Genocidul din Rwanda( 1994)

Republica Rwanda este una dintre cele mai mici ţări din Africa.  Populaţia ţării constă din trei

mari triburi, majoritatea de 84% din populaţie aparţine etnicilor hutu, triburile tutsi compun circa

14% din populaţie, restul de 2% representând alte triburi. În ciuda faptului că etniile hutu şi tutsi

prezintă numeroase similarităţi culturale şi au avut o istorie comună, ura şi rivalitatea dintre cele

două etnii este una veche şi atroce.  

Germanii au fost primii colonişti europeni care au ocupat ţara în anul 1894 şi lor li se datorează

într-o oarecare măsură acutizarea urii interetnice de aici.

Aceasta deoarece administraţia colonială germană a studiat caracteristicile rasiale ale

rwandezilor şi a decis că etnicii tutsi ar avea mai multe caracteristici fiziologice europene, astfel

germanii au considerat că tutsi sunt mai evoluaţi şi mai inteligenţi, prin urmare i-au

responsabilizat pe aceştia punându-i în posturi de conducere peste triburile hutu.

 După ce Germania a pierdut în Primul Război Mondial, belgienii au preluat controlul

Rwandei. Mai mult de atât, autorităţile belgiene au preluat şi continuat modelul administrativ al

germanilor şi i-au făcut pe tutsi şefi peste majoritarii hutu.

  O revoltă hutu din anul 1959 a forţat un număr de peste 300.000 de tutsi să fugă din ţară,

afectând şi mai mult statutul de minoritate al celor rămaşi. În anul 1961, etnicii hutu l-au forţat

pe regele tutsi să abdice şi să fugă în exil, după care au declarat ţara drept republică. După un

referendum supervizat de ONU în acelaşi an, Rwanda şi-a declarat oficial independenţa pe data

de 2 iulie 1962. Tot in 1962 la recomandarea Consiliului de Securitate Adunarea generala admite

cererea Rwandei de a fi membra a Națiunilor Unite. După cel de al doilea Razboi Mondial

Rwanda devine un teritoriu de incredere pentru Natiunile Unite.

 Pe data de 6 aprilie 1994 Juvenal Habyarimana, preşedintele în exerciţiu al Rwandei se întorcea

în ţară de la o întâlnire din Tanzania, când o rachetă sol-aer i-a lovit avionul pe când acesta se

pregătea să aterizeze pe aeroportul din Kigali. 

Nu a existat niciun supravieţuitor.

  Preşedintele Habyarimana fusese un etnic hutu care condusese un regim autoritar, regim care a

exclus orice etnic tutsi din aparatul de stat. Situaţia se schimbase însă cu un an în urmă, când pe

data de 3 august 1993, preşedintele rwandez semnase  Acordul din Arusha, acord de pace între

Guvernul Republicii Rwanda și Frontul Patriotic Rwandez, un act în urma căruia se angajase pe

plan internaţional, că va permite şi etnicilor tutsi participarea la guvernare. Fapt care i-a supărat

foarte tare pe extremiştii hutu. Acordul a fost incheiat dupa ce Consiliul de Securitate al

Natiunilor Unite a cerut guvernului Rwandez si Frontului Patriotic Rwandez sa încheie un acord.

 Cu toate că nu s-a aflat cu siguranţă cine a fost responsabil de asasinat, extremiştii hutu au

profitat la maximum de moartea preşedintelui. La nici 24 de ore de la decesul acestuia,

extremiştii hutu au preluat puterea şi i-au învinuit pe tutsi de asasinarea preşedintelui.

Între lunile aprilie şi iulie 1994, etnicii majoritari hutu din Rwanda au ucis peste 800.000 de

oameni, marea majoritate a victimelor aparţinând minorităţii tutsi. Început în capitala Kigali de

către bande înarmate de extremişti hutu, genocidul s-a răspăndit rapid în întreaga ţară cu violenţă

şi ură. Oamenii au fost incitaţi de autorităţile locale şi de guvernul compus din etnici hutu, ca

fiecare să hăituiască, să mutileze şi să ucidă orice minoritar întâlnit.

Masacrul a incepur prin blocarea tuturor drumurilor şi şoselelor, astfel încât să nu scape nimeni.

După care au început să intre în casele tuturor locuitorilor capitalei şi să verifice cardurile de

identitate ale tuturor. Cei care aveau ghinionul să fie tutsi erau ucişi şi torturaţi.

  Pe data de 7 aprilie, extremiştii hutu au început să elimine membrii guvernului şi aparatului de

stat. Inclusiv primul ministru a avut o astfel de soartă cruntă. Când cei zece soldaţi belgieni din

trupele de menţinere a păcii au încercat să-l protejeze pe premier, au fost linşaţi de mulţimea

furioasă. Vestea i-a îngrozit atât de mult pe oficialii din Bruxelles, încât aceştia au decis

retragerea trupelor din Rwanda.

 În următoarele săptămâni, rata violenţelor avea să-şi atingă apogeul. Cum echipele morţii

intraseră deja în arhivele de documente şi ştiau unde trăieşte fiecare tutsi, acestea au pornit o

sistematică vânătoare de oameni în întreaga ţară.

