sava rsa 2018 2(1) -...

Sava, Oana Maria. 2018. “COPIII DE AZI, SOCIETATEA DE MÂINE. Agresivitate şi discriminare în desenele animate difuzate în România.” Revista de sociologie aplicată, vol. 2, nr. 1, pag. 1-‐24.

COPIII DE AZI, SOCIETATEA DE MÂINE. Agresivitate şi discriminare în desenele animate difuzate în România OANA MARIA SAVA, promoția 2018

ABSTRACT Cercetarea de faţă reprezintă lucrarea de licenţă a autoarei şi abordează problematica agresivităţii şi discriminării în desenele animate din România, comparând perioada 2000-‐2010 cu perioada curentă (anul 2018). Studiul este o analiză de conţinut pe date cantitative, culese cu ajutorul unei grile de categorii inspirată de lucrări precum „Gender Advertisements” (Goffman, 1987) şi „Alice în Ţara Manualelor” (Rughiniş, Grunberg, Popescu, 2015). Rezultatele cercetării arată că, per ansamblu, nivelurile de agresivitate fizică şi verbală nu s-‐au modificat. Ceea ce s-‐a modificat este forma principală de expresie a agresivităţii. Prezenţa tentei sexuale a scăzut. Categorii precum femeile, vârstnicii şi cei cu dizabilităţi sunt puternic subreprezentate, iar cei de altă rasă sau etnie apar de obicei în rolul de inamici. Cuvinte cheie: comportament agresiv, discriminare, desene animate, analiză de conţinut

REVISTA DE SOCIOLOGIE APLICATA

REVISTA DE SOCIOLOGIE APLICATĂ 2018 2(1):

2

1.INTRODUCERE

Lucrarea de faţă are ca temă agresivitatea şi discriminarea în desenele animate difuzate

în România în două perioade, respectiv perioada 2000-‐2010 (perioada copilăriei mele şi a celor de o seamă cu mine) şi perioada actuală, a copiilor de acum.

Întrebările de cercetare la care această cercetare încearcă să răspundă sunt: • În care dintre aceste două perioade s-‐au difuzat sau se difuzează desene animate

mai agresive? • În care dintre aceste perioade desenele animate cuprind mai multă discriminare?

Motivul pentru care am ales această temă este frecvenţa cu care am auzit, în ultima vreme, conceptul de „parenting”. Mergând pe stradă, citesc cu atenţie programele şi cursurile oferite de către grădiniţele particulare şi văd: dezvoltare personală, branding personal, robotică, origami, aikido, etc. Acestea nu erau disponibile atunci când mama mea căuta o grădiniţă pentru mine sau, în orice caz, nu erau disponibile la atât de multe grădiniţe.

Tot în jurul meu mă uit şi văd lupta continuă pentru egalitatea de gen, pentru creşterea toleranţei faţă de comunitatea LGBTQ, pentru stoparea violenţei domestice şi a hărţuirii sexuale, pentru creşterea vizibilităţii celor cu dizabilităţi.

Pe drum spre casă, mă urc în autobuz şi văd tineri care îşi dau ochii peste cap când văd vârstnicii care poartă coşuri de piaţă şi se mişcă cu o viteză conformă vârstei lor. Tot acolo văd vârstnici care îşi dau ochii peste cap la vederea unui tânăr mai non-‐conformist.

Pentru mine, toate aceste probleme contează şi, în mod clar, nu numai pentru mine. După trei ani petrecuţi la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, lumea se vede altfel. Această schimbare de perspectivă m-‐a făcut să mă întreb: copiii ce fel de lume văd? Ce li se prezintă lor, cum sunt ei socializaţi şi pentru ce fel de lume sunt ei pregătiţi? Această întrebare a luat, cu ocazia acestei lucrări, o altă formă: desenele animate de astăzi ţin pasul cu schimbările prin care societatea trece sau pretinde că trece? Copiii văd în desenele animate mai puţină agresivitate fizică şi verbală sau mai multă? Văd ei egalitate între sexe? Văd persoane cu pielea de altă culoare? Văd oameni cu dizabilităţi? Iar dacă da, sunt aceştia autonomi? Vârstnicii apar drept bunici drăgăstoşi sau drept Babe-‐ Cloanţe şi vrăjitori răutăcioşi?

Îmi propun să integrez şi o componentă personală a acestei cercetări, mai exact o comparaţie între amintirile mele referitoare la desenele copilăriei mele şi ceea ce analiza mea îmi va arăta. Comentariile acestea se regăsesc în secţiunea de concluzii.

La toată această suită de întrebări îmi propun să răspund, iar cercetarea de faţă mi-‐ar plăcea să fie de folos atât părinţilor, pentru a fi mai conştienţi cu privire la ce văd copiii lor, cât şi altor persoane interesate de domeniu.

2. CADRUL TEORETIC

Având în vedere cele două mari probleme pe care analiza mea le abordează, respectiv

agresivitatea şi discriminarea, consider că, pentru început, este nevoie de o definiţie pentru termenul de „agresivitate”.

Robert A. Baron şi D. Richardson (1994) consideră agresivitatea ca fiind „orice formă de comportament direct orientat pentru a răni sau insulta o altă fiinţă care este motivată să evite un astfel de comportament” (Geen, 1990/2001 apud Jderu, 2008, p. 208). Faţă de alte definiţii pentru termenul de „agresivitate”, aceasta mi se pare mai completă, pentru că include termenii „direct orientat”, deci implică ideea de intenţie, plus accentul pe faptul că victima este motivată să evite comportamentul. Un alt aspect este folosirea cuvântului „fiinţă”, ceea ce lărgeşte


3

spectrul potenţialelor victime şi nu include numai oamenii/ persoanele. De aceea, în grila de categorii am inclus şi agresivitatea făţă de animale. În plus, consider că şi în cazul în care nu aş fi adăugat de la început această categorie în grila de categorii, situaţiile în care un personaj s-‐ar fi purtat exemplar faţă de ceilalţi, dar ar fi manifestat agresivitate faţă de un animal ar fi condus la aceeaşi finalitate, deoarece relaţia unui personaj cu o fiinţă mai slabă sau fără apărare, indiferent de ce natură ar fi acea fiinţă, contribuie major la caracterizarea sa.

Definiţia lui Nicolae Mitrofan (2003) scoate la lumină alte aspecte pe care le consider foarte importante în ceea ce priveşte definirea şi operaţionalizarea conceptului de agresivitate. Conform acestuia, „agresivitatea poate fi considerată o caracteristică a acelor forme de comportament orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune, fie ele materiale, moral-‐psihologice sau mixte” (Mitrofan, 2003 apud Jderu, 2008, p. 209). Îmi place foarte mult această definiţie, deoarece natura daunelor provocate este nuanţată şi mai mult, punându-‐se accent pe cele psihologice şi pe cele mixte (şi materiale şi psihologice) la fel de mult ca pe cele materiale. Spun asta pentru că, uneori, manifestările agresive care nu provoacă daune fizice tind să nu fie luate în serios la fel de mult ca cele care provoacă răni, sângerări, moarte, etc. O dovadă a acestui lucru ar fi mişcarea de „mental health awareness”, care încearcă să aducă pe acelaşi plan de importanţă abuzul psihologic cu cel fizic. Consider că e nevoie de această mişcare pentru comunicarea faptului că abuzul verbal şi psihologic nu este normal, că acest fel de abuz poate conduce la probleme ce necesită ajutorul unui profesionist, că acest fel de abuz poate traumatiza şi afecta vieţi la fel de mult sau poate mai mult decât cel fizic. Însăşi existenţa campaniilor de acest fel în din ce în ce mai multe ţări confirmă tendinţa oamenilor de a subsestima agresivitatea cu daune psihologice, pentru că aceste campanii au apărut ca răspuns la nevoile societăţilor respective.

O altă definiţie a agresivităţii pe care o voi aduce în discuţie îi aparţine lui Septimiu Chelcea (2003), care consider că aduce noi nuanţe, fără a exclude ceea ce s-‐a menţionat până acum. Acesta spune că agresivitatea este „comportamentul verbal sau acţional ofensiv care are ca scop umilirea, vătămarea sau chiar suprimarea altor persoane, care sunt motivate să evite acest tratament” (Chelcea, 2003, apud Jderu, 2008, p. 209). Deşi termenul de „fiinţă” folosit într-‐o definiţie anterior menţionată a fost înlocuit de „persoană”, ţin să apreciez clasificarea comportamentelor agresive în verbale şi acţionale, model după care am construit şi eu instrumentul de cercetare, respectiv grila de categorii ce a stat la baza analizei mele de conţinut. De asemenea, teremenul „ofensiv” merită atenţie, deoarece m-‐a determinat să mă gândesc de două ori, pe parcursul culegerii datelor, în ceea ce priveşte contabilizarea cazurilor de agresivitate defensivă.

