1

SCRIERI( unele vesele )

COSTEL NICOLAU

BÂRLAD 2014

2

CU DRAGOSTE PENTRU SCUMPA MEA JOJO

3

Costel Nicolau

SCRIERI( unele vesele )

BÂRLAD 2014

4

5

CUPRINS

-Trebuie………………………..……...7- Boală şi roşu.......................................10- Cazierul (secretul fericirii)..................14- Cel mai bun prieten al unui amic........21- Celcevine cu Suita………………......30- Numai tu cu tine………………….....36- Ar trebui sa stim.……………………38- Cumparati-va parinti…………………44

6

7

TREBUIE...

Doi sori în fiecare dimineață la răsărit,apoi doi sori la apus. Două luni deasupra noastră ne acoperă prin tavanul subțire și e vară de o sută de ani, de o mie de ani, de o veșnicie de ani. Așa ne-am cunoscut, în mai, când cireșele, numai pentru noi dau rod a doua oară . Tu aveai părul de culoarea mangalului și-n ochii tăi mai încăpea un Himalaya. Aveai buzele din boabe de rodie și mâini de caolin. Te mișcai precum un dansator pe o sârmă întinsă deasupra lumii și eu mă simțeam ca un creștin la a doua venire. M-am îndrăgostit aproape instantaneu. Nici n-am avut cum să nu te plac...Înainte să-ți atingi buzele de ale mele mi-ai spus că mă poți învăța să văd lucrurile care se ascund în lumină așa cum noi, când eram copii, ne ascundeam în întuneric. Iar când ai vorbit, am auzit sunetul mării în vocea ta, valurile, briza, țipătul albatroșilor,vocile vesele ale pescărilor, clipocitul peștilor care sar din apă în lumina lunii pline. Ce orb am fost, ce orb până să văd toate culorile acelea! Ochii tăi în care încăpea întreg universul picurau în ai mei, gura ta se topea în a mea, ne uneam cerurile cu vârful limbilor.

8

În mintea mea explodau milioane de nuanțe noi, culori pe care nu le pot descrie altfel decât zboruri, muzică, plutire, dragoste liniște și voluptate, dorință și împlinire și amestecuri infinite între ele. Mi-am simțit memoria cum întinerește și îmbătrînește în același timp. Ca un râu care se umflă apoi seacă, golindu-se de toate reziduurile. Deși nu-mi aminteam, știam că toate durerile dispăruseră și, în plus, știam că de-acum nu-mi mai e teamă de nimic. Următorul lucru pe care l-ai făcut...M-ai tras atât de aproape de tine că îți simțeam zvâcnetul din piept în pieptul meu, apoi ți-ai înfipt mâna și mi-ai oprit inima. M-ai rugat să fac același lucru. În liniștea de după am auzit timpul cum înțepenește ca o locomotivă cu aburi într-o gară de sticlă. - Acum trebuie doar să ne iubim ca să rămânem în viață, ai spus. Apoi cu limba m-ai lins pe toată pielea până am devenit lichid în clocot. Eu te-am mângâiat și te-am lins, de asemenea și te-ai făcut torță vie. Când ne-am amestecat, ne-am prefăcut împreună într-un abur ivoriu ce a umplut toate golurile din cer și din pămînt. Și peste tot au crescut flori din culori de muzică și zbor, de dor și alinare. Și după ce am făcut dragoste trupurile noastre au devenit magnetice.

9

Peste tot unde mergeam, acolo unde era, dragostea se lipeau de noi cărți, figurine de lemn, haine, mașini de spălat, câini pitici, imenși elefanți sau oameni de toate vârstele. Noi dezlipeam pe fiecare cu grijă și ne sărutam locurile fierbinți. În urma noastră rămânea o lumină mișcătoare ca o aurora boreală. Cam asta e dragostea noastră și va mai fi exact timp de o veșnicie de ani. Doi sori la răsărit, doi la asfințit și două luni în fiecare noapte deasupra trupurilor noastre. - Trebuie doar să ne iubim ca să rămânem în viață,ziceai, și ne prindeam unul în altul ca fulgii de păpădie într-un vârtej de aer și ne înălțam atât de mult până când nu mai aveam înălțime... Cu mâna acopeream soarele tău și se făcea noapte. Până în cele mai îndepărtate galaxii se auzea sunetul dragostei noastre, și-mi tot repetai:- Trebuie doar să ne iubim ca să rămânem în viață!

10

Boală și roșu  Lalelele sunt din cale afară de vii și la tine e încă

iarnă…iarna ta e acum în mine ca un simbiot.Totul e atât de alb , de tăcut și-ngropat în zăpadă cu mine cu tot zăcând în tăcere și mă deprind cu liniștea așa cum tu m-ai învățat să fac atunci când mă topesc ca un opaiț de dor, în timp ce lumina se odihnește pe albii pereți , pe pat și pe mâini.Sunt un nimeni acum, îmi zic încontinuu. Nu mai am de-a face cu nici o explozie. Numele și veșmintele mele le-am cedat infirmierelor. Legenda mea le-am cedat-o celor ce mă anesteziază , iar trupul chirurgilor. Aceștia mi-au proptit capul între cearșaf și pernă ca pe un ochi între două albe pleoape care refuză să se închidă. Sunt un ca un elev oropsit care trebuie încontinuu s-o ia de la început cu toate. Surorile se perindă întruna fără să mă tulbure. Trec lin ca pescărușii prin salon, cu bonetele lor albe făcând aceleași lucruri cu mâinile, una aidoma celeilalte și e cu neputință să știi câte sunt. Trupul meu e doar o pietricică pentru ele și au grijă de el ca apa de pietrișul care curge și-l lustruiește în trecere.

11

În seringile lor îmi găsesc toropeala și somnul, mai ales când știu uneori, m-am rătăcit cu totul și mi-e lehamite de toate ale mele…Trusa mea de toaletă, cu broască țestoasă și greieri, și licorni, e acum un flacon de pilule multicolore. Zâmbetele lor abia mi-ating inima ca niște surâzătoare dimineți. Patul meu plutește acum în voie ca o corabie încărcată, în vârstă de treizeci și opt de ani atârnându-mă cu încăpățânare de numele și de adresa mea pe care am uitat-o demult.Mă clatină un vânt ca pe o zare și mă cutremur ca o mare sub lună. Nu-mi place aici. Mi-au măturat mintea de toate amintirile dragi. Cu cicatrici pe piele, gol , pe căruciorul cu perne de plastic am văzut cum ceașca de ceai care încă aburește, sertarele cu rufe așezate impecabil ca atunci în școala militară și cărțile mele, și toate se topesc din privire, iar marea aceea îmi crește peste creștet. Iată-mă călugăr acum. Nici când n-am fost mai pur! Nici flori nu-mi dorisem și nici portocale ca la muribunzi. Dorisem doar să stau întins cu palmele către tavan ,să respir adânc (așa cum m-ai învâțat), și să uit…Ce libertate! Doamne, nici n-ai idee ce libertate…E-atât de-adâncă această pace încât mă amețește ca un anestezic și nu-mi cere nimic. O plăcuță cu numele meu și câteva mărunțișuri.

12

Lalelele, înainte de toate sunt atăt de roșii și dor…Ții minte macii aceia? Le-aud respirația încă în mine ca niște prunci haini prin albele scutece. Roșul lor vorbește rănii mele și pe-nțelesul ei și simt încă cum car Alpii în spate spre piscuri. Sunt rafinate toate lalelele acestea și par să plutească, și totuși aproape mă doboară sub greutatea lor. Apoi cu limbi tăioase și cu cuvinte roșii îmi șfichiuie ochii iar culoarea mi-apasă pe creștet ca o salbă de greutăți de plumb roșu.Nimeni nu mă pândea înainte, acum sunt pândit. Lalelele se uită la mine, fereastra mă vede din spate, fereastra aceasta prin care pândește lumina o dată pe zi și-apoi fuge-n întuneric de frica mea. Când sunt eu un nimic, caraghios și șters, între ochii și roșul lalelelor strâns ca-ntr-o menghină, și nu mai am nici urmă de chip, mă gândesc să apun. Aceste lalele vorace îmi mănâncă tot oxigenul. -Respiră adânc , dragul meu, aud de dincolo de lume! Înainte să fi venit aceste dușmance cu chip de grădină, totul mergea bine, în fond…Ele crispează toată atenția, odinioară fericită.Încă mă zbenguiam printre valuri ca puii delfinilor din Țările Calde. Acum însă…pereții înșiși par acum încinși și ard odată cu mine.

