unite în susţinerea luptei mujahhedin-ilor, mass-media americane nu au considerat util să menţină Afghanistanul pe lista locurilor de interes. Ulterior, după septembrie 2001, o parte a luptătorilor afghani, respectiv facţiunea islamistă radicală Taleban, va sfida America, solidarizându-se cu teroristul saudit Osama Bin Laden, pentru a sucomba apoi sub loviturile armate ale Washington-ului. Din această perspectivă, reflectarea în mass-media a implicării militare americane în Golful Persic va prilejui unui jurnalist american următoarea constatare:

„Adevărul este că mass-media din Statele Unite au lăsat America nepregătită pentru atacuri teroriste la fel de mult ca oricare general al Air Force sau birocrat al CIA. În timp ce aruncam bombe asupra Irakului timp de 10 ani – justificat sau nu – presa americană a neglijat să vorbească despre asta. Apoi, deodată, pe 11 septembrie 2001, ne-am dat seama că suntem în război, când, de fapt nu a trecut nici măcar o singură zi de la Războiul din Golf în care un avion american să nu fi fost măcar gata să lanseze o bombă sau o rachetă. Am fost permanent în război, însă mass-media nu s-au gândit că este destul de interesant să vorbească despre asta”13.

Aceste comentarii merită puse în relaţie cu cuvintele lui James B. Reston, considerat în Statele Unite drept cel mai bun corespondent de presă al cotidianului New York Times la Washington, (distins cu două premii Pulitzer, în anii ’60). Referindu-se la războiul din Vietnam şi la efectele acoperirii mediatice a acestuia în rândurile publicului american, Reston scria, în 1966: „Suntem destul de pricepuţi în a relata despre «evenimente», mai ales dacă sunt dramatice; suntem fascinaţi de evenimente dar nu şi de lucrurile care le provoacă. Trimitem 500 de corespondenţi de presă în Vietnam după izbucnirea războiului şi umplem primele pagini cu repor-tajele lor, ignorând în tot acest timp restul lumii, dar nu trimitem cinci reporteri la

160

faţa locului atunci când apare pericolul războiului; şi chiar dacă îi trimitem, ştirile lor vor fi minimalizate, de editori cât şi de oficialităţi (...).”14

Un abonament la una dintre agenţiile de imagini internaţionale asigură,

pentru un post de televiziune, un anume control asupra reprezentării actualităţii internaţionale. Câtă vreme redacţia respectivă se bazează pe o singură sursă de imagini (Internetul oferind o oarecare marjă de manevră privind informaţia brută), singura libertate pe de care dispun jurnaliştii este aceea de a selecta şi procesa/reasambla calupurile de imagini primite prin satelit, în acord cu strategia editorială a postului. Efectele acestor strategii editoriale se regăsesc în compoziţia jurnalelor de ştiri ale principalelor televiziuni comerciale din România. Iată o descriere plastică dar elocventă: „din păcate, ştirile româneşti au devenit o rugă în care zeii străini sunt invocaţi rar şi mai mult la mişto. Şi asta mai ales când e vorba de ştiri privind politica internă din ţările UE. Suntem cu un picior în Europa, mâine-poimâine vom face parte din aceeaşi superţară ciudată, vom fi un fel de moldoveni ai UE şi mulţi dintre noi habar n-au ce partid e la putere în Germania, de exemplu.”15

Oricât de îngroşate ar părea liniile tabloului sugerat mai sus, ele reflectă mai degrabă regula şi nu situaţii excepţionale. Şi asta deoarece, dincolo de condiţionările logistice, ştirile externe suferă de pe urma aceluiaşi standard de selecţie ca şi ştirile interne, respectiv capacitate de a crea audienţă pe una dintre coordonatele violenţă/conflict social, entertainment/sex, insolit/şocant. De exemplu, războiul se vinde16, televiziunea nu are apetit pentru ştirile bune, bătăliile sunt spectaculoase per se, mai ales imaginile tehnologiei militare în acţiune; pe de altă parte, războiul este un concept comprehensibil pentru orice audienţă, indiferent de locul unde se manifestă şi actorii implicaţi – Bosnia-Herţegovina-sârbi-croaţi-bosniaci sau Rwanda-tutsi-hutu. În plus, semnele fizice ale războiului – cadavrele, sângele, corpurile dezmembrate – se pretează la o întreagă serie de manipulări tehnice: cea mai cunoscută este digitizare, care reuşeşte mai degrabă nu să ascundă, ci să atragă atenţia asupra imaginilor oribile, şocante.

Aceleaşi tehnici sunt folosite pentru evidenţierea eroticului, respectiv tot prin digitizarea imaginii în punctele... esenţiale; de cele mai multe ori, în virtutea libertăţii de exprimare şi a constatării „s-a întâmplat la ei, nu la noi”, nimic nu acoperă, pe ecranul televizorului, sânul dezgolit de Janet Jackson pe scenă, în finala Super Bowl din 2004. Altfel spus, ştirile externe oferă televiziunilor posibilitatea să abordeze direct o serie de subiecte care, în contextul actualităţii interne, ar fi întâmpinat dificultăţi de ordin deontologic în a ajunge pe micul ecran – de la sex-shop-urile din Statele Unite şi scandalurile sexuale precum cel în care este implicat Michael Jackson la imaginile cu copii famelici, subnutriţi din Sudan (pentru a evita orice posibilă penalizare din partea CNA, jurnaliştii au început să ignore cu obstinaţie, la montaj, orice imagine în care sunt prezenţi copii; în cazul ştirilor externe, această interdicţie nu se aplică).

Cea de-a treia coordonată a sistemului de filtrare a subiectelor actualităţii internaţionale ţine de nevoia de insolit, şocant, proprie presei în general; „un preot muşcat de un câine nu este o ştire, un câine muşcat de un preot – iată o ştire!” este o deviză pe care televizualul o pune în practică zi de zi. Dacă la un capăt al scalei

161

seriozităţii subiectelor de ştiri externe se află informaţiile conflictuale – testarea de către India a unei noi rachete capabilă să poarte focoase nucleare, de exemplu – la cealaltă extremă vom avea subiectele soft - în cazul de faţă, o ştire despre „vacile sfinte” care circulă nestingherite prin oraşele indiene; în Brazilia, o revoltă într-o închisoare supra-aglomerată, încheiată cu morţi şi răniţi, completează, la distanţă de zile sau săptămâni, feeria carnavalului de la Rio etc. Imaginea despre lumea de dincolo de graniţă este înfăţişată, astfel, într-o perspectivă violent-derizorie, de-contextualizată şi, de multe ori, incompletă. Dată fiind rapiditatea succesiunii evenimentelor şi fluctuaţiile agendei internaţionale, aşa cum este ea prezentată de furnizorii de imagini, până şi conflictele – considerate drept subiecte „grele” – ajung să fie tratate superficial, aproximativ, ca nişte evenimente care apar din neant şi sfârşesc tot acolo. Telespectatorii văd, defilând pe micul ecran, „soldăţei de doar de zece centimetri care împuşcă alţi soldăţei de doar zece centimetri”17 pentru motive greu de înţeles, pentru că în cele 45 de secunde ale ştirii nu e loc decât de bilanţul morţilor şi de localizarea geografică şi politică a conflictului. A doua zi, un nou conflict, în alt loc de pe mapamond, este adus în casele telespectatorilor în aceeaşi manieră expeditivă, cinic-ignorantă.

Uneori, conflictele nici nu mai ajung pe ecran, sau ajung cu întârziere, pentru că televiziunile nu cred în acoperirea simultană a două evenimente ce se petrec în aceeaşi zonă geografică. În aprilie 1994, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii de la Geneva a încercat în zadar să convingă CNN că genocidul în plină desfăşurare în Rwanda merită atenţia cuvenită. „Da, au spus editorii – poveste un participant la discuţie – ştim despre Rwanda, dar toate echipele de filmare şi sistemele de transmisie prin satelit au fost trimise în Africa de Sud [pentru a relata despre inaugurarea lui Nelson Mandela ca preşedinte al Africii de Sud, „post-apartheid”, la 10 mai 1994, n.a.]. în acelaşi timp, editorii şi-au exprimat îndoiala privind posibilitatea prezentării simultane a două subiecte africane, deoarece asta ar putea confuza audienţa”.18

Nevoia de livrare rapidă, standardizată (toate ştirile au aceleaşi limite de timp, maxime şi minime) a informaţiei impune un limbaj special, puternic conotat, a cărui intenţie este să exprime mult în cuvinte puţine, făcând apel la informaţia pre-existentă în mintea telespectatorului. Termeni neologici precum „purificare etnică”, „război civil”, „grupare de gherilă”, „operaţiune militară” ş.a.m.d. se îmbină cu un limbaj voit simplist („a scoate din buzunar”, „a se îngrămădi la cozi”), croit din îmbinarea, pe de o parte, a ceea ce editorii consideră a fi capacitatea de înţelegere a „omului simplu” şi, pe de altă parte, din cuvinte cu mare putere de sugestie emo-ţională. Astfel, teroriştii nu mai „asasinează”, ci „omoară”, „cadavrele” sunt „corpuri neînsufleţite”, atentatele nu mai sunt „grave”, ci „sângeroase” sau „oribile” etc. Deşi scopul principal este amplificarea şocului emoţional indus privitorului, este uşor de sesizat influenţa limbajului simplist, popular, din ştirile interne. Aici, lucrurile sunt mult mai clare: telespectatorii nu mai sunt „invitaţi să viziteze expoziţia X”, ci chemaţi „să vină să vadă” respectiva expoziţie; oamenii nu mai „plătesc mai mult pentru...” ci „scot din buzunar mai mulţi bani”. Cuvinte precum mamifer, habitat, automobil, metropolă sau bancnote sunt evitate (ca de altfel, majoritatea neologis-melor) şi înlocuite cu elemente ale unui prezumtiv vocabular de bază al limbii române care, în opinia unor editori de ştiri de televiziune, redă mult mai bine vorbirea şi gândirea românului de astăzi: animal, sălaş, maşină, oraş mare, bani ş.a.m.d.

162

În aceste condiţii, nu e de mirare că expresii ce ţin de jargonul politico-diplo-matic ajung să fie contrase şi amendate, cu rezultate jenante, în virtutea dorinţei de simplificare la maximum a formei mesajului: cancelarul Germaniei devine prim-ministru sau chiar preşedinte (ori e încadrat, vag, în categoria „şefilor de stat”), teritoriile palestiniene Gaza şi Cisiordania sunt numite, simplu, „Palestina”, Bosnia-Herţegovina este doar „Bosnia”, iar miliţiile islamiste Taleban – „talibanii”.

Dacă în Statele Unite (şi, mai puţin, în Europa de Vest), spaţiul acordat

ştirilor externe a scăzut constant în ultimele trei decenii ale secolului al XX-lea, evoluţia audio-vizualului est-european pe ultima treime a acestui interval (între 1991 şi 2000) a înregistrat un curs complet diferit: acoperirea mediatică a actualităţii internaţionale a crescut, în termeni cantitativi, ca urmare a apariţiei şi impunerii pe piaţă a televiziunilor private. Din nefericire însă, această creştere cantitativă nu a fost însoţită şi de una calitativă: modelul însuşit şi promovat de cvasi-totalitatea posturilor de televiziune comerciale din Estul Europei s-a axat permanent pe ideea de spectacol – de la spectacolul ştirilor din realitate (ProTV) la realitatea ca spectacol (Prima TV şi show-ul Big Brother). În prezent, diagnosticul este pus chiar de un jurnalist: „ştirile [de televiziune] sunt divertisment... ştirile ţin loc de orice – avem aventuri, filme de groază, sex (...). Sunt toate de-a valma, mai puţin ştiri propriu-zise, investigaţii de impact (astea nu aduc audienţă)”.19

Paradoxal însă, eticheta de „corespondent de război” nu s-a devalorizat, cum am putea crede, ca urmare a dezinteresului faţă de actualitatea externă, inclusiv cea violentă. Jurnaliştii de televiziune, de la noi şi din ţările vecine, nu pregetă să speculeze ocaziile de a „ieşi peste hotare”, în ciuda a ceea ce, pentru profesioniştii din Vest, poate părea un mod cel puţin ciudat de a vizita o zonă de criză: transportul şi cazarea sunt sponsorizate de persoane private, lipsesc asigurările de viaţă şi experienţa în domeniu, iar asocierea deschisă cu contingentul militar naţional este considerată o foarte bună idee (atitudine care merge până la îmbrăcarea uniformei militare20) etc.

Din acest punct de vedere, criza ostaticilor români din Irak, respectiv răpirea celor doi jurnalişti ai Prima TV şi a reporterului României Libere, în primăvara anului 2005, ar trebui să ridice semne de întrebare mai ales în rândurile breslei. Dincolo de scenariile care încearcă să explice cât de reală a fost sau nu răpirea, câteva întrebări ar trebui să străbată toate redacţiile din România: câţi jurnalişti şi cameramani de televiziune sau reporteri de presă scrisă ar fi refuzat oferta unui sponsor care nu cerea, practic, nimic în schimbul sprijinului pentru o astfel de călătorie? Câţi dintre noi ar fi respins această „ocazie”? Şi câţi dintre cei care ar fi acceptat oferta ar fi ştiut, la momentul respectiv, mai multe despre Irak decât ştiau cei trei înainte să părăsească România şi ar fi putut explica, din perspectiva nevoii de informare a publicului, raţiunea unei astfel de călătorii?

Ar fi multe de spus în legătură cu modul în care sunt privite, în redacţiile de televiziune din Estul Europei, „excursiile” reporterilor în zone de conflict. Un corespondent de război austriac care a lucrat în Kosovo între 1998 şi 2000, mi-a declarat, la Priştina, că majoritatea colegilor săi cehi, maghiari, polonezi sau ruşi pe care i-a întâlnit în tot acest timp în teren erau, oficial, în concediu de odihnă şi plătiţi la bucată pentru corespondenţele lor, nu aveau asigurări de viaţă şi nici un

163

fel de experienţă sau pregătire specifică pentru a lucra în zone de conflict21. Cei mai mulţi activaseră în redacţiile de ştiri interne, ca reporteri specializaţi în crimă organizată, activitatea poliţiei sau a forţelor armate – ceea ce descrie cu destulă acurateţe şi situaţia din presa românească.

