“În fiecare religie s-a menţionat despre existenţa unor creaturi întunecate, crude şi înfiorătoare ce sunt

capabile să “fure” sufletul unui om aflat în pragul morţii. Iar cel care rămânea fără suflet devenea un mort-viu

bântuind pentru eternitate lumea oamenilor. Aceste creaturi au purtat diferite nume în istoria religiilor, dar cel mai

adesea li se spuneau… “Devoratorii de Suflete.”

“Numele meu este Nathaniel şi colind Pământul de mii de ani. Am fost cândva un Heruvim în Împărăţia

Tatălui Meu, apoi ca printr-o ironie a unei sorţi nefaste am devenit un Înger al Morţii, am văzut Raiul, dar şi Iadul şi

am condus sute de suflete, unele osândite la chinurile veşnice, iar pe cei drepţi, i-am dus în Împărăţia infinită a lui

Dumnezeu. Am fost mai apoi muritor, m-am îndrăgostit şi am simţit tot ceea ce simte un om: am iubit, am fost

fericit şi am plâns de bucurie atunci când mi s-a născut întâiul urmaş. L-am ţinut în braţe pentru prima oară, l-am

văzut crescând şi devenind bărbat iar la rândul lui, cum lucrurile sunt fireşti, a avut şi el urmaşii lui. Dar asemenea

tuturor lucrurilor, totul este trecător: existenţa mea ca înalt Înger în Împărăţia Lui, mai apoi ca Înger al Morţii sau ca

simplu muritor. Totul e trecător… Dar nu despre asta vreau să-ţi vorbesc, căci sunt sigur că nu despre asta vrei să-

ţi povestesc, ci despre aventurile mele de la ultima noastră conversaţie avută. Am trăit în Londra secolului XIX-lea,

printr-un şiretlic de care nu-s mândru, am reuşit să-mi însuşesc un trup de om al unui bărbat ce se numea Frantz

Fitzgerald, un nobil îndrăgostit, culmea, de reîncarnarea mult iubitei mele Lithia, dar de data aceasta, purta numele

de Noreen. Ei, spune-mi dacă asta nu e o coincidenţă absurdă! Dar nu contează. Aşa cum spuneam, m-am

căsătorit cu Noreen şi mi-a dăruit un fiu, pe nume Lucian (numele ăsta m-a dus cu gândul la tine, prietenul meu

scump) şi am trăit mulţi ani fericiţi împreună, privind cum fiul şi rodul dragostei noastre, creşte văzând cu ochii.

Ajungând într-un final un tânăr remarcabil de o frumuseţe rară, putere şi înţelepciune. Ca să îţi faci o idee despre

el, închipuie-ţi astfel: ochii mei şi pielea delicată a mamei lui, puterea mea angelică combinată cu blândeţea şi

gingăşia moştenită de la mama lui. Oricum, sper ca într-o bună zi să-ţi pot face cunoştinţă cu fiul meu, dar până

atunci îţi voi povesti cum mă pricep mai bine. Aşa cum spuneam, anii au trecut, totul îmbătrânea în jurul meu

inclusiv soţia mea, dar nu şi eu, ceea ce la început nu s-a observat, dar în timp oamenii au început să pună

întrebări. Am optat ca să ne retragem la ţară, la conacul tatălui ei unde am rămas până în ultima ei clipă de viaţă.

Am simţit că o pierd pe Lithia pentru a doua oară, că totul se prăbuşeşte în jurul meu iar amintiri vechi ale unei

existenţe uitate n-au întârziat să-şi facă apariţia. Am plâns, am blestemat, am făcut tot posibilul să o aduc înapoi,

dar totul a fost în zadar. Am văzut pentru a doua oară cum sufletul ei se duce în Rai, singurul loc unde eu nu voi

putea ajunge vreodată, deşi cândva eram văzut ca stăpânitor acolo. După asta, am colindat peste tot, în toate