13

Lalelele acestea ar trebui zăvorâte după gratii ca primejdioase fiare;cască spre mine niște guri ca niște uriașe pisici africane și-mi simt bătăile inimii, potir cu flori roșii care se-nchide și se deschide numai de dragul tău. Apa pe care o beau e roșie, caldă și sălcie ca sângele din jgheaburile de la abator și vine dintr-un tărâm unde sănătatea n-a călcat niciodată.- Respiră adânc , dragul meu, respiră adânc…

14

Cazierul ( Secretul Fericirii)

(acesta nu este un pamflet, e doar un minuscul capitol din Bârlad, România, mileniul III)

Era într-o dimineață frumoasă de octombrie când l-am rugat pe șefu’ să mă învoiască o oră, de la 9 la 10 să merg la Poliția municipală să-mi elibereze un cazier judiciar. Eram vesel ca de obicei. Bănuiam eu ceva…Clădirea poliției, destul de comună, dealtfel destul de mare, tipul acela comun de clădire ceaușistă precum vechile cămine de nefamiliști de la fostele intreprinderi de stat. La intrare, imediat pe stânga se află biroul ofițerului de serviciu, cu un ghișeu unde mă informez despre nevoia mea.Înțeleg că trebuie să mă prezint cu cartea de identitate, timbre fiscale în valoare de 2 lei pe care le cumpăr numai de la poștă, o chitanță în valoare de 10 lei pe care o achit la Administrația financiară și o cerere tip pe care o iau și o completez aici. (Am luat-o de la un laborator foto care are și copiator, și cereri de toate felurile). Merg la Poștă unde, firește ghișeul cu timbre fiscale e aglomerat.Exagerez, poate, erau doar șapte persoane la rând. Un domn care trimitea o scrisoare ,,Par avion,, , un alt domn plătea o

15

rovinietă, un băiețandru cumpăra timbre fiscale ( îmi zic , uite încă unu cu aceeași problemă), o doamnă în vârstă a ridicat un colet (foarte probabil cu ajutoare de la o rudă de-afară), o altă doamnă trimitea un mandat poștal și un domn destul de sobru și de recalcitrant pentru că nu putea ridica nuș’ ce colet că-i expirase buletinul de două zile. Am ajuns în sfârșit la ghișeu. Mi-am cumpărat prețioasele timbre și am mers la Administrația financiară. Nu degeaba se numește așa. Clădire nouă, somptuoasă, geamuri fumurii din termopan, încălzire proprie, marmură peste tot. Condiții, ce mai…Intru și mă opresc în fața ghișeului nr.9. Citesc: ,,Încasări taxe, impozite ș.a.,,Nu-mi venea să cred că nu e nimeni la coadă! Cred că era prea dimineață. Duduia de la ghișeu își pilea unghiile (nici n-o condamn de asta, poate n-o fi avut timp) și povestea înfocată colegei de la ghișeul 10 despre ultimile scene din ,,Suleyman Magnificul,,.Dragul de el. Plin de încredere mă adresez doamnei:- Vă rog, fiți amabilă, aș dori să plătesc o taxă pentru cazier judiciar! Răspunsul a fost prompt între câteva repezi clipiri de pleoape și câteva rotiri de ochi peste cap.(Îi cer scuze și acum doamnei, în gând, că am întrerupt-o din maiestuasa discuție!)

16

- La casa 4!Casa 4 e undeva în celălalt capăt de sală.Traversez călcând cu grijă și recunosc cu plăcere pe mozaicul scump, îndreptându-mă spre casa 4, orientându-mă din mers după numerele celorlalte ghișee.La casa 4 (mă bucurasem degeaba la început), erau în jur de zece cetățeni la rând, fiecare cu problema și cu gândurile lui.O fi luni dimineața, îmi zic, și de asta…Cam după jumătate de oră, ceea ce e o performanță, am ajuns în fața ghișeului, mă aplec și spun politicos:- Vă rog, aș dori să plătesc o taxă pentru cazier judiciar!Doar nu credeți că s-a terminat.Pe naiba!Doamna aceea, serioasă, prinsă între calcule și-n grijile ei, îmi spune scurt:- Mergeți la casa 9!Am zâmbit larg.Mi se luminase fața ca și când rezolvasem toate problemele lumii, doar mi-am permis să fac un gest întrebător înainte să spun:- Vă rog, de acolo am fost trimis la dumneavoastră.Mi-a tăiat-o scurt.- Domnule, dumitale ți se pare că îmi arde de glume?

17

- Păi?!Am făcut stânga-nprejur și m-am îndreptat cu pași repezi către casa 9, neștiind cui îi arde totuși de glume.(La un moment-dat chiar am gândit că e o farsă cu camera ascunsă).Îmi rămăsese zâmbetul pe buze și nici acum nu știu de ce mă amuzam. De la distanță am văzut că la casa 9 tot nu era nimeni. Mă aplec peste ghișeu și cum era de așteptat, duduia nu-și terminase nici ultima unghie de pilit, nici de povestit ulima scenă de amor din iatacul otomanului. Nu-mi place să mă repet, dar gândesc că nu poate să mă recunoască că am mai fost pe acolo cu ceva timp în urmă, că doar n-oi fi numai eu.- Vă rog, aș dori să achit o taxă pentru cazier judiciar! În următoarea secundă și-a aruncat privirea prin mine ca un crivăț tăios în iernile geroase din Moldova, și cu o comandă scurtă, militărește, cu o voce de veche telefonistă, ca și cum ar avea nasul prins cu un clește de rufe, și cu arătătorul de la mâna dreaptă, către intrelocutoarea ei de la casa 10, mi-a poruncit scurt!- Alături!Nu-mi venea să cred! Ei și ce dacă nu-mi venea să cred! Doar am mulțumit pentru deranj și am făcut imensa distanță de un pas, alături unde mă trimise.

18

M-am aplecat și am salutat politicos, crezând deja că nu e nevoie din nou să mă repet.Această doamnă a asistat în tot acest timp, ascultând când îi vorbeam colegei despre ce mă durea pe mine.- Bună ziua! - În ce problemă, mă întreabă indiferentă.(în fond eram la alt ghișeu, dacă de la ea voiam altceva…) - Vă rog, aș dori să plătesc o taxă pentru cazier judiciar! - Cartea de identitate și vă costă 10 lei! I-am dat cartea de identitate, pregătisem 50 de lei și stăteam cu ei în mână să achit. Nu știți ce bucurie am simțit. În sfârșit cineva care-și face treaba și chiar vrea să te ajute pe tine cetățene care ți-ai permis să ai o nevoie. A durat ceva vreme până mi-a luat datele identității mele (deși preferam atunci să fiu un anonim), și le-a băgat cu greu în baza de date, timp în care între un anevoios ,,enter,, și un exagerat de calm ,,space,, eu fierbeam de nerăbdare. În fond era problema mea că fierbeam de nerăbdare. Timpul trecea oricum în defavoarea mea. În sfârșit îmi întinde cartea de identitate peste geamul ghișeului