Însă lucrurile nu stau mai bine nici la case mai mari. Analiştii comunicării de masă folosesc încă de la începutul anilor ’90 termenul de „paraşutişti” (parachute journalism22) pentru a-i desemna pe jurnaliştii care sunt trimişi, cu maximă viteză, să transmită ştiri despre crizele şi conflictele declanşate în diverse colţuri ale lumii. „Corespondentul de război-vedetă, bine plătit, este «paraşutat» într-o zonă de conflict, pentru a oferi un flux constant de news-verité de la faţa locului”- scrie Susan Carruthers, o cercetătoare americană – dar, paradoxal, „reporterul, al cărui statut de «martor ocular» ar trebui să confere autoritate relatărilor – poate, uneori, să aibă doar o vagă idee despre ce se întâmplă în locul de unde transmite în direct. Uneori, textele sunt citite în casca din ureche, din studiourile de la Atlanta, New York sau Londra, pe baza ştirilor proaspete ale agenţiilor de presă (...) Consecinţele acestui sistem de «paraşutare» au fost deosebit de puternice în cazul Rwandei, unde lipsa de informaţii de context i-a determinat pe numeroşi reporteri să transmită materiale şablonarde, bazate pe noţiuni precum «război tribal» şi «ură ancestrală»”23.

Confruntaţi cu dificultatea şi chiar imposibilitatea înţelegerii, în termen de ore/zile, a cauzelor şi mecanismelor crizei despre care au fost trimişi să relateze, reporterii deveniţi corespondenţi de război rezistă cu greu tentaţiei de a trata subiectul ca pe o ştire internă – găsind elementele presupuse a trezi interesul publicului de acasă. Cel mai adesea, jurnaliştii se concentrează pe viaţa de zi cu zi a militarilor sau poliţiştilor din propria ţară, aflaţi în misiune în zona de criză - de exemplu, militarii români din Afghanistan, Irak, sau poliţiştii şi jandarmii trimişi în misiune sub egida ONU în Kosovo şi Bosnia-Herţegovina. Susan Carruthers afirmă că în acest mod, ştirile externe apar ca o extensie a celor interne: „reportajele televiziunilor americane transmise din Somalia s-au focalizat pe prezenţa militarilor SUA în regiune, în timp ce presa din Republica Irlanda s-a concentrat pe ştiri privind activiştii organizaţiilor umanitare irlandeze.”24

Am afirmat, la începutul acestui articol, că ştirile externe sunt, astăzi, prea

importante pentru a fi ignorate de televiziunile româneşti sau tratate, în continuare, prin prisma derizoriului şi a infotainment-ului. În decembrie 1997, cu doar patru ani înainte de 11 septembrie 2001, astfel de opinii era, şi ele, ignorate de comentatorii şi analiştii mass-media din Statele Unite. Mai mult, reputatul Samuel P. Huntington scria chiar, într-un articol publicat în prestigioasa revistă Foreign Affairs, că americanii trăiesc vremuri de relativă securitate şi, deci, pot delega profesioniştilor – analişti politici, diplomaţi – sarcina de a monitoriza evoluţiile zilnice din peisajul internaţional25. Politologul american afirma, totodată, că interesele unei naţiuni derivă din identitatea acesteia; dar, în lipsa unui inamic în raport cu care să-şi definească propria identitate [după prăbuşirea comunismului, n.a.], Statele Unite s-au mulţumit să-şi orienteze politica externă în funcţie de interese comerciale ori etnice. Soluţia oferită de Huntington era următoarea: în loc să-şi folosească resursele în slujba acestor scopuri secundare, America ar trebui să-şi reducă implicarea în afacerile internaţionale până când va apărea un nou inamic pe măsură sa...

164

Desigur, aşa cum evoluţia ulterioară a evenimentelor avea să demonstreze, inamicul exista deja, dar nu şi în mass-media. În august 1996, Osama Bin Laden lansa o „Declaraţie de război împotriva americanilor care ocupă Locurile Sfinte”, adresată musulmanilor din întreaga lume şi, în particular, celor din Peninsula Arabică: „ca urmare a dezechilibrului de putere dintre forţele noastre şi cele ale inamicului [american], trebuie adoptate modalităţi de luptă potrivite, cum ar fi utilizarea unor forţe reduse, mobile şi rapide, care să lucreze în deplin secret. Cu alte cuvinte, trebuie să iniţiem un război de gherilă (subl. G.S.) în care toţi fiii poporului să ia parte, nu doar forţele armate”26. Peste doar patru ani, tragedia provocată în Statele Unite de atacurile de la 11 septembrie va oferi un motiv serios pentru ca vorbele sauditului să înceapă să fie luate în seamă (şi) de mass-media de peste Atlantic27...

Păstrând proporţiile, instituţiile de presă din ţările est-europene nu pot

decât să înveţe din experienţa colegilor americani vizavi de actualitatea internaţională. În primul rând, nu ar mai trebui să fie acceptat argumentul potrivit cărora telespectatorii interesaţi în mod deosebit de ştiri de peste hotare pot schimba canalul pe CNN, BBC sau Euronews. Acei telespectatori reprezintă un grup restrâns, cu interese şi preocupări profesionale specifice. În al doilea rând, publicul larg nu trebuie să mai fie ţinut departe de probleme de fond şi dezbateri care animă actualitatea internaţională, substituite în prezent cu subiecte precum „urmăriri de hoţi pe autostrăzi americane”, „starul X s-a căsătorit pentru 24 de ore cu starul Y” sau „ce rochii au purtat vedetele invitate la ultimul festival internaţional de film”. Desigur, astfel de ştiri au un public al lor, însă realitatea prezentată în ele este mistificată prin omisiune. Un exemplu: la Festivalul de Film de la Cannes, în 2005, marele premiu a revenit unui documentar despre care publicul românesc a aflat, de la televizor, că este critic la adresa preşedintelui George W. Bush, dar nu şi că include o scurtă secvenţă în care România, ţară aliată Statelor Unite, este simbolic şi voit ironic reprezentată cu ajutorul imaginii unui vampir care se ridică din coşciug28...

NOTE 1. Comunicatul nr. 1 din 2 ianuarie 2005, disponibil la www.mapn.ro, consultat de

autor la 6 iunie 2005. 2. „Halal Internaţional”, în Cotidianul, 9 mai 2005, p. 24 3. Sursa: Ambasada SUA în România, „2003 Human Rights Report for Romania”,

publicat la 25 februarie 2004 (http://www.usembassy.ro/Documents/Hrr2003onRomania_En.htm) 4. Informaţiile sunt preluate din sondajul IMAS realizat în martie-mai 2004, la

comanda Consiliului Naţional al Audiovizualului („Utilizare, atitudini şi satisfacţii ale consu-matorilor de radio şi televiziune”, p. 7); documentul este disponibil la http://www.cna.ro, consultat de autor la 13 iulie 2005.

5. Op. cit., p. 76. 6. „Special Report: Europe Heals Old Divide Between Bulgaria and Romania”,

IWPR, BCR No 548, 23 martie 2005, autori: Albena Shkodrova şi Marian Chiriac, consultat de autor la www.iwpr.net: „When the media on either side wrote about the neighboring state, it was usually in negative terms, to describe their neighbour’s economic and political problems”.

165

7. MacBride, Sean, Many Voices, One World: Report by the International Commission for the Study of Communication Problems, Paris, UNESCO, p. 142.

8. Apud. Ulf Hannerz, Foreign News. Exploring the World of Foreign Correspondents, University of Chicago Press, Chicago şi Londra, 2004, p. 68.

9. Apud. James Hoge Jr., „Foreign news: who gives a damn?”, în Columbia Journalism Review, nov.-dec. 1997, Vol. 36, nr. 4.

10. Apud. Hannerz, op. cit., p. 25. 11. În 1997, unul dintre editorii prestigioasei reviste americane Newsweek declara că

orice număr al săptămânalului care pune pe copertă un subiect extern Statelor Unite antrenează o scădere cu 25 de procente a vânzărilor (Apud James Hoge jr., op. cit.)

12. George Surugiu, „Televiziunea şi terorismul. Lecţia Afganistanului”, ANI, Bucureşti, aprilie 2002 (volum colectiv).

13. Fragmentul este extras din articolul „In defense of Al-Jazeera. Attacking the messenger, and our message at the same time”, publicat la 18 oct. 2001 de Michael Moran, Senior Producer, MSNBC.com ; Michael Moran a fost, între 1993 si 1996, analistul pe probleme americane al BBC.

14. James B. Reston, „The press, the President, and foreign policy”, în Foreign Affairs, nr. 5, vol. 44, iulie 1966, p. 569.

15. „Halal Internaţional”, în Cotidianul, 9 mai 2005, p. 24. 16. Un remarcabil comentariu pe această temă este introducerea semnată de Susan L.

Caruthers la propriul voum, The Media at War, Palgrave, New York, 2000. 17. Daniel C. Hallin, în The ‘Uncensored’ War: The Media and Vietnam, Oxford

University Press, New York, 1989, p. 103. 18. Întâmplare relatată de Pierre Gassman, în „TV Without Government: The New

World Order?”, în Girardet, E., Bartoli, A. şi Carmel, J., (editori): Somalia, Rwanda and Beyond: The Role of International Media in Wars and Humanitarian Crises, Dublin: CROSSLINES Global Report şi The Italian Academy for Advanced Studies - Columbia University, 1995, p. 157.

19. Costi Rogozanu, „Ştirile sunt divertisment”, Evenimentul Zilei, nr. 3288, 18 februarie 2003.

20. În timpul Războiului din Golful Persic (1990-1991), numeroşi corespondenţi de presă străini au trezit nemulţumire în rândurile soldaţilor coaliţiei anti-irakiene prin apetenţa pentru „tunsori militare, plase de camuflaj pentru maşinile de teren şi uniforme militare occidentale” – apud. John Fialka, Hotel Warriors: Covering the Gulf, Woodrow Wilson Center, Washington D.C., 1991, p. 45-48.

21. Interviu acordat sub rezerva anonimatului, la 20 noiembrie 2004, la Priştina. 22. Mark Pedelty, War Stories: the Culture of Foreign Correspondents, Londra,

Routledge, 1995, p. 110. 23. Carruthers, op. cit., p. 204 şi 235. 24. Carruthers, op. cit., p. 234. 25. „The Erosion of American National Interests”, în Foreign Affairs, vol. 76, nr. 5,

sept.-oct. 1997. 26. Extras din textul declaraţiei, reprodusă în Rohan Gunaratna, Inside Al Qaeda.

Global Network of Terror”, Berkley Books, New York, 2003, p. 12. 27. Pentru o analiză aprofundată a acestui subiect, vezi şi George Surugiu, „Mass-

media americane înainte de 11 septembrie 2001”, în Jurnalism &Comunicare, anul II, nr. 1, 2003, pp. 33-36.

28. Este vorba de filmul Fahrenheit 9/11, semnat de Michael Moore ca regizor, scenarist şi producător; pelicula a primit, în 2004, Marele Premiu Palme d’Or la Cannes, eveniment care a fost amplu reflectat în jurnalele de ştiri ale televiziunilor centrale din România.

167

PRESA – SFERE DE INFLUENŢĂ ŞI ZONE DE INTERES

Asist. univ. Ruxandra Coman

ABSTRACT

From the beginning the press had its owen ways to “gain” friends – and enemies – and it tried all the time to impress, to allure the first ones to the final breath, and to turn the second ones into friends, or – if not, at least into silent, not protesting opponents.

The characteristic verb of the mass-media is “to influence“, because the press knows the best methods to exert different kinds of pressures. The press always had the flair to detect the most vulnerable zones that it could leave its mark on.

The press looks for raising the interest, it “creates“ this interest, moulds its shapes. The press lures psychological weakness in us, the emotional features of our identity – a new indentity comes in front: the popular identity of the target audience.

The influence and the interest reflects the possibility of the press to locate its successful areas.

Presa – o instanţă cu un ineluctabil drept la replică, într-o agora agrementată

cu farmecul unor participanţi aglutinaţi în, de-acum peiorativ unanim recunoscută, „societate de masă”. Societatea de masă, cu toate racilele ei: alienare, comportamente şi judecăţi imitative până la pierderea identităţi, comasarea idealurilor, cultura cu mutaţii axiologice, devenită „industrie culturală” nivelatoare de mentalităţi. La încercarea de a afla dacă presa este una din cauze sau un efect în acest conglomerat de transformări, snobismul unui ziarist cultivat ar contracara cu cinicul „Qui prodest ?”.

Însăşi raţiunea de a fi a presei este de a reafirma în termenii unei veridicităţi scriptice nedezminţite, coordonatele unei realităţi sondate şi verificate cu simţul responsabilităţii faţă de un cititor sau auditor căruia i se datorează probitate profesională la cel mai înalt nivel.

Încă la început de secol XVII, pe alte meleaguri, şi în zorii celui de-al XIX-lea veac la noi, presa punea în forma grafica – informa – ceea ce putea trezi interesul unui public, iniţial redus. Preţul, ce putea părea ridicat unora, al primelor foi ziaristice, analfabetismul, segregarea pe criterii de ierarhie socială – citeau elitele, dispunând de mai mult timp liber – şi a sexelor – femeile preferau romanţurile şi foiletoanele, lăsând lucrurile serioase, informările referitoare la starea sănătăţii economice, politice, culturale, a ţării, pe seama judecăţilor socotite mai pertinente ale bărbaţilor.

Presa părea că se află, iniţial, la periferia unei sfere de influenţă; nu atât comentator şi critic, mai degrabă observator şi expunător al faptelor aflate la îndemână, uşor depistabile. La noi, revista deschizătoare de drumuri în 1820 a lui Toader Racoce, „Khrestomaticul românescu”, va face rabat de la dezideratul actualităţii, plusând cu date de cultură generală din filosofie, istorie. Un an mai târziu, „Biblioteca românească” a lui Zaharia Karkaleki va oferi informaţii propriu-zise: noutăţi despre probleme semnalate în diverse sectoare: agricultură, educaţie – numărul de şcoli, în domeniul a ceea ce se va numi mai târziu „comunicare de

168

masă” – numărul de tipografii. Încercarea de reportaj din 1827 în care ziaristul descrie un bal bucureştean se înscrie în linia comuna a publicaţiilor de a oferi „alese lucruri şi întâmplări”. Simpla observare şi relatare obiectivă vor satisface din ce în ce mai puţin un public ale cărui cote de interes îşi vor ridica ştacheta, pretinzând spaţiului publicistic să devină arenă pentru confruntări între personalităţi de diverse formaţii culturale sau politice. Voturi şi tratative, reforme, probleme de cultură vor triumfa în pagini jurnalistice, iar în 1837, „Cantorul de avis şi comers” va debuta cu primele informaţii aparţinând aşa numitei viitoare prese de specialitate. Căutându-se încă de pe atunci strategii de atragere a publicului, ziariştii vor apela, inspirat, la xilografie, ce va susţine în minunata manieră simbiotică, textul.