Pentru a concluziona partea de definire a acestui termen, îl voi invoca pe E. Aronson, care consideră că elementul central asupra căruia trebuie să ne focalizăm atenţia este caracterul intenţionat al actului agresiv (Aronson et al., 1994/1998, apud Jderu 2008, p. 209). Din nou, această observaţie m-‐a făcut să acord atenţie sporită contabilizării cazurilor de acte agresive întâmplătoare, instanţelor în care un alt personaj a fost rănit, însă fără intenţie din partea primului.

Dintre cele trei tipuri de modele explicative ale comportamentului agresiv propuse de către Septimiu Chelcea (Chelcea, 2004 apud Jderu, 2008, p. 211), respectiv modelul biologic-‐etologic, cel psihosociologic şi cel socioculturologic, aş dori să îmi centrez explicaţia pe cel din urmă.

Teoria centrală a acestui model este teoria învăţării sociale, dezvoltată de către psihosociologul Albert Bandura. Printr-‐o serie de experimente bine cunoscute, acesta a scos în evidenţă importanţa imitării comportamentelor şi socializării asupra achiziţiei şi manifestării actelor de agresivitate (Jderu, 2008, p. 221). Această teorie pune mai mult accent pe învăţarea


4

observaţională, deci pe mediul de viaţă al persoanei şi ceea ce vede şi aude în jurul său, decât pe determinanta de tip biologic.

Consider că cel mai faimos experiment al său, „the Bobo doll experiment” (1961), merită descris în amănunt, deoarece aduce în discuţie învăţarea observaţională sau socială la copii, adică la cei ce urmăresc desenele animate analizate de mine în cadrul acestei cercetări.

Conform Encyclopaedia Britannica Online (Nolen, 2009), experimentul a presupus împărţirea unor copii ce se aflau în grija grădiniţei de la Universitatea Stanford, unde Bandura şi colaboratorii săi îşi desfăşurau activitatea, în trei grupuri: două experimentale şi unul de control. Cele trei grupuri au fost împărţite la rândul lor în subgrupuri, despre care voi vorbi ulterior. Pe lângă copii, au participat la studiu cercetătorii, care au manifestat diferite comportamente ce urmau să fie vizionate de către copii şi, bineînţeles, Bobo, o păpuşă gonflabilă în formă de clown, ce avea la bază o greutate care îi permitea să revină la poziţia verticală după ce era lovită.

În prima fază a experimentului, copiii au fost duşi individual într-‐o cameră experimentală, unde au fost invitaţi să se joace cu jucăriile pregătite pentru ei într-‐un colţ al camerei (materiale precum autocolante, diferite poze sau imagini, ce încurajau o atitudine de observare din partea copilului). Apoi, în alt colţ al camerei venea un cercetător, de gen feminin sau masculin, care era invitat la rândul său să se joace cu jucăriile de acolo (o măsuţă şi un scaun, un ciocan mic, un set Tinkertoy cu piese de asamblat şi păpuşa Bobo). Un grup de copii a primit un cercetător, adică un model de comportament, de tip agresiv, care a agresat fizic şi verbal păpuşa. Al doilea grup a primit un model non-‐agresiv, care doar a asamblat piesele din setul Tinkertoy. Grupul de control nu a observat nici un model agresiv, nici unul non-‐agresiv. Modelele de comportament au petrecut 10 minute în aceeaşi cameră cu copiii. Important este de menţionat că cele trei grupuri au fost împărţite de fapt în 6 subgrupuri, după genul copiilor. Astfel, dintre grupurile experimentale, jumătate au observat modele de acelaşi gen, iar restul modele de gen opus.

În faza a doua, copiii au fost duşi individual într-‐o altă cameră, unde aveau alte jucării, care încurajau acţiunea, nu observarea. După două minute, li s-‐a spus că nu mai pot se joace cu jucăriile acelea, ci cu cele din altă cameră (pentru stimularea agresivităţii). În această a treia cameră se afla, printre altele, Bobo. Comportamentul copiilor în această cameră a fost observat timp de 20 de minute. Rezultatele au arătat că acei copii care au observat modele de comportament agresive au obţinut scoruri mai mari de agresivitate în interacţiunea cu jucăria Bobo decât cei care au observat modele non-‐agresive şi decât cei din grupul de control. De asemenea, copiii de sex masculin au imitat în mai mare măsură agresiunea fizică faţă de Bobo. Privind agresiunea verbală, nu s-‐au întregistrat diferenţe între sexe. Modelele agresive de sex masculin au fost imitate în mai mare măsură de către copiii de ambele sexe privind agresivitatea fizică. În ceea ce priveşte agresiunea verbală, copiii au tins să imite modelul de acelaşi sex cu ei.

Acestea fiind spuse, voi trece la următoarea componentă a cadrului teoretic, ce se referă la latura de discriminare a analizei mele.

Ştim deja că, în psihologia socială, nu putem vorbi despre discriminare fără să ne referim mai întâi la stereotip şi la prejudecată. Dacă stereotipul este componenta cognitivă şi prejudecata este componenta emoţională, discriminarea este componenta coportamentală.

Pe scurt, stereotipurile au fost definite de W. Lippmann (1922) drept constructe mentale constituite social, cultural, care scutesc efortul unei analize complexe şi generează clasificări ce orientează individul în viaţa cotidiană (Lippmann, 1922, apud Ivan, 2008, p. 339).

Prejudecăţile sunt opinii formate despre anumite grupuri sociale fără o verificare anterioară şi sunt manifestări ale unor sentimente, emoţii negative (Ivan, 2008).

Discriminarea este, cum am spus anterior, componenta comportamentală şi are patru stadii de manifestare, conform lui M.W. Eysenck, care îl citează pe Gordon W. Allport (1954): 1.


5

atacul verbal, 2. evitarea, 3. discriminarea prin aplicarea unui tratament diferenţial în ceea ce priveşte oportunitaţile, drepturile şi obligaţiile şi, ultimul stadiu, exterminarea (Eysenck, 2004, apud Ivan, 2008).

Aş vrea să menţionez faptul că, în cercetarea mea, am inclus atacurile verbale şi atacurile fizice faţă de anumite categorii (animale, copii, femei, cei cu dizabilităţi, cei de altă rasă sau etnie, vârstnici) sub umbrela agresivităţii.

Am abordat discriminarea propriu-‐zisă pe trei dimensiuni, respectiv subreprezentarea, portretizarea ca personaj negativ şi portretizarea ca personaj pasiv. Ca ţinte ale discriminării am selectat femeile, cei de altă rasă sau etnie, vârstnicii şi pe cei cu dizabilităţi.

Am fost inspirată în acest sens după ce am citit lucrarea „Gender Advertisements” (Goffman, 1979), unde autorul scoate în evidenţă faptul că femeile sunt prezentate în pat sau pe podea mult mai des decât bărbații (ibidem, pp. 41-‐42), ceea ce inspiră lipsă de apărare și chiar promiscuitate. Femeile apar și în poziții care arată dependența lor de cei din jur, lipsa de orientare sau de prezență de spirit, nevoia de protecție permanentă, cum ar fi acoperirea gurii cu mânile ibidem, pp. 57-‐59), comportament infantil și neserios (ibidem, pp. 48-‐50), primirea mâncării cu lingurița (ibidem, p.35), etc.

În aceeași lucrare, Goffman dă exemple de reclame în care înălțimea unui personaj îi arată statusul social și poziția în ierarhia puterii sociale. El susține faptul că este atât de obișnuit ca diferențele de înălțime să coreleze cu diferențele de status social, încât mărimea relativă a unui personaj al reclamei față de altul este folosită cu succes ca mijloc de a transmite o poveste, de a sugera o situație. Goffman dă exemple de reclame în care femeile sunt mai scunde decât bărbații, ceea ce este de așteptat, având în vedere că, biologic vorbind, majoritatea femeilor sunt mai scunde decât bărbații. Dar există și reclame în care femeile sunt mai înalte decât bărbații. Acestea din urmă arată superioritatea femeilor ca fiind posibilă, dar numai față de barbați ce ocupă poziții de servitor, valet, etc. (ibidem, p. 28).

