Introducere

Omul fiind creat după chipul şi spre asemănarea cu Dumnezeu are sădit într-însul

setea de absolut, de infinit, pe care şi-o poate astâmpăra numai prin cunoaşterea Celui Ce l-a

zidit, Cel Ce este Absolutul, dar nu impersonal, ci personal şi atotiubitor. Fiecărui creştin îi

este necesară năzuinţa spre Lumina dumnezeiască şi hotărârea de a răbda orice consecinţă a

acestei năzuinţe în limitele pământeşti, pentru ca astfel să trăiască în mod real petrecerea lui

Dumnezeu cu şi întru el. Noi avem convingerea, izvorâtă din experienţa de veacuri, că fiecare

mădular al Bisericii are deschisă calea spre desăvârşire atât pe pământ, cât şi în cer prin

treptele cunoaşterii lui Dumnezeu.

Cunoaşterea lui Dumnezeu nu se poate dobândi prin metode ştiinţifice, ci numai

Duhul Său ne dăruieşte această cunoştinţă. Ştiinţa omenească ne oferă doar instrumentele prin

care să exprimăm experienţa, dar cunoştinţa dumnezeiască ce ne mântuieşte cu adevărat nu ni

se poate transmite cu adevărat fără lucrarea harului. Datorită acestui fapt, asistăm la o explozie

de mii şi mii de teologi care primesc cele mai înalte diplome, dar rămânând într-o ignoranţă

faţă de harul Duhului Sfânt. În acest sens, Părinţii Bisericii ne arată că teolog este cel care se

roagă, iar cel care se roagă este teolog, întrucât teologia nu este doar o ştiinţă academică, ci

cuvântare cu Dumnezeu ce duce la cunoaşterea Lui după măsura putinţei noastre.

În societatea contemporană, risipită în grijile cotidiene, pierzându-şi adevărata

identitate, scopul dumnezeiesc spre care trebuie să tindă, Arhimandritul Sofronie Saharov,

stareţul Mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul de la Essex, Anglia, moştenind duhul Sfântului

Siluan Athonitul, pune în lumină importanţa rugăciunii, a unirii minţii cu inima astfel încât,

prin sălăşluirea Duhului Sfânt în sufletul omului acesta să-L cunoască pe Dumnezeu ca

Lumină în Lumină. Părintele Sofronie ne arată că într-o lume dezbinată, cel ce are credinţă şi

pocăinţă profundă poate să trăiască încă în trup fiind Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru acest

motiv, am ales să prezint tema „Rugăciunea – cale spre cunoaşterea lui Dumnezeu” pornind de

la teologia Arhimandritului Sofronie.

Învăţătura sa, de o profunzime duhovnicească, vine să completeze golul sufletesc al

lumii contemporane, dăruindu-ne, nu printr-o filosofie abstractă, ci prin cercare, prin

experiere, şi mijlocul prin care ajungem la o comuniune vie cu Dumnezeu. Părintele ne arată

la ce înălţimi duhovniceşti poate ajunge omul în rugăciunea curată, în care mintea liturghiseşte

1

pe altarul inimii jertfind întreaga fiinţă lui Dumnezeu. Însă, mai întâi credinciosul trebuie să

treacă prin iadul pocăinţei şi adâncul smereniei, pentru a se curăţi pe sine, întrucât el trebuie să

devină asemenea Celui pe Care Îl contemplă; trebuie să devină lumină pentru a intra în

Lumină.

Mântuitorul Hristos, prin întreaga Sa viaţă, ne-a dăruit mijloacele prin care omul

poate deveni asemenea lui Dumnezeu, însă cea mai rodnică este rugăciunea, căci aceasta este

întotdeauna la îndemâna noastră ca o armă duhovnicească de mult folos. Săvârşirea acestei

lucrări nu depinde de starea omului, de statutul său social, ci de dorinţa sa lăuntrică de a fi în

comuniune cu Dumnezeu.

Prin lucrarea rugăciunii, omul împlineşte cele două porunci date de Domnul Hristos,

a iubirii lui Dumnezeu din toată fiinţa şi a iubirii aproapelui ca pe tine însuţi. Astfel, prin

lepădarea de lume şi de sine, omul se dedică cu întreaga fiinţă lui Dumnezeu, căutând

liniştirea lăuntrică prin rugăciunea Numelui lui Iisus, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui

Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Iar iubirea faţă de aproapele se vădeşte prin

jertfa în rugăciunea pentru întreaga lume. Aflându-se în stare de pocăinţă nu numai pentru

sine, ci pentru întreaga lume, Dumnezeu i se descoperă omului cuprinzându-l în dragostea Sa

nemărginită.

Ceea ce am dorit să ilustrez prin această temă este importanţa rugăciunii în viaţa

fiecărui creştin, aducând ca martor pe Părintele Sofronie. Oamenii de astăzi se retrag în

agitaţia lumii, închizându-se în temniţa întunecoasă a egoismului şi a individualismului, uitând

să se mai înalţe spre Dumnezeu. Dar rugăciunea rupe lanţurile temniţei si ne eliberează spre

Lumina cea nezidită ce izvorăşte din Fiinţa Dumnezeiască. Ea ne uneşte atât de strâns cu

Dumnezeu, încât omul oglindeşte în viaţa sa în trup desăvârşirea dumnezeiască şi însăşi viaţa

lui Hristos. În rugăciune, omul retrăieşte rugăciunea din Ghetsimani a Mântuitorului, jertfa Sa

pe Golgota, dar şi învierea, depăşind moartea, căci atunci când rugăciunea sa cunoaşte

deplinătatea, Dumnezeu vieţii celei veşnice i se face cunoscut. Însă atât timp cât suntem

închişi în propriul ego ne aflăm în întunericul unde Dumnezeu nu poate locui, căci El este

Lumină întru Care nu este niciun întuneric.

Părintele Teofil Pârăian, un alt monah care a trăit profunzimea rugăciunii, ne

îndeamnă: „Atunci când îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunea ta, pentru ca

atunci când Îl vei uita, Domnul să-şi aducă aminte de tine”. Prin urmare, rugăciunea are

2

caracter veşnic; ea rămâne pururi în memoria lui Dumnezeu, Care nu va înceta să-şi

amintească de dorinţele, de neputinţele noastre, dar şi de slava pe care I-o dăm. Iar cu cât

nevoinţa în rugăciune este mai îndelungată, cu atât milostivirea lui Dumnezeu se va arăta mai

degrab în viaţa noastră, curăţindu-ne prin puterea Sfântului Său Duh şi luminându-ne din

lăuntrul nostru cu Lumina Sa cea dumnezeiască.

Arhimandritul Sofronie ne învaţă ca fiecare ceas al vieţii noastre să-l folosim spre

dobândirea cunoaşterii lui Dumnezeu. Prin unirea minţii cu inima, omul se apropie de

desăvârşire, căci în inimă el află sălaşul Împărăţiei lui Dumnezeu.

Prin urmare, trebuie să fim conştienţi că lucrarea de mântuire şi de descoperire a lui

Dumnezeu nu a încetat, ci El continuă să lucreze până la sfârşitul veacurilor. Fiecare

credincios are putinţa de dobândi cunoaşterea lui Dumnezeu, nu prin filosofie abstractă, nici

prin vreo metodă ştiinţifică, ci printr-o rugăciune curată, lipsită de gânduri pătimaşe. Prin tema

„Rugăciunea – cale spre cunoaşterea lui Dumnezeu” doresc să ilustrez modul cum lucrează

rugăciunea în viaţa noastră, cum putem ajunge la o rugăciune curată, cum putem prin

rugăciune să-L cunoaştem pe Dumnezeu făcând apel la învăţăturile Părintelui Sofronie

Saharov, o personalitate duhovnicească ce a transmis mai departe moştenirea Cuviosului

Siluan.

3

1. Scopul omului: cunoaşterea lui Dumnezeu

1.1 „Eu sunt Cel Ce sunt” – descoperirea lui Dumnezeu în Vechiul Testament

Cel ce eşti,

Dumnezeule Tată, Stăpâne Atotţiitorule,

Care ne-ai făcut şi ne-ai adus pe noi în această viaţă,

Dă-ne ca să Te cunoaştem pe Tine,

Singurul adevăratul Dumnezeu.

Sfântul Siluan Athonitul, cel ce i-a îndrumat paşii Părintelui Sofronie spre

cunoaşterea lui Dumnezeu prin rugăciune şi prin împlinirea poruncilor Mântuitorului Hristos,

ne spune: „A crede că Dumnezeu există e un lucru, dar a-l cunoaşte pe Dumnezeu e altceva” 1.

Dumnezeu nu poate fi cunoscut prin metode academice, ci numai prin Duhul Sfânt. Deşi

credem în Dumnezeu, aceasta nu înseamnă că am ajuns la cunoaşterea Lui, ci este nevoie de o

nevoinţă îndelungată prin care manifestăm dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni pentru

ca Duhul Sfânt să ne descopere nouă pe Dumnezeu şi iubirea Lui, dăruind sufletului linişte şi

bucurie duhovnicească de care nu va mai dori nicicând să se despartă.

Omul, fiind zidit după chipul şi spre asemănarea lui Dumnezeu, are în el sădită setea

de cunoaştere a Fiinţei absolute, a Creatorului său şi, totodată, năzuinţa de a deveni asemenea

Acestuia. Chipul lui Dumnezeu ce se află întru om îşi caută originea şi destinul; de aceea omul

întreg se află în căutarea lui Dumnezeu şi a fiinţei sale. „În această tânjire şi – hai să zicem –

nevoinţă a omului, Dumnezeu îl întâmpină, în măsura în care omul este «accesibil» lui

Dumnezeu, dacă găseşte Dumnezeu pe cineva cu care «poate vorbi»”2. Astfel, Dumnezeu este

Cel Ce vine înspre omul care este conştient de faptul că adevărata sa împlinire nu este în

lumea aceasta aflată sub stăpânirea întunericului, ci desăvârşirea şi sfinţenia le dobândeşte

numai prin har de la Dumnezeu. Atunci, duhul omului se întoarce spre Dumnezeul Cel viu

1 Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, ed. a IV-a revizuită, studiu introd. şi trad. de diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, p. 136.2 Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 103.

4

într-o rugăciune a pocăinţei şi a smereniei, dorind ca Acesta să Se sălăşluiască cu Duhul Său

Cel Sfânt înlăuntrul lui pentru a-l curăţi de toată întinăciunea şi a-l înălţa întru cele cereşti.

„Nimic nu poate desfiinţa dorinţa noastră de a cunoaşte, şi în chip firesc năzuinţa noastră

ultimă e cunoaşterea Fiinţei Primordiale, a Celui sau a Ceea ce există în mod real. În toate

epocile istoriei, omul a cinstit în mod instinctiv acest Principiu. Părinţii şi strămoşii noştri L-au

venerat în felurite moduri, pentru că ei nu L-au cunoscut «aşa cum este» (1 In. 3, 2)”3. Doar

prin Dumnezeu putem ajunge la cea mai înaltă formă de cunoaştere, atât timp cât El Însuşi va

încuviinţa să ni Se descopere.

Părintele Sofronie, cel ce a cunoscut marea dragoste a lui Dumnezeu, recunoaşte cât

de dificilă este sarcina de a vorbi despre cunoaşterea lui Dumnezeu; frică şi cutremur îl

cuprinde în încercarea sa de a înfăţişa experienţa cunoaşterii Aceluia Ce este mai presus de

orice cunoaştere. Numai Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt, este Cel Ce îi dă cuvânt curat despre

Sine, după cum El Însuşi spune: «Puneţi în inimile voastre să nu gândiţi de mai înainte ce veţi

răspunde; căci Eu vă voi da gură şi înţelepciune căreia nu-i vor putea sta înainte, nici să-i

răspundă toţi potrivnicii voştri» (Lc. 21, 14-15).

Stareţul împarte istoria sfântă în trei perioade în ceea ce priveşte modul în care

oamenii l-au cunoscut pe Dumnezeu:

a) perioada de la Adam până la Moise, în care se observă un mod nedesăvârşit de a-L chema şi

a-L cunoaşte pe Dumnezeu;

b) perioada ce începe cu momentul teofaniei sinaitice şi sfârşeşte cu Dumnezeiasca Întrupare;

această etapă este marcată de Revelaţia de pe Muntele Sinai a numelui lui Dumnezeu: „Eu

sunt Cel Ce sunt”;

c) perioada de la înomenirea lui Dumnezeu Cuvântul până la sfârşitul veacurilor, în care prin

venirea Mântuitorului Hristos ni s-a dat o cunoaştere desăvârşită a lui Dumnezeu.

În perioadele ce premerg Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Dumnezeu alege oameni

ai Săi, înduhovniciţi care au putut să cuprindă ceea ce El le descoperea prin Duhul Sfânt. Dar

această descoperire a Lui Dumnezeu nu este deplină, ci un văl le acoperă ochii pentru a nu

cunoaşte pe Cel Necuprins, deoarece ei se aflau încă sub robia păcatului neascultării şi a morţii

şi nu-l puteau cuprinde desăvârşit pe Cel Ce este Viaţa Veşnică. Dumnezeu îl află pe Noe cu

care a reuşit să aibă un dialog şi prin care a salvat omenirea şi întreaga zidire de la pierzania

3 Arhimandritul Sofonie, Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, ed. a III-a, trad. şi prezentare diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2007, p. 19.

5

prin potop. Apoi, „în Avraam află Dumnezeu un om în care găseşte un ecou şi din care poate

să scoată un neam ales”4. Lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov Dumnezeu se descoperă tot mai

extins, ca Dumnezeu Atotputernic: «Lui Avraam, Lui Isaac şi lui Iacob M-am arătat ca

Dumnezeu Atotputernic, dar numele Meu de Domnul (Iahve) nu li l-am arătat» (Iş. 6, 3).

Dumnezeu Însuşi S-a numit Dumnezeul lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov.

Unul dintre cele mai importante momente ale perioadei vechi-testamentare a fost

arătarea lui Dumnezeu pe Muntele Sinai, unde El i-a dat o altă cunoaştere în ceea ce priveşte

Fiinţa Dumnezeiască: „Eu sunt Cel Ce sunt” – Iahve (Iş. 3, 14). „Acesta fusese răspunsul setei

marelui proroc... Aşadar, ce anume este mai deosebit în Descoperirea Sinaitică? – Cel ce a

înfăptuit întreaga lume, dintr-o dată vorbeşte: «Iată, Eu sunt», şi se arată omului şi vorbeşte cu

el”5. Moise a cunoscut că această descoperire ce i s-a dat nu aparţine planului pământesc, ci

venea de Sus, de la Ziditorul lumii văzute şi simţite şi a celei nevăzute, înţeleasă cu mintea. În

acest Nume Dumnezeiesc, proorocul a săvârşit multe fapte minunate, a eliberat pe poporul

evreu din robia egipteană. Dar nicicând nu s-a clătinat în credinţă, cunoscând faptul că nu prin

sine săvârşeşte acea misiune excepţională, ci totul se făcea în Numele şi prin Numele Celui Ce

i S-a revelat ca „Eu sunt”. Aceste minuni ce se săvârşeau prin Moise îi erau necesare acestuia

ca mărturii concrete ale puterii şi autorităţii cu care fusese învestit pentru a-i impresiona pe

israeliţii încă înclinaţi spre idolatrie şi pentru a-i convinge să-i urmeze învăţătura dată de

Dumnezeu.

Conştientizând cele ce s-au întâmplat prin puterea acestui Nume, Arhimandritul

Sofronie afirma: „Înfricoşat este numele acesta în ce priveşte puterea şi stăpânia Lui. El este

Sfânt, Dumnezeiesc. În el se exprimă cunoaşterea despre Acela faţă de a Cărui bunăvoire este

îndatorat tot ce există în acest cosmos neţărmuit pentru noi. Ca lucrare Numele acesta,

purcezând de la Dumnezeu, cuprinde în sine Energia nefăcută a Celui Atotţiitor... Acest Nume

este întâia răzbatere a omului în vecinicia cea vie, întâia Lumină a cunoaşterii Fiinţei, cea de

nimic şi de nimeni condiţionată, Ca «Eu sunt», ca Persoană”6. Prin urmare, Numele pe care

Dumnezeu i l-a făcut cunoscut lui Moise ni-l descoperă pe Acesta ca Fiinţa cea dintâi,

4 Ierom. Rafail Noica, op. cit., p. 104.5 Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, trad. din lb. rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, pp. 190-191.6 Arhimandritul Sofronie, Naşterea întru Împărăţia cea Neclătită, trad. din lb. rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, pp. 48-49.

6

Începutul fără de început şi Sfârşitul fără de sfârşit, Stâpânul şi Creatorul tuturor. În acest

Nume, se ascunde Dumnezeul Personal, Viu, Cel Ce toate le ţine cu puterea Sa dumnezeiască.

În timpul călătoriei lor prin pustie spre Pământul Făgăduinţei, Moise a observat că

poporul, care asistase la mulţimea minunilor în numele lui Iahve, nu avea încă suficientă

credinţă pentru a primi înalta descoperire a Celui Veşnic. Acest fapt este întărit de hotărârea

divină ca cei aflaţi încă sub principiile egiptene păgâne să nu vadă «pământul cel bun» din

cauza slăbiciunii inimii lor şi a lipsei de credinţă (Dt. 1, 32. 35. 38). În timpul pribegiei lor,

Moise va pregăti o nouă generaţie ce va fi mai capabilă să-L simtă şi să-L înţeleagă pe Cel

Nevăzut.

Deşi era de un geniu excepţional, Moise nu a putut pătrunde deplin tot adâncul

Revelaţiei sinaitice a numelui „Eu Sunt”. Ceea ce a simţit el era faptul că „Cel care Se revelase

pe Sine Însuşi era «Cel dintâi şi Cel de pe urmă» (Is. 44, 6); că nu putea fi nimeni şi nimic

înainte de El sau după El. Şi a cântat: «Ia aminte, cerule, şi voi grăi! Ascultă, pământule,

cuvintele gurii mele!» (Dt. 32, 1)”7. Setea sa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu cât mai deplin nu

putea fi stăvilită doar de descoperirea acestui Nume; de aceea el a continuat să se roage şi să

strige către Dumnezeu pentru a-L vedea: «Arată-mi-Te mie pe Tine Însuţi, să Te văd eu

lămurit» (Iş. 33, 13). Dumnezeu a ascultat ruga fierbinte a lui Moise şi i S-a descoperit pe Sine

Însuşi atât cât îi era accesibil lui Moise, deoarece acesta nu putea cuprinde întreaga

Dumnezeire: «Eu Îmi voi trece slava pe dinaintea ta, şi-n faţa ta voi rosti numele Meu:

Domnul (...) şi când va trece slava Mea, Eu te voi pune în scobitura stâncii şi cu mâna Mea te

voi acoperi până ce voi trece; iar când îmi voi lua mâna de pe tine, tu Îmi vei vedea spatele; iar

faţa Mea nu ţi se va arăta» (Iş. 33, 19. 22. 23).

Vederea lui Moise nu a fost limpede; el nu L-a văzut pe Dumnezeu în Lumină, aşa

cum S-a arătat prin Fiul Său pe Muntele Taborului, ci a intrat în întunericul unde se afla

Dumnezeu, Faţa lui Dumnezeu rămânându-i ascunsă. Acest întuneric divin reprezintă vieţuirea

nevăzută şi netrupească, în care mintea este eliberată de orice legătură cu altceva afară de

Dumnezeu. Moise intră în veşnicia lui Dumnezeu, depăşind începutul timpului şi al creaţiei,

precum şi sfârşitul acestora. Vederea slavei dumnezeieşti imprimă întru Moise virtuţile

dumnezeieşti ca urmare a comuniunii intime cu Dumnezeu. El arată şi celorlalţi harul slavei de

care s-a împărtăşit, înfăţişându-se pe sine ca unul ce s-a întipărit de chipul dumnezeiesc prin

7 Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, p. 21.

7

descrierea experienţei celor văzute şi auzite şi prin consemnarea în scris a tainelor ce se vor

împlini după el, ştiind că acestea vin de la Dumnezeu.

Moise era conştient de faptul că această descoperire a lui Dumnezeu era

nedesăvârşită, de aceea rosteşte în faţa poporului profeţia venirii unui alt Prooroc Care le va

revela desăvârşit pe Dumnezeu: «Prooroc ca mine îţi va ridica Domnul, Dumnezeul tău, dintre

fraţii tăi (...) Prooroc asemenea ţie le voi ridica dintre fraţii lor şi voi pune cuvintele Mele în

gura Lui şi El le va grăi după cum Îi voi porunci Eu» (Dt. 18, 15. 18). Poporul israelit a trăit în

aşteptarea Proorocului, a lui Mesia, Cel care le va vesti lor toate. Hristos Ce avea să vină era

aşteptat şi mărturisit şi de ceilalţi profeţi ai Vechiului Testament, care „nu au dobândit

plinătatea căutată; din cuvintele lui Isaia: «Aşa zice Domnul, Izbăvitorul nostru, Sfântul lui

Israel... Eu, Domnul, Care sunt Cel dintâi şi voi fi cu cei din urmă... Să ştiţi că Eu sunt; înainte

de Mine n-a fost Dumnezeu şi nici după Mine nu va mai fi» (Is. 43, 14; 41, 4; 43, 10). Acest

Dumnezeu, Primul şi Ultimul, S-a descoperit ca fiind Absolut, Personal, Viu; nu ca o oarecare

Atot-Fiinţă abstractă, sau o unitate transpersonală etc. Astfel devine evident faptul că duhul

proorocilor israeliţi era îndreptat spre Prima Fiinţă, spre Cel Care a fost de la început”8. Prin

urmare, Moise şi ceilalţi profeţi, cu toată ardoarea credinţei lor, n-au înţeles deplin

binecuvântarea ce le-a fost dată prin revelarea lui Dumnezeu către ei. Ei au trăit această

experienţă prin evenimentele istorice, dar atunci când s-au întors cu duhul spre El, Îl

contemplau în întuneric.

Numele „Eu sunt Cel Ce sunt”, adică Fiinţa sunt Eu, sugerează însemnătatea

dimensiunii ipostatice în Dumnezeire. „Principiul Persoanei în Dumnezeu nu este un concept

abstract, ci o realitate esenţială ce stăpâneşte propria Sa Fire şi Energie a vieţii. (...) În Fiinţa

Dumnezeiască nu este nimic care să fie în afara principiului ipostatic”9. Numai Persoana este

cea care cu adevărat viază; în afara acestui principiu viu, nimic nu poate fiinţa, după cum ne

spune Sfântul Evanghelist Ioan: «Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor» (In. 1, 4).

Dumnezeu a încercat să arate poporului vechi-testamentar că prin numele dat lor prin Moise se

înţelege în acelaşi timp o singură Fiinţă şi Trei Persoane. Astfel, observăm în Vechiul

Testament pasaje în care Dumnezeu vorbeşte despre Sine Însuşi folosind pluralul Noi: «Şi a

zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră» (Fc. 1, 26). La fel de

8 Arhimandritul Sofronie, Despre rugăciune, trad. din lb. rusă de Părintele Prof. Teoctist Caia, 2006, p. 113.9 Idem, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, trad. din lb rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, p. 276.

8

elocventă este scena de la stejarul Mamvri, când lui Avraam i s-au arătat trei bărbaţi, iar el li s-

a adresat ca şi cum ar fi fost unul singur (Fc. 18). De asemenea, se vorbeşte de Cuvântul lui

Dumnezeu şi de Duhul lui Dumnezeu: «Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit, şi cu

duhul gurii Lui toată puterea lor» (Ps. 32, 6), însă Aceştia nu erau recunoscute ca Persoane, ci

ca Energii ale Dumnezeirii. În acest sens, Părintele Sofronie afirmă că poporul evreu era

înclinat mai degrabă spre henoteism, decât spre monoteism: „Omenirea Vechiului Legământ

zadarnic se zbătea în cadrele Dumnezeirii-Una, înţeleasă nu în sensul monotheismului creştin,

ci în sensul păgânului henotheism (Dumnezeirea-Una, înţeleasă ca un singur ipostas)”10.

În ceea ce priveşte popoarele care nu au avut acces la descoperirea Vechiului

Testament, putem observa şi aici apropieri de cunoaştere a adevărului. În momentul în care

omul a încercat să pătrundă prin puterea propriei minţi adevărul cel veşnic, acesta a ajuns la

conceptul unui absolut meta-fizic, care este limitat prin afirmarea principiului „persoanei”.

Acest Absolut metafizic defineşte un Dumnezeu ascuns, tăinuit. Arhimandritul Sofronie

consideră că o astfel de alunecare este urmarea faptului că „mintea-judecată, după legile prin

care operează, este impersonală. Dacă ea va fi socotită ca cea mai înaltă formă a manifestării

omeneşti, lăsată în autonomia propriei lucrări, va încerca să depăşească principiul personal ca

temei al fiinţei, fie în planul Dumnezeiesc, fie în cel omenesc, acolo unde creştinul vede

Persoana în Fiinţarea Dumnezeiască nu ca principiu limitativ, ci ca însăşi Fiinţa, ca însuşi

Absolutul”11. Dar, atunci când în om domneşte conştiinţa principiului personal ca o condiţie a

fiinţării raţionale, se naşte expresia politeismului. Conceptul metafizic prezent în gândirea

popoarelor păgâne sugerează unitatea cea dintru început a Fiinţei, iar pluralismul concretizat

în politeism a înţeles persoana ca principiu existenţial mai adânc al fiinţei. „Astfel experienţa

lumii precreştine, fie că participa sau nu la Descoperirea Vechiului Legământ, a arătat cât se

poate de limpede cum se pierde omul în nedumeririle lui, total neputincios să afle ieşire şi să

atingă adevărata cunoaştere de Dumnezeu. Această cunoaştere a fost dată omenirii prin

Dumnezeiască Descoperire în Iisus Hristos, şi prin pogorârea Sfântului Duh în ziua

Cincizecimii”12.

Arhimandritul Sofronie accentuează descoperirea lui Dumnezeu ca „Eu sunt Cel

Ce sunt” ca Dumnezeu personal, preferând să folosească în locul noţiunii de Persoană pe cea

10 Naşterea întru Împărăţia..., p. 63.11 Ibidem, p. 64.12 Ibidem, p. 65.

9

de Faţă, care apare ca un temei viu în Fiinţarea Dumnezeiască. Deşi Părinţii Bisericii au

preferat să utilizeze termenul de ipostas, care înseamnă subzistenţă, realitate, ceea ce există cu

adevărat, pentru a sugera dimensiunea personală a Dumnezeirii, acest termen nu l-a înlăturat

pe cel de faţă, ci împreună subliniază înţelesul fiinţial al Feţei în Fiinţa Dumnezeiască. „Cu

alte cuvinte, scoţând în evidenţă acest principiu, a vorbit despre el ca despre temeiul

(substanţa) a toată Fiinţa, ca despre Ceea Ce cu adevărat trăieşte, Care este şi Adevăratul

Dumnezeu Absolut; şi Lui I se aduce rugăciunea noastră personală (faţă către Faţă), şi nicicum

către Substanţă (ca Esenţă); căci El este Cel dintâi Început”13. În afară acestui principiu

ipostatic nu există vreo existenţă, ci moarte. Acest caracter ipostatic al lui Dumnezeu îi oferă

omului prilejul unei comuniuni intime cu Acesta în timpul rugăciunii creştine, prin care omul

se află înaintea Dumnezeului Personal, faţă către Faţă.

Revelarea lui Dumnezeu ca „Eu sunt” a reprezentat pentru Părintele Sofronie un

eveniment important în istoria umanităţii care l-a determinat să se lepede de omul cel vechi şi

să se îmbrace în omul cel nou întru Iisus Hristos. Această întorsătură în istoria umanităţii,

această revelaţie făcută lui Moise de către Fiinţa Absolută ca „persoană”, ca „ipostas” este

pentru Părintele Sofronie un adevărat drum al Damascului. „Mare este cuvântul Eu. El

desemnează persoana. Numai persoana trăieşte cu adevărat. Dumnezeu este viu pentru că este

ipostatic. Miezul acestei vieţi este iubirea. Întrucât Dumnezeu spune Eu, omul poate spune tu.

În eu-l meu şi în tu al Său se află întreaga Fiinţă: şi această lume şi Dumnezeu. În afară şi

dincolo de acesta nu există nimic. Dacă sunt în El, pot spune că eu sunt; dar dacă sunt în afara

lui pot spune că eu mor”14.

Pentru Părintele Sofronie, scopul ştiinţei monahiceşti este acela de a-L vedea pe

Dumnezeu aşa cum este El pentru a putea să-i urmăm Lui. Vederea lui Dumnezeu precum este

se realizează prin curăţirea inimii de tot gândul neplăcut lui Dumnezeu, după cum Domnul a

spus: «Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu» (Mt. 5, 8). În momentul

în care Dumnezeu Se revelează aşa cum este El, omul se poate vedea pe el însuşi în adâncimea

cea mai intimă a fiinţei sale. El devine conştient de profunzimea păcatului şi întunericul

lăuntric, ca o consecinţă a ignorării lui Dumnezeu Cel Viu, ca o distanţare de iubirea Sa. În

acel moment, ia naştere rugăciunea pocăinţei şi a lacrimilor care aduce durere duhului, dar

13 Naşterea întru Împărăţia..., p. 57.14 http://rafailnoica.wordpress.com/2009/01/30/viata-arhimandritului-sofronie-saharov/, data accesării: 18.02.2010.

10

apoi bucuria împărtăşirii din mila şi harul lui Dumnezeu. Suferinţa lepădării de păcat reface

firea creată a omului şi îl reînvie spre o viaţă nouă în Dumnezeu. Însă nu omul, prin propriile

forţe, este cel care se înalţă spre vederea lui Dumnezeu, ci Dumnezeu coboară spre om:

„trecerea noastră de la starea pământească la starea de a «vedea pre Dumnezeu precum este»

se înfăptuieşte de Însuşi Dumnezeu. El poate să vină şi să Se dea să Se trăiască precum este”15.

Rugăciunea este cea care Îl cheamă pe Dumnezeu să Se arate, după cum Moise s-a

rugat lui Dumnezeu să i Se descopere. Proorocii nu au încetat suspinul lor în rugăciunile către

Dumnezeu, cerându-I să le ofere despre Sine o cunoaştere deplină. Ei erau încontinuu însetaţi

după o astfel de cunoaştere. Deşi Dumnezeu li S-a revelat lor şi ca Proniator, Izbăvitor şi

Mântuitor, un văl încă acoperea mintea oamenilor. Oamenii drepţi ai Vechiului Testament nu

au avut acces la o cunoaştere desăvârşită, dar au gustat din străvederea ei. „Ea se va adânci în

conştiinţa proorocilor şi se vor spune cuvinte înflăcărate despre Cuvântul Cel din Veşnicie al

Tatălui, Care va veni, şi despre Lumina desăvârşită, întru care nu este niciun întuneric. Care ni

Se va arăta nouă în toată puterea Sa”16.

Nedesăvârşirea cunoaşterii lui Dumnezeu în Vechiul Testament se datorează

procesului gradual în care aceasta se dobândeşte, neputând fi cuprinsă în întreaga sa plinătate

încă de la început, mai ales că sufletul omului era încă robit de păcat. Cu toate că Dumnezeu

Se descoperă treptat, El rămâne întotdeauna şi în fiecare manifestare a Sa Unul şi neîmpărţit.

Succesiunea descoperirii lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură coincide cu progresul nostru

duhovnicesc, deoarece şi noi trecem prin acelaşi proces al cunoaşterii precum strămoşii noştri.

Iniţial, omul Îl percepe pe Dumnezeu ca Fiinţa Înaltă, Absolută, apoi noi atribute ale Acesteia i

se fac cunoscute. Urmează descoperirea lui Dumnezeu ca Persoană – „Eu sunt Cel Ce sunt” –,

Care constituie baza Fiinţei Dumnezeieşti, principiul cel viu şi iubitor prezent în Fiinţa

Dumnezeiască. Experienţa şi înţelesul vor căpăta noi forme, mai adânci, dar vor atinge

desăvârşirea decât prin venirea Celui Aşteptat, Proorocul, Mesia. Dumnezeu li S-a descoperit

prin nume, prin care ei experimentau prezenţa lui Dumnezeu, fără a le oferi plinătatea

înţelepciunii despre felul cum este El, căci Fiinţa lui Dumnezeu este dincolo de orice numire.

Prin cuvintele „Eu sunt Cel Ce sunt”, Dumnezeu ne-a arătat că El este într-adevăr

Fiinţa, singurul viu cu adevărat, iar toate celelalte sunt chemate din nefiinţă la fiinţă numai

prin voia Sa. Arhimandritul Sofronie, întărit de însemnătatea acestor cuvinte, spune: „Viaţa

15 Cuvântări duhovniceşti, vol. I, p. 195.16 Despre rugăciune, p. 117.

11

mea, până în cele mai mici amănunte, vine numai şi numai de la El. El umple sufletul,

legându-l din ce în ce mai intim de El Însuşi”17. Atunci când omul se întâlneşte în mod

conştient cu Cel Ce este are loc o renaştere a minţii sale. El nu va mai dori să se depărteze de

Acest Dumnezeu al iubirii Care i s-a făcut cunoscut şi începe să sesizeze totul în lumina

Persoanei, încetând să mai vadă procese naturale determinate. El Îl recunoaşte pe Cel Ce a

sădit înlăuntrul său Icoana Lui şi Care l-a chemat la asemănarea cu El. Sufletul omului suferă

pentru că deşi Îl cunoaşte, nu poate pătrunde deplin în sfera Dumnezeirii; de aceea, rugăciunea

devine arzătoare. „În cea mai înaltă încordare a rugăciunii la care poate ajunge firea noastră,

când Însuşi Dumnezeu se roagă în noi, Omului i se dă vederea lui Dumnezeu cea mai presus

de chip. Atunci, omul-persoană cu adevărat se roagă «faţă către Faţa» Celui Fără-de-

început”18.

