Sateliții planetelorCaracteristici deosebite ale satelitilor

Cei mai multi sateliti sunt alcatuiti in principal din roca, gheata sau o combinatie a acestora. Acestia sunt mult mai putin densi decat planetele si nu au nuclee de metal. Cativa dintre ei, cum ar fi Titan (satelitul lui Saturn), au chiar si o atmosfera groasa. Aceasta atmosfera ii face pe astronomi sa creada ca ar putea exista o forma de viata pe acest satelit. Intrucat majoritatea satelitilor nu au atmosfera, acestia nu au nicio protectie naturala impotriva meteoritilor. Cei mai multi sateliti din sistemul nostru solar au suprafete pline de cratere. Multi dintre acesti sateliti afiseaza de asemenea un numar mare de caracteristici de suprafata unice, cum ar fi vai de rift adanci, falii gigantice, etc.Jupiter are unii dintre cei mai fascinanti sateliti din sistemul solar. Cei patru sateliti principali (Ganymede, Io, Europa si Callisto) sunt cunoscuti sub numele de “sateliti galileeni”, deoarece au fost studiati pe larg de catre astronomul Galileo Galilei in anii 1600. Satelitul Io este interesant pentru faptul ca a fost primul satelit pe care s-a observat prezenta activitatii vulcanice. Nava spatiala Voyager a descoperit cratere vulcanice masive care expulzau sulf topit pana la sute de kilometri in spatiu. Un alt satelit interesant este Europa. La exterior, acesta pare a fi o minge de gheata. Insa, astronomii cred ca sub aceasta gheata se afla un ocean lichid. Daca acest lucru este adevarat, atunci satelitul Europa ar putea fi un candidat bun pentru prezenta vietii extraterestre. Se crede ca forme de viata primitive ar fi putut evolua in apropierea izvoarelor hidrotermale, similare cu cele descoperite recent pe Pamant.

Luna, satelitul natural al Terrei, are o orbită situată la o distanţă medie de 384.400 km de aceasta şi un diametru de 3.476 km. Masa satelitului este de 7,35 × 1022 kg. Luna constituie al doilea obiect strălucitor de pe cer, după Soare. Întrucât Luna orbitează în jurul Terrei o dată pe lună, unghiul dintre Soare, Lună şi Terra se schimbă, acest lucru ducând la apariţia fazelor. Durata dintre două luni noi este de 29,53 zile, puţin diferită de perioada orbitală care este de 27,32 de zile.

Forţele gravitaţionale ce acţionează asupra acesteia generează anumite efecte interesante, cel mai cunoscut fiind mareea. Suprafaţa terestră şi în special oceanele se alungesc pe linia ce leagă Terra de Lună, determinând astfel ridicarea nivelului apei şi a solului (chiar dacă omul nu observă, fizic, decât înălţarea apelor). Un alt efect al acestor forţe este acela de accelerare a satelitului de pe orbita terestră într-o orbită superioară cu circa 3,8 cm/an. Efectul invers se exercită asupra unor sateliţi ca Phobos şi Triton. Natura asimetrică a forţelor gravitaţionale se dovedeşte responsabilă de rotirea sincronă a satelitului. Prin urmare, acesta afişează întotdeauna aceeaşi faţă spre noi. Întocmai cum mişcarea Terrei este în prezent încetinită de Lună, aşa şi mişcarea Lunii a fost întârziată în trecut de către Terra. Atunci când rotaţia ei a fost în aşa fel „domolită” încât corespundea perioadei orbitale, s-a ajuns la o situaţie stabilă. În cele din urmă rotaţia Terrei va fi încetinită până când va corespunde perioadei Lunii, ca în cazul planetei Pluto şi al satelitului Charon.

Luna nu are atmosferă, însă anumite dovezi confirmă faptul că sub suprafaţa ei ar exista urme de apă. Aparent, ar exista gheaţă şi la Polul Nord. Crusta Lunii variază în grosime de la 0 km (în Marea Crisium) la 107 km (la nord de Craterul Korolev), având o grosime medie de 68 km. Sub crustă, avem de-a face cu o manta şi probabil cu un nucleu de 340 km în rază şi conţinând 2% din masa lunară. Ca o constatare interesantă, centrul de masă al Lunii este deviat cu doi km de cel geometric, în direcţia Terrei.

