SECOLUL LUI PERICLE

-Literatura si Filosofia-

Cele cinci decenii între războaiele cu Perșii și Războiul peloponesiac (cca. 478 - 431 î. Chr.) constituie perioada clasică înfloritoare a Atenei, în care s-a desăvârșit democrația atică, s-a realizat un program bogat de construcții pe Acropole, s-au dezvoltat arta și alte manifestări ale culturii (literatura si filosofia), în special în perioada istorică cunoscută sub numele de "Secolul lui Pericle".

Literatura

Teatrul

Ca si poemele homerice, tragedia apare tot in contextul unor lupte, in cazul acesta duse de popor impotriva oligarhiilor (intre secolele VII-VI i.e.n) , in care s-au reflectat pentru inceput poeziile lirice, urmand ca apoi pe teritoriul Greciei, dar mai ales la Atena, sa se constituie tragedia, sub forma evoluata pe care o intalnim la Eschil, Sofocle si Euripide. Tragedia greaca isi are obarsia in cultul zeului Dionysos, la marile serbari inchinate lui, un cor de tineri travestiti in satiri (tragoi care isi puneau coarne, copite si coada de tap; de aici tragodia - cantecul tapilor) cantau si povesteau momente triste din viata zeului

Eschil (525 î.Hr.—456 î.Hr.), supranumit "părintele tragediei universale", s-a născut la Elefsina intr-o familie de aristocrati atenieni. A scris peste 90 de piese din care s-au păstrat doar 7: trilogia “Orestia” care cuprinde “Agamemnon”, "Choeforele" și "Eumenidele", "Cei 7 contra Tebei", "Prometeu încătușat" și "Perșii".

“Perșii” este singura piesă cu subiect istoric care s-a păstrat. Eschil a fost inspirat de actualitate după ce a participat activ la război, la bătăliile de la Maraton și Salamina. Piesa este scrisă în 472 iar subiectul este povestea morții unui imperiu și a unei civilizații. O civilizație împlinită, aflată la apogeu, dar care, sufocată de propria bogăție și plenitudine, și-a pierdut resursele vitale și refuză să-și vadă propria vulnerabilitate.

Sofocle (495 - 405 i.e.n.) s-a nascut la Colona in apropiere de Atena, tragandu-se dintr-o familie instarita, fapt ce i-a dat posibilitatea unei educatii alese. Imaginatia sa mai temperata decat a lui Eschil, dar mai luminoasa si mai plina de gingasie si farmec, transforma tragedia, din narativa in extrem de dramatica. Ca si in cazul lui predecesorului sau, nici la Sofocle nu se stie numarul operelor sale, insa ne-au ramas numai sapte: "Antigona", "Electra", "Aias", "Philoctet", "Oedip rege", "Oedip la Colona" si "Trachinienele".

"Antigona" reprezinta lupta pe care o da sora lui Eteocle si Polinice impotriva unchiului sau Creon, regele Tebei, impotriva ordinului expres al acestuia, ca nimeni sa nu inmormanteze

corpul neinsufletit al lui Polinice. Antigona face insa, o inmormantare simbolica fratelui sau si este trimisa la moarte din porunca lui Creon.

Dupa Eschil si Sofocle, Euripide (n. 480-d. 406 î.Hr.) este al treilea mare poet care a contribuit la dezvoltarea tragediei grecesti. In gandirea sa se resimt influente ale lui Anaxagoras, Protagoras, Zenon. Opera lui cuprinde 92 de drame, dintre care doar 19 s-au pastrat intregi. Cele mai celebre tragedii ale lui Euripide sunt : "Medeea", "Andromaca", " Hecuba", "Ifigenia in Aulida", "Ifigenia in Taurida"," Elena"," Alcesta","Electra", "Bacantele", "Troienele", "Rugatoarele", "Hipolit", "Hercule innebunit".

“Medeea” aduce in prim-plan personaje animate de pasiuni puternice, sfasiate de lupta dintre patima mistuitoare si sentimentele pure, curate. Iason o paraseste pe Medeea, sotia sa, pe care o adusese de pe meleaguri indepartate, pentru a incheia o noua casatorie, cu fiica lui Creon, regele Corintului. Uzand, prin viclesug, de o licoare otravita pe care a pregatit-o singura, Medeea isi ucide rivala, intr-un acces de gelozie si disperare, urmarita pana la obsesie de ideea razbunarii pe sotul infidel, Medeea ia cumplita hotarare, pe care pana la sfarsit o va indeplini, de a-si ucide cei doi copii, care sunt totodata si copiii lui Iason.

Proza

Herodot din Halicarnas/Halikarnassos (484 î.Hr. - cca.425 î.Hr.), este considerat părintele istoriei, prin modul în care a tratat evenimentele pe care le-a consemnat în scrierile sale. Până la el evenimentele erau tratate în cronici sau epopei. Este cunoscut pentru scrierile sale despre conflictul greco-persan, precum și pentru descrierile oamenilor și locurilor vizitate.

Pater historiae, titlu pe care posteritatea i l-a acordat, este semnificativ pentru locul lui Herodot în evoluția științei istorice. În același timp, el și-a înscris numele ca unul din marii prozatori ai literaturii universale, înzestrat deopotrivă cu forță epică, capacitate de construcție dramatică și exprimare într-un stil viguros, puternic evocator.