Părintele Sofronie încearcă să explice starea minţii celui care primeşte descoperirea

lui Dumnezeu ca „Eu sunt”. Mintea se află în tăcere, iar inima se umple de o bucurie întru

Dumnezeu simţită ca lumină. Are loc o transformare a sentimentelor, omul devenind blând şi

iubitor atât faţă de Cel Ce i-a dat descoperirea, cât şi faţă de întreaga creaţie. Simte că acum se

află într-o comuniune vie, personală cu Dumnezeu şi Îl recunoaşte pe Acesta ca Cel Ce este

prin Sine Însuşi şi Care aduce la existenţă din nimic: „Îi pot spune, adresându-mă intim, faţă

către Faţă: «Celui ce eşti». Şi, în acelaşi timp, îmi dau seama că acest EU SUNT şi acest

CELUI CE EŞTI e întreaga Fiinţă. E lipsit de obârşie, autoexistent şi autosuficient. E persoană

în sens absolut. Conştiinţa Sa pătrunde tot ceea ce există. (...) Orice clipă a vieţii noastre, orice

bătaie a inimii noastre e în Mâinile Sale”19.

Adevărata cale de a-L cunoaşte pe Dumnezeu este rugăciunea curată, prin care

omul se depărtează de formele de cunoaştere exterioară şi de închipuirile care îl stăpânesc

pentru a se pleca înainte Celui Ce este Începutul a toate. Deşi nu-L cunoaşte încă pe

Dumnezeu, se roagă stăruitor către Acesta ca să-l cureţe de întinăciunea păcatului, să-l

mântuiască, să-l ducă în veşnicia Sa. „În limitele existenţei noastre pământeşti, foamea de a

cunoaşte este nepotolită. Sensul, nelămurit la început, al acestei rugăciuni către Dumnezeu, se

preface într-o conştiinţă plină de bucurie la chemarea Lui, la un ceas pe care numai El îl

17 Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, p. 32.18 Vom vedea pe Dumnezeu..., p. 278.19 Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, pp. 31-32.

12

cunoaşte. El Însuşi ne atrage, prin puterea Sa, să ne înălţăm spre El”20. Sufletul nostru este

atras spre Cel Ce S-a revelat pe Muntele Sinai cu numele „Eu sunt” şi de fiecare dată acest

nume se repetă atunci când învăluie în lumină întreg trupul şi duhul nostru.

În numele dumnezeiesc „Eu sunt Cel Ce sunt” se descoperă dragostea ca trăsătură şi

energie a Fiinţei divine care se revarsă asupra creaturii. Dragostea dumnezeiască este cea care

dă dinamism Persoanelor în Fiinţa Dumnezeiască şi cea prin care omul se împărtăşeşte de

veşnicia lui Dumnezeu. În momentul în care omul gustă din iubirea lui Dumnezeu, cunoaşte că

originea sa este în afara limitelor pământeşti şi, totodată, că este chemat la îndumnezeire. În

această dragoste a Dumnezeului Personal, omul se descoperă şi pe sine ca persoană capabilă

de a intra în dialog cu Cel Ce este. „Omul-persoană se manifestă luişi în actul conştientizării

de sine, definirii de sine, prin putinţa de a cunoaşte nu numai lumea celor făcute, ci şi

Dumnezeiasca Fiinţare, adică pe Însuşi Făcătorul. El şi mai deplin se cunoaşte pe sine în

flacăra dragostei ce-l împreunează cu Dumnezeul cel iubit. Dragostea care îl împreunează cu

Dumnezeu, într-un chip propriu ei îi împărtăşeşte cunoaşterea lui Dumnezeu. Principiului

personal în noi, Dumnezeu i se descoperă în lumină şi ca Lumină, în focul dragostei şi ca

Dragoste”21.

Prin urmare, deşi Moise nu a putut cuprinde deplin înţelesul descoperirii sinaitice

„Eu sunt Cel Ce sunt”, prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Cel a Cărui venire

fusese profeţită de Moise şi de ceilalţi prooroci, omul a reuşit să priceapă adâncul acestor

cuvinte şi să-L contemple pe Dumnezeul Cel Adevărat, nu în întunericul Sinaiului, ci în

Lumina Taborului. Legea descoperită lui Moise cuprindea în sine acea sămânţă care trebuia să

rodească în sufletul poporului pentru a-l pregăti să primească Întruparea lui Dumnezeu prin

Fiul Său şi pentru a-l recunoaşte pe Acesta.

Părintele Sofronie mărturiseşte măreţia acestei descoperiri ce i s-a dat lui Moise,

căci prin aceasta oamenii au cunoscut că „Absolutul cel fără de început nu este un tot unitar

abstract, impersonal sau suprapersonal, nici un oarecare proces cosmic determinat, ci un

Dumnezeu viu, ipostatic”22. Moise L-a recunoscut pe Acesta ca Cel Ce îşi are Fiinţa prin Sine

Însuşi, necondiţionat de nimic, şi ca Cel Ce toate le-a adus la existenţă, Ziditorul a toate, însă a

20 Arhimandritul Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, trad., note şi comentarii de P.S. Irineu Slătineanu, Arhiereu Vicar, Ed. Adonai, Izvoarele Spiritualităţii Ortodoxe, Bucureşti, 1995, p. 155.21 Vom vedea pe Dumnezeu..., p. 298.22 Naşterea întru Împărăţia..., p. 51.

13

continuat să rămână în întunericul unde se afla Dumnezeu, adică nu avea putinţa de a cunoaşte

pe Dumnezeu.

Omul, dintotdeauna, a dorit să-l cunoască pe Cel Ce este, „însă dacă noi ne

întoarcem către El într-o adevărată rugăciune, adică una a pocăinţei, atunci El va alerga întru

întâmpinarea noastră (cf. Lc. 15, 20), şi cu dragoste ne va cuprinde în Sine”23. Iar în momentul

în care Dumnezeu intră în legătură cu duhul omului, acesta îl recunoaşte căci este zidit după

chipul Lui şi începe a vedea pe Dumnezeu aşa cum este. Nu putem prin propriile puteri să

cunoaştem adâncul Fiinţei Dumnezeieşti, dar există înlăuntrul nostru tânjirea firească de a ne

înălţa spre Ea, întrebându-ne: „Ce este Fiinţa?”. La un moment dat, năzuinţa noastră primeşte

răspuns: „Eu sunt Fiinţa”. Întrebarea noastră era geşită: nu „ce”, ci „cine”. Astfel, ni se

descoperă Dumnezeu Personal cu Care noi intrăm în legătură vie pe care o conştientizăm şi

începem să-L cunoaştem pe Acesta.

1.2 Întruparea Mântuitorului – descoperirea lui Dumnezeu în Noul Testament

Pentru creştini, Întruparea Fiului lui Dumnezeu constituie evenimentul central şi

sensul cel mai înalt al lumii zidite. Prin El toate prefigurările Vechiului Testament nu au fost

desfiinţate, ci au fost împlinite, arătând adevărata lor semnificaţie universală şi veşnică.

„Vechiul Legământ, încheiat cu «norodul ales», era lumina cea mai înainte de zori: însuşi

Soarele încă nu se arătase. Noul Legământ însă este soarele în amiazăzi, desăvârşita

descoperire a chipului Dumnezeieştii Fiinţe care se răsfrânge în sorţile întregii lumi şi ale

fiecăruia dintre noi; o nouă eră în istoria omenirii: toate au primit un nou caracter, o nouă

obârşie”24.

Dacă pentru Moise a fost necesar să îşi arate autoritatea dată de Dumnezeu prin

anumite semne, uneori distrugătoare faţă de cei care nu se supuneau cuvântului lui Iahve,

Domnul Iisus Hristos a venit cu dragoste şi blândeţe pe care le-a revărsat asupra tuturor. El nu

a avut o funcţie autoritară în stat şi nici chiar în sinagoga întemeiată pe Revelaţia pe care El

23 Vom vedea pe Dumnezeu..., p. 371.24 Naşterea întru Împărăţia..., p. 51.

14

Însuşi a dat-o de Sus, ci S-a născut în simplitate şi sărăcie, arătând prin aceasta că El a venit să

răscumpere pe toţi din păcat, ridicându-i din cele mai joase condiţii. Întruparea Fiului lui

Dumnezeu, arătarea Sa în lume era dincolo de orice înţelegere omenească, din această cauză

puţini au fost cei care L-au cunoscut. Cel dintâi care L-a recunoscut a fost Sfântul Ioan

Botezătorul, fapt pentru care a fost numit cel mai mare «dintre cei născuţi din femeie» şi

ultimul dintre profeţi (cf. Mt. 11, 9-13).

Numele Său revelează scopul întrupării Sale, a deşertării Sale până la starea de rob.

„El a venit «ca să mântuiască lumea» (In. 12, 47), pentru a ne descoperi pe Singurul

Dumnezeu Adevărat”25. Părintele Sofronie nu împărtăşeşte părerea răspândită printre teologii

ruşi, conform căreia întruparea Fiului lui Dumnezeu ar fi avut loc indiferent de căderea în

păcat a protopărinţilor noştri şi prin urmare, actul creaţiei, din punct de vedere teologic, ar fi

fost premisa acelei Întrupări. Această idee a fost prima dată înfăţişată de Părintele Serghei

Bulgakov pornind de la cuvintele din Simbolul de Credinţă: „pentru noi oamenii şi pentru a

noastră mântuire”. Astfel, prima parte, „pentru noi oamenii”, ar ilustra faptul că actul

întrupării s-ar fi săvârşit indiferent dacă Adam şi Eva s-ar fi supus sau nu poruncii date de

Dumnezeu în Rai. Un al doilea argument adus de Părintele Bulgakov este una din expresiile

Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Căci încă dinainte de veacuri a fost cugetată şi rânduită

unirea hotarului (definitului) şi a nehotărniciei (indefinitului), a măsurii şi a lipsei de măsură, a

marginii şi a nemărginirii, a Creatorului şi a creaturii, a stabilităţii şi a mişcării”26, interpretarea

dată acestei expresii fiind considerată de către Părintele Sofronie a fi tendenţioasă, „cam trasă

de păr”. Cugetând la acest aspect privind Întruparea Logosului Dumnezeiesc şi cauza acesteia,

Arhimandritul Sofronie subliniază într-una din scrisorile adresate lui David Balfour faptul că

Dumnezeu nu a creat lumea în vederea întrupării Fiului Său. „Ţelul (sensul final al) lumii nu

este în fiinţarea sa ca atare, în sine însăşi, în chipul său de a fiinţa, ci ca făptura să-şi cunoască

Făcătorul, şi îndumnezeirea făpturii... Pricina facerii lumii este prisosul bunătăţii lui

Dumnezeu, şi nicicum neapărata trebuinţă a întrupării lui Dumnezeu-Cuvântul; altfel spus:

Întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul nicicum nu a fost de o neapărată trebuinţă pentru Însuşi

Cuvântul, iar facerea lumii nicicum nu a fost actul premergător al Întrupării lui

Dumnezeu...Pogorârea Cuvîntului nu este o indicaţie a valorii de sine stătătoare a lumii, ci

25 Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, p. 24. 26 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în „Filocalia”, vol. III, trad. din greceşte, introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, pp. 287-288.

15

felul sau înţelesul acelei pogorâri se face descoperit în Numele pe care l-a primit Dumnezeu-

Cuvântul cel Întrupat: Iisus-Mântuitor – «Şi vei chema numele lui Iisus; că acesta va mântui

pre norodul Său (pentru păcatele lor)» (Mt. 1, 21)... Întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul nu este

culminarea procesului theogonic, adică culminarea unei dezvoltări în însăşi Dumnezeirea, şi în

acest sens de neapărată trebuinţă lui Dumnezeu Însuşi, pentru deplinătatea Fiinţării Sale”27.

Domnul Iisus Hristos ni L-a descoperit pe Dumnezeu ca Lumină în Care nu este

niciun întuneric (cf. 1 In. 1, 5) şi ne-a arătat că Absolutul este Personal, dar nu înţeles ca o

singură Persoană aşa cum propune henoteismul mahomedan, ci ca Treime de Persoane, fiind

una în esenţa, în împărăţia, în slava şi în lucrarea Lor. Prin această cunoştinţă, omul poate afla

acum calea spre desăvârşire, intrând în Împărăţia lui Dumnezeu: „Prin credinţa în acest

Dumnezeu al Dragostei, Sfânta Treime, noi pătrundem în Împărăţia cea fără de început,

păstrându-ne fiinţa personală. Aci ni se dă prima întâlnire cu Făcătorul nostru; înfăptuirea însă

a desăvârşitei împreunări cu El, pe care o căutăm, se află dincolo de hotarele fiinţării noastre

pământeşti (cf. 1 Cor. 13, 12)”28. Astfel, prin întruparea Logosului Tatălui ni s-a dat temelia

cunoaşterii lui Dumnezeu Cel Adevărat. Prin rugăciunea curată, ne îndreptăm către Acest

Dumnezeu Ce ni S-a revelat şi Care Se roagă în noi. Totodată, ne unim cu Hristos, în primul

rând, prin actul său chenotic şi pogorârea Sa tainică întru cele mai de jos, iar apoi, „în

Dumnezeiasca Sa Atotputernicie, «...ca să Te cunoască pe Tine singurul, adevăratul

Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis» (In. 17, 3)”29.

O temă importantă în teologia Părintelui Sofronie o reprezintă actul chenozei, văzut

ca iubirea cea veşnică a lui Dumnezeu care se raportează la două planuri: cel dintâi în cadrul

Sfintei Treimi, iar cel de-al doilea la întruparea şi lucrarea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu.

Persoana există şi se realizează numai dacă se află în relaţie cu altă persoană, chiar dacă

persoana este principiul existenţei, este autosuficientă şi suverană. Această suveranitate în

dependenţă se explică prin iubire: „Iubirea transferă fiinţa persoanei care iubeşte în fiinţa

iubită şi astfel aceasta îşi asimilează viaţa persoanei iubite. Persoana este deci permeabilă la

iubire. Absoluta desăvârşire a iubirii în sânul Treimii ne revelează reciprocitatea desăvârşită

a întrepătrunderii celor Trei Persoane, până acolo încât în Ea nu mai este decât o singură

voinţă, energie şi putere. În modelul trinitar Persoanele trăiesc Unele în Altele prin iubire:

27 Arhimandritul Sofronie, Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu, trad. din lb. rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p. 355.28 Vom vedea pe Dumnezeu..., p. 310.29 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 136.

16

Tatăl Îl iubeşte pe Fiul (In. 3, 35). El trăieşte în Fiul şi Duhul Sfânt. Fiul «rămâne în iubirea

Tatălui» (In. 15, 10) şi în Duhul Sfânt. Iar Duhul Sfânt [...] trăieşte în El [Tatăl] şi rămâne în

Fiul. Această iubire face din suma totală a fiinţei divine un singur Act veşnic”30. Această

întrepătrundere a Persoanelor Dumnezeieşti a fost explicată prin termenul perihoreză, prin

care Părintele Sofronie a înţeles caracterul dinamic al trăirii Persoanelor Unele în Altele.

Perihoreza divină determină capacitatea Persoanei de transfer dinamic al fiinţei. Astfel,

persoana, pentru a trăi în altă persoană prin iubire, trebuie să se golească de sine şi primeşte în

propria ei fiinţă o altă persoană.

Se poate remarca un mod activ şi un mod pasiv în cadrul iubirii chenotice. La modul

activ, Tatăl se goleşte în iubirea chenotică în naşterea veşnică a Fiului şi Îi dă Acestuia tot ce

are în El Însuşi, toată deplinătatea Fiinţei Sale veşnice. În ceea ce priveşte modul pasiv, Fiul

este egal cu Tatăl întrucât primeşte de la El deplinătatea absolută a Fiinţei veşnice. Se cere

totodată smerenie şi transparenţă din partea Persoanei pentru a-L primi în Sine pe un altul,

ceea ce face ca Unitatea Sfintei Treimi să fie completă şi absolută, având în acelaşi timp un

caracter dinamic. Prin urmare, „suntem învăţaţi în Biserică să trăim naşterea Fiului în Sfânta

Treime, ca pe o chenoză a Tatălui, care se dăruieşte pe Sine întreg, în toată plinătatea Fiinţei

Sale fără de început, Fiului. Şi astfel Fiul este de o fiinţă cu Tatăl într-o absolută plinătate a

Fiinţei Divine. Apoi noi vedem o mişcare inversă: în aceeaşi plinătate desăvârşită a iubirii,

Fiul se deşartă pe sine în dragoste predându-se pe Sine Tatălui atât în Dumnezeirea cât şi în

umanitatea Sa”31.

Vorbind despre chenoza pământească a Domnului Iisus Hristos, Părintele Sofronie

afirmă ca Întruparea este o chenoză ontologică prin ea însăşi. Cuvântul lui Dumnezeu Cel

necreat îşi asumă un mod inferior de existenţă – pe cea umană creată. Fiul, Cel mai înainte de

veci născut din Tatăl fară de mamă, se naşte în timp din mamă fără de tată, din Preacurata

Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Prin jertfa chenotică a Fiului se împlineşte voia lui

Dumnezeu de a mântui lumea; astfel Fiul Se supune voii Tatălui şi îşi ia asupra lucrarea

mântuitoare prin sfatul cel din veci al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

Iubirea chenotică a Fiului nu aparţine numai Firii Dumnezeieşti, ci este deopotrivă o

însuşire şi a firii omeneşti asumată de Acesta. „Întreaga lucrare a întrupării Fiului lui

30 Ieromonah Nicholas Saharov, Iubesc, deci exist. Teologia Arhimandritului Sofronie, trad. Diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 91.31 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 81.

17

Dumnezeu este cuprinsă în deşertarea Sa de Sine. Toate evenimentele vieţii Sale pământeşti,

din clipa naşterii şi până la sudoarea însângerată a rugăciunii din Ghetsimani, până la

«Săvârşitu-s-a!» de pe Cruce şi la înfricoşata pogorâre în «părţile cele mai de jos ale

pământului», toate alcătuiesc slăvita Lui chenoză cea de negrăit”32.

Plecând de la Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel (2, 6-7),

Arhimandritul Sofronie observă că Iisus Hristos, Cel Ce este Dumnezeu adevărat Se

micşorează pe Sine Însuşi luând chip de rob, adică nu a făcut abuz de puterea Sa divină, ci S-a

pogorât de bunăvoie din starea Sa Dumnezeiască cu blândeţe şi delicateţe şi şi-a asumat firea

cea zidită a omului. „Şi-a ascuns Firea cea dumnezeiască în trupul omenesc, fără a se despărţi

de dumnezeirea Lui. Măsurile deşertării Sale de Sine sunt nemărginite, pe cât de nemărginită

este prăpastia dintre nezidit şi zidit. Cu Firea Lui cea dumnezeiască «a uns» firea omenească

pe care a luat-o, mai mult decât pe cea a «părtaşilor Săi» (Evr. 1, 9). Fiind Dumnezeu adevărat

şi desăvârşit, S-a făcut şi om adevărat şi desăvârşit”33. Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât din

ceruri pe pământ, şi încă dincolo de acesta, întru cele de jos ale iadului unde a mărturisit voia

Tatălui Său şi a chemat la pocăinţă şi a înălţat la Tatăl pe toţi cei care au crezut Numelui Său.

Prin chenoza Mântuitorului Hristos, Dumnezeu împărtăşeşte omului iubirea Sa,

accentuată în mod deplin prin moartea pe cruce. Prin aceasta, Domnul Hristos Îl îndreptăţeşte

pe Dumnezeu în faţa omului, deoarece omul nicicând nu va găsi în Dumnezeu vreo vină, căci

darul Său este necuprins mai mare. În acest sens, ilustrativă este scena în care tâlharul de pe

cruce nu-L osândeşte pe Mântuitorul, ci îşi recunoaşte doar propria nedreptate. Prin

desăvârşita ascultare faţă de Tatăl, Hristos îl îndreptăţeşte pe om – pe cel ce căzuse din cauza

neascultării – înaintea lui Dumnezeu. Acesta îl primeşte pe tot omul ce urmează calea arătată

de Fiul Său şi i Se descoperă lui în Lumină.

Domnul nostru Iisus Hristos a refuzat orice formă de autodivinizare, de aceea, El

acţionează mereu în numele şi puterea Tatălui şi prin Duhul Sfânt. Părintele Sofronie

accentuează astfel rolul pe care l-a avut Duhul Sfânt la zămislirea lui Hristos din Sfânta

Fecioară Maria, precum şi la botezul Acestuia şi, totodată, Dumnezeu este Cel Care Îl înviază

(cf. 1 Ptr. 1, 21) şi a dat mărturie despre El (cf. In. 5, 31-32). În acelaşi sens, în formula

liturgică a epiclezei se arată că nu Hristos săvârşeşte de la Sine sfinţirea pâinii şi a vinului,

32 Arhimandrit Zaharia Zaharou, Hristos Calea vieţii noastre. Darurile teologiei Arhimandritului Sofronie, trad. din lb. greacă Ieromonah Evloghie Munteanu, Ed. Bunavestire, Ed. Biserica Ortodoxă, Galaţi, 2003, p. 57.33 Ibidem.

18

care devin Trupul şi Sângele Său, ci Tatăl prin puterea Duhului Sfânt. Hristos nu S-a numit pe

Sine „Fiul lui Dumnezeu”, ci „Fiul Omului”, ca fiind un nume comun tuturor oamenilor.

Toată viaţa pământească a Mântuitorului şi lucrarea Sa de mântuire vădesc smerenia

Sa şi deşertarea de Sine, dar trei momente sunt esenţiale în ilustrarea nemărginitei Sale iubiri

de oameni: rugăciunea din Grădina Ghetsimani, moartea pe cruce şi pogorârea la iad. În

rugăciunea Sa cu sudoare însângerată, Domnul Hristos a cuprins întreaga zidire: „Rugăciunea

lui Hristos din grădina Gheţimani e cea mai nobilă dintre toate rugăciunile prin tăria şi puterea

ei de a ispăşi pentru păcatele lumii. Adusă Dumnezeului Veşnic, Care este Tatăl, în duhul

dragostei dumnezeieşti, ea continuă să strălucească cu o lumină ce nu poate fi stinsă, atrăgând

pe veci la sine sufletele ce s-au asemănat cu Dumnezeu. Hristos a inclus întregul neam

omenesc, de la Adam cel dintâi, până la cel din urmă om ce se va naşte din femeie” 34. Această

rugăciune arată supunerea desăvârşită şi liberă a lui Hristos faţă de voia Tatălui Celui ceresc.

El S-a golit deplin de voia Sa pentru a împlini voia Tatălui. Mântuitorul a suferit în rugăciune

din cauza faptului că oamenii nu L-au înţeles şi n-au vrut să se întoarcă cu duhul lor spre

Dumnezeul iubirii în rugăciunea nebună a pocăinţei la care El i-a chemat. De aceea, El a purtat

crucea suferinţei noastre cauzată de propria noastră neînţelegere, punctul culminant fiind

Golgota prin jertfa pe cruce. Părintele Sofronie arată că Domnul se jertfise lăuntric în

rugăciunea din Ghetsimani prin lepădarea voii proprii şi prin durerea sufletească pentru

păcatele oamenilor pe care El le-a ridicat; însă, El trebuia să sufere până în sfârşit şi prin trupul

Său, deoarece altfel nimeni nu ar fi perceput taina răscumpărării. Pe Golgota a strigat

„Săvârşitu-s-a” prin care a făcut cunoscute „deplina deşertare de Sine şi smerenie a lui Hristos,

desăvârşita Sa jertfă, mântuirea întregii lumi care s-a lucrat pe pământ prin milostivirea Lui”35.

Dacă prin rugăciunea din grădina Ghetsimani, Domnul Hristos a îmbrăţişat întreaga

existenţă, prin pogorârea la iad, El a cuprins în lucrarea Sa mântuitoare şi adâncurile cele mai

de jos, luând în ceruri cu Sine prin Înviere ceata celor mântuiţi. Astfel, se poate observa că

Hristos, prin viaţa, moartea, îngroparea şi pogorârea Sa la iad, a umplut întreaga zidire cu

lucrarea Sa dumnezeiască, astfel încât omul poate acum să se întâlnească cu harul

dumnezeiesc în orice loc, mântuirea devenindu-i accesibilă în orice împrejurare a vieţii. În

aceste evenimente, actul chenotic al Mântuitorului implică atât firea Sa dumnezeiască, cât şi

cea omenească prin comunicarea însuşirilor. Prin urmare, „nu numai omul participă la

34 Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, p. 122.35 Arhim. Zaharia Zaharou, Hristos Calea vieţii noastre..., p. 60.

19

existenţa divină, dar şi Dumnezeu-Treime Se goleşte pe Sine Însuşi pe Cruce prin Ipostasa Lui

întrupată într-o iubire kenotică pentru lume. Fapt implicat în întrebarea retorică a

arhimandritului Sofronie: Ne este îngăduit oare să ne aventurăm dincolo de experienţa

noastră şi să concepem într-o contemplare mentală participarea Tatălui şi a Duhului Sfânt la

moartea Fiului pe Cruce? Cu alte cuvinte, Întruparea Celei de-a Doua Persoane a Treimii

arată o chenoză divină condescendentă nu numai faţă de o altă Persoană divină, ci şi una a

Dumnezeului-Treime faţă de omul creat”36.

Suferinţele Mântuitorului depăşesc cugetarea omenească, neputându-se ajunge la

măsura Lui, ci doar printr-o asceză stăruitoare suntem capabili să pătrundem în înţelesul

veşnic al acestora. Creştinii sunt datori de a năzui spre o cunoaştere cât mai deplină a

adâncului vieţii Mântuitorului. Prin cunoaşterea suferinţelor Sale răscumpărătoare, slava cea

dumnezeiască, pe care Mântuitorul ne-a dăruit-o, se odihneşte întru noi: «Slava pe care mi-ai

dat-o Mie, Eu am dat-o lor» (In. 17, 22). Mântuitorul Hristos ne-a adus înfierea, prin El noi

devenim fii ai Tatălui ceresc şi ştim că «nimeni nu vine la Tatăl decât numai prin El» (In. 14,

6).

Prin Hristos ni S-a revelat Dumnezeul dragostei smerite, pe care ne-o dăruieşte

deplin, fără a păstra vreo rămăşiţă şi pentru sine. Astfel, Tatăl în naşterea Fiului se dăruieşte pe

Sine deplin, iar Fiul întoarce totul Tatălui prin ceea ce a săvârşit în întruparea Sa, în

Ghetsimani şi pe Golgota. La o astfel de dragoste jertfelnică, în care dăruim totul lui

Dumnezeu, ne cheamă Mântuitorul: «cine vine la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mama sa

şi pe femeia sa şi pe copii săi şi pe fraţii şi surorile sale, ba încă şi viaţa sa, nu poate să fie

ucenicul Meu» (Lc. 14, 26). „Aşadar, numai cel ce într-o mişcare a deplinei sale dragoste,

asemenea mucenicilor, îşi pierde sufletul în această lume pentru Hristos, «intră în însuşi cerul,

să se arate Feţei lui Dumnezeu» pentru «viaţa cea nepieritoare» (cf. Evr. 9, 24; 7, 16)”37.

Smerenia lui Hristos pune începutul şi temelia urcuşului nostru duhovnicesc, fiind

calea vieţii celei adevărate prin care biruim moartea şi suntem purtaţi către asemănarea cu

Dumnezeu. Chenoza omului este urmare a împlinirii poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă

de semeni, care cuprinde în sine viaţa cea veşnică. Însă pentru a ajunge la iubirea desăvîrşită,

omul trebuie să se înnoiască pe sine prin rugăciunea de pocăinţă prin care se întăresc puterile

sufletului, iar firea omenească se uneşte pentru a dobândi vederea cea duhovnicească în care

36 Ierom. Nicholas Saharov, Iubesc, deci exist..., pp. 117-118.37 Vom vedea pe Dumnezeu..., pp. 354-355.

20

întrezăreşte iubirea arzătoare a lui Hristos şi în acelaşi timp îşi vede propria urâţenie şi

pervertire, determinându-l să caute cu înflăcărare iubirea lui Dumnezeu. Omul trebuie să se

lepede de tot ceea ce aparţine lumii pentru a se arăta pe sine locaş al Duhului Sfânt. Iubirea lui

Dumnezeu mistuie orice sentiment al iubirii egoiste care se sălăşluieşte în om, lăsând ca în

sufletul său să vieze şi să se slăvească Dumnezeu. „Rugăciunea, însoţită de chenotica ură de

sine şi aprinsă de flacăra iubirii smerite a lui Hristos, se săvârşeşte faţă către faţă cu

Dumnezeul Cel fără de început. În această rugăciune, omului i se împărtăşeşte starea lui

Hristos Însuşi. Prin harul lui Dumnezeu, omul devine ipostas adevărat şi deplin. Purtat de

Duhul Domnului, poate şi el să strige cu sfântă îndrăzneală: «Acum, Hristoase al meu, în tine

şi prin Tine şi eu sunt»”38.

Omul, care se străduieşte să împlinească porunca iubirii, dobândeşte prin har starea

lui Hristos, devenind asemenea Lui în cuget şi în simţiri. Urmându-l pe Hristos care a purtat

înlăuntrul Său pe tot omul, aşa şi omul în duhul iubirii cuprinde în rugăciunea sa întreaga

omenire, împlinind la adevăratele măsuri porunca dată de Domnul. Prin iubire şi credinţa în

Hristos, omul biruieşte moartea cea firească şi nu mai înaintează cu frică înspre ea, ci are

nădejdea învierii sale dată de Învierea Mântuitorului.

Prin deşertarea de sine, omul descoperă în sine principiul ipostatic pe care l-a pierdut

prin căderea în păcat. Devine persoană asemenea lui Dumnezeu, având dimensiuni care

depăşesc lumea, fiind după chipul lui Hristos Cel înviat, Cel Ce a biruit moartea. Potrivit

cuvântului Părintelui Sofronie, „cu cât este mai deplină această deşertare, cu atât mai

desăvârşită va fi înălţarea duhului nostru în Împărăţia plină de Lumină a Dumnezeirii Cea mai

înainte de veci”39.

În poruncile lui Hristos ni se dă descoperirea de Sine a lui Dumnezeu; dar împlinirea

acestor porunci pare cu neputinţă omului. De aceea, Cel Ce toate îi sunt cu putinţă, Cel Ce ni

S-a descoperit nouă ca Atotputernic, vine şi se sălăşluieşte întru noi pentru a ne întări în

lucrarea noastră şi pentru a ne înălţa în tărâmul propriu Lui, al Fiinţei Absolute ce nu este

condiţionată de nimeni şi de nimic: «Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne întru

Mine şi Eu întru el, acela aduce multă roadă, căci fără Mine nu puteţi face nimic» (In. 15, 5).

Noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu fiind credincioşi cuvântului lui Hristos. Prin credinţă, mintea

se pogoară în inima învăluită de dragostea pentru Hristos. „Noi ne pogorâm în acest ocean fără

38 Arhim. Zaharia Zaharou, Hristos Calea vieţii noastre..., p. 64.39 Mistica vederii lui Dumnezeu..., p. 182.

21

de fund care este inima omului. [...] Acolo, în străfunduri, mâna lui Dumnezeu gingaş ne

cuprinde şi ne ridică la cer”40. Prin credinţa în El, omul biruieşte în rugăciunea pocăinţei tot

ceea ce se află sub păcat şi se face asemenea lui Hristos, Cel Ce a biruit lumea şi S-a făcut ca

om mai presus de zidire, mai presus de lume.

Întruparea Mântuitorului Hristos, cea care ne-a adus putinţa îndumnezeirii şi a înfierii

noastre prin har, este minune mai presus de înţelegerea omenească. Ea este atât revelarea

desăvârşită a lui Dumnezeu, cât şi arătarea nemărginitelor putinţe ale omului. Având înainte

veşnicia dumnezeiască, suntem puşi în faţa unei alegeri între a fi cu Hristos în asemănarea Lui

sau despărţiţi de El. Cât timp trăim în trup, ne clătinăm, ezitând dacă să împlinim poruncile

sau să dăm frâu liber patimilor. Dar, treptat, pe măsura luptei noastre de a împlini poruncile, ni

se va descoperi taina lui Hristos. „Va veni clipa când inima şi mintea vor fi atât de copleşite de

vederea sfinţeniei şi smereniei infinite a lui Hristos-Dumnezeu, că întreaga noastră fiinţă se va

ridica într-un elan de iubire către Dumnezeu. Copleşiţi de scârbă faţă de răul din noi,

flămânzim şi însetăm să devenim asemenea lui Dumnezeu în sfânta smerenie, şi în această

năzuinţă stă sămânţa sfinţeniei. Dragostea mereu crescândă faţă de Hristos duce în chip firesc

la experienţe care ne fac asemenea Lui. [...] Vom uita trupul nostru şi, pe cât este cu putinţă,

duhul nostru va trăi rugăciunea lui Hristos din Gheţimani. Acesta este începutul cunoaşterii lui

Hristos, faţă de care Sfântul Apostol Pavel socotea toate celelalte lucruri drept pagubă”41.

Pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu trebuie să ajungem la asemănarea cu Acesta prin

împlinirea poruncilor şi printr-o înflăcărată rugăciune de pocăinţă.

Numai prin Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat ni s-a descoperit taina cea mare a Sfintei

Treimi. Prin El, putem cunoaşte pe Dumnezeul iubirii celei veşnice. Fiul este calea spre Tatăl,

căci El este Cel Ce ne-a arătat pe Tatăl. „În naşterea cea mai nainte de veci a Fiului, Tatăl a

revărsat în El toată plinătatea Fiinţei Sale. În vârtutea acesteia, Fiul este întru totul deopotrivă

cu Tatăl, El este plinătatea deşertândă a arătării Tatălui: El este viaţa Lui, vârtutea, puterea,

stăpânia, împărăţia, înţelepciunea, atotcunoaşterea, înfăptuirea, dragostea... «Cela ce a văzut

pre Fiul, a văzut pre Tatăl» (cf. In. 15, 23)”42. Nu numai cunoştinţa Tatălui am primit prin

Întruparea Fiului, ci prin El primim pe Duhul Sfânt, Duhul adevărului, Mângâietorul, Cel Ce

purcede din Tatăl şi se odihneşte în Fiul, Cel de-al Treilea Ipostas al Sfintei Treimi. Prin

40 Vom vedea pe Dumnezeu..., p. 123.41 Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, pp. 126-127.42 Vom vedea pe Dumnezeu..., pp. 120-121.

22

Sfântul Duh, credem şi mărturisim Dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu şi în acelaşi timp

umanitatea pe Care şi-a asumat-o din Sfânta Fecioară Maria. Tot în acelaşi Duh noi trăim şi pe

Tatăl. Acesta ne va învăţa pe noi toate cele ale lui Dumnezeu, adică să gândim precum Însuşi

Dumnezeu, să iubim aşa cum El iubeşte.