ţările posibile şi pe tărâmuri necunoscute ce puţini aventurieri se încumetă să călătoarească. Dar am colindat prin

aceste tărâmuri şi locuri… poate din dorinţa de a muri sau poate din dorinţa de a spune cuiva întreaga mea viaţă,

din râvna mea de a nu mai fi atât de singur. Căci nimic nu-i mai îngrozitor şi înspăimântător decât să trăieşti o

eternitate singur… Am văzut cum lumea oamenilor a evoluat, cum oraşele luminate cândva de torţe sau felinare

pe gaz, acum străluceau datorită luminii artificiale pe care oamenii a creat-o. Am văzut ridicându-se construcţii

impresionante, turnuri din fier, poduri uriaşe peste mări şi oceane, trăsurile au fost înlocuite de automobile

zgomotoase şi rapide, oamenii călătoreau acum pe ocean, uscat şi aer. Avione mici la început şi apoi mai mari, tot

mai mari, purtau oameni prin văzduh ducându-i de la o ţară la alta sau de la un continent la alt continent…

Revoluţia industrială era punctul de început al evoluţiei umanităţii într-un ritm alert, sălbatic şi imposibil de stăvilit.

Dar am văzut şi reversul monedei, războaiele purtate de ei, luptele pentru supremaţie, crime şi fapte atroce ce m-

au îngrozit, făcându-mi inima să plângă. Dar şi aceste lucruri au trecut, s-au sfârşit, oamenii reuşind să cadă la

pace şi să coexiste împreună în pace şi armonie. Dar dincolo de aceste lucruri, am văzut lumea pe care o ştiam de

pe vremea când eram Heruvim sau Înger al Morţii: creaturi ce se feresc de ochii muritorilor şi imposibil de observat

pentru aceştia, dar vizibile pentru ochii unui fost înger. Am văzut creaturi care trăiau cândva pe Pământul

Întunecat, cum se furişează pe această lume posedând corpurile oamenilor, vlăguindu-i sau omorându-i, am văzut

vampiri, demoni şi alte astfel de creaturi şi m-am întrebat cum de este posibil, căci de sus, din Împărăţia Tatălui n-

am văzut niciodată aşa ceva şi chiar dacă se întâmpla, îngerii interveneau întotdeauna. După ani în care am

colindat lumea în lungul şi de-a latul ei, am decis să mă întorc înapoi în locul unde îl consideram “casa mea”. În

locul unde am trăit alături de soţia mea timp de 4 decenii, revăzându-mi fiul care acum avea o vârsta destul de

înaintată încât să aibă nepoţi şi nepoate de la cei doi fii ai lui. Nu cred că m-a recunoscut, nu avea cum, căci am

plecat când el era un tânăr îndrăgostit şi gata să se aşeze la casa lui, cu tot cu soţia lui. Aşadar, cum îţi spuneam,

după ani întregi de colindat lumea am ajuns în sfârşit acasă. Păşeam în casa pe care am construit-o cu mâna

mea, plin de emoţie, şi temător ca cineva să nu mă recunoască şi să pună întrebări referitor la înfăţişarea mea atât

de „tânără” pentru vârsta mea de… om bătrân. M-am prezentat tuturor ca fiind un fost angajat al familiei, de pe

vremea când trăia domniţa Noreen, şi că stăpânul cel bătrân mă ştie, deşi nu cred că mă va recunoaşte din cauza

bătrâneţii şi a faptului că memoria nu mai este atât de bună ca pe vremuri. Toţi din casă au fost încântaţi să vadă

un vechi locuitor al nobilei case, încuviinţând că pot să stau aici cât doresc. Am urcat treptele din stejar până la

ultimul etaj, cotind apoi la dreapta spre un coridor frumos amenajat cu tablouri ale membrilor care au murit. M-am

oprit în faţa unui tablou frumos pictat al unei femei, îmbrăcată într-o rochie de catifea de culoarea rubinului, cu

frumoase decoraţiuni din dantelă neagră lucrată manual iar la mâneci, nasturi din argint încheiau cu gingăşie

încheieturile albe şi delicate ale femei.

-Ah, Lithia… - am şoptit întinzând degetele spre tablou, dar le-am retras repede de teamă să nu

murdăresc suprafaţa acestuia.