Marte dispune de doi sateliţi de dimensiuni reduse: Phobos şi Deimos, descoperiţi în 1877 de către Asaph Hall. Phobos orbitează la 6.000 km de planetă şi Deimos la 20.000 km de ea.

Phobos - satelitul planetei Marte

Deimos - satelitul planetei Marte

Phobos este cel mai mare şi cel mai apropiat satelit de Marte. El se află mai aproape de planeta sa decât orice alt satelit din Sistemul Solar, având o orbită sub 9.380 km. De asemenea, este unul dintre cei mai mici, cu un diametru de 22,2 km şi o masă de 1,08 x 1016 kg. Descoperit în 1877, el a fost „protagonistul” a numeroase fotografii, fiind surprins de Mariner 9, Viking 1 şi Phobos.

Deoarece orbita sa se va apropia în viitor de limita orbitei Roche (a se vedea formula de mai jos pentru calculul acesteia), Phobos va avea o soartă nefastă. Este, deci, sortit dezintegrării şi probabil impactului cu planeta. Această limită a fost numită după astronomul francez Edouard Roche care a calculat-o pentru prima dată în 1848:

d= R (2 x ρM/ρm)1/3 ,

unde R este raza corpului primar (în jurul căruia orbitează satelitul), ρM este densitatea corpului primar iar ρm reprezintă masa satelitului. Formula este valabilă în cazul unui satelit rigid sferic ce orbitează în jurul unui corp primar, la rândul său sferic. Pentru planetele şi sateliţii acestora sfericitatea lor poate fi aproximată.

Din cauza forţelor mareice, Phobos va ajunge în 50 milioane de ani fie pe suprafaţa planetei, fie să aibă forma unui inel în jurul planetei. Acest efect este exact opusul celui exercitat asupra Lunii, care se va îndepărta de Terra. Structura acestuia este similară asteroizilor de tip C, însă densitatea sa şi a companionului său Deimos este prea scăzută pentru ca aceştia să fie compuşi numai din roci. De aceea, se presupune că sunt alcătuiţi dintr-un amestec de roci şi de gheaţă.

 

Deimos este cel mai mic şi mai îndepărtat satelit al planetei Marte. El este, totodată, şi cel mai mic din Sistemul Solar, având un diametru de doar 12,6 km şi o masă de 1,8 x 1015 kg. Orbita sa se situează la 23.459 km deasupra suprafeţei planetei. La fel ca şi Phobos, acesta este compus din roci carbonice (asemenea asteroizilor de tip C) şi gheaţă. Amândoi prezintă puternice urme de impact, suprafaţa lor fiind presărată cu cratere. Ambii sateliţi sunt, probabil, asteroizi care, sub influenţa lui Jupiter, au ajuns pe orbita lui Marte.

 

După cum am specificat mai sus, dincolo de Marte se găsesc două planete gigant: Jupiter şi Saturn, care impresionează prin dimensiunile lor foarte mari. Acestea au fost survolate de sondele americane Voyager 1 şi 2, în 1979 respectiv în 1981. Despre ele vom vorbi în următorul articol al "Ghidului prin Univers".

Planetele piticeIAU recunoaşte oficial 5 planete pitice, dar se presupune că ar putea exista în Sistemul Solar sute de astfel de obiecte care ar corespunde definiţiei. Astronomul american Mike Brown, de la California Institute of Technology, cel care a descoperit Eris, a publicat în 2011 o listă cu 390 de posibile candidate la statutul de planetă pitică. Rămâne ca studiile viitoare să îmbogăţească (sau dimpotrivă, să reducă - orice e posibil) lista acestor obiecte celeste.

Deocamdată, avem cunoştinţă despre 5: Pluto, Eris, Haumea, Makemake şi Ceres. Toate orbitează la mari distanţe de Soare; sunt nişte mici lumi îngheţate, despre care ştim puţine lucruri, căci sunt tare greu de studiat chiar şi cu tehnologia actuală. 