Deşi limbajul Mântuitorului a fost simplu, cuprinsul cuvântărilor Sale nu a putut fi

înţeles, căci El vorbea despre realităţi ce depăşesc planul pământesc. El le descopera tainele

unei Împărăţii ce transcende lumea aceasta şi care totuşi poate fi trăită încă în trup fiind, şi

totodată taina Fiinţei Celei Dintâi: Trei Persoane unite, fără a se contopi unul în celălalt, în

Fiinţa Cea Una. Această cunoaştere poate fi posibilă numai în măsura în care împlinim

poruncile Domnului, în măsura în care ne întoarcem cu duhul nostru spre Dumnezeu într-o

rugăciune curată în care ne aflăm cu întreaga noastră fiinţă înaintea Lui. În acest sens,

Părintele Sofronie spune: „Rugăciunea către Iisus ţine neabătut duhul meu înaintea Feţei

Absolutului, care nu este abstract, asemenea abordării filosofice, pe care o practicam mai

înainte. El este Dumnezeul cel Viu şi Personal. Este Hristos, care a coborât în adâncurile

iadului şi după aceea s-a înălţat la ceruri, stând de-a dreapta Tatălui, care poartă în Sine toată

plinătatea Fiinţei, iar El este calea noastră”43. Prin urmare, doar prin Domnul Hristos, în Duhul

Sfânt, omul dobândeşte comuniunea desăvârşită cu Dumnezeu, aflând în această comuniune

cunoaşterea lui Dumnezeu şi, totodată, deplinătatea ipostasului său revelat de Mântuitorul prin

întrupare şi ascultare de voia Tatălui.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu este momentul central în istoria omenirii, prin care

sunt răsturnate toate încercările omului de a-L cunoaşte pe Cel fără de început pornind de jos.

Acum cunoaşterea noastră ni se dă de Sus, de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Ştim acum că

Dumnezeu este dincolo de orice concept omenesc, iar cunoaşterea Sa se trăieşte numai în Duh

prin împlinirea poruncilor Sale. Deşi nu putem cuprinde întreaga Fiinţă Dumnezeiască, totuşi

Dumnezeu ne dăruieşte cunoştinţa despre Sine şi ne împărtăşeşte veşnicia Sa prin dragoste.

Din iubire pentru oameni, Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său Cel Unul-Născut «pentru ca tot cel

ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică» (In. 3, 16); iar prin aceasta cunoaştem

că doar prin Iisus Hristos şi lucrarea Sa răscumpărătoare am dobândit calea spre

îndumnezeirea noastră şi unirea noastră cu Dumnezeu. Iubirea faţă de Dumnezeu şi păzirea

cuvântului Său sunt „calea creştină spre cunoaşterea sau gnoza desăvârşită. Sălăşluirea în noi a

43 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 220.

23

Tatălui şi a Fiului şi, inseparabil de Aceştia, a Duhului Sfânt, ne va dărui adevărata cunoaştere

a lui Dumnezeu”44.

1.3 Lumina dumnezeiască

Duhule Sfinte, tainică Lumină,

Lumină nepătrunsă, Lumină mai presus de orice nume,

vino şi te sălăşluieşte în noi.

Izbăveşte-ne de întunericul necunoştinţei

şi umple-ne cu noianul cunoştinţei Tale!

Teologia Părintelui Sofronie privitoare la contemplarea lui Dumnezeu ca Lumină în

Lumină urmează învăţăturii isihaste, arătând că Dumnezeu Se manifestă întotdeauna ca

lumină. Dacă în Vechiul Testament slava lui Dumnezeu este simbolizată de întunericul divin,

Noul Testament foloseşte pentru teofanie doar o terminologie luminoasă. Simbolismul

Luminii este foarte important pentru Biserica Răsăriteană. Chiar dacă unii Părinţi pentru a

exprima incomprehensibilitatea lui Dumnezeu folosesc noţiunea de întuneric divin, ideea de

Dumnezeu ca Lumină este totuşi prezentă, aşa cum întâlnim la Sfântul Dionisie Areopagitul

termenul de întuneric suprastrălucitor.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos, reprezintă temelia vieţii noastre

creştine, întrucât primind trupul nostru ne-a arătat calea spre desăvârşire şi însăşi desăvârşirea.

Prin aceasta ni s-a dat un criteriu al propriei noastre judecăţi: măsura în care ne depărtăm de El

sau ne apropiem de Fiinţa Sa cea mai presus de lume. De aceea noi trebuie să tindem către

urmarea deplină a vieţii Lui pentru a deveni asemenea Lui şi Dumnezeirii Sale, după cum ne

învaţă Părintele Sofronie: „Asemănându-ne cu El în mişcările lăuntrice ale inimii noastre, în

înfăţişarea gândirii noastre, în reacţiile la toate cele ce se întâmplă cu noi pe plan pământean,

tocmai prin aceasta devenim asemenea Lui”45.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu ne-a adus împărtăşirea Luminii celei nezidite, celei

fără de început. Prin credinţa în Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, omul poate fi

44 Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, p. 38.45 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 92.

24

martor al arătării Luminii Nezidite, pentru că ea mărturiseşte dumnezeirea şi umanitatea

Mântuitorului. Astfel, Părintele Sofronie subliniază strânsa legătură între vederea Luminii

dumnezeieşti şi credinţa în Dumnezeirea lui Hristos; acestea două nu doar se însoţesc, ci

depind una de cealaltă. De exemplu, Sfinţii Apostoli, pentru că au crezut şi au mărturisit

Dumnezeirea lui Hristos, au fost duşi pe Muntele Tabor unde au fost învredniciţi a pătrunde în

sălaşul Luminii ce purcede de la Tatăl şi au auzit glasul Său care mărturisea despre Fiul Cel

iubit.

În această Lumină mai presus de fire Îl cunoaştem pe Dumnezeul dragostei, Care se

descoperă nouă în chip diferit, rămânând totuşi Unul şi Acelaşi. Noi nu putem să-l înţelegem,

nici să-L cuprindem în Absolutul Său atât timp cât vieţuim în limitele pământeşti, dar totuşi Îl

vedem, fie şi «ca prin oglindă în ghicitură» (1 Cor. 13, 12). Limpezimea „privirii în oglindă”

depinde de măsura în care sunt împlinite poruncile lui Hristos în care ni se dă descoperirea de

Sine a lui Dumnezeu. În lumina poruncilor lăsate de Mântuitorul ne aflăm pe calea spre

cunoaşterea lui Dumnezeu. Poruncile Mântuitorului sunt Lumina Dumnezeiască, în care Îl

cunoaştem pe El, după cum El Însuşi ne-a îndemnat: «Eu sunt Lumina lumii. Cel ce vine după

Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii» (In. 8, 12).

Pentru a se înălţa spre contemplarea Luminii Necreate, ascetul trebuie să se pogoare în

tărâmul cel mai de jos după modelul Mântuitorului aşa cum ni-l prezintă Sfântul Apostol

Pavel: «Iar aceea că: S-a suit – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale

pământului? Celui Ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe

toate să le umple» (Efes. 4, 9-10). Osândindu-ne pe noi înşine, ne pogorâm în iad, întrucât,

cunoscând în şi prin Hristos chipul omului desăvârşit cuprins în mintea ziditoare a lui

Dumnezeu, conştientizăm adâncul fără fund al întunericului ce se află întru noi. Ne vedem pe

noi înşine robi ai păcatului, depărtaţi de Dumnezeu, ceea ce produce suferinţă sufletului

nostru, mai mare decât orice durere trupească. Agonia duhului nostru izvorăşte rugăciunea

plină de durere în care chemăm ajutor de Sus:

„Vino, Tu Cel Unul Sfânt, şi mă sfinţeşte şi mă curăţeşte de toată întinăciunea. Vino,

Cel Unu cu adevărat Viu , şi mă vindecă de moartea ce m-a oborât. Vino, Lumina cea

adevărată, şi sălăşluieşte întru mine cu vecinica sălăşluire”46.

46 Vom vedea pe Dumnezeu..., p. 235.

25

Astfel, se naşte întru noi pocăinţa cea plină de durere, care nu cunoaşte sfârşit în

timpul vieţuirii noastre pe pământ. Păstrând în inimă şi în minte conştiinţa întunericului ce se

află înlăuntrul nostru şi rugându-ne lui Dumnezeu să lumineze acest întuneric, „iată că,

neaşteptat, în temniţa sufletului pătrunde Lumina Soarelui Celui nezidit: acea Lumină care

umple toate întinderile cosmice. El cu dragoste ne îmbrăţişează mintea şi inima”47. În

rugăciunea plină de pocăinţă, harul Duhului Sfânt se pogoară asupra omului şi îl înalţă pe

acesta în sfera Luminii şi a Vieţii dumnezeieşti. Cu cât este mai adâncă starea noastră de

pocăinţă, cu atât Dumnezeu lucrează mai puternic întru noi şi ni Se împărtăşeşte într-un chip

minunat, astfel încât ajungem să trăim şi să contemplăm realităţile lumii dumnezeieşti.

Prin urmare, contemplarea Luminii dumnezeieşti se bazează pe credinţa vie în

Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat şi pe rugăciunea de pocăinţă, de

recunoaştere a întunericului lăuntric, care provoacă durere sufletului. Doar astfel, ascetul

primeşte ca dar de la Dumnezeu vederea Luminii celei mai presus de creaţie, deoarece nu prin

sine însuşi ajunge omul la această vedere, ci prin harul lui Dumnezeu Care lucrează înlăuntrul

nostru prin Duhul Său Cel Sfânt. În acest sens, Arhimandritul Sofronie afirmă că: „această

Lumină se dă oamenilor în măsuri diferite [...], ea nu poate fi constrânsă de noi prin mijloace

ascetice, ci vine exclusiv ca un dar al milei lui Dumnezeu”48. Astfel, există o conlucrare

divino-umană, întrucât Dumnezeu este cel ce lucrează, iar omul cel ce primeşte în urma iubirii

lui Dumnezeu.

Teologia Părintelui Sofronie este dominată de istorisirea cunoaşterii lui Dumnezeu

întru Lumină. După cum ne spune Sfântul Evanghelist şi Apostol Ioan, «Dumnezeu este

lumină şi niciun întuneric nu este întru El» (1 In. 1, 5); din acest motiv, Dumnezeu nu poate fi

cunoscut de om decât în Lumina ce purcede de la El, o Lumină simplă după fire, dar felurită

după chip şi strălucire. Contemplând această Lumină, ce este cu totul diferită de lumina fizică,

omul, cu întreaga sa fiinţă, îl simte pe Dumnezeul Cel Viu şi devine asemenea acelei Lumini,

adică se umple de sfinţenie.

Cu frică şi cu cutremur, Părintele Sofronie descrie astfel Lumina cea dumnezeiască:

„Natura ei este tainică... Nelămurită, nevăzută, Ea devine uneori vizibilă chiar cu aceşti ochi

trupeşti. Liniştită şi gingaşă Ea atrage la sine inima şi mintea, în aşa fel, că uiţi de pământ fiind

răpit în altă lume. Asta se întâmplă şi în miezul zilei şi în întunericul nopţii. Blândă, ea, totuşi,

47 Ibidem, p. 236.48 Ierom. Nicholas Saharov, Iubesc, deci exist..., p. 219.

26

e mai puternică decât toate cele ce ne înconjoară. Ea îl cuprinde pe om într-un mod ciudat, din

afară”49. Din descrierea Părintelui Sofronie se observă caracterul mai presus de lume al

Luminii şi originea sa dumnezeiască. Deşi părintele încearcă să o prezinte folosind concepte

omeneşti, el arată totodată că experienţa împărtăşirii din Lumina nezidită, lucrarea ei şi

fericirea iubirii pentru Dumnezeu pe care o insuflă nu pot fi deplin ilustrate folosind noţiuni

din lumea zidită.

Se întâmplă ca nevoitorul să perceapă în acelaşi timp două lumini: cea fizică şi cea

dumnezeiască, dar acestea nu se arată în acelaşi chip, după cum ne învaţă Părintele Sofronie:

„Lumina Nefăcută, prin firea ei este alta, iar vederea ei nu este asemenea vederii trupeşti, unde

lumina provoacă un anume stimul al nervului optic şi trece apoi în procesul psiho-fiziologic al

vederii, neproducând asupra noastră vreo influenţă duhovnicească. Lumina dumnezeiască,

dimpotrivă: venirea ei întotdeauna se însoţeşte de o anumită stare a harului, simţită şi în inimă,

şi în minte, şi chiar şi în trup. Nevăzută prin firea sa, în chip netâlcuit devine văzută”50.

Lumina firească este chip al Luminii dumnezeieşti. Aşadar, dacă obiectele care ne

înconjoară devin mai vizibile cu cât lumina este mai puternică, vederea aflându-şi deplinătatea

în lumina soarelui, tot astfel, în lumea duhovnicească, vederea cea desăvârşită este posibilă

doar în Lumina dumnezeiască. Această lumină se dăruieşte omului în măsuri diferite: credinţa

este o lumină mică, nădejdea este iar o lumină, dar încă nedesăvârşită, şi dragostea este tot

lumină, dar desăvârşită. Cu ajutorul Luminii dumnezeieşti, omul descoperă căile duhovniceşti

spre împlinirea scopului său, spre sfinţenie, spre intrarea în veşnicia lui Dumnezeu. „Fără

această lumină omul nu poate nici înţelege, nici contempla şi nici, cu atât mai puţin, a împlini

poruncile lui Hristos, căci petrece în întunerec. Lumina nezidită poartă în sine vecinica viaţă şi

puterea Dumnezeieştii iubiri; mai bine zis, ea însăşi este şi vecinica viaţă, şi Dumnezeiasca

iubire”51. Doar în această Lumină, credinciosul îl recunoaşte pe Dumnezeu ca Domnul,

Făcătorul şi Atotţiitorul.

Având în vedere faptul că Lumina dumnezeiască apare în momentul unei adânci

pocăinţe, ea împărtăşeşte omului nepătimirea după asemănarea lui Dumnezeu, împlinind astfel

ţelul ultim al nevoinţei creştine. În Lumina lui Dumnezeu, întreaga noastră fiinţă se

transformă, aflându-şi măreţia sa. Sufletul se curăţeşte de patimi, iar trupul, urâţit de păcat, îşi

49 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 109.50 Vom vedea pe Dumnezeu..., p. 224.51 Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. din lb. rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 189.

27

descoperă adevărata frumuseţe fiind luminat. În Lumina dumnezeiască, ascetul renaşte, se

reface. Mintea sa, care, mai înainte, era îndreptată spre cele pământeşti şi efemere, prin

lucrarea harului se înalţă spre tărâmul dumnezeiesc al celor nevăzute şi veşnice. Tot ceea ce

părea măreţ, important, precum bogăţia, slava pământească, ştiinţa, devine lipsit de

însemnătate, deoarece în Lumină am dobândit iubirea şi cunoaşterea lui Dumnezeu, care

îngraşă mintea omenească şi împlineşte întreaga fiinţă a omului. Prin prezenţa acestei Lumini,

care umple duhul omului de dragoste smerită, credinciosul nu dobândeşte numai o stare de

nepătimire, ci şi biruinţă asupra morţii şi asupra întunericului, întrucât el ştie că acum

sălăşluieşte înlăuntrul său Biruitorul morţii prin moartea şi învierea Sa. Aflându-se în această

stare, minunat începe omul a se ruga, slăvind şi lăudând pe Cel Ce i-a dat cunoaşterea de Sine:

„Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte”.

Prezenţa acestei Lumini oferă pace şi bucurie duhului omenesc care se află acum în

faţa Dumnezeului Atotputernic şi neînchipuit de blând. Această stare provoacă în sufletul

părintelui Sofronie uimirea în faţa delicateţii cu care Dumnezeu se descoperă omului,

vindecându-l în acelaşi timp de rănile patimilor şi ridicându-l din iadul deznădejdii: „O, cât de

gingaş se poartă El cu omul: inima zdrobită de deznădejde, El o tămăduieşte; sufletul frânt de

păcat îl însuflă cu nădejdea biruinţei”52.

De asemenea, Lumina cea dumnezeiască îl călăuzeşte pe om spre cunoaşterea de sine.

În această Lumină, el conştientizează întunericul lăuntric al sufletului său; iar din acest

moment, sufletul său nu mai cunoaşte odihnă până ce nu se eliberează de acest întuneric şi

devine tot Lumină, până ce sărăcia duhovnicească nu se preschimbă întru slavă dumnezeiască.

Astfel, nevoitorul care este învăluit de Lumină nu simte doar fericirea prezenţei ei, ci se şi

statorniceşte într-o stare de smerenie datorată adâncului păcatului ce se află în el, după cum ne

mărturiseşte Părintele Sofronie: „În chip curios, trăiam în acelaşi timp două stări: o liniştită

bucurie din petrecerea în Lumină, şi o pătrunzătoare conştientizare a nimicniciei mele, a

hidoşeniei mele”53. Cercetările omului de către Dumnezeu îl conduc pe om spre smerenie,

deoarece el înţelege care este chemarea sa şi cât de departe se află de împlinirea acesteia.

În cadrul expunerii teologiei sale privind apariţia şi lucrarea Luminii dumnezeieşti,

Arhimandritul Sofronie vorbeşte şi despre un întuneric al despuierii prin care nevoitorul se

eliberează prin diferite mijloace ascetice de orice concept lumesc, de orice cugetare şi de

52 Vom vedea pe Dumnezeu..., p. 238.53 Naşterea întru Împărăţia..., pp. 21-22.

28

înfăţişarea şi închipuirea lucrurilor văzute. În această stare, mintea încearcă un anume fel de

îndulcire şi de liniştire lăuntrică, şi poate chiar simţi o lumină ce reprezintă trăsătura firescă a

minţii zidite după chipul lui Dumnezeu. Părintele atrage atenţia asupra erorii de a lua această

lumină firească a minţii drept Lumină dumnezeiască: „Vai celui ce socoteşte această

înţelepciune ca fiind cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi această contemplare ca părtăşie la

Dumnezeiasca fiinţare. Vai, deoarece într-un astfel de caz întunerecul despuierii ce stă la

hotarul adevăratei dumnezeieşti vedenii se va preface într-un acoperământ de nepătruns al

Dumnezeirii şi într-un zid de neclintit, ce va despărţi de Dumnezeu mai mult decât întunerecul

răbufnirii patimilor josnice, decât întunerecul văditelor năvale drăceşti sau decât întunerecul

pierderii harului şi al părăsirii de către Dumnezeu. Vai, deoarece aceasta ar fi o rătăcire, o

înşelare, căci Dumnezeu în întunerecul despuierii încă nu se află. Dumnezeu se arată în lumină

şi ca lumină”54. Întunericul despuierii este hotarul ivirii Luminii nezidite. Pentru a delimita

între acest întuneric în care omul observă lumina naturală a minţii şi Lumina dumnezeiască,

nevoitorul are nevoie de un îndrumător duhovnicesc, pentru a nu cădea într-o încredere prea

mare în sine.

Dumnezeu nu se arată doar în întunericul despuierii, ci Se poate descoperi tuturor

oamenilor, în orice moment. Astfel, prin vederea lui Dumnezeu, omul este răpit din lumea

trupească, ceea ce duce la sustragerea sa de la imaginile create şi de la noţiunile raţionale.

Omul, căruia Dumnezeu a binevoit să i Se descopere, nu va mai considera lumina propriei

minţi ca fiind Lumina cea nezidită, ci va cunoaşte că acum s-a unit cu Dumnezeu, fără

contopire. „Pentru Arhimandritul Sofronie, omul se cufundă în Lumina dumnezeiască a

comuniunii cu Dumnezeu care îmbrăţişează totalitatea omului, fiinţa lui sensibilă, spirituală,

intelectuală şi corporală”55. Prin vederea Luminii dumnezeieşti, omul pierde simţirea

trupească, nu numai a celor materiale, ci şi a propriului său trup. În momentul în care

rugăciunea trece în planul vederii Luminii Dumnezeieşti, ascetul simte lărgirea limitelor sale

pământeşti, se împărtăşeşte de nemurirea lui Dumnezeu prin biruinţă asupra morţii, dar el doar

după repetate cercetări poate înţelege darul primit de la Dumnezeu, până atunci rămânând în

uimire şi nedumerire. Părintele Sofronie, vorbind despre Stareţul şi părintele său duhovnicesc

Siluan, ne arată că acesta preţuia acel fel de contemplare a Luminii Dumnezeieşti „în care

«lumea este desăvârşit uitată», adică cel în care, în vremea rugăciunii, duhul omului, aflat în

54 Cuviosul Siluan Athonitul, p. 197.55Ierom. Nicholas Saharov, Iubesc, deci exist..., p. 231.

29

afara chipurilor lumii, este ridicat în tărâmul luminii neţărmurite, căci o astfel de vedenie dă o

mai mare cunoaştere a tainelor «veacului ce va să fie». În starea unei asemenea vedenii

sufletul îşi trăieşte cât se poate de lucrător împărtăşirea cu Dumnezeiasca viaţă, şi cu adevărat

cearcă o astfel de venire a lui Dumnezeu pentru care limba nu poate grăi”56.

Într-adevăr, cea mai deplină împărtăşire de Dumnezeu, mai înainte da a gusta moartea,

se dă prin Lumina cea Nezidită care îşi are izvorul în Firea cea una a lui Dumnezeu. În această

Lumină ni se descoperă Dumnezeu Cel întreit în Persoane, Îl cunoaştem pe Tatăl, pe Fiul şi pe

Sfântul Duh. „Nu este lucrare neipostatică, ci Dumnezeu Personal, Ce se ipostaziază în

Ipostasurile Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, pe Care le şi revelează prin caracterul totdeauna

personal al arătării Lui. [...] În iconomia Sfintei Treimi, Lumina nezidită se arată întotdeauna

din Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt”57. Totodată, prin contemplarea Luminii dumnezeieşti,

omul este înştiinţat că acum este fiu al lui Dumnezeu, deoarece în această Lumină Îl cunoaşte

pe Cel Ce prin patima şi învierea Sa l-a înălţat la această vrednicie şi care poartă în Sine Însuşi

Lumina cea fără de început pe care a descoperit-o pe Tabor ucenicilor Săi. Părintele Sofronie

ne îndeamnă să urcăm şi noi împreună cu Mântuitorul pe Muntele Taborului unde să privim

Lumina cea dumnezeiască în care Îl cunoaştem pe Ziditorul nostru ca Dumnezeu Personal, ca

Treime de Persoane: „Şi aşa, iubiţilor, veniţi, şi întru puterea credinţei să ne suim în muntele

Domnului (Is. 2:3), şi stând nematerialnic în cetatea Dumnezeului celui viu, cu minţi înălţate

să vedem Dumnezeirea cea nematerialnică a Tatălui şi a Duhului strălucind în Fiul cel Unul-

născut. Să ne suim, se înţelege, nu cu îndrăzneală mândră, ci cu frică şi cutremur, ca

nevrednici acestei suiri şi vederi, dar în acelaşi timp cu nădejdea că şi nouă, păcătoşilor, pentru

nemărginita milă a Cerescului Tată, va străluci lumina cea pururea fiitoare a Dumnezeirii, a

cărei strălucire de nesuferit a aruncat la pământ, pe Thavor, pe aleşii Apostoli” 58. Toţi suntem

chemaţi a fi părtaşi Luminii celei Nezidite ce s-a arătat pe Muntele Taborului, căci aceasta nu

va înceta nicicând a se revărsa asupra celor ce urmează lui Hristos din toată inima.

Vederea Luminii Dumnezeieşti are un caracter ipostatic, deoarece în ea Îl recunoaştem

pe Dumnezeu Personal. Contemplarea Luminii presupune cel mai intim contact personal cu

Dumnezeu, şi nu o iluminare a simţurilor duhovniceşti de către o energie impersonală.

Părintele Sofronie susţine că „în această Lumină stă comuniunea noastră personală cu

56 Cuviosul Siluan Athonitul, p. 190.57 Ierom. Zaharia Zaharou, Hristos Calea vieţii noastre..., pp. 282-283.58 Naşterea întru Împărăţia..., p. 270.

30

Dumnezeu: faţă către Faţă, persoană cu Persoană. [...] Iubirea interpersonală apare ca un

laitmotiv al acestor experienţe. Arhimandritul Sofronie scrie: «Mă iubeşti tu pe Mine? Tu ştii

că Te iubesc»(In. 21, 15). Aici e tot sensul, toată înţelepciunea, Lumina necreată – totul”59.

Calea spre vederea Luminii dumnezeieşti trece prin omul lăuntric. De aceea,

credinciosul se îndreaptă cu toate gândurile şi toată puterea sa spre a păzi poruncile lui

Dumnezeu, şi mai ales pe acelea care îndeamnă la iubire. „Vederea Luminii necreate e legată

de rugăciunea ipostatică, în care persoana îmbrăţişează şi ia în sine pe toţi şi pe toate, chiar şi

pe vrăjmaşi. În mila faţă de cei care ne-au greşit iubirea omului se contopeşte cu energia

divină a Luminii. Această iubire ipostatică care îmbrăţişează toate e văzută drept Lumina

necreată care a strălucit peste Apostoli pe Muntele Tabor. Arhimandritul Sofronie îşi

aminteşte că sub înrâurirea Luminii dumnezeieşti rugăciunea pentru umanitatea aflată în

suferinţe îi cuprindea întreaga fiinţă”60.

Ceea ce-l împiedică pe credincios de a se împărtăşi de Lumina necreată este dorinţa

plină de îndrăzneală a minţii de a vedea pe Dumnezeu, de a-L limita la propria gândire, de a

încerca să-L stăpânească ca pe un obiect al cunoaşterii sale pătrunzând în tainele Fiinţei mai

presus de minte. În acest caz, el nu va fi cuprins de Lumina lui Dumnezeu, ci de întuneric şi de

negură, ce ascund pe Dumnezeu. Părintele Sofronie ne învaţă să ne înfrânăm de la această

îndrăzneală asemenea Serafimilor cei cu şase aripi, care înconjoară Scaunul Celui Preaînalt,

acoperindu-şi feţele cu două din aripile lor.

În concluzie, fiecare credincios este chemat să se împărtăşească de Lumina cea

necreată care purcede din Fiinţa Dumnezeiască. În această Lumină ce vine cu putere Îl

recunoaştem pe Domnul, Atoţiitorul, Făcătorul a tot ce este. Fiind energie dumnezeiască

necreată, ne dăruieşte harul vieţii celei fără de început, ne face asemenea lui Dumnezeu; şi

aceasta este nesfârşita dragoste a Tatălui asupra omului. „Lumina dăruită de Duhul Sfânt

umple sufletul, mintea şi trupul omului cu o cunoaştere existenţială a lui Dumnezeu şi îi

împărtăşeşte acestuia starea lui Hristos Însuşi. Se reface astfel chipul cel întâi zidit al omului şi

i se dăruieşte acestuia experienţa universalităţii”61.

Nu cu îndrăzneală mândră să căutăm harul Luminii divine, ci în rugăciunea smerită se

arată el, înălţându-ne dincolo de materie. În această Lumină se naşte în duhul omului pocăinţa

59 Ierom. Nicholas Saharov, Iubesc, deci exist..., p. 233.60 Ierom. Nicholas Saharov, Iubesc, deci exist..., pp. 233-234.61 Ierom. Zaharia Zaharou, Hristos Calea vieţii noastre..., pp. 290-291.

31

profundă, căci ea ne descoperă asemănarea pe care trebuie să o dobândim şi de care suntem

depărtaţi. Totodată, ea insuflă rugăciunea pentru toţi oamenii, deoarece în momentul ivirii ei

conştientizăm nemăsurata dragoste a lui Dumnezeu ce se revarsă asupra noastră şi dorim ca şi

ceilalţi să se împărtăşească de acest har al Duhului Sfânt. Întrebându-se cum poate moşteni

viaţa veşnică aflându-se în întunericul păcatului, Părintele Sofronie primeşte răspunsul: „Cere,

roagă-te! Asemenea Sfântului Grigorie Palama, care ani de zile striga: Doamne, luminează-mi

întunerecul! – şi a fost auzit... Roagă-te cu cuvintele cântării bisericeşti: Lumineze şi mie,

păcătosului, Dătătorule de Lumină, lumina Ta cea pururea fiitoare (Condacul Schimbării la

Faţă), şi întăreşte-te în credinţă, amintindu-ţi că Biserica nu se roagă pentru cele cu

neputinţă”62.

Lumina lui Dumnezeu îl cercetează pe cel credincios în multe feluri, neavând un

sfârşit. Ea se recunoaşte prin simţirea Dumnezeului Celui Viu în inima şi mintea noastră. În

momentul ivirii ei, întreaga noastră făptură simte prezenţa harului; în afara acestei simţiri,

lumina ce ni se arată este de la diavol. Prezenţa Luminii dumnezeieşti face ca niciun gând sau

cuvânt să mai poată fi rostit; tot ceea ce poate fi spus şi întărit este că Dumnezeu este Lumină

în care nu se află întuneric (cf. In. 1, 5) şi că se arată întotdeauna ca Lumină în Lumină.

2. Rugăciunea ca dar şi lucrare

2.1 Imaginaţia şi implicaţiile înşelării în rugăciune

Arhimandritul Sofronie defineşte rugăciunea ca o creaţie infinită, o lucrare ce se

află mai presus de orice artă sau ştiinţă, un act de înaltă înţelepciune. „Rugăciunea este în

esenţa ei, lucrarea lui Dumnezeu înlăuntrul nostru”63, ea fiind dăruită celui care se roagă şi

conducând la cunoaşterea vie a lui Dumnezeu. Astfel, izvorul de energie al rugăciunii

62 Naşterea întru Împărăţia...., pp. 282-283.63 Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, p. 244.

32

autentice transcende planul material al lumii acesteia, deoarece aceasta este „lumina şi puterea

care se pogoară asupra noastră din ceruri”64, prin care omul intră în comuniune intimă cu

Creatorul său. Rugăciunea este lucrarea Duhului Sfânt înlăuntrul celui care se roagă, după cum

afirmă şi Sfântul Apostol Pavel în epistola sa: «Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre, căci

noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite»

(Rom. 8, 26). De aceea, rugăciunea se aseamănă harului dumnezeiesc întrucât depăşeşte firea

cea pământească a omului şi-l înalţă pe acesta spre contemplarea veşniciei.

Rugăciunea îşi are sălaşul în adâncul fiinţei noastre şi de acolo se înalţă către un

Dumnezeu al smereniei şi al iubirii. „Prin rugăciune intrăm în viaţa dumnezeiască; şi

Dumnezeu rugându-se în noi e viaţa cea necreată care ne inundă”65.

Cuvântul „har” înseamnă „darul cel bun al lui Dumnezeu”, energie necreată a lui

Dumnezeu, prin care omul se împărtăşeşte de Viaţa dumnezeiască, intră în comuniune cu

Dumnezeu. „Harul, Dumnezeirea sfinţeşte omul, îl îndumnezeieşte, dându-i modul existenţei

divine”66. Experienţa harului se dobândeşte printr-o asceză îndelugată ce presupune şi o stare

de smerenie, luând treptat forma unei cunoaşteri duhovniceşti. În momentul în care omul îşi

însuşeşte darul harului, este atras spre viaţa lăuntrică, spre rugăciune, spre dorinţa de a se

elibera de patimile înrobitoare. Omul Îl recunoaşte pe Hristos ca Dumnezeu prin har şi tot,

prin har, el trăieşte în viaţa sa Un singur Dumnezeu Întreit în Persoane. Prin urmare, prin har

omului i se dă o cunoaştere dogmatică.

În timpul rugăciunii, creştinul se confruntă cu puteri mai presus de lume, cu puteri

de dimensiuni cosmice. În acel moment, el trebuie să sporească în împotrivirea sa faţă de

aceste puteri potrivnice, înmulţind harul cel de sus al rugăciunii şi atunci el va primi bucuria

nădejdii în biruinţa lui Hristos.

Părintele Sofronie observă atât din proprie experienţă, în urma ascezei îndelungate,

cât şi din convorbirile cu alţi nevoitori, că omului i se împotrivesc înşelăciuni diavoleşti,

menite să-l îndepărteze de la calea cea duhovnicească, de harul dumnezeiesc. În căutarea sa de

a afla criteriul prin care se deosebeşte harul de „mirajele adevărului”, Părintele Sofronie

adeseori discuta pe această temă cu Stareţul Siluan, sub îndrumarea căruia se afla. Acesta îi

răspundea cu dragoste: „Când Duhul Sfânt umple omul întreg cu dulceaţa iubirii Lui, atunci

64 Despre rugăciune, p. 7.65 Rugăciunea-experienţa Vieţii Veşnice, p. 88.66 Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul scrise de ucenicul său, arhimandritul Sofronie, ed. a II-a, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 2004, p. 201.

33

lumea e cu desăvârşire uitată şi sufletul într-o bucurie negrăită vede pe Dumnezeu. Dar când

sufletul îşi aduce aminte din nou de lume, atunci din dragoste pentru Dumnezeu şi din

compătimire pentru oameni, plânge şi se roagă pentru lumea întreagă. Predat lacrimilor şi

rugăciunii pentru lume pe care o trezeşte în el iubirea, sufletul plin de blândeţea Duhului Sfânt

poate să uite din nou lumea şi să se odihnească în Dumnezeu. Şi când aducerea-aminte de

lume se întoarce iarăşi în el, se roagă din nou vărsând lacrimi, cerând cu mare mâhnire

mântuirea tuturor oamenilor. Iată adevărata cale pe care o învaţă Duhul Sfânt. Duhul Sfânt

este iubire, pace şi blândeţe. Duhul Sfânt învaţă iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Duhul

înşelăciunii e un duh de mândrie; nu cruţă nici omul, nici celelalte făpturi, căci n-a făcut

nimic. E un tâlhar şi un fur; calea sa e plină de surpare. Duhul înşelăciunii nu poate aduce

adevărata blândeţe; nu aduce decât desfătarea plină de spaimă a deşertăciunii; nu este în el nici

smerenie, nici pace, nici iubire; duce la nepăsarea de gheaţă a mândriei. Duhul Sfânt revarsă

iubirea de Dumnezeu; sufletul doreşte pe Domnul şi-L caută zi şi noapte, plin de blândeţe şi de

lacrimi, în vreme ce potrivnicul suflă spaima sa răvăşitoare şi întunecată care omoară

sufletul”67. Prin urmare, în actul rugător, prin harul Duhului Sfânt, sufletul se umple de iubire

pentru Dumnezeu şi oameni, dar atunci când este cuprins de înşelăciunea diavolească, omul se

închide în egoism, iar iubirea, blândeţea, smerenia sunt înlocuite de mândria cea pierzătoare,

de întuneric.