Sute de tutsi au încercat să scape de măcelurile sistematice, refugiindu-se în biserici, spitale,

şcoli sau clădiri guvernamentale. Bisericile şi spitelele, care au fost dintotdeauna locuri de

protecţie pe timp de războaie, nu m-ai ofereau protectie. Unul dintre cele mai atroce episoade ale

genocidului a avut loc între 15-16 aprilie 1994, în Biserica Romano-Catolică situată la circa 100

kilometri de Kigali.

 Aici, primarul localităţii, un etnic hutu i-a încurajat pe tutsi rămaşi să se ascundă în interiorul

bisericii, asigurându-i că nu va divulga nimănui prezenţa lor. Imediat după asta, primarul a

telefonat miliţiilor hutu. A doua zi a sosit o maşină de teren cu o echipă mică de soldaţi. A durat

peste două zile până când miile de tutsi din biserică au fost ucişi.

 Astfel de masacre au avut loc în toată ţara, un val de intensitate fiind între 11 aprilie şi începutul

lunii mai. Pentru a-i umili pe tutsi şi după moarte, duşmanii lor nu au permis ca morţii să fie

îngropaţi. Multe cadavre au fost aruncate în râuri şi lacuri pentru a-i trimite astfel pe tutsi „înapoi

în Etiopia”, cu trimitere la o credinţă populară conform căreia tutsi erau străini veniţi din Etiopia.

 Mass-media locală a jucat un rol foarte important in escaladarea urei interetnice. Se răspândeau

zilnic mesaje de ură şi dispret social. In cadrul unui post de radio erau citite triumfător în fiecare

seară numele celor ucişi în ziua respectivă.

 Spre începutul lunii iulie, Frontul Patriotic din Rwanda, compus din etnici tutsi care trăiau de

decenii exilaţi în Uganda a reuşit cumva să restabilească parţial ordinea în ţară. Armata a reuşit

să facă un guvern de coaliţie naţională cu Pasteur Bizimungu un etnic hutu ca preşedinte şi Paul

Kagame, un etnic tutsi drept prim ministru. Partidul fostului preşedinte Habyarimana, care a

orchestrat crimele a fost scos în afara legii şi a fost adoptată o nouă constituţie care elimina orice

referinţă la etnie.

Organizaţia Naţiunilor Unite avea la momentul respectiv desfăşurată în Rwanda misiunea

UNAMIR de menţinere a păcii. Datorită dotării inadecvate, dar şi faptului că nu dispunea de

aprobările necesare implicării în conflict şi opririi efective a violenţelor, membrii misiunii au

asistat neputincioşi la uciderea civililor. În lipsa unui mandat clar care să prevadă acţionarea

pentru protejarea civililor, trupele ONU nu pot interveni pentru a stopa violenţele.

Consiliul de Securitate al ONU, prin Rezoluția 872 din 1993, a stabilit Misiunea ONU de

Asistență pentru Rwanda (UNAMIR), sub comanda generalului Romeo Dallaire, pentru a

supraveghea punerea în aplicare a Acordului Arusha (Acord de pace între Guvernul Republicii

Rwanda și Frontul Patriotic Rwandez). Desfășurare a batalionului UNAMIR în Kigali, format

din contingente din Belgia și Bangladesh, a fost finalizată în prima parte a lunii decembrie 1993.

Aproximativ 2500 de militari ai ONU au fost trimiși la Kigali.

 De tristă amintire s-a dovedit a fi reacţia marilor puteri de atunci, în frunte cu Statele Unite, care

la acea dată era lider incontestabil mondial, puteri mondiale care s-au abţinut să intervină efectiv

în Rwanda, mulţumindu-se cu emiterea de comunicate şi declaraţii în care „condamnau profund

violenţele”.

 Mai mult decât atât, Consiliul de Securitate al ONU a votat în aprilie 1994 retragerea tuturor

trupelor de menţinere a păcii din Rwanda, fapt care a aruncat ţara în război civil şi genocid de

proporţii nemaivăzute. Trupele franceze care au intrat în Rwanda din Zair în luna iunie şi-au

limitat intervenţia la crearea unei zone umanitare în sud-vestul ţării salvând astfel mii de vieţi,

dar permiţând în acelaşi timp fuga a numeroşi responsabili de crime împotriva umanitatii.

 Declaraţia fostului secretar general al ONU, Boutros Boutros-Ghali este elocventă în această

direcţie:

„Insuccesul nostru în Rwanda este de zece ori mai mare decât insuccesul pe care l-am avut în

fosta Yugoslavie. Asta deoarece întreaga comunitate internaţională era implicată şi interesată

de evoluţia situaţiei din fostele ţări yugoslave. Rwanda nu a interesat pe nimeni”.

Tribunalul Internațional pentru Rwanda

Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda a fost instituit de Consiliul de Securitate ONU la 8 noiembrie 1994 prin rezoluţia 955, în urma evenimentelor sângeroase din perioada genocidului din 1994. Tribunalul a devenit operațional din anul 1995. Până în decembrie 2012, Tribunalul a finalizat faza de judecată a mandatului său. Consiliul de Securitate al ONU, prin Rezoluția 978 (1995), a cerut tuturor statelor să-i aresteze pe cei suspectați de implicare în genocidul din Rwanda.

