PSIHOLOGIA MEDIULUISEMINAR 4

SCHIMBAREA COMPORTAMENTELOR FAŢĂ DE MEDIU- PARTEA 2: INTERVENŢIILE DIRECTE -

se referă la influenţarea comportamentului prin intermediul intervenţiei asupra mediului imediat în care are loc acesta; un factor important: comportamentul dorit să fie posibil în acel context (oportunităţi comportamentale); de exemplu, coşuri de gunoi în cazul încurajării aruncatului gunoiului la coş (şi nu pe stradă); paradigma dominantă: behaviorismul: căutarea determinanţilor comportamentului nu în factorii interiori (voinţă, responsabilitate, atitudini, moralitate, inteligenţă, etc.), ci în condiţiile de mediu – unitate funcţională între individ şi mediu; de aici, cea mai „populară” parte a behaviorismului: condiţionarea operantă, bazată pe „legea efectului”: comportamentele urmate de consecinţe pozitive sunt întărite (li se creşte probabilitatea de apariţie în viitor), cele urmate de consecinţe negative sunt inhibate (li se scade probabilitatea de apariţie în viitor). termenul „operant” accentuează ideea că nu doar mediul acţionează asupra organismului, ci şi acesta „operează” asupra mediului, generând consecinţe; aplicarea behaviorismului în practică: „inginerie comportamentală”: modificarea sau eliminarea stimulilor care întăresc comportamentele negative şi stabilirea unui nou sistem care să motiveze comportamentele pozitive. Acest obiectiv presupune controlul a două categorii de elemente ale mediului:

I. consecinţele comportamentului- în general, există 4 tipuri de consecinţe care pot influenţa comportamentul; două dintre ele îl întăresc, şi anume:1. recompensa 2. recompensa negativă (eliminarea unui stimul cu valoare negativă pentru individ)Alte două scad probabilitatea de apariţie viitoare a comportamentului:1. pedeapsa – aplicarea unui stimul aversiv;2. pedeapsa negativă (eliminarea unui stimul cu valoare pozitivă pentru individ)

o comportamentele care nu sunt urmate de consecinţe cu valenţă pozitivă sau negativă pentru individ nu se fixează sau, în cazul unora deja învăţate, dispar treptat („extincţie”);

o problemă: subiectivitatea - alegerea unor consecinţe care să aibă valoare reală (pozitivă sau negativă) pentru acea categorie de oameni; de aceea, multe intervenţii mizează pe o întărire cu valoare universală (banii).

o comportamentele dezadaptative (inclusiv cele faţă de mediu) apar atunci când consecinţele pe termen scurt sunt pozitive pentru individ, chiar dacă cele pe termen lung sunt negative – „capcana contingenţelor”; de exemplu, utilizarea maşinii personale la orice ieşire în oraş are costuri de sănătate şi mediu pe termen lung, dar întărirea imediată (confortul) este mai puternică.

o scopul intervenţiilor behavioriste: comportamentele dezirabile să fie mai puternic întărite (prin consecinţele lor) decât cele indezirabile.

1

o contrar concepţiei uzuale, behaviorismul nu neagă existenţa fenomenelor psihologice interne; de exemplu, emoţiile sunt considerate ca având un rol foarte important în menţinerea multor comportamente formate prin condiţionare operantă (semnalizând individului posibile recompense sau pedepse). Fenomenele interne sunt considerate, totuşi, doar ca o altă clasă de comportamente care rezultă tot din condiţionările de mediu; ele nu au un rol cauzal asupra comportamentului extern, ci doar îl însoţesc, sunt corelate ale acestora cu aceiaşi cauză iniţială.

Programul de întărire - pe lângă tipul consecinţelor, un rol esenţial îl are modul administrării lor: cel mai simplu program – cel continuu: la fiecare manifestare a acelui comportament,

individul primeşte întărirea respectivă; programele în care nu toate manifestările comportamentului sunt întărite: programe

intermitente; ele sunt de două tipuri, în funcţie de criteriul acordării întăririi:a) programe pe bază de rată (număr de comportamente): individul primeşte întărirea doar după realizarea unui anumit număr de comportamente de acel tip (de exemplu, recompensarea cu o sumă de bani după colectarea unui anumit număr de sticle returnabile, sau amendat la a 5-a comitere a unui act negativ)

o rata poate fi fixă sau variabilă; în cazul celei variabile, individul nu ajunge să înveţe câte comportamente trebuie să realizeze pentru a primi întărirea (decât, cel mult, în medie);

o după ce individul învaţă acel comportament, rata poate fi crescută (individul primeşte întărirea după un număr mai mare de comportamente);

b) programe pe bază de interval: întărirea este administrată după trecerea unei anumite perioade de timp (de exemplu, la o săptămână); după trecerea acestui interval, individul primeşte întărirea dacă realizează acel comportament.