Cuviosul Sofronie dezvăluie starea de nevoinţă, de luptă duhovnicească prin care

trece cel ce doreşte să dobândească rugăciunea adevărată. În lucrarea rugăciunii, simţim o

încântare a duhului nostru, o dorinţă fierbinte spre Dumnezeu urmată de o cădere din lumina

Lui. Omul conştientizează astfel limita sa, observând neputinţa minţii de a se înălţa spre

Dumnezeu. Se întâmplă ca în unele momente, această năzuinţă ascendentă spre divinitate să-l

ducă pe om aproape de prăpastia nebuniei şi cu durere în suflet să strige spre El: „Ne-ai dat

porunca de a iubi, dar nu se află în mine puterea de a iubi. Vino şi săvârşeşte în mine tot ceea

ce ai poruncit, căci poruncile Tale covârşesc puterile mele. Mintea mea e prea slabă ca să te

înţeleagă pe Tine. Duhul meu nu poate vedea tainele voii Tale. Zilele mele trec în nesfârşită

dezbinare. Sunt chinuit de teama de a Te pierde din pricina gândurilor rele din inima mea”68.

Părintele Sofronie recunoaşte că Dumnezeu nu răspunde întotdeauna imediat la cerinţa

noastră, ci lasă sufletul nostru, precum un fruct, să fie pârjolit de soare, să îndure vânturile şi

67 Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul..., pp. 108-109.68 Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, p. 84.

34

ploile, adică cere de la noi stăruinţă în rugăciune; iar atâta timp cât în faţa ispitelor sufletul nu

va lăsa din mână poala veşmântului Său, Dumnezeu Îşi va arăta întru noi puterea Sa nebiruită.

Astfel rugăciunea aduce harul lui Dumnezeu în noi, acea suflare dumnezeiască ce dă viaţă şi

prin care devenim suflete vii asemenea lui Adam în momentul creării lui. În acel moment,

mintea noastră devine conştientă şi se minunează de marea taină a existenţei şi trăim viaţa în

Hristos, fiind eliberaţi de puterea morţii.

Rugăciunea cere mai multă osteneală decât orice alt fel de activitate, însă ea conduce

spre o fericire veşnică. Suntem chemaţi spre un proces de despătimire trecând prin focul ce

mistuie patimile care distrug firea umană. Prin aceasta vom vedea Lumina dumnezeiască şi ne

vom face „fii ai învierii” (Lc. 20, 36). Calea ce duce spre Dumnezeu nu este lipsită de

suferinţa lepădării de cele ale lumii, dar tocmai prin această suferinţă ne naştem la noua viaţă

în Dumnezeu, iar trupurile noastre fireşti devin trupuri duhovniceşti. Însuşi Stareţul a cunoscut

lupta între atracţia faţă de artă, de pictură pe care o practicase atâta timp şi rugăciune. Treptat,

dar nu uşor, rugăciunea a biruit împotriva patimei lumeşti şi i-a adus bucuria pascală. Pentru a

ajunge la o astfel de stare, Părintele Sofronie subliniază starea de nevoinţă în rugăciune. Doar

cel ce se roagă îndelung şi cu multă râvnă poate trece uşor „de la o suferinţă aspră la o bucurie

adâncă; de la deznădejde la contemplare şi la o nădejde însufleţită; de la un plâns îndelung la o

pace dulce şi multe altele”69. Stăruinţa în rugăciune sensibilizează sufletul, şi simte că poartă în

sine şi Împărăţia şi iadul, fiind un semn al apropierii sale de «starea bărbatului desăvârşit»

(Efes. 4, 13), de asemănarea cu Hristos.

Faptul că starea noastră spirituală se află într-o continuă schimbare face ca lucrarea

rugăciunii să fie destul de grea. În unele momente simţim cum rugăciunea se revarsă din noi

ca un râu, alteori inima ne pare a fi seacă, uscată. Rugăciunea nu presupune neapărat un

anumit vocabular elegant, ci ea trebuie să exprime condiţiile existenţei noastre în formele ei

simple. „A te ruga – adesea – înseamnă a-I grăi lui Dumnezeu despre starea noastră

dezastruoasă: slăbiciune, mâhnire, îndoială, frică, neputinţă, tristeţe, deznădejde”70. A te ruga

înseamnă a-I spune lui Dumnezeu cu multă sinceritate ceea ce este în inimă.

Omul primeşte dumnezeiescul har ce îi dă putere în lucrarea sa duhovnicească de a

se înălţa prin rugăciune către Dumnezeu. Însă pentru a păstra harul rugăciunii înlăuntrul său,

omul trebuie să fie într-o stare continuă de trezvie, de luptă împotriva patimilor. Stareţul

69 Despre rugăciune, p.91.70 Ibidem, p. 8.

35

mărturiseşte că a simţit cum a fost părăsit de rugăciune în momentul în care era stăpânit de o

patimă; lupta pentru a primi din nou harul dumnezeiesc a fost îndelungată şi cu multe suspine.

Harul s-a revărsat asupra sa în multe feluri: „din când în când, ca un râu puternic, altă dată ca

o cascadă, ca o cădere pe capul meu «a apei vii» (In. 4, 10)”71. Prin retragerea harului

mângâietor al lui Dumnezeu, omul conştientizează că starea sa dinainte de cercetarea

Domnului, care atunci i se părea satisfăcătoare, nu-i mai este suficientă; el se simte gol şi

mort, alungat din casa Tatălui. Importantă este în acest sens stăruinţa în rugăciune, cu multă

pocăinţă, care va prilejui reîntoarcerea lui Dumnezeu în inimă, dar de această dată într-un mod

diferit. Prin această alternanţă a stărilor, Dumnezeu ne învaţă să deosebim între darurile divine

şi cele naturale şi, de asemenea, să dorim să depăşim starea de autosuficienţă şi să tindem să

ne înălţăm cu duhul spre Dumnezeu, Care vine şi se sălăşluieşte înlăuntrul nostru.

Prin primirea harului în sufletul său, omul are certitudinea mântuirii, dar pentru a

se putea înfăţişa înaintea lui Dumnezeu cu toată fiinţa sa, prin rugăciune şi pocăinţă, trebuie să

treacă printr-un proces de curăţire a minţii de imaginaţie. În acest sens, nevoitorul pentru

Împărăţia lui Dumnezeu mai duce încă o luptă, cea împotriva propriei minţi care se lasă

condusă de imaginaţie.

Părintele Sofronie vorbeşte de patru feluri ale imaginaţiei. În primul rând, omul

se confruntă cu închipuirea ca lucrare a minţii, care este legată de patimile trupeşti. „El ştie că

fiece patimă îşi are chipul propriu, căci ea ţine de sfera lumii zidite, fiinţând neapărat într-o

formă sau alta, purtând un anume chip. Lucrarea poftei pătimaşe în om, în chip firesc

dobândeşte putere doar atunci când chipul patimii, primit înlăuntru, atrage către sine mintea.

Dacă mintea se abate de la chipul adus de patimă, acesta nu se poate dezvolta şi se stinge” 72.

Prin urmare, pentru a nu fi atins de imaginaţia cea înşelătoare, rugătorul trebuie să se

depărteze de gândul său şi să nu se predea lui, pentru a rămâne cu inima curată, aşa cum cer

poruncile Domnului.

Un al doilea fel de închipuire este reveria sau visarea cu ochii deschişi. În acest

caz, deşi omul se îndepărtează de realitatea lumii văzute, pătrunzând într-un tărâm al fanteziei,

totuşi el rămâne în limitele lumii zidite, deoarece nu poate pătrunde cu mintea, prin

imaginaţie, cele ce aparţin lumii nevăzute. Este posibil ca acest fel de imaginaţie, să nu vatăme

înlăuntrul sufletului, dar prin starea de visare „mintea nu-şi împlineşte menirea de a contempla

71 Ibidem, p. 79.72 Cuviosul Siluan Athonitul, p. 160.

36

şi de a se bucura în chip de negrăit de bunătăţile cele nevăzute şi nezidite ale lui Dumnezeu” 73.

Această formă de închipuire se leagă de metoda meditaţiei, prin care omul îşi creează în minte

imagini despre viaţa lui Iisus Hristos. El ajunge să creadă despre acestea că sunt dumnezeieşti,

lăsându-se purtat de aprinderile emoţionale spre un extaz patologic. „Într-un asemenea caz el

se bucură de «înfăptuirile» sale, se lasă atras de ele, le cultivă, le socoteşte duhovniceşti,

harice, ba chiar înalte, pe sine se vede ca sfânt şi văzător al dumnezeieştilor taine, dar drept

rezultat ajunge la halucinaţii, se îmbolnăveşte rău sufleteşte, şi în cel mai bun caz rămâne «în

înşelare», petrecându-şi viaţa într-o lume a fantasmelor”74.

Cel de-al treilea gen de imaginaţie are un caracter meditativ – intelectual şi se

bazează pe capacitatea omului de a cugeta şi de a crea. Acest fel de imaginaţie poate avea

utilitate în găsirea unor soluţii la problemele omeneşti şi în dezvoltarea tehnicii, dar nu-şi

găseşte rod în dobândirea rugăciunii curate. Ascetul însă trebuie să caută să lepede de la sine

imaginaţia intelectuală pentru a se dărui lui Dumnezeu cu toată fiinţa sa, incluzând cugetul şi

puterea sa; adică, cel ce caută o rugăciune curată se leapădă de cele ale sale şi îi dăruieşte lui

Dumnezeu gândul său cel dintâi.

Ultimul fel de imaginaţie este cea religioasă prin care omul încearcă prin raţiune

omenească să pătrundă taina Fiinţei dumnezeieşti. Unii consideră această închipuire

creativitate teologică, însă pentru Stareţ ea reprezintă o formă de înşelare, deoarece Dumnezeu

este în acest caz creat după chipul şi asemănarea omului, idee potrivnică râduielii privitoare la

fiinţarea reală. Prin îndepărtarea de acest fel de născocire filosofică şi îndreptarea prin

rugăciune către Dumnezeu, Acesta i se va descoperi ascetului într-un anume fel, însă

cunoaşterea lui Dumnezeu nu se va baza pe rodul imaginaţiei minţii fireşti, omeneşti, ci este

rodul harului primit de sus. Ultimele două forme ale imaginaţiei aparţin omului cult care vede

în cultură bogăţia sa duhovnicească, de care cu multă greutate se poate lepăda. „În această

privinţă am putut observa un fenomen vrednic de remarcat: adeseori se întâmplă să vedem

asceţi de o obârşie simplă şi lipsiţi de cultură ridicându-se la o stare de curăţie superioară celei

pe care o ating intelectualii”75.

Rugăciunea duhovnicească este străină de orice închipuire a omului; ea este

adevărata teologie. Omul se înalţă spre Dumnezeu nu prin puterea minţii, ci prin rugăciune,

73 Arhim. Zaharia Zaharou, Hristos - Calea vieţii noastre..., p. 242.74 Cuviosul Siluan Athonitul, p. 166.75 Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul..., p. 174.

37

lepădându-se de orice imaginaţie sau înţeles al lumii zidite, pentru ca astfel să se înfăţişeze

înaintea lui Dumnezeu.

Cel ce se înalţă spre Dumnezeu nu dispreţuieşte făptura zidită; el nu face altceva

decât a se conduce pe sine şi lumea spre scopul lor, acela de a se uni cu Dumnezeul Cel viu şi

adevărat. Omul iubitor de Dumnezeu nu caută să absolutizeze şi să îndumnezeiască zidirea, ci

prin contemplarea ei, desprinzându-se de lumea creată să ajungă la contemplarea lui

Dumnezeu. Trăind după voia lui Dumnezeu, cel credincios se eliberează de puterea

imaginaţiei care îl îndepărtează de Dumnezeu.

Permiţând ca imaginaţia cea vătămătoare a sufletului să lucreze înlăuntrul minţii şi

apoi a inimii, omul ajunge la îndumnezeire de sine, şi, după cum arată şi Cuviosul Sofronie,

raţiunea omenească învăluită de închipuirea demonică primeşte un caracter panteist. Omul ce

cade în ispita diavolească a autoîndumnezeirii poate fi liberat de patimile închipuirii prin

pocăinţa care îl uneşte cu Mântuitorul Hristos.

Raţionaliştii se pot înălţa mai presus de logica formală, însă aceasta nu înseamnă

că au pătruns lumea dumnezeiască, ci rămân în limita creatului; chiar dacă dobândesc o

gândire antinomică, ei nu au cunoscut adevărata credinţă şi nici adevărata contemplare a lui

Dumnezeu. „Mintea cugetătoare care nu s-a luminat de simţirea arzătoare a adâncului inimii,

nu este în stare de contemplarea cea vie şi negrăită a lui Dumnezeu, care sfinţeşte întregul om.

Hotarele cele mai de pe urmă la care poate ajunge ea sunt acelea ale unui anumit fel de

«contemplare de sine» luminoasă; omul îşi vede, adică, frumuseţea şi lumina firească a minţii,

care este zidită după chipul lui Dumnezeu. Adevărata experienţă creştină este împărtăşirea mai

presus de fire cu Dumnezeul personal atunci când voia sa zidită se face una cu voia nezidită a

lui Dumnezeu”76. Stareţul Sofronie, urmând gândirea duhovnicului său, Cuviosul Siluan

Athonitul, afirmă că putem deosebi între adevărata împărtăşire de harul divin şi una visătoare,

filosofică prin dragostea de vrăjmaşi şi rugăciunea pentru lume, pe care le dobândim de la

Dumnezeu.

Părintele considera că „singura cale spre a dobândi adevărul este credinţa şi

experienţa vie, calea adică a vieţii însăşi”77; experienţă care depăşeşte firea umană deoarece ea

se dobândeşte de sus, ca dar al lui Dumnezeu, în libertate. Viaţa creştină presupune o con-

lucrare între voia dumnezeiască şi voia omenească. Creându-ne după chipul Său, Dumnezeu a

76 Arhim. Zaharia Zaharou, Hristos - Calea vieţii noastre..., pp. 245-246.77 Cuviosul Siluan Athonitul, p. 171.

38

sădit în firea umană libertatea de voinţă, în virtutea căreia putem alege între două alternative

opuse: „fie să-L refuzăm pe Dumnezeu – ceea ce este însăşi esenţa păcatului – fie să ne facem

fii ai lui Dumnezeu. Pentru că suntem făcuţi după asemănarea cu Dumnezeu, dorim în chip

firesc desăvârşirea dumnezeiască care este în Tatăl nostru. Şi atunci când Îi urmăm, nu ne

supunem dictaturii unei puteri exterioare, ci ascultăm pur şi simplu imboldul nostru de a ne

asemăna desăvârşirii Lui. «Fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit

este!»(Mt. 5, 48)”78. Dumnezeu Se poate arăta omului în orice clipă a vieţii lui şi în orice loc,

însă El nu-l constrânge pe om, nu forţează libertatea cu care l-a înzestrat, ci El aşteaptă cu

smerenie răspunsul omului pentru a pătrunde înlăuntrul inimii lui: «Iată Eu stau la uşă şi bat;

de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el»(Apoc. 3, 20). Dacă voinţa

liberă a omului se întoarece prin iubire de sine asupra sa, el se îndepărteză de lucrarea harului

dumnezeiesc. Prin rugăciune, omul se deschide către Dumnezeu şi Acesta i Se descoperă după

putinţa sa.

Nevoitorul, prin credinţă şi rugăciune, descoperă relativitatea gândirii omeneşti şi

I se închină doar lui Dumnezeu şi nu judecăţii omeneşti care este deseori înşelătoare prin

diferitele închipuiri. El are conştiinţa că poruncile date de Mântuitorul Hristos sunt dreptar al

adevărului, putere dumnezeiască şi dătătoare de viaţă şi de aceea el supune fiecare faptă,

cuvânt, gând sau sentiment judecăţii dumnezeieşti, şi nu celei omeneşti.

Lucrarea imaginaţiei se amplifică prin mândrie, însă este oprită prin smerenie şi

mulţumire faţă de Dumnezeu. Judecata omenească încearcă să ajungă prin sine la limitele

fiinţei pentru a o defini; nereuşind aceasta declară că Dumnezeu nu există şi se proclamă pe

sine dumnezeu. „Este ultima limită a închipuirii minţii, şi în acelaşi timp ultimul străfund al

căderii şi al întunerecului”79. Prin pogorârea în adâcul smereniei, unde diavolii nicicând nu se

pot coborî, rugăciunea devine mai fierbinte, iar sufletul este luminat de har şi înălţat spre

vederi duhovniceşti. „Este înălţat la contemplarea Luminii nezidite şi devine părtaş al

dumnezeieştii existenţe, prin lucrarea Sfântului Duh. După această vedere, teologia se preface

în «istorisire» a «marii taine a dreptei credinţe» (1Tim. 3, 14). Vederea cu ochii a cestui Fapt

veşnic îl eliberează pe om de înşelătoarea contemplare izvorâtă din speculaţia intelectuală,

oricât ar părea de strălucitor acest fel de cugetare”80. Ascetul ştie că prin contemplare

78 Rugăciunea-experienţa Vieţii Veşnice, p. 88.79 Cuviosul Siluan Athonitul, p.174.80 Arhim. Zaharia Zaharou, Hristos - Calea vieţii noastre..., p. 247.

39

abstractă, filosofică se poate ajunge la o stare de tăcere a minţii, întrucât se realizează faptul că

Dumnezeu nu poate fi cuprins în concepte din lumea creată, însă această tăcere a minţii nu

este adevărata contemplare a lui Dumnezeu.

„Înălţarea spre rugăciunea curată începe cu lupta împotriva patimilor. Când

mintea se curăţeşte de patimi, ea devine mai puternică în lupta împotriva gândurilor şi mult

mai statornică în rugăciune şi meditaţie; în timp ce inima, eliberându-se de efectele întunecate

ale patimilor, începe să perceapă lucrurile spirituale cu mai multă claritate şi puritate” 81. Sfinţii

au dus continuu o luptă împotriva gândurilor, deoarece prin acestea lucrează în mod înşelător

vrăjmaşii. Deşi la început gândul pare a fi bun, acesta trebuie neapărat respins, deoarece ne

smulge de la rugăciune, şi ne îndepărtează mintea de la Dumnezeu. Chiar dacă primim în

timpul rugăciunii vederi luminoase, nu trebuie să le acordăm atenţie, ci să stăruim în

rugăciune, pentru că odată pierdută este greu de redobândit. Prin concentrarea minţii şi a

inimii în rugăciune, orice gând sau vedere străină de harul divin se va depărta de la noi, iar

sufletul se va înălţa tot mai mult spre contemplarea Luminii dumnezeieşti. În acest sens, este

foarte importantă smerenia, osândirea de sine, prin care gândurile nu vor mai pătrunde în

suflet şi acesta va sta cu mintea curată înaintea lui Dumnezeu. Sfântul Siluan numeşte această

stare de cufundare în smerenie „înţelepciune duhovnicească”.

Înşelăciunea diavolească, spre deosebire de harul divin, produce un dezechilibru

spiritual prin care omul nu numai că se depărtează de Dumnezeu, dar tinde să ajungă la o

conştiinţă a eului ca dumnezeu prin sine. Omul încearcă prin propria judecată să pătrundă

tainele dumnezeieşti, înălţându-se pe sine, dar Dumnezeu îl coboară pentru mândria sa. El se

învredniceşte de a primi în dar cunoaşterea lui Dumnezeu, atunci când îşi afundă sufletul în

adâncul pocăinţei şi se întoarce către Dumnezeu printr-o rugăciune eliberată de orice

închipuire omenească; această stare este adevărata teologie. „Contemplările dobândite

oarecum năsâlnic, cu mintea, nu sunt adevărate, ci «părelnice»; iar când acest «părelnic» se ia

drept adevăr, atunci în sufletul omului se făuresc împrejurări ce îngreuiază până şi putinţa

lucrării harului, adică a adevăratei contemplări”82.

Lucrarea sfântă a rugăciunii presupune o luptă permanentă împotriva vrăjmaşului

care se străduieşte să ispitească sufletul pentru ca acesta, căzând în înălţarea de sine, să se

81 Archimandrite Sophrony, The Monk of Mount Athos. Staretz Silouan 1866-1938, translated from the Russian bz Rosemary Edmonds, St. Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, New York 10707, p. 76 (trad. proprie).82 Cuviosul Siluan Athonitul, p. 178.

40

depărteze de Dumnezeu şi de adevărata contemplare a tainelor şi a Luminii dumnezeieşti.

Dumnezeu îngăduie ca omul să fie supus diferitelor încercări, pentru ca astfel prin stăruinţă în

efortul său duhovnicesc să conştientizeze importanţa darului primit şi, de asemenea, să rămână

în stare de smerenie pentru a nu se încrede în puterile sale fizice sau intelectuale.

Omul este chemat spre un război sfânt împotriva celui ce a fost odată înger de

lumină, pentru ca prin biruinţa omului să se arate slava lui Dumnezeu; căci prin puterea

harului care lucrează împreună cu voinţa omului este învins vrăjmaşul. Pentru ca harul să se

sălăşluiască înlăuntrul omului este necesar ca acesta să se lepede de cele ale sale şi să se

supună voinţei divine, împlinind poruncile Mântuitorului; trebuie ca noi să ne dăruim Lui cu

totul. Pierderea harului dumnezeiesc duce la o suferinţă îngrozitoare, întrucât omul nu-şi mai

găseşte liniştea în nimic din cele ale lumii, ci doreşte să se odihnească din nou întru

Dumnezeu. Atunci omul cu adâncă pocăinţă, socotindu-se departe de dragostea lui Dumnezeu,

se îndreaptă cu toată fiinţa sa spre Dumnezeu printr-o rugăciune adevărată care îl înalţă din

această lume spre o altă lume unde se aud graiuri neomeneşti ce nu pot fi definite în concepte

lumeşti.

Prin rugăciune adevărată, ascetul se atinge de viaţa veşnică, însă în momentul în

care aceasta se sfârşeşte, el este atras de simţul trupesc al lumii şi slăbeşte în el puterea

harului, simţindu-se depărtat de Dumnezeu, după cum spune şi Sfântul Apostol Pavel:

«Petrecând în trup suntem departe de Domnul...avem încredere şi voim mai bine să plecăm din

trup şi să petrecem la Domnul» (2Cor. 5, 6-8). De aceea se cere o continuă nevoinţă, pentru ca

sufletul să nu se mai aplece asupra celor trupeşti, ci să se înalţe spre cele duhovniceşti. Noi

suntem responsabili pentru lupta pe care trebuie să o ducem împotriva duhurilor vrăjmaşe

pentru a primi harul lui Dumnezeu ce ne transpune în rugăciunea de comuniune. Vina noastră

constă în faptele rele şi în aplecarea spre cele ale lumii. „Numai puterea rugăciunii depăşeşte

rezistenţa materiei şi eliberează mintea noastră din această lume strâmtă şi inertă spre vastele

spaţii deschise, strălucind de Lumină”83. Prin urmare, creştinul trebuie să rămână în lucrarea

rugăciunii pentru ca Dumnezeu să vină şi să se sălăşluiască înlăuntrul său şi să-i dea puterea

de a lupta pentru a-şi împlini menirea sa. Astfel, va veni acea vreme când sufletul îşi va găsi

odihna de toate necazurile şi încercările şi se va înălţa spre contemplarea Luminii

dumnezeieşti, iar acele perioade de luptă duhovnicească împotriva înşelăciunii demonice îşi

83 Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, p. 86.

41

vor arăta mulţimea roadelor care ne vor însoţi şi vor mărturisi despre noi în Împărăţia

cerurilor.

2.2 Rugăciunea – măsură a vederii duhovniceşti

Rugăciunea se naşte din aducerea-aminte de Dumnezeu, din iubirea pentru

Dumnezeu. Ea este rodul dintre înălţarea omului spre Dumnezeu prin împlinirea poruncilor

Sale şi pogorârea harului dumnezeiesc pentru a ridica zidirea Sa. Arhimandritul Sofronie,

urmând învăţătura Sfântului Grigorie Sinaitul, spune că „rugăciunea este Dumnezeu Însuşi

activ în noi”84. Astfel, în rugăciunea curată, omul devine părtaş unei întâlniri personale cu

Dumnezeu, unei convorbiri cu Cel Atotputernic faţă către Faţă.

Rugăciunea către Dumnezeu cere o anumită stare prin care creştinul este conştient

de starea sa de păcătoşenie şi de neputinţă de a se mântui prin propriile puteri. Ilustrativă în

acest sens este pilda Vameşului şi a Fariseului prin care Mântuitorul Hristos ne învaţă că

pocăinţa şi smerenia sunt cele care înalţă rugăciunea noastră către Dumnezeu. „Învăţătura

Sfinţilor nevoitori, părinţii Bisericii şi ai noştri, este pătrunsă de conştiinţa că de fiecare dată

când omul aduce rugăciune lui Dumnezeu, însă nu ca un păcătos, rugăciunea sa nu ajunge la

Scaunul lui Dumnezeu, căci Fiul lui Dumnezeu a venit să cheme nu pe cei care se socotesc

drepţi (cf. 1 Io. 1, 8), şi prin urmare se află în afara adevărului, ci pe cei ce se conştientizează a

fi păcătoşi (cf. Mt. 9, 13)”85. Astfel, Stareţul de la Essex accentuează importanţa pocăinţei în

calea noastră de a dobândi rugăciunea curată, care ne dă cunoaşterea Dumnezeului Celui

Adevărat. Însuşi Mântuitorul Hristos începe propovăduirea veştii celei bune prin îndemnul la

schimbare lăuntrică: «Pocăiţă-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor» (Mt. 4, 17).

Observăm astfel că Părintele Sofronie împleteşte în actul rugăciunii pocăinţa,

plânsul duhovnicesc şi smerenia.

Pocăinţa este primul pas în trăirea cea duhovnicească prin care omul experiază

frica de Dumnezeu, căinţa pentru păcate şi dorinţa de a nu-l mai mânia pe Dumnezeu prin

repetarea greşelilor noastre. În starea de pocăinţă ne descoperim pe noi înşine ca fii ai Tatălui

ceresc, Care primeşte cu multă bucurie întoarcerea noastră ca pe cea a fiului risipitor. În 84 Ibidem, p.65.85 Vom vedea pe Dumnezeu..., p. 53.

42

lucrarea rugăciunii, creştinul trebuie să se privească pe sine ca păcătos ce doreşte să se apropie

de Domnul Iisus Hristos cu îndrăzneală sfântă, idee ilustrată şi în rugăciunile înainte de

Împărtăşanie: „Din buze spurcate, din inimă pângărită, din limbă necurată, din suflet spurcat,

primeşte-mi rugăciunea, Hristoase al meu şi, neînlăturându-mi nici cuvintele, nici

obişnuinţele, nici neruşinarea, dă-mi mie a grăi cu îndrăzneală cele ce voiesc, Hristoase al

meu” (Rugăciunea a şaptea, a Sfântului Simeon Noul Teolog). În acelaşi sens, Părintele

Sofronie afirmă: „Conştientizază-te ca un păcătos ce vine spre Mântuitorul, ca o făptură de

nimic ce îndrăzneşte să se adreseze Făcătorului nespus de Mare, conştientizează-ţi sărăcia şi

josnicia, şi extrema nevrednicie de a vorbi cu Dumnezeu. Dacă o conştientizezi – este un mare

bine, rosteşte-ţi rugăciunile lui Dumnezeu şi simţămintele inimii în propriile-ţi cuvinte”86.

Starea de pocăinţă este văzută de Stareţ ca un act mai presus de cosmos, aducând

în sprijinul afirmaţiilor sale cuvinte din Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul: „Ia

aminte, cerule, şi voi grai; pământule, primeşte în urechi glasul celui ce se pocăieşte lui

Dumnezeu şi-L laudă pe Dânsul”. Rugăciunea de pocăinţă este singura cale spre mântuire.

Pentru a putea contempla realităţile dumnezeieşti, omul trebuie să ajungă la o stare

asemănătoare cu cele contemplate; iar aceasta se realizează numai printr-o înnoire spirituală

prin pocăinţa ce „purcede din conştiinţa unei fiinţe adânc cuvântătoare, libere, personale,

vecinice – conştiinţa propriei sale vinovăţii”87 şi a îndepărtării de Dumnezeu. Prin urmare,

finalul rugăciunii de pocăinţă constă în asemănarea noastră cu Mântuitorul Hristos.

În trăirea duhovnicească, omul, ducând o viaţă simplă, trebuie să fie atent la a nu

săvârşi niciun păcat. Aceasta se realizează prin plâns şi prin rugăciunea stăruitoare către

Dumnezeu de a ne păzi de păcat. Plânsul duhovnicesc este un semn că rugăciunea noastră s-a

înălţat pe prima treaptă către Dumnezeu şi, totodată, „spală omul de toate întinăciunile care îl

covârşiseră în viaţa zilnică, înnoieşte în el puterea năzuinţei către Pacea Dumnezeiască”88.

Creştinii se curăţesc pe ei înşişi prin plânsul pentru păcate, întrucât se judecă pe ei înşişi şi

astfel la judecată nu vor veni. Prin plâns, se biruiesc moartea şi uscăciunea inimii, iar pustiul

lăuntric devine ogor roditor, ce poate aduce rod însutit.

Arhimandritul Sofronie arată că firea omenească cea căzută nu se poate preschimba

fără lacrimile pocăinţei. Deşi, la început, aduce durere în sufletul creştinului, plânsul pentru

86 Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu, p. 341.87 Naşterea întru Împărăţia cea Neclătită, p. 249.88 Vom vedea pe Dumnezeu..., p. 73.

43

păcate devine în timp bucuria dragostei dumnezeieşti. „Noi în toată vremea călătorim pe calea

învinuirii de sine, şi dacă se află în noi loc, atunci Dumnezeu Însuşi Se pogoară în pivniţa

noastră, întunecată pivniţă, şi ne ridică la Sine. Şi când Se pogoară în pivniţa noastră, în chip

străin, prezenţa Sa preface totul întru fericita Împărăţie a Tatălui”89. Astfel, prin rugăciunea

însoţită de lacrimi de pocăinţă, primim prin har o viaţă nouă, de acum nestricăcioasă.

Prin plânsul duhovnicesc, omul pentru a ajunge la rugăciunea curată îşi îndreaptă

mintea sa către veşnicia dumnezeiască. „Pornire nestăvilită de a plânge înaintea nevăzutului,

dar iubitului Domn, care este reaprinsă de scârba de sine, însuflă acea rugăciune în care mintea

nu se mai întoarce către sine. Duhul omului este răpit în rugăciunea către Hristos, Care îl

curăţeşte de toate patimile şi îl vindecă de toată dorirea lucrurilor materiale”90. Rugăciunea şi

lacrimile de pocăinţă poartă duhul creştinului departe de simţirea trupului şi a lucrurilor

materiale care îl înconjoară spre tărâmul libertăţii cereşti. Prin urmare simţul veşniciei, trezeşte

în om dorinţa nepătimirii şi a sfinţirii sale: „Un astfel de plâns rupe cercul strâmt al fiinţării

pământeşti, îndrumând duhul omului către sferele cereşti, slobozit de silnicia patimilor

păcătoase; ne împărtăşeşte experienţa nepătimirii, sfinţirea întregii noastre alcătuiri”91. Teama

de a nu fi cuprins de pierzania cea veşnică preschimbă întregul om în rugăciune, prin care

dobândeşte curăţia duhovnicească.

Rugăciunea de pocăinţă se bazează pe credinţa în Iisus Hristos ca Dumnezeu

Mântuitor, credinţă care aduce asupra omului dragostea Duhului Sfânt. Trăind în această

credinţă, omul cunoaşte prin har dragostea dumnezeiască; dar printr-o faptă potrivnică se

slăbeşte simţirea harului şi atunci el îşi descoperă sărăcia duhovnicească şi se vede depărtat de

Dumnezeu. El este cuprins, în acel moment, nu de deznădejde, ci de simţământul sfinţeniei lui

Dumnezeu şi se întoarce spre El într-o adâncă rugăciune de pocăinţă prin care este reaşezat în

odihna dragostei dumnezeieşti. „Viziunea nesfârşitei sfinţenii a smeritului Dumnezeu-Hristos

duce conştiinţa şi simţul păcatului, ce trăieşte şi lucrează în noi, până la măsura în care întregul

om, din toată fiinţa lui, se strânge într-o totală încordare; şi dintr-o mare pornire către

Dumnezeu, şi într-o puternică scârbă faţă de răul pe care îl află în sine, se afundă în

89 Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. II, trad. din lb. rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2008, p. 84.90 Arhim. Zaharia (Zaharou), Lărgiţi şi voi inimile voastre! (2 Corinteni 6:13). Lărgirea inimii în teologia Sfântului Siluan Athonitul şi a Stareţului Sofronie de la Essex, trad. din lb. engl. de m-hia Mariam Viscol, m-hia Tecla şi m-hia Fevronia de la Essex, Ed. Reîntregirea, 2009, p. 159.91 Vom vedea pe Dumnezeu..., p. 73.

44

plânsoare”92. De asemenea, creştinul conştientizează că mândria este cea care i-a cauzat

stricăciunea sufletească ce l-a depărtat de harul dumnezeiesc şi de veşnicia lui Dumnezeu.

Întrucât această patimă vătămătoare a sufletului este greu sesizabilă, omul se întoarce cu

rugăciune osârdnică spre Dumnezeu pentru a-l curăţi de cele dinlăuntrul său care îl opresc de

la contemplarea Luminii dumnezeieşti: «De cele ascunse ale mele curăţeşte-mă. Şi de cele

străine fereşte pe robul Tău; de nu mă vor stăpâni, atunci fără prihană voi fi şi mă voi curăţi de

păcat mare. Şi vor bineplăcea cuvintele gurii mele şi cugetul inimii mele înaintea Ta pururea,

Doamne, ajutorul meu şi izbăvitorul meu» (Ps. 18, 13-15). Prin urmare, credinţa în

Dumnezeirea Domnului Hristos „îl poartă către smerenie, îl răstigneşte pe crucea nevăzută a

poruncilor lui Hristos şi-i insuflă plânsul şi rugăciunea de pocăinţă”93.

