Investeşte în oameni !Proiect cofinanțat din FONDUL SOCIAL EUROPEAN prin Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013Axa prioritară 1 – ”Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere”Domeniul major de intervenţie 1.1. ”Acces la educaţie şi formare profesională iniţială de calitate”Numărul de identificare al contractului: POSDRU/153/1.1/S/138141

ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

Ce trebuie să înţelegem prin romanitatea românilor? descendenţa romană a românilor din colonişti aduşi de romani în Dacia Traiană latinitatea limbii române continuitatea geto-dacilor după 106 continuitatea daco-romană după 270-275 unitatea de neam a românilor pe întreg teritoriul locuit de ei păstrarea esenţei romane în datini şi obiceiuriRomanitatea orientală (poporul român), apare documentar la cumpăna dintre primul şi cel de al doilea mileniu al erei creştine sub numele de vlahi (volohi, blachi, valahi), nume dat de străini românilor şi marchează sfârşitul etnogenezei.Românii s-au numit mereu cu termenul de români.

Izvoare

1. Izvoare bizantine: Strategikon (tratat militar bizantin din sec. al VII lea) ne spune despre români că „datorită

limbii aceştia erau numiţi romani”. Constantin al VII lea Porfirogenetul (912-959), în lucrarea sa „Despre administrarea

imperiului”, preciza că „aceştia se mai numesc şi romani, pentru că au venit din Roma şi poartă acest nume până în ziua de astăzi”.

Ioan Kynnamos, afirmă în cronica sa: „se zice că sunt veniţi demult din Italia”. Sursele bizantine menţionează la nord de Dunăre, între sec. X-XIII, populaţii sub numele

de „daci” şi „geţi”.

2. Izvoare maghiare Anonymus, în cronica „Gesta Hungarorum” (Faptele ungurilor), afirmă că „ la sosirea lor,

ungurii au găsit în Pannonia slavi, bulgari şi blachi, adică păstorii romanilor”. Simion de Keza, în „Gesta Hunnorum et Hungarorum”, că românii erau în Pannonia la

venirea hunilor, iar în vremea lui Attila, romanii, locuitori ai oraşelor (civitas), s-au înapoiat în Italia, doar „vlahii, care au fost păstorii şi agricultorii acestora, au rămas de bunăvoie în Pannonia”.

3. Papalitatea a luat la cunoştinţă despre existenţa românilor şi apartenenţa lor la „ritul grecilor”.

4. Umaniştii Între sec. XV-XVI sunt preocupaţi să explice existenţa insulelor de romanitate din răsăritul

Europei şi să cunoască poporul român care dăduse mari luptători antiotomani. La toţi se găseşte ideea descendenţei românilor din „coloniile romanilor”. Poggio Bracciolini a afirmat „originea romană a poporului român”.

Flavio Biondo, afirma că românii „invocau cu mândrie originea lor romană”. Enea Silvio Piccolomini, devenit papă cu numele de Pius al II lea, a introdus în circuitul

ştiinţific european ideea „originii romane a românilor”. Laonic Chalcocondil îi numeşte „daci” pe locuitorii din nordul Dunării şi „vlahi” pe cei

din sudul fluviului. Antonio Bonfini preciza că „din legiunile romane şi din coloniile duse în Dacia de Traian

şi ceilalţi împăraţi s-au tras românii Filippo Bounaccorsi, află despre „descendenţa românilor din colonişti romani”

5. În sec. al XVI lea Jan Laski, vorbind în Conciliul din Lateran (1514) despre Moldova, a semnalat originea

romană a populaţiei „căci ei spun că sunt oşteni de odinioară ai romanilor” Nicolaus Olahus, în lucrarea „Hungaria” (1536), este primul care susţine unitatea de

neam, limbă, obiceiuri şi religie a românilor. Johannes Honterus, înscrie în harta sa (1542) numele Dacia pe întreg teritoriul locuit de

români.

6. În sec. al XVII lea Grigore Ureche în „Letopiseţul Ţării Moldovei” Miron Costin în „De neamul moldovenilor”, vorbesc despre originea latină a românilor

„De la Râm ne tragem şi cu a lor cuvinte ni-i amestecat graiul”. Constantin Cantacuzino, în „Istoria Ţării Româneşti”, a subliniat „continuitatea de viaţă a

dacilor sub stăpânire romană, unitatea şi continuitatea românilor”.

