Scrisoarea I

de M. Eminescu

Poemul are o structura circulara incepand cu momentele de meditatie favorizate de luna si incheiendu-se tot cu motivul lunii, din nou propice meditatiei.

Tema poemului este conditia geniului in raport cu timpul, cunoasterea si lumea comuna (geniul este intruchipat de batranul dascal, care concentreaza in jurul sau ideile poemului). In jurul acestui simbol se organizeaza cinci tablouri. Omul de geniu apare intr-o meditatie filosofica pe tema racordului timp-cunoastere si intr-o satira pe tema relatiei dintre acesta si lumea inconjuratoare.

Tonul poemului se schimba: grav, meditativ – ironic, sarcastic, critic.

In primul tablou al primei parti, prin lumina lunii, in cadrul nocturn, eul liric iese din realitatea imediata si intra intr-o lume a visului, realitatea imediata este sugerata de camera (spatiu inchis, cu perdele si un ceas care Numara timpul); spatiul se mareste cand perdelele sunt trase si razele lumii pantrund prin fereastra. Seara este cadrul favorit al meditatiei (apar motive romantice: seara, abisul, timpul sugerat de ceasornic, este bivalent, individual, uman si universal, cosmic, infinit). Prima secventa are ca punct de plecare pamantul , camera; desprinderea de realitate, favorizata de luna si de intrarea in lumea visului, reprezinta trecerea de la timpul uman, la cel cosmic.

Cea de-a doua parte, decrie in al doilea tablou, mai multe secvente cu descriere pastel. Punctul de referinta este luna, stapana marii, invocata; este astrul tutelary, ocrotitor pentru ape si pamant. Spatiul este panoramic, mare, infinit teluric si acvatic. In apropiere de tarmuri, ochiul lumii vede cetati, palate si aglomerari umane. Lumea este si ea personificata, un adapost al visului uman si romantic, un simbol al cunoasterii prin reflectare. Ideea central este reprezentata de identitatea indivizilor in fara lunii si a mortii.

Diversitatea umana este sugerata prin mici portrete mai ample, prezentate prin antiteza si enumeratie. Se releva doua timpuri umane fundamentale: activ (negustorul), contemplative (batranul dascal). Ultimul portret este al batranului dascal, reprezantand un alt tip uman si anume geniul, omul superior. Portretul incepe cu infatisarea fizica modesta, e garbovit, uscatiu, de nimic si poarta un halat vechi, tremura de frig, isi infunda gatul in guler si bumbacul in urechi. Prin contact cu fizicul este prezentata lumea lui spiritual, prin cugetare cuprinde tot universul, este muritor. Prezentarea conditiei fizice este in antitza cu spiritual sau profund,

capabil sa se intoarca cu mii de ani in urma, sau strabata secole inainte. Este caracterizat prin puterea de cunoastere, comparat cu un erou nostalgic, Athos, fiind astfel hiperbolizat.

In partea a III-a, tabloul trei, se intalnesc tablourile realitatii si al mortii Universului. Plecand de la atributia cunoasterii cu care este inzestrat geniul, prima imagine este cea a haosului universal, in eternal pace domneste nefiinta, lipsa luminii, a spatiului, universul are aspectul unor prapastii, a unei mari fara fund. In acest haos apare “samanta de lumina” – iubirea; starea de increatie dispare din cauza punctului in miscare care devine tatal, iar Universul, mama. In fragmentul nasterii Universului apar negatii, care se realizeaza prin prefixe de negatii, conjuctii si forme verbale negative. Miscarea, odata pornita duce la crearea planetelor – poetul apeleaza la imagini din rig-Veta, text sacru al indienilor si la teoriile cunoscute ale astronomului, Kant – la Place. Urmeaza o descriere a Cosmosului ce urmareste atat Universul Cosmic, cat si cel Pamantean. Raportul este vazut in imagini poetice formidabile “microcosmosul” (muschi de o zi), “copii”, “microscopice popoare”, “musuroaie de furnici”.

Meditatia geniului se indreapta inspre viitor, cand va avea loc stingerea Universului. Apare un tablou al Apocalipsei, realizat prin antiteza, personificare, epitet si comparative. Moartea Cosmosului se incheie cu restabilirea eternei paci a intunericului, Universul fiind supus ciclicitatii. Tabloul pune in discutie relatia omului de geniu cu societatea. Primele versuri fac o legatura cu partea anterioasa si sensul destinului uman. Ideile din aceasta parte sunt prezentate eforistic si au ca izvor filosofia Chopen Hauer. Tot in aceste versuri cu caracter meditativ se regasesc motivele: furtuna labilis si fugit irreparabile tempus.

Partea a IV-a, surpinde in tabloul patru, meditatia destinului uman si continua cu o satira, reprezentand raportul dintre omul superior si societatea in care traieste. Oamenii cauta infrigurati un sens al existentei. Soarta batranului dascal este infatisara in raport cu lumea limitata, meschina, iar acesta traieste cu iluzii desarte, crezand ca opera sa ii vad aduce maretie si glorie, dar ea se loveste de neintelegerea marunta si vulgara a posteritatii.