A doua cerinţă pentru rugăciunea de pocăinţă este recunoaşterea noastră ca

păcătoşi nevrednici. Trăind starea de pocăinţă pentru propriile păcate şi a propriei nevrednicii,

omul experiază drama căderii fiecărui urmaş al lui Adam. Părintele Sofronie arată că

rugăciunea de pocăinţă către Dumnezeu a Sfântului Andrei Criteanul, care aminteşte de

întregul cuprins al Vechiului şi al Noului Testament şi de promisiunea Judecăţii de la sfârşitul

veacurilor, trebuie însuşită înlăuntrul său de fiecare credincios: „Pilda aceasta, treptat, trebuie

să se repete în noi înşine, când într-un singur om trăieşte întreg Vechiul şi Noul Legământ

până la ultima aşteptare: aştept învierea morţilor. Şi precum Andrei Criteanul începe cu

facerea lumii: «Lui Adam, cel întâi zidit, am râvnit păcatul», de la primul om până la Judecata

de pe urmă, aşa şi noi purtăm lăuntric pomenirea acestora”94. Prin mărturisirea în rugăciunea

de pocăinţă a caracterului cosmic al căderii, omul se află în adevăr, singura stare în care el se

poate înfăţişa înaintea lui Dumnezeu. Astfel, el atrage la sine Duhul Adevărului prin Care

omul descoperă toate păcatele sale cele ascunse şi este curăţit de acestea. În acest moment,

omul se vede pe sine ca cel mai mare păcătos, vrednic de «întunericul cel mai din afară» (Mt.

8, 12). Astfel el trăieşte pe calea învăţăturii Sfântului Siluan: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu

deznădăjdui” şi îşi „concentreză o mare energie pentru rugăciunea de pocăinţă”95.

Acest gen de rugăciune în care omul îşi dă seama de fiecare mişcare a sufletului

este cunoscută în tradiţia patristică sub numele de trezvie. Părintele Sofronie descrie această

stare prin care omul este continuu treaz şi viu în trăirea sa duhovnicească ca o permanentă 92 Naşterea întru Împărăţia cea Neclătită, p. 247.93 Arhim. Zaharia Zaharou, Hristos - Calea vieţii noastre..., p. 321.94 Cuvântări duhovniceşti, vol. II, p. 261.95 Despre rugăciune, p. 150.

45

înfăţişare înaintea Judecăţii Fiului lui Dumnezeu: „Sufletul se află parcă în faţa Înfricoşatei

Judecăţi. Şi cu cât este mai zdrobitoare frica de osândire, cu atât rugăciunea de pocăinţă

devine mai puternică”96. Această rugăciune de pocăinţă se naşte dintr-o cunoaştere anterioară a

dragostei lui Dumnezeu, a cărei lumină dezvăluie starea noastră de păcătoşenie şi de sărăcie

lăuntrică. Duhul lui Dumnezeu este Cel Care îl învaţă pe om osândirea de sine, pentru că «de

ne-am fi judecat noi înşine, nu am fi judecaţi» (1 Cor. 11, 31).

Prin trezvie creştină, omul este eliberat de limitele temporale, căci el nu mai

priveşte nici spre trecut, nici spre viitor, ci are o singură grijă, aceea de a nu mai cădea din

dragostea lui Dumnezeu şi de a înceta de a mai fi nevrednic de El. În acest fel, legătura dintre

om şi Dumnezeu este restabilită, iar omul îi oferă Domnului Hristos şi dragostei Sale locul cel

dintâi în întreaga sa fiinţă.

În rugăciunea de pocăinţă, omul trebuie să se afle într-o stare de smerenie înaintea

lui Dumnezeu. Cu privire la aceasta, Stareţul Sofronie îndeamnă pe creştini la o adâncă

smerenie: „Cu cât ne smerim mai mult întru pocăinţă, cu atât mai repede rugăciunea noastră Îl

dobândeşte pe Dumnezeu”97. Prin urmare, pogorârea în adâncul smereniei este esenţială în

viaţa creştină, întrucât în afara ei nicio faptă bună nu ne aduce folos.

Mândria este acea patimă care ne smulge din dragostea atotîmbrăţişătoare a lui

Dumnezeu, pogorându-ne în iadul suferinţei şi al robiei. Doar printr-o pocăinţă plină de

smerenie omul se poate vindeca de această patimă atât de vătămătoare. Părintele Sofronie îi

îndeamnă pe creştini, asemenea Mântuitorului, de a fi săraci cu duhul atât timp cât vor trăi în

trup, deoarece liniştea unei mulţumiri de sine, a unei autosuficienţe duce la pierderea Duhului

Vieţii.

Temelia sporirii noastre duhovniceşti constă în recunoaşterea nimicniciei noastre.

„Această conştiinţă a nimicniciei este izvorul energiei rugătoare şi împreună formează acea

temelie trainică pe care se zideşte întreaga construcţie a mântuirii, chiar până la culmile ei,

după care urmează «plata noastră multă în ceruri» (Mt. 5, 3-16)”98. Prin smerenie, omul

primeşte har de la Dumnezeu, iar celor mândri Acesta le stă împotrivă, adică Dumnezeu nu Se

va uni cu cei mândri, ci îi va lăsa să se chinuie în mândra autoizolare cauzată de ruperea de

Dumnezeu şi de semeni.

96 Ibidem, p.48.97 Ibidem, p. 146.98 Ibidem, p. 47-48.

46

Această stare cerească de smerenie presupune o deschidere spre celălalt într-o

mişcare de dragoste. Prin smerenie, omul devine asemenea lui Dumnezeu Care Se coboară

asupra lui prin Lumina dumnezeiască şi îl umple de dorinţa de a fi asemenea Lui întru toate.

Părintele Sofronie, urmând învăţăturii părintelui său duhovnicesc, Cuviosul Siluan Athonitul,

numeşte două chipuri ale smereniei: ascetică şi dumnezeiască. Primul tip de smerenie se

dobândeşte prin ascultare, prin învinuire de sine, prin căinţă pentru greşelile personale şi prin

socotirea noastră ca urâciune înaintea lui Dumnezeu. Smerenia dumnezeiască se dă celui ce a

ajuns la cunoaşterea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt: „Când sufletul în Duhul Sfânt va vedea pe

Domnul, cât este El de blând şi de smerit, atunci însuşi se smereşte până în sfârşit. Iar aceasta

este o smerenie cu totul aparte, şi nimenea poate a o povesti, şi nu este cunoscută decât în

Duhul Sfânt”99. Omul trăieşte smerenia lui Hristos, chenoza Cuvântului Tatălui ceresc, prin

contemplarea lui Dumnezeu în Sine Însuşi, adică în Fiinţa Lui cea fără de început.

Prin smerenie, cel ce se roagă dobândeşte măreţia duhovnicească, iar prin mândrie,

omul va fi pogorât în întunericul cel mai adânc, după cum Însuşi Mântuitorul ne învaţă:

«Oricine se înalţă pe sine va fi smerit, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa» (Lc. 14, 11).

Aceeaşi idee este exprimată de Părintele Sofronie prin cuvintele: „Urcuşul nostru spre Cel

Preaînalt e prin smerenie, întrucât prin mândrie am căzut în întunericul iadului”100.

Părintele Sofronie vorbeşte în cadrul smereniei despre chenoza persoanei umane,

care este strâns legată de pocăinţă, deoarece omul se goleşte pe sine pentru a se putea întoarce

spre Dumnezeu eliberat de trecut, de legăturile pământeşti şi chiar şi de voinţa proprie şi

pentru a-şi transforma fiinţa astfel încât să se apropie de asemănarea cu Cel pe Care Îl va

contempla. Totodată, prin pocăinţă eforturile şi năzuinţele omului spre Dumnezeu se

transformă în chenoză, urmând astfel modelul Mântuitorului Hristos Care „în rugăciunea Lui

de pocăinţă pentru păcatele lumii din Gheţimani S-a golit de puterea Sa ca să-L implore pe

Tatăl”101. Pentru a ajunge la desăvârşire spirituală, omul trebuie să experieze pogorârea

chenotică la iad prin micşorarea de sine la nimic, după cum Sfântul Siluan, primind

descoperire dumnezeiască, ne învaţă: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Prin aceste

cuvinte, Dumnezeu ne învaţă calea spre smerenie prin care devenim asemenea lui Dumnezeu

şi biruitori asupra morţii. Arhimandritul Sofronie arată că cei care sunt sub călăuza Duhului

99 Cuviosul Siluan Athonitul, p. 333.100 Ierom. Nicholas Saharov, Iubesc, deci exist..., p. 134.101 Ibidem, p. 131.

47

Sfânt fără încetare se osândesc pe ei înşişi în drumul lor spre în jos, adică spre Domnul Iisus

Hristos, care prin deşertarea de Sine, a răsturnat piramida lumii acesteia şi S-a aşezat pe Sine

la bază ridicând greutatea păcatului lumii. Astfel, tot cel ce doreşte să se unească cu Hristos

trebuie să se coboare, pentru că El doreşte aceasta pentru noi astfel încât să ne putem împărtăşi

de slava şi de dragostea dumnezeiască. Mântuitorul Hristos ne învaţă prin pilda fiilor lui

Zevedeu, care cereau să stea pe tronuri împărăteşti alături de El, că nu putem ajunge la înălţare

fără a gusta mai întâi paharul pogorârii prin slujirea celuilalt; căci nici El «n-a venit să I se

slujească, ci ca să slujească El şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi» (Mt. 20, 28).

Prin pogorârea la iad, omul se descoperă pe sine ca fiind despărţit de Dumnezeu şi

de dragostea Sa. Atunci, el conştientizează păcatul, nedreptatea şi sărăcia duhovnicească ce se

ascund în sufletul său şi se aruncă cu fruntea la pământ într-o rugăciune de pocăinţă plină de

smerenie. Vieţuind astfel în smerenie şi în iubire, în suflet se va sălăşlui pacea dumnezeiască.

Urmarea învăţăturii Sfântului Siluan duce şi la curăţirea minţii, stare pe care se

întemeiază rugăciunea curată. Fără curăţirea minţii, rugăciunea noastră devine o simplă formă

exterioară, prin care nu putem ajunge la contemplarea tainelor dumnezeieşti, ci rămânem în

limitele lumeşti care suscită imaginaţia noastră. Arhimandritul Sofronie ne învaţă să avem

stăpânire asupra minţii noastre, pentru a nu rătăci pe alte căi ce pot întina viaţa noastră.

Creştinii nevoitori trebuie să convertească gândul păcătos spre un gând sfinţitor, care să-i ajute

să se îndrepte cu întreaga sa fiinţă spre Dumnezeu, iar cu mintea spre eshaton. „După ce

Domnul a înviat şi S-a înălţat la cer, mintea noastră trebuie să fie acolo unde este El, adică

dincolo de catapeteasma zilei a opta. De vom păstra în cugetul nostru neapărata trebuinţă de a

ţine în frâu mintea noastră, şi nevoinţa care ţine mintea noastră dincolo de catapeteasma zilei a

opta, atunci în loc de a ne spurca toată fiinţa cu patimi şi gânduri păcătoase, însuşi gândul o va

sfinţi”102. Mintea noastră trebuie să-i urmeze Domnului nostru Iisus Hristos pentru a se

împărtăşi de harul dumnezeiesc.

Arhimandritul Sofronie atribuie o însemnătate majoră ascultării în relaţie cu

mintea slobozită de patimi; omul ajunge la curăţia minţii prin predarea voii sale voii lui

Dumnezeu. Acest fapt poate fi observat în monahism, deoarece prin ascultare ascetul îşi

slobozeşte mintea de grijile lumeşti, putând astfel a fi dăruită deplin lui Dumnezeu şi curăţită

de orice patimă. Având o minte curată, neîntinată de roadele imaginaţiei, omul înţelege mult

102 Cuvântări duhovniceşti, vol II, p. 204.

48

mai bine învăţătura dogmatică despre Dumnezeu a Bisericii până la asumarea acesteia şi

trăirea ei în duh.

În rugăciunea curată omul „se dezbracă de orice cunoaştere exterioară şi de toate

imaginile care-l posedă, pentru ca unindu-se cu Cel care e obârşia a toate să poată primi de la

El viaţă”103. Prin urmare, curăţia ascetică a minţii constă într-o tăcere a ei, într-o eliberare de

lumesc şi predare în întâlnirea cu Dumnezeu în rugăciunea curată.

Într-una din scrisorile către David Balfour, Părintele Sofronie, îndrumat de către

Sfântul Siluan, accentuează importanţa rugăciunii cu mintea curată, întrucât aceasta este

lucrare a îngerilor, arătând astfel că rugăciunea transcende lumea trupească. De aceea, în

momentul în care tindem să atingem rugăciunea adevărată, curată, prin care mintea coboară în

inimă, iar apoi întreaga fiinţă se înalţă spre Dumnezeu, este necesar să privim înlăuntrul nostru

şi să ne apropiem de Dumezeu cu frică şi cu cutremur: „Această lucrare este una mare şi

înfricoşată, şi a te apropia de ea trebuie să o faci cu multă luare-aminte şi cu frica lui

Dumnezeu, căci Sfinţii Părinţi ne previn că o nevrednică apropiere de o astfel de rugăciune

mai presus de fire îşi atrage numai mânia lui Dumnezeu”104. Rugăciunea presupune o stare de

efort şi de încordare deoarece întreaga noastră fiinţă se jertfeşte în actul rugăciunii pentru a se

putea înălţa spre Dumnezeu. Rugăciunea curată înseamnă unirea minţii şi a inimii pentru a trăi

împreună cuvintele rugăciunii, fără ca atenţia să fie îndreptată spre cele străine de rugăciune.

Arhimandritul Sofronie, urmând calea învăţăturii Sfinţilor Părinţi, defineşte trei

feluri de rugăciune potrivite cu dezvoltarea sufletului omului. Astfel, întâia mişcare a minţii

este în afară fără ca inima să fie părtaşă, apoi ea se întoarce înlăuntrul său, iar a treia mişcare,

prin care mintea se aşează în inimă, este către Dumnezeu prin omul lăuntric. Pornind de aici,

cel dintâi chip al rugăciunii se caracterizează prin imaginaţie, deoarece mintea nu se poate

înălţa nemijlocit la contemplaţia pură, cel de-al doilea chip este stăpânit de cugetare, de

meditaţie, iar al treilea îl cufundă pe cel ce se roagă în contemplare. Primele două feluri de

rugăciune sunt folositoare acelora care se află la începutul drumului lor către Dumnezeu, însă

cu adevărat roditor şi drept este cel de-al treilea chip al rugăciunii, întrucât mintea se

sălăşluieşte în inimă, „unde, din adâncul fiinţei sale şi liber de orice imagine, rugătorul stă

înaintea lui Dumnezeu într-o rugăciune curată”105.

103 Ierom. Nicholas Saharov, Iubesc, deci exist..., p. 70.104 Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu, p. 193.105 Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul..., p. 146.

49

Cel ce rămâne în prima treaptă a rugăciunii îşi atrage asupră-şi tulburări

duhovniceşti pentru că rătăceşte într-o lume a fanteziei în care cele dumnezeieşti se înfăţişează

sub aspecte imaginare, şi însăşi viaţa lui se întrepătrunde cu elemente din această lume. Pe cea

de-a doua treaptă a rugăciunii, omul primeşte uneori harul şi ajunge la o stare duhovnicească

bună, însă este neputincios în a lupta cu patimile ce vin din afară. El ajunge la o stare de

mulţumire, de autosuficienţă şi se îndreaptă spre teologia academică, uitând să se

împotrivească acelor patimi greu de sesizat – slava deşartă şi mândria – şi astfel cade din

puterea harului divin. Această treaptă are ca principală trăsătură concentrarea atenţiei în minte

conducând spre o contemplare raţionalist-filosofică, prin care omul nu contemplă direct pe

Dumnezeu, ci asemenea primului mod de rugăciune, intră într-o lume imaginară, însă mult

mai elevată.

Starea duhovnicească firească a omului se împlineşte prin cel de-al treilea chip al

rugăciunii în care mintea se împreunează cu inima, adică stă cu rugăciune şi luare-aminte în

inimă. Pe această treaptă a rugăciunii, nevoitorul dobândeşte trezvia cea duhovnicească, prin

care cel ce se roagă devine atent la fiecare gând pătimaş care doreşte să pătrundă în inimă şi

să-l depărteze de starea de rugăciune. Aceasta este starea rugăciunii curate, prin care sunt

biruite orice gând sau lucrare ce vine din afară, fără a putea pătrunde în inimă. Apropiindu-se

de Dumnezeu din adâncul inimii, omul îşi arată adevărata măreţie, deşi el încă se află în stare

de umilinţă, de smerenie. Totodată, nevoitorul ajunge la adevărata contemplare a lui

Dumnezeu, deoarece el se pogoară cu mintea în locul unde se află Împărăţia cerurilor, adică în

inimă. „Adevărata contemplare şi cunoaştere a lui Dumnezeu este de nedespărţit de simţirea

adâncului inimii. Pentru aceasta, şi cuvântul Domnului adevereşte că «omul cel tainic al

inimii» este «de mare preţ înaintea lui Dumnezeu» (I Ptr. 3, 4)”106. Unindu-şi mintea cu inima,

omul se află următor al căii lui Dumnezeu, adică următor al lui Hristos Care Se numeşte pe

Sine „Calea” (In. 14, 6); prin urmare, rugătorul călătoreşte împreună cu Dumnezeu, Cel Care îl

face părtaş de lucrarea dumnezeirii Sale.

Observăm astfel că rugăciunea curată devine lucrare mai presus de fire prin care

omul se împărtăşeşte de harul divin şi se înalţă dincolo de lucrurile materiale spre cunoaşterea

lui Dumnezeu. Rugăciunea curată este acea stare în care mintea omenească stă înaintea Minţii

Celei Dintâi, uitând de tot ce este văzut, trecător. „Astfel, omul cade în afara categoriilor

106 Arhim. Zaharia Zaharou, Hristos - Calea vieţii noastre..., p. 234.

50

pământeşti: el nu este nici bătrân, nici tânăr; nici Ellin, nici Iudeu, nici Scit, nici Varvar; nici

împărat, nici rob; nici bogat, nici sărac; nici învăţat, nici neînvăţat. Ba mai mult: nici bărbat,

nici femeie. El este atunci o „făptură nouă” în Hristos Iisus (cf. 2 Cor. 5:17; Gal. 6:15; Gal.

3:26-28)”107.

Părintele Sofronie descoperă descrierea rugăciunii curate în cuvintele Sfântului

Apostol Pavel în Epistola a doua către Corinteni: «Cunosc un om în Hristos care... – fie în

trup, nu ştiu, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al

treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie

– că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să la grăiască»

(2 Cor. 12, 2-4). Se observă astfel că rugăciunea curată se caracterizează prin lipsa simţirii

trupului şi a celor materiale, răpirea spre cele cereşti şi starea ce nu poate fi cuprinsă în

cuvinte. În rugăciunea curăţită de tot ce este lăturalnic, nevoitorul se îndreaptă cu mult avânt şi

încordare spre Cel Atotputernic şi pierde astfel simţirea trupului şi a lucrurilor ce îl înconjoară.

Duhul omului este purtat de mâna dumnezeiască într-un alt tărâm al fiinţării şi se uneşte cu

Dumnezeu, însă cu multă grijă, căci omul nu conştientizează cele ce se întâmplă decât atunci

când se reîntoarce în simţirea obişnuită a lumii. În acel moment, omul moare faţă de ceea ce

este pământesc şi trecător şi cunoaşte că scopul său este acela de a fi lângă Dumnezeu, în

veşnicia Sa. Pierzându-şi interesul faţă de lucrurile pătimaşe, el trăieşte o nouă viaţă în Lumina

dumnezeiască ce i s-a descoperit, iar, depăşind senzaţiile trupeşti şi sufleteşti plăcute şi

îndreptându-se spre Adevărul Prim şi Ultim, va înţelege cuvintele Mântuitorului grăite

Apostolilor: „Pacea Mea v-o dau”. Pacea lui Hristos constă în cunoaşterea deplină a Tatălui

ceresc, a Veşnicului Adevăr, astfel încât toate grijile acestei vieţi trecătoare nu ne ating decât

la nivel periferic, în timp ce înlăuntrul nostru domneşte pacea dumnezeiască.

Rugăciunea este o stare prin care omul cu adevărat se uneşte cu Dumnezeu,

lăsând deoparte grijile materiale. Totuşi, cel ce se roagă continuă să ajute şi în planul material,

însă pentru el singurul ţel este acela de a petrece în Dumnezeu. Cei care nu au experienţa

rugăciunii curate nu cunosc măreţiile care i se deschid; omul de rugăciune cunoaşte atât

adâncul iadului, cât şi lumina cerească; trăind suferinţa propriei nimicnicii în rugăciune,

sufletul omului este atins de Lumina lumii de sus şi este înălţat pentru a-L vedea pe Cel

Veşnic. Rugăciunea este o luptă, la început, ce pare a depăşi puterile noastre, dar prin

107 Vom vedea pe Dumnezeu..., p. 128.

51

stăruinţă, sufletul cunoaşte pe Dumnezeu şi dobândeşte o adâncă pace. Astfel, va fi capabil să

cuprindă atât întristarea, cât şi bucuria, deznădejdea şi speranţa.

Cel care se roagă nu-şi găseşte împlinirea în cele materiale şi simte că rugăciunea

este starea normală pentru suflet. Atunci Duhul lui Dumnezeu Se pogoară asupra lui în chip

tainic umplând inima sa cu veşnicia. Pentru a fi cercetaţi de dragostea Duhului Sfânt, trebuie

să ne aflăm într-o stare de deschidere smerită faţă de El. Prin aceasta se arată că Dumnezeu nu

constrânge libertatea noastră, ci Se smereşte pe Sine şi ne înconjoară cu dragostea Sa.

„Dumnezeu Se smereşte înaintea noastră. Ne iubeşte cu o iubire afectuoasă, nu din înălţime,

nu cu condescendenţă. Şi atunci când ne deschidem inimile către El, suntem copleşiţi de

convingerea că El este într-adevăr Tatăl nostru”108. Prin urmare, omul nu Îl cunoaşte pe

Dumnezeu numai din Sfânta Scriptură, ci şi dintr-o comuniune vie cu El prin rugăciunea pe

care Sfântul Siluan Athonitul o descrie ca fiind dulceaţa inimii care umple chiar şi trupul.

Duhul Dumnezeiesc şi de viaţă Făcător este cel care împlineşte neputinţa noastră

de a ne îndrepta cu întreaga fiinţă spre Dumnezeu întărind credinţa noastră şi rugându-se

înlăuntrul inimii noastre, după cum afirmă şi Sfântul Apostol Pavel: «Şi pentru că sunteţi fii, a

trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte!». Astfel,

noi ne rugăm prin cuvintele Duhului Sfânt, Care totodată dă mărturie înlăuntrul nostru că

rugăciunea a fost primită de către Dumnezeu. Prin rugăciunile adresate Sfântului Duh cerem

Acestuia să se sălăşluiască înlăuntrul nostru de unde să ne înveţe ceea ce ni se cuvine a grăi şi

să sfinţească întreaga noastră fiinţă.

Duhule Sfinte, Atotputernice Dumnezeule,

Mângâietorule Milostive şi Apărătorule Atotputernic,

Dătătorule de Înţelepciune şi Lumină a Descoperirii,

Care prin pogorârea Ta ai adus marginile lumii

la singura cunoştinţă adevărată a lui Dumnezeu,

vino şi Te pogoară peste noi,

care plângem după Tine pururea,

luminându-ne şi sfinţindu-ne,

tămăduindu-ne şi mângâindu-ne

108 Rugăciunea-experienţa vieţii veşnice, p. 65.

52

cu mângâierea Ta!

Venirea Duhului Sfânt asupra noastră este un eveniment de o importanţă supremă

prin care omul cel căzut se întâlneşte cu Dumnezeu Cel viu şi Îl cunoaşte pe Acesta. Omul se

găseşte pe sine stând faţă în faţă cu Dumnezeu în rugăciune, ceea ce dovedeşte că Însuşi

Dumnezeu Se roagă înlăuntrul său. Astfel, patimile fiind biruite, duhul său contemplă

realităţile cele dumnezeieşti, până acum necunoscute. Această contemplaţie este dată de

sălăşluirea Duhului Sfânt înlăuntrul nostru, iar atunci duhul nostru cunoaşte că Dumnezeu

iubeşte, că este bun, frumos, veşnic; observă transcendenţa şi negrăirea Lui. Duhul Sfânt ne dă

cunoaşterea de Hristos, prin care ni se vădeşte că El este totul: „în El este plinătatea

Dumnezeirii şi plinătatea omului; El este Adevărul în amândouă aspectele sale: 1) El este datul

cel dintru început al Fiinţei; 2) El, şi după caracterul Său etic, este Adevărat. Adevărat, adică

Sfânt; Sfânt, adică Bun; Bun, adică «Lumina în Carea niciun întunerec este»”109.

Sfântul Siluan Athonitul, duhovnicul Stareţului Sofronie, a trăit o întâlnire personală

cu Iisus Hristos. „Când se ruga, el vorbea cu Dumnezeu faţă către Faţă. Simţirea Dumnezeului

Personal purifică rugăciunea de imaginaţii şi speculaţii abstracte, şi o face să pătrundă în

miezul unei comuniuni vii şi intime”110. Această comuniune cu Dumnezeu prin pogorârea

Duhului Sfânt în sufletul celui ce se roagă dezvăluie identitatea noastră ca chip al lui

Dumnezeu şi în acelaşi timp ne revelează un Dumnezeu Ipostatic într-o Lumină nezidită.

Lumina dumnezeiască străluceşte în mod tainic, făcându-ne conştienţi de

întinăciunea noastră sufletească şi de faptul că păcatul ne desparte de Dumnezeul iubirii Care

ni S-a arătat în Lumină. Această lucrare dumnezeiască are o mişcare dublă: cufundarea în

întuneric şi suferinţă şi înălţarea în sferele înalte ale dumnezeirii. Deşi prezenţa ei este blândă,

omul este capabil să o sesizeze, deoarece îl atrage spre o stare de contemplare, iar inima

zvâcneşte în rugăciune fără încetare. În această Lumină, sufletul omului Îl cunoaşte pe

Dumnezeul Iubirii şi Îl contemplă în mod viu. „Contemplarea ţine nu de declaraţii verbale, ci

de o experienţă vie. În rugăciunea curată Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt văzuţi în unitatea Lor

consubstanţială”111. Prin urmare, această experienţă a contemplării duhovniceşti ca urmare a

109 Vom vedea pe Dumnezeu..., pp. 381-382.110 Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul..., p. 119.111 Ierom. Nicholas Saharov, Iubesc, deci exist..., p. 103.

53

unei rugăciuni curate şi a unei deschideri umile spre Dumnezeu naşte o trăire lăuntrică a

dogmelor Bisericii.

Omul este cuprins în Lumina dumnezeiască, fără a mai fi capabil de un gând sau

de a-şi aminti ceva. Vederea acestei Lumini ce însoţeşte rugăciunea curată este văzută de

Sfântul Siluan ca adevărata teologie. Astfel, teolog devine cel căruia i se oferă o pregustare a

Împărăţiei viitoare, cel care Îl cunoaşte pe Dumnezeu prin energiile Sale necreate, şi nu cel

care are o experienţă academică. Teologia devine vorbire cu Dumnezeu în actul rugăciunii

curate, prin care omul trăieşte la nivelul simţurilor prezenţa lui Dumnezeu şi este înălţat la

contemplarea Luminii dumnezeieşti nezidite.

Sălăşluirea lui Dumnezeu în sufletul nostru şi contemplarea Luminii nezidite

creează o armonie între minte şi inimă, o împreună-glăsuire a acestora a Slavei cereşti.

Întreaga noastră fiinţă – inimă şi minte, trup şi duh – se face părtaşă dragostei, păcii şi luminii

dumnezeieşti pe care sufletul le simte ca purcezând de la Dumnezeu Cel Preaînalt. În Lumina

cea Adevărată trăim Dragostea şi Înţelepciunea dumnezeiască nu ca un gând, ci ca o stare

firească a duhului nostru, care ne umple de bucurie. Prin rugăciunea curată, ni se descoperă

Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos, ca Adevăr Viu, Personal care prin patima Sa pe

Cruce ridică o punte între cer şi pământ, iar prin întinderea braţelor adună toate popoarele la

El.

În momentul în care omul se află în faţa lui Dumnezeu, el continuă să se privească

pe sine ca cel mai mare păcătos, deoarece în lumina taborică devine conştient de faptul că

procesul de convertire a întregii sale fiinţe spre asemănarea cu Dumnezeu este departe de a fi

desăvârşit. El suferă din cauza micimei sale şi a fărădelegilor sale, dar în acelaşi timp trăieşte

bucuria nădejdii în dragostea lui Dumnezeu care S-a milostivit asupra păcătosului Său rob şi i-

a dăruit cunoştinţa acestei iubiri care îndelung-rabdă.

Uneori, rugăciunea curată se săvârşeşte fără cuvinte, într-o tăcere contemplativă.

În momentul răpirii sale pe tărâmuri dumnezeieşti, mintea nu mai poate gândi în concepte

lumeşti, iar duhul omului nu vede decât pe Dumnezeu. „Atunci el uită lumea, rugăciunea sa

încetează şi într-o uimire tăcută rămâne în Dumnezeu”112. Rugăciunea desăvârşită este uimirea

duhului omenesc în faţa Slavei Dumnezeieşti, ce nu poate fi exprimată cu ajutorul cuvintelor

pentru că Duhul lui Dumnezeu înclină mintea spre o stare de linişte profundă într-o altă lume.

112 Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul..., p. 51.

54

În acest sens, Părintele Sofronie, citându-l pe Sfântul Siluan, spune: „Domnul ni L-a dat pe

Duhul Sfânt, şi aşa am aflat cântarea Domnului şi uităm pământul pentru dulceaţa lui

Dumnezeu... Milostiv este Domnul! Şi mintea cade în tăcere”113.

În rugăciunea curată, omul trăieşte simţirea vie a lui Dumnezeu Personal,

mintea lui fiind curăţită de orice imaginaţie sau cugetare abstractă. El este înştiinţat prin Duhul

Sfânt că rugăciunea lui a fost ascultată de către Dumnezeu Care răspunde chemării sale

învăluindu-l în Lumina Sa cea nezidită şi primindu-l în veşnicia Sa. Acest dar al rugăciunii

primit de Sus îl îndreaptă pe om spre eshaton, depăşind timpul şi biruind moartea.

Rugăciunea cea adevărată îşi are sălaşul în adâncurile noastre cele mai intime,

ascunse de privirile cele din afară, de unde aduce multă roadă, după cum Domnul Iisus Hristos

a spus: «Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care

este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie» (Mt. 6, 6). Dorinţa de a ne

ruga vine din iubirea de Dumnezeu, întrucât sufletul tinde spre Cel pe Care Îl iubeşte:

„Sufletul ce iubeşte pe Domnul nu poate a nu se ruga, căci este tras către Dânsul de harul pe

care l-a cunoscut în rugăciune”114. Sufletul celui ce se roagă devine biserică a lui Dumnezeu şi

ajungând treptat la o stare de curăţie duhovnicească prin pocăinţă trăieşte în realitatea Duhului

Sfânt plină de lumină. În această stare, omul se află atât înaintea lui Dumnezeu, cât şi înaintea

sa dezvăluindu-se în întreaga sa fiinţă, adică el devine transparent, gol.

Rugăciunea de pocăinţă adâncă însoţită de smerita cugetare dă naştere rugăciunii

curate şi aduce înlăuntrul omului Duhul lui Dumnezeu care îl curăţă de patimi şi îl eliberează

de legăturile spaţio-temporale. Mintea omului duhovnicesc este capabilă de a străbate întreaga

lume, precum şi veacurile. Rugăciunea aceasta este dar dumnezeiesc dat nouă din dragostea

lui Dumnezeu, ca prin lucrarea ei să ne îndumnezeim. Ea nu ţine cont de pregătirea

intelectuală a omului, ci de deschiderea lui către Dumnezeu, ducând către cea mai înaltă formă

de cunoaştere, deoarece, nevoitorul, deşi nu are o pregătire academică, poate înţelege

învăţătura de credinţă a Bisericii prin trăire. Sfântul Siluan, un om cu o pregătire intelectuală

modestă, s-a învrednicit de adevărata contemplare a lui Dumnezeu prin rugăciunea smerită,

curată, fapt pentru care deseori afirma: „Dacă te rogi curat, eşti de-Dumnezeu-cuvântător”,

adică teolog sau: „Credincioşi sunt mulţi pe pământ, dar din aceia care să cunoască pe

Dumnezeu, foarte puţini”. Prin urmare, cunoaşterea lui Dumnezeu nu se dobândeşte prin

113 Rugăciunea-experienţa vieţii veşnice, p. 101.114 Cuviosul Siluan Athonitul, p. 317.

55

speculaţii gnostice, ci prin trăirea vie a experienţei împărtăşirii Dumnezeieştii Lumini.

Cunoaşterea lui Dumnezeu este împreună-fiinţare, adică o comuniune în existenţă cu

Dumnezeul Cel adevărat.

Părintele Sofronie afirmă că rugăciunea curată este singurul mijloc prin care omul

îşi atinge scopul său: de a fi aproape de Dumnezeu. În rugăciune, mintea omenească îşi află

expresia ei cea mai nobilă, căci nici starea mentală a omului de ştiinţă, nici cea a artistului sau

a filosofului şi nici cea a teologului academician nu poate fi comparată cu cea a celui ce se

roagă, care a ajuns în faţă în Faţă cu Mintea Cea Dintâi, cu Dumnezeul Cel viu. În rugăciunea

cea adevărată intrăm în comuniune cu Dumnezeu la nivelul cel mai intim, ne adâncim în

odihna dumnezeiască. „Când ne rugăm lui Dumnezeu şi rugăciunea noastră depăşeşte un

anume hotar, devenind o adevărată adâncire în Dumnezeu, atunci ne unim cu Dumnezeu în

însăşi viaţa noastră. Astfel rugăciunea noastră este singura cale pentru unirea cu Dumnezeu –

calea însăşi a vieţii”115. Prin urmare, viaţa noastră se desăvârşeşte prin unirea cu Dumnezeul

Cel Viu în rugăciunea cea adevărată.