Mi-am continuat drumul cu paşi mărunţi şi tăcuţi până în dreptul dormitorului unde se odihnea fiul meu.

Am deschis uşa încet şi am privit spre patul unde stătea trupul îmbătrânit al lui Lucian, vedeam cum pieptul se

ridică din când în când, semn că dormea adânc. După strălucirea pe care o avea în jurul lui, ştiam că se

pregăteşte să moară, puteam să simt cum Îngerii Morţii îi dau târcoale şi mai ştiam că acestea erau ultimele clipe

pe care le voi petrece cu el, urmând în clipa următoare să îmi iau rămas bun pentru totdeauna. M-am apropiat de

patul lui şi m-am aşezat pe scaunul care era pus lângă el, semn că cineva îi veghea somnul. Lângă capul lui, pe o

noptieră din alun, se afla o candelă şi o icoană cu arhanghelul Mihail, candelă ce ardea neîncetat, zi şi noapte.

- Fiule! Am venit acasă, ca să te conduc până la mama ta, te aşteaptă! - am şoptit sărutându-i mâna

ridată şi pătată pe alocuri de pete maronii ale bătrâneţii.

Pentru scurt timp am avut senzaţia că m-a auzit, mişcându-şi ochii într-un ritm alert şi pentru puţin timp

mâna lui mi-a strâns degetele cu ultimele puteri pe care le mai avea. Întreaga cameră a fost învăluită de un aer

rece, pătrunzător până în măduva oaselor iar prin colţurile camerei vedeam umbre mişcându-se. Aştept clipa morţii

lui Lucian. Ştiam că va muri şi mai ştiam că un Înger al Morţii va veni să îi ducă sufletul fie în Rai… fie în Iad.

Aşteptam calm să-şi facă apariţia vreun Înger şi speram din tot sufletul să fie vreun cunoscut ca să îi vorbesc, fie şi

pentru câteva clipe, dar ceva mi-a distras atenţia îndreptându-mi privirea spre unul din colţurile camerei. Acele

umbre care fugeau dintr-o parte în cealaltă a camerei mi-au trezit suspiciuni, deoarece un Înger al Morţii şi-ar fi

făcut apariţia şi ar fi aşteptat lângă capul mortului ca sufletul să iasă din trup şi să îl ia cu el. Clipa morţii lui Lucian

a sosit, am văzut cum pieptul i s-a ridicat pentru ultima oară, iar când a expirat aerul din plămâni, odată cu aerul a

ieşit şi sufletul lui. O umbră neagră ce părea a fi un om cu o pelerină neagră zdrenţuită şi urât mirositoare s-a

aruncat dintr-un colţ al camerei asupra sufletului lui Lucian, apucându-l cu ambele gheare şi până să apuc să fac

vreo mişcare, acea umbra a înghiţit spiritul fiului meu. Am încremenit de spaimă, confuz şi nu am ştiut ce să fac

decât să urmăresc umbra cum se îndepărtează de mine dispărând prin uşa de stejar alb al camerei unde se afla

trupului lui Lucian. M-am repezit ca un nebun după umbră încercând să o prind, dar tot ce am putut prinde a fost o

bucată din pelerina lui, care odată ruptă, s-a materializat într-o bucată de cârpă zdrenţuită şi urât mirositoare.

M-am întors în cameră, cu acea cârpă în mână, privind spre trupului inert al lui Lucian şi abia atunci am

observat o siluetă înaltă cu aripi aşteptând lângă capul fiului meu. - Degeaba aştepţi, prietene! N-ai ce „căra” în

seara asta în Rai!, i-am spus eu sarcastic. A tresărit uimit de faptul că un om de rând poate să-l zărească şi totuşi,

deşi eu îl vedeam şi el mă vedea, nu-mi inspira teamă.

- Mă poţi vedea?, a întreabat acesta privindu-mă uimit.

- Ba bine că pot! Şi încă ştiu şi ce eşti! Eşti un Înger al Morţii… dar mă tem că ai venit prea târziu, nu ai

ce spirit să iei. A fost… furat!

- Furat? E imposibil!, a strigat acesta. Şi cine eşti tu şi cum de poţi să mă vezi? Eşti doar un biet om.