19

Aud și acum glasul pițigăiat: - Mergeți la casa 2 să achitați, la mine nu se încasează plăți! - Am tăcut ursuz câteva secunde, apoi am murmurat un mulțumesc agonizat.Inima o luase razna, mă străduiam să respir adânc și liniștitor , îndreptându-mă încet ca după un car mortuar către casa 2.- Mă așez și eu ca și cei 11 nenorociți din fața mea la rând. Am ajuns, am întins banii, mi s-a înapoiat restul și chitanța. Simțeam că nu mai am nici dorința, nici puterea să merg mai departe. Afară , soarele și aerul acela de toamnă mi-au făcut bine. L-am sunat pe șefu’să-mi ierte întârzierea și să-mi mai suporte lipsa încă vreo doăj’ de minute. La Poliție la ,,Servicul depuneri cereri și eliberări caziere,, închisese deja. Programul orar e de la 9 la 11. Încă se mai putea face ceva, însă doar joi în același interval orar. Joi a fost mult mai frumos și oricum totul a decurs cu mult mai repede. Nu mergea rețeaua internă a celor de acolo, deci nici o șansă de a elibera ceva cu scuzele și cu rechemarea doritorilor, lunea viitoare. Luni mi-am luat liber (aveam o zi de recuperat), și acum sunt un cetățean mândru și fericit care deține cazier judiciar , nu ca nenorociții aceia pe care

20

i-am găsit luni ca sardelele la rând și care nu aveau timbre fiscale pentru că nu se mai găseau în oraș. Până la urmă au avut și ei noroc. S-a găsit un ,,jmecher,, să-i ajute. S-a dus glonț la Zorleni, o localitate apropiată, a cumpărat timbre fiscale de 2 lei, și le-a vândut cu 5 lei chiar în sediul Poliției. Tot se mai găsește până la urmă cineva să-i ajute pe oropsiți. Ei, și ce!!!

21

Cel mai bun prieten al unui amic

Am un amic și coleg pe deasupra pe numele lui Ilie Voroneț, vesel din cale-afară, un tip spiritual, deschis și cu care ți-e mai mare dragul să lucrezi și să-l ai preajmă tot timpul zilei, măcar și pentru poveștile și bancurile pe care le spune. În cei doisprezece ani de când lucrăm împreună, nu-mi aduc aminte să-l fi văzut supărat, nervos sau deprimat, din nici un motiv. Că i-au tăiat ăia lumina pentru neplată odată, nici o problemă, se amuza de mama focului spunându-ne că măcar așa se odihnește și el mai mult, că oricum adoarme după miezul nopții fir-ar mă-sa de telecomandă! Altă dată întârziase cu ratele la bancă cu tăierile alea , când cu criza și-l tot suna una de la recuperări, iar Ilie al nostru vesel foc, că măcar așa mai întreține și el atmosfera cu o voce blondă în afară de-a Marcicăi lui, nevastă-sa, o slăbătură minionă și țâfnoasă nevoie-mare. După cum vă spuneam Ilie al nostru de ceva timp, nu mai e Ilie al nostru! E distrus omul de parcă i s-au înecat toate corăbiile și vine apocalipsa în fiecare zi!!! Zilnic îmbufnat , fără chef de vorbă, nici la masă nu mai stă ca oamenii, înjură de toate lighioanele și de toți sfinții încontinuu și noi suntem atât de nedumeriți și fără chef de muncă că parcă a stat toată lumea în loc.

22

Vorbesc într-o joi dimineață cu un alt coleg, apropiat și el al lui Ilie, cum să facem să aflăm ce-i cu el și mai ales cum să-l scoatem din încurcătură , dac-om putea… Pe la ora de gustare se așează Ilie pe vechiul lui scaun , unde de atâția ani s-a așezat aproape în fiecare zi, oftează prelung și cu vechile lui gesturi de povestitor cu renume, începe să depene necazul peste care a dat. Băi fraților, într-o bună zi (absolut nefastă), nevastă-mea decise așa din senin, că n-ar fi rău să avem și noi un cățeluș de casă, că cică e la modă, și că nici că există o făptură mai gingașă… Și-o să avem și noi puțină variație, mai schimbăm monotonia asta! Opinia mea, referitoare la specia canină, o știți și voi, dar eu în fața Maricicăi am exprimat-o printr-un reproș mut, ca un cântec fără cuvinte și nici nu fu recepționată corespunzător de Maricica. Reieșea mai mult decât evident că personalitatea mea nu era suficient de valoroasă pentru o viață de familie normală. Câinele, după câte știam (din auzite), este , sau trebuie să fie cel mai bun și sincer prieten al omului.Am declanșat imediat o serie de investigații

23

pe google, și am depistat vreo câteva povestiri și comentarii pe forumuri care confirmau că într-adevăr , este util să conviețuiești cu respectivul mini-patruped. În afară de faptul că animalul mai sus citat este extrem de inteligent, el se dovedește a fi și foarte lesne dresabil. Prin devotamentul său câinele se reprezintă un înalt exemplu pentru prietenul să mai mare humanoid.Îl înobilează, îl face mai bun, îl determină să urască minciuna, trădarea, lingușirea și alte detalii caracterologice specific umane. Meditând asupra diverselor aprecieri formulate de Marcica în privința trăsăturilor mele de comportament, i-am comunicat acordul meu zâmbind (amar). La vreo câteva săptămâni după schimbul nostru de păreri, pe când mă întorceam acasă după o prelungită întâlnire cu voi la ,,Madam Bleu,, m-am izbit în hol de fotoliul meu pe care-l știam mai întotdeauna în sufragerie.Un chelălăit demențial mă făcu să sar până-n mijlocul casei.Dintre pernele fotoliului mi se ridică înainte un ghemotoc de lână neagră, o arătare de spaimă, din care ieșea însă și un soi de apendice, parcă un fel de coadă.Surprins, observasem cuprins de curiozitate și lejeră mânie (pe deplin justificate), două bile ardente în care mocnea un jărăgai sanguin și care se roteau încontinuu.

24

Simții o imediată și profundă antipatie față de această jigodie malefică.Mai târziu s-a dovedit că antipatia fusese total reciprocă. - Acesta-i cățelul nostru, mă informă Maricica, în plin acces euforic.Nu-i așa că-i tare scump? Îl cheamă Bond. - Da! E drăguț!...Însă omului nu-i stă bine să mintă.Am constat acest lucru la scurt timp după aceea.Dar în momentul acela (blestemat), am mormăit doar printre dinți: - Da…E drăguț!...Mă rog, Bond fii binevenit în casa noastră!Poți rămâne printre noi și-o săptămână dacă reziști! - Cum o săptămână? - , mă întreabă Maricica . - Păi nu știi că animalelor astea nu le plce să dospească într-un singur loc?Când îl vom sărbători pe văr-meu Vasile, o să il dăruim pe Bond, în loc de alt cadou! Și toată lumea o să fie mulțumită.Și noi , și Vasile, și Bond… - Nici să nu-ți de-a prin gând așa ceva! - Bond rămâne la noi pentru totdeauna.Cel puțin atât cât voi trăi eu…Mama-mare a murit la nouăzeci și șase de ani , iar mami are șaptezeci și doi, și încă se ține foarte bine…e clar?...Încă de atunci am avut cumplita bănuială că Bond înțelege limba humanoidă:Nevesti-mii îi linse

25

recunoscător mâna, iar mie îmi aruncă o privire rău prevestitoare, la modul cel mai intensiv.M-am refugiat demoralizat în sufragerie în fața calculatorului dornic să aflu cât mai multe informații ample despre longevitatea acestor credincioși prieteni ai omului.Găsind datele necesare am luat grava hotărâre să-l boicotez pe individul Bond.Conform precizărilor furnizate de google, javra avea să ne supraviețuiască.Am procedat în consecință.Mă făceam că nu-l cunosc iar singurile atenții acordate erau doar șuturile pe care i le trăgeam în fundulețul obez și dolofan, de purceluș pus la îngrășat.Aveam convingerea , că perseverând , voi obține demoralizarea jigodiei.Dar nu era deloc exclus ca Bond să-mi f decodat gândurile.Încă din prima săptămână îmi deveni clar că-mi declarase război.Un război total.Și rece, și cald.Într-o dimineață nu mi-am găsit papucii .Am răscolit toată casa. Bond mă asista, având întipărită pe mutră o expresie extrem de satisfăcută.Eram convin că atentase la papucii mei, dar nu mă aflam în posesia nici unei dovezi.Abia spre seară mi-au fost găsite încălțările la gunoi , într-o stare avansată de mizerie și miros imregnat pentru totdeauna. Mă liniștisem puțin și tocmai mă pregăteam să deschid televizorul.