Dacă, la început, presa se afla, tatonând terenul, la marginea unei simbolice sfere de influenţă, pe parcurs, şi-a acumulat destule rezerve de capital cultural, formându-şi specialişti, construind chiar un discurs publicistic, pentru a-şi permite să migreze pe linia de frontieră dintre diferite câmpuri – politice, sociale etc., arogându-şi drepturi de necontestat. Evoluţia până la definiţia celebră – „Presa – a patra putere”, a culminat cu statutul cuvântului publicistic de factor decizional, investit cu plenipotenţa făuritorului de coduri noi. Acest principiu activ al presei este relevat deplin în cadrul modelului de autonomie a presei, perspectiva din care spaţiul publicistic îşi exercită nu doar independenţa, ci şi autoritatea, prin vectori direcţionaţi abil spre toate celelalte câmpuri ale vieţii civice. Aici, influenţa presei asupra tuturor formelor de existenţă socială este maximizată prin gradul de implicare directă în viaţa publică. Presa denunţă nereguli în justiţie, fraude şi deturnări de fonduri, are disponibilitatea financiară şi etică de a investiga şi de a pune la stâlpul infamiei vinovaţii, doborând „capete încoronate” şi clătinând imperii. O presă funcţionând ca un mecanism dirijat spre un singur scop – revendicarea adevărului din subteranele celor care au ceva de ascuns.

De mult sunt apuse vremurile când jurnalistul doar înregistra şi prezenta ca atare noutatea, înnobilând un eveniment oarecare cu mult teoretizatele „calităţi ale ştirii” pe care Spencer Crump le edifica nuanţat în ale sale „Fundamente ale jurnalismului” – proximitatea, autoidentificarea, proeminenţa, consecinţele, dezastru şi progres, conflictul, interesul uman, actualitatea. Presa va căpăta valoare ideologică, chiar artistică, sugerând faptul că încearcă să străbată cu demnitate drumul sinuos spre vârful piramidei culturale în care s-a statornicit cu pretenţii de perenitate – cartea (de specialitate, beletristica).

Metodele de cercetare descriptive şi teoretizările interpretative au configurat strategii publicistice conforme cu timpurile istorice, cu regimurile politice, cu structurile sociale existente. Strategii – mai degrabă stratageme de supravieţuire, în perioadele autoritariste, dictatoriale: tactica struţului, cea a îngropării capului în nisip pentru a evita subiectele nevralgice, tactica bondarului în stupul de albine – mult zgomot pentru nimic, îndreptarea reflectorului spre evenimente şi personalităţi – fantoşa, pentru distrugerea atenţiei de la problemele cu adevărat importante. Influenţa presei asupra publicului era dictată de potentate prin sloganuri şi îndoctrinări, o influenţă nefastă, deşi, în minciuna zilnică, la un moment dat, coeficientul de credibilitate va tinde spre zero.

169

Instrument de luminare, capabil să scoată publicul din letargie şi de sub control, apt să producă mutaţii caracterologice precum marii învăţaţi cu discipolii lor, glasul presei, asimilat unui profetism periculos, a fost cooptat forţat de către autoritari în sistemul lor de guvernare. Acest glas destinat exprimării neîngrădite a fost denaturat şi obligat să se facă auzit că printr-o porta voce disponibilă în orice moment, pentru orice i se dictează, promovând simpatii de clan şi dezavuând opoziţii şarjante. Şi totuşi presa dorea să influenţeze cu adevărat opinia publică, în sensul dorit de unii ziarişti cu spiritul încă liber. Ei încercau să contracareze restricţiile de ordin financiar şi ideologic, impuse de potentaţi, prin perisabile luări de poziţie – nesocotirea cenzurii şi a dispoziţiilor oficiale, confirmând faptul că nici măcar controlul integral asupra sistemului mass-media „nu a condus niciodată şi nicăieri la stăpânirea totală a fluxurilor de mesaje puse în circulaţie de către presă”. Aceste răzvrătiri îi puteau costa pe „nesăbuiţi” nu doar o autorizaţie de practică, ci chiar integritatea corporală. Presa este sub directul control al Puterii (Llosa, în biografia literaturizată a dictatorului dominican Trujillo, scoate la iveală servilismul presei din anii ’30, când radioul oficial prezenta buletinul de ştiri matinal în funcţie de ora la care „Binefăcătorul „se trezea), influenţând publicul numai în măsura în care acesta mai este permisiv la pseudo-informaţia vehiculată în aceleaşi forme encomistice la adresa guvernanţilor. În regimuri de totalitarism venal, de opresivitate sistematică, de instituţionalizare vorace, insidioasă, presiunile exercitate asupra presei nu pot decât denatura scopurile sale originare, influenţa presei asupra maselor fiind de fapt o influenţă mistificată, a Puterii asupra guvernanţilor.

La extrema cealaltă se situează perioadele de parteneriat reciproc avantajos cu diferite sectoare ale vieţii publice – reclama, publicitatea implică totuşi, din nou, un grad de aservire; perioade de adevărată exercitare a profesiunii de jurnalist – momente de graţie, cu liberul arbitru pus în slujba libertăţii cuvântului, cu publicul ajuns dealer, co-interesat pe o piaţă a cererii şi ofertei informaţionale: totul poate fi cumpărat, numai să ştii cui să te adresezi, cât să oferi şi ce să ceri în schimb.

Pierre Bourdieu, în „Regulile artei”, vedea câmpul literar ca pe o lume distinctă, guvernată de legi proprii, instrumentate de specialişti cu chemare sau nu, într-o indicibilă despărţire de alte câmpuri – al puterii de stat, al economicului. Se poate vorbi deci şi de un câmp al jurnalismului, cu ale sale elemente relaţionate logic şi legic. Jurnalistul, tip special de emiţător, va influenţa receptorul – publicul, prin mesaje astfel construite încât să marcheze psihicul şi spiritul.

Sferele de influenţă ale presei au suferit şi ele simţitoare schimbări în decursul succesiunii de civilizaţii, cu variabilităţile lor de mentalitate şi comportament. Indiferent dacă este vorba de servituţi pentru beneficii de parvenitism în protipendada scrisului (jurnalişti de bonton prin saloanele aristocrate) sau de aservire la directive politice, la ofrande băneşti responsabile cu chestiuni mai pământeşti – tiraje, de exemplu, presa tot s-a străduit să creeze breşe în zidurile unor închisori simbolice, breşe prin care să elibereze intuiţii salvatoare, mesaje subliminale, premoniţii şi avertizări. Redactorii de ziar vor publica poezie avangardistă şi autorităţile Franţei din secolul al XIX-lea îi vor persecuta, dar faptul publicistic s-a produs deja, iar influenţa este cu atât mai notabil cu cât

170

consecinţele punitive au sporit gradul de interes pentru produsul tipărit. Cu atât mai mult a citit publicul literatura de avangardă, cu cât ziarelor li s-a interzis publicarea unei astfel de literaturi. Cu cât restricţiile, de orice tip, sunt mai opresive, cu atât presa va căuta modalităţi de renaştere, după încheierea unor astfel de perioade, influenţând publicul cu o şi mai mare forţă.

Viabilitatea presei este condiţionată de gradul de interes pe care îl suscită în rândurile publicului; un interes anterior schiţat în psihologia de masă, indus şi dirijat ulterior de către jurnalist, pe traiectorii fabricate cu minuţie. Acest interes, divizat de către Philippe Gaillard în interes direct, obiectiv, ce presupune declanşarea unei reacţii, ca răspuns la cele citite sau auzite în presă şi un interes intelectual, corelat cu acele calităţi ale informaţiei ce îi conferă statutul de ştire. Publicul este, prin natura lui, un conglomerat de mentalităţi şi preferinţe. De aceea au apărut politicile de target, în strânsă legătura cu jurnalismul intitulat „tematic” ce vizează, distinct şi punctual, clase sociale diferite cu expentantele lor culturale, categorii de vârste diferite interesate de domenii variate. Fidelitatea faţă de o anumită publicaţie, faţă de o anumită emisiune radio sau T.V. este asigurată din perspectiva unei imagini mozaicate a publicului, eterogen din punct de vedere social, intelectual, politic. „Ghidul presei româneşti” din 2005 nu ezită să ofere şi informaţii referitoare la profilul cititorului unui anumit ziar – sex, vârstă, educaţie.

Practica a constituit un background valoros pentru multiplele teoretizări referitoare la funcţia de culturalizare a presei – jurnalistul văzut ca făuritor de repere morale, culturale, cu ajutorul cărora publicul simte nevoia să-şi reevalueze propria imagine despre lume. Sarcina presei de a ridica nivelul intelectual al publicului a fost resimţită de jurnalistul primelor încercări ca o povară ce nu poate fi susţinută decât de oameni cu un grad de cultură peste medie ei înşişi nişte învăţaţi. La 1817, acelaşi neobosit în ale treburilor civice Teodor Racoce, pleda neşovăielnic pentru publicarea acelor „gazete sau înştiinţări de obşte” care sunt „organul tuturor bunelor învăţături, a înfrumuseţării limbilor şi a politurii neamurilor”. Presa devenea, încă de la începuturi, îndreptar şi îndrumar pe calea cultivării minţii, asumându-şi nu doar rolul de instanţă normativ – sentenţională în relaţia popor-guvernanţi.

I se reproşează astăzi presei că a cedat teren, din punct de vedere valoric, interesului de grad inferior al publicului pentru produse facile din aria divertismentului, în dauna culturalizării autentice. Sintagme şi etichetări cu evidente conotaţii peiorative – „cultura de masă”, „subcultura” înfierează tendinţa – reală de altfel – a presei de a face apel la o proporţie redusă din capacitatea intelectuală a unui public din ce în ce mai interesat de posibilitatea scutirii de efort neuronal. Interesul publicului pentru violenţă este alimentat de ştiri cu caracter delincvenţional; nu rareori acestea sunt percepute ca un divertisment – nu implică decât latura afectivă, pot fi uşor transferate în segmentul de film de acţiune de către un public pasivizat prin hiperbolizarea şi redundanţa mesajului. Este supralicitată dependenţa presei de tronsonul sau de public numai în virtutea gradului de interes suscitat. Într-adevăr, publicul-ţintă poate dicta direcţii în politica editorială, interesul său fiind suveran; la rândul lui jurnalistul, ar putea sabota inteligenţa

171

leneţă a unui public nepretenţios, încumetându-se la un stil mai elevat, la o informaţie mai puţin inutilă din sfera pierderii timpului cu bârfe mondene.

Presa e văzută acum şi ca un mijloc de aculturizare, particula privativa pendulând între „a-” şi „de-”, cu aceeaşi conotaţie negativă. Tocmai pentru că interesul publicului coincide cu nevoia sa de defulare, dar nu şi cu nevoia de valoare autentică, presa cedează aparent presiunilor unui public cantonat în obsesiile trivialului, violenţei, fitilului.

O cale de mijloc pare a fi întrezărită: acea „quality press” se adapă la izvoarele adevăratei culturi, promovând valoarea, iar mult hulita, dar şi mult citita „popular press” îşi asumă „ingratul” rol de a plăcea, cu riscul de a fi acuzată de neparticipare la creşterea intelectuală.

BIBLIOGRAFIE

Ghidul presei româneşti, Editura Fundaţiei E.L.I.T.A, Bucureşti, 2005. Călinescu George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura

Minerva, Bucureşti, 1982. Chişu Lucian, Introducere în mass-media, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2005. Coman Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 1999. Gaillard Philippe, Tehnica jurnalismului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 2000. Păunescu Andrei, Jurnalism tematic, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2005. Petcu Marian, Istoria presei române, Editura Tritonic, Bucureşti, 2002.

� ��

��

��

��

��

� �� !� � �� "�� #�$��%�&�� '��!� � �� %�� &� �� !� �� (�� (�� #�� &�� )(�� *+� ,)-�� (� �� .��*+/�� )0�� +�,)� ��&�� +/#�

��

��

�� !�� "��

#�� $�� "� �� %� �� &�� &�� $� �� '��

�� (�� )�� !�� &�� *�� +� �,��

!�� -�� .�� -�� /��

0��

��1

1�� !� ��"��!��!�#��$��"�

2�� 0�� 3�3�� 0�� 45�� (-��)�� 6�� 7�� 8� �� 8� �� &�� $�� 0�� -�� 9�� &��(��)��-�� /�� %�� 8� �� &� �� &�� %� �� 9�� 0��

�� :� ��

.�� (��)��;��<�!��=�>��9�� '� �� :� �� #�� '�� -�� $�� 8�� 8��&�� (��)�� (��)�� /��

-�� .� �/�� &��/�� -�� /�� (?�� @@@)� ��*��7�� 3�� 6��#�� &��?�� 3�� %�� !��*��6��!��

� ��2

?�� !�� ?�� !�� 2 �� #�� 2�� ?�� 3�� -�� 6��8�� -��

.��/��/�� 9�� 7�� (-��<� 2�� A��)�� ;�� (��)� �� 8� �� &�� $�(�� ;��?�� )�-�� (�� )� �� 8� �� '�� 8�� 8��

�B�� !� ��%��%!�� #��!�#��&��

9��1��1CBD�� 6� �� /��6��8�2��1CBD�1CBC��$�(%�� %�� /�� )�+��1CBC,��

�� 6�� E�� 2�� 6�� E��E�� 7��A�� * �-�?�� (��)��E��&��8�� 6� ��6�� 11� �� 1CBC� �� '��#� ��?��A��6��3��>�� 1D��1CBC��'��6� ��6�� E��&�� (��)��

0�� !�� (�� )��

��3

�� 0�� 2�� E��3��-��2��#��?�� !�� 6�� 3��>�� ;�� * ��#�#�?�� ?��?� �� 6� � �� !��?�� 3�� E��&��E��E��7��A�� *�?�F��?��G�� E��2��?��!�� 8��

�� E��2��(��)� �� (?�� )� �� /�� 6�� E�� 2�� &�� &�� &��/�� &�� 9�� ?�� $�(��6�� )�� ?�� A�� 0�� (�� )� � �� $� (0�� &�� 9��6�� /�� )��!�� $� (#�� 6�� &��H)�

E��2��(��)��E��&�� ?�� &��1C1B�� '�� ?�� E�� (?�� )�� &�� !�� (�� )��

('�� '�� #� ��)� ��'��E�� 6�� &�� 9�� 1CBD� �� '�� 6��3�� (�� )�� (�� &��0��H)��

� ��

�

��2��

�� 155�� 455��15�� -�� '��#� ��0�� ('�� )�� 1CC � �� ('��#� ��6��)��

%� �� /�� %�� '�� ?��G�� 1CBI$�(�� &�� /� �� /�� )��+�� J5,�

'�� /��

4��"��!��!�#��$��"��'��%�!�!�

!��

��4

��

'�� .��/�� -��

A�� $� �� -�� &��A�� -�� -�� (�� +��,:� �� )�� 2�� -�� (�� )�8��

-�� $� �� (��)��-�� /�� !�� &�� !� �� !��

%�� 0�� /�� (* ��)��*�� '��9��

� ��5

��

�� &�� -�� ?��?�� (�� )��

3�� 2�� $� �� 2�� !��(�� 8��8��&��)��

6�� &�� /�� ?�� &��-��

! � �� (!�� )� �� 0��"K#�� &�� 9��#��9�� *�� 0 �� A�� &�� #��

�#��$�3 ��H��*��$� +�� ,� ('��

� �� L)�0 ��$� #�� 8� �� 3�� H� #��

�� 0��%�� H� 3 �� &�� &�� H�

#��$�?�� *��*��$�-�� H��0 ��$�2�� L�+6�� ,�#��$�+�� ,�("��

��#�H�� #�H�� L��L��

��46

�� H�� &�� H�� H�� H�� -�� H��)�

*��$�+�� ,�(��#�� H��L��H�� H�� H��)�+�� ,��

#��$�+�� ,�(?�� H�� H��#�H�� H��)�+��,��*�� H�

*��$�?��H�? �� H�+��,�

0 ��$�+�� ,� !�� #��.� �� G��

#��$�+�� ,�2�� 0 ��H��0 ��$�+��,�G�� #��$�+��8�� ,�("��-��

�� H��)�"��

��(�/��)�� 9�� ( ��)��

�)0 �7��+��8��9��534�

%�� &�� -�� &��+��,��

� �4�

��+�� ,��%�� G�� /�� !�� (��)� �� %� ��

�� 0�� (�� )� �� '�� 2�� ! ��1C4D��"��M�� (6 �� )� ��7�*�M�� !�� /�� "��M�� (� ��)�� /�� /�� (�� )� �� &��/�� 0�� &�� E��

!�� 0�� /�� (�� )��

"� �� 6�� /�� -�� /��

-�� &��/��!�� $�� 9��

%�� %��

��4:

�� -�� 6�� -�� &��%� �� /�� 0��/��

G�� :�� -�� ?�� ?�9� �� (�� 8� �� )�� /�� '�� 6�� ( � )�� A��

.�� -�� >� �>�� 0�� &��

�� /�� :�� 0�� /�� /�� G�� /�� &�� /��

.�� #�� 9�� 45��6�� 6�� C5��45�8�J5��6�� &��6��(A��)� �� 6�� (3�� )�� C5��6�� 6�� C5� �� '�� #� �� 6�� 6�� 6��3��!��

� �4�

�� !�� (#�� H)��2�� (#�� H)��

��

!�� !�� 0�� "�� %�?��3��2��

�� '�� &�� &�� &�� &�� &�� &��

-�� !�� 14�45��

2�� "�� ?��0�� 0�� 3�3��?��0�� ?��3�� !�� &�� -�� -��2�� 0� �� ?�� 0�� $� ��

�J��%��%��%!��!�#��$��"(�

%� �� !��

�� (��)��0��

��41

0�� ?�� ?��9� �� (*��/�� *��)�� #�� !�� 2�� 2��

�� ?�� G�� !�� &��(�� )�� '��

�� <��

9�� 6��6��"��-��>�� 3��

1��('�� /�� :�� &� � �� )�

B�� ('�� :�� )�

4��('�� )��2�� N��$�(�� )� �� +�� 3��.��;��;�<�� /�� ,��

J�� ('�� )�� &�� 9��

�� (�� )��1CC5�� ("��)�� (�� )��'�� &�� &�� H�� H�� &��H�!�� &�� 6�� ?�� N� �� 0�� .��

� �42

*�� 2�� N�� /�� 6� �� 1CDC��-��/��

A� � �� /��$�� !�� -��

! �� /��#�� (?��*��)��3�� 3�� 3�� 2��3��G��L��/�� 9�� /�� 2�� 2��3�� (?�� 2��)� �� /��9�� (?��*��)�� 7��9� ��%�� &�� &�� %� ��*��

9�� (��)��A��N��>��%�� N��>��8��

'�� /�� &�� %� �� /�� &��0��$�� &�� /�� &��/�� &��/�� :��

��43

6�� %� �� ;� � A�� (A��

��)� �� 8� �� 8� �� !��>�� E�� !��

�

"�� '��0�� 6��6��

�� /�� (�� $�� )� %� �� #�� /�� $�(�/�� 8��6��6�� 8�� )��8��8��

6�� 6��6�� &�� $� (0��)� �� (?�� )� ��6��6�� &�� /��(0�� )� �� /�� 6�� 3�� 9�� '�� ?�� E�� 1C@D�� 2��&�� $� �� 2�� $�(?�� )� �� <�3�� !�� -��'��

� �4�

%�� /�� $�� (�� 6��8�� )�� 2�� &�� /��

! � �� -�� +� � �� $� �� ,�� (�� !�""��)� �� 1CCD�� &�� %��3��! �=�� (��)�� %� �� (��)� �� /�� &�� 0�� %� �� 8�� %�� !�""�� /�� 3��>��7��2��-<��' �� 3��>�� -��3��>�� (��)��

�;�� 7��

�%� �� /��

��

��44

�� %� �� !�� &�� A�� -��7��2��2��M��'��-��8�� $� �� <�� %�� E��!�� $�(-�� )��(�� !�� 0��)�� (E�� )�� ('�� )� �� (E�� )�� E��!�� /�� .��

-�� &��/�� (�� )��(��)��-�� &�� 6 �� 2�� A�� /�� /�� ?�� 7��=�<�� 3�� #�� &�� &��

'�� &� �� 0/�� &�� -�� &�� 2� �� !�� /�� 2�� /�� (�� )��"��M�� (6 �� )�� &�� #�� &��

�� /�� "��

� �45

�� 2��&��&�� 9�� %�� &� � �� &�� ! ��;��(E�� )�� .��&�� 9�� 0�� (�� )�� /�� &�� -�� *��2��

%� �� A�� -��(�� )��&�� #�� G�� %� (6��)� �� E�� !�� (G��)� �� -��!�� /�&��&��/�� -�� /�� +��,��

"�� &�� 9�� /�� *�� &�� 0�� #�� 0�� /�� 0�� (!��)�� (�� )�� (9�� )� �� -�� .� �� (3��)��E��!��(2��/��)��1C@D��0��%��&�� /�� (��)�� .� �� 8� �� /�� %� ��

��56

�� 0�� &� �� ! �>�� &��

�O��%!�� !�#��$��"�� %!��"� ��

%��1CO1�� 1CO1��'��#� ��6�� ?��>�'=��(2�� )��

�)0�� 7�� 7 ��+�� ;��%��9��521�

- �� < � � ��$��=��7��-� �� (�� -�� O5��

�� $�!��

�� /�� &��

E�� ?� �� F�� ?��2��!��E��?�� ?��-��2�� & ��

-�� 1CO5� �� 6��3��#��* ��<�3�� #��*��<��?��9��

-�� !��

� �5�

�� $� 9� ��6��E��E��2��?��!�� 7�� -��

�� &�� /�� "��

%� �� !�� /�� $��

%� �� 0�� (�� )�� (�� )�� (��)�� &�� /�� #�� (�� )�� (� � �� )�� &��

2�� /��0�� &��

0�� ( �� )�� #�� $��

�� 0�� -�� 9�� /��

'��8�� 8�� 8�� !�� '��

��5:

�� :� �� H� '�� 8� �� #�� J�O�� &��

�-� �� =��7��<��

�%� �� /��

�� 0�� !�� &�� %� ��

-�� /�� /�� &�� 8�� %� �� -�� 7�� ("��)��("��)�� 0�� #�� &��

'�� &�� (2�� )� ��

� �5�

?��?��>�� 45�� %�� 1COJ�� E��?�� !�� E�� #��* ��<�3�� 2�� ?��&�� %�� /�� 6�� #�� ?�� 1CDJ�� 6�� E�� ?�� /��6�� /��7�� *�� 2�� 6�� '�� -�� -�� ? �� 2�� '�� >�� &�� ?�� "��

�� 0��#��

�@��) ��*� ��+,�

.�� (#�� H)�� OD�� 15�� 2��6��4�6��'��!��

0��(#�� H)�� !�� 6�� 6�� -�� 7�� OD��/�� /�� %� �� E�� -�� 0��

��51

� �� /�� 0�� 2� �� %��&�� 3�� 0��"�� !��

#�� &�� .� �� &�� $�� $ � �� 2� �� 2��6��6�� % �� &��

�-�� -�� $� !��9��9�=��A��*��7�� 9�A��>�3��' �� *�� M�� 7�� -��>�� 2�� "��M�� ?� ��0�� !�� 2�� 2��-�� 3�� /�� E�� E�� /��"��3��G�� -�� 8�� (#�� H)��9��

� �� %�� %�� $�� %�� #� <�� 7�� "�� #�0�� >�� 7�� 7�� 7�� ?� � �� @�� ?�� >�� >��@� � ��?�� ?��>�� "�� >�?�� #� < �� ?��? �? �� 7�� >�� ? �� "� � �� "�� 7�� #��

� �52

#��'�� "�� (�A�� 0�� "�� ?�� 2�� E�� 2�� 6�� E�� '�� 2�� 6�� "�� 2��E��?�� (#�� H)��-��9�� !�� &��-�� "�� -�� 2�� -�� ?� ��-� ��6�/��!��

(#�� H)�� %�� !�� &�� &�� 4O5� �� &�� &��

2�� (#�� H)� �� ?��

-�� "�� A�� *�� 2�� -�>��7�� "��M��8�� 8�� ?� ��0�� #�� A�� !�� 3�� G�� -�� /��"��E��0��'�� 0��*��2��

-��

A�� 8��

��

��53

I��"!�� !� !��-�)��.��%�� %�$,�

%��B554�B55J��4O5�� .�� (2� �� )��

�� A�� '��8�6��-��A�� 8�26�P�0P��0Q."�8�3��

D�8�14��B55J��

)�%��"��

��/��6�� $�?� ��

6�� $�*��?��6��$�;��-��

-�� $�15R5B)��2� ��$�!�� -��

��

2��$� +��,�� H�� H�'�� H�G�� H�

2� ��$�9�� %�� #�� 2�� %�� $�

2��$� +��,�� H�?�� H�� H�

2� ��$�G�� % �� G�� 2�� &�� $�

.� � ��$�? �� &��

�� $��! �� H�.�� $�.��-�� $�! �� 7��

�� H�

2� ��$�G�� H�#��

� �5�

2��$� +��,�A�� #�� &�� H�G��

2� ��$�3��?�� &�� &�� G��&�� -��

2��$�+��,�7��H��3 �� $�7��

��'�� H�

2� ��$�G�� -�� ?��

2��$� �� 0�� H�G�� H�-�� G��

2� ��$�G�� '��

*��$�2�� &��#��

2� ��$�G�� &�� 6 �� $�

2��$� �� &�� E�� H��

2� ��$� G�� 2 ��

2��$� 7�� -��H�#�� H�-�� H�� &��

��54

�� &�� '�� H��

2� ��$� G�� 6 �� 9��

2��$� "�� 2� ��$�-��&�� 2��$� �� A��$�� ?�� .��

�� ? �� H��2��$�+��,�7��H��

S�-��

�� '�� A�� 0��

'�� &�� &�� 0�� !�� &��&�� 0 �� /�&�� &�� 2��&�� .�� <��

!��-��6��2�� '0�'6.9�6�-�"A"#�� (0�� %�� 0�� 8� �� L� 0��

� �55

� �� L�%� �� &�� H�� ! � �� H�-�� L�6�� '��6��! ��H�� H�

�**��0��

�� >� �� ?�� 7��554#��A�� 7�� #��

� �� #�� =�� $�� 5:5@�5�:�� >� � � �

��?�� 7��5��#�� =�� $$�� 5�:@�554�� >� � � �

��?�� 7��5��#��;�� 8��0��$�7��555#�<��;�� 8�� 7��:666#�<�>��A�� 8�� 7��5��#�8��B�� 8��0��:666�C��&�� 0�� !� �� 8��

0��$�7��555#�;�D��;��"��#��"��8��0�� 7��5�2#�;� �� $� �� 8��0��$�7��:666#�0��=��8��; �� 7��5��#��=��;�� 8�� 7��5�:#��

��

�:66

�

201

DE LA COTITURA LINGVISTICĂ LA COTITURA

COMUNICATIVĂ

Doina Rizea

ABSTRACT

The “turn of communication” goes in parallel with the “linguistic turn” and both are related to technical aspects, as modalities of relating words, or the Word, infinitely divided, and they both have their limits, that is, paradigms and their possibilities of attaining perfection, thus of opening to art. Philosophy cannot do without any of these, but both are just tools for construction.

From a philosophical perspective going beyond the “linguistic turn” implies several new theoretical perspectives on the interpretation of the influence of the linguistics, in communication, on the individuals, society and culture, moving beyond a theory of mere transitions produced in human communication.

Lingvistica este, faţă de filologie, ca o tehnică faţă de o ştiinţă, dar o tehnică

foarte avansată ce beneficiază, la rândul ei, de aportul mai multor tehnici. Într-adevăr, pe când filologia are în centrul atenţiei cuvântul, s-au putea spune chiar cu majusculă: Cuvântul, lingvistica se ocupă de limbaj, adică de cuvântul căzut, aplatizat între fiinţe, cuvântul folosit şi folositor. Declinările, conjugările, cazurile, modurile sunt în general cărările pe care umblă lingvistica. Ea ştie din principiu că limba este împărţită în două domenii esenţiale, verbul şi numele (Aristotel spunea că pentru a-şi construi sistemul filosofic şi a-l comunica are nevoie numai de verb şi nume, celelalte părţi de vorbire fiind deductibile din acestea) – şi le urmăreşte pe acestea în toate amănuntele. Formele pe care le ia numele sunt, cu toate căderi – după cum arată şi denumirile lor. Astfel, numele se declină, iar latineşte asta înseamnă că el „coboară o scară” (de la clina,-ae – scară, înclinare). Mai mult, numele în timpul declinării are cazuri, iar în latineşte casus,-us înseamnă chiar cădere. Numele sau substantivul are, în cursul coborârii sau declinării, cazurile oblice – care sunt dativul (de la a da) şi genitivul (de la gen, naştere), apoi are cazul drept care este acuzativul – iar acestora li se adaugă ablativul, cazul sau căderea adăugat (ă). Declinarea este o cădere în propriu a Cuvântului din înaltul cerului între oameni – iar aici căderea devine strecurare, îşi găseşte direcţii în relaţie cu uzul limbii, direcţii prin zona ce se cheamă comunicare.