Alte reclame prezintă o “clasificare de funcții”/ “function ranking”. Aceasta înseamnă că, de obicei, bărbatul este cel care îndeplinește un rol executiv. Spre exemplu, bărbatul este medic, iar femeia asistentă; bărbatul o ajută pe femeie să țină corect racheta de tenis; bărbatul îi arată femeii cum să ajungă la o anumită destinație, etc. (ibidem, pp. 32-‐36).

În reclamele care prezintă familii, poziționarea membrilor unul față de altul simbolizează foarte clar structura socială a acestora. Familiile din reclame se compun de obicei din doi părinți și doi copii, un băiat și o fată. Aceasta simbolizează nu numai legătura dintre mamă și fiică și dintre tată și fiu, dar și felul diferit în care femeia și bărbatul înțeleg socializarea copilului. Dacă mamele au tendința de a se vedea pe ele însele în fiicele lor și de a le oferi totul, bărbații nu au o legătură de același tip cu fiii lor. Fiii trebuie să depună mai mult efort pentru a deveni bărbați, deoarece tatăl tinde mai degrabă să îi supună la încercări decât să le ofere ajutor total (ibidem, pp. 37-‐39). Din nou, femeia apare ca fiind prin excelență blândă, delicată, grijulie. Prin contrast, bărbatul apare ca un luptător, un învingător, un supraviețuitor. Tatăl are rolul de a socializa viitori bărbați în virtutea acestui model. Fiii, ajunși la maturitate, vor avea nevoie de aceste trăsături de caracter pentru a-‐și proteja soția și fiicele, socializate pentru a fi blânde, grijulii, în nevoie de ocrotire.

În lucrarea „Efectul pantofului de sticlă” (Crumpei-‐Tănasă, 2016) ni se arată cum prințesele Disney, revistele, reclamele, filmele, le fac pe fetițe și apoi pe femei să viseze la Făt-‐Frumos. Femeia e idealizată, bună, frumoasă, pasivă. Bărbatul este dinamic, curajos, activ (ibidem, p.157). Un studiu invocat arată că studentele respondente aveau o pondere mai ridicată a fanteziilor romantice explicite și implicite decât studenții, iar fanteziile implicite ale studentelor corelau seminificativ negativ cu interesul pentru profesii cu status ridicat, obiectivele educaționale, venitul proiectat (ibidem, p. 158).


6

Am citit și raportul studiului „Aspecte privind stereotipurile de gen în mass media din România” (Societatea de Analize Feministe AnA, 2005) și am regăsit aceleași stereotipuri: femeia este asociată cu pasivitatea, cu domesticul, cu dependența, iar bărbatul cu dinamismul, cu mediul exterior casei, cu independența (ibidem, p. 20).

Aceste portretizări dominate de pasivitate în ceea ce priveşte femeile m-‐au făcut să caut pasivitatea şi în legătură cu alte categorii sociale, menţionate anterior. Am ţinut seama de metodele de portretizare pasivă a unui personaj exemplificate de Goffman, precum exprimarea ierarhiei prin dimensiunea relativă, urmărirea personajelor ce au poziţii corporale veşnic defensive şi doritoare de protecţie, raportarea membrilor familiei unul la altul pentru a contabiliza cazurile de discriminare prin portretizarea pasivă a personajelor.

Un model de cercetare realizată prin analiza de conţinut a fost şi lucrarea de doctorat a lui Mihai Deac (Deac, 2011), ce se ocupă de reprezentarea feminităţii şi masculinităţii în reclamele din România. Cercetarea sa a fost realizată pe 36 de canale TV, pe parcursul a două săptămâni, cuprinzând zilnic intervalul orar 7-‐24. Cum şi autorul spune, analiza s-‐a desfăşurat pe aproximativ 900 de ore de transmisie, bineînţeles posibil doar cu ajutorul a 50 de studenţi evaluatori voluntari. Studiul său a descoperit că femeile sunt dezechilibrat de des reprezentate în reclamele la cosmetice, detergenţi, produse pentru copii şi medicamente. Acestea se potrivesc cu rolul tradiţional al femeii, de a sta acasă şi de a îngriji copiii şi membrii familiei şi, bineînţeles, de a fi frumoasă. Este de aproape 10 ori mai probabil ca ele să fie reprezentate drept casnice, mame sau obiecte ale atracţiei sexuale. Bărbaţii, însă sunt prezentaţi mai des ca experţi, confirmând şi ceea ce spunea Goffman în 1987, mai degrabă la locul de muncă şi cu un capital social mai bogat. Aşa cum şi autorul concluzionează, publicitatea difuzată în România se încadrează într-‐un model tradiţionalist al reprezentării rolurilor de gen, dar, prin comparaţie cu alte spaţii culturale, poate fi încadrată ca tinzând spre egalitarism (ibidem, pp. 12-‐19).

Un alt model pentru mine şi un punct de referinţă îl constituie lucrarea „Alice în Ţara Manualelor” (Rughniş, Grunberg, Popescu, 2015). În primul rând, lucrarea vorbeşte despre acea „lume simbolică în care copiii petrec câteva ore pe zi”, discutând despre orele petrecute în jurul manualelor lor (ibidem, p. 6). Aceeaşi lume se deschide şi când copiii dau drumul la televizor pentru a urmări desenele animate preferate. Aceleaşi procese de educare şi de socializare au loc, manualele şcolare şi desenele animate, deopotrivă, prezentând reproduceri ale societăţii din care copilul trebuie să înveţe să facă parte. Valorile morale, poziţia copilului faţă de membrii familiei sale, faţă de adulţi în general, faţă de cei de vârsta sa, faţă de sexul opus, toate acestea sunt internalizate pe mai multe căi, una dintre ele fiind vizionarea desenelor animate.

Aşa cum spune şi Erving Goffmann în lucrarea „Viaţa cotidiană ca spectacol” (Goffmann, 2003), în interacţiunile de zi cu zi, oamenii se analizează reciproc neîncetat pentru a-‐şi evalua interlocutorii. Ei caută să depisteze eventuale pericole (ibidem, pp. 29-‐30) şi, bineînţeles, să îşi dea seama care este „consensul de lucru”, o ierarhie realizată pe moment, stabilită contextual, în urma evaluării multitudinii de factori ce influenţează percepţia oamenilor unii despre alţii: înălţime, culoarea pielii, postură, mimică, vestimentaţie, accesorii, atitudine ofensivă sau defensivă, etc. (ibidem, p. 37).

Întorcându-‐mă la lucrarea „Alice în Ţara Manualelor” (Rughniş, Grunberg, Popescu, 2015), spuneam că reprezintă un punct de referinţă pentru mine deoarece vorbeşte despre puterea de socializare şi de educare pe care manualele, desenele animate, jocurile video, etc. o au asupra copiilor. De asemenea, acest studiu reprezintă un excelent model de analiză de conţinut, constituind şi un bun reper metodologic. Indicatori precum frecvenţa mai crescută sau mai ridicată a unor anumite tipuri de imagini/ ocupaţii/ personaje, frecvenţa apariţiei anumitor cuvinte, stereotipuri m-‐au inspirat în a-‐mi crea proprii indicatori.


7

De asemenea, preocuparea pentru vârstă şi enunţarea unei concluzii a studiului care spune că persoanele în vârstă apar în manuale ca bunici care sunt „sedentare, poartă ochelari şi se întâmplă destul de des să nu audă bine” m-‐au pus pe gânduri. Bunicile au ca activitate principală căderea în nostalgie şi croşetatul, iar bunicii citesc ziarul. Din nou, pasivitate, mai accentuată însă la bunici (gen feminin), unde se suprapune şi pasivitatea asociată femeilor. Ele nu părăsesc prea des spaţiul domestic, iar ca preocupări se regăsesc exclusiv îngrijitul nepoţilor şi treburile casnice (ibidem, pp. 72-‐82) Astfel, am devenit curioasă să aflu cum apar vârstnicii în desenele animate. Ducându-‐mă cu gândul şi la poveştile copilăriei şi la vestita Baba-‐Cloanţa, am vrut să aflu care este imaginea persoanelor în vârstă în aceste desene şi ce îi învaţă ele despre bunicii lor şi despre ceilalţi seniori ai societăţii noastre, cu care se întâlnesc frecvent, spre exemplu, în autobuz.