26

Începea finala europeană la fotbal. Dar unde-i telecomanda?! Nicăieri…Vă jur că nici în ziua de azi nu am găsit-o deși am întors casa pe dos…Mă uit la animalul care mă privea cu aceeași mutră de dimineață.Era necesar să recurg la o serie de măsuri educaționale, și asta cât mai urgent.Mi-am ales cea mai bună undiță pe care o aveam și i-am arătat-o lui Bond.I-am atras atenția că la o nouă dispariție de obiecte o să-i măsor spinarea cu ea.Bond mă asculta atent și chiar mi-a dat impresia că a dat din cap că a înțeles.Oricum a fost ultima oară când mi-am văzut undița.Având în vedere că era singurul care nu părăsea casa am toate temeiurile să cred că el mi-o mâncase…și asta în pofida conținutului de fibră greu digerabilă.Deteriorarea relațiilor dintre noi a continuat urmând un curs mereu ascendent.Bond avea la dispoziție suficient timp liber, .și și-l utiliza excelent pentru a pune la punct detaliile viitoarelor operații.În afară de asta Bond mai demonstra și intuiție fantastică, supraomenească, deosebindu-mi lesne prietenii de cei ai Maricicăi.Când soseau aceștia din urmă, Bond devenea cel mai distins și educat gentelemen.Însă când se înființau prietenii mei, își pierdea trăsăturile aritocratice.Nu mai era lord, ci fiară.

27

Un autentic huligan care lătra fără-ncetare și se dădea la țurloaiele bieților oameni.Într-o după-amiză mă vizitează un văru-meu Dan și cum ne omenim de câte ori ne vedem, am coborât până la magazinul din față să iau o bere rece și niște alune.Cum vă închipuiți că Bond a putut pierde o așa ocazie? Inițial, Bond pentru a-și verifica posibilitățile i-a sfâșiat doar un singur crac la pantaloni.Aflat în legitimă apărare și de frică cred, Dan a aruncat cu geanta diplomat în javră.Și așa din oglinda venețiană , mândria familie, dată cadou marcicăi la nuntă de mama-mare, n-a mai răms decât rama.Valoroasă și asta.Trecând la represalii, Bond ia sfâșiat și celălalt crac, după care a atentat la cămașă.Când am intrat în hol văru-meu refugiat în bucătărie, dansa extrem de original rock n roll pe masă.Văzându-mă încremenit, bond își mai examină o dată victima terifiată, după care ieși din încăpere arborând o mutră încântată pe care i se citea satisfacția datoriei împlinite. Date fiind relațiile excesiv de prietenoase dintre Maricica și Bond, am fost nevoit să îndur luni de zile coșmarul ce se abătuse asupra mea.Tăceam și răbdam.Cum s-a întâmplat și atunci când Bond mi-a înghițit biletul de loto (ieșit câștigător la categoria a II-a).

28

Noroc că suma nu depășea de data asta 5 674 de lei…Însă răbdarea mea atinse extrema limită în ziua când Bond ieșit la o plimbare în parcul din centru , mușcă lejer din poponețele unor puști de vreo 10-11 ani care jucau fotbal fără să le pese, într-un mod absolut amical .Obligat de insistențele (deloc amicale), ale părinților am plătit transportul copiilor la spital, tratamentul , plus o amendă de 350 de lei pentru neupravegherea dihăniei.Din clipa aceea am luat eroica decizie să introducem niște relații mai umane între noi, între mine și Bond, deoarece între mine și Maricica acestea deveniseră realmente câinești.Într-o după-amiază l-am ospătat de prietenul Bond cu tot soiul de delicatese (șuncă de Praga, crenvurști și salam de vară,) , după care ne-am îmbarcat într-un taxi.Ajungând cu bine la grădina zoologică și după ce am achitat taximetristului drumul plus tapițeria de pe bancheta din spate făcută franjuri între timp de Bond care tocmai avuse un acces devorator și demențial de bulimie, m-am îndreptat cu jigodia în brațe către adăposturile cu animale mari.După mai mult ocolișuri mi s-a părut adecvat să-l arunc în cușca leilor saharieni după care am plecat cu sufletul

29

împăcat. De bucurie m-am abătut pe la ,,Madam Bleu,, unde am conversat îndelung cu o sticlă de ,,Beciul Domnesc,, sărbătorind victoria.Când m-am îndreptat fericit către domicilul personal eram așteptat la intrare de un grup de trei domni.Unul era domn* Georgel , polițistul de proximitate din cartier, iar ceilalți doi erau lucrători din cadrul administrației grădinii zoologice.Mi-l aduseseră pe Bond , viu și nevătămat , călăuziți de minuscula bestiolă, , pentru a-mi pretinde cuvenitele despăgubiri.Cataclismul provocat de Bond depășea orice imaginație.Unul din lei, ceva mai în vârstă fusese internat la un spital veterinar, grav stresat , iar ceilalți manifestau simtome de evidentă depresie nervoasă agitându-se încontinuu și mâncâdu-se reciproc…În vreme ce negociam cu acești domni, Bond se strecură obosit în patul meu, unde adomi buștean. Sigur sunt nefericit pentru că și acum trăiește cu noi.Mai bine zis cu Maricica , că de când cu el ea nu mai doarme cu mine.Singura mea consolare , este că animalul acesta căruia nu știu de ce i se zice câine, trebuie considerat cel mai bun prieten al omului.Dacă simțiți nevoia de un prieten eu vă pot ajuta cu plăcere…

30

Celcevine cu Suita

Vestea a căzut ca un trăsnet.Sosește Celcevine cu Suita!Aceste sunete străbătură cu viteza luminii întregul comandament învechit cu canate prin care trec ușor toate tipurile de vânturi de peste an, cu acoperișul sexy, despuiat prin care ploaia se scurge cu plăcere în jos, însă cu mândre și semețe uși de termopan și cu ,,aere,, condiționate care răcoresc adormitor interioarele pe timp de vară… La auzul veștii, care trecea din gură în gură precum bitzii prin fibra optică, dimineața dintr-o dată nu a mai fost ca de obicei.Cine după asemenea știre mai putea să stea liniștit, să-și pregătească cafeaua după vechile tactici învățate atât de anevoios în timp, cui îi mai ardea de amenințări cu pedepse pentru subalternii întârziați sau să-și felicite șeful direct sau nemijlocit pentru măreața și strălucita idee pe care tocmai a avut-o cu câteva minute în urmă?!... Totul clocotea între perplexitate și panică.Iată că după atâtea alarme false , tocmai când se așteptau mai puțin Celcevine cu Suita și-a adus aminte și de unitatea lor și o trecuse în agenda de lucru pentru ziua următoare.Teribil soroc! Deși destinați pentru sprijin,

31

nimeni nu știa cum va răspunde exigențelor lui Celcevine cu Suita.Nimeni în afară de Șefu’ăl Bătrân care deși la auzul veștii asuda în vechea ținută kangar, era totuși singurul din clădire care avea oarece bănuieli pe unde va scoate cămașa. Sobru, autoritar, ușor miștocar, dar hotărât și pătrunzător nu se grăbi să mobilizeze la el în birou nici pe locțiitor, nici pe șeful de stat major și nici pe alți șefi mai mult sau mai puțin responsabili, ci chemă la el deîndată un singur șef!...Șeful de popotă! Lache, șeful de popotă, dezordonat, îmbrăcat mereu atipic și niciodată scrobit, se prezentă de îndată ca un ostaș disciplinat, însă rămas lipit de ușorii ușii , cât mai departe de Șefu’ăl Bătrân , fiindcă tocmai mâncase două cepe cu șuncă și știa că damful lor nu se potrivește deloc cu exaltațiile parfumurilor fine și coloniile de comandament Șefu’ăl Bătrân îl privi îndelung, cercetător, apoi îi vorbi iute, fără nici o putință de a fi întrerupt:Uite ce e, măi Jenele, tu reprezinți absolut tot personalul din unitatea noastră în fața lui Celcevine cu Suita.În brațele și mai ales în sârguința ta stă principala carte de vizită prin care unitatea noastră se va arăta importantului nostru oaspete care mâine dimineață va fi aici.Tu trebuie să acționezi în așa fel încât toată .