Cât despre verb, el are „diateze”, adică aşezări, poziţionări în relaţie cu subiectul (de la greceştile dia – prin, şi tithemi, a aşeza, a pune), apoi are conjugări) de la latineştile con – cu, împreună cu, şi jugum,-i, jug) – deci nu este, nici el, cuvântul pur, Cuvântul, ci o relaţie, o funcţie a cuvântului în acelaşi folositor limbaj. Denumirile sunt greceşti sau latineşti (după cum le-a îngheţat tradiţia gramaticală în cuvinte sau expresii) – dar exprimă foarte limpede caracterul tehnic al lingvisticii, adică vorbele în cădere şi relaţie pe care le urmăreşte aceasta, în paradigme aşadar. Toate formele posibile pe care le ia un cuvânt în cadrul flexiunii denumesc paradigma acelui cuvânt., după cum se ştie. Dacă ne referim la

202

limbile vii – de pildă la limba română – observăm că paradigmele nu mai sunt reţete sigure. Un substantiv grecesc, de pildă, poate avea numai formele cazurilor limbii greceşti (la singular şi la plural). În româneşte, însă, există mai multe variante, putem spune la genitiv-dativ singular, de pildă, şi femeii dar şi femeiei, şi peşterii dar şi peşterei etc. Există, apoi, plurale duble (ochi, ochiuri; roate, roţi etc.). Limba literară începe să fie din ce în ce mai îngăduitoare cu aceste forme, astfel că avem de-a face cu paradigme laxe, flexibile, lărgite sau oricum le-am zice. Filosofia n-ar accepta aşa ceva – mai ales din punctul de vedere al eticii…

Se poate vorbi, astfel, de o cotitură a cuvântului în lingvistică – în măsura în care urmărim căderile în general: un buchet de căderi sau coborâri defineşte din punct de vedere filosofic o atitudine faţă de Cuvânt – dar ca buchet în sine se alcătuieşte din atitudini ale cuvintelor – sau ale Cuvântului multiplicat ori mărunţit – între ele ori între ele şi alte situaţii. (Asta, desigur, în măsura în care mai există alte situaţii în afară de Cuvânt: omul însuşi, ca fiinţă, nu este decât cuvânt – dar ca relaţie este participant la alte situaţii, la altceva).

Se poate vorbi, în egală măsură oarecum (oricum, într-o măsură asemănătoare), de o cotitură a Cuvântului în comunicare. Ceea ce este, în comunicare, lingvistică propriu-zisă nu ne interesează, dar să urmărim ceea ce este relaţie. În acest sens, comunicarea este arta de a armoniza, de a păstra relaţia în dialog adică în sine însăşi ca relaţie. O artă ce se bazează pe o tehnică, e drept – pentru că şi comunicarea este tot o tehnică, precum este şi lingvistica, şi la fel de perfectibilă ca aceasta – dar, întrucât ţine de fineţuri, o artă totuşi. Cuvântul nu are nevoie de emiţător – receptor – canal etc., acestea sunt „ustensilele” comunicării, sunt, într-un fel, cazurile şi modurile comunicării, adică alunecările ei din înalt şi strecurările ei între şi printre oameni.

Dacă ar fi să analizăm planurile geometrice ale comunicării, vom sesiza repede că avem de-a face cu perechi de direcţii. Astfel, pe linia sus-jos există o cădere dreaptă, strict verticală – şi o cădere în mii de planuri oblice Există un Cobori în jos, luceafăr bând (Eminescu), o râpă a Cuvântului către lume – dar şi un Se cobor la vale (Mioriţa; sau, rămânând în Luceafărul, un Alunecând pe-o rază), un plan înclinat. De obicei verticala absolută este a zeului, pe când valea, coasta – sunt ale tatălui, părintelui, fratelui mai mare. Relaţia este, însă, şi orizontală. „de la om la om” cum s-ar putea zice – dar o orizontalitate absolută nu poate să garanteze în nici o situaţie, ar fi ca şi când comunicarea se dispensează de cuvânt, de gesturi, de limbajul trupului etc. Şansa unei asemenea orizontalităţi ar putea-o avea iubirea, mai ales între sexe diferite; oricum, însă, este vorba de un akme (culme), de un instantaneu, de clipă – nu de durată. Marea variaţie pe orizontală a comunicării face ca relaţia să se interrelaţioneze continuu şi să avem, de fapt, o adevărată ţesătură comunicaţională. În sens invers, de sus în jos, sensul verticalităţii nu mai poate fi atins. În orice rugă către zeu, oricât de adânc mistică, fiinţa umană, Cuvântul aşadar, nu poate sări drept în sus, are nevoie de o înclinaţie, de un unghi de ascensiune.

Cotitura comunicaţiei este, aşadar, paralelă cu cea lingvistică, amândouă ţin de tehnică, sunt modalităţi de relaţionare a cuvintelor sau a Cuvântului divizat în infinit, au limite adică paradigme şi posibilităţi de perfecţionare, deci deschidere

203

către artă. Filosofia nu se poate dispensa de nici una dintre ele – dar amândouă îi sunt numai unelte pentru construcţie.

Sub aspectul filosofic, trecerea de la cotitura lingvistică are în vedere câteva perspective teoretice noi despre interpretarea influenţei lingvistice a comunicării asupra indivizilor, societăţii şi culturii, plecând de la o teorie a tranziţiilor produse în comunicarea umană.

Oare ce se întâmplă cu oamenii atunci când se introduc forme de comunicare complet noi ? Cum se antrenează sistemele sociale în acest proces de trecere? Evidenţiat în acest sens este rolul comunicării de masă în cadrul procesului de durată al socializării, ca performanţă a lingvisticii şi a comunicării.

De la Platon şi până în prezent, filosofi, teoreticieni şi cercetători din diferite domenii au investigat probleme ca natura realităţii, modul în care se poate cunoaşte acea realitate şi măsura în care concepţiile noastre subiective despre lumea obiectivă ne influenţează comportamentul.

Pentru studierea dezvoltării umane trebuie să definim o serie de „epoci” în care înaintaşii noştri au înregistrat progrese în încercarea de a schimba, înregistra şi recupera informaţia. Din punct de vedere al epocilor de comunicare din ce în ce mai sofisticate, dezvoltarea omenirii a depins mai mult de măiestria sistemelor de comunicare decât de materialele pe care le foloseau pentru a construi unelte. Condiţia culturală umană a fost din totdeauna greu de realizat şi este destul de dificilă reconstituirea modalităţii prin care oamenii comunicau şi ce însemna aceasta pentru modul lor de viaţă.

Cu toate acestea, stăpânirea sistemelor de comunicare, schimbul şi transmiterea informaţiilor reprezintă punctele de răscruce în istoria şi chiar preistoria umană. O primă etapă a fost, se pare, epoca semnelor şi semnalelor care a început foarte devreme în evoluţia vieţii pre-hominide şi proto-umane. Fiinţele preumane comunicau la fel ca celelalte mamifere. Reacţiile moştenite sau instinctuale jucau un rol semnificativ într-o astfel de comunicare iar compor-tamentul de comunicare învăţat era minim reprezentat.

Milioane şi milioane de ani a trebuit să treacă pentru a putea fi posibilă adoptarea câtorva gesturi standardizate. Când spunem asta ne gândim la gesturi învăţate şi transmise, cum sunt sunetele, şi alte semnale care au putut fi folosite de generaţiile următoare, necesare unei vieţii sociale. Dar aceasta nu era vorbire, erau urlete, ţipete şi gesturi care semnalizau pericolul, prezenţa hranei şi alte semnale necesare unei comunicări.

O schimbare radicală s-a produs în epoca următoare, epoca vorbirii şi a limbajului care a început destul de târziu, în urmă cu aproximativ 35.000 de ani. Mai există, însă, societăţi analfabete care rămân în tradiţia orală. Evident că toţi oamenii trăiesc astăzi într-o societate orală, dar cei mai mulţi au depăşit limitările acestei etape adăugând scrisul, tipăritul şi mass-media moderne. In timp ritmul s-a accelera. Astfel, în urmă cu numai 5000 de ani, fiinţele umane au traversat epoca scrisului. Aici, cea mai timpurie tranziţie a avut loc între sumerieni şi egipteni în vechea Semilună Fertilă, unde astăzi sunt unele părţi din Turcia, Irak, Iran şi Egipt. Chinezii şi mayaşii au dezvoltat scrisul în mod independent.

204

În epoca tiparului s-a intrat mult mai târziu, la 1453, în oraşul Mainz, cu doar câteva decenii înaintea călătoriei lui Columb. Foarte rapid tehnica a fost răspândită şi în Europa.

Anul 1453 înseamnă şi căderea Bizanţului: la 10 mai în acest an armata lui Mahomed Cuceritorul pătrundea prin zidurile sparte în capitala Imperiului Roman de Răsărit începând înstăpânirea Semilunei peste aceste locuri încărcate de istorie şi cultură. Primele bogăţii ale Bizanţului salvate de furia armatei de ocupaţiei au fost manuscrisele din numeroasele lui biblioteci. Încărcate pe corăbii în grabă împreună cu bibliotecarii lor, a cestea au trecut marea şi s-au oprit la Veneţia unde în numai câţiva ani invenţia lui Gutenberg a devenit foarte folositoare datorită tipografului Aldo Manutius. Acesta a preluat zestrea Bizanţului şi a început tipărirea ei. Astfel, manuscrisele – aflate, multe dintre ele, în câte un singur exemplar – au fost salvate de la pieire, iar multiplicarea cărţilor prin tipar a asigurat răspândirea lor. Epoca Gutenberg – sau „Galaxia Gutenberg” cum i s-a mai zis – cunoaşte o înflorire foarte rapidă, comparabilă cu cea a computerelor moderne. Amintim că doar în 30 de ani de la descoperirea tiparului s-au forjat principalele tipuri şi caractere de litere care se folosesc şi astăzi – şi s-au ridicat marile centre tipografice ale cărţii din Europa; Venezia, Paris, Amsterdam, Londra, Berlin etc. În ţara noastră tiparul pătrunde pe lângă mănăstiri şi prima carte tipărită este semnalată la 1504.

Tiparul este o unealtă iar tipărirea este o tehnică ce foloseşte din plin lingvistica şi comunicarea. Practic, acum se formează o armată întreagă de editori de texte care vor avea de pus la punct enorm de multe chestiuni ce ţin de textul ca text lingvistic. Ei sunt marii grămătici, aceia care despart scrierea continuă a manuscriselor antice în scriere fragmentată în cuvinte, aşa cum se cunoaşte astăzi. Pe de altă parte, ei beneficiază de aportul marilor artişti care studiază literele căutând să le facă tot mai atractive, mai „frumoase” (se ştie că un set de litere a fost elaborat cu multă artă de către Michelangelo însuşi) – dar şi aşezarea în pagină, şi grafica de carte – chestiuni care ţin de comunicare, întrucât caută să atragă cititori, să ridice valenţele interne ale textului către atenţia comună.

La începutul secolului XX s-a intrat în epoca mijloacelor comunicării de masă, o dată cu apariţia dispozitivelor electrice, cum este telegraful, telefonul. Începe ceea ce s-a numit „Galaxia Marconi”, adică primatul cuvântului vorbit, rostit, faţă de cel tipărit. Radioul a fascinat într-atâta omenirea încât s-a crezut că el poate suplini cartea. Dilema s-a adâncit şi este vie şi astăzi, când împotriva cărţii se ridică, iată, calculatorul cu infinitele lui posibilităţi tehnice şi artistice. Nu trebuie creată, însă, o falsă dilemă. Cartea e carte – iar scrisul e scris. Indiferent dacă piere sau nu cartea ca obiect – scrisul ca îndeletnicire umană rămâne.

Destul de nepregătită, omenirea a intrat recent în epoca de comunicare computerizată. Nu se prea ştie ce înseamnă această epocă computerizată dar computerele ne transformă deja într-o societate a informaţiilor. Această tehnică va modifica practic toate procesele de comunicare de masă în anii ce vor urma.

După cum se poate observa studiind mai amănunţit fiecare epocă în parte, activităţile zilnice ale oamenilor de-a lungul timpului au fost puternic influenţate de sistemele de comunicare existenţa lor.

205

Documente

PROPAGANDA PRIN TEATRU∗

Constantin Noica

Sunt oameni care cred că propaganda se face prin idei. Dar nu: ideile pure şi

simple nu se propagă. Se propagă o credinţă. Se propagă focul. Un pompier ştie, poate, mai multe despre esenţa propagandei decât un misionar care nu crede în nimic.

Căci acţiunea de-a propaga ceva – o spune mi se pare, chiar cuvântul – e acţiunea de-a influenţa din aproape în aproape; de a-ţi cuceri aproapele. Cum ai să poţi transmite o flacără pe care nu o ai? Numai marii credincioşi au putut fi mari propagandişti.

Cât despre idei, acele idei care n-au rădăcini în suflete ci răsar numai din minţi, ele nu pot, prin ele înşile, converti cu-adevărat. Esenţialul credinţei e să rămână.

E curios de spus, dar tocmai ceea ce rămâne la oameni are obiceiul să se transmită şi altora. Când cineva scrie un roman, spre a dovedi şi răspândi anumite idei, când aşa, dar scrie un roman cu teză, nu convinge aproape pe nimeni. când însă scrie un roman pur şi simplu, adică o operă de mare credinţă o închinare înaintea frumosului, atunci are sorţi să convertească. Şi nu e la fel şi cu teatrul? În cartea d-sale de curând apărută, în „Aspecte din teatrul contemporan”, doamna Alice Voinescu descrie cu o splendidă adâncime, ce convingător e pentru drepturile tinereţii teatrul lui Wedekind, atunci când e doar teatru, şi cât de searbăd devine el atunci când are „idei” şi teze despre aceiaşi tinereţe.