Aşadar, acestea fiind spuse, cercetarea mea abordează două problematici principale, respectiv agresivitatea şi discriminarea.

Pornind de la alte lucrări şi studii ce au definit aceste concepte şi au oferit exemple de analiză şi de interpretare în ce le priveşte, am elaborat metodologia, ce poate fi consultată în secţiunea următoare.

3. Metodologie

Metoda folosită este analiza de conţinut. Datele folosite în analiză sunt cantitative, culese cu ajutorul instrumentului de cercetare, respectiv grila de categorii ce poate fi consultată în Anexă.

Pentru realizarea cercetării de faţă, am urmărit un total de 60 de episoade de desene animate, jumătate difuzate în perioada 2000-‐2010, iar jumătate difuzate în 2018 pe TV.

Având în vedere eşantionul meu de 60 de episoade, nu pot avea pretenţii de reprezentativitate sau de putere statistică, aşa că voi fi rezervată în extrapolarea concluziilor mele. Aceasta este, cu siguranţă, o limită importantă a tezei mele. În viitor, mi-‐ar plăcea foarte mult să reiau acest studiu, cu un număr mai mare de cazuri analizate, pentru a obţine o imagine mai relevantă a mesajelor transmise de către desnele animate difuzate în România.

Universul studiat este format din desenele animate difuzate de către cele trei posturi principale de desene animate, Jetix, Cartoon Network şi Minimax, în perioada 2000-‐2010 şi desenele difuzate de către aceleaşi posturi (Jetix devenind între timp Disney Junior) în anul 2018. Aşa cum am spus alterior, această comparaţie e menită să afle care generaţie, dintre generaţia mea de copii şi cea actuală, vede mai multă agresivitate şi discriminare în desenele animate. Menţionez faptul că această cercetare are şi o componentă mai personală, care îmi va permite să fac o comparaţie între imaginea cu care am rămas eu în legătura cu desenele copilăriei mele şi imaginea pe care mi-‐o va oferi grila de categorii, după analiza datelor. Scopul acestei comparaţii se referă strict la verificarea efectului pe care vârsta, experienţa acumulata în viaţă şi cei trei ani petrecuţi până acum la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială le-‐au avut asupra capacităţii mele de analiză şi asupra simţului meu critic.

Eşantionarea s-‐a realizat după cum urmează: Pentru desenele vechi, din perioada 2000-‐2010, am căutat pe Google Search termenii

„listă desene difuzate în România”. Am accesat primul link oferit ca răspuns (Lista desenelor animate difuzate în România, 2018). Acesta mi-‐a oferit o pagină de Wikipedia cu o listă de desene animate ce au fost şi sunt difuzate în România. Am decis să folosesc această listă drept reper, fiind mult mai completă decât ce îmi oferea propria memorie. Apoi, am construit, cu ajutorul acestei liste, alte trei liste noi, câte una pentru fiecare post TV-‐ Jetix, Cartoon Network şi Minimax. Am adăugat pe aceste trei liste, pentru a mai micşora volumul de muncă, doar titlurile


8

care îmi spuneau ceva sau despre care îmi aminteam. Acesta a fost primul filtru de selecţie a desenelor animate, strâns legat de componenta personală a cercetării mele, adică o comparaţie între imaginea cu care am rămas eu despre desenele copilăriei mele versus imaginea pe care o va arăta grila de categorii. Aceste trei liste au fost încărcate în programul Excel. Am decis să folosesc funcţia „random sample between” [=RANDBETWEEN(;)] pentru fiecare listă în parte, astfel obţinând o extragere aleatoare a titlurilor de desene animate. Funcţia oferea un număr, extras la întâmplare, cuprins între 1 şi numărul ultimului desen animat de pe listă. Odată oferit numărul, mergeam la poziţia corespunzătoare din listă şi aplicam al doilea filtru de selecţie, adică disponibilitatea desenului animat pe YouTube. După ce căutam titlul desenului pe YouTube şi precizam că îl doresc în limba română, verificam dacă există măcar 10 episoade disponibile. Dacă aceste condiţii erau îndeplinite, desenul animat respectiv mergea mai departe, în lista finală. Astfel am procedat până când am ajuns la câte 10 episoade pentru fiecare post, deci 30 de episoade în total.

Pentru desenele noi, am consultat programul TV al celor 3 posturi de desene animate de interes-‐ Disnex Junior, Cartoon Network şi Minimax, pe site-‐ul www.cinemagia.ro. Am construit în Excel liste pentru fiecare post, conţinând numai titlurile desenelor care nu se difuzau şi în perioada 2000-‐2010. Cu aceste liste, am procedat la fel ca mai sus, folosind funcţia Excel de extragere aleatoare (=RANDBETWEEN).

Totalul de episoade analizate este 60.

4. LOVITURI, POSTURI AGRESIVE ŞI INSULTE. TENTA SEXUALĂ CA „BONUS”

4.1. Agresivitatea fizică

Mai jos putem vedea un tabel cu frecvenţe absolute, ce ne permite o comparaţie rapidă între evoluţiile celor trei posturi TV de desene animate în ceea ce priveşte agresivitatea fizică.

Lovituri cu membrele sau cu obiecte

Folosire arme albe

Folosire arme de foc

Poziție corporală agresivă

Ridiculizare prin mijloace fizice

Total

Jetix-‐ vechi 43 4 4 23 21 95

Disney-‐ nou 18 0 4 15 34 71

CN-‐ vechi 102 0 12 10 41 165

CN-‐ nou 89 15 2 49 9 164

Minimax-‐ vechi 21 1 0 6 21 48

Minimax-‐ nou 52 2 5 26 9 94

Tabel 1. Agresivitatea fizică. Frecvenţe absolute.


9

Frecvenţele absolute ne arată faptul că singurul post ce a redus nivelul de agresivitate fizică din programele difuzate este Disney Junior (fost Jetix). Cartoon Network a păstrat un nivel constant, iar Minimax prezintă o dublare a nivelului de agresivitate fizică.

Forma de agresivitate fizică/

Postul TV Jetix-‐ vechi Disney-‐ nou

Lovituri cu membrele sau cu obiecte 70% 29%

Folosire arme albe 100% 0%

Folosire arme foc 50% 50%

Poziție corporală agresivă 60% 40%

Ridiculizare prin mijloace fizice (strâmbături, sperieturi, etc.)

38% 61,8%

Tabel 2. Agresivitatea fizică. Evoluţia în procente: Jetix (2000-‐2010) versus Disney Junior (2018).

Prima pereche de posturi studiată este formată din Jetix, reprezentantul perioadei 2000-‐

2010 şi Disney Junior, varianta curentă a postului. Per ansamblu, Disney Junior arată mai bine, mai ales prin prisma reducerii loviturilor

fizice cu aproximativ 40% şi eliminării folosirii de arme albe. Singura subcategorie unde vedem o creştere a ridiculizării prin mijloace fizice

(strâmbături, sperieturi), respectiv 24%. Aş pune această creştere pe seama unui fapt observat în timpul culegerii datelor, anume înlocuirea elementului comic realizat în trecut prin acte deosebit de agresive şi violente (un exemplu clasic este dat de „Tom şi Jerry”) cu aceste modalităţi mai puţin dureroase de a stârni râsul privitorului. Personajele, astfel, se strâmbă unele la altele, se sperie reciproc, performează diferite dansuri ale victoriei care umilesc adversarul, etc.

În tabelul numărul 3, Agresivitatea fizică. Procente. Cartoon Network (2000-‐2010)

versus Cartoon Network (2018), ce se regăseşte în Anexă, vedem şi pentru următoarea pereche (Cartoon Network şi corespondentul din 2018) o scădere privind loviturile fizice, dar de numai 7%. Există, totuşi, scăderi mai importante: armele de foc sunt folosite cu 71% mai puţin, iar ridiculizarea fizică apare de patru ori mai rar.

Creşterile sunt însă mai ingrijorătoare, având în vedere că noul Cartoon Network introduce o folosire extensivă a armelor albe, care înainte nu exista, iar intimidarea adversarului prin poziţia corporala agresivă este folosită cu 66% mai mult.