- Cuvântul Nathaniel îţi spune ceva, prietene?, am spus eu aşezându-mă înapoi în scaun, privindu-mi

„musafirul” cu mare bucurie.

- Da… toată suflarea îngerească îşi ştie isprăvile făcute. Auzi tu la el, să fure un trup de om ca să poată

trăi alături de o muritoare!... Apoi, tot nu te-ai învăţat minte? Chiar eşti tu, Nathaniel?

- Da. Dar cine eşti tu? Nu te-am mai văzut până acum…

- Sunt Hostian, Purtător de Spirite, vin din al VII-lea cerc al Purgatorului.

- Purgatoriul are mai multe nivele?, am întrebat eu uimit, mărindu-mi ochii ca ai unui broscoi urât.

- Da, are nouă cercuri. Prietene, tu ai avut norocul să te afli în Primul Cerc, unde doar Îngerii Mortii de

nivel I au dreptul să stea acolo. Eu sunt „Purtător”, deci sunt de nivel II şi mai sunt „Cărăuşii” care stau după spirite

până când acestea îşi rezolvă problemele pe Pământ. Treabă destul de urâtă, că uneori pot sta şi secole pe

pământ după o fantomă. Eu m-aş plictisi de moarte, zău de nu-i aşa!

- Şi zi-mi, ai idee cum putem recupera spiritul fiului meu? Ăsta e de la „hoţ”!, am spus eu, aruncându-i

bucata de cârpă în piept.

A prins-o cu o mişcare rapidă şi a început-o să o studieze atent, să o miroasă şi să o întoarcă când pe o

parte când pe alta, într-un final dând un verdict serios.

- Ştiu cine a luat spiritul fiului tău şi, crede-mă, nu ştiu dacă îl vom putea recupera în trei zile, a spus

Hostian dintr-o dată serios şi îngândurat.

- Păi, dacă ştii cine a fost, spune-mi, nu mă mai ţine ca pe jar!, am spus eu răstindu-mă.

- Nu a fost furat, ci a fost mâncat.

- Mâncat? Adică cineva s-a hrănit cu spiritul lui Lucian? Cine?

- Se numesc „Devoratori de Suflete” şi sunt de pe vremea „Pământului Întunecat”, sunt la fel de bătrâni

ca şi tine sau ca Dumnezeu, poate chiar şi mai bătrâni. Aşa trăiesc, prin umbre, prin mizeria şi puroiul păcatelor

umanităţii. În fiecare religie s-a menţionat despre existenţa unor creaturi întunecate, crude şi înfiorătoare ce sunt

capabile să “fure” sufletul unui om aflat în pragul morţii. Iar cel care rămânea fără suflet devenea un mort-viu

bântuind pentru eternitate lumea oamenilor. Aceste creaturi au purtat diferite nume în istoria religiilor, dar cel mai

adesea li se spuneau „Devoratorii de Suflete”. În Egipt, aceste creaturi purtau numele de Amut, în unele texte

sancrite sunt numiţi Adharma, Yama, Sokar, şi aşa mai departe. Aşteaptă ascunşi în umbre ca cineva să moară şi

când spiritul iese se asmuţesc asupra lui şi îl devorează. Trebuie să ne grăbim, în trei zile sufletul este intact, după

asta este asimilat şi pierdut pentru eternitate. Ca să nu mai zic că trupul acesta va deveni un mort-viu dacă nu ne

grăbim.

- Sigur, ce putem face?, am întrebat eu nerăbdător.

- Pentru început, se pare că acest hoţ are ceva personal cu mine, căci ăsta e al patrulea spirit care mi-l ia

de sub nas. Vino, mai am doi clienţi pe lista mea. Să ne încercăm norocul cu ăştia doi nefericiţi. Apucă-mă de braţ!

- Pentru ce?, am întrebat eu suspicios.

- Scurtăm timp folosindu-mi puterile pentru a ne deplasa mai repede, şi cum putem face asta dacă nu

prin zbor?, mi-a răspuns repezit în timp ce m-a prins de mână târându-mă prin zidurile şi camerele casei mele.

