Sarea în bucate

Pe vremea ceea, când timp nu-i,

Să curgă ritmic în secunde,

Un împărat văduv dori

Ca de la fete să audă

Cum îl iubesc, sau cât de mult,

Ca inima să-şi mai aline;

- Eu, tată, ruga îţi ascult,

Ca mierea te iubesc, ştii bine!

- Iar eu ca zahărul, aşa

Îi spuseră primele fete...

Doar cea mai mică nu-ndrăznea

Iubirea să îşi manifeste.

- Și eu, tătucă, te iubesc,

Cum este sarea în bucate;

Durerea inimii zăresc

La tine, tată, ne-mpăcată...

Se mânie cel împărat

Şi nu-i plăcu răspunsul fetei;

De-acasă, eu chiar am plecat,

Gonită-n grabă, pe nedrept!

Până în altă-mpărăţie,

Am mers cu sufletu-ntristat

M-am dus... Domnul însă ştie

Pe cei cu cugetul curat.

Şi-acolo am fost servitoare,

Muncind cu dragoste şi spor,

Aleasă ca însoţitoare

Împărătesei celei ţări.

Un fiu avea împărăteasa,

Un unic prinţ, ce în război

A fost trimis, să se călească,

Păzindu-şi ţara în nevoi.

Rănit e prinţul... şi-l veghez

Doar sunt o fată de-mpărat,

De care nimeni nu visează

Că-n slugă doar s-a deghizat.

Apoi ma cere de soţie,

Crezând că-s fără de părinţi;

Dar inimioara mea ştie,

Dar rabdă, cu gânduri cuminţi.

Am facut nuntă, mare fală,

Cu invitaţi din patru zări.

Chemat anume, al meu tată

E ospătat... cu dulci gustări.

Fără de sare în bucate

Este servit doar socrul mic...

Atunci se supără şi şade

Stingher şi încruntat la chip.

Nemairăbdând, cere îndată

Să afle rostul umilinţei.

Răspunsul îl primeşte: - Iată,

A fost a miresei dorinţă.

- Sunt fiica ta, o, împărate,

Şi-am vrut să îţi arăt aşa

Că dintre cele trei surate

Tot cea mai mică te iubea.

Mă iartă că în faţa lumii

Secretul am dezvăluit,

Astfel, adevăratul nume

Din nou, pe drept, l-am dobândit.

Înţelegând rostul „pedepsei",

Tatal meu m-a si iertatSi mi-a urat din capul mesei

Cum e iubirea-adevărată?

Taman ca sarea în bucate!