 

Cei 5 membri ai „familiei”Ceres a fost descoperită în 1801; iniţial a fost considerată planetă, apoi reclasificată ca asteroid, pentru ca, în cele din urmă, în 2006, să fie înscrisă de IAU pe lista planetelor pitice. Are un diametru de aproximativ 974 km, este cea mai mică dintre planetele pitice recunoscute azi. Numele de Ceres îi vine de la cel al zeiţei romane a recoltelor.Pluto a fost descoperită în 1930 şi, timp de 76 de ani, a fost socotită planetă, cea de-a noua planetă a Sistemului Solar. În 2006, a fost reclasificată ca planetă pitică. Este cea de-a doua ca mărime din acest grup, având un diametru de cca. 2306 km. Numele de Pluto este numele roman al unui zeu din mitologia greacă - zeul tărâmurilor subpământene. Planetei pitice Pluto i se cunosc 5 sateliţi naturali:

Charon (descoperit în 1978), Nix şi  Hydra (ambii descoperiţi în 2005) şi alţi doi care au denumiri provizorii: S/2011 (134340), sau P4, şi S/2012 (134340) 1, numit şi P5, descoperiţi în 2011 şi, respectiv, 2012.Haumea a fost descoperită în 2004 şi acceptată de IAU ca planetă pitică în 2008. Are cca. 1300 km în diametru; a fost botezată după Haumea, zeiţa hawaiiană a naşterii.Makemake, descoperită în 2005, a fost acceptată ca planetă pitică în 2008. Are un diametru de 1350-1500 km; Numele de Makemake este al unei divinităţi (zeu al fertilităţii şi creatorul omenirii) din mitologia populaţiei Rapa Nui, locuitorii de origine polineziană ai Insulei Paştelui. Eris, cea mai mare dintre cele 5 planete pitice recunoscute actualmente (cca. 2326 km diametru), a fost descoperită în 2005 şi clasificată drept planetă pitică în 2006. Numele ei vine de la cel al zeiţei Eris din mitologia greacă, zeiţa haosului şi a discordiei. Planeta pitică Eris are - din ceea ce ştim până acum - şi un satelit natural, o mică „lună” botezată Dysnomia. Cu excepţia câtorva comete, Eris şi Dysnomia

sunt cele mai îndepărtate obiecte celeste din Sistemul Solar identificate până în prezent.

Pe listele întocmite de diverşi astronomi competenţi în domeniu, liste care cuprind şi alte corpuri cereşti ce ar putea fi planete pitice, se regăsesc, cu frecvenţa cea mai mare, patru astfel de „candidate”, despre care specialişii spun că sunt „aproape sigur” planete pitice: Orcus (descoperit în

2004), Quaoar (2002), 2007 OR10 (2007) şi Sedna (2007). Până vom afla ceva mai multe despre ele, rămân candidate şi atât.În general, despre planetele pitice se cunosc foarte puţine lucruri. Fie pentru că sunt foarte mici, fie pentru că sunt foarte departe de noi, fie din ambele cauze, tehnologia pe care o stăpânim acum nu ne-a permis să le studiem în detaliu. Cu toate acestea, informaţiile, încet-încet, se adună. Când şi când, astronomii mai fac câte o descoperire care aduce date noi despre vreuna dintre cele 5 planete pitice, aşa cum s-a întâmplat foarte recent, când, în urma unor observaţii norocoase, au aflat lucruri noi despre Makemake. Începând din 2015 vom şti şi mai multe, căci NASA a lansat deja două misiuni care vor explora două dintre aceste planete pitice:  sonda spa ţ ial ă Dawn , lansată în 2007, va ajunge la Ceres în 2015 (după ce a explorat în 2011 şi 2012 asteroidul Vesta), iar New Horizons, lansată în

2006, va ajunge, tot în 2015, în preajma lui Pluto. Iar atunci, misterul ce înconjoară planetele pitice se va mai risipi întrucâtva, limpezind imaginea întunecată şi nebuloasă pe care o avem despre aceste îndepărtate lumi de gheaţă.

Comunicare

Tema:Sateliții planetelor.

Planetele pitice

A efectuat eleva clasei a XII-a '' B ''

Liceul Teoretic „Olimp” Pîntea Nicoleta

Profesor : Tacu Nicolae

Cuprins :

Sateliții planetelorPlanetele mici

Bibliografie:1. http://www.descopera.ro/stiinta/10356000-planetele-pitice-lumile-misterioase-pe-care-abia-le-descoperim2. http://destepti.ro/satelitii-planetelor3. http://scientia.ro/univers/ghid-prin-univers/2017-planetele-telurice-si-satelitii-acestora-sistemul-solar-3.html