Rugăciunea este un dar al lui Dumnezeu, ce nu depinde de eforturile noastre, ci

de puterea lui Dumnezeu care se apropie de sufletul celui credincios cu delicateţe şi blândeţe

şi îl înalţă în lumea Luminii veşnice. Această Lumină îi apare învăluindu-l cu iubirea

dumnezeiască, încât acesta devine incapabil de a mai simţi sau gândi ceva. Această stare

înseamnă teologia ca vedere a lui Dumnezeu. Doar prin taina iubirii, mintea celui creat se

poate înălţa spre Mintea cea necreată. În rugăciunea curată, purtată de iubirea dumnezeiască,

omul se află în faţa Ziditorului său şi Îl cunoaşte pe Acesta, uitând lumea şi chiar şi propriul

său trup, dăruindu-se cu totul iubirii.

2.3 Isihasmul

Isihasmul este lucrarea ascetică şi mijlocul prin care atât monahul, cât şi cel ce se

află în lume ajunge la sfinţenie. Esenţa isihiei, adică liniştirea minţii în inimă pentru a putea

contempla şi cunoaşte pe Cel Necuprins, nu trebuie înţeleasă ca retragere în pustie, ca

zăvorâre, ci ca rămânere necontenită în Dumnezeu. Retragerea în pustie, precum şi alte

115 Cuvântări duhovniceşti, vol. II, p. 47.

56

eforturi ascetice ca nebunia pentru Hristos, slujirea preoţească sau studiul teologic nu sunt

scopuri în sine, ci mijloace prin care nevoitorul dobândeşte rugăciunea curată a unirii minţii cu

inima pentru ca Duhul lui Dumnezeu să Se sălăşluiască înlăuntrul său.

Isihia presupune o lepădare de sine, o renunţare chiar şi la dreptul la succesul

efortului nostru ascetic. Prin asumarea nevoinţei isihaste, care îl ajută pe credincios să

păzească poruncile lui Hristos, se dobândeşte harul lui Dumnezeu, deoarece o astfel de stare

înseamnă umilinţă, smerenie. Omul înrobit de trufie nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu cu

adevărat, deoarece mintea, chiar dacă pătrunde în inimă, „se va vedea acolo numai pe sine,

propria-i zidită frumuseţe – măreaţă, căci zidită după chipul lui Dumnezeu; dar pe Dumnezeul

adevărat nu-L va afla”116.

Temeiul liniştirii minţii în inimă constă în împlinirea primei porunci dată de

Mântuitorul Hristos: „Să iubeşti pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul şi din tot

sufletul tău”. Sfântul Siluan mărturisea în acest sens: „Cine cunoaşte iubirea lui Dumnezeu,

acela va spune: «N-am păzit poruncile. Deşi mă rog ziua şi noaptea şi mă silesc să săvârşesc

toată virtutea, n-am împlinit porunca iubirii lui Dumnezeu. Doar în rare minute mă ridic la

această poruncă a lui Dumnezeu, deşi sufletul meu vrea să rămână tot timpul întru ea». Când

în minte pătrund gânduri străine, atunci mintea se gândeşte şi la Dumnezeu şi la lucruri, iar

aceasta înseamnă că nu este împlinită porunca de a iubi pe Dumnezeu din tot cugetul şi din

toată inima (Mt. 22, 37). Dar când mintea e toată în Dumnezeu şi nu în alte gânduri, atunci e

împlinită această cea dintâi poruncă”117. Prin urmare, în experienţa isihastă, mintea se situează

dincolo de orice concept sau închipuire şi se adânceşte în Dumnezeu prin rugăciunea curată

pentru a se învrednici de adevărata vedere a lui Dumnezeu, dăruindu-se pe sine iubirii

Acestuia.

În momentul în care nevoitorul îşi încuie simţirile în liniştire, atunci va conştientiza

firea sufletului său şi comorile ce se ascund într-însul. Liniştirea minţii în inimă prin rugăciune

alungă gândurile străine de starea cea înaltă, duhovnicească, şi nu permite ca acestea să

pătrundă în inimă, deoarece ele nu sunt fireşti sufletului, ci sunt energia viclenelor patimi ce

vin din afară asupra sufletului. Isihia este lepădare de nevoile firii, în măsura puterilor proprii,

şi respingere a tuturor gândurilor, fie că sunt legate de existenţa sa pământească, fie că sunt

diavoleşti. Căzând pradă gândurilor, nevoitorul pierde libertatea dumnezeiască şi se

116 Cuviosul Siluan Athonitul, p. 148.117 Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, p. 221.

57

îndepărtează de viaţa cea duhovnicească, devenind rob al patimilor. De aceea el este dator să

poarte o luptă continuă împotriva patimilor printr-o rugăciune în care se împleteşte smerenia şi

pocăinţa şi în care mintea se uneşte cu inima, depărtând de la sine năvala gândurilor şi puterea

lor ademenitoare. „Mintea ce se afundă în inima adâncă, în însuşi actul acestei afundări prin

rugăciune se despoaie de tot chipul, nu numai văzut, ci şi gândit, şi în starea acestei curăţii se

învredniceşte a sta înaintea lui Dumnezeu; iar ceea ce purcede din acest adânc dincolo de

chipuri, chiar dacă mai târziu se şi toarnă sub formă de gând sau îmbracă vreun oarecare chip,

nu mai este patimă, ci adevărata viaţă în Dumnezeu”118. În această stare în care mintea se află

cu liniştire în inimă, sufletul îşi află adevărata fire cea asemenea cu Dumnezeu şi devine

nepătimaş. Nevoitorul se convinge de faptul că nu are viaţă în sine, ci viaţa sa este doar în

Dumnezeu, iar în afara Lui este moarte. Lumina dumnezeiască de care se învredniceşte a fi

cercetat îi adevereşte viaţa cea veşnică, adică pe Dumnezeu şi libertatea deplină în afara fricii

şi a morţii pe care el acum le trăieşte. Omul devine părtaş al veşniciei dumnezeieşti prin

bunăvoirea lui Dumnezeu, se face nemuritor, dar nu numai în sensul unei vieţi fără de sfârşit,

ci şi fără de început, deoarece tărâmul în care este purtat nu are nici început, nici sfârşit.

Adânca pătrundere a minţii în inimă se datorează harului lui Dumnezeu care

conlucrează cu ascetul. Acesta Îl caută pe Dumnezeu, chemând neîncetat în rugăciune numele

Domnului Iisus Hristos. „Vrednica chemare a acestui Nume produce prezenţa Dumnezeului

Celui Veşnic, Care umple întreaga noastră fiinţă, duce mintea noastră în alte sfere, ne

comunică o energie deosebită a noii vieţi. Lumina Dumnezeiască, despre care nu este uşor să

vorbeşti, vine prin acest Nume”119.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!

Temelia rugăciunii numelui lui Iisus Hristos stă în cuvintele Sale, pe care le-a rostit

cu puţină vreme înainte de jertfa Sa pe Golgota: «Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu,

cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină...Amin, amin zic vouă: Orice veţi cere de

la Tatăl în numele Meu, El vă va da» (In. 16, 24, 23). Cuvintele Domnului sunt atât

făgăduinţă, cât şi poruncă. Cel care cheamă numele Domnului Iisus Hristos este împlinitor al

poruncii, iar cel care Îl cheamă neîncetat, se află pe calea poruncilor, adică pe Calea

118 Cuviosul Siluan Athonitul, p. 157.119 Despre rugăciune, p. 123.

58

Domnului, Cel Ce S-a numit pe Sine Cale, ce călăuzeşte spre sfinţire şi contemplarea lui

Dumnezeu.

Rugăciunea prin care sunt chemate numele dumnezeieşti se sprijină pe Revelaţia

divină, iar nu pe gândirea omenească. Dumnezeu S-a descoperit proorocilor sub diferite nume,

după ce aceştia au purtat o luptă duhovnicească dincolo de puterile omeneşti şi după ce duhul

lor s-a întors deplin către Dumnezeu. Fiind chip al Absolutului, omul este stăpânit de dorinţa

de a-L cunoaşte pe Cel Necuprins şi nu-şi găseşte împlinirea în vreo stare de mijloc. Cu toate

că Fiinţa lui Dumnezeu este mai presus de orice numire, totuşi prin intermediul numelor omul

simte prezenţa lui Dumnezeu. Astfel, fiecare nume dat lui Dumnezeu presupunea pentru

proorocii Vechiului Testament o lucrare îndoită: simţirea prezenţei lui Dumnezeu şi

cunoaşterea celor despre El. În Vechiul Testament Dumnezeu Se descoperă ca Personal, Viu şi

Ziditor, deasupra minţii omeneşti rămânând un văl ce împiedica o cunoaştere deplină a lui

Dumnezeu. Acest văl a fost ridicat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu Care ne-a adus o

cunoaştere desăvârşită a lui Dumnezeu şi a Lui Însuşi, după cum ne spune Sfântul Apostol

Pavel: «Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în

acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului» (I Cor. 3, 18). Însuşi Mântuitorul ne

arată deplinătatea cunoaşterii care vine prin El: «Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl»

(In. 14, 9). „Astfel noul nume care devenea călăuză spre a se dărui lumii lumina desăvârşită a

cunoaşterii lui Dumnezeu, întru care «nu este niciun întuneric» (I In. 1, 5), este numele

Domnului Iisus. El vădeşte ţelul şi sensul dumnezeieştii înomeniri; dar şi putinţa

îndumnezeirii făpturilor cuvântătoare. Înainte de Hristos, cunoaşterea Dumnezeirii se dădea

omului prin mijlocirea numelor ce vădeau mai cu seamă trăsăturile şi însuşirile lui Dumnezeu.

Însă prin întruparea Cuvântului Tatălui, unirea lui Dumnezeu cu omul s-a săvârşit într-o astfel

de plinătate încât cunoaşterea lui Dumnezeu să nu mai aibă nevoie de vreo întregire, ci numai

de lupta vieţuirii pentru dobândirea ei”120.

Numele lui Iisus Hristos este o realitate duhovnicească, este legat ontologic cu

El. Părintele Sofronie mărturiseşte că acest nume dumnezeiesc prezent în rugăciunea

neîncetată este punte între cel ce se roagă şi Mântuitorul, este canal prin care se pogoară

asupra lui puterea Duhului Sfânt. Prin numele lui Hristos, credinciosul se uneşte cu Dumnezeu

şi se sfinţeşte, iar lumea cea cerească devine palpabilă, imanentă. El izvorăşte din Fiinţa

120 Arhim. Zaharia Zaharou, Hristos - Calea vieţii noastre..., p. 223.

59

Dumnezeiască şi este dumnezeiesc prin sine însuşi. Este un dar dumnezeiesc făcut nouă,

pentru ca prin invocarea acestui nume, rugăciunea noastră să devină triumfătoare în faţa

păcatului şi a morţii. De aceea, rostirea numelui lui Hristos se face cu frică şi cu cutremur, cu

credinţă în Dumnezeirea Sa, astfel încât să nu ne facem vinovaţi de luarea în deşert a numelui

lui Dumnezeu.

Întregul cult al Bisericii se bazează pe chemarea numelor divine, mai ales pe

invocarea numelui Sfintei Treimi: al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Ele nu sunt

considerate a fi invocări magice, ci „când ele sunt rostite ca o adevărată mărturisire de credinţă

şi într-o stare de frică de Dumnezeu, de evlavie şi de iubire, atunci Îl avem cu siguranţă pe

Dumnezeu în noi împreună cu numele Sale. [...] Dispreţul faţă de caracterul ontologic al

Numelor Divine, împreună cu absenţa experienţei lor în rugăciune şi în slujbele dumnezeieşti,

a golit viaţa multora. Pentru ei, rugăciunea şi chiar Sfintele Taine şi-au pierdut realitatea

veşnică”121.

Numele lui Dumnezeu Hristos, cel ce izvorăşte Sens şi Lumină, atrage duhul

omului, iar acesta se leapădă de ceea ce aparţine lumii pământeşti, pentru că el ştie că numai

prin Acesta vine mântuirea, după cum ne spune şi Sfântul Apostol Petru: «Şi întru nimeni altul

nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne

mântuim noi» (FA. 4, 12). În numele lui Iisus Hristos descoperim noi taine ale căilor spre

Dumnezeu şi devenim purtători ai realităţii dumnezeieşti ce se află în acest Nume. Astfel,

printr-o cunoaştere vie a lui Dumnezeu, ne împărtăşim cu veşnicia: «Şi aceasta este viaţa

veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-

ai trimis» (In. 17, 3). Prin Cuvântul Cel veşnic al Tatălui, Dumnezeu ne îmbracă în Lumina

Cerească şi intră în comuniune cu noi, cuprinzându-ne în iubirea Sa cea veşnică. Prin Numele

lui Iisus, omul devine mădular al Trupului lui Hristos şi se preface în Biserică a Sa în care

sălăşluieşte harul Duhului Sfânt. „Chemând neîncetat acest Nume, credinciosul Îl poartă

înlăuntrul său pe Însuşi Dumnezeu, dar numai ca energie, întrucât substanţa Sa este mai presus

de chemare şi de împărtăşire”122. În rugăciunea neîncetată a Numelui lui Iisus Hristos ne

întâlnim deopotrivă cu dumnezeirea şi cu umanitatea ce se regăsesc în mod deplin în Persoana

Mântuitorului.

121 Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, pp. 146-147.122 Arhim. Zaharia (Zaharou), Lărgiţi şi voi inimile voastre!..., p. 180.

60

Arhimandritul Sofronie accentuează diferenţa între practica Rugăciunii lui Iisus

şi formele de meditaţie, arătând că în această rugăciune nu este nimic magic sau automat. Nu

trebuie confundată rugăciunea Numelui lui Iisus cu yoga, budismul sau meditaţia

transcedentală: „Deosebirea radicală a tuturor acestor devieri de la creştinism, constă în faptul

că la baza vieţii noastre se găseşte Revelaţia despre Dumnezeul Personal: Eu Sunt. Toate

celelalte drumuri, abat mintea omului de la relaţiile reciproce între Dumnezeu şi cei ce se

roagă Lui, în sfera Absolutului transpersonal şi abstract, în ascetica impersonală”123. Meditaţia,

deşi poate să ne confere o stare de liniştire, de ieşire din condiţiile timpului şi ale spaţiului prin

eliberarea minţii de imaginile lumeşti, nu oferă prezenţa conştientă a Dumnezeului Personal;

nu ne întâlnim cu Dumnezeu într-o rugăciune faţă către faţă. Învăţătura creştină vorbeşte nu

numai despre prezenţa Dumnezeului Personal şi Iubitor, ci şi de împărtăşirea celor mântuiţi de

eternitatea lui Dumnezeu; aceasta se dobândeşte numai prin biruinţa asupra patimilor. Astfel,

rugăciunea lui Iisus nu este doar o formulă rostită în mod automat, ci se află în strânsă legătură

cu starea de luptă împotriva patimilor ce ne stăpânesc, cu pocăinţa şi cu smerenia noastră.

Formele de meditaţie străine creştinismului conduc spre autoîndumnezeire şi spre o contopire

cu un Absolut impersonal, spre dizolvarea noastră în neant; se accentuează adâncirea în sine,

neglijând sau chiar excluzând iubirea.

Rugăciunea lui Iisus trebuie însoţită de străduinţa de a împlini poruncile

Domnului, deoarece astfel este cinstit cu adevărat Cel pe Care noi îl chemăm ca Mântuitor, iar

rugăciunea noastră nu devine zadarnică. Rugăciunea cea curată se naşte din credinţă şi

pocăinţă, ele fiind temeliile ei. Părintele Zaharia, urmând învăţătura Părintelui său

duhovnicesc, Sofronie, prezintă mijloacele necesare pentru ca nevoitorul să poată lucra

rugăciunea lui Iisus şi în acelaşi timp să fie sfinţit de Sus: „În lucrarea rugăciunii lui Iisus două

lucruri sunt de neapărată trebuinţă. Primul este strădania plină de credinţă a omului de a-şi

aţinti atenţia în inimă şi de a-şi pregăti cu smerenie duhul. Al doilea, cu mult mai însemnat,

este harul Sfântului Duh, fără de care nimic nu se poate izbuti, fără de care nici cuvânt, nici

faptă nu se săvârşesc”124. Rugăciunea lui Iisus cere de la noi, mai înainte de toate, dragoste faţă

de Cel pe Care Îl chemăm, o dragoste aşa cum ne-a poruncit, din tot sufletul şi din tot cugetul.

Rugăciunea lui Iisus aduce roade în sufletul nostru atunci când căutăm să unim

mintea cu inima, însă acest lucru nu poate fi săvârşit prin metode tehnice. Acestea ar ajuta

123 Despre rugăciune, p. 127.124 Arhim. Zaharia (Zaharou), Lărgiţi şi voi inimile voastre!..., pp. 180-181.

61

doar ca mintea să afle poarta de intrare în inimă, însă nu să se sălăşluiască în ea. Monahii au

repetat această rugăciune cu buzele, căutând să armonizeze viaţa lor cu împlinirea poruncilor

lui Hristos. Părintele Sofronie arată că aceştia nu căutau o metodă de a uni mintea cu inima,

cunoscând că aceasta se realizează cu ajutorul lui Dumnezeu, „atunci când monahul stăruie în

nevoinţa ascetică a ascultării şi înfrânării; când mintea, inima şi însuşi trupul «omului cel

vechi» sunt eliberate îndeajuns de stăpânirea asupra lor a păcatului; când trupul devine vrednic

de a fi «templul Duhului Sfânt» (cf. Rm. 6, 11-14)”125. Totuşi, pentru a-i ajuta pe cei începători

în lucrarea lor isihastă, s-a îngăduit recurgerea la anumite metode; de exemplu, cu capul

aplecat spre piept, monahul rosteşte rugăciunea în minte inspirând aerul cu cuvintele:

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, iar apoi expirând termină rugăciunea:

„miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Astfel, prin inspiraţie, atenţia minţii urmează mişcarea

aerului şi se opreşte la intrare în inimă. În timp, printr-o atenţie neîmprăştiată, mintea se aşează

lângă inimă şi chiar poate intra înlăuntru. Mintea aflată în inimă poate observa sentimentele ce

se nasc în ea şi imaginile care se apropie, putând astfel să se ferească de sălăşluirea patimii în

suflet. Arhimandritul Sofronie îndeamnă ca, pentru a obţine adevărata rugăciune, ascetul să se

înalţe dincolo de metodele tehnice, prin credinţă şi pocăinţă, deoarece există riscul să atribuie

prea multă importanţă metodei ca metodă. O altă metodă, mult mai bună, este concentrarea

atenţiei asupra Numelui Dumnezeiesc şi asupra cuvintelor, astfel încât prin zdrobirea

sufletului pentru mulţimea păcatelor, mintea să caute în mod firesc inima. Invocarea Numelui

lui Iisus nu trebuie separată de Ipostasul Său, pentru ca rugăciunea să nu devină doar un

exerciţiu tehnic.

În lumea contemporană, când grija de cele multe duce la risipirea minţii şi astfel

la neputinţa isihiei, rugăciunea lui Iisus cere un curaj supraomenesc, deorece trebuie să se

împotrivească tuturor energiilor cosmice care îl conduc spre dezbinare lăuntrică. Rezistând

într-o rugăciune neîmprăştiată, omul devine biruitor asupra tuturor nivelelor de existenţă

naturală. Pentru a dobândi comoara tăcerii, a liniştirii, omul trebuie să rămână în duhul

Bisericii şi al experienţei Părinţilor noştri prin primirea Duhului Sfânt şi prin rugăciune; el

trebuie să se dezveţe de lumea aceasta, să moară lumii acesteia pentru a via lumii cereşti. „În

zilele noastre de tulburare este foarte greu să te lepezi de lumea în care trăieşti, pentru că toată

cultura tăcerii, a isihiei, în care încercăm să auzim cuvântul lui Dumnezeu în taina sufletelor

125 Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, p. 151.

62

noastre, este cuvânt fără cuvinte, fără glas; Duhul glăsuieşte fără glas în inima omului. Nu mai

putem auzi însă din cauza zăpăcelii vieţii noastre, căci totul trebuie să se facă în grabă, toate

trebuie să se termine înainte ca să înceapă ş.a.m.d. Şi totuşi, Părintele Sofronie spune că nu

există condiţii şi nu pot exista condiţii în care cuvântul lui Dumnezeu să nu fie valabil şi în

stare să mântuiască”126. Datoria omului este aceea de a-şi rândui viaţa astfel încât să dedice mai

mult timp convorbirii cu Dumnezeu în rugăciune, chemând neîncetat numele Fiului lui

Dumnezeu. Aceasta este posibil numai prin dreapta credinţă, având în vedere faptul că nu

mijloacele tehnice ne conduc spre scopul nostru final – îndumnezeirea – ci starea de pocăinţă,

având nădejdea iertării şi a împăcării în numele Domnului Iisus Hristos. Lucrarea rugăciunii

lui Iisus aduce roade însutite atunci când omul se leapădă de lume într-o pocăinţă sinceră,

după cum cere în rugăciune: „miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Ea nu este lucrarea doar a

monahului, ci a tuturor oamenilor simpli şi cucernici care tind spre desăvârşirea

duhovnicească. Deşi presupune o nevoinţă dureroasă, ea se poate împlini prin harul lui

Dumnezeu, întrucât «la Dumnezeu toate sunt cu putinţă» (Mt. 19, 26).

Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă

pe mine, păcătosul” exprimă atât mărturisirea de credinţă, cât şi starea de păcătoşenie în care

ne aflăm. Prima parte a rugăciunii, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu” cuprinde

credinţa în dumnezeirea lui Iisus Hristos, dar şi în întreaga Sfântă Treime, iar în a doua parte,

ascetul îsi recunoaşte starea de păcătoşenie şi dorinţa de mântuire care vine de la Domnul

Hristos. Rugăciunea lui Iisus înseamnă smerenie şi trezvie, care se dobândesc prin rugăciunea

cu lacrimi de pocăinţă.

Părintele Sofronie a stabilit o anumită succesiune în ceea ce priveşte dezvoltarea

lucrării rugăciunii lui Iisus. Prima etapă este rugăciunea buzelor, prin care nevoitorul se roagă

cu buzele, concentrându-şi atenţia asupra Numelui lui Iisus şi a celorlalte cuvinte. Apoi,

rugăciunea nu mai este rostită cu buzele, ci în minte. A treia etapă o constituie rugăciunea

minţii şi a inimii, în timpul căreia mintea este unită cu inima, de unde se rosteşte rugăciunea.

In timpul următoarei etape – rugăciunea mişcătoare de sine – fără niciun efort deosebit,

rugăciunea se rosteşte înlăuntrul inimii atrăgând toată atenţia minţii. Ultima etapă este

rugăciunea de binecuvântare, „când rugăciunea lucrează ca o flacără gingaşă înlăuntrul nostru,

126 Celălalt Noica. Mărturii ale monahului Rafail Noica însoţite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ed. îngrijită de Pr. Eugen Drăgoi şi Pr. Ninel Ţugui, Ed. Partener, 2002, p. 80.

63

ca o inspiraţie de Sus, care desfată inima prin perceperea iubirii Dumnezeieşti şi încântă

mintea în contemplare duhovnicească”127.

Rugăciunea Numelui lui Iisus este foc ce mistuie patimile şi răutatea sufletului,

tămăduind mintea şi inima celui ce se roagă neîncetat. Prezenţa lui Dumnezeu prin Numele

Său uneşte lăuntric omul fragmentat. Mintea, voinţa şi inima nu mai luptă unele împotriva

altora. Ascetul Îl vrea cu voinţa pe Hristos, cu mintea lui se gândeşte la Hristos, iar cu inima Îl

simte pe Acesta. În această stare el urmează o singură cale, calea cea strâmtă care duce spre

viaţa veşnică, Calea Hristos, căci se străduieşte să se închine în duh şi în adevăr lui Dumnezeu

Cel Unul în Sfânta Treime.

Prin pogorârea minţii în inimă, credinciosul are putere de a controla ceea ce se

petrece înlăuntrul inimii sale, iar lupta împotriva patimilor dobândeşte un caracter conştient.

Vrăjmaşul devine evident pentru cel ce se roagă şi astfel îl poate alunga cu puterea Numelui

lui Hristos. Mântuitorul Însuşi a mărturisit puterea Numelui Său: «în numele Meu demoni vor

izgoni» (Mc. 16, 17). În lucrarea plină de cucernicie a acestei rugăciuni se ascunde puterea

dumnezeiască, prin care omul se întâlneşte cu energiile ce lucrează împotriva înaintării sale în

virtuţi. În aceste momente, ascetul trebuie să rămână în frica de Dumnezeu Care îl va izbăvi de

cei potrivnici, dând dovadă de răbdare şi credincioşie. Din acest motiv, rugăciunea lui Iisus

cere curaj din partea ascetului pentru a putea birui cele potrivnice. Atât timp cât va putea să

menţină atenţia neîmprăştiată, omul devine biruitor prin harul lui Dumnezeu, iar rugăciunea –

o putere ce uneşte duhul nostru cu Duhul lui Dumnezeu, fără contopire, ci prin prezenţa vie a

veşniciei înlăuntrul nostru. „Calea e lungă şi spinoasă, dar vine o clipă când raza cerească

străpunge întunericul adânc, făcând o deschizătură prin care putem întrezări izvorul Luminii

Dumnezeieşti veşnice. Rugăciunea lui Iisus dobândeşte o dimensiune supralumească. Sfântul

Ioan Teologul afirmă că în lumea viitoare îndumnezeirea noastră va atinge plinătatea întrucât

«Îl vom vedea pe El aşa cum este». «Şi tot cel ce are această nădejde în El, se curăţeşte pe

sine, aşa cum Acela curat este... Tot cel ce rămâne întru El, nu păcătuieşte; tot cel ce

păcătuieşte, nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut» (cf. 1 In. 3, 2. 3. 6.). Pentru a primi în Numele

lui Hristos iertarea păcatelor şi făgăduinţa Tatălui, trebuie să ne străduim să rămânem în

Numele Său «până ce vom fi îmbrăcaţi cu putere de Sus» (cf. Lc. 24, 49)”128. Astfel, Stareţul

127 Despre rugăciune, p. 131.128 Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, p. 155.

64

Sofronie ne arată că, pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu, trebuie să ne curăţim inima

şi să purtăm întru noi Numele Domnului Iisus Hristos.

Părintele Sofronie atrage atenţia asupra faptului că lucrarea nevoitoare a

rugăciunii lui Iisus devine zadarnică şi profanatoare a Numelui cel dumnezeiesc în momentul

în care ascetul cade în mândrie. De aceea, această lucrare trebuie însoţită mereu de pocăinţa

zdrobitoare, de osândirea de sine ca nevrednic de Dumnezeu şi de o supraveghere constantă

din partea unui părinte duhovnicesc. Rugăciunea noastră va fi desăvârşită atunci când se

împleteşte cu iubirea de Dumnezeu şi de semeni, atunci când va fi evident pentru noi că nu

există îndumnezeire în afara Sfintei Treimi. „Cel ce iubeşte cu adevărat pe Hristos îşi va

închina întreaga sa putere ascultării de cuvântul Său. Accentuez această idee fiindcă în

realitate ea e metoda noastră pentru a învăţa rugăciunea – ea, şi nu vreo tehnică psihosomatică

oarecare, e calea cea dreaptă”129. În smerenie, rugăciunea lui Iisus uneşte inima şi mintea

noastră, iar întreg trupul nostru simte puterea harului ce izvorăşte din Numele Mântuitorului.

De aceea, atât timp cât trăieşte în trup, nevoitorul trebuie să-şi păstreze inima sa în smerenie

prin osândire de sine în timpul rugăciunii sale în Numele lui Iisus.

Totodată, Părintele Sofronie subliniază importanţa pocăinţei în rugăciunea lui

Iisus, de care depinde progresul nostru duhovnicesc. Fără o recunoaştere a stării noastre

păcătoase, nu grăim adevărul în rugăciunea noastră, ci suntem mincinoşi. Prin pocăinţă

devenim sensibili faţă de distanţa ce se află între noi şi Dumnezeu, încât totul devine chin şi

disperare, şi atunci începem să chemăm cu adevărat Numele lui Hristos, Dumnezeul şi

Mântuitorul nostru, Cel Ce ne ridică din adâncul păcatului. „Printr-o pocăinţă fierbinte,

această rugăciune înalţă duhul omului în sfere ce se află dincolo de hotarele atingerii

«înţelepciunii înţelepţilor» (I Cor. 1, 1). [...] Şi astfel numai prin focul pocăinţei se retopeşte

natura noastră, prin rugăciunea cu lacrimi se omoară în noi rădăcinile patimilor. Prin chemarea

Numelui lui Iisus se curăţeşte, renaşte şi se sfinţeşte firea noastră”130. Noi ne îndreptăm către

Dumnezeu ca fiind cei mai răi şi căutăm la El iertare şi milostivire. În rugăciunea noastră Îi

cerem lui Dumnezeu să ne ajute să vedem patimile ce se ascund înlăuntrul nostru şi să ne

izbăvească de ele pentru a nu vătăma Duhul Sfânt şi nici pe semenii noştri, iar nu daruri de

Sus spre a noastră trufie. „Părinţii spuneau că a-ţi recunoaşte păcatul este un mare dar al

129 Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, p. 161.130 Despre rugăciune, pp. 151, 161.

65

Cerului, mai mare decât vederea îngerilor”131. Rugăciunea fierbinte de pocăinţă, ce produce

multă durere duhului, poate ajunge la o asemenea intensitate încât mintea se opreşte şi

cuvintele încetează, rămânând un singur strigăt: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui

Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

Prin lepădare de sine şi prin harul Duhului Sfânt, Numele lui Iisus Hristos se

întipăreşte adânc în inimă şi se repetă lăuntric neîncetat. „Rugăciunea mişcă, cum ar fi

înlăuntrul inimii însăşi, iar mintea se poate îndeletnici cu altceva. Şi atunci putem împlini

porunca Apostolului: Pururea rugaţi-vă, «neîncetat vă rugaţi» (1 Tes. 5, 17)”132. Astfel,

rugăciunea devine o stare permanentă a noastră, care ne însoţeşte în tot ceea ce facem.

Rugăciunea este cu noi şi atunci când vorbim, şi când tăcem, când lucrăm, iar unii părinţi

mărturisesc că simt dulceaţa rugăciunii ce se rosteşte neîncetat în inimă şi când dorm.

Rugăciunea lui Iisus devine veşmânt pentru suflet; iar în acele momente în care omul devine

neputincios de a-şi aminti alte rugăciuni, lumina vederii lui Dumnezeu ce vine din Numele lui

Iisus hrăneşte duhul său; rugăciunea aceasta continuă să ţâşnească din inima sa ca un izvor de

dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Prin această lucrare dumnezeiască, se

dobândeşte trezvia minţii şi a inimii în chip firesc, iar atunci când „vine clipa buneivoiri a lui

Dumnezeu şi lucrarea rugăciunii ajunge la plinătatea ei, are loc deschiderea cutremurătoare a

inimii, iar omul primeşte experienţa veşniciei. Acolo intră şi se sălăşluieşte Dumnezeu,

lucrând adevărata reînnoire a omului în fiinţa iubirii Lui. Omul se naşte din nou în Lumina cea

fără de început a Dumnezeirii”133.

În Numele lui Iisus, ascetului i se revelează manifestarea extremă a iubirii

Tatălui faţă de noi. Pe măsură ce progresează duhovniceşte prin efortul rugăciunii lui Iisus şi

chipul lui Hristos îl simte tot mai sfânt, iar cuvântul Său îl trăieşte ca o energie creatoare şi

dătătoare de viaţă, duhul celui credincios este cuprins de o pace luminată, iar o aură luminoasă

învăluie inima şi mintea. Cea mai mare minune pe care creştinul o experiază în timpul

rugăciunii Numelui Domnului Hristos este atingerea cunoaşterii lui Dumnezeu în Lumina

nezidită. Prin urmare, contemplaţia Luminii nezidite este legată de chemarea Numelui

Domnului Iisus Hristos, Cel Ce este Lumină şi întru Care nu se află niciun întuneric (cf. 1 In.

1, 5). Hristos Însuşi, prin întruparea Sa din Sfânta Fecioară Maria, ni l-a descoperit pe Tatăl,

131 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 29.132 Cuvântări duhovniceşti, vol. II, p. 86.133 Arhim. Zaharia Zaharou, Hristos Calea vieţii noastre..., p. 230.

66

după cum El ne spune: «Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl» (In. 14, 9). Hristos este

singura noastră cale spre Tatăl Cel ceresc. Prin El cunoaştem pe Tatăl şi dobândim harul

Sfântului Duh şi în acelaşi timp ne învrednicim de a primi darul înfierii.

Dorul nostru după Dumnezeu vine din suflarea de viaţă pe care El ne-a dat-o; de

aceea întreaga noastră viaţă este o căutare după Cel Ce ne-a atras prin iubirea Sa

atotcuprinzătoare. În acest sens, Sfântul Siluan se adresa către Dumnezeu: „Sufletul meu

tânjeşte după Domnul şi cu lacrimi Îl caut. Cum aş putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit mai

întâi şi mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh, şi sufletul meu Te-a iubit... Dacă nu m-ai fi

atras prin iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut”134. Această dorinţă de a ajunge la

Dumnezeu se concretizează în actul rugăciunii în care strigăm Numele Fiului Său: „Doamne

Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

Această rugăciune ne uneşte cu Hristos, şi prin El cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt,

fără însă ca ipostasul omenesc să sufere distrugere sau să se dizolve în Existenţa

Dumnezeiască, deoarece personalitatea omului este indestructibilă în veşnicie. Noi participăm

la Dumnezeire prin har, căci prin invocarea Numelui lui Hristos se pogoară asupra noastră

Lumina cea nezidită, care ne dezvăluie semnificaţia dumnezeiască a acestui Nume şi totodată

ne împărtăşeşte «Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere» (Mc. 9, 1). Însă, fără a împlini

poruncile date nouă de către Mântuitorul Hristos nu ne putem înălţa la cunoaşterea lui

Dumnezeu, fiindcă în poruncile Sale ni se descoperă însăşi viaţa lui Dumnezeu. Prin Iisus

Hristos, Dumnezeu ni S-a revelat nu doar ca Ziditor, ci mai ales ca Mântuitor al lumii, ca

Lumină a Adevărului şi ca Viaţa cea veşnică.

Părintele Sofronie mărturiseşte importanţa cunoaşterii lui Dumnezeu şi a unirii

noastre cu El în viaţa noastră. Aceasta se datorează iubirii Tatălui ce se ascunde în Numele

Fiului Său, iar „îndată ce dragostea Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt atinge inimile, toate

greutăţile şi suferinţele apar neînsemnate faţă de belşugul darului şi, într-un mod ce nu poate fi

dovedit, dar foarte real, ne dăm seama că am trecut de la moarte în veşnicia dumnezeiască”135.