Forma de agresivitate

fizică/ Postul TV Minimax-‐ vechi Minimax-‐ nou

Lovituri cu membrele sau cu obiecte 28,7% 71,2%

Folosire arme albe 33,3% 66,6%


10

Forma de agresivitate fizică/ Postul TV Minimax-‐ vechi Minimax-‐ nou

Folosire arme foc 0% 100%

Poziție corporală agresivă 18,7% 81,2%

Ridiculizare prin mijloace fizice 70% 30%

Tabel 4. Agresivitatea fizică. Evoluţia în procente.Minimax (2000-‐2010) versus Minimax

(2018). Ultima pereche (cele două Minimax) reprezintă cel mai îngrijorător peisaj dintre cele trei

perechi. Vedem creşteri mari ale agresivităţii pe toate planurile, mai puţin pe cel al ridiculizării fizice.

Personal, cel mai tare mă îngrijorează creşterea de aproximativ 42% a folosirii de lovituri fizice şi creşterea de aproape 63% a intimidării prin poziţia corpului, mai ales din cauza faptului că, dacă ne uităm din nou la Tabelul 1, vedem că Minimax era cel mai „inocent” post de desene animate.

Pentru a concluziona această secţiune, vedem că nu există o tendinţă a posturilor de

desene animate în sensul scăderii nivelului de agresivitate fizică. Un singur post-‐ Disney Junior-‐ pare a face eforturi în acest sens, însă celelalte două păstrează sau măresc doza de agresivitate.

Putem spune că loviturile fizice şi intimidarea prin poziţia corpului ssunt formele dominate de expresie a agresivităţii fizice.

4.2. Agresivitatea verbală

Mai jos avem un tabel cu frecvenţe absolute ce permite o evaluare rapidă a evoluţiei celor trei posturi TV privind nivelul de agresivitate fizică.

Cu referire la

inteligență sau caracter

Cu referire la aspectul

fizic Țipat Amenințări Înjurături Total

Jetix-‐ vechi 41 4 34 11 2 92

Disney-‐ nou 7 1 16 3 0 27

CN-‐ vechi 35 13 31 16 0 95

CN-‐ nou 34 15 52 1 0 102


11

Minimax-‐ vechi 22 9 27 8 2 68

Minimax-‐ nou 41 11 57 11 0 120

Tabel 5. Agresivitate verbală. Frecvenţe absolute. Tabelul ne arată că modelul de mai sus se repetă: Disney Junior scade nivelul, Cartoon

Network rămâne relativ constant, iar Minimax creşte. Din tabelul nr. 6, Agresivitate verbală. Procente. Jetix (2000-‐2010) versus Disney Junior

(2018), disponibil în Anexă, vedem că Disney Junior prezintă o scădere a agresivităţii verbale pe toate planurile.

Toate scăderile sunt importante, însă, personal, apreciez foarte mult scăderea jignirilor cu referire la inteligenţă sau caracter şi a celor cu referire la aspect fizic, însoţite de scăderea ameninţărilor cu aproximativ 57%, pe fondul fenomenului de bullying despre care se vorbeşte din ce în ce mai des.

Conform tabelului nr. 7, Agresivitate verbală. Procente. Cartoon Network (2000-‐2010) versus Cartoon Network (2018), perechea Cartoon Network prezintă o scădere foarte mare a ameninţărilor folosite, cu 88%.

Totuşi, această realizare este puţin umbrită de nivelurile la care se află jignirile referitoare la inteligenţă sau caracter şi cele referitoare la aspectul fizic.

Minimax-‐ vechi Minimax-‐ nou

Cu referire la inteligență sau caracter 35% 65%

Cu referire la aspectul fizic 45% 55%

Țipat 32% 68%

Amenințări 42% 58%

Înjurături 100% 0%

Tabel 8. Agresivitate verbală. Procente. Minimax (2000-‐2010) versus Minimax (2018). Minimax reprezintă din nou cel mai alarmant peisaj. Creşterile agresivităţii sunt

importante pe toate planurile, în afara înjurăturilor care, într-‐adevăr, sunt eliminate complet. Totuşi, dublarea jignirilor referitoare la inteligenţă sau caracter, creşterea cu 10% a

jignirilor ce ţin de aspectul fizic, dublarea folosirii ţipatului ca formă de intimidare sunt îngrijorătoare.


12

Pentru o mică recapitulare, Disney se diferenţiază din nou printr-‐un efort de a reduce agresivitatea verbală. Pentru celelalte două posturi însă, jignirile referitoare la inteligenţă sau caracter şi la aspectul fizic sunt ceva nelipsit. Acestea, însoţite de ţipete, care se află şi ele la niveluri demne de luat în seamă, fac o combinaţie mai mult decât nefericită pentru socializarea unui copil.

4.3. Tenta sexuală

Mai jos avem un tabel ce prezintă evoluţia celor trei posturi privind prezenţa tentei sexuale, exprimate prin aluzii fizice şi prin aluzii verbale.

Jetix-‐ vechi Disney-‐ nou CN-‐ vechi CN-‐ nou Minimax-‐

vechi Minimax-‐ nou

Aluzii fizice 100% 0% 77,7% 22,25 16,6% 83,35%

Aluzii verbale

100% 0% 90% 10% 71,4% 28,5%

Tabel 9. Tenta sexuală. Procente Disney Junior elimină complet tenta sexuală, fie ea exprimată prin aluzii fizice ori

verbale. Cartoon Network prezintă şi el scăderi semnificative, iar singurul post cu o creştere importantă este, din nou, Minimax (aluziile fizice cresc cu aproape 67%).

Din fericire, tenta sexuală este în scădere în cea mai mare parte a materialului studiat.

5. PERSONAJELE DE ALTĂ RASĂ SAU ETNIE NU SUNT BINEVENITE

În acest capitol, am decis să abordez problematica agresivităţii faţă de anumite categorii

sociale recunoscute ca fiind predispuse la a deveni victime ale agresivităţii fizice sau verbale.

Animale Copii Femei Dizabilități Altă rasă sau etnie

Vârstnici Total

Fiz Vb Fiz Vb Fiz Vb Fiz Vb Fiz Vb Fiz Vb

Jetix-‐ vechi

1 3 1 7 0 7 0 0 2 1 2 1 23

Disney-‐ nou

3 3 0 3 0 3 0 0 0 7 1 1 18

CN-‐ vechi 11 4 0 0 0 0 0 0 44 1 0 0 65

CN-‐ nou 2 1 6 0 0 0 0 0 0 4 0 0 14


13

Minimax-‐ vechi

0 5 3 5 7 5 0 0 0 0 0 5 43

Minimax-‐ nou

3 1 1 2 0 2 0 0 6 16 0 0 29

Tabel 10. Agresivitate faţă de categorii vulnerabile. Frecvenţe absolute. Privind agresivitatea faţă de categorii precum animale, copii, femei, persoane cu

dizabilităţi, persoane de altă rasă sau etnie, vârstnici, toate posturile TV au înregistrat scăderi, unele mai mult decât altele.

Din tabelul 11, “Agresivitate faţă de categorii vulnerabile. Procente. Jetix (2000-‐2010)

versus Disney Junior (2018)”, disponibil în Anexă, vedem pentru perechea Jetix-‐ Disney, din păcate, creşteri ale agresivităţii faţă de animale şi faţă de cei de altă rasă sau etnie.

Avem şi scăderi în ceea ce priveşte agresivitatea faţă de copii, femei şi de vârstnici, în timp ce absenţa agresivităţii faţă de cei cu dizabilităţi este cauzată de subreprezentarea lor şi nu de o politică adoptată în acest sens, după cum vom vedea în capitolul următor.

Conform tabelului 12,“Agresivitate faţă de categorii vulnerabile. Procente. Cartoon

Network (2000-‐2010) versus Cartoon Network (2018)”, Cartoon Network scade şi el agresivitatea faţă de femei, însă creşterea agresivităţii faţă de copii şi faţă de cei de altă rasă sau etnie umbresc cumva acest aspect.

După cum vom vedea mai jos, nivelurile foarte scăzute de agresivitate îndreptată către cei cu dizabilităţi şi vârstnici provin dintr-‐o subreprezentare a lor.

Consultând în Anexă tabelul nr. 13, Agresivitate faţă de categorii vulnerabile. Procente.

Minimax (2000-‐2010) versus Minimax (2018), vedem cum Minimax scade şi el agresivitatea faţă de copii şi femei, dar creşterile agresivităţii fizice şi verbale faţă de cei de altă rasă sau etnie, mai ales ştiind că acest post nu difuza aşa ceva înainte, sunt îngrijorătoare cu adevărat.