7. Cărturarii români Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Nicolae Costin, Ion Neculce, Constantin

Cantacuzină, Dimitrie Cantemir exprimă „autohtonia şi romanitatea românilor”. Dimitrie Cantemir în lucrarea „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, spune că

„Aceştia dară (…) vestiţi romani (…) sunt moşii, strămoşii noştri, a moldovenilor, muntenilor, ardelenilor”.

8. Secolul al XVIII lea Împăratul Austriei, Iosif al II lea (1780-1790), îi socotea pe români „incontestabil cei mai

vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei”. Contele Teleki recunoştea în 1791 că „românii sunt locuitorii cei mai vechi ai

Transilvaniei” Istoricul Husyti Andras afirma că „ Nicio naţiune nu are limba atât de apropiată de cea

veche romană ca naţiunea valahilor, ceea ce este un semn sigur şi care nu poate înşele că ei sunt în Transilvania urmaşii vechilor colonii romane”.

Secolul al XVIII lea a reprezentat momentul luptei pentru drepturile politice refuzate de „naţiunile privilegiate” românilor din Transilvania. În 1791 a fost elaborat Supplex Libellus Valachorum în care se subliniază că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmaşi ai coloniştilor lui Traian.

În această atmosferă a fost lansată „teoria imigraţionistă” a lui Franz Sulzer, în lucrarea „Geschichte des transalpinischen Daciens”potrivit căreia românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia, ci, s-au născut ca popor la sud de Dunăre, într-un spaţiu neprecizat, undeva între bulgari şi albanezi. De aici, ei au emigrat către mijlocul sec. al XIII lea, în nordul Dunării şi Transilvania, unde ăi vor găsi stabiliţi pe unguri şi saşi. Scopul lansării acestei teorii era anularea argumentelor istorice ale românilor în lupta politică în Transilvania şi justificarea

2

privilegiilor deţinute de maghiari, saşi şi secui, precum şi a statutului de „toleraţi” atribuit românilor.

După realizarea dualismului austro-ungar în 1867, care îngloba Transilvania, Banatul şi Bucovine, teoria imigraţionistă a fost reluată de Robert Roesler, în lucrarea”Studii româneşti. Cercetări cu privire la istoria veche a românilor” (1871). Idei: dacii au fost exterminaţi în timpul celor două războaie lipsa cuvintelor dacice în limba. română imposibilitatea romanizării în cei 165 ani de stăpânire romană Dacia a fost complet părăsită după retragerea aureliană românii s-au format ca popor la sud de Dunăre românii sunt un popor de păstori nomazi inexistenţa izvoarelor istorice anterioare sec. XIII, care să-i ateste pe români la nord de

Dunăre

George Bariţiu observă că disputa pe această temă „nu a fost atât dorinţa sinceră de a descoperi adevărul, cât mai vârtos tendinţe curat politice (…).

În legătură cu evoluţia romanităţii de la nordul Dunării şi din Carpaţi s-au conturat două opinii: continuitatea daco-romană în Dacia imigrarea târzie din sudul DunăriiServind interese politice, începând cu sec.al XVIII lea, unii istorici au elaborat teorii potrivit cărora românii nu s-ar fi format în ţara lor de azi.

Szamaskosy Istvan 1. într-o lucrare din 1593, susţinea că românii sunt urmaşii coloniştilor romani.2. după domnia lui Mihai Viteazul şi-a schimbat radical părerea afirmând că românii nu

pot fi urmaşii coloniştilor romani deoarece au fost mutaţi la sudul Dunării în vremea împăratului Gallienus.

El a fost combătut de : 1. Toppeltinus

2. Troster - care afirmă că „ românii de azi ce trăiesc în Ţara Românească, Moldova şi Munţii Transilvaniei nu sunt decât urmaşii legiunilor romane” prin urmare “cei mai vechi locuitori ai acestei ţări„

Benko Iozsef (1778), în cartea “Transilvania, sive magnusTransilvaniae Principatus” arată că la abandonarea provinciei traiane „mulţi români împreun ăcu dacii indigeni au rămas pe loc.’’