Rugăciunea noastră în Numele lui Iisus se transformă într-o întâlnire vie dintre

creat şi Creator. Coborând mintea în inimă, în timp ce întreaga fiinţă cheamă în rugăciune

Numele cel sfânt al lui Hristos, acolo Îl descoperă şi se întâlneşte cu Însuşi Dumnezeu

Mântuitorul. Credinciosul începe, treptat, să cunoască cele cuprinse în Numele Dumnezeiesc,

134 Cuv. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii..., p. 53.135 Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, p. 175.

67

iar această cunoaştere este esenţială pentru rămânerea noastră întru Viaţa cea Veşnică. Astfel,

scopul rugăciunii isihaste, a liniştirii minţii în inimă, este rămânerea în prezenţa vie a lui

Dumnezeu ca pururi să ne împărtăşim din Dumnezeirea şi veşnicia Sa. Doar în rugăciunea faţă

către Faţă, credinciosul îşi află firea cea adevărată, sfinţită prin Numele lui Hristos, Cel Ce ne-

a eliberat din stăpânirea păcatului şi a morţii şi ne-a adus cunoaşterea cea adevărată a Tatălui

Atotiubitor.

3. Rugăciunea cuprinzătoare

3.1 Comuniunea Bisericii după chipul comuniunii Treimice

În Biserica întemeiată de Domnul Hristos se păstrează şi se transmite dogma

privitoare la Sfânta Treime: Dumnezeu e Dumnezeul unic în trei Persoane. Biserica ne învaţă

că Fiinţa divină este o Treime-Unime nedespărţită şi neamestecată, o Treime de-o-fiinţă.

Pentru a arăta măreţia acestei învăţături a Bisericii, Părintele Sofronie pleacă de la

Mărturisirea de credinţă a Sfântului Atanasie, Patriarhul Alexandriei:

„Credinţa cea sobornicească aceasta este, ca pre unul Dumnezeu în Treime, şi

Treimea în Unime să cinstim, nici amestecând ipostasurile, nici fiinţa despărţind. Căci altul

este ipostasul Tatălui, altul al Fiului, şi altul al Sfântului Duh; ci a Tatălui şi a Fiului şi a

Sfântului Duh, Dumnezeirea una este, deopotrivă slava, împreună pururea-fiindă măreţia,

precum Tatăl, asemenea este şi Fiul, asemenea şi Duhul cel Sfânt. Nezidit este Tatăl, nezidit

Fiul, nezidit şi Sfântul Duh. Neajuns este Tatăl, neajuns Fiul, neajuns şi Sfântul Duh. Vecinic

este Tatăl, vecinic Fiul, vecinic şi Sfântul Duh; însă nu trei vecinici, ci un vecinic; precum nici

trei nezidiţi, nici trei neajunşi, ci un nezidit şi un neajuns. Aşijderea, Atotţiitor este Tatăl,

Atotţiitor Fiul, Atotţiitor şi Duhul cel Sfânt. Însă nu trei atotţiitori, ci un Atotţiitor.

Astfel, Dumnezeu este Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu şi Duhul cel Sfânt; însă

nu trei dumnezei, ci un Dumnezeu. Aşijderea Domn este Tatăl, Domn Fiul, Domn şi Duhul cel

Sfânt; însă nu trei domni, ci unu este Domn. Căci precum pre unul şi fieştecarele ipostas,

Dumnezeu şi Domn a mărturisi, dupre creştinescul adevăr, de nevoie ne este, astfel trei

dumnezei sau trei domni a grăi, dupre cea sobornicească bunăcinstire, est eoprit. Tatăl de către

nimenea este făcut, nici făurit, nici născut. Fiul, dintru singur Tatăl este, nu făcut, nici făurit, ci

născut. Duhul cel Sfânt este dintru Tatăl, nu făcut, nici făurit, nici născut, ci purcezând dintru

68

Dânsul. Căci unul este Tatăl, nu trei taţi; unul este Fiul, nu trei fii; unul este Duhul Sfânt, nu

trei duhuri sfinte. Şi în această Sfântă Treime nimenea este întâiul, sau dupre altul, nimenea

mai mare sau mai mic; ci întregi cele trei ipostasuri împreună-vecinicinde loruşi sunt, şi

deopotrivă. Astfel cât întru toate, precum mai nainte s-a spus, şi Treimea în unime, şi unimea

în Treime este închinată. Cel ce voieşte dar a se mântui, astfel pentru cea Sfântă Treime să

cugete”136.

Această Revelaţie pe care am primit-o de la Dumnezeu este un izvor de înţelepciune,

bucurie şi lumină, care se revarsă asupra întregului om, conducându-l spre adevărata

cunoaştere a lui Dumnezeu şi spre îndumnezeirea sa, spre asemănarea sa cu Ziditorul. În

momentul în care încercăm să ajungem la cunoaşterea lui Dumnezeu pe cale raţională, când

mintea noastră se rupe de credinţă şi de inimă, credinciosul se confruntă cu o mulţime de

întrebări cărora nu le poate afla răspuns. Această Revelaţie nu poate fi cuprinsă de mintea-

judecată, ci în faţa unei astfel de învăţături, mintea noastră rămâne în tăcere.

Dogmele Bisericii pot fi înţelese doar în măsura în care încetăm să le supunem

modului de gândire propriu raţiunii umane, depăşind, asemenea Părinţilor Bisericii, logica

formală. „Când prin credinţă (cf. Evr. 11, 1), graţie inspiraţiei de Sus, omul se găseşte înaintea

evidenţei Faptului suprem, atunci o astfel de depăşire îi este naturală”137. Înţelegerea Revelaţiei

divine şi cunoaşterea lui Dumnezeu se dă numai printr-o experienţă vie a întregii noastre

fiinţe, prin împlinirea poruncilor iubirii date de Mântuitorul Hristos.

Întrucât Dumnezeu este iubire, El nu poate fi cunoscut decât prin iubire şi în iubire,

adică prin păzirea poruncilor iubirii şi prin credinţa care pătrunde în tainele dumnezeieşti, nu

pe calea raţiunii, ci prin împlinirea poruncilor, rămânând în cuvântul lui Hristos, după cum El

Însuşi ne îndeamnă: «Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; şi

veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi» (In. 8, 31-32). Pe această cale,

Dumnezeu vine şi se sălăşluieşte înlăuntrul omului, dăruindu-i adevărata cunoaştere despre

Sine.

Poruncile lui Hristos care îl conduc pe om spre contemplarea şi cunoaşterea lui

Dumnezeu şi spre îndumnezeire sunt: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima

ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta. Aceasta este cea dintâi

poruncă. Iar a doua e aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi» (Mc. 30-31). În

136 Naşterea întru Împărăţia..., pp. 66-67.137 Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, p. 195.

69

prima poruncă ni se arată măsura iubirii, prin care cunoaştem faptul că Dumnezeu este iubire

şi totodată precizează distanţa ontologică între Dumnezeu şi om. Prin această poruncă ne

împărtăşim de Viaţa dumnezeiască păstrând diferenţa de fiinţă între creat şi necreat. Prin cea

de a doua poruncă ni se explică taina deofiinţei şi nedespărţitei Treimi. „Cea de-a doua

poruncă: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi», nu descoperă atât gradul sau măsura

iubirii, cît face să reiasă mai ales consubstanţialitatea sau de-o-fiinţimea (to homoousion)

neamului omenesc, comunitatea ontologică a întregii noastre existenţe umane. Realizată în

viaţă, această poruncă face ca întreaga umanitate să devină un singur Om”138.

În sânul Sfintei Treimi există o iubire desăvârşită care ne revelează reciprocitatea

desăvârşită a întrepătrunderii celor Trei Persoane, astfel încât în Ele nu există decât o singură

voinţă, energie, putere. În iubire, existenţa persoanei este transferată în fiinţa iubită şi îşi

asumă viaţa persoanei iubite. Neamul omenesc este chemat să ajungă la consubstanţialitatea

destrămată prin căderea în păcatul neascultării după chipul iubirii intratrinitare prin păzirea

celei de-a doua porunci. „Realizată în desăvârşirea ei ultimă, această poruncă arată că Omul

este Unul, după chipul Sfintei Treimi: unic în fiinţa sa, multiplu în ipostasele sale. Când, prin

faptul că rămâne în plinătatea unităţii consubstanţiale, fiecare ipostasă umană devine

purtătoare a existenţei umane în întregul ei, atunci ea este potenţial egală cu întreaga

umanitate, după chipul lui Hristos, al Omului desăvârşit ce cuprinde în El orice om”139.

Mântuitorul, înainte de patima Sa pe Golgota, S-a rugat Tatălui pentru cei ce vor

crede în El: «Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi

aceştia în Noi să fie una» (In. 17, 21), adică pentru dobândirea unirii după chipul unimii

Sfintei Treimi, unire ce a fost sădită în firea omului încă de la creaţie. În acest sens, Părintele

Sofronie afirmă: „Unul este Dumnezeu, dar unul în trei Ipostasuri-Feţe; şi după cuvintele

descoperirii Sfintei Scripturi: «Să facem om dupre chipul nostru şi dupre a noastră asemănare»

(Fac. 1, 26), trebuie să înţelegem că în mintea cea fără de început a Făcătorului nostru, omul

este gândit ca unul, unul singur, însă într-un mare număr de ipostasuri. În această minunată

unime, fiecare, într-un oarecare sens, înlăuntrul ipostasului său, este centru a toate: toţi şi toate

sunt pentru el. Iar el, la rândul lui, toate ale sale şi pe sine întreg se dă tuturor şi fiecăruia. Nu

138 Rugăciunea-experienţa Vieţii Veşnice, p. 191.139 Ibidem, p. 192.

70

este nici mai mare, nici mai mic”140. În această unitate, prin rugăciunea pentru întreaga lume,

credinciosul împlineşte cea de-a doua poruncă a iubirii aproapelui ca propria sa viaţă.

Doar în Biserică şi prin Biserică ipostasul uman poate deveni om universal,

asumându-şi întreaga plinătate a existenţei umane. Biserica este o existenţă după chipul Sfintei

Treimi. După cum în Existenţa divină distingem Persoana, Fiinţa şi Energia, în Biserică vedem

persoanele, natura umană şi actele, care trebuie să devină identice. Pentru a realiza unitatea

după chipul Sfintei Treimi, în existenţa noastră umană fiecare ipostasă trebuie să devină în

realizarea sa supremă purtătoare a întregii plinătăţi divino-umane. Citându-l pe Părintele

Gheorghi Florovsky, Părintele Sofronie subliniază unitatea Bisericii în Hristos prin iubire:

„Biserica este una. Această unitate e existenţa însăşi a Bisericii. Biserica este unitatea, unitatea

în Hristos, «unitatea Duhului întru legătura păcii» (Ef. 4, 3). Biserica e întemeiată şi se zideşte

în lume tocmai în vederea unităţii şi a unirii «ca toţi să fie una» (In. 17, 21). Biserica e un trup

unic, adică Trupul lui Hristos. «Noi toţi într-un Duh ne-am botezat pentru ca să fim un singur

trup» (1 co. 12, 13). Şi numai în Biserică sunt posibile şi realizabile această unire şi această

unitate adevărată şi reală, în taina Iubirii lui Hristos, în puterea transfiguratoare a Duhului,

după chipul şi asemănarea Treimii Celei de-o-fiinţă”141. Unirea oamenilor în Biserică poate fi

realizată numai prin eforturile lor de iubire.

Arhimandritul Sofronie arată că în rugăciune faţă către Faţă cu Dumnezeul Cel

personal, omul se descoperă pe sine ca persoană, adică actualizează prin împlinirea poruncilor

ceea ce era potenţial sădit în el. Prin împlinirea poruncilor evanghelice, credinciosul este

chemat să ajungă la asemănarea sa personală cu Dumnezeu, să devină persoană ipostas,

depăşind totodată limitele individului care nu poate moşteni forma divină a fiinţei. Persoana se

caracterizează prin iubirea manifestată în actul rugăciunii pentru întreaga lume. „Persoanei,

chip al Dumnezeului dragostei, îi este proprie legătura dragostei. Ea nu se determină prin

opoziţie faţă de ceea ce este „nu Eu”. Dragostea este cuprinsul cel mai lăuntric şi cea mai bună

expresie a esenţei sale. Îmbrăţişând în rugăciunea dragostei întreaga lume, ea se arată a fi

lăuntric – ad intro – unimea a tot ce fiinţează. În actul înfăptuitor al propriei deveniri, ea

năzuieşte către atotobşteasca unime şi în exterior – ad extra. În dragoste constă asemănarea ei

cu Dumnezeu, Care dragoste este”142.

140 Cuvântări duhovniceşti, p. 370.141 Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, p. 232.142 Vom vedea pe Dumnezeu..., p. 281.

71

Omul-persoană, fiind chip şi asemănare a Domnului Hristos Omul, în clipa

desăvârşirii sale devine purtătorul fiinţării dumnezeieşti şi lumeşti, adică dumnezeu-om. După

cum în Sfânta Treime, fiecare Persoană poartă în Sine toată deplinătatea celorlalte Două, fără a

Le desfiinţa, tot astfel şi în fiinţarea omenească, fiecare persoană trebuie să cuprindă în sine

întreaga deplinătate a existenţei omeneşti, neîndepărtând celelalte persoane, ci asumându-şi

viaţa lor. „Astfel se zideşte acea fiinţă una exprimată în dogma Esenţei unice în trei Ipostasuri.

Omenirea trebuie să devină o singură esenţă într-o mulţime de ipostasuri: iată gândul făuritor

al lui Dumnezeu, Cel ce a făcut omul după chipul Său şi după asemănare”143.

Experienţa vie a persoanei se dobândeşte numai printr-o rugăciune asemenea lui

Hristos pentru întreaga lume, urmând porunca «să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi».

„Dus prin lucrarea Duhului Sfânt într-o astfel de rugăciune – omul, fiinţial, trăieşte chipul

Unimii Sfintei Treimi. Într-o astfel de rugăciune se primeşte experienţa esenţei una a neamului

omenesc. În ea ni se dezvăluie adevărul fiinţial al celei de a doua porunci: întregul Adam

devine un singur Om-Omenire”144.

Părintele Sofronie observă că civilizaţia contemporană este dominată de

individualism manifestat în acte pătimaşe. Se pune accentul îndeosebi pe originalitate, pe

individualitate. O adunare de indivizi ce formează societatea de astăzi este specifică stării

căzute, cu tragismul ei fără ieşire. Există o dezbinare a lumii în multe părticele; omul

individual este numit atom. Atomizarea lumii, dezbinarea ei, are loc şi în cadrul unirii dintre

bărbat şi femeie în Sfânta Taină a Căsătoriei, despre care Domnul a spus: «Ce a împreunat

Dumnezeu, omul să nu despartă» (Mt. 19, 6). Această stare ne înstrăinează de Dumnezeu,

deoarece chipul lui Dumnezeu din om se întunecă. Sarcina noastră este aceea de a ne

considera pe noi înşine moştenitori şi fii ai lui Adam, trăind întreaga omenire ca propria viaţă.

Părintele Sofronie arată că rugăciunea pentru întregul Adam pe care a deprins-o de la Părintele

său duhovnicesc, Sfântul Siluan, nu este o idee produsă de mintea omenească, ci este o

realitate, o trăire: „Adam în întreaga sa plinătate nicicum nu este o idee omenească, ci

realitatea cea mai concretă. Iar când noi vom deveni persoane-ipostasuri după chipul

Ipostasului lui Hristos Însuşi, atunci vom purta în sine întreaga omenitate”145.

143 Cuvântări duhovniceşti, vol. II, p. 16.144 Vom vedea pe Dumnezeu..., p. 286.145 Cuvântări duhovniceşti, vol. II, p. 119.

72

Opusul stării de individualitate este un sobor de persoane: „el este «sarea pământului

şi lumina lumii» (cf. Mt. 5, 13-14). Aceasta se înfăptuieşte în Biserica lui Hristos; iar cu o

deosebită putere, în actul liturgic: anume acolo se arată adevăratul chip al Sfintei Treimi.

Întregul cuprins al Dumnezeieştii Liturghii cheamă preotul spre a aduce lui Dumnezeu slujirea

proprie persoanei: în duhul rugăciunii lui Hristos din Ghetsimani”146. Prin urmare, urmând

învăţăturii Sfântului Grigorie de Nyssa, Părintele Sofronie arată că între individ şi persoană

există o opoziţie. Indivizii umani nu pot ajunge la unitate desăvârşită şi universală în relaţiile

cu semenii lor, ci rămân parţial unite în limitele capacităţii lor.

În Sfânta Liturghie, individul devine persoană şi prin Taina Sfântă a Euharistiei, el se

uneşte cu întreaga omenitate, întrucât această taină se întinde în timp până în cele mai

îndepărtate colţuri ale pămîntului rămânând indivizibilă în ea însăşi. „Foişorul cel de sus al

Cinei celei de Taină creşte pentru a cuprinde curgerea neîncetată, pentru a-i aduna laolaltă pe

toţi oamenii prin Sfânta Taină a Cuminecării, într-o unitate după asemănarea Sfintei

Treimi”147. Prin Sfânta Euharistie suntem chemaţi să realizăm acea unime după chipul Sfintei

Treimi. Unitatea persoanelor în Biserică după chipul Sfintei Treimi se arată prin împărtăşirea

dintr-un singur potir care a fost adus de Însuşi Domnul înainte de ieşirea Sa la jertfa de

răscumpărare. Sfânta Liturghie cuprinde întreg cosmosul, atât ceea ce era înainte de facerea

lumii, cât şi ceea ce aşteptăm atunci când «Dumnezeu va fi totul întru toţi» (1 cor. 15, 28),

astfel încât, chiar dacă săvârşeşti Sfânta Liturghie în pustie, simţi prezenţa întregii lumi, după

cum ne mărturiseşte Părintele Sofronie, care el însuşi a gustat o astfel de experienţă:

„Plinătatea ei ne cuprinde pe de-a-ntregul, în aşa măsură încât atunci când eram în pustie şi

slujeam singur, având doar un singur monah la strană, care venise la mine şi care dădea

răspunsurile la ectenii, citea Apostolul şi făcea toate celelalte de trebuinţă, înlocuind norodul –

nici eu, nici acel monah, nu am simţit vreodată nici cel mai mic neajuns: lumea întreagă era

acolo cu noi; lumea şi Domnul; Domnul şi vecinicia”148.

Prin actul liturgic, petrecem în atmosfera lui Hristos unde suntem chemaţi să

îmbrăţişăm în duh întreaga lume, împărtăşind atât suferinţa ei, cât şi bucuriile. Chinurile şi

tristeţile întregii omeniri ne pot cuprinde într-atât încât nici trupul, nici gândul nostru nu mai

pot urma duhului robit de rugăciune care stă înaintea lui Dumnezeu cu suspinuri de negrăit. „O

146 Vom vedea pe Dumnezeu..., p. 291.147 Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, p. 117.148 Vom vedea pe Dumnezeu..., p. 338.

73

asemenea rugăciune este un dar al Duhului Sfânt, căci nu vine din silinţele omeneşti; ea ne

duce până la hotarele morţii şi, totodată, dă viaţă; ea ne duce în Ghetsimani şi chiar pe Golgota

şi. în acelaşi timp, ne dă să gustăm de mai înainte învierea. În această rugăciune noi Îl

cunoaştem pe Hristos, care a coborât în iad cu iubirea Lui nemuritoare, care este biruitoarea

morţii”149.

În rugăciunea liturgică, intrăm prin binecuvântare în Împărăţia Tatălui, a Fiului şi a

Duhului Sfânt, apoi ne coborâm treptat până la nevoile lumeşti, vremelnice, înălţându-ne iar

prin slavoslovenie până la Scaunul lui Dumnezeu. Această mişcare îndoită către Dumenezeu şi

către lume este principala caracteristică a slujirii noastre lui Dumnezeu.

„Părtaşi făcându-ne cu Hristos Paharului Său, prin împărtăşirea cu Trupul Său şi cu

Sângele, primim în acelaşi timp şi Dumnezeirea Lui, precum ne-a arătat-o pe pământ în trup

fiind, şi aşa cum petrece ea în vecinicie în ceruri. Calea este astfel: prin împreunarea în

dragoste cu Dumnezeiescul Ipostas al Fiului Unul-născut, noi devenim asemenea Lui şi, ca

ipostasuri, săvârşindu-se în noi deplinătatea «chipului şi asemănării Lui», ne înfiem de către

Tatăl Ceresc pentru vecii nesfârşiţi”150. Astfel, menirea noastră este aceea de a realiza prea-

asemănarea noastră cu Dumnezeu, de a deveni fii ai săi prin har, de a fi desăvârşiţi după

porunca: «Fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este» (Mt. 5, 48).

Această poruncă a fost împlinită de sfinţi, care prin darul harului s-au îndumnezeit în mod

deplin. În ei Dumnezeu Se odihneşte, comunicându-le toate însuşirile dumnezeieşti până la

identitate în planul conţinutului Vieţii Dumnezeieşti, şi nicidecum după Fiinţă.

Fiind creaţi după chipul şi spre asemănarea cu Dumnezeu, Acesta Se repetă în noi,

dăruindu-ne întreaga plinătate a Vieţii dumnezeieşti. Părinţii Bisericii vorbesc despre

participarea noastră la Dumnezeire când «ceea ce-i în parte se va desfiinţa» (1 Cor. 13, 10),

omul având putinţa de a atinge plinătatea desăvârşirii, de a ajunge la măsura bărbatului

desăvârşit Hristos, Dumnezeu rămânând incognoscibil în Fiinţa Sa. Sfinţii, cei care au primit

îndumnezeirea, se împărtăşesc de Viaţa cea veşnică, devenind şi ei veşnici, nu numai în sensul

prelungirii vieţii lor, ci şi în aceea că devin fără început. Această viaţă fără de început este

consecinţa comuniunii cu Dumnezeul cel veşnic, comuniune care nu desfiinţează hotarul

dintre Creator şi creatură. „În Dumnezeu, sfinţii devin ca şi Hristos, atotprezenţi, atotputernici,

atotştiutori; în Dumnezeu omul e Dumnezeu şi participă la tot ce lucrează Dumnezeu. Trăieşte

149 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 293.150 Vom vedea pe Dumnezeu..., p. 328.

74

însăşi viaţa lui Dumnezeu, devine la fel de desăvârşit ca Dumnezeu Însuşi”151. Prin acestea

Părintele Sofronie subliniază că omul îndumnezit devine asemenea lui Dumnezeu în toate.

Pentru sfinţi nu există separare între lumea duhovnicească şi lumea pământească,

între cunoaşterea naturală şi cunoaşterea supranaturală a lui Dumnezeu întrucât ei au ajuns la

vederea cea adevărată a lui Dumnezeu. Ei percep viaţa lumii duhovniceşti ca fiind una, fapt

pentru care fiecare manifestare spirituală se răsfrânge asupra întregii acestei lumi. Această

cunoaştere se datorează lucrării Duhului Sfânt în sufletul omului, dându-i acestuia darul de a

vedea întreaga lume şi de a o îmbrăţişa cu dragostea sa. Oamenii se află în comuniune

neîntreruptă cu sfinţii prin rugăciune; Duhul Sfânt este Cel Ce uneşte întreaga Biserică. „În

ceruri totul viază şi se mişcă în Duhul Sfânt, şi pe pământ este acelaşi Duh Sfânt. El viază în

Biserica noastră; El viază în taine; El este în Sfânta Scriptură; El este în sufletele

credincioşilor. Duhul Sfânt pe toţi împreunează, şi de aceea Sfinţii ne sunt apropiaţi; iar când

ne rugăm lor, în Duhul Sfânt ei aud rugăciunile noastre, şi sufletele noastre simt că se roagă

pentru noi”152.

Sfinţenia se dobândeşte în măsura în care adevărata cunoaştere se împleteşte cu

iubirea de Dumnezeu şi cu iubirea aproapelui. „Dacă recunoaştem că în ontologia ei întreaga

natură omenească e una, atunci de dragul unităţii acestei naturi, ne vom strădui să îl iubim pe

aproapele nostru, parte veşnică din fiinţa noastră”153. Sfinţii sunt cei ce au ajuns la măsura

plinătăţii lui Hristos. Astfel după cum în Ipostasul Domnului Hristos se află deopotrivă

întreaga Dumnezeire şi întreaga umanitate, şi sfinţii au unit întru sine divinul şi umanul. Ei au

dobândit conştiinţa că umanitatea trebuie văzută ca o unitate de persoane în care se oglindeşte

Unimea Treimică. Încă trăind în trup au cunoscut întreaga lume prin actul rugăciunii, dar

vederea deplină a lumii li s-a dat în Împărăţia cerurilor, continuând să se roage pentru cei ce-i

cheamă în ajutor şi pentru întregul Adam. Sfinţii sunt cei ce au împlinit porunca iubirii până la

starea de jertfă.

Părintele Sofronie aseamănă unitatea lumii cu un arbore cosmic a cărui rădăcină este

Adam. „Eu nu sunt decât o frunzuliţă pe una din ramurile acestui arbore. Dar acest arbore nu-

mi este străin; este temelia mea. Îi aparţin. A te ruga pentru lumea întreagă, înseamnă a te ruga

151 Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, p. 217.152 Cuviosul Siluan Athonitul, p. 422.153 Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, p. 140.

75

pentru acest arbore în totalitatea lui, cu miliardele sale de frunze”154. În orice om, Părintele se

recunoştea pe sine însuşi, trăia suferinţa şi bucuria celuilalt în rugăciune.

În Sfânta Scriptură se spune: «Dumnezeu l-a făcut pe om»; prin nedeterminarea

acestei expresii se arată faptul că ea sugerează omul universal. Prin urmare, în mintea cea

dintâi a Ziditorului umanitatea apare ca o unitate de persoane susţinută prin iubire şi

comuniune. Omul nu se poate realiza decât în comuniune cu alţii. Omul este chemat să

depăşească individualitatea sa la care a ajuns prin căderea în păcat. Prin individualism, omul

se divide pe sine însuşi şi divide întreaga creaţie. Omul este intenţionalitate spre comuniune,

deoarece nu poate să-şi fie sieşi autosuficient. Dacă Dumnezeu ar fi o singură Persoană,

tendinţa omului spre singularizare ar fi explicabilă, dar de vreme ce Dumnezeu este întreit în

Persoane, dar şi Unul în Fiinţă, înseamnă că persoanele umane sunt chemate să realizeze

unitatea prin comuniune.

Trăsătura principală a persoanei este aceea că ea nu trăieşte în sine. „Tatăl, întregul

Sine Şi L-a vărsat în Fiul şi în Duhul Sfânt. Tot astfel, omenirea devine în multe ipostasuri, dar

ea este un om. Iar experienţa rugăciunii noastre ne dă putinţa să trăim această stare, pe care

logic nu o putem pătrunde. O trăim prin Hristos, prin rugăciunea pe care ne-a dat-o Hristos,

Cel răstignit pentru întregul Adam. Şi noi începem a înţelege unimea omenirii”155.

Când Dumnezeu ne spune că este iubire, ne spune că este şi diversitate de Persoane,

dar şi unitate deplină, unicitate. Iubirea este cea care unifică diversitatea. În acest sens,

Părintele Sofronie mărturiseşte despre experienţa dragostei prin care a fost condus spre

conştiinţa unimii: „Dragostea strămută viaţa celui ce iubeşte în persoana celui iubit: existenţa

celor iubiţi ai mei devine conţinutul vieţii mele. Dacă eu cu toată fiinţa mea iubesc pe

Dumnezeu, după înţelesul întâii porunci: «Să iubeşti pre Domnul Dumnezeu tău din toată

inima ta, şi din tot sufletul tău, şi din tot cugetul tău» (Mt. 22, 37), atuncea eu petrec întreg în

El. Şi numai aşa viaţa Lui devine a mea. Dacă eu, asemenea lui Hristos, «până în sfârşit» (Io.

13, 1) iubesc pe toţi, atunci viaţa tuturor, prin puterea iubirii devine viaţa mea. Şi nu numai în

sensul cantitativ al cuprinsului, ci şi calitativ, prin preschimbarea firii mele omeneşti după

harul lui Dumnezeu. Astfel, aceasta apare ca un deosebit rod al petrecerii noastre în Dumnezeu

154 Arhim. Sofronie, Din viaţă şi din Duh, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1997, p. 19-20.155 Cuvântări duhovniceşti, vol. II, pp. 22-23.

76

şi a lui Dumnezeu în noi. Iar aceasta este vecinicia cea vie, cu alte cuvinte, personală,

ipostatică”156.

3.2 Rugăciunea pentru întregul Adam

Temelia rugăciunii pentru întregul Adam, pentru întreaga lume, este iubirea

chenotica a Fiului lui Dumnezeu, care cuprinde lumea în toate dimensiunile ei. Astfel,

creştinul este judecat în măsura în care a ajuns la asemănarea cu Domnul Hristos în cugetare,

în modul de a vieţui, în simţire, în dor şi în rugăciune. „Toţi cei care sunt purtaţi de Duhul

Sfânt trebuie să vădească în viaţa lor aceeaşi aşezare faţă de lume care se întâlneşte şi în

Persoana lui Iisus Hristos. Trebuie, adică, să arate acea iubire până în sfârşit, care se

învederează în rugăciunea pentru mântuirea întregii lumi”157.

Nevoinţa rugăciunii pentru întreaga lume începe printr-o coborâre înlăuntrul

propriu. Rugăciunea pentru mântuirea lumii este un dar al Duhului Sfânt ce se naşte din

rugăciunea proprie de pocăinţă. Mai întâi, ascetul se îndepărtează de lume pentru a împlini cea

dintâi poruncă a iubirii către Dumnezeu, aducând o îndelungă rugăciune de pocăinţă. Această

rugăciune aduce durere şi suferinţă înlăuntrul duhului nostru, astfel încât Părintele Sofronie o

numeşte iadul pocăinţei. În momentul în care aceasta stare a pocăinţei ajunge la măsura

plinătăţii, mintea se sălăşluieşte înlăuntrul inimii, care devine acum sălaş al revelaţiei lui

Dumnezeu. Omul dobândeşte rugăciunea curată, care îl înnoieşte pe acesta, făcându-l un

centru duhovnicesc. În timpul rugăciunii curate, creştinul se află cu întreaga sa fiinţă înaintea

lui Dumnezeu, Care îi dăruieşte cunoaşterea despre sine în Lumina Sa. „Sufletul este aşezat

din nou în firea sa cea zidită dintru început şi se descoperă în adâncimea lui ontologică. El I se

deschide deplin lui Dumnezeu, Care este izvorul existenţei. Deşi s-a despărţit de toate cele

vazute şi zidite, vede în Dumnezeu întreaga lume”158. Astfel, în desăvârşirea sa, rugăciunea

personală de pocăinţă devine rugăciune pentru întreaga lume, pentru întregul Adam.

Creştinul trăieşte harul şi lucrarea iubirii Domnului Hristos ce se revarsă asupra

întregii zidiri. El simte că în existenţa sa se află întregul neam al oamenilor. Vede lumea în

duh şi trăieşte adânc toate pătimirile ei, precum şi bucuriile ei. El are aceleaşi sentimente faţă

156 Cuvântări duhovniceşti, vol. I, p. 371.157 Arhim. Zaharia Zaharou, Hristos – Calea vieţii noastre..., p. 334.158 Ibidem, pp. 335-336.

77

de lume asemenea lui Dumnezeu, fiind insuflat de aceeaşi iubire. Fiind însufleţit de iubirea lui

Hristos pentru lume şi de vederea duhovnicească a lumii, creştinul se întoarce către Dumnezeu

cu rugăciune fierbinte pentru mântuirea întregii lumi; prin rugăciune, el înalţă lumea către

Dumnezeu, dorind ca fiecare persoană să se împărtăşească de Lumina harului şi a veşniciei pe

care el însuşi s-a învrednicit a o cunoaşte. „Trăieşte mai arzător şi mai adânc tragedia umană,

pentru că a cunoscut măreţia omului aflat în harul lui Dumnezeu şi nemăsurata sa pustiire prin

lipsirea de acesta. Pătimeşte el însuşi pentru întreaga lume şi se roagă pentru ea cu conştiinţa

că fratele nostru e viaţa noastră”159.

Creştinul se descoperă pe sine ca persoană în expresia sa cea mai desăvârşită în actul

rugăciunii atotcuprinzătoare ce izvorăşte din iubirea asemenea lui Hristos. În această iubire,

creştinul se dăruieşte tuturor celor iubiţi ai săi – mai întâi lui Dumnezeu, apoi, prin lucrarea

Duhului Sfânt, tuturor celorlalţi. Astfel, omul care se roagă pentru întreaga lume, deşertându-

se pe sine prin iubirea ce îmbrăţişează întreaga creaţie, devine transcendent sieşi, deoarece se

dăruieşte celuilalt, trăind în celălalt prin dragoste, fără a se confunda cu acesta. În acest sens,

Părintele Sofronie afirmă într-o cuvântare a sa: „Dragostea trăieşte în celălalt, iar nu în iubirea

de sine. Iar cei iubiţi alcătuiesc viaţa creştinului. Însă, trăind în celălalt, persoana – iubirea nu

încetează a rămâne ea însăşi. Astfel, depăşindu-şi limitele egoiste, dragostea ajunge la

oblăduirea a toate, la unirea a tot ce este înlăuntrul său”160, iar individualismul este

marginalizat, până la dispariţia sa.

Pentru Arhimandritul Sofronie, rugăciunea pentru întregul Adam ca pentru sine

reprezintă culmea desăvârşirii pe pământ, întrucât omul se vădeşte pe sine asemenea

Mântuitorului Hristos, Care Şi-a asumat întreaga umanitate pentru a-i reda chipul cel dintâi şi

pentru a o uni întru Sine. Însuşi Dumnezeu, prin Fiul Său, a arătat că firea noastră este

capabilă să îmbrăţişeze întreg cosmosul şi, totodată, să primească viaţa dumnezeiască,

creştinul devenind astfel divino-uman.