Dar există un faliment fără pereche al propagandei prin idei: feminismul. Câteva suflete generoase de ambele sexe au întreprins în vremea noastră, a dovedi – prin idei fireşte – că femeia este egală bărbatului. Au reuşit? – Citiţi însă orice mare carte a dragostei (această întreprindere esenţial feminină, dragostea) şi veţi vedea bine câtă adâncime, câtă inteligenţă, câtă putere sunt în sufletul unei femei. Pe lângă Julieta lui Shakespeare, fata aceea de 14 ani care simte exprimă şi hotărăşte totul, – Romeo pare niţel caraghios: se suie pe scară şi coboară de pe scară, se bate în duel şi nu se bate, a iubit înainte şi, dacă supravieţuia incidentului ar mai fi iubit. Nici o operă feministă nu m-a convins că femeia este egalul bărbatului. Romeo şi Julieta (sau scrisorile Heloïsèi către Abelard!) m-au convins că e superioară lui.

∗ Articol apărut în Almanahul Teatrului Românesc, 1943, p. 219-220 şi nerepublicat

până acum.

206

Aşa dar propaganda e o chestie de adevăr şi nu o chestie de zgomot. E o chestie de a fi şi nu de a spune. Acum, e adevărat, propaganda din ziua de azi se face cu multe, multe vorbe şi uneori nu tocmai cu puţin zgomot. Dar asta nu trebuie să supere: e poate un exces, în marginea unui fenomen adesea îndreptăţit. Căci timpul nostru crede cu adevărat, câteodată; are cu adevărat ce propaga câteodată. Vă amintiţi unde s-a simţit întâi nevoia propagandei? La câteva popoare tinere (doar tinereţea propagă; bătrâneţea predă), înăuntrul cărora minoritatea şi-a simţit îndemnul să aducă o schimbare în valorile, în ordinea şi chiar în tipul de om al societăţii. Acele minorităţi aveau o credinţă: restul societăţii avea doar rămăşiţe de credinţe. Dar o credinţă vie iradiază – în artă, în viaţă, în cuvânt. Propaganda e pur şi simplu încercarea de-a organiza un asemenea proces de iradiere.

În lupta aceasta de-a întinde peste sufletele oamenilor flacăra unei credinţe – despre Dumnezeu, despre moarte sau despre neamul tău – teatrul atâta tot aşteaptă; să-i dai un lucru viu, pe care el să-l transmită nemijlocit de viu. Îi dai un gest, el nu-l transmite ca descriere literară, ci tot ca gest. Îi trece o durere, el nu cunoaşte semnul de exclamaţie; ci ţipătul. De aceea teatrul are mai puţin decât orice nevoie de idei – cât de adevăr. Nu de adevăruri şi de adevăr. Ceea ce este cu-adevărat – şi este acolo, pe scenă după puterea pe care-o ai să pui viaţă pe scenă – trece nemijlocit în tine. Vine de aproape de tot, ca focul vecinului. E o problemă de vecinătate. Şi după cum asculţi câteodată de sfatul acela – „cumpără-ţi întâi vecinii şi abia apoi casa” – teatrul vine să-ţi dea şi el un sfat: alege-ţi întâi spectacolul şi abia apoi trăieşte-ţi viaţa.

În fapt toţi facem aşa: trăim ca după un spectacol lăuntric. Şi se numeşte „propagandă prin teatru” acţiunea de-a schimba în ultimul moment programul, scoţând de pe afiş spectacolul capricios şi lăuntric!

207

Recenzii şi note

Ilie Rad, SCHIMBĂRI ÎN EUROPA, SCHIMBĂRI ÎN MASS-MEDIA

Realizat ca rezultat al unei sesiuni de comunicări ştiinţifice desfăşurate la

Cluj în anul 2003, în cadrul Simpozionului naţional de jurnalism, volumul de studii, coordonat de profesorul Ilie Rad şi publicat în colecţia Paradigme a editurii clujene Limes, este consacrat unor fenomene care caracterizează transformările actuale din universul mass-media din România în ultimul deceniu al secolului XX şi la începutul secolului XXI. Coordonatorul îşi expune intenţiile în prefaţă şi arată că volumul „introduce în circuitul ştiinţific naţional studii cu profil jurnalistic extrem de diversificat”. Contribuţiile reunite în sumar, semnate de „formatori în jurnalism la mai multe facultăţi din ţară”, sunt reprezentative pentru varietatea şi nivelul preocupărilor şi „noul stadiu la care a ajuns învăţământul cu profil jurnalistic în România”.

În cele peste 300 de pagini ale cărţii studiile sunt grupate în mai multe secţiuni: Radiografii, Jurnalism TV, Jurnalism on-line, Aspectele învăţământului jurnalistic românesc, Dezbateri legislative şi Varia. Unele probleme abordate de autori sunt de interes local sau specializate (Multiculturalismul Dobrogei prin vizorul presei de expresie etnică, de Aurelia Lăpuşan, Reviste de teatru din Transilvania, de Mircea Popa, Presa maghiară din România după 1989, de Szabo Zsolt ş.a.). Altele acoperă o arie largă de interes (Presa din România: tranziţie sau schimbare, de Rodica Pascu, Greşeli de limbă în presa contemporană, de Mihaela Mureşan, Discursul jurnalistic postrevoluţionar, de Claudia Talaşman ş.a.)

Studiile abordează aspecte puţin cunoscute, fiind foarte noi – îndeosebi în domeniul presei on-line, aflată la începutul unei dezvăluiri foarte promiţătoare, chestiuni legate de deontologia şi legislaţia presei, probleme privitoare la teoria comunicării şi dileme referitoare la specificul şi tendinţa, cerinţele şi lacunele formării jurnaliştilor la nivel universitar. Fiecare studiu propune informaţii noi, ridică întrebări, semnalează sau analizează fenomene interesante, iar ansamblul, în pofida varietăţii, generează o imagine coerentă. Iniţiativa realizării volumului şi calitatea contribuţiilor sunt remarcabile, în volumul este foarte util pentru orice bibliotecă a oricărei facultăţi de profil.

Sultana Craia

208

Bernard Dagenois, PROFESIA DE RELAŢIONIST

Pornind de la întrebarea legitimă, pentru un masterand la Comunicare şi

Relaţii Publice, ce înseamnă să fii specialist în relaţii publice? am ajuns la cartea canadianului Bernand Dagenais care îşi propune ca această lucrare să fie, pentru un student, „o reflecţie asupra a ceea ce înseamnă această meserie şi o expunere a ceea ce ar trebui să fie”.

De altfel cartea nu este dedicată numai studenţilor ci oricui este interesat să facă cunoştinţă cu profesia de relaţionist – aşa cum este ea văzută de un specialist cu o experienţă bogată (Bernand Dagenais este profesor de Relaţii Publice în cadrul Departamentului de informare şi comunicare al Universităţii Laval şi a practicat meseria de comunicator vreme de douăzeci de ani în următoarele ipostaze: jurnalist, agent de informare, consilier de presă şi director de comunicare în diverse ministere din guvernul regiunii Quebec).

Sunt multe întrebări care ne asaltează când încercăm să descoperim secretele unei meserii relativ noi în lume şi aflată la vârsta adolescenţei în România. Ce înseamnă PR? PR este publicitate mascată? Dar oare, dacă am făcut o facultate de jurnalism mai pot face PR? Dar dacă am făcut o facultate de chimie? Dar DACĂ...?

La aceste tipuri de întrebări ar vrea autorul să răspundă în această lucrare. Cum este împărţită? Cuprinsul ne poate specia puţin prin structura sa

stufoasă, însă citind cu atenţie titlurile capitolelor şi subcapitolelor constatăm o rigoare şi o structurare atentă a modului în care subiectul va fi tratat. Astfel discursul feste împărţit în şase capitole fiecare subsumându-se ideii de a clarifica problemele legate de : ce înseamnă profesia de relaţionist, ce este în fapt această profesie, cine poate practica această meserie, cum se formează un specialist în PR, care sunt ramificaţiile muncii de relaţionist, care este imaginea relaţionistului şi care este viitorul acestei profesii.

Discursul adoptat este de tip întrebare-răspuns, iar experienţa practică a autorului de a mânui cuvintele este evidentă în maniera subtilă prin care cu fiecare ocazie creată aduce câte un elogiu acestei meserii. Şi totuşi nu ne putem reţine în a observa o tendinţă oarecum bizară a autorului de a-şi baza discursul pe o comparaţie între munca jurnalistului şi cea a relaţionistului. Bizareria constă în faptul că în ciuda afirmaţiilor conform cărora cele două meserii de bazează una pe cealaltă pentru a exista, munca specialistului în PR este una nobilă, axată pe ideea de adevăr, susţinută de certitudinile metodelor ştiinţifice de cercetare folosite spre deosebire de munca jurnalistului poziţionat în ipostaza unui personaj oarecum dubios marcat de nimicnicia statutului său de retransmiţător al ştirilor create de colegul său relaţionist. Atenţia asupra acestui fapt ne este atrasă oarecum de la începutul lecturii când autorul asertează: „Relaţioniştii trăiesc în strânsă legătură cu jurnaliştii pe care nu îi au întotdeauna la inimă”. (pag.13) Sau „... el (relaţionistul

209

n.a.) este în întregime responsabil, putând fi tras la răspundere, pentru gesturile pe care le face şi discursurile pe care le ţine. Un relaţionist care greşeşte îşi pierde slujba; (...) Un jurnalist care greşeşte îşi rectifică eroarea câteodată, se scuză rar, primind eventual un reproş din partea Consiliului de presă, dar nu este niciodată dat afară”. (pag. 49) Acestea sunt numai două exemple de ridicare la statut de martir a relaţionistului prin raportare la jurnalist, însă exemple de acest gen se pot găsi pe tot cuprinsul cărţii.

Există şi o tendinţă a autorului de a aduce argumente cu valabilitate în orice domeniu al activităţii umane drept argumente hotărâtoare pentru atributele unui bun relaţionist – „În domeniul comunicării, este mai important să posezi o solidă formaţie de bază şi o cunoaştere profundă a actualităţii, decât să ştii să scrii comunicate – şi asta pentru că individul cu o bună cultură va putea întotdeauna să înveţe să redacteze un comunicat bun. În schimb, pentru un bun creator de comunicate este mai greu să „înveţe” realităţile economice şi politice ”. (pag. 83).

După o extrem de stufoasă analiză a ce trebuie să ştie un relaţionist, a ce trebuie să facă un relaţionist şi a ce obstacole întâmpină un relaţionist în exercitarea meseriei sale autorul se hotărăşte să dezvăluie faptul că, practic sunt rare cazurile în care un singur om îndeplineşte toate atributele ideale şi că de fapt în această meserie în echipă pe bază de specializare pe un anumit domeniu al PR-ului.

Această lucrare insistă pe o dubioasă stare conflictuală ce ar exista între jurnalist şi relaţionist în ciuda necesităţii organice, afirmată de autor, a celor două meserii una pentru cealaltă. O explicaţie ar putea exista în faptul că, aşa cum reiese mai ales din capitolul dedicat formării specialistului în PR, această lucrare reflectă în mare măsură realităţi zonale, realităţi canadiene şi în speţă ale regiunii Quebec.

În ciuda acestor mici inconveniente, cartea are valoare informativă şi de reper, pentru oricine doreşte să îşi construiască o imagine despre profesia de relaţionist, în condiţiile unei lecturi atente, dărăcind textul de subiectivităţi specifice unei origini latine.

Daniel Paraschiv

210

Vasile Pasailă, PRESA ÎN ISTORIA MODERNĂ A ROMÂNILOR

Cartea profesorului Vasile Pasailă (Editura Fundaţiei PRO Bucureşti, 2004)

este o istorie a presei româneşti care pune laolaltă, în contextul istoric, în ordine cronologică, numeroase informaţii privitoare la presa românilor. Totuşi, un prim capitol este dedicat istoriei mijloacelor de comunicare „pe plan universal de la începuturi până în „contemporaneitate”, iar cronologia intitulată „Istoria presei româneşti”, plasată la finele volumului, începe cu „primele dovezi de scriere în oraşul sumerian Uruk”, ceea ce e oarecum bizar, dacă ţinem seama de titlu

Începând cu capitolul II, istoria presei este structurată pe perioade cu caracteristici distincte (începuturile, perioada 1848– 1859, 1859-1878, 1878-1918, 1918-1944, 1944-1989) şi se încheie cu o „Scurtă privire asupra evoluţiei presei româneşti în perioada postcomunistă”.

Nu este însă o simplă cronologie; autorul are în vedere fenomene social-istorice şi psiho-sociale care se manifestă în secolul al XIX-lea în publicaţiile unioniste, studiază presa ca susţinătoare a războiului pentru independenţă, la 1877-1878, serviciile aduse de presă unităţii naţionale în ultimul deceniu al secolului XIX şi primele două decenii ale secolului XX, caracterul propagandistic al presei comuniste şi modernizarea expresiei jurnalistice în fiecare etapă.

Profesorul Vasile Pasailă a studiat o bibliografie substanţială, studii, monografii, articole, memorii şi 30 de colecţii de periodice (mai puţin din perioada post 1989), aşadar volumul de informaţii selectate şi organizate în fiecare capitol este considerabil. Cartea este foarte utilă mai cu seamă viitorilor jurnalişti, cu atât mai mult cu cât la sfârşit include şi un „Mic dicţionar de personalităţi ale jurnalismului românesc şi universal”, din care lipsesc, ce e drept, un Luigi Cazzavillan, fondatorul ziarului „Universul” sau un Ulysse de Marsillac, dar care, oricum, nu-şi propune să fie exhausiv, de vreme ce nu include nici alţi jurnalişti proeminenţi din perioada interbelică (N. Carandino, F. Brunea Fox) şi pe nici unul din perioada comunistă şi postcomunistă.

Acestea sunt însă observaţii de amănunt. Important este faptul că studenţii au la îndemână un instrument didactic prin care dobândesc o perspectivă cuprinzătoare asupra presei româneşti, chiar dacă le va scăpa dimensiunea ei pitorescă, pentru că autorul a considerat probabil că ar fi fost frivolă, dar care ar fi adus un spor de culoare acestei lucrări sobre. Pe de altă parte, efortul de a realiza o asemenea sinteză merită apreciat ca o calitate în sine.