În opera sa ”Historiai” (Istorii), Herodot își propune să abordeze prima mare confruntare dintre lumea orientală (Asia) și cea apuseană (Grecia), dintre despotismul oriental și democrația elenă, culminând cu războaiele medice. Trecând peste epoca mitică, Herodot urmărește ascensiunea puterii persane, prezentând totodată istoria popoarelor supuse de Ahemenizi: lidieni, babilonieni, egipteni, sciți, libieni și, în paralel, istoria principalelor cetăți grecești. Herodot descrie și obiceiurile și religia geților. Cucerirea orașului Sestos (478 î.Hr.) de către atenieni încheie opera lui Herodot.

Filosofia greacă clasică

Sofiștii

Apariția sofiștilor în secolul al V-lea î. Chr. a constituit o revoluție în gândirea elenică, ei introducând spiritul critic, ideea de eficiență a acțiunii, antidogmatismul. Expunându-și învățăturile în prelegeri publice, sofiștii puneau omul în centrul reflecției filosofice (Protagoras: "Omul este măsura tuturor lucrurilor"), în locul zeilor și al "principiilor primordiale".

Filosofia devine astfel o preocupare publică, problemele fiind dezbătute în piața orașului (agora) sau în cercuri cu audiență largă. Aici gândirea filosofica se dezvoltă în libertate, temele - adesea contrarii - fiind discutate pașnic (agon) într-un schimb de opinii și argumente.

Socrate

Socrate este considerat părintele filosofiei europene occidentale, pentru că a pus în centrul filosofiei sale ființa umană, detașându-se astfel de predecesorii săi cu preocupări asupra studiului și interpretării naturii. El a fost în același timp inițiatorul metodei căutării adevărului prin dialog, dezvoltând astfel investigația dialectică.

Deviza sa era "Știu că nu știu nimic" și recomandă elevilor săi inscripția de pe frontispiciul templului lui Apollo din Delphi: "Cunoaște-te pe tine însuți", care nu trebuie interpretată în sensul introspecției moderne, ci al necesității omului de a-și cunoaște locul său în cetate și în natură, cu certitudinea faptului de a fi muritor.

Deoarece Socrate nu a lăsat nimic scris, învățătura lui este cunoscută în istoria filosofiei în cea mai mare parte datorită elevului său Platon, care - în dialogurile sale - a transmis posterității metoda și conținutul gândirii socratice.

Platon

În opera sa, Platon dezvoltă și propriile sale învățături, astfel încât uneori este greu de deosebit între ceea ce îi datorează maestrului său și ceea ce îi aparține lui însuși. Teoria ideilor lui Platon, cu alegoria cavernei în care se găsesc oamenii, într-o umbră considerată viața reală, înainte de cunoașterea adevărului, este concepția sa filosofică cea mai cunoscută. Platon credea în metempsihoză (inspirat de concepțiile pitagoreice). Corpul omenesc nu ar fi decât un receptacol temporar al sufletului, care este nemuritor și - prin moartea trupului - devine liber în lumea Ideilor. El se poate reîncarna într-o lume sensibilă.

Academia

Platon a creat "Academia" în anul 387 î.Chr., numită așa după numele erolui legendar Akademos. Platon își va ține lecțiile sale la Academie timp de aproape douăzeci de ani, fiind apoi înlocuit de nepotul său, Speusipp. Tot aici au predat Xenocrate și Alkinoos, ultimul fiind autorul lucrării "Introducere în doctrina lui Platon".

Aristotel

Aristotel frecventează Academia lui Platon, dar se distanțează curând de maestrul său și devine principalul lui critic. Aristotel își propune ca scop cercetarea realității în natură și în societatea umană, din care rezultă apoi sistematizrea cunoștințelor dobândite. Acumulând ca filosof cunoștințe enciclopedice, Aristotel abordează studiul unor domenii speciale, cum sunt dinamica, kinetica, forma și substanța. El pune și bazele logicei clasice, dezvoltând silogistica, teoria și sistematica științei.

Filosofia aristoteliană poate fi divizată în trei părți:

Filosofia teoretică (care are ca obiect cercetarea în scopul cunoașterii adevărului): fizica, matematica și teologia.

Filosofia practică: studiul economiei, etica, politica și retorica.

Filosofia poetică: cuprinde toate activitățile umane care produc opere de artă.

Liceul și școala peripatetică

Lyceul era un gimnaziu în Atena, unde Aristotel își ținea lecțiile, aflat în apropierea templului dedicat lui Apollo Lyceano, de unde și numele. Unul din obiceiurile lui Aristotel era de a-și ține prelegerile în timp ce se plimba cu discipolii lui, de aceea numele de peripateticieni (peripatetikos = cei care discută mergând) dat aristotelienilor.

Printre cei mai importanți discipoli ai lui Aristotel se numără:

Theophrast (ca. 372 - 327 î.Chr), succesor al lui Aristotel la conducerea Lyceului. A scris un tratat asupra "Caracterelor, operă care l-a inspirat în timpurile moderne pe La Bruyère, și mai multe studii asupra plantelor.

Straton (ca. 340 - 268 î.Chr.), preocupat de științele naturale.

Alexandru din Afrodisia , a scris numeroase și importante comentarii asupra filosofiei lui Aristotel.