Am părăsit împreună camera unde trupul fiului meu zăcea inert, trecând ca nişte fantome prin pereţi,

camere şi holuri până în grădina casei mele, părăsind în cele din urmă şi grădina. Am ajuns pe străzile aglomerate

ale oraşului, pline de oameni grăbiţi şi de automobile zgomotoase, am continuat să plutim până când am ajuns în

dreptul unei case modest amenajată, cu gard negru metalic frumos lucrat în fierăriile de la marginea oraşului. Am

intrat în casă trecând prin uşa de stejar, urcând la primul nivel al casei până în interiorul unei camere cu ferestre

mari, deschise, iar printre ferestrele larg deschise pătrundea lumina caldă a soarelui şi aerul curat parfumat de

mirosul tufelor de trandafiri aflate sub fereastră.

Într-un pat cu baldachin se afla trupul unei tinere vlăguite de boală şi gata oricând să cedeze în faţa morţii

ce aştepta calmă în faţa patului ei.

- Vino, să ne ascundem, dar nu înainte să creăm nişte capcane!, mi-a spus tovarăşul meu, în timp ce îmi

înfigea un pumnal în palmă lăsând sângele să curgă pe podeaua de lemn maroniu.

- Ce faci?, am strigat eu retrăgându-mă înapoi câţiva paşi apăsând cu o batistă pe rană.

- Am nevoie să creez nişte „capcane” şi ca să fac asta, am nevoie de sânge de muritor! Şi tu eşti singurul

de pe aici, ea nu se pune!

De jur împrejurul patului semne şi pecete enochiene începuseră să se contureze, formând o adevărată

capcană menită să prindă pe oricine şi orice intră în ea. Chiar şi pe noi, dacă păşeam înăuntrul acestei capcane,

nu mai izbuteam să ieşim niciodată. Un cerc de sare albă ce lucea sclipitor în razele soarelui începuse să se

formeze de jur împrejurul patului unde se afla fata, pe tavan desenat cu sângele meu se afla „capcana diavolului”

mascată de draperiile baldachinului, iar sub pat se afla „capcana sufletului” mascată şi ea de patul uriaţ.

- Foloseşti „capcana diavolului” cu pecetea lui Rafael şi „prisma sufletului”? Ce vrei sa faci?, am intrebat

eu scărpinându-mă în cap confuz.

Capcana diavolului, era logic pentru duhurile negre cu energii negative, pecetea lui Rafael purifică, iar

capcana sufletului nu îi dădea voie spiritului să iasă din corp.

- Ei bine, intenţionez să elimin această creatură odată pentru totdeauna. Această pecete împreună cu un

descântec elimină orice creatură sau fiinţă pentru totdeauna, indiferent de natura acesteia! Acum trebuie doar să

aşteptăm…

Ne-am retras într-un colţ al camerei, aproape de locul capcanei, mascându-ne prezenţa cu pecetea

enochiană, urmând apoi lungile ore de aşteptare şi pânda. Iar oaspetele nostru s-a lăsat prea mult timp aşteptat,

iar într-un final, când şi-a făcut apariţia, a început să dea târcoale patului ca un lup unei caprioare ce habar n-are

de pericolul ce o pândeşte. A păşit dincolo de cercul de sare ascuns sub covorul de lână, aşezându-se pe pat

deasupra fetei ce-şi trăia ultimele clipe pe această lume, aşteptând ca sufletul să iasă şi să-l înghită. Când inima

fetei a încetat să mai bată, sufletul a ieşit din corp doar pentru câteva clipe, dar datorită „capcanei sufletului”

acesta s-a întors înapoi în trup, iar creatura a rămas blocată în interior, fără scăpare. Am sărit imediat din

ascunzătoarea noastră direct lângă capcana noastră privind la creatura furioasă ce lovea cu ghearele pereţii

invizibili ai propriei închisori. Se învârtea ca un lup închis în cuşcă, aruncând priviri răutăcioase, iar din când în

când mai încerca pereţii solizi ai „închisorii” în care se afla.

- Cum te numeşti?, am intrebat eu.