Cei cu dizabilităţi şi vârstnicii sunt, din nou, feriţi de agresivitate prin subreprezentare, aşa cum vom vedea imediat.

Pe scurt, agresivitatea faţă de femei a scăzut pentru toate posturile. Mai apar probleme în

ceea ce priveşte agresivitatea faţă de copii şi de animale. Vârstnicii şi cei cu dizabilităţi nu sunt victime pentru că, pur şi simplu, nu apar în desenele animate (subreprezentare).

Agresivitatea faţă de cei de altă rasă sau etnie a crescut pentru toate posturile, mai ales cea de tip verbal. De fapt, pentru două posturi din trei, violenţa verbală o înlocuieşte pe cea fizică. Acest aspect ne spune că, acolo unde violenţa fizică faţă de cei de altă rasă sau etnie era prea evidentă, s-‐au făcut modificări, însă esenţa s-‐a păstrat. Ideea că aceste personaje nu sunt binevenite sau că ele constituie un inamic în mod aproape automat se păstrează, agresivitatea verbală doar înlocuind-‐o pe cea fizică.


14

6. PROBLEME DE SUBREPREZENTARE

Tabelul de mai jos prezintă numărul de episoade în care cei de altă rasă sau etnie au fost

discriminaţi prin subreprezentare (eticheta “sub” din tabel), portretizare ca personaj negativ

(eticheta “neg” din tabel) sau portretizare ca personaj pasiv (eticheta “pas” din tabel) pentru

fiecare post. Tabelul este în frecvenţe absolute, iar totalul episoadelor studiate pentru fiecare

post a fost de 10. La fel funcţionează şi tabelele pentru femei, vârstnici şi cei cu dizabilităţi.

Cei de altă rasă sau etnie Total

episoade

sub neg Pas

Jetix-‐ vechi 0 ep. 3 ep. 0 ep. 10 ep.

Disney-‐ nou 3 ep. 0 ep. 0 ep. 10 ep.

CN-‐ vechi 2 ep. 4 ep. 0 ep. 10 ep.

CN -‐ nou 4 ep. 1 ep. 0 ep. 10 ep.

Minimax-‐ vechi

4 ep. 0 ep. 0 ep. 10 ep.

Minimax-‐ nou

1 ep. 4 ep. 0 ep. 10 ep.

Tabel 14. Discriminare faţă de cei de altă rasă sau etnie. Frecvenţe absolute. Vedem, deci, că subreprezentarea acestor personaje a crescut pentru două posturi din

trei, Disney şi Cartoon Network, dar a scăzut pentru noul Minimax, unde un singur episod din cele 10 studiate pentru el a avut probleme de subreprezentare a celor de altă rasă sau etnie, faţă de cele 4 episoade din 10 valabile pentru versiunea lui din 2000-‐2010.

Totuşi, Minimax este singurul post unde aceste personaje apar ca fiind negative mai des în 2018.

Pentru a avea şi o imagine de ansamblu, cam o cincime din toate episoadele ce au intrat în analiză au probleme de subreprezentare a acestei categorii şi tot o cincime dintre ele prezintă aceste personaje în ipostaze negative, de adversar sau duşman implicit, subînţeles.

Tabelul 15, “Discriminare. Femei. Frecvenţe absolute” indică faptul că femeile sunt

puternic subreprezentate, fiind inferioare numeric bărbaţilor în 58% din totalul episoadelor studiate. Nivelurile de subreprezentare din perioadele de timp studiate rămân fie constante, pentru Cartoon Network şi Minimax, fie cresc, aşa cum este cazul lui Jetix-‐ Disney Junior, unde numărul episoadelor cu probleme se dublează.

O cincime din episoadele studiate au ca personaje negative femei, ceea ce, împreună cu datele anterior menţionate, arată că, după ce că femeile sunt inferioare numeric, atunci când apar, ele sunt personaje negative.


15

A treia dimensiune, portretizarea pasivă, ne arată că femeile apar ca personaje pasive în mai puţină măsură decât apar ca fiind negative, dar diferenţa nu este foarte mare (aprox. 5%).

În tabelul nr 16, “Discriminare. Vârstnici. Frecvenţe absolute”, vedem că una dintre

categoriile cu cele mai mari probleme de subreprezentare, aşa cum am amintit şi mai devreme, este categoria vârstnicilor. Aprox. 65% din totalul episoadelor studiate prezintă probleme în acest sens.

Nu cred că are sens să vorbim despre creşteri sau scăderi, având în vedere că ele nu sunt foarte mari, diferenţele fiind de un episod sau două. Chiar şi acolo unde sunt scăderi, nivelurile sunt atât de ridicate încât ele aproape nu contează. Toate posturile au peste jumătate de episoade care au avut probleme cu subreprezentarea vârstnicilor.

În aproximativ o cincime din totalitatea episoadelor, bâtrânii apar ca personaje negative. Având în vedere că ei sunt subreprezentaţi în 65% dintre episoade, deci apar foarte rar, atunci când apar, sunt şanse mari să apară ca personaje negative, situaţia fiind mai gravă decât în cazul femeilor.

Consultând tabelul nr 17, “Discriminare. Cei cu dizabilităţi. Frecvenţe absolute”, prezent

mai jos, observăm faptul că cei cu dizabilităţi nu apar aproape deloc în desenele animate. De fapt, ei sunt subreprezentaţi în proporţie de 95% dacă ne raportăm la toate episoadele studiate. Nu apar personaje care folosesc fotolii rulante, care folosesc cârje pentru a se deplasa, care nu mai au o parte a corpului. Totuşi, acolo unde apar, ei sunt neajutoraţi şi aşteaptă suport total din partea celorlalţi, neavând agentitate şi control asupra vieţii lor -‐ mă refer aici la un episod difuzat pe Minimax din „Sirenele de pe Insula Mako”, unde un crab antropomorfizat (cazul ce apare înregistrat la pasivitate) suferă o rană la un cleşte şi devine incapabil să îşi procure hrană. De aceea, el aşteaptă ore întregi să i se aducă mâncare, repetând că se află într-‐o stare în care nu poate face nimic şi în care depinde de cele trei personaje principale pentru a trăi. De aceea, faptul că cei cu dizabilităţi nu apar niciodată ca personaje negative şi faptul că apar doar o dată ca personaje pasive este o consecinţă a subreprezentării şi nu un merit al programelor TV, care ar încerca să abordeze într-‐un mod optimist şi încurajator acest fel de personaje.

Dizabilitati Total episoade

sub neg pas



CN-‐vechi 10 ep. 0 ep. 0 ep. 10 ep.

CN-‐ nou 10 ep. 0 ep. 0 ep. 10 ep.

Minimax-‐ vechi 10 ep. 0 ep. 0 ep. 10 ep.

Minimax-‐ nou 8 ep. 0 ep. 1 ep. 10 ep.

Tabel 17. Discriminare. Cei cu dizabilităţi. Frecvenţe absolute


16

7. CONCLUZII

Călătoria în lumea desenelor animate se sfârşeşte, deocamdată, aici. Văd copiii mai puţină agresivitate? Din păcate, nu. Sunt ei socializaţi pentru a se integra

în viitor într-‐o societate mai tolerantă şi mai egalitară? Din nou, nu. Care generaţie de copii a văzut sau vede mai multă agresivitate şi discriminare la TV? Per ansamblu, nu s-‐au schimbat prea multe. La nivel de nuanţe, poate, însă nu este suficient.

Dintre cele trei posturi vechi, Minimax era cel mai inocent. În 2018, Disney Junior a ocupat acest loc, iar Minimax s-‐a poziţionat la polul opus. Cartoon Network a rămas relativ constant per ansamblu, păstrând niveluri ridicate de agresivitate, atât verbală cât şi fizică. Nu s-‐a văzut un efort sau o tendinţă clară a posturilor de a reduce nivelul de agresivitate, iar eforturile lui Disney Junior sunt, mai degrabă, o decizie individuală.