32

ta de azi să fie cu mult peste imaginația lui de mâine.Și nu te speria! Te vom ajuta! Suntem pregătiți în acest sens mai bine decât oricare altă unitate! Avem ,,cămara,, noastră, pe care o știi, cu mult mai mult decât se așteaptă el.Și ca să poți face totul ca la carte , fii fără grijă, îți dau îndrumători specialiștii noștri cei mai de seamă instruiți numai pentru astfel de situații limită. Lache încercă să îngaime și el ceva , se înecă și până se dezmetici se și trezi alături cu specialiștii, trei la număr, în ,,cămara surprizelor,, plină de arome care mai de care mai amețitoare și îmbietoare.Unul din specialiști când văzu ,,surprizele,, își duse mai întâi mâinile la cap, apoi și le lăsă ca pe niște ciomege la bătutul fasolei, pe stiva de saci și vraful de cutii peste care zăcea o brumă cenușie și groasă.Își luă o agendă în mâna stângă și un ciot de creion în mâna dreaptă , îl chemă mai aproape pe Jean Lache, și împreună citind etichetele și notând în agendă , își storceau creierele pentru a încropi un plan inițial de bătaie.(Așa cere obiceiul locului.)Ei îi mai zic acolo, ordin preliminar. După ce s-a tras linie sub lunga listă făcută cu greutate , s-au adunat toți patru pentru propuneri! De , o fi unul șef, da’ democrația e democrație și au început enumerările pentru surprinderea lu Șefu’ăl Bătrân și mai ales într-u perplexitatea lui Celcevine cu Suita.

33

Pentru aperitiv: Sendvișuri Croque Monsieur, Paella cu fructe de mare,pateuri marocane cu migdale, Gaucamolle my style, salată Zaalonk, dajaj bi zaitoun, pilaf caraibian și fondue traditional.Pentru felul I:Supă chinezească iute-acrișoară, supă Miso a la Osaka, supă de ceapă cu croutons și supă magellan cu caracatiță.Pentru felul II:Bibilică la cuptor cu mere, ton Talak cu piure de broccoli, cotlet de miel în crustă de ierburi, Noadless cu pui și legume, fajitas de pui, Cachelada de Leon, hering polonez cu smântână, tikka masala, iepure cu slănină în crustă de piper, somon cu praz și varză chinezească, iar la desert:Prăjitură de catifea roșie, nectarine la grătar cu mere, tort de castane thailandez, bomboane Brigadiero, strudel de fructe de pădure și ciocolată , dutch Poffetjos, Peves de Bruxelles, Maja Mais.După aceste propuneri a fost nevoie să se delibereze și cum întotdeauna în asemnea situații , toți au dreptate pentru că , evident aici toți sunt deștepți, s-a hotărât de comun acord să se facă tot ce s-a propus!!!

34

Așa de-al dracu’ ca să rămână Celcevine cu Suita cu gura căscată și mai ales cu nările umflate și dechise pentru întreaga vizită.A doua zi totul era pregătit și când Celcevine cu Suita și-a făcut apariția, întregul personal în afară de Șefu’ăl Bătrân, cei trei specialiști, Lache și câteva mici excepții, parcă intrase în pământ.Pur și simplu e unul din marile mistere ale omenirii! Unde dispare atâta popor și cum încape în locuri în care de obicei cel mai mult se plânge de spațiu, nici D-zeu nu-și explică! Ziua, datorită vajnicilor specialiști care nu se sperie ei cu una cu două de așa ,,adversar,, trece repede și ușor, dar mai ales și cel mai important cu reușita de a-l surpinde în mod mieros și plăcut pe Celcevine cu Suita. Acesta după îndelungi ,,dezbateri,, în popota lui Lache, se ridică taciturn, închină sobru un pahar de vinho de Porto, îl bea până la fund, apoi pleacă agale căscând gura plictisit urmat îndeaproape de Suită și de Șefu’ăl Bătrân…Șefu’ăl Bîtrân are un moment de ezitare și de îndoială în suflet.Dacă n-a fost bine ceva!

35

Dacă ceva nu i-o fi plăcut?! Îl belesc pe Lache, la o adică…Adâncit în gândurile sale , și trezit ca dintr-un vis urât, simte mâna grea al lui Celcevine cu Suita lovindu-i cu puterea omului puternic umărul drept, și aude ca din altă lume vocea metalică și mulțumită: - Ascultă, băi ‘ăl Bătrân, demult nu m-am simțit așa de bine! Aici se vede de la o poștă că toate sunt în regulă și merg formidabil! Sunteți un exemplu de urmat! Pentru acest an aveți un ,,excepțional,, și felicitările mele cele mai sincere! Și încă ceva.Trimite unul din specialiști la mine la mașină, până scriu eu raportul!

36

Numai TU cu tine

Mă băgasem în pat , sub același pled milenar.Ea era așezată acolo și mă aștepta demult. Poate de prea demult.Eram așa obosită.În drum către casă, cu toată oboseala și nerăbdarea, am oprit la un supermarket să mai iau cîte ceva pentru noi.Am urcat cu greu scările și știam că e acolo așteptându-mă!Am șezat totul , fără prea mare chef.Am stat la masă fără ea…m-a durut asta!Oboseala punea stăpânire pe mine…M-am așezat încet în pat și i-am întors spatele, fără să-i spun nopate bună! Încercam din răsputeri și mă gândeam serios, dacă mai țin la ea! Înainte să mă așez i-am aruncat o privire cu coada ochiului, prefecându-mă indiferentă.Știam că nu doarme.Plângea.Și, of, oare a câta oară i-am întors spatele?!Ea, întoarsă ca în fiecare seară, spre peretele plin de hârtiuțe albe, lipite alandala,citea printre lacrimi: ,, trebuie doar să ne iubim ca să putem rămâne în viață!,,Mă chinuia oboseala și mă chinuiam să adorm.O simțeam lângă mine și mă chinuam să adorm!Era prea atât de prezentă! Mai prezentă ca niciodată! Îi simțeam durerea mai mult decât oricând!Voiam să dorm, însă durerea  ei  era mult prea apăsătoare.

37

Îmi atingea tălpile reci și i le simțeam urcîndu-se pe mine până la nebunie.Chinuitor , cum mă cuprinde pe glezne, pe genunchi , pe mine întreagă, și-i priveam în noapte totul, acel tot care umpluse casa, cartierul, orașul, universul întreg, și gândul mut care nu mai încăpea nicăieri, și care tot spunea întruna: - Vom încăpea până la urmă, pentru eternitate!Și-i auzeam gândul, ca un ecou, strigând…,,Trebuie să ne iubim , ca să putem rămâne în viață!,,Ea s-a mai liniștit , oarecum și i-am auzit gândul din nou…of.poate visa în sfârșit.TUmult, striga în neștire!Începuesm să-mi  așez capul sub pled și încă mă chinuia a nesomn! , și ea-mi repeta în neștire: -TUmult…TUmult…TUmult…!Mă condamna, aproape de somn!-  Tu ai ales să-l iubim!- Am ales împreună , ai spus!Într-o tăcere de iarnă, s-a ridicat (frumoasă era), și ți-a spus:-   Sper să mă lași să-l iubim în liniște!