- De ce îmi furi sufletele?. a continuat cu întrebările Hostian.

- Vreau sufletul fiului meu înapoi şi îţi dau drumul. Te poţi plimba pe oriunde vrei tu, poţi mânca câte

suflete vrei… îmi dai sufletul, îţi dau drumul. Eu sunt un om iertător, nu pot spune acelaşi lucru şi despre el, am

spus eu aratând cu degetul spre Hostian care mă privea pe sub sprâncene.

I-am facut un semn să mă urmeze până la fereastra care dădea spre grădina cu trandafiri, privind în

acelaşi timp şi la prizonierul nostru care ne urmărea cu nişte ochi vicleni.

- Poate că nu ne înţelege sau poate că nu poate să vorbească, i-am şoptit eu îngândurat.

- Am să-l fac eu să vorbească, a spus Hostian furios întorcându-se cu faţa spre prizonier, spunând cu

voce tare: „Exorcizamus te, omnis immundus spiritus, omnis satanica potestas….” Sa continui? Spune-mi numele

tău!

- Ai face bine să-mi spui ceea ce vreau, până nu te transform în cenuşă, i-am spus eu, apropiindu-mă de

devorator.

Urlete şi tânguieli înfiorătoare veneau din partea celui închis în capcană, căci fiecare cuvânt rostit i se

întipărea pe piele arzându-i carnea până în adâncul fiinţei lui.

- Ştii ce e minunat la acest ritual? Că arde şi spiritul, nu numai trupul, iar tu ai sute de spirite, închipuie-ţi

câtă durere trebuie să înduri aşadar, să continuăm de unde am rămas mai devreme, din moment ce tu ai hotărât

să respecţi jurământul tăcerii:

- Omnis incursio infernalis adversarii, omnis legio, omnis congregatio et secta diabolica, in nomine et

virtute Domini Nostri Jesus Christi, eradicare et effugare a Dei Ecclesia, ab animabus ad imaginem Dei conditis ac

pretioso divini Agni sanguine redempti, a continuat Hostian.

- Aşteaptă! Aşteaptă! Încetează!, a spus în cele din urmă “prizonierul”, fiindu-i imposibil să mai poată

îndura toată durerea provocată de ritual şi pecete. Trebuie să recunosc, sunteţi amândoi inventivi! O astfel de

capcană e greu de făcut, mai ales că trebuie să ştii perfect să aliniezi cele trei pecete într-una singură. Felicitările

mele pentru reuşită!, a spus acesta batjocoritor, schimonosindu-se de durere.

- Cine eşti, l-a întrebat Hostian fixându-l cu privirea.

- Vreau sufletul fiului meu, am urlat eu cât m-au ţinut plămânii.

- Sunt Samael. Eliberează-mă şi îţi voi da sufletul fiului tău.

- Samael?!

- Întocmai… în carne şi oase sau, mă rog, undeva pe aproape, a răspuns acesta sarcastic.

- Samael… “cel ce moare unu şi renaşte doi”! Acel… Samael?!

- Întocmai… şi voi cine sunteţi?

- Nathaniel şi Hostian!

- Ce drăguţ… o târfă mică şi una mai mare! Care dintre voi, iubăreţilor, i-o trage celuilalt?

- Ce? Nenoro… Hostian, prăjeşte-l pe tâmpit!

- Şi cu sufletul fiului tău cum rămâne?, a răspuns Samael, privindu-mă cu ochii mijiţi către mine şi cu gura

ţuguiată.

- Nu-l mai prăji pe idiot!, i-am şoptit la ureche lui Hostian.

- De ce ai nevoie de atâtea suflete? Pentru ce le foloseşti?, a continuat Hostian cu interogatoriul pe un

ton agresiv.

Aveam o presimţire ce nu-mi dădea pace, gândindu-mă la câtă putere a strâns Samael în el devorând

atâtea suflete. Care era scopul?

- Stăpânul meu nu va fi încântat că mă ţineţi captiv aici… vă pot spune doar atât: “Puntea Sufletelor” şi în

curând un război între Iad şi Rai va începe. Am să înapoiez toate sufletele, cu condiţia să mă eliberaţi de aici.