o şi în acest caz, intervalul poate fi fix sau variabil; în cazul celui variabil, individul nu ştie când comportamentul său va fi urmat de întărire (de exemplu, controalele radar din maşina Poliţiei).

o programele cu interval fix produc o frecvenţă redusă a comportamentului imediat după administrarea întăririi, şi o frecvenţă crescută imediat înainte de următoarea întărire;

o programele pe bază de rată au o eficienţă mai mare faţă de cele pe bază de interval (pentru că depind doar de comportamentul individului, nu de trecerea timpului), dar nu pot fi introduse în orice situaţie (uneori este dificil de numărat comportamentele respectivului individ).

o multe programe de întărire implică recompense sau pedepse care nu pot fi acordate decât pe anumite perioade (de „învăţare” a noului comportament); problema esenţială este dacă acel comportament va fi efectuat şi după renunţarea la întăriri.

- un factor important în această privinţă: prima fază (a administrării recompenselor) trebuie păstrată suficient de mult timp astfel încât să apară şi consecinţe „naturale” care pot întări comportamentul – vizibilitate şi aprobare socială, efecte pozitive asupra mediului, etc., dar şi să se fixeze o oarecare obişnuinţă.

2

o comportamentul se schimbă mai repede, iar cele noi sunt învăţate mai rapid în cazul unui program continuu; totuşi, în cazul utilizării unui program intermitent, comportamentul este mai rezistent (se produce pe o perioadă mai mare de timp) şi mai frecvent atunci când întăririle nu mai sunt administrate.

Intensitatea recompenselor: importanţa acestora trebuie să fie una suficient de mare pentru a induce comportamentul, dar nu atât de mare astfel încât să justifice acel comportament pentru individ – recompensele mari scad tendinţa de a-l efectua atunci când nu se mai administrează aceste recompense (disonanţă cognitivă, auto-percepţie);

o acest pericol este mai mare în cazul celor care deja realizau acel comportament; motivaţia intrinsecă poate fi subminată de recompensele mari, astfel încât ei pot ajunge să le ceară pentru comportamente pe care înainte le efectuau gratis;

o recompensele non-monetare funcţionează mai bine din acest punct de vedere; de exemplu, aprobarea socială – oamenii nu se gândesc că realizează acel comportament pentru a o obţine, deşi în realitate chiar aşa este; astfel, ei nu atribuie comportamentul recompensei, crescând probabilitatea să îl realizeze şi atunci când recompensele nu se vor mai administra;

Tipuri de stimuli utilizaţi ca recompense pentru comportamentele pro-mediu:o banii: administraţi fie direct, fie prin reduceri de preţ la anumite produse; în

general, sunt stimuli eficienţi, însă astfel de programe pot presupune costuri importante pentru cei care le instituie (stat, companii);

o drepturi suplimentare în comparaţie cu cei care nu desfăşoară astfel de comportamente: de exemplu, benzi speciale pe şoselele din oraş pentru maşinile cu cel puţin 2 pasageri;

o oportunităţi de realizare a unui comportament dorit de individ – utilizarea comportamentului ca recompensă: principiul lui Premack; oferirea de comportamente plăcute cu condiţia realizării unora mai puţin plăcute creşte probabilitatea acestora;

o diverse forme de recunoaştere socială („panoul de onoare”), cadouri cu valoare simbolică, etc.

o o categorie specială: feed-back-ul cu privire la consecinţele comportamentului metodă aplicată în special în domeniul economiei de energie: în general,

informaţiile mai detaliate despre consum au efectul de a-l reduce treptat; aceasta presupune evaluări mai frecvente, informaţii despre evoluţia în timp a consumului, etc.

feed-back-ul la nivel de grup este şi el eficient – de exemplu, cantitatea de hârtie reciclată într-o comunitate în acea lună şi numărul de copaci ce au fost salvaţi astfel;

o altă metodă de feed-back: „preţul real” al cumpărării unui produs obţinut prin metode anti-mediu: de exemplu, preţul real al unui hamburger obţinut din carne de vită crescută pe locul fostelor păduri tropicale (acum defrişate) este de 250$.

o metodă ce contribuie la succesul tehnicii feed-back-ului: stabilirea de scopuri comune şi, prin feed-back, ilustrarea progresului spre atingerea lor.