38

Ar trebui să ştim

Un prieten a făcut infarct şi a murit. La 34 de ani. N-avea părinţi, soţie sau copil, reuşise să îşi facă un business al lui şi o casă frumoasă. A simţit la birou ceva ca o răceală, s-a dus acasă să îşi facă un ceai cu lămâie. A deschis laptopul, s-a întins în pat şi nu s-a mai trezit.

Şi întâmplarea asta mă face iar să mă înfurii şi să mă întreb violent: la ce bun toate astea? Poate sunt egoismul şi spaima cele care mă întreabă asta, gândindu-mă că avea aceeaşi vârstă ca mine … Oamenii ştiu să personalizeze orice eveniment, oricât de universal şi implacabil, de parcă doar lor le-ar fi soartă sau frică.

Ce mă înfurie din toată treaba asta este inconştienţa cu care ne trăim viaţă. Şi nu, n-am chef de ipoteze: avea cazuri de afecţiuni cardio în familie, se certase cu iubita, a clacat sub presiune, astea sunt nişte chestiuni secundare. Totul vine de la cum ne trăim viaţa. De la priorităţile pe care ni le setăm total aiurea. De la tâmpenia din capul nostru care ne face să credem că vom mai avea încă o viaţă după pofta inimii, în care să ne dedicăm tuturor acelor lucruri pe care nu le-am făcut “bine” în viaţa de acum. Inepţii, baliverne, imaturităţi, amăgiri grosolane !!! Ne trezim bezmetici, plecăm la

39

  serviciu ca să câştigăm bani, faimă, capital de imagine, trei ouă, o maşină şmecheră, un card de credit pe care îl au doar unii.

Ne masacrăm timpul liber cu spălat, călcat, gătit, într-o obsesie permanentă de a păstra planurile vieţii într-un echilibru de toată jena. Ne recompensăm faţă de copii cu câte o jucărie sau ne mai smulgem în câte o după-amiază de la birou şi îi ducem pe juniori într-un parc ca să nu uite că îi suntem părinţi. Ne mascăm cearcănele datorate ratelor depăşite la bănci sau chiriilor pe care nu avem cu ce le plăti. Zâmbim frumos şi tâmp către cei din jur, totul într-o încercare penibilă de a crede că armonia poate fi păstrată prin eterne falsuri: de identitate, de spirit, de principii. Ne bucurăm ca proștii de orice mărire de salariu sau bonus, acceptând prin primirea lui să rămânem sclavii statului peste program şi al dependenţei mentale de un job. Butonăm ca nebunii smart phone-urile şi căutăm ce nu vom găsi niciodată în plasticul ăla inert care ne promite munţi de minuni şi prietenii worldwide. Ne împroşcăm încrederea în noi cu insulte pentru orice eşec stupid, ne schilodim respectul faţă de propria persoană ori de câte ori alţii ne coboară şi totdeodată trecem peste clipele curate din viaţa noastră cu o ignoranţă crasă, avizi de atingerea unui nou obiectiv.

40

Şi în timpul ăsta în bietul nostru corp şi în pârdalnica aia de minte, în neregenerabila noastră inimă, se adună tot mai multe, ca sacii neridicați din pubelele de gunoi. Suntem mahmuri, obosiţi, ațipiți, stresaţi, presaţi, telecomandaţi.Şi îi înjurăm de mama focului pe ăia care au plecat de nebuni în jungla africană să trăiască cu leii, pe ăia de au demisionat din vreun post de management şi s-au apucat de pictat sau pe ăia care câştigă salariul minim pe economie ajutând bătrâni să îşi trăiască restul de viaţă împăcaţi. Nu scapă de ocare nici ăia de şi-au părăsit familiile şi au mers după sufletul pereche, ori ăia care şi-au făcut fermă eco la ţară, lăsând apartamentele toxice din buricul târgului în soarta altor inconştienţi. Îi înjurăm pentru că vedem în ei ceva ce noi fie n-am cunoscut niciodată, fie am pierdut pe drum: trăirea pentru ceea ce înseamnă ceva. Pentru ceea ce nu este trecător, meschin sau crud. Pentru ceea ce ne face fericiţi şi ne aduce împăcarea de sine, urmat apoi de supraestimatul succes, căci nimeni nu poate concura cu un om care îşi face din pasiunea sa o meserie. Intuim în oamenii pe care îi boscorodim sclipirea din suflet care dă arcuirii sprâncenelor, colţurilor gurii şi irisului ochilor o seninătate neînţeleasă, mai ceva ca un mister

41

rupt din cărţile cu detectivi. Faci de toate, te agiţi, dansezi după cum îţi cântă alţii, vrei să strângi mai mult, mai mult, calci pe cadavre să ajungi unde crezi că o să te simţi ca un împărat … Transpiri, lăcrimezi, strângi cureaua, impresionezi, rabzi şi pentru ce? Pentru ca într-o zi să nu mai fii. Sau să fii o legumă într-un azil. Sau poate un muribund care nu se dă dus, povară pentru copii şi alte rude din dotare. Asta, dacă mai apuci … Dacă nu mori stupid, lăsând viaţa să te învingă la cel mai abil joc la care se pricepe şi în care te-a atras pe nesimţite: iluzia că i-ai descoperit esenţa. Undeva într-un colţ al minţii tale, ştii că n-ai aflat-o, aşa că te prefaci că trăieşti, joci un personaj şi într-o zi regizorul decide să te scoată din scenă. N-ai drept de replică, că eşti deja mort. În timp ce tu gesticulai, scuipai, mârâiai sau trudeai, te sacrificai, te puneai în fund şi în cap ca să reuşeşti, oamenii mureau în jurul tău: profesori, părinţi, copii, fraţi, surori, unchi, mătuşi, bunici, vecini, colegi, prieteni .. Şi tu n-ai văzut, n-ai simţit nicio clintire în ceea ce părea mersul hotărât, bărbătesc în marea farsă pe care o numeai viaţă. Cum să vezi dacă soarele tot răsare, cocoşul tot cântă, florile tot înfloresc, troleul tot vine în staţie?

Numai că ăl de s-a dus nu se mai întoarce … Atât …

42

Mă chinuiesc de mulţi ani să mă bucur de lucrurile simple şi frumoase … Uneori îmi iese, alteori mă comport stupid şi las toate aşa zisele încercări ale vieţii să mă doboare, aşa zisele lecţii de nimic să mă facă să mă simt de doi lei …

Trebuie să învăţ şi să reînvăț, să îmi crească iar aripi de vultur, să îmi trag pleoapa de pe ochi, să îmi regăsesc “lia-ciocârlia” şi apoi să trăiesc: un miros de zambilă, o căpşună cu frişcă pe cerul gurii, o ciorbă cu zeamă de varză cu prietenii de mahmureală, o bere la cu un prieten din liceu, un zâmbet de recunoştinţă din partea unui străin, un grătar cu neamurile, un “te iubesc” strigat de copilul tău cocoţat în leagăn, un “fazan” jucat cu colegii de birou, o baie în pielea goală la miezul nopţii în lacul din apropiere, o partidă de amor cu strigături într-o marţi dimineaţă. O vizită doar la tine în suflet, la mormântul cuiva drag, o după-amiază de filosofări copilăreşti cu cel drag.

Nu contează ce faci, atâta timp cât priorităţile tale sunt dedicate înainte de orice sănătăţii tale: emoţionale, mentale, trupeşti. Atâta timp cât trăieşti azi atât de frumos încât să apuci senin şi ziua de mâine. Fă-ţi o listă, pune în ea tot ceea ce te îmbolnăveşte, schilodeşte, amărăşte în viaţa de zi cu zi.

43

Trece lângă fiecare factor toxic o poţiune de vindecare şi apoi dă-i bice: memorează ce ai de făcut, dă foc hârtiei pe care ai notat şi apucă-te să schimbi ce te omoară, fie că este o iubire chinuitoare, un job demotivant, prieteni doar cu numele sau atitudinea ta faţă de viaţă pur şi simplu. Nu te întinde în pat riscând să nu te mai trezeşti.