Rugăciunea pentru întreaga lume poate fi dobândită prin două moduri: harismatic şi

ascetic. Modul harismatic se înfăţişează ca rod al unirii cu Hristos şi a strălucirii duhovniceşti,

creştinul dobândind starea lui Hristos. Unirea creştinului cu Hristos înlăuntrul inimii sale se

datorează stării de pocăinţă, de luptă împotriva păcatului şi a patimilor. Astfel, prin atingerea

lui Hristos de inima sa, omul este tămăduit şi înlăuntrul său regăseşte întreaga lume, de care se

159 Ibidem, p. 336.160 Cuvântări duhovniceşti, vol. II, p. 15.

78

leagă prin iubire pentru veşnicie. În Hristos, cel ce se roagă contemplă întregul Adam şi

iubeşte întregul neam omenesc, trăind omenirea ca şi un singur om. Întrucât Hristos locuieşte

înlăuntrul său, Dumnezeu Însuşi este Cel Care lucrează această rugăciune în inima omului.

Prin rugăciunea pentru întreaga lume, cel care s-a îndulcit de vederea Luminii Dumnezeieşti şi

de simţirea harului Duhului Sfânt cere ca şi ceilalţi să cunoască aceea că pe toţi îi cheamă

Dumnezeu către minunata Sa lumină. Părintele Sofronie mărturiseşte că în timpul retragerii

sale în pustie a primit acest dar de la Dumnezeu, de a se ruga pentru întreaga lume: „În pustie,

mai mult decât în alte locuri mi-a fost dată rugăciunea pentru toată lumea, pentru omenire,

pentru tot Adamul. Prin rugăciune, tot Adamul încetează de a fi produsul eforturilor închipuirii

noastre. El devine o realitate concretă, conţinutul efectiv al contemplării. [...] Să nu mi se

socotească o nebunie sau o cutezanţă peste măsură dacă consider acea rugăciune ca pe un dar

de la Dumnezeu, ca pe o îndepărtată umbră a rugăciunii lui Hristos din Ghetsimani”161.

Felul ascetic presupune trăirea tragediei întregului neam omenesc prin pocăinţă

personală şi prin patimiri. Această tragedie îşi are originea în căderea în păcatul neascultării de

către protopărintele Adam. Toate stările pe care le străbate credinciosul îl ajută să aibă

dinaintea ochilor întreaga omenire de la începutul până la sfârşitul veacurilor şi să se identifice

cu aceasta. Trecând prin experienţa chinurilor iadului pocăinţei el simte în sufletul său

împreună-îndurerarea şi rugăciunea pentru toţi oamenii ca pentru sine însuşi. Părintele

Sofronie ne îndeamnă: „Din experienţa chinurilor iadului trebuie să se nască rugăciunea pentru

întreg neamul omenesc, ca pentru tine însuţi (Mt. 22, 39). Orice stare a noastră noi o trecem cu

duhul, din cadrele strâmte ale individualităţii noastre către întreaga omenire; în acest fel orice

experienţă a noastră devine mărturie despre cele săvârşite prin veacuri în lumea omenească, iar

experienţa duhovnicească, contopită cu aceasta, primeşte un caracter de realitate palpabilă” 162.

Astfel, prin rugăciunea pentru întreaga lume, omul trece de la formele individuale de existenţă

către forma ipostatică.

Cele două feluri de rugăciune se întrepătrund în lucrarea Sfântului Siluan. Sălăşluind

întru el Duhul Cel Sfânt, el împreună pătimea cu toţi, rugându-se necontenit pentru întreaga

lume: „Mă rog Ţie, milostive Doamne, dă tuturor noroadelor pământului să Te cunoască prin

161 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 164.162 Despre rugăciune, pp. 13-14.

79

Duhul Sfânt”163. Pentru sfânt, a te ruga pentru aproapele înseamnă a-ţi vărsa sângele, el însuşi

dorind să se jertfească pentru popor din milostivire faţă de el.

Rugăciunea pentru toţi oamenii se dobândeşte în urma unei rugăciuni curate, ce se

naşte dintr-o adâncă pocăinţă. În rugăciunea curată, Duhul Sfânt se coboară în inima omului,

dezlegându-l de limitele temporale şi spaţiale. Astfel, el vede prin Duhul Sfânt întreaga

creaţie, dobândind în acelaşi timp rugăciunea ipostatică, urmând astfel Domnului Hristos Care

S-a rugat pentru toţi oamenii, făcându-Se pe Sine Mijlocitor între ei şi Dumnezeu şi dorind ca

toţi să se mântuiască. „Rugăciunea curată călăuzeşte mai întâi către taina lui Dumnezeu, iar

apoi către taina omului. Cel ce se roagă, află şi trăieşte în Dumnezeu întreaga omenire ca pe

un singur om, pe care îl vede aşa precum îl vede şi Dumnezeu. Se raportează la el întocmai

cum se raportează şi Dumnezeu. Îl iubeşte, aşa cum îl iubeşte Dumnezeu. Se roagă pentru toţi,

aşa precum îl insuflă Dumnezeu, şi cum Îi este bineplăcut Acestuia”164.

Rugăciunea atotcuprinzătoare prin care se împlineşte porunca iubirii aproapelui se

dobândeşte în urma împlinirii celei dintâi porunci, a iubirii de Dumnezeu. Omul se căieşte mai

întâi pentru păcatele sale, apoi se roagă lui Dumnezeu pentru mântuirea semenilor săi. Pentru a

avea îndrăzneală sfântă înaintea lui Dumnezeu pentru rugăciunea ipostatică, omul trebuie să

ajungă la desăvârşirea pocăinţei sale, pentru a fi curăţit de păcate, deoarece, dacă este stăpânit

de patimi şi păcate, rugăciunea sa nu ridică greutatea păcatului lumii, ci adaugă şi încărcătura

sa pătimaşă.

Părintele Sofronie descrie rugăciunea atotcuprinzătoare ca fiind o încercare grea,

plină de piedici, „în sensul că duhul nostru nicicând nu realizează scopul său cu desăvârşire.

Rugându-se pentru sine omul poate simţi o afluenţă de iubire şi pace. [...] La rugăciunea

pentru lume, oricât ar fi de fierbinte şi îndelungată, sufletul îşi dă seama că un nor greu de

vrăjmăşie atârnă asupra pământului – prea mulţi oameni care au îndrăgit mai mult întunericul

urii decât lumina «iubirii Dumnezeieşti» (cf. In. 3, 19)”165. Dumnezeu nu constrânge libertatea

omului, şi de aceea, rugăciunea pentru mântuirea lumii nu-şi află împlinirea; de cel pentru care

se face rugăciunea depinde dacă va înainta spre lumina dătătoare de viaţă sau spre întunericul

cel mai din afară.

163 Arhim. Zaharia Zaharou, Hristos – Calea vieţii noastre..., p. 338, nota 19.164 Ibidem, p. 332.165 Despre rugăciune, pp. 59-60.

80

Din cauza împotrivirii oamenilor care refuză primirea Duhului Sfânt, rugăciunea îl

răneşte pe cel ce se roagă, dându-i un sentiment de zădărnicie şi o întristare înmulţită. De fapt,

rugăciunea îşi găseşte o parte din împlinirea sa în faptul că îngrădeşte puterea întunericului.

„Lumea stă prin rugăciune, dar când va slăbi rugăciunea, lumea va pieri. Poate vei zice că

acum nu mai sunt astfel de monahi care să se roage pentru întreaga lume; dar eu îţi spun că

atunci când nu vor mai fi rugători pe pământ lumea se va sfârşi, vor veni mari năpaste; şi încă

de acum sunt în lume”166. Prin existenţa şi rugăciunile sfinţilor, Dumnezeu varsă asupra

întregii omeniri binecuvântarea Sa; de aceea, un singur sfânt ce se roagă pentru lume are o

însemnătate deosebită pentru umanitate, căci datorită rugăciunilor sale Dumnezeu se arată

mult-milostiv şi îndelung-răbdător. Părintele mărturiseşte că cei ce se roagă pentru lume,

deseori necunoscuţi şi prigoniţi, reprezintă veşnica moştenire a lumii având dimensiuni

cosmice. Prin rugăciune, ei pot schimba cursul evenimentelor istorice, păzind astfel omenirea

de catrastofe. Rugăciunea pentru lume este simţită „ca vecinica viaţă, ca Dumnezeiască lucrare

în sufletul omului, ca har nezidit şi dar al Sfântului Duh; şi câtă vreme lumea va primi acest

dar, ea va dăinui, dar de cum nu va mai fi pe pământ, în întreagă mulţimea oamenilor, fie şi un

singur purtător al acestui har, de îndată istoria pământului va înceta, şi nici o ştinţă omenească,

nici o cultură nu va putea împiedica această pieire”167. Vorbind despre viaţa Sfântului Siluan

Athonitul, Părintele Sofronie evidenţiază marea sa iubire pentru lume dovedită în rugăciunea

neîntreruptă pentru ea, fiind înştiinţat de harul lui Dumnezeu că prin manifestarea unei astfel

de iubiri şi prin rugăciune, lumea va fi păzită, dar în momentul în care iubirea va înceta, lumea

va pieri în focul dezbinării atotcuprinzătoare.

Împlinind poruncile Evangheliei lui Hristos, omul care se roagă dobândeşte

dimensiuni cosmice, devine în Hristos om universal, nu în sensul unui sincretism filosofic, ci

trăieşte în duh întreaga experienţă a umanităţii. „Inima, printr-o astfel de rugăciune, intră

adesea foarte repede în însăşi viaţa aceluia sau acelora pentru care se roagă şi ştie ce se

întâmplă cu ei. Aceasta poate sau bucurie şi linişte, sau nelinişte şi întristare, uneori

întunericul sinistru al iadului şi răul asemenea lui. Cel care se roagă percepe aceste stări ca pe

ale sale proprii”168. În momentul în care va simţi înlăuntrul său bucurie şi pace, va cunoaşte că

rugăciunea sa a rodit, a fost ascultată.

166 Cuviosul Siluan Athonitul, p. 243.167 Ibidem, p. 244.168 Despre rugăciune, p. 60.

81

Rugându-se pentru lume, creştinul intră în curgerea veşnică a rugăciunii Domnului

Hristos din Ghetsimani. „În acea Rugăciune, Hristos-Omul, părăsit de toţi, Singur, era Unul,

stând înaintea Feţei Dumnezeului Său, purtând în Duhul Său toată omenirea ce fusese de la

întâiul Adam, şi ce avea să fie, până la cel din urmă ce are încă a se naşte din femeie”169.

Făcându-se asemenea lui Hristos, omul trece de la nivelul de individ la cel de ipostas,

devenind şi el un Adam, purtând în sine, în rugăciune, întreg Adamul. Rugăciunea asemenea

lui Hristos izvorăşte din dragostea tot mai mare pentru Domnul, care ne va înrudi cu El în

mişcările inimii şi ale minţii. Omul începe a simţi o mare tristeţe pentru suferinţa oamenilor şi

uitând trupul său, cu duhul tinde spre rugăciunea din Ghetsimani a Mântuitorului Hristos şi se

roagă cu suspine sângerânde pentru mântuirea tuturor oamenilor. Purtând întristarea pentru

păcatele semenilor săi, omul se face părtaş patimilor Domnului. Prin rugăciune în care simte

durerea umanităţii, sufletul celui ce se roagă moare împreună cu cei pentru care se face

rugăciunea. Dar, în acelaşi timp, rugăciunea este calea spre înviere, deoarece este imitarea

morţii şi a învierii Domnului Iisus. „Fie ca rugăciunea noastră să devină strigătul către

Dumnezeu şi Tatăl al întregului Pământ. Printr-o astfel de rugăciune, după acţiunea Sfântului

Duh, vom intra într-o copărtăşie cu Patimile răscumpărătoare ale iubirii Divine ale Domnului.

Nimeni dintre noi nu ajunge la nemăsurata ei întindere; dar pentru noi mare lucru este şi faptul

că şi nouă, fie şi parţial, dar cu o irezistibilă încredinţare ni se deschide viaţa Lui”170. Prin

trăirea propriilor suferinţe, natura noastră omorâtă prin păcat se renaşte prin rugăciunea ce se

reflectă în rugăciunea din Ghetsimani. În această rugăciune ni se dăruieşte cunoaşterea lui

Hristos Domnul, Cel Ce este Viaţa veşnică pe care ne-o împărtăşeşte şi nouă.

Rugăciunea din Ghetsimani „ca fapt istoric nu a durat mult; însă ca act

duhovnicesc al dragostei lui Dumnezeu ea a început mai nainte de întemeierea lumii (cf. 1 Ptr.

1, 20) şi nu încetează până în ziua de azi. Prezenţa puterii ei o simţim în ceasurile rugăciunii

pentru lumea întreagă şi cu precădere în vremea săvârşirii Liturghiei”171. După caracterul său

duhovnicesc, Liturghia reprezintă jertfă pentru păcatele întregii lumi. În timpul rugăciunii

liturgice, sufletul se coboară în noianul suferinţelor oamenilor; el învaţă să cuprindă în sine

întreg omul. După cum prin rugăciunea personală de pocăinţă, omul dobândeşte rugăciunea

înflăcărată pentru întreaga lume, tot astfel, şi prin slujirea şi participarea la Dumnezeiasca

169 Naşterea întru Împărăţia..., p. 290.170 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 306.171 Vom vedea pe Dumnezeu..., p. 349.

82

Liturghie, el pătrunde în aceeaşi realitate. Purtat de Duhul Sfânt, credinciosul înconjoară

întreaga lume prin rugăciune.

Vederea nesfârşitelor pătimiri şi refuzul oamenilor de a primi Duhul lui Dumnezeu

fac ca rugăciunea liturgică să covârşească puterile trupeşti şi sufleteşti ale credinciosului.

Trăind sentimentul zădărniciei, el îşi doreşte să abandoneze rugăciunea liturgică, dar amintirea

biruinţei lui Hristos asupra lumii îl întăreşte în lucrarea sa şi cunoaşte că biruinţa rugăciunii

sale vine în mod sigur, dar nu în planul istoriei văzute. Prin istovirea pe care o pătimeşte cel

ce se roagă, acesta experiează deşertarea de sine, „prin care el se va putea lărgi duhovniceşte

spre a cunoaşte istoric lumea, dar şi pe Fiul Omului în plinătatea lui dumnezeiesc-omenească.

Urmând pe Hristos şi refăcând călătoria Lui chenotică, omul creşte prin mijlocirea durerii şi

dobândeşte o conştiinţă de sine universală şi mai presus de lume”172. În rugăciunea liturgică,

urmarea lui Hristos presupune împlinirea poruncii «aceasta să faceţi spre pomenirea Mea»

(Lc. 22, 19), adică, prin Sfânta Liturghie se păstrează lucrătoare în istorie rugăciunea

Domnului din Ghetsimani şi puterea morţii Sale pe cruce pe Golgota.

Prin rugăciunea pentru întreaga lume, omul devine părtaş la preoţia împărătească

a lui Hristos, slujind pentru mântuirea întregii omeniri. Stareţul Sofronie arată că orice creştin

poate fi purtător al preoţiei împărăteşti, fără a purta vrednicia preoţească. Mântuitorul Hristos,

prin suferinţele Sale şi învierea Sa, a coborât de sus harul, astfel încât toţi şi fiecare credincios

în Fiul lui Dumnezeu să dobândească de la Duhul Sfânt, Dătătorul de daruri, acest dar al

preoţiei împărăteşti. Pentru a ne împărtăşi de această binecuvântare este necesară o stare de

nevoinţă îndelungată şi dureroasă. „Esenţa lăuntrică a acestei preoţii constă în faptul de a ne

ruga pentru toată lumea, urmând exemplul lui Hristos Însuşi. Pentru noi, oamenii, ne este

accesibilă măsura de a ne ruga pentru tot Adamul, ca pentru noi înşine. O asemenea rugăciune

apare ca un semn că în noi se restabileşte acel «chip» după care a fost creat omul”173. Prin

urmare, rugăciunea pentru întreaga lume, nu doar ne face părtaşi la preoţia Domnului Hristos,

ci ne şi rezideşte după chipul Său, refăcând chipul Său după care am fost zidiţi în noi.

Rugăciunea pentru întreaga lume cuprinde şi iubirea pentru vrăjmaşi, aceasta fiind

criteriul adevăratei credinţe, adevăratei părtăşii cu Dumnezeu, însemnul adevăratei lucrări a

harului. „În hotarele existenţei pământeşti, omului îmbrăcat în trup îi este dat în vremea

172 Arhim. Zaharia Zaharou, Hristos – Calea vieţii noastre..., p. 343.173 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 299.

83

rugăciunii să împreune petrecerea în Dumnezeu cu pomenirea lumii”174. Petrecerea în

Dumnezeu, deşi conduce la uitarea lumii şi a tot ceea ce este pământesc, este în strânsă

legătură cu iubirea de vrăjmaşi. Această dragoste pentru vrăjmaşi nu este putere proprie, ci

este dar al Duhului Sfânt ce sălăşluieşte în sufletul curăţit de patimi, este lucrare a lui

Dumnezeu ce se pogoară de sus înlăuntrul omului, ce-l caută pe Dumnezeu în rugăciunea sa.

Iubirea pentru vrăjmaşi e împlinirea desăvârşită a poruncii iubirii pentru

aproapele. Mântuitorul Hristos ne spune: «Aţi auzit că s-a zis: Să iubeşti pe aproapele tău şi să

urăşti pe vrăjmaşul tău. Iar Eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce

vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,

ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste

cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi» (Mt. 5, 43-45) Astfel, învăţătura

şi porunca iubirii pentru vrăjmaşi arată înălţimea legământului celui nou faţă de cel vechi şi

desăvârşirea acestuia din urmă, precum şi unicitatea adevărului revelat al lui Dumnezeu Care

S-a făcut om. Consecinţa împlinirii poruncii iubirii de vrăjmaşi este dobândirea înfierii,

devenirea noastră de la fii pământeşti la fii cereşti ai Tatălui ceresc. Iubirea de vrăjmaşi

vădeşte desăvârşirea noastră asemenea Tatălui.

Hristos Însuşi prin jertfa Sa pe cruce ne-a vădit iubirea pentru vrăjmaşi. „În chip

desăvârşit, hotărâtor şi veşnic, Hristos S-a rugat şi Şi-a dat viaţa pentru vrăjmaşii Săi. Tot ceea

ce Domnul a făptuit o dată pentru totdeauna prin puterea Duhului Său rămâne calea

desăvârşită care îl uneşte pe om cu Dumnezeu”175. Printr-o iubire pentru oameni, inclusiv

pentru vrăjmaşi, asemenea Domnului Hristos, adică o iubire jertfelnică, credinciosul ajunge la

întâlnirea cu Dumnezeu, iar aceasta îi dăruieşte dragostea pentru vrăjmaşi. Creştinul nu se

poate cumineca de Viaţa cea veşnică, nu poate ajunge la Dumnezeu decât în comuniune cu

celălalt, decât prin iubirea faţă de celălalt, indiferent de atitudinea acetuia faţă de el.

Sfântul Siluan, aşa cum ni-l înfăţişează Arhimandritul Sofronie, nu împărţea

oamenii între prieteni şi vrăjmaşi, ci în cei ce-L cunosc pe Dumnezeu şi cei ce nu-L cunosc. El

vorbea despre dragostea pentru toţi oamenii, şi pentru cei ce fac bine, şi pentru cei ce fac rău,

văzând în aceasta asemănarea cu Hristos, Cel Care Şi-a întins mâinile pe cruce pentru a aduna

pe toţi.

174 Cuviosul Siluan Athonitul, p. 124.175 Arhim. Zaharia Zaharou, Hristos – Calea vieţii noastre..., p. 348.

84

Dumnezeu este dragoste care îmbrăţişează întreaga creaţie, aflându-se de faţă chiar

şi în iad. Cunoscând prin Duhul Sfânt o astfel de dragoste după măsura putinţei sale, omului i

se deschide calea spre deplinătatea fiinţării.

Existenţa noţiunii de vrăjmaş atrage după sine dorinţa de respingere a aproapelui.

Însă atunci când omul respinge pe celălalt cade din deplinătatea dumnezeiască şi nu se mai

află în Dumnezeu. „Cei ce urăsc şi leapădă pe fratele sunt ciuntiţi în fiinaţarea lor şi pe

adevăratul Dumnezeu, Care este dragoste atotcuprinzătoare, nu L-au cunoscut, şi calea către

El nu au aflat”176. Un astfel de om rămâne închis harului Duhului Sfânt şi se situează pe sine

afară de lumina vieţii. Căzând din iubirea dumnezeiască, omul se pustieşte lăuntric şi este robit

de frica morţii şi a nevoilor celor mai de jos ale firii. El devine mândru şi nemilostiv,

neputincios în a intra în comuniune cu Dumnezeu şi cu aproapele. Fiind lipsit de iubire, lasă

loc în sufletul său urii, care îl închide în temniţa patimilor şi în strâmtorarea iubirii de sine.

Toate acestea duc la întunecarea chipului lui Dumnezeu care se află în om, iar orice vedenie

care i se dă despre Dumnezeu este mincinoasă, căci după aceasta el continuă a fi mândru şi

nepăsător faţă de soarta lumii şi a omului.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan spune: «Dacă zice cineva: iubesc pe

Dumnezeu!, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este. Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele

său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească» (1In. 4,

20). Iubirea către Dumnezeu se vădeşte prin iubirea către aproapele, în care se află Dumnezeu,

Hristos Însuşi numindu-l fratele Meu mai mic (cf. Mt. 25, 40). În acelaşi sens, Părintele

Sofronie afirmă: „amîndouă poruncile lui Hristos, adică cea pentru iubirea lui Dumnezeu şi

iubirea aproapelui, alcătuiesc o viaţă-una. Aşadar, cel ce socoteşte că trăieşte în Dumnezeu şi

Îl iubeşte, iar pe fratele urăşte, acela petrece în înşelare. Astfel, a doua poruncă ne dă putinţa

de a cerca în ce măsură trăim cu adevărat în Dumnezeul cel adevărat”177. Rugându-se şi iubind

pe vrăjmaşi, credinciosul se află în lumină dumnezeiască şi prin iubire devine biruitor asupra

morţii, trecând de la moarte la viaţă.

Porunca iubirii pentru vrăjmaşi, împlinită prin rugăciunea neîncetată, este

manifestarea desăvârşită a iubirii pentru aproapele, deoarece sunt cuprinşi toţi. Pentru acest

motiv, împlinirea acestei porunci călăuzeşte spre culmea cunoaşterii lui Dumnezeu şi este

împărtăşire cu Dumnezeu care se săvârşeşte prin sălăşluirea Duhului Sfânt. Astfel, iubirea

176 Cuviosul Siluan Athonitul, p. 126.177 Ibidem.

85

pentru vrăjmaşi ajunge criteriul neînşelat al prezenţei Duhului Sfânt înlăuntrul omului şi al

comuniunii cu Dumnezeu pe plan personal şi pe plan eclesiologic şi dogmatic. În plan

personal, iubirea desăvârşită devine conţinut al ipostasului omenesc. „Această iubire, care este

deplină şi îi îmbrăţisează pe toţi, se întinde ca milostivire către orice fiinţă care este lipsită de

iubirea lui Dumnezeu. Purtătorul ei se întristează chiar şi pentru demoni, întrucât au căzut de

la Dumnezeu. Astfel omul are putinţa de a-şi stăpâni viaţa şi de a se încredinţa cât de mult se

află pe calea lui Dumnezeu în Hristos, care duce către cunoaşterea deplină a întregii existenţe

zidite. Această cunoaştere este proprie în chip deosebit persoanei care îşi află plinirea în

asemănarea cu Ipostasul lui Hristos şi se împărtăşeşte de universalitatea Lui”178. În ceea ce

priveşte planul eclesiologic, Sfântul Siluan afirma că Biserica cea adevărată, «stâlp şi temelie

a adevărului» (1 Tim. 3, 15), este cea care păstrează vie iubirea pentru vrăjmaşi. Deşi multe

biserici revendică plinătatea şi sobornicitatea, singurul criteriu de nezdruncinat pentru a

deosebi învăţătura adevăratei Biserici de orice lucru străin este iubirea pentru vrăjmaşi. Prin

existenţa acestei iubiri în viaţa Bisericii, omul ajunge la comuniunea cu Dumnezeu şi se

împărtăşeşte cu Acesta. „Dogmele Bisericii nu sunt idei abstracte, ci se leagă fiinţial şi

nedespărţit de viaţa şi existenţa ei. Ca şi casă a Dumnezeului Celui viu, Biserica se îngrijeşte

de viaţă, mai presus de orice altceva. Ţelul ei nu este vreo oarecare ontologie abstractă, ci

însăşi mântuirea şi viaţa veşnică a omului, care se dobândeşte prin păzirea poruncilor lui

Hristos, ce atârnă toate de iubirea către Dumnezeu şi către aproapele”179.

Rugăciunea pentru întreaga lume nu reprezintă starea psihologică a unui

intelectual, nu gândire filosofică, ci stare fiinţială, un fapt al fiinţei. În acest fel trăia Sfântul

Siluan rugăciunea atotcuprinzătoare, după cum ne mărturiseşte Părintele Sofronie: „În el

vedeam cu adevărat asemănarea cu Dumnezeu: trăia suferinţa fiecărui om cu care vorbea sau

cu care avea vreo legătură. În toate greutăţile vieţii, el împreună-pătimea cu omul. Dar atunci

când rămânea de unul singur se ruga pentru întregul Adam. El nu gândea că mântuirea pe

pământ s-ar putea rostui fără ca toţi să cunoască pe Dumnezeu în Duhul Sfânt”180.

Cu toate că trăim într-o lume tehnicizată, bogată din punct de vedere al tehnicii,

totuşi nu s-a făcut un progres în cultura inimii, în sensul creştin al inimii deschise suferinţelor

întregii omeniri atât în timp, cât şi în spaţiu. Rugăciunea pentru întreaga lume este privită ca o

178 Arhim. Zaharia Zaharou, Hristos – Calea vieţii noastre..., p. 351.179 Ibidem, p. 352.180 Cuvântări duhovniceşti, vol. I, p. 199.

86

nebunie de cei care nu trăiesc o astfel de rugăciune, de cei care nu se tânguiesc cu adânc plâns

pentru toţi oamenii. Nebunia acestei rugăciuni izvorăşte din nebunia iubirii lui Dumnezeu

pentru toţi oamenii ilustrată în mod deplin în moartea pe cruce a Fiului Său. După cum această

iubire nu a fost înţeleasă şi primită de toţi, nici această rugăciune nu poate fi trăită decât de cei

ce s-au împărtăşit de dragostea dumnezeiască.

În concluzie, rugăciunea atotcuprinzătoare este împreună-părtăşie la lucrarea

mântuitoare a Domnului Hristos, Cel Ce ridică asupra Sa greutatea lumii. Această rugăciune

se împlineşte prin imitarea rugăciunii ipostatice a Mântuitorului pe care a adus-o în Grădina

Ghetsimani pentru izbăvirea lumii. Dincolo de timp şi spaţiu, creştinul ce se roagă pentru

întreaga lume îmbrăţişează cu duhul într-o iubire compătimitoare întregul neam omenesc care

se confruntă cu conflicte de nerezolvat.

Prin rugăciunea pentru întreaga lume, omul se transcende pe sine şi intră într-o

stare chenotică prin care se jertfeşte pentru celălalt, nu printr-o jertfă sângeroasă, ci printr-o

jertfă a lacrimilor dintr-o inimă smerită şi curăţită prin pocăinţă adâncă. Omul se eliberează

din temniţa strâmtă a egoismului şi a individului, pentru a cuprinde în sine omenirea cu

neputinţele ei şi pentru a se dărui celuilalt. În această stare de rugăciune fierbinte pentru cei

săraci, pentru cei mici, Părintele Sofronie mărturiseşte că a avut un moment nebunesc de

revoltă împotriva lui Dumnezeu: „Dacă eu, cu toată puterea inimii mele compătimesc

omenirea întreagă, cum să-L înţeleg pe Dumnezeu, Care preiveşte cu indiferenţă la suferinţele

atâtor milioane de oameni zidiţi de El Însuşi. De ce oare îngăduie El atâta violenţă? Şi aşa mă

adresam Lui cu întrebarea nebunească: Unde eşti Tu? Şi în inimă am auzit aceste cuvinte:

Oare tu te-ai răstignit pentru ei? Aceste cuvinte blânde, rostite de Duhul în inima mea, m-au

cutremurat: Cel Ce S-a răstignit mi-a dat răspunsul ca un Dumnezeu”181. Atunci, Părintele a

înţeles că pricina suferinţelor omeneşti nu este lipsa de compasiune a lui Dumnezeu, ci reaua

întrebuinţare de către oameni a darului libertăţii. De aceea, rugăciunea pentru întreaga lume se

întoarce uneori împotriva celui ce se roagă, întrucât oamenii, în virtutea libertăţii lor, refuză

harul Duhului Sfânt şi se fac pe ei înşişi potrivnici Acestuia şi a celor care Îl poartă în suflet.

Rugăciunea atotcuprinzătoare este un dar al Duhului Sfânt, este lucrarea Sa în

sufletul celui ce se roagă cu adâncă pocăinţă. Prin darurile dumnezeieşti, omul devine purtător

al plinătăţii fiinţării dumnezeieşti şi omeneşti, unindu-se cu Hristos într-o rugăciune asemenea

181 Despre rugăciune, p. 31.

87

Lui. Această rugăciune este urmarea cunoaşterii lui Dumnezeu ca iubire, şi cu cât rugăctorul

se adânceşte în rugăciunea sa pentru sine şi pentru întreaga lume, cu atât mai mult, Duhul

Sfânt Ce sălăşluieşte într-însul i-L descoperă pe Dumnezeul iubirii. El trăieşte acum învierea

sa, trecerea de la moarte la viaţă, biruinţa asupra morţii asemenea Mântuitorului. „Şi duhul se

roagă lăuntric:

Domnul meu şi Dumnezeul meu... Acum, Doamne Iisuse Hristoase, dupre

darul neurmatei Tale puteri şi al bunăvoirii Tale către noi, şi eu, săracul şi lipsitul, trec de la

moarte la viaţă...

Acum – eu sunt”182.

182 Vom vedea pe Dumnezeu..., p. 360.

88

Concluzii

Părintele Sofronie defineşte rugăciunea ca o creaţie care nu cunoaşte sfârşit, căci

prin aceasta omul se face împreună-lucrător cu Dumnezeu la devenirea sa ca persoană; iar

omul se descoperă pe sine ca persoană numai în relaţie vie cu Dumnezeul Treime de Persoane.

Dumnezeu ni se descoperă în istorie treptat. Prima Sa arătare cu semnificaţie adâncă

pentru istoria poporului evreu şi pentru întreaga omenire este cea către Moise pe Muntele

Sinai. Prin cuvintele „Eu sunt Cel Ce sunt”, Dumnezeu Se revelează ca Fiinţa absolută,

existentă prin Sine Însăşi şi Care aduce de le nefiinţă la fiinţă întreaga creaţie. În acest nume

este ascuns totodată Dumnezeul Personal, Viu, Atotiubitor. Însă, Moise nu a putut cuprinde

deplin această descoperire a lui Dumnezeu, rămânând în întuneric, căci îi era inaccesibilă

deplinătatea Dumnezeirii, fiind încă sub stăpânirea păcatului şi a morţii. Moise era conştient

că revelaţia pe care o primise nu era deplină, fapt pentru care profeţeşte venirea unui alt profet

mai mare ca el, anunţând astfel mântuirea omenirii şi desăvârşirea cunoaşterii lui Dumnezeu

prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. În faţa acestei descoperiri sinaitice, omul se descoperă şi

pe sine ca persoană capabilă de a intra în dialog şi în comuniune cu Cel Ce este.

Mântuitorul Hristos, prin Întruparea Sa, ni L-a descoperit pe Dumnezeu ca Lumină

şi ca Treime de Persoane. Astfel, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu ni s-a dat adevărata

cunoaştere despre Dumnezeu spre care ne îndreptăm prin rugăciune curată. Arhimandritul

Sofronie accentuează în cadrul Întrupării actul chenotic al Fiului lui Dumnezeu, prin care

Dumnezeu ne împărtăşeşte iubirea Sa atotcuprinzătoare. La o smerenie asemănătoare

Mântuitorului este chemat şi omul pentru a fi înălţat în Împărăţia dumnezeiască. Prin Întrupare

am primit părtăşia Luminii celei nezidite în care Îl cunoaştem pe Dumnezeu.

Rugăciunea este harul Duhului Sfânt Care Se roagă înlăuntrul nostru. Pentru a

ajunge la o rugăciune curată, omul trebuie să lupte împotriva înşelăciunii diavoleşti şi

împotriva închipuirii, care împiedică înaintarea sa în urcuşul duhovnicesc. Rugăciunea curată

se naşte din credinţa în Dumnezeirea Domnului Hristos, din pocăinţă profundă şi din

smerenie, căci vrăjmaşii nevăzuţi ai omului nu pot coborî în adâncul smereniei în care se

afundă omul pentru a fi înălţat în Împărăţia cerească. Ea cere ca mintea şi inima să fie curăţite

89

de orice gând pătimaş pentru ca ascetul să poată sta faţă în Faţă cu Dumnezeu gol de toată

întinăciunea. Cel ce se roagă se înalţă deasupra lumii, fără a o dispreţui, ci conducând-o prin el

spre întâlnirea cu Dumnezeu.

Prin rugăciunea curată, Duhul Sfânt Se sălăşluieşte înlăuntrul omului, învăluindu-l

pe acesta în Lumina dumnezeiască. Aflându-se înaintea lui Dumnezeu, omul se transcende pe

sine, nemaiputând simţi propria corporalitate, iar rugăciunea devine fără cuvinte, tăcere sfântă.

Astfel, scopul rugăciunii curate este rămânerea în prezenţa Dumnezeului Celui viu pentru a ne

împărtăşi totdeauna din dumnezeirea şi veşnicia Sa.

Arhimandritul Sofronie ne îndeamnă la comuniunea cu Dumnezeu în liniştea

lăuntrică, datorată sălăşluirii minţii în inimă şi a chemării neîncetate a numelui lui Iisus

Hristos, de la Care cerem să ne dăruiască mânturea. Rugăciunea lui Iisus ne uneşte cu întreaga

Sfântă Treime, fără însă ca persoana umană să se contopească cu Aceasta, ci prin har ne

împărtăşim de Dumnezeire. În numele lui Iisus Hristos se ascunde iubirea Tatălui, fapt pentru

care Părintele subliniază importanţa cunoaşterii lui Dumnezeu şi a unirii noastre cu Acesta.

Rugăciunea pentru sine naşte rugăciunea pentru mântuirea întregii omeniri.

Părintele Sofronie arată că împlinirea desăvârşită a poruncii iubirii