Din moment ce am văzut, pentru Cartoon Network şi pentru Minimax ale lui 2018, desene animate ce conţin mai multă agresivitate sau la fel de multă agresivitate ca în perioada 2000-‐2010, nu pot decât să deduc că ele nu sunt reglementate serios, iar nivelul de agresivitate vizionat zilnic de către copii nu apare drept o problemă îngrijorătoare pentru părinţi sau pentru autorităţi. Ba chiar Minimax a simţit nevoia de a creşte agresivitatea fizică (lovituri fizice, folosire arme albe, poziţie corporală agresivă) şi agresivitatea verbală pe aproape toate planurile, probabil în urma constatării că publicul primeşte mai bine show-‐uri mai agresive.

Cele mai folsite forme ale agresivităţii fizice au fost loviturile (fie cu membrele fie cu diferite obiecte) şi intimidarea printr-‐o poziţie corporală agresivă.

Agresivitatea verbală s-‐a manifestat în principal prin jigniri (cu referire la intelect/ caracter şi cu referire la aspectul fizic) şi prin ţipete.

Tenta sexuală s-‐a diminuat, însă copiii au destule alte surse pentru deprinderea acestor îndeletniciri.

Agresivitatea faţă de copii şi de animale a fost mai prezentă decât ar trebui, iar chiar şi acolo unde ea a scăzut nu este suficient, pentru că ar trebui să nu existe.

Un lucru bun este că agresivitatea faţă de femei a scăzut foarte mult, dar coroborat cu faptul că ele au fost puternic subreprezentate (şi pasive) umbreşte reuşita.

Agresivitatea faţă de cei de altă rasă sau etnie nu a scăzut în a doua perioadă comparativ cu prima, ci şi-‐a modificat forma de exprimare. Mai exact, agresivitatea verbală a înlocuit-‐o pe cea fizică.

Probleme de subreprezentare au existat pentru categoriile femei, vârstnici şi cei cu dizabilităţi. Cel mai grav caz este al celor din urmă, ei fiind subreprezentaţi în 95% din totalitatea episoadelor studiate, iar acolo unde au fost prezenţi nu erau autonomi. Una dintre limitele evidente ale studiului meu este lipsa puterii statistice. Mi-‐ar plăcea foarte mult să continui acest studiu, cu un eşantion mai mare. De asemenea, aş vrea să aplic şi testul Bechdel pe desenele animate şi să extind cercetarea pe o analiză de conţinut privitoare la metode de manipulare în reclamele dedicate copiilor, în special la jucării, care sunt difuzate în pauzele comerciale ale posturilor de desene animate.

O altă direcţie în care mi-‐ar plăcea să merg este evaluarea gradului de educativitate al desenelor animate, prin construirea unui indice care să cuprindă, spre exemplu, indicatori precum: cuvinte noi introduse, cuvinte noi explicate, reguli de bune maniere introduse, elemente de istorie introduse, elemente de geografie introduse, teorii ştiinţifice explicate pe înţeles, etc.,


17

păstrând ideea de comparaţie între desenele cu care am crescut eu şi desenele cu care cresc copiii de acum.

În lucrarea mea de masterat sau poate chiar în lucrarea de doctorat, dacă aş continua pe aceeaşi temă, aş introduce o componentă calitativă. Consider că ar adăuga valoare acestei teme câteva interviuri semi-‐structurate cu educatori sau educatoare care au făcut parte din sistemul de învăţământ măcar 20 de ani, care să ofere opiniile şi percepţiile lor în ceea ce priveşte schimbarea produsă la nivelul generaţiilor de copii. M-‐ar interesa să aflu dacă, într-‐adevăr, s-‐au văzut schimbări şi care cred domniile lor că este cauza acestora. O altă componentă din zona de calitativ ce mi s-‐ar părea relevantă ar fi reprezentată de câteva interviuri semi-‐structurate cu părinţi ai copiilor din clasele 0-‐4, care să facă o comparaţie între propria lor copilărie şi cea a copiilor lor, căutând, de asemenea, posibile cauze responsabile de schimbarea sau, dimpotrivă, rămânerea neschimbată a celor două generaţii.

M-‐aş bucura foarte mult dacă această lucrare ar creşte preocuparea pentru ceea ce vizionează copiii, desenele animate constituind, la fel ca manualele studiate în „Alice în Ţara Manualelor”, o lume pe care piticii o folosesc ca reper şi ca dicţionar de sensuri.

M-‐aş bucura şi mai mult dacă programele TV ar deveni mai puţin agresive, pentru că cei mici au deja destule surse din care să înveţe agresivitatea. Se poate aduce, bineînţeles, argumentul că nu este bine nici ca lumea desenelor animate să fie o lume „sterilă” în ceea ce priveşte agresivitatea şi discriminarea, deoarece şi acest lucru ar putea constitui o greşeală în socializarea copiilor. Sunt de acord cu faptul că, încă din copilărie, cei mici trebuie să fie conştienţi de existenţa răului ca opus al binelui şi că trebuie obişnuiţi cu ideea că agresivitatea şi discriminarea există. Altfel, e posibil să sufere un şoc atunci când ajung în aşa-‐zisa „lume reală” şi să fie debusolaţi şi incapabili să răspundă la agresivitatea primită, să o gestioneze şi să se apere. Realizarea faptului că lumea e nedreaptă, cu sfârşitul fericit nu vine mereu şi că unii pot fi agresivi sau te pot discrimina, administrându-‐ţi tratamente pe care consideri că nu le meriţi, sau tratamente bazate pe apartenenţa la un anumit gen sau la o anumită rasă/ etnie poate fi foarte dură.

Cu siguranţă această graniţă care desparte prea multă informaţie de prea puţină informaţie în ceea ce priveşte agresivitatea şi discriminarea este foarte fină, iar părinţii se intreabă dacă şi-‐au educat „corect” copiii înainte de a le „da drumul” la grădiniţă sau la şcoală.

Dacă această lucrare i-‐ar face pe părinţi să se gândească mai mult la ce văd copiii la televizorul care le ocupă atât de mult timp şi spaţiu cognitiv, dacă i-‐ar face să vorbească mai mult cu copiii lor şi dacă ar insipra şi o nouă reglementare a programelor TV, scopul ar fi mai mult decât atins.

Lumea modernă, a părinţilor care au amândoi un loc de muncă, a dus la o generaţie de copii „crescuţi” de către televizor sau de către calculator/ telefon/ tabletă. Nu argumentez în favoarea revenirii la rolurile tradiţionale de gen în niciun caz, însă cred că putem accepta această situaţie ca fapt. Care este soluţia? Greu de spus. Având în vedere costurile foarte ridicate ale programelor de tip grădinţă, afterschool, beforeschool, etc., sau a angajării de îngrijitoare/ bone/ meditatori pentru copii, este cumva normal ca părinţii să caute soluţii mai simple şi mai puţin costisitoare. Poate o abordare tip ţările scandinavice ar fi o idee bună, unde plătirea unor taxe şi impozite, adevărat, mari, aduce cu sine instituţionalizarea copiilor de la vârste fragede în programe de stat, care oferă îngrijire bună copiilor şi care pun accent pe integrarea lor în grupurile celor de aceeaşi vârstă. De asemenea, ţările nordice au şi altă abordare a concediilor parentale, atât mama cât şi tatăl fiind încurajaţi să stea o perioadă acasă cu copilul. Distribuirea sarcinilor ce ţin de gospodărie şi de creşterea copiilor se îndreaptă foarte mult către egalitate adevărată între genuri, pe care eu aş numi-‐o, mai degrabă, echitate în loc de egalitate.


18

Pentru a nu uita de componenta personală a lucrării mele, voi exprima pe scurt ceea ce am constatat comparând amintirile mele legate de desenele animate cu ceea ce analiza de faţă mi-‐a arătat. Cu siguranţă îmi aminteam de faptul că desenele pe care le-‐am vizionat erau foarte agresive atât din punct de vedere fizic, cât şi verbal. Îmi amintesc foarte clar cum, la sfârşitul anumitor desene animate, apărea personajul principal şi le spunea copiilor să nu încerce acasă ce au văzut, pentru că se vor răni. Apoi, personajul se lovea repetat cu un ciocan şi se băga în cuptor, pentru a arăta că nu păţeşte nimic, fiind doar un desen animat. Continua prin a repeta că desenele animate nu păţesc nimic când sunt lovite, arse, atacate cu obiecte tăioase, dar oamenii sunt în pericol. Sper că toţi copiii se uitau la acele desene animate până la sfârşit, ca să vadă asceastă explicaţie ilustrativă.