S-ar putea să ajungi la Sfântul Petru şi când îţi va proiecta filmul vieţii tale să mai mori o dată doar de ciudă că nu ai trăit frumos.

44

Cumpăraţi-vă părinţi sau păpuşi  care să spună ,,ma-ma!,,

Prolog

De la cantinele pentru săraci şi până la organizaţiile internaţionale de ocrotire a copilului, dacă toate acestea s-ar constitui într-un stat, acesta ar deveni a cincea putere economică a lumii!Ţările donatoare investesc anual sume de peste 90 de miliarde de dolari pentru ajutorarea zonelor subdezvoltate.Aproximativ 10 miliarde revin numai acţiunilor umanitare urgenţe(sanchi!) - adică unor subvenţii de ,,prim-ajutor,,acordate regiunilor bântuite de război sau aflate în situaţii de criză. Foarte bine , o să spuneţi ,şi ce e rău în asta… S-a creat o întreagă industrie de ajutorare: sute de organizaţii internaţionale de binefacere aleargă după fluxul neîntrerupt al finanţărilor, concurând pentru zonele calamitate pentru o bucată cât mai mare din cozonacul miliardelor.Şaizeci la sută din fondurile obţinute se alocă în medie salariilor, birourilor somptuoase, diurnelor şi maşinilor de lux sau cu multe sute de cai-putere!…O democratizare fără precedent a filantropiei!Un calcul simplu demonstrează că orice

45

masiv Land Cruiser alb, în care a investit aşa-zisă organizaţie egalează aproximativ suma din care s-ar putea construi un mic orfelinat, iar cu banii necesari pentru a-i ,,face plinul,, s-ar acoperi finanţarea micului orfelinat vreme de un an. ,,Un drept al omului pe care cei săraci şi nevolnici s-ar cuveni să-l revendice neapărat ar fi ferirea lor de binefăcătorii diletanţi!,,spunea nu demult ,Jan Egeland fost coordonator al ajutoarelor de urgenţă din partea Naţiunilor Unite.

Cumpăraţi-vă părinţi sau păpuşi care să spună ,,ma-ma!,,

Se numea Maminatau. Era o fetiţă de vreo şase ani care avusese norocul să fie promovată publicitar în cadrul unei campanii de adopţii în SUA. New York Times o fotografiase stând pe genunchii preşedintelui în Central Park în cadrul unei campanii de strângere de fonduri.………………………………………………………… Plecasem înspre oraş să cumpăr o păpuşă.O păpuşă adevărată care să vorbească.Venea toamna şi eu nu aveam o păpuşă cu care să mă încălzesc în pătulul din ierburi uscate din colibă.Păpuşa e un lucru necesar şi plăcut, în acelaşi timp. Sunt puţine lucrurile

46

de azi care să fie şi plăcute şi folositoare în acelaşi timp.Gândeam să-mi cumpăr o păpuşă care să spună ,,ma-ma,,! Micii bănuţi adunaţi din vânzarea de rădăcini şi frunze lecuitoare pentru durerile de spate mi-ar fi ajuns. La ieşirea din sat era o pancardă din lemn pe care scria cu litere de-o şchioapă nişte cuvinte ciudate dar pe care le-am înţeles mai târziu: ,,Azi la prânz la Magazinul din centrul oraşului Ngopa expunere de părinţi cu vânzare! Exclusivitate pentru copii!,,Nici nu erau foarte costisitori…bănuţii mei pentru păpuşă mi-ar fi ajuns cu siguranţă.Ce grozav ar fi îmi spuneam, să găsesc şi eu doi părinţi pe gustul meu.La nevoie aş fi vândut toată rezerva de rădăcini şi de frunze pentru durerile de spate.Doar nu-mi cumpăr părinţi în fiecare zi. M-am întors pentru câteva minute la coliba din marginea satului meu şi mi-am schimbat rochiţa cu cealaltă (aveam două), cu care mă îmbrăca mama-bătrână , odată pe an când era sărbătoarea Marelui Munga.M-am dus la puţul cu apă din mijlocul colibelor mai mari şi l-am rugat pe Matomba stăpânul acestei averi a noastre să-mi mai dea

47

a doua cană cu apă, norma de după-amiază.Am băut prima gură şi cu restul mi-am spălat faţă a doua oară în această zi.Deja simţeam că sunt o învingătoare.Nu mai făcusem asta niciodată!Am decis să nu-mi mai fac atâtea probleme.În fond eu mă duceam să aleg părinţii şi nu ei pe mine!!! La ora prânzului eram deja în faţă marelui Magazin din centrul oraşului Ngopa între o grămadă de copii necunoscuţi, mai mari şi mai mici decât mine.Eram acolo copii veseli şi copii trişti, unii târând după ei animăluţe sculptate din lemn sau păpuşi împletite din ierburi, alţii fără haine pe ei şi costelivi din cale-afară.Într-o neliniştită aşteptare s-a deschis Magazinul şi toţi am năvălit înăuntru.S-a ţinut un discurs de către un bărbat alb pe care nu-l înţelegeam şi unul negru care tot repeta după el.Nu înţelegeam oricum nimic.Gândul îmi era acaparat de ceea ce urmă să se întâmple în câteva clipe.S-au servit cornuri cu ciocolată şi limonadă.(Atunci am aflat de la o tanti cu rochie verde că se numesc aşa).Mi-au plăcut foarte mult!Mulţi dintre noi au mâncat atât de multe că au căzut jos din picioare…Ne temeam că nu o să mai primim vreodată.Apoi ne-am înghesuit cu toţii de-a valma înaintea vitrinelor şi am început să-i măsurăm din cap până în picioare pe oamenii aceia necunoscuţi care ne priveau cu nespusă mirare.

48

Erau acolo domni cu jobene şi ochelari, domni ce-şi purtau cu mândrie burţile pompoase, alţii cu costume şi papioane iar alţii îmbrăcaţi aşa obişnuit.Unii mai arătoşi, alţii destul de umili: vânzători de cravate sau de haine vechi, de maşini sau de benzină, de mâncare sau de băuturi, bucătari şi şoferi, pictori şi croitori, meşteri şi ospătari…După cum fireşte şi doamne care-şi aranjau încontinuu buclele cu delicateţe, altele ce ne ispiteau cu privirea lor blândă; femei puse pe harţă şi femei doritoare să-şi strângă cât mai repede odrasla în braţe. Primii mei părinţi (spun primii pentru că au mai urmat şi alţii), erau doi oameni tare cumsecade.Nu-mi amintesc cât a durat şi cum am ajuns la ei.Mama ţinea un motel-restaurant la o răscruce , unde drumeţii se opreau cu plăcere să mănânce pastramă , să bea vin bun şi să se hârjonească cu fetele mai mari care lucrau acolo.Mama îmi spunea că sunt surorile mele…Tata vindea tot felul de mărunţişuri care cică i-ar fi făcut pe copiii mai mari să viseze frumos, nu conta dacă era ziua sau noaptea.Tată spunea că-i place nespus ce face el pentru că doar el îi poate face pe copii atât de fericiţi şi că şi câştigă bani buni din asta! Nu ştiu de ce i-am ales tocmai pe aceştia dar cred că i-am plăcut din prima clipă.Mama era o femeie autoritară, dornică de câştiguri mari şi pusă pe o viaţă de huzur.Însă tata era un tip vesel, grozav de mulţumit mai ales dacă-şi