- Dacă eşti atât de puternic, de ce nu o faci singur?

- Eşti prost sau doar te prefaci? Sau ce parte n-ai înţeles din ce-am spus? Dacă erau pentru mine credeţi

că mai stăteam la taclale cu doi idioţi ca voi? Toate sufletele strânse sunt pentru stăpânul meu şi pentru planul

său.

- Sufletul fiului meu şi distrug primul cerc, am spus eu pe un ton aspru.

- Prinde!, a spus Samael aruncându-mi o sticluţă strălucitoare plină cu un fel de gaz alb.

Am prins sticluţa cu ambele mâini şi am privit-o preţ de câteva clipe gândindu-mă la ceea ce Samael a

zis, oscilând între “dacă a spus adevărul” şi “e o minciună”. Am scos dopul sticluţei lasând spiritul lui Lucian să

pluteasca prin aer, ca o nălucă dezorientată şi fără minte. M-am ţinut de cuvânt şi am distrus primul cerc, slăbind

astfel pereţii cuştii în care se afla Samael.

- Dacă îmi eliberezi şi restul sufletelor, eşti liber să pleci viu şi nevătămat. a spus Hostian, privindu-l cu

ură şi duşmănie.

- Dacă ştiam că eşti aşa de posesiv în legătură cu aceste suflete, nu mă atingeam de ele… oricum am de

unde să alimentez planul stăpânului, sunt milioane de suflete pe Pământ.

- Sufletele mele, te rog, a continuat Hostian să insiste, întinzând mâna după sticluţele de la brâu.

- Poftim, ia-ţi afurisitele de suflete! Acum îmi dai drumul? Am şters şi celelalte cercuri şi făcând asta, e

echivalentul cu deschiderea uşii de la celulă, iar prizonierul e liber să plece.

- Ne vom mai întâlni, a spus Samael înainte să plece, evaporându-se din faţa noastră.

- Cu siguranţă aşa va fi! Şi data viitoare te fac scrum!, a şoptit Hostian furios.

Am privit amândoi preţ de câteva clipe cum sufletele eliberate se plimbau prin întreaga cameră, zburând

în cerc şi oprindu-se uneori în faţa noastră.

- Trebuie să le conduc în Rai. Nu-ţi face griji, îţi vei revedea familia Nathaniel, căci ai sacrificat atâtea

pentru iubire, onoare şi loialitate şi nu în ultimul rând, ţi-ai păstrat credinţa în ciuda faptului că ai suferit atâta. Şi să

ştii, prietene, Dumnezeu ştie toate aceste lucruri, iar el are un plan cu toţi şi toate, a spus Hostian în timp ce

deschidea un portal strălucitor ce urca în sus la Ceruri, iar odată cu el se înălţau şi sufletele din încăpere.

Am simtit din nou căldura plăcuta a Raiului, lumina strălucitoare şi atât de liniştită a Împărăţiei Divine care

m-a învăluit preţ de câteva clipe şi când m-am trezit din această stare de euforie, eram iarăşi singur în camera

fetiţei moarte şi m-a cuprins o tristeţe adâncă, gândindu-mă la tot ce a fost, este şi va fi. Am părăsit camera acelei

fete sărind geamul şi aterizând în grădina plină de flori, unde am zbughit-o la fugă spre zidurile înalte de piatră ce

înconjurau proprietatea. Le-am sărit şi pe acelea fără niciun efort, ajungând pe strada aglomerată de oameni

grăbiţi. Am rătăcit aşa ore bune până când am ajuns într-un han unde am cerut hârtie şi un condei ca să aştern

toate aceste întâmplări prin care am trecut, cu speranţa că vei citi şi mă vei ajuta, ajutându-mă să rezolv un puzzle

ce are câteva lucruri: „Puntea Spiritelor” şi „Războiul Divin”.

L-am invocat pe un vechi prieten comun şi prin el îţi trimit această scrisoare în speranţa că vei veni la

mine ca să vorbim…

Cu prietenie eternă, Nathaniel!

Scris în anul Domnului 1910, ziua 3, luna August.”

Autor: Satanista 666