Ceea ce nu am observat atunci, totuşi, este subreprezentarea femeilor, a vârstnicilor şi a celor cu dizabilităţi. Un fapt interesant, având în vedere că eu sunt fată şi că vedeam zilnic bunici în parc. Nici în ceea ce îi priveşte pe cei cu dizabilităţi nu eram lipsită de exemple, pentru că am o vecină, I., în fotoliu rulant.

Acestea fiind spuse, aş vrea să închei prin accentuarea esenţei acestui studiu: agresivitatea are multe forme de manifestare, fiind prezentă, alături de discriminare, în universul copiiilor. Desenele animate, la prima vedere inocente, pot ascunde lecţii de agresivitate şi de marginalizare pentru cei mici, iar ghidarea unui adult printre aceste sensuri şi semnificaţii este obligatorie.

8. BIBLIOGRAFIE

Crumpei-‐Tănasă, I. . Efectul pantofului de sticlă. În Boncu, Ș. și Turliuc, M.N. (coord.) (2016). Relațiile intime. Iași, Polirom.

Deac, M. (2011). Reprezentarea distribuţiei rolurilor de gen în publicitatea din România. Revista Transilvană de Ştiinţe ale Comunicării, 1(12), 12-‐19.

f.a. Lista desenelor animate difuzate în România. (2018). [Online]. Disponibil la https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_desenelor_animate_difuzate_în_Romania. [Accesat la 22.02.20180.

Goffman, E. (1979) Gender Advertisements.. New York, Harper and Row Publishers, Inc. Goffman, E. (2003) Viaţa cotidiană ca spectacol. Bucureşti, comunicare.ro Ivan, L. Stereotipuri, prejudecăţi, discrimianre socială în Chelcea, S. (coord.)(2008).

Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații. Iași, Polirom. Jderu, G. Comportamentul agresiv. în Chelcea, S. (coord.). (2008). Psihosociologie. Teorii,

cercetări, aplicaţii. Iaşi, Polirom. Nolen, J.L. (2009). Bobo doll experiment. [Online] Disponibil la

https://www.britannica.com/event/Bobo-‐doll-‐experiment. [Accesat la 27.04.2018]. Rughiniş, C., Grunberg, L., Popescu, R. (coord.). 2015. Alice în Ţara Manualelor. Bucureşti,

Universitatea din Bucureşti Societatea de Analize Feministe AnA în colaborare cu Centrul de Studii Media și Noi Tehnologii

de Comunicare. (2005). Aspecte privind stereotipurile de gen în mass media din România. Vol. II. București.


19

9. ANEXE

9.1. Anexa 1. Grila de categorii

Lovituri cu membrele sau cu obiecte

Folosire arme albe

Folosire arme foc

Poziție corporală agresivă

Ridiculizare prin mijloace

fizice

Jetix

Disney Junior

Cartoon Network vechi

Cartoon Network nou

Minimax vechi

Minimax nou

Grilă agresivitate fizică

Jigniri cu referire la

inteligență sau caracter

Jigniri cu referire la

aspectul fizic

Țipat Amenințări Înjurături

Jetix

Disney Junior


Cartoon Network nou

Minimax vechi

Minimax nou

Grilă agresivitate verbală

Tentă sexuală prin aluzii fizice Tentă sexuală prin aluzii verbale

Jetix

Disney Junior


Cartoon Network nou

Minimax vechi

Minimax nou


20

Grilă tentă sexuală

Animale Copii Femei Cei cu dizabilități

Cei de altă rasă sau etnie

Vârstnici

v. fiz v.vb v. fiz v.vb v. fiz v.vb v. fiz v.vb v. fiz v.vb v. fiz v.vb

Jetix

Disney Junior


Cartoon Network nou

Minimax vechi

Minimax nou Grilă agresivitate faţă de categorii vulnerabile

Cei de altă rasă sau etnie

Femei Vârstnici Cei cu dizabilități

sub neg pas sub neg pas sub neg pas sub neg pas

Jetix

Disney Junior


Cartoon Network nou

Minimax vechi

Minimax nou

Grilă discriminare prin subreprezentare, portretizare negativă şi portretizare pasivă

9.2. Anexa 2. Tabele (3,6,7,11,12,13,15,16)

Tabel 3. Agresivitatea fizică. Procente. Cartoon Network (2000-‐2010) versus

Cartoon Network (2018)


21

Forma de agresivitate fizică/ Postul TV CN-‐ vechi CN-‐ nou

Lovituri cu membrele sau cu obiecte 53,4% 46,5%

Folosire arme albe 0% 100%

Folosire arme foc 85,7% 14,2%

Poziție corporală agresivă 17% 83%

Ridiculizare prin mijloace fizice

82% 18%

Tabel 6. Agresivitate verbală. Procente. Jetix (2000-‐2010) versus Disney Junior

(2018)

Jetix-‐ vechi Disney-‐ nou

Cu referire la inteligență sau caracter 85,4% 14,5%

Cu referire la aspectul fizic 80% 20%

Țipat 68% 32%

Amenințări 78,5% 21,4%

Înjurături 100% 0%

Tabel 7. Agresivitate verbală. Procente. Cartoon Network (2000-‐2010) versus

Cartoon Network (2018)

CN-‐ vechi CN-‐ nou

Cu referire la inteligență sau caracter 50,7% 49,2%

Cu referire la aspectul fizic 46,4% 53,5%

Țipat 37,3% 62,6%

Amenințări 94,1% 5,8%

Înjurături 0% 0%


22

Tabel 11. Agresivitate faţă de categorii vulnerabile. Procente. Jetix (2000-‐2010)

versus Disney Junior (2018)

Categorii defavorizate Tip de agresivitate Jetix-‐ vechi Disney-‐ nou

Animale Fiz. 25% 75%

Vb 50% 50%

Copii Fiz. 100% 0%

Vb 70% 30%

Femei Fiz. 0% 0%

Vb 100% 0%

Dizabilități

Fiz. 0% 0%

Vb 0% 0%

Rasă sau etnie

Fiz. 100% 0%

Vb 12,5% 87,5%

Vârstnici

Fiz. 66,6% 33,3%

Vb 50% 50% Tabel 12. Agresivitate faţă de categorii vulnerabile. Procente. Cartoon Network

(2000-‐2010) versus Cartoon Network (2018)

Categorii defavorizate Tip de agresivitate CN-‐ vechi CN-‐ nou

Animale Fiz. 84,6% 15,3%

Vb 80% 20%

Copii Fiz. 0% 100%

Vb 0% 0%

Femei Fiz. 0% 0%

Vb 83,3% 16,6%


23

Dizabilități

Fiz. 0% 0%

Vb 0% 0%

Rasă sau etnie

Fiz. 100% 0%

Vb 20% 80%

Vârstnici

Fiz. 0% 0%

Vb 0% 0%

Tabel 13. Agresivitate faţă de categorii vulnerabile. Procente. Minimax (2000-‐2010)

versus Minimax (2018)

Categorii defavorizate Tip de agresivitate Minimax-‐ vechi Minimax-‐ nou

Animale Fiz. 0% 100%

Vb 83,3% 16,6%

Copii Fiz. 75% 25%

Vb 71,4% 28,5%

Femei Fiz. 100% 0%

Vb 100% 0%

Dizabilități

Fiz. 0% 0%

Vb 0% 0%

Rasă sau etnie

Fiz. 0% 100%

Vb 0% 100%

Vârstnici

Fiz. 0% 0%

Vb 100% 0%

Tabel 15. Discriminare. Femei. Frecvenţe absolute.


24

Femei Total episoade

sub neg pas



CN-‐ vechi 9 ep. 3 ep. 1 ep. 10 ep.

CN-‐ nou 8 ep. 0 ep. 0 ep. 10 ep.

Minimax-‐ vechi

4 ep. 4 ep. 4 ep. 10 ep.

Minimax-‐ nou

5 ep. 1 ep. 0 ep. 10 ep.

Tabel 16. Discriminare. Vârstnici. Frecvenţe absolute.

Vârstnici Total episoade

sub neg pas



CN-‐vechi 7 ep. 3 ep. 0 ep. 10 ep.

CN-‐ nou 9 ep. 1 ep. 0 ep. 10 ep.

Minimax-‐ vechi 7 ep. 6 ep. 0 ep. 10 ep.

Minimax-‐ nou 5 ep. 1 ep. 0 ep. 10 ep.

sava rsa 2018 2(1) -...

Documents