49

vindea ,,mărunţişurile,, şi mai ales copiilor mai mari.Făceam casă bună cu toţii.Până când mama a fugit pe neaşteptate cu unu* ,,grande,, cu tot cu maşina de lux şi cu banii de la bancă.Nu ştiu dacă am înţeles atunci în ce chip şi pentru ce motive se despart oamenii mari , dar m-am gândit că va trebui să-mi cumpăr alţi părinţi.Tata mi-a spus:- Uite banii aceştia ,du-te la Magazin.Vreau să fii fericită! Minunat acest dintâi tată al meu! El n-ar fi putut trăi cu altă femeie că cică nu mai avea încredere în ele şi oricum îl avea pe Sasha un emigrant rus, cu mult mai tânăr decât el şi care îi era mai mereu alături şi de care era foarte apropiat, aşa că a decis zicea el să nu mă sacrifice pentru orgolilul sau nemăsurat. De data aceasta noul meu tată era un taximetrist glumeţ iar mama preşedinta unei organizaţii a drepturilor copiilor sau aşa ceva…Nici nu se poate o alegere mai bună.Eu băteam toată ziua drumurile cu tata în maşină , iar mama le învăţa pe alte femei cum să lupte pentru drepturile lor de a avea copii.Fantastic, nu?! Dar s-a întâmplat că pe tata mai marii acestei lumi l-au osândit la temniţă grea, fiindcă a furat o pălărie pe care voia s-o dăruiască mamii de ziua ei.Aşa mi-a spus ea atunci, însă mai târziu am aflat

50

(mă şi miram eu de ce nu are niciodată clienţi în maşină), că tata ducea şi aducea tot felul de pachete cică tot pentru copii mai mari din imensa urbe unde ne stabilisem.Aşa a fot să fie! M-am gândit atunci că poate n-ar strica să-mi aleg nişte părinţi din înalta societate. Mi-am luat în consecinţă un tată lord şi o mamă ducesă care-şi petreceau vremea organizând baluri ,,de caritate,, şi discutând cu domnii despre importanta modului cum se fumează o ,,Havana,, şi cum trebuie să arate caii-putere pe o limuzină, iar cu doamnele despre cât de important este să cunoşti modul de a bea ceaiul în istoria unui popor, despre cât de minunat este să poţi număra la nesfarsit rochiile şi perechile de pantofi din vestibul, şi despre cât de bine e să nu fii precum ,,nenorociţii şi inculţii aceia de jos!,,Fireşte că balurile îmi plăceau nespus, dar stimatele doamne veştejite, cu glumele lor lipsite de har , mă plictiseau de moarte.Şi-apoi mai erau şi orele interminabile de limbi moderne, de vioară, de pian, de expresii aristocratice si alte bla-bla-uri, şi profesorii aceia solemni care mă chinuiau zilnic cu învăţătura lor, când eu nu-mi doream decât o îmbrăţişare! Nu era de mine viaţa asta!

51

I-am părăsit aşadar pe bătrânii aristocraţi pentru a mă orienta spre o viaţă absolut senzaţională!Tata era dresor de lei iar pe mama o tăia unul în fiecare seară cu fierăstrăul.Îmi plăcea viaţa de circ.Acolo simţeai cu adevărat că trăieşti! Oamenii veneau să râdă, să vadă lucruri nemaivăzute şi să mai uite de grija zilei de mâine.Pe tata îl admirau în mod deosebit fiindcă era curajos.Dar într-o seară leii n-au vrut să-l mai asculte, şi s-a sfârşit cu apariţiile tatii în arenă.Pentru prima dată am plâns pentru că eram nevoită să renunţ la părinţii aceia şi să-mi caut alţii. Mulţi părinţi am mai avut după aceea, mi-e greu să mi-i amintesc pe toţi: un contabil şi o operatoare de film, un aviator şi o cântăreaţă, un fotbalist şi o prezentatoare tv, un vânzător de păsări exotice şi o florăreasă, un tată şi o mamă… Dar într-o zi când m-am dus la Magazin mi s-a spus că nu mai dreptul să să-mi cumpăr părinţi.Dimpotrivă mi s-a spus că va trebui să mă aşez şi eu într-o vitrină şi să aştept să mă cumpere un copil.M-am gândit că nu voi aştepta prea mult.Există încă mulţi copii pe lume care vor să-şi cumpere părinţi.Îmi plăcea în vitrină.Vedeam zilnic copii.Doar că eu le zâmbeam şi le făceam semne cu mâna, pe când ei nu-mi acordau nici o atenţie.Unul, măcar, nu se oprea să mă aleagă pe mine.Vecinii mei plecau rând pe rând, si

52

în locul lor veneau alţii, numai eu începusem şi să uit de câţi ani mă aflam acolo.M-am rugat la stăpânii Magazinului să-mi de-a o oglindă.Voiam să văd cum mai arăt. Nu s-au îndurat să-mi dea.Mi-am auzit însă vocea şi mi s-a părut schimbată total.Câtă vreme să fi trecut, oare? Eram tare obosită, din ce în ce mai obosită. Nici nu mai aveam ce să-mi povestesc, încetasem să mai ştiu şi prea mute despre mine. Timpul se scurgea încet.Până şi culorile arătau parcă altfel.Pe copiii care se plimbau prin faţa Magazinului îi vedeam acum prin ceaţă şi păreau foarte departe.Iar dacă întindeam mâna să-i mângâi mă loveam de geamul vitrinei care-mi interzicea orice acces către ei.Aş fi vrut ca starea asta să mă doară şi să vărs lacrimi de jale.Ciudat, însă! Nici de lacrimi nu mai aveam parte, eu care avusesem bogăţie de lacrimi altădată. Atunci mi-am amintit de ziua când am citit pancarda de lemn de la întrarea în satul meu unde se anunţa vânzarea de părinţi.Visasem atunci să-mi cumpăr o păpuşă care să spună ,,ma-ma,,.N-am cumpărat nici o păpuşă.Uitasem cu totul de ea.Dar ce mult mi-ar fi făcut acum o păpuşă care să spună ,,ma-ma,, şi să nu mă mai simt atât de singură! Şi chiar în clipă acestei spumoase evocări, cineva a deschis uşa vitrinei şi mi s-a adresat:- Uite, batranico, a venit o fetiţă să te cumpere!I-am simţit mâna mică în mâna mea şi am tresărit.Nici o îndoială că era o fetiţă…

53

- Cum te cheamă?- Maminatau.Dar pe tine, mamă?- Nu-mi mai aduc aminte!- Să mergem , mamă! În zadar am încercat să mă mişc.Păream stană de piatră.- Nu mai ştiu să merg, am şoptit.- Nu-i nimic, mamă!O să te învăţ eu să mergi, o să te învăţ să trăieşti din nou. Am plecat de acolo împreună.Mergeam încet şi cu mare grijă.Mi-era frică să nu scap din strânsoarea fetiţei şi să mă pierd. Nu ştiu cât am mers şi am tot mers.Când a fost să ne orpim, fetiţa a zis:- Am ajuns, mamă- Aici o să trăim.E foarte frumos aici.- Dar eu nu mai văd! Am rostit.- Nu-i nimic , mamă ,o să te învăţ eu să vezi lumea.Uite! a continuat ea.Acolo e soarele şi aici este iarba. Acolo sunt norii şi aici sunt colibele oamenilor.Simţi? În clipă următoare o lacrimă cristalină mi s-a prelins pe orbrazul brăzdat de trecerea timpului. În faţa mea era vechea poiană şi colibele copilăriei mele.Matomba încă scotea apă cu vechea lui pompă din puţul aşezat în mijlocul satului.L-am rugat să-mi dea porţia pentru ziua aceea.

54

M-am spălat încet pe faţă şi am deschis ochii…Razele soarelui m-au năvălit într-o lumina puternică, ameţitoare.Îmi auzeam respiraţia şi inima cum bate cu putere.Mâna fetiţei se încleştase şi mai tare în mâna mea!- Cum te cheamă?- Maminatau!Dar pe tine?- Vrei să-ţi cumpăr o păpuşă care a spună ,,ma-ma?,,Doar lumina devenise din ce în ce mai puternică! Mult mai puternică decât vocea şi decât strânsoarea din palmă.

55Va urma