Teoria imigraţionistă a fost susţinută şi de I.C. Eder, Bolla Marton, I.Ch. Engel. Aceştia identificau absenţa surselor scrise asupra românilor în mileniul marilor migraţii cu absenţa însăşi a românilor. În replică, în 1784, învăţatul sas Michael Lebrecht scria că românii ca urmaşi ai romanilor sunt “cei mai vechi locuitori ai acestei regiuni”

În 1787, istoricul englez E. Gibbon arată că în Dacia după retragerea aureliană, a rămas “o parte însemnată din locuitorii ei, care mai mare groază aveau de migrare decît de stăpînitorul got.”Teoria imigraţionistă a mai fost combătută şi de Paul Ioseph Schafarik, care în 1844, susţinea că „ valahii de la nord şi de la sud de fluviu au toţi aceeaşi origine”evoluând din “amestecul tracilor şi geto-dacilor cu romanii “.Primul istoric român care ia atitudine faţă de teoria imigraţionistă este B. P. Haşdeu. Acesta susţine în lucrările sale: supravieţuirea elementului autohton geto-dac în urma cuceririi Daciei

3

continuitatea daco-romană continuitatea românilor în cursul Evului Mediu la nord de DunăreEste urmat de A. D .Xenopol care a dat cea mai viguroasă replică imigraţioniştilor.În lucrarea „Teoria lui Roesler. Studiu asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană”, din1884, contestă teoria lui Robert Roesler.

Idei: elementul tracic reprezintă baza etnică a poporului român suprapunerea elementului roman daco-romanii s-au retras în munţi din calea migratorilor continuarea procesului de romanizare după retragerea romană, prin creştinism şi

menţinerea legăturilor cu Imperiul Roman la sud de Dunăre există numeroase dovezi ale continuităţii dacilor şi dacă-romanilor contribuţia elementului slav la formarea poporului şi a limbii române caracterul romanic al poporului romanNetemnicia afirmaţiilor lui Sulzer şi a susţinătorilor săi a fost reliefată şi de reprezentanţii Şcolii Ardelene (Samuel Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai Deleanu) dar şi de slavistul Joseph Scafarik, care susţinea în 1844, că „valahii de la nord şi de la sud de fluviu au toţi aceeaşi origine” evoluând din „amestecul tracilor şi geto-dacilor cu romanii”.

Romanitatea românilor a fost susţinută şi de: Dimitrie Onciul D. Photino Mihail Kogălniceanu Alexandru Rosetti Nicolae Iorga (prin izvoare scrise) Vasile Pârvan (cu argumente arheologice care pun în evidenţă ideea latinităţii poporului

român) Gheorghe Brătianu în lucrarea „O enigmă şi un miracol istoric: poporul român”,

(1937), în care demonstrează că romanitatea şi continuitatea românilor sunt procese reale şi nu miracole.

Alături de istorici şi filologii români au susţinut romanitatea: Aurelian Sacerdoţeanu Constantin C. Giurescu David Prodan Constantin Daicoviciu Sextil Puşcariu Nicolae Drăgan Emil Petrovici

Pe aceeaşi poziţie s-au situat şi istoricii străini: Theodor Mommsen I. Jung C. Patsch L. Homo Paul Mackendrick, care consideră că românii sunt urmaşii daco-romanilor şi că s-au

format ca popor în Dacia Traiană.Teoriile istoriografice tendenţioniste referitoare la formarea poporului român au fost lansate în scopul menţinerii controlului asupra teritoriilor româneşti de către statele dominante, în condiţiile luptei pentru emancipare naţională a românilor din provinciile româneşti aflate sub stăpânire străina.

Dicționar

4

Continuitate = persistența populației băștinașe dacii și daco-romanii pe teritoriul vechii Dacii.Dialect = particularitate locală a unei limbiEmigrarea = părăsirea țării de origine pentru a se stabili într-o altă țară.Etnogeneză = procesul de formare a unui popor.Imigrare = deplasarea și stabilirea într-o țară străină.Imigraționism = curent în istoriografie care se opune ideii continuității de locuire a poporului român în spațiul fostei provincii Dacia, da la formarea sa și până astăzi.Romanitate = caracter romanic al unui popor sau al unei culturi; origine, descendență romană.

EduBac – Educatie europeană pentru un bacalaureat de succes

5