În același timp, Consiliul a încurajat Secretarul General pentru a menține un birou ONU în Rwanda, în scopul de a sprijini eforturile Guvernului de a promova reconcilierea națională, consolidarea sistemului judiciar, să faciliteze întoarcerea refugiaților și reabilitarea infrastructurii țării.

Guvernul din Rwanda a început studiile de genocide la sfârșitul anului 1996. Întârzierea a fost cauzată de faptul că țara a pierdut cea mai mare parte a personalului său judiciar, să nu mai vorbim de distrugerea instanțelor, închisorilor și altor infrastructuri.

În 1998, Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda la condamnat pe Jean-Paul Akayesu, fostul primar din Taba, de genocid - prima condamnare de genocid vreodată de o instanță internațională, și prima hotărâre în să concluzioneze că violul și agresiune sexuală ar putea constitui acte de genocid , și primul tribunal care să interpreteze definiția genocidului stabilita în 1948 prin Convenția de la Geneva. A devenit primul tribunal internațional care a acuzat membri mass-media, aceștia fiind responsabili de emisiunile destinate publicului prin care îi instigau a comite acte de genocid.

Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda, cu sediul la Arusha (Tanzania), este compus

din 11 judecători, aleşi de Adunarea Generală a ONU de pe o listă prezentată de Consiliul de

Securitate pentru un mandat de 4 ani. Este de menţionat faptul că statutul Tribunalului prevede

imposibilitatea alegerii a doi judecători din acelaşi stat.

 Există două grade de jurisdicţie, Camere care judecă în prima instanţă şi o Cameră de apel

comună a Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda şi a Tribunalului Penal Internaţional

pentru Iugoslavia, care permite să se asigure unitatea jurisprudenţei. Procedura este publică, se

angajează în baza actului de acuzare emis de Procuror şi asigură acuzaţilor toate garanţiile

„procesului echitabil”.

  Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda dirijează activităţile sale în concordanţă cu câteva scopuri bine definite , şi anume :- contribuţia la procesul de reconciliere naţională- menţinerea păcii în regiune- judecarea persoanelor responsabile de acte de genocid, comise în Rwanda şi în statele vecine între 1.01.1994 – 31.12.1994         Tribunalul judecă patru categorii de suspecţi. Din prima categorie fac parte organizatorii propriu- zişi ai genocidului, funcţionarii de stat implicaţi în acte de genocid, criminalii notorii, adică cei care şi-au creat o “faimă” prin numărul de persoane ucise, precum şi violatorii. A doua categorie include complicii la acte de genocid a celor care au cauzat moartea; a treia categorie este destinată persoanelor care au provocat traume deosebit de grave, iar a patra categorie se referă la persoanele care au încălcat proprietatea privată pe parcursul genocidului.

Din moment ce a și-a început activitatea în 1995, Tribunalul a pus sub acuzare 93 de persoane care au fost considerate responsabile pentru încălcări grave ale dreptului umanitar internațional. Cei acuzati fiind oficiali de rang înalt ( militari, membri ai guvernului, politicieni, oameni de afaceri, liderii mass-media).

Împreuna cu tribunalele și instanțele internaționale, TPIR a jucat un rol importanta în crearea

unui sistem internațional credibil de justiție penală.

Încheierea oficială TPIR este programat pentru a coincide cu judecarea ultimului recurs al

Camerei de Apel. Până atunci TPIR va continua eforturile sale de a-i găsi pe cei responsabili de

genocid printr-o combinatie de eforturi judiciare, de mobilizare, și de consolidare a capacităților.

Prin aceste eforturi, TPIR va îndeplini mandatul de a aduce dreptate victimelor genocidului și, în

acest proces, speră să descurajeze alte persoane de la comiterea de atrocități similare în viitor.

Procesul de reconciliere din Rwanda se concentrează pe reconstrucția identității, precum și de

echilibrarea dreptații, adevăr, pace și securitate în țară. Constituție prevede acum că toți ruandezi

împărtășesc drepturi egale. Legile prevăd combaterea discriminării. Responsabilitatea principală

pentru eforturile de reconciliere din Rwanda revine Unitatății Naționale și Comisiei de

Reconciliere, înființate în 1999.

Bibliografie

http://www.un.org/en/preventgenocide/rwanda/timeline-full.shtml#6

http://www.unitedhumanrights.org/genocide/genocide_in_rwanda.htm

https://en.wikipedia.org/wiki/United_Nations_Assistance_Mission_for_Rwanda#After_the_genocide

http://www.descopera.ro/cultura/12477574-genocidul-din-rwanda-atunci-cand-oamenii-devin-mai-rai-decat-demonii

http://www.unictr.org/en/genocide

http://www.un.org/en/ga/search/view_doc.asp?symbol=S/RES/812%281993%29

http://manuelavladut.blogspot.ro/2012/06/conflictul-din-Rwanda-genocidul-din.html