Pedeapsa – are efecte controversate; în general este considerată a fi mai puţin eficientă decât recompensa, din următoarele motive:

3

o după administrarea pedepselor, individul va căuta modalităţi de desfăşurare a aceluiaşi comportament, dar de a evita detectarea sa; deci, nu elimină comportamentul, ci îl cenzurează atunci când agentul care o aplică este prezent;

o simpla pedeapsă nu informează individul despre ce ar trebui făcut, ci doar despre ce nu ar trebui să facă;

o poate induce atitudini şi emoţii negative – de exemplu, creşterea preţului produselor obţinute prin metode anti-mediu induce atitudini negative faţă de stat;

o recompensele induc şi atitudini pozitive (pentru că nu există ameninţări, comportamentul e considerat voluntar), şi de aceea cresc probabilitatea şi altor comportamente dezirabile;

o oamenii învaţă mai mult din succese decât din eşecuri (recompensarea comportamentelor lor pozitive este mai eficientă decât criticarea şi pedepsirea celor negative);

o pedeapsa poate descuraja şi alte comportamente similare cu cel pedepsit, dar care nu ar trebui descurajate;

o cu toate aceste avertismente din partea psihologiei, pedeapsa este utilizată intens în relaţiile inter-umane; una din explicaţiile frecvenţei sale ridicate ar fi aceea că ea reprezintă, în acelaşi timp, o recompensă pentru cel care o aplică, atât pe plan extern (comportamentul negativ al celui pedepsit se opreşte, cel puţin temporar), cât şi pe plan intern, emoţional.

Cu toate acestea, cercetările mai recente indică faptul că pedepsele pot fi la fel de eficiente ca recompensele, dacă se respectă anumite condiţii care să le facă similare celor „naturale”, întâlnite în copilărie – metafora „sobei fierbinţi”. Astfel, pedepsele eficiente sunt:

administrate imediat după efectuarea comportamentului; asociate puternic cu comportamentul (sunt atribuite de individ comportamentului

său şi nu unor alţi factori); intense – nu foarte severe, dar cu o anumită valenţă negativă; consistente – apar de fiecare dată când individul realizează acel comportament; impersonale – sunt distribuite tuturor celor care realizează acel comportament; în

caz contrar, ele apar ca injuste, şi rolul lor corector este subminat; informaţională – individul trebuie să înţeleagă motivele existenţei acelei pedepse;

acolo unde este cazul, pot fi însoţite de activatori (vezi mai jos); trebuie să existe alternative comportamentale, care, eventual, pot fi recompensate

(diminuând astfel şi mai repede frecvenţa comportamentului indezirabil); eficienţa pedepsei creşte atunci când relaţiile dintre individ şi autoritatea care o

aplică sunt pozitive;

Tipuri de stimuli utilizaţi ca pedepse pentru comportamentele anti-mediu: banii – preţ mai mare pentru produsele anti-mediu, amenzi, taxe crescute, etc.;

- diferenţa dintre costul comportamentului pro-mediu şi cel al comportamentului anti-mediu în acea situaţie trebuie să fie una suficient de ridicată pentru a motiva individul în direcţia pro-mediu;

4

diverse consecinţe situaţionale neplăcute ale opţiunilor anti-mediu; de exemplu, creşterea timpului necesar închiderii uşilor unui lift de la 10 la 26 de secunde a redus semnificativ frecvenţa cu care locuitorii clădirii îl foloseau;

în cazul comportamentelor complexe sau foarte neplăcute, pe care individul nu şi le-ar însuşi în întregime într-o singură etapă, se preferă metoda „formării (sculptării) comportamentale” prin aproximări succesive:

- se începe prin recompensarea comportamentelor care au o vagă asemănare cu cel dorit;

- apoi standardul pentru acordarea întăririi creşte succesiv (individul trebuie să facă din ce în ce mai mult, sau mai corect pentru a primi respectiva recompensă).

- în final, se ajunge la comportamentul dezirabil, care poate fi întreţinut printr-un program cu rată variabilă.

II. antecedentele comportamentului

a) „activatori” – informaţii despre comportamentul dezirabil în acel context şi, dacă e cazul, despre recompensele sale (sau pedepsele în cazul comportamentelor opuse).

o modul lor de formulare este important – el trebuie să fie în acord cu valorile oamenilor din acel context, pentru a evita senzaţia unui mediu controlat, reactanţa psihologică (şi astfel, tendinţa de a efectua comportamentul opus);

o atunci când el nu este clar, trebuie explicat scopul pro-mediu general al acelui comportament specific; totuşi, trebuie evitate formulările ce conţin consecinţe neclare, nesigure şi îndepărtate în timp ale comportamentelor anti-mediu; doar cele personale şi clare au efect comportamental (de exemplu, în termeni de preţ sau disconfort viitor sporit);

o intervenţiile care includ doar activatori (fără întăriri) sunt eficiente atunci când comportamentul cerut este relativ comod (de exemplu, închiderea luminii);

o instrucţiunile comportamentale trebuie să fie specifice şi apropiate în timp şi spaţiu de oportunitatea comportamentală (pentru exemplul anterior, aşezat deasupra întrerupătorului de lumină);

- când comportamentul nu este comod, este nevoie de întăriri;

b) modelarea comportamentală – prezenţa unui individ care demonstrează comportamentul cerut în acel context.

5