Sărbătorile începutului de an în Elveţia, Austria, Germania şi în spaţiul românesc

Sărbătorile dedicate Anului Nou acoperă o perioadă de 12 zile, având în centru noaptea dintre ani. Cifra 12 reprezintă produsul înmulţirii celor 4 puncte cardinale cu cele trei planuri ale lumii, specifice mentalităţii arhaice: subpământean, terestru şi ceresc1, de unde ideea de totalitate. Cele 12 zile sunt, după unii autori, o reprezentare simbolică a celor 12 luni ale anului.

Mihai Pop precizează că, la strămoşii noştri, Anul Nou începea la 1 martie dar data a fost modificată de romani la 1 ianuarie. Multe dintre popoarele europene continuă însă să-l sărbătorească la începutul primăverii. Schimbările de mai târziu determină mutarea sărbătorilor la 25 decembrie sau 1 ianuarie, sau explică desfăşurarea lor pe întreaga perioadă.2

Prima parte a ciclului este dedicată obiceiurilor legate de colindat, în timp ce în a doua predomină jocurile cu măşti şi alaiurile cu personaje în travesti, sau carnavalul. Sărbătorile grupate în jurul Anului Nou reprezintă cel mai important ciclu sărbătoresc popular tradiţional, cel mai bogat şi colorat prilej de manifestări folclorice.

În Moldova se găseşte cea mai mare varietate de manifestări, care ajung să fie adevărate spectacole populare. Alaiul care colindă de Anul Nou reuneşte grupuri care în alte regiuni reprezintă obiceiuri separate3. Astfel, alaiul cu măşti şi travestiuri, Malanca, are Capră, Urşi, Moşi şi Babe, Căldărari, Draci, Turci, Căiuţi, Doctori, Boieri, Împăraţi, Miniştri, Generali.

Alaiul este alcătuit din două tabere adverse, Frumoşii şi Urâţii. Dintre Frumoşi face parte Calfa, cel care conduce grupul şi ajutoarele sale, Cazacii. Calfa nu poartă mască iar Cazacii se dau cu roşu pe faţă. Costumul lor este alcătuit dintr-o căciulă cu fundul retezat şi cusut cu carton alb, roşu sau galben, cu o stea jos, în faţă, şi o haină militară cu multe medalii, decoraţii sau monede vechi. Calfa şi Cazacii sunt primii care intră în curţi şi cer permisiunea gazdelor de a începe colindatul.

Dintre Urâţi fac parte Negustorii, Caldărarii, Moartea, şi Dracii. Draci sunt cei mai tineri dintre participanţii la alai. Ei poartă o mască cu piele de iepure drept barbă, cu trei coarne de capră roşii, cu coadă, haine negre şi roşii şi, uneori, un baltag. Rolul lor este de a întreţine o atmosferă de veselie, dezordine şi indisciplină4. Romulus Vulcănescu consideră aceste măşti relicte etnografice ale unor măşti mitologice precreştine de demoni. În contextul ceremonial şi ritual, ei închipuie demoni al florei şi fauneilocale, substituiţi mai târziu cu forme creştine analoage5.

Un alai structurat tot pe principiul opoziţiei dintre bine şi rău întâlnim şi în sudul Germaniei. Rolul obiceiului este curăţirea spaţiului de spiritele malefice, pentru întâmpinarea noului an.

La Berchtesgaden, săptămânile care precedă Crăciunul sunt dedicate unui obicei tradiţional numit Buttnmandllanfen, un cortegiu de tineri celibatari mascaţi, acoperiţi cu baloturi de paie, creaturi ce încarnează principiul răului şi al pedepsei drepte, care răspândesc teroare printre concetăţeni. Sf. Nicolae, personaj opus lor prin excelenţă, pune capăt acestor manifestări. Apropierea oamenilor de paie este indicată de sunetul clopotelor (Buttn). Feţele lor sunt ascunse cu o mască cu coarne de drac, cu incisivi proeminenţi şi cu limba foarte lungă şi sunt acoperiţi cu piei de animale.