Sultana Craia

211

Valeriu Râpeanu, NICOLAE IORGA, MIRCEA ELIADE, NAE IONESCU,

POLEMICI, CONTROVERSE, ELOGII

Procedeul ales de profesorul Valeriu Râpeanu pentru a prezenta evoluţia vieţii

culturale româneşti cu reverberaţii adânci în fizionomia spirituală a dinamicii vieţii politice româneşti pe parcursul a trei generaţii (dintre cele mai active ale României antebelice din prima jumătate a sec. al XX-lea) reprezintă expresia unui original demers istoriografic. Sunt supuse atenţiei publicului românesc texte care privesc relaţia dintre Nicolae Iorga şi cei doi discipoli de excepţie ai săi, Mircea Eliade şi Nae Ionescu. Întrucât toţi cei trei protagonişti ai cărţii sunt personalităţi de prim rang ai spiritua-lităţii româneşti din sec. al XX-lea, controversele şi dialogul purtat de ei pe parcursul a aproape patru decenii reprezintă modele de analiză jurnalistică a problematicii vieţii politice şi sociale româneşti şi totodată, de raportare critică şi elogiativă la creaţia valorică nepereche a unuia din piscurile spiritualităţii româneşti din toate timpurile, care a marcat ca nimeni altul în epoca sa scrisul european si nu numai (a scris 1.450 de volume publicate şi mai mult de 50.000 de articole publicate în ziare şi reviste – cele mai multe din volume sunt opere grandioase de 500 până la 1.000 de pagini, dintre care majoritatea sinteze de proporţii sau monografii de mare întindere şi a cules mii de documente din mai toate arhivele lumii.) După cum se exprima Mircea Eliade într-un amplu articol, publicat în ziarul portughez Accas, din 24 februarie 1944, intitulat „Nicolae Iorga – omul care a scris cel mai mult din lume”, „Profesorul Nicolae Iorga este cunoscut în străinătate în special ca un savant de renume mondial, ca autor al unui considerabil număr de opere istorice publicate, aproape toate în limbile europene ca un spirit de o vastitate uluitoare care explorase cu acelaşi succes istoria universală, istoria civilizaţiei şi toate literaturile antice şi moderne. Iorga este aceştia toţi şi mai mult decât atât…. Nu se poate scrie astăzi, de exemplu, despre un voievod român sau despre un pact, chiar şi cel mai neînsemnat, despre trecutul unui oraş sau instituţii sau despre o legendă populară, fără să fii recunoscător lui Iorga pentru investigaţiile lui, pentru geniul lui clarvăzător care a întrevăzut adevărul în orice dar şi a ştiut să-l pună în lumină… Iorga a făcut de o sută de ori mai mult şi în cele mai variate domenii, fără a înceta să fie în acelaşi timp poet, autor dramatic, ziarist, politician, călător neobosit, scriitor, memorialist, profesor etc.”.

Socotindu-l a fi profesorul generaţiilor lui Nae Ionescu şi apoi a sa, mentorul întregii spiritualităţi româneşti din prima jumătate a secolului al XX-lea şi, indiscutabil, al generaţiilor care vor urma, Mircea Eliade evidenţiază şi aportul său la viaţa politică din România acelei epoci: „Rolul sau în istoria României moderne este considerabil. Cea mai mare parte a ideologiilor partidelor politice deriva din doctrina sa. Chiar aceia care în pasiunea luptei politice îl atacau, erau în cea mai mare parte a cazurilor discipoli, volens-nolens, ai profesorului Iorga… Era un

212

părinte spiritual de neinlocuit” (citate reproduse din lucrarea amintită a lui Valeriu Râpeanu, pg. 307-314.)

Considerăm că o mai potrivită şi pertinentă prezentare a operei de savant şi de om politic activ (nu numai prin participarea la viaţa politică ci şi prin contribuţia la închegarea unor doctrine ideologice ale vremii, mai ales în ce priveşte funda-mentarea naţionalismului românesc autentic) a lui Nicolae Iorga nu a reuşit până acum să o realizeze nici un istoriograf aşa cum au reuşit să o creioneze cei doi preopi-nenţi ai săi principali din elita culturală românească a vremii, respective: Mircea Eliade şi Nae Ionescu. Şi aceasta pentru că ei nu trăiau în turnul de fildeş ci erau protagonişti activi la lupta de idei şi la confruntările ideologice din epocă. Apreciem, de altfel, că profilul lor de oameni de cultură nu poate fi receptat suficient numai din lectura scrierilor pe care le-au editat, ci mai ales din receptarea modului în care ei s-au angajat direct, îndeosebi prin activitatea neobosită de publicişti şi de conducători ai unor prestigioase organe de presă ce au ilustrat viaţa publicistică în prima jumătate a secolului al XX-lea.

Participarea la viaţa politică a intelectualilor prin implicarea nemijlocită în presă, care prin intrarea în lupta politică directă a fost considerat de Mircea Eliade ca „o necesitate de rang naţional, pentru că altfel locul gol îl iau neaveniţii şi incom-petenţii, cei mânaţi de interese mărunte, individuale sau de grup a unor aşa numiţi specialişti”. În 1935 (în ziarul „Vremea” şi apoi într-un volum „Profetism românesc”), Eliade afirma că: „Politica o fac tot mărunţeii şi milionarii iar „intelectualii” au doar iluzia că „acţionează”. Nu şi-a pus nimeni întrebarea cât a pierdut România din cauza atâtor „sacrificii” (ale intelectualilor – n.ns.) ? Ce energii colosale s-au cheltuit în van, ce personalităţi creatore s-au ratat pentru lupta politică ? Şi nu înţelege nimeni ce rol minor joacă „intelectualii” în grupările politice de astăzi?...”

Desigur, implicarea în viaţa politică „consumă timp şi energie, macină în sterpe lupte politice” şi puţini sunt dispuşi la o asemenea jertfire de sine, dar pentru naţie este necesară. Şi Nicolae Iorga a fost un exemplu în această privinţă (a avut şi însărcinarea de prim ministru). Dar nu totdeauna a fost ascultat. Mărunţii şi milionarii sunt în ultimă instanţă cei care domină şi acoperă gândul şi făptuirea celor titraţi pentru a înţelege sensul istoriei. Mircea Eliade se plângea în această privinţă pentru faptul că „profesorul Rădulescu-Motru nu are un rol hotărâtor în partidul domniei sale. Nici Iorga nici Rădulescu-Motru n-au putut crea o politică culturală, deşi Iorga a fost chiar preşedinte de Consiliu” (conf. op. cit. pg. 214).

Este important de relevat faptul că acelaşi Mircea Eliade (ca de altfel şi Nae Ionescu) care creiona ca nimeni altul portretul complex al lui Nicolae Iorga, în unele privinţe îi reproşa încă din tinereţe unele limite, nu numai în ce-l priveşte ca om politic ci şi ca om de ştiinţă (istoric). De exemplu, încă din perioada studenţiei reproşa unele lacune ale uneia din lucrările lui Iorga, intitulată „Essai de synthese de l’histoire de l’humanite” – în care studiază istoria antichităţii de la originile europene până la întronarea Creştinismului imperialist.

Nu ne vom referi la amănuntele observaţiilor viitorului filosof al religiilor dar reţinem curajul de a se angaja într-o polemică de specialitate cu un colos al ştiinţei istoriei. Semnalarea unor (după părerea lui Eliade ) lacune de informare ale istoricului, dovedeşte nu numai începutul unei polemici care nu se va încheia până spre sfârşitul vieţii lui Iorga ci şi alura de doct în ştiinţa istoriei şi a culturii pe care o afişează din fragedă tinereţe criticul – remarcat polemic imediat de genialul om

213

de cultură, care-l acuza de lipsa „vechii şi nobilei însuşiri care se cheamă omenie” şi de „cultura morală şi disciplina de spirit operele profesorilor lor” (în „Neamul românesc, 1 aprilie 1926 – după lucrarea citată pg. 44). Considerăm că indiferent de adevărul şi eroarea cuprinsă în semnalările lui Eliade, este important genul de critică pe care o întreprind marii oameni de cultură şi spiritele cu adevărat creative.

Aprecierea şi elogiul nu exclude spiritul de controversă şi polemică. De exemplu acelaşi critic (în „Cuvântul” noiembrie 1926) remarca faptul că „în faţa noastră – Iorga era, înainte de toate, un istoric şi un politician. Mai precis – un istoric excelent care s-a compromise intrând în luptele politice” (după cum se ştie i s-a reproşat mult lui Iorga prestaţia sa de om politic într-o guvernare unipartidică iniţiată de Carol al II-lea). Motiv pentru care în analiza personalităţii şi a operei (nemaiîntâlnit de întinse) lui Nicolae Iorga trebuie procedat neunilateral „Lucrul acesta, remarca Eliade, îl putem face cu mai multă izbândă decât istoricii. Istoricii vor rămâne întotdeauna în sincera admiraţie faţă de mulţimea cunoştinţelor profesorului şi faţă de cele patruzeci de mii de documente editate de el. Şi vor pierde astfel din vedere trăsături reprezentative din figura lui Nicolae Iorga” („Cuvântul”, 6 nov. 1926 – după op. cit. pg. 63).

În ce priveşte dialogul, de asemenea critic şi elogiativ dintre Nae Ionescu şi Nicolae Iorga. Mai întâi filosoful, de asemenea de prestigiu în România interbelică, aprecia faptul că Nicolae Iorga le-a „definit generaţia” şi le-a „precizat drumurile… De aceea ori pe unde ne-am afla, alături de el sau… împotriva lui, noi, generaţia războiului, căreia îi cade în sarcina crearea noului stat românesc, suntem Promoţia istorică Neculai Iorga. Ce reprezentăm? Primatul spiritualului. Mai exact: depăşirea „economicului” prin „spiritual” (în Cuvântul 13 august 1930 – după op. cit. pg.126-127).

De remarcat că în aceiaşi revistă (Cuvântul, aug. 1931) Nae Ionescu ia apărarea punctului de vedere formulat de Iorga privind înţelegerea mecanismului procesului social, insistând asupra primatului spiritului asupra dinamicii vieţii sociale – în detri-mentul doctrinei primatului economicului (prevăzut de concepţia materialismului istoric privitor la înţelegerea realităţilor sociale şi politice), formulate la noi în epocă, de Constantin Dobrogeanu Gherea, într-o broşură de 20 de pagini.

Acordul cu Nicolae Iorga privitor la primatul spiritului nu-l împiedică însă pe Nae Ionescu să se diferenţieze de marele istoric în privinţa modalităţilor de reformare a statului român. Filosoful accentua în această privinţă asupra nevoii de reformare a mentalităţilor învechite care dominau în ce priveşte organizarea statului, a unor metode de funcţionare a acestuia.

„D-l Iorga vrea reforma statului. O vrem şi noi. Mi-e teamă că în România nu s-a distrus destul – şi nici destul de bine – pentru ca problema reformei statului să poată fi atacată şi dusă la bun sfârşit”. În acest sens se reproşează guvernului Iorga. (în „Cuvântul” 5 august 1931 – după op. cit. pg.151).

De fapt filosoful nu socotea necesară o schimbare revoluţionară ci se limita la una cu paşi mărunţi, de reformare treptată în folosul celor mulţi, structurată de jos în sus prin culturalizare. Ori Nae Ionescu preconiza o revoluţie radicală a clasei politice. „Fapt este că profesorul Iorga nu ne-a dat marea guvernare revoluţionară în care noi, uneori, timid nădăjduiam; aşa că politica noastră, a revoluţiei de sus în jos, rămâne mai departe un lucru pe care oamenii politici nu consimt şi nici nu vor

214

consimţi a-l accepta şi înfăptui, deşi e singurul firesc.” („Roza vânturilor” 27 ian. 1932 – op.cit., pg. 160)

Menţionăm că Nae Ionescu printr-o revoluţie de sus în jos înţelegea o schimbare de extremă dreaptă raliindu-se mai târziu legionarismului în această privinţă, fapt pentru care va avea de ispăşit din partea statului dictaturii regale, imputându-i-se faptul că s-a înrolat în aceasta mişcare ca ideolog principal – deşi ulterior s-a desolidarizat de metodele luptei politice ale acestei grupări.

Nicolae Iorga a trecut cu detaşare peste diferenţele de ordin politic şi organizaţional de pe poziţia cărora era apostrofat de Nae Ionescu şi l-a apreciat elogios „Nae Ionescu al meu era un brăilean focos, plin de talent la vorbă şi unul din marii meşteri ai scrisului gazetăresc. El e şi un cugetător original, de concepţii largi şi de logică prin care mulţi au fost strânşi în chingi. E un profesor pe care elevii săi îl iubeau pentru puterea convingerilor sale.… Uite ce aveam de spus şi eu despre omul care mi s-a înfăţişat şi la nivelul moral al inteligenţei sale.” (în „Neamul Românesc”, 9 ianuarie 1934 – după op. cit., pg.188)

Această caracterizare nu l-a impresionat prea mult pe Nae Ionescu. Astfel, cu câţiva ani mai târziu, ca simpatizant al mişcării legionare, l-a acuzat de complicitate pe Nicolae Iorga în actul de asasinare a lui Constantin Zelea Codreanu – conducă-torul legiunii – vinovăţia aparţinându-i după cum se ştie şi lui Carol al II-lea. Evident marele istoric era potrivnic din toată raţiunea unei astfel de mişcări, dar nu era partizanul unei asemenea metode în lupta politică (este adevărat, extremista şi aventuroasa de sorginte străină psihologiei neamului nostru). De aceea l-a calificat în consecinţă pe Nae Ionescu pentru insinuarea făcută, apostrofându-l a fi „Unul, profesor de nu ştiu ce abstracţii, vrând să mă sperie cu ochii săi cumpliţi, fosforici, în a sa închipuire, a trebuit să-l înştiinţez prealabil că sunt imun faţă de astfel de înspăimântări” (a fost ameninţat cu moartea de legionari). În concluzie savantul avertiza „să nu ne grozăvim !” (Neamul Românesc – 4 februarie 1938 – după op. cit., pg. 256)

Aşadar aprecierea reciprocă nu excludea când era cazul diferenţierea şi controversa – lupta politică cerea o astfel de comportare şi ea era operată prompt.

În caracterizarea celor doi filosofi, care a fost cea mai potrivită caracterizare a omului instituţie (după aprecierea lui Nichifor Crainic – un alt mare filosof şi ziarist român de marcă în perioada interbelică) care a fost Nicolae Iorga, profesorul Valeriu Râpeanu afirma că „asupra lui Mircea Eliade şi-a pus amprenta cărturarul, asupra lui Nae Ionescu, omul de acţiune – care prin ideologia sa marcase generaţia războiului afirmând „primatul spiritului” ceea ce dovedeşte o perfectă asimilare a doctrinei lui Nicolae Iorga aşa cum fusese definite în paginile „Sămănătorului”. Mai exact depăşirea „economicului prin spiritual”. Cu deosebirea că „acţiunea lui (N.Iorga – n.ns.) era una de reformă morală – Nae Ionescu o va recunoaşte – şi una revoluţionară sub orice formă s-ar fi înfăţişat”. Era deci vorba de un dezacord de ordin politic, mai ales privitor la căile de manifestare ale politicului”.

Dacă ne raportăm şi la Mircea Eliade care l-a continuat pe Nae Ionescu în materie de concepţii asupra schimbării şi consolidării statului modern în România, era de fapt „o înfruntare între două generaţii de erudiţi. Cea a lui N.Iorga ce şi-a definit opţiunile la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele două decenii ale veacului nostru

215

şi cea a lui Mircea Eliade, afirmată după primul război mondial setoasa de noutate, cu aripile deschise spre zone ale cunoaşterii moderne.” (op.cit., pg.10-11)

Privitor la naţionalismul apărat de toţi creatorii români de excepţie din perioada interbelică apreciem că este un naţionalism sănătos, conceput în sens de grijă pentru valorile şi idealurile majore de unitate şi spiritualitate etnică românească – străin de orice şovinism naţional şi cosmopolitism dizolvante naţional, după cum se exprima profesorul Valeriu Râpeanu „naţionalismul lui Eminescu” un fel de naţionalism al „liniei centrale” în care s-au înscris Hasdeu, Iorga, Pârvan, Nae Ionescu, Mircea Eliade „continuatori ai liniei gândirii eminesciene”.

Considerăm de mare actualitate ceea ce profesorul Valeriu Râpeanu precizează în capitolul final „În loc de încheiere” în legătură cu substanţa controverselor pe care le-au purtat cei trei mari gânditori români în deceniile primei jumătăţi a secolului al XX-lea, respective afirmaţia că polemicile dintre ei, elogiile şi distanţările sau apropierile ideologice dintre ei nu se răsfrâng doar asupra personalităţilor lor, ci aduce în prim plan răspunsuri la unele întrebări cardinale care au frământat, nu rare ori antagonic, societatea românească interbelică: „democraţie-dictatură, etnicism-universalism, autohtonism-model străin, primor-dialitatea factorului moral – imperioasa necesitate a revoluţiei, continuitatea generaţiilor – ruptura violentă dintre ele, bătrâneţe înţeleaptă şi tinereţe impetuoasă, apărarea structurilor istorice naţionale şi aşezarea împotriva mersului năvalnic al istoriei” (op.cit., pg. 325).

Toate aceste probleme îşi găsesc răspunsuri sau formularea unor opinii contradictorii în punerea şi rezolvarea lor în polemica dintre Nicolae Iorga şi preopinenţii săi mai tineri (Nae Ionescu şi Mircea Eliade), motiv pentru care criticul şi analistul de astăzi – după cum se exprima concluziv profesorul Valeriu Râpeanu „fără contribuţiile lui Mircea Eliade şi Nae Ionescu nu-l putem înţelege pe Nicolae Iorga în cadrul societăţii româneşti” (op.cit., pg. 326).

Se cuvine de adăugat şi consideraţia noastră ca o mai bună prezentare evolutivă a vieţii spirituale şi sociale româneşti din perioada interbelică nu putea fi făcută şi nici marcat mai potrivit locul lui Iorga în acest context istoric. Autorul cărţii i-a lăsat pe protagonişti să se exprime şi aceştia au făcut-o exemplar în mass-media românească a acelor timpuri. Multe din analizele lor având şi astăzi o nesperată (de ei) actualitate – în perioada formării statului democratic românesc contemporan.

Doina Stanojevic

216

Mirela Arsith, LIMBAJ, COMUNICARE ŞI REALITATE

Conferenţiar universitar, autoarea îşi propune nu o etalare a unei erudiţii

sterile, ci familiarizarea tinerilor studenţi cu interogaţiile fundamentale ale filosofiei limbajului şi, ca atare, primul capitol al volumului Limbaj, comunicare şi realitate1 debutează cu întrebarea-titlu: „Ce este filosofia limbajului” (limbaj şi problematizare filosofică, moduri de abordare metafizică a limbajului, trecere în revistă a abordărilor filosofice ale problematicii legate de limbaj). Urmează o cartografiere sintetic-analitică a ariei logico-filosofice a semanticii, cu identificarea unor repere precum „semantica filosofică a lui Gottlob Frege”, Bertrand Russel, Rudolf Carnap şi alte variante ale semanticii filosofice.

Un capitol tratează despre „Limbajul comun şi dimensiunea acţională a limbajului”, cu abordări ale unor aspecte ce privesc filosofia târzie a lui Ludwig Wittgenstein, gândirea lui John Langshaw Austin, a lui John Rogers Searle, a lui Herbert Paule Grice, ideile lui Oswald Ducrot ş.a. Acest capitol, cu deschidere către logică şi filosofie deopotrivă, se încheie cu „O privire retrospectivă asupra tipologiilor actelor de limbaj”.

Sub titlul capitolului al patrulea „Reconsiderări ale paradigmei dominante” sunt prezentate o serie de teorii, atitudini şi reprezentări ale altor autori, foarte puţin cunoscuţi la noi, precum Frederik Strawson, Williard von Orman, Donald Davidson, Richard Montague.

Autoarea constată, la capătul unui demers bazat pe o bibliografie impresionantă, că „interesul contemporan pentru limbaj reprezintă o reluare a unei tradiţii filosofice” şi că „înţelegerea şi aprecierea filosofiei limbajului din ultimele decenii ale secolului XX se face prin prisma schimbărilor pe care ea le-a adus în viziunea despre instrumentalismul şi despre comportamentul lingvistic”.

Cinci sunt constantele la care se raportează contribuţiile filosofilor a căror operă este considerată reprezentativă: care este relaţia limbajului cu realitatea; ce este semnificaţia, înţelesul, sau sensul; cum utilizăm limbajul pentru a vorbi despre ceea ce se petrece „ori s-ar putea ivi în lume”; care sunt relaţiile dintre enunţurile şi gândurile noastre; cum utilizăm limbajul pentru a comunica şi a „interpreta cât mai adecvat diversele rostiri”. Despre toate acestea, un cititor avizat are ocazia să se informeze şi să reflecteze parcurgând cele 150 de pagini ale lucrării foarte documentate, redactate într-un stil academic, cu sistematizare didactică funcţională şi cu bogate referinţe bibliografice.

Sultana Craia

1 Editura Ştefan Lupaşcu, Iaşi, 2005.

217

UN SOCIOLOG INCOMOD, DESPRE PRESA SCRISĂ

ŞI TELEVIZIUNE

În 1996, Pierre Bourdieu (1930-2002), important sociolog poststructuralist,

a susţinut, la Collège de France, câteva cursuri ce au avut ca obiect principal televi-ziunea. În aceste conferinţe, difuzate ulterior şi pe canalul TV Paris Première, Bourdieu nu îşi dezminte imaginea de sociolog lucid şi tranşant, capabil să-şi asume ostilitatea mediilor profesionale supuse „disecţiei”. De-a lungul întregii sale activităţi, el nu s-a temut niciodată să intre în conflict cu locurile comune ale establishment-ului cultural francez, afirmând că obligaţia sociologiei ca ştiinţă feste tocmai aceea de a „dezvrăji” lumea de miturile care îi guvernează cunoaşterea. De această dată, analiza sa, aplecată asupra câmpului jurnalistic, scoate la lumină o serie de relaţii şi structuri specifice, care compromit imaginea de obiectivitate a acestui spaţiu. Se poate spune că, în ceea ce priveşte cazul românesc, acest capitol nu ne poate lua cu totul prin surprindere. O serie de edituri postdecembriste, unele chiar strict profilate pe comunicare, au tradus, în numai câţiva ani, analize edificatoare pentru economia ce guvernează nişte câmpuri de producţie culturală presupuse autonome.

Avantajul cărţii lui Bourdieu este, însă, că strecoară lucruri de maximă importanţă şi concepte operatorii de bătaie lungă într-un discurs accesibil şi agreabil, diferit de dificultăţile conceptuale ale aceluiaşi analist, în analizele care l-au impus. Altfel spus, eticheta Bourdieu este şi aici, ca şi în Economia bunurilor simbolice sau în Regulile artei, în cel mai înalt mod vizibilă.

Sociologul consideră că jurnalismul de televiziune, ca şi presa scrisă, constituie două sub-câmpuri de producţie culturală guvernate de logica economiei de piaţă. Aceasta, deşi se desfăşoară, aparent, după o „logică a concurenţei”, are ca efect, în mod paradoxal, omogenizarea mediilor concurenţiale. Bourdieu observă, de exemplu, că cei mai mari cititori de ziare sunt jurnaliştii înşişi, preocupaţi de acele diferenţe infinitezimale care, cred ei, îi deosebesc de „concurenţă” şi le acordă întâietatea. În realitate, nu numai că aceste diferenţe sunt imperceptibile, dar ele nu au nici o relevanţă pentru cititorul mediu, care nu cumpără (şi nu citeşte) decât un singur ziar.

În plus, presa scrisă funcţionează deseori şi după o lege a „evidenţelor” extrem de arbitrară: ea încoronează senzaţionalul ca subiect de primă pagină par excellence, în detrimentul reflecţiei şi al analizei, care au impus, în zilele de odinioară ale presei, adevăraţi directori de conştiinţă. Nu mai e un secret pentru nimeni că presa promovează „subiectele soft”, dezertând de la vocaţia sa (cândva) socială, creatoare a unor adevărate „revoluţii simbolice”. Bourdieu numeşte astfel tot ce a contribuit, în plan artistic şi ştiinţific, la autonomizarea acestor câmpuri valorice şi la impunerea lor prin opoziţie cu logica economică

218

specifică altor câmpuri (de exemplu, în sub-câmpul restrâns al literaturii moderne, succesul nu constituie un criteriu al valorii, ci chiar dimpotrivă; putem spune, astfel, că în lumea marii literaturi funcţionează un fel de mentalitate antipopulistă: cartea de succes este însemnul sigur al frivolităţii, al pactului cu mediocritatea marelui public).

Revenind însă la televiziune, poziţia lui Pierre Bourdieu se reduce la câteva coordonate. Televiziunea, observă el, a devenit, în zilele noastre, un loc de „exhibare narcisistă” a unor lideri de opinie, promovaţi de mediile de comunicare în masă. Sociologul observă că marile adevăruri nu ies la iveală „sub presiunea urgenţei” şi că, în atari condiţii, televiziunea nu face decât să promoveze nişte „fast-thinkeri” şi, în consecinţă, un „fast-food cultural”, rezultatul unei gândiri „de unică folosinţă” şi, în fond, extrem de conformiste: „Atunci când emiţi o idee primită de-a gata, totul e de la sine înţeles: problema e rezolvată. Comunicarea e instantanee, pentru că, într-un fel, ea nici nu există. Sau nu e decât aparentă”. Nu întâmplător, de aceea, televiziunea aduce pe sticlă mereu aceiaşi oameni: ei conţin toate acele ingrediente ale accesibilităţii şi carismei, necesare unei bune transmisii de opinii despre nimic („există vorbitori obligatorii, care-i scutesc pe producători de la a-i mai căuta pe cei care ar avea cu adevărat ceva de spus”). Vedetele culturale, politice şi ştiinţifice din mass-media sunt, crede Bourdieu, la antipodul a ceea ce trebuie să reprezinte un specialist autentic.

Totuşi, autorul nu e de părere că o eventuală invitaţie pe sticlă trebuie refuzată, ci doar constată că la televiziune nu apar adevăraţii specialişti, cercetători, oameni de ştiinţă şi literaţi, ci nişte noi uomo universale, invalidaţi în interiorul câmpurilor de producţie culturală autentică. Mai mult, a apărea la televizor nu constituie un lucru rău în sine şi Bourdieu afirmă că există chiar o datorie fa specialiştilor de a comunica marelui public rezultatele cercetărilor lor („câştigurile cercetării”, spune el, vorbind despre specialiştii menţionaţi ca despre nişte „funcţionari ai umanităţii”). Adevărata problemă constă în felul cum se petrece acest lucru: apar în faţa marelui public adevăraţii specialişti* vorbesc ei despre ceea ce este cu adevărat important? în sfârşit, sunt lăsaţi să vorbească?

Aceste lucruri sunt valabile, în discursul lui Bourdieu, pentru scena mediatică franceză, dar, chiar pigmentate de autorul lor cu o serie de exemple locale, ele par să aibă, într-o lume global(izat)ă, o valoare universală.

Citindu-i concluziile, nu sunt greu de descifrat structuri similare şi în lumea mediilor româneşti. O comparaţie, cred, se impune de la sine, chiar dacă, în ciuda nemulţumirilor lui Bourdieu, francezii lui, comparaţi cu multe vedete mass-media „româneşti”, fac figură de adevăraţi profesionişti. Totuşi, este important să precizăm că Bourdieu, a cărui operă sociologică se află într-o

* Pierre Bourdieu, Despre televiziune, urmat de Dominaţia jurnalismului, traducere şi

prezentare de Bogdan Ghiu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1998.

219

strânsă intimitate cu filosofia, nu pune în discuţie locuri, fapte, persoane (chiar dacă nu se teme să le utilizeze în argumentaţia sa, ceea ce, desigur, a şi deranjat): ce ăl interesează cu adevărat sunt principiile de funcţionare ale acestor câmpuri, legile lor, care nu sunt în mod direct vizibile şi cu atât mai puţin uşor de descifrat. Însă convingerea mea este că lectura conferinţelor Despre televiziune îi poate interesa nu numai pe specialişti, ci şi pe cei din afara câmpului. Ea conţine o serie de sugestii şi idei interesante despre o lume care ne domină şi care face acest lucru deseori chiar în pofida bunelor intenţii exprimate sincer de jurnalistul profesionist.

Simona Drăgan

Asistent universitar, Facultatea de litere, Universitatea din Bucureşti

Redactor: Mihaela ŞTEFAN Tehnoredactor: Mihaela STOICOVICI

Coli tipar: 13,75

Format: 16/70x100

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei nr.313, Bucureşti, Sector 6, O.P. 16

Tel./Fax: 316.97.90; www.spiruharet.ro e-mail: [email protected]

220