În regiunea Berchtesgaden, Sf. Nicolae e însoţit nu numai de spirite malefice ci şi de unul benefic, întotdeauna de sex masculin, care distribiue cadourile.(Foto 1) Acest ajutor poate fi un băiat îmbrăcat în haine de fată sau un înger.

Cortegiul, condus de Sf. Nicolae, face opriri la locuri stabilite dinainte: ferme sau hoteluri, unde se adună oamenii după căderea nopţii. Oamenii de paie năvălesc în cameră, urlă, vociferează şi se joacă. Sf. Nicolae bate de trei ori cu cârja în pământ şi face linişte. Copii spun mici rugăciuni şi primesc cadouri. Cât timp se împart cadourile oamenii de paie nu au nici o putere, desigur doar până părăsesc camera, moment în care întâmpină o rezistenţă formală din partea celor prezenţi. Afară, demonii fugăresc atât fetele cărora le fac curte, cât şi alţi membri ai comunităţii, pe care altfel îi respectă.

Cortegiul a fost interzis deoarece a fost considerat un obicei păgân, dar locuitorii regiunii Berchtesgaden l-au practicat în continuare.

Şi în Elveţia, în Lötschental, are loc anual, în luna februarie, un carnaval cu stranii personaje mascate, primitive şi demonice, Tschäggätä (în text: tachetés cei pătaţi).

Participanţii poartă măşti de lemn mânjite cu funingine, clopote şi sunt acoperiţi cu piei de animale (Foto 2). Măştile reprezintă un simbol al revoltei, al rebeliunii unei comunităţi izolată timp de secole, şi ţinută sub stricta supraveghere a Bisericii, care nu acceptă asemenea manifestări păgâne. Dar tinerii nu renunţă la Tschäggätä, pretext pentru tot felul de excese.

Mascaţii murdăresc cu funingine pe cei pe care îi întâlnesc, mai ales pe fetele tinere cărora le fac curte. Ei nu trebuie să-şi dezvăluie identitatea sub nici o formă, de aceea îşi acoperă încălţările cu pânză, special pentru a nu lăsa vreo urmă.

Începând cu anii '50, odată cu plecare la oraş a tinerilor celibatari, principalii protagonişti ai carnavalului, obiceiul s-a reorganizat, pentru a se perpetua. Din 1967, în oraşul Wiler, din 2 februarie până în ziua de Mercredi des Cendres, are loc o paradă organizată. Tinerii, mascaţi şi acoperiţi cu piei de animale, merg pe străzi speriind pe cei pe care îi întîlnesc. Punctul culminant al carnavalului este defilarea cortegiului de mascaţi din sâmbăta de după Mardi Gras.

Cu ocazia începutului unui nou an, este necesară purificarea spaţiului, după excesele de tot felul, specifice acestei perioade.La 4 zile după Miercurea Cenuşii, în Austria, la Vorarlberg, are loc Funkensonntag, Duminica Scânteilor, un obicei

consemnat din secolul XVII, transmis din generaţi în generaţie şi susţinut cu entuziasm de populaţie.Funken este un turn imens de lemn, având în centru un brad, pe care se fixează o vrăjitoare care va exploda la un moment

dat al festivităţii. Arderea vrăjitoarei marchează, cu o strălucire deosebită, ultima săptămână de carnaval (Foto 3).Pregătirile încep de marţi, când un brad înalt, foarte drept, de aproximativ 20 de metri este decorat cu panglici multicolore

şi transportat de cortegiul carnavalesc până la locul stabilit. Vineri se înalţă bradul prin îngroparea tulpinii, pentru stabilitate. Sâmbătă dimineaţă începe ridicarea rugului în jurul tulpinii bradului, după reguli precise. Modul de aşezare a lemnelor este transmis pe cale orală căci nu trebuie folosit nici un cui. Rugul este format din 12 bucăţi de lemn, rămase din trunchiul bradului din anul precedent, aşeazte la distanţă de 1,5 m. pe ele se aşează scânduri plate, pregătite în prealabil, iar pe acestea nenumărate alte bucăţi de lemn de 85 cm., în formă de poligon cu 12 laturi. Baza rugului are 2,5 m. diametru, dar la vărf doar 1,5 m. De pregătirea rugului se ocupă, după tradiţie, tinerii. În timp ce adulţii iau toate măsurile de siguranţă necesare, căci în 1939 rugul s-a dărâmat înainte de a putea fi aprins,

1 Evseev, Ivan, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, 1994, p.54.2 Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, 1999, p. 45.3 Jula, N., Mânăstireanu, V, Obiceiuri şi tradiţii româneşti. Anul Nou în Mildova şi Bucovina, 1968, p. 11.4 Ibidem, p.11-17.5 Vulcănescu, Romulus, Măştile populare, 1970, p.190.

copii sunt recompensaţi cu ceai sau vin şi pâine cu cârnaţi. Noaptea, rugul trebuie păzit cu stricteţe, pentru a nu fi aprins prea devreme de sabotorii din satele vecine. Un Funken aprins prea devreme este semn rău. Duminică dimineaţă, în vârful bradului e pusă vrăjitoarea: un manechin în mărime naturală, din crengi îmbrăcate cu haine, cu faţa mascată şi cu burta plină de explozibil. Cei mai mici dintre participanţi se ocupă de umplerea rugului cu baloturi de rumeguş.

Toată această muncă este mistuită de flăcări în numai 30 de minute. Nu rămâne decât tulpina bradului, din care se va face rugul în anul care va veni.

Bradul reprezintă o variantă frecventă a Pomului Vieţii sau a Arborelui Cosmic şi arbore totemic al protoromânilor. Simbolistica lui este în legătură cu viaţa veşnică, tinereţea şi vigoarea, mândria, curajul şi verticalitatea masculină. Ca pom de Crăciun, din Evul Mediu, la popoarele europene, reprezintă un simbol al reînnoirii anului1.

Oamenii spun că focul alungă iarna, întunericul, tot răul din anul care a trecut, toate necazurile, reprezente simbolic de vrăjitoare. Ploaia de scântei care cade peste cei prezenţi la fiecare adiere de vânt promite un an bun, timp frumos şi recolte bogate iar flăcările evocă fertilitatea.

Deşi turiştii ocazionali sunt bineveniţi la sărbătoare, locuitorii nu concep să adapteze această tradiţie exigenţelor moderne: artificiile şi petardele sunt interzise cu desăvârşire.

Un obicei similar este întâlnit şi în spaţiul românesc, de Alimori2, străvechi început de An Nou Agrar, sărbătorit la Lăsata Secului de Paşte ca ceremonial de înnoire a timpului calendaristic.

Această sărbătoarea nocturnă are loc în aer liber, pe dealuri sau pe dâmburi, în orice caz, pe un teren înalt. Participanţii, care fac parte din toate categoriile sociale şi de vârstă, aprind un foc mare, alimentat cu paie şi vreascuri uscate. Obiectul ritual nu este un brad, ca în Austria, ci o prăjină de lemn, ridicată în mijlocul focului, şi împodobită cu panglici şi flori, un substitut fitomorf al divinităţii care moare şi renaşte odată cu timpul şi spaţiul, de Anul Nou. În jurul rugului se fac hore, iar lumea cîntă şi petrece cu mâncare şi băutură la fel ca de Revelion.

Prăbuşirea stâlpului împodobit este însăţită de o bucurie generală. Fata în faţa căreia va cădea, se va căsători în anul care vine. În alte sate, prăjina este înlocuită, ca în Austria, cu un substitut antropomorf, o păpuşă de paie incinerată în mijlocul câmpului.

Alte două obiceiuri de iarnă, cărora nu am reuşit să le găsesc corespondent în spaţiul românesc, merită amintite pentru spectaculozitatea lor.

Pe 5 decembrie, de Sf. Nicolae, în oraşul Küssnacht am Rigi din Elveţia, are loc o defilare, numită Klausjagen, zi în care băieţii cutreieră străzile, chiar de la 4 dimineaţa, bătând din bice sau suflând în coarne de vacă, înainte de începerea cursurilor. Dacă data cade sâmbătă sau duminică, defilarea are loc vinerea.

Punctul culminant al sărbătorii este defilarea cortegiului format din Iffeleträger, care poartă un fel de mitre supradimensionate (Iffele), luminate din interior cu lumânări. Mitrele sunt făcute din carton, cu motive decupate şi acoperite cu hârtie colorată transparentă, ce dă un efect deosebit, ca un vitraliu (Foto 4). Pentru a construi o asemenea podoabă complicată, ce poate ajunge uneori la 20 de kg., sunt necesare cam 700 de ore de lucru.

La ora 20, toate luminile se sting în oraş şi apar geisselchlepfer, cei care bat din bice, îmbrăcaţi în bluze albe de păstori, urmaţi de cei care poartă mitre, apoi de Sf. Nicolae şi de trei bufoni, schmutzli, ce însoţesc adolescenţii care poartă lumânări. Bufonii se prefac că ameninţă copii dar apoi împart celor prezenţi clătite, nuci şi pere uscate. Cortegiul e continuat de muzicanţi cu trompete. Ultimii sunt cei care suflă în coarne de vacă. Localnicii precizează că aceste manifestări sunt menite să alunge demonii.

Cortegiul începe la 20.00 şi se sfârşeşte cu degustarea, în restaurantele locale, a unui fel de mâncare tradiţional: varză acră cu cotlete de porc. Sărbătoarea durează toată noaptea.

La data de 13 ianuarie sau 31 decembrie, în Elveţia, la Urnäsch, se poate asista la o tradiţie a regiunii protestante, Silvesterkläuse. Data de 13 ianuarie corespunde vechii sărbători a Sf. Silvestru. La sfârşitul secolului XVI, intenţia Papei Gregoriu XII de a reforma calendarul iulian şi implicit sistemul sărbătorilor, provoacă agitaţie. Locuitorii acestei zone refuză impunerea unei noi date a sărbătorii. Constituţia elaborată între 1798 şi 1803 ce consfiinţea adoptarea calendarului gregorian, nu îi impiedică să sărbătorească la două date diferite acelaşi obicei.

Este vorba de un grup de 6 oameni, care colindă chiar şi cele mai îndepărtate gospodării, purtând pe cap podoabe elaborate cu măşti şi mulţi zurgălăi sau talăngi.

Podoaba de pe cap este spectaculosă: pe un suport plat sunt plasate figurine de lemn pictat, reprezentând diverese scene din viaţa cotidiană: nunţi, un târg de vite, interioare, o iesle, ţărani care taie lemne. Când se face întuneric, lămpi minuscule luminează din interior figurinele. Spaţiile libere sunt decoarte cu bucăţi de hârtie colorată, cu mici oglinzi, pietre colorate strălucitoare sau mărgele de sticlă, panglici sau chiar simple bucăţi de aluminiu.

Cei 4 Schellekäuse, au costume bărbăteşti şi măşti de piele decorate cu bărbi. Pe cap poartă nişte construcţii complicate, au 13 zurgălăi şi două talăngi imense, una pe piept şi una pe spate. În total, ei poartă 30 de kg. de clopote şi 15 kg. pe cap.

După felul podoabei, putem distinge trei tipuri de Kläuse: răi, buni3 şi Naturkläuse, cei care evocă pădurea şi natura (Foto 5). Ei au costume din muşchi de copac şi scoarţă, frunze şi crengi de brad. Au măşti decorate cu dinţi de animale sau cu cranii de iepure sau oaie. Ei sunt terifianţi şi sublimi totodată.

În cadrul grupului, fiecare îşi are rolul său: există un Zäueri, care iese în faţă şi cântă un jodler specific, neapărat cu mâinile în buzunar, căci un jodler nu se cântă niciodată cu mâinile afară. În spatele lui stau 4 Schellekäuse, cu clopote cu care acompaniază solistul. Ultimul personaj, Rolli (sau Rollen-weib: femeie cu zurgălăi rotunzi), un bărbat costumat în femeie, cu o pălărie imensă în formă de roată (Foto 6).

Cântecul (Zäuerli sau Zaure) este un tip special de jodler, un cântec tradiţional care se transmite pe cale orală, din generaţie în generaţie. Un element caracteristic îl reprezintă acompaniamentul vocal, Graadhäbe, un termen care denumeşte melodia cântată de başii şi tenorii ce acompaniază solistul.. În general, Zäuerli sunt cântate pe rând de mai mulţi interpreţi. Această parte poate fi interpretată doar de cei cu experienţă, deoarece ei trebuie să fie capabili să anticipeze improvizaţiile solistului, Vorzauer. Ascultătorii îl pot recunoaşte pe solist chiar dacă acesta este mascat, tocmai după modul său personal de interpretare a jodler-ului.

1 Evseev, Ivan, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, 1994, p.23-24.2 Ghinoiu, Ion, Obiceiuri populare de peste an, 1997, p. 3-4.3 In text: …vilains, beaux….

După trei jodlere, între care se bea şi vin, dăruit de gazde, care se bea cu paiul, grupul urează gazdei un an nou bun, sunt răsplătiţi cu bani şi plecacă mai departe. Ei nu colindă nou-veniţii, ci doar locuitorii vechi. Cele aproximativ 20 de grupuri de Silvesterkläuse îşi împart zonele unde vor colinda.

Primele grupuri apar înainte de răsăritul soarelui. Pe la orele 11 ei se întorc, distrând localnicii cu dansuri tradiţionale până la apusul soarelui. Seara se adună la hanuri şi sărbătoresc până a doua zi.

Ion Ghinoiu vorbeşte despre existenţa unui model al scenariului morţii şi renaşterii timpului, care presupune o perioadă propice, sacrificiul unui animal sau al unui substitut al divinităţii care moare şi renaşte anual, mâncăruri rituale, stingerea şi aprinderea unui foc, practici şi manifestări orgiastice, jocuri cu măşti, sărbători ncturne şi priveghiuri. Mircea Eliade imaginează anul ca un cerc închis, al cărui moment de final corespunde totodată şi unui un nou început4. Manifestările orgiastice şi carnavaleşti ce se organizeată cu această ocazie, simbolizeză sfărşitul lumii, o regresie în haos necesară purificării şi integrării în intervalul de timp nou.

BIBLIOGRAFIE

Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Ivan Evseev, Editura Amarcord, Timişoara, 1994.

Les Alpes en fête, director de proiect Margrit Thüler, Zurich, 1996, ediţia franceză.

Măştile populare, Romulus Vulcănescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1970.

Obiceiuri populare de peste an, Ion Ghinoiu, Editura fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.

Obiceiuri şi tradiţii româneşti. Anul Nou în Moldova şi Bucovina, Jula, N., Mânăstireanu, V., E.P.L., 1968

Obiceiuri tradiţionale româneşti, Mihai Pop, Editura Univers, Bucureşti 1999.

Sacrul şi profanul, Mircea Eliade, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.

Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ion Ghinoiu, Editura Elion, 2002.

LISTA ILUSTRAŢIILOR

Foto 1: Sf. Nicolae şi cortegiul de oameni de paie, Germania.

Foto 2: Mascaţii din Elveţia: Tschäggätä.

Foto 3: Duminica Scânteilor în Austria: Funken.

Foto 4: Mitrele luminoase, Elveţia: Iffeleträger.

Foto 5: Tradiţie protestantă din Elveţia: Naturkläuse.

Foto 6: Tradiţie protestantă din Elveţia: Rollen-weib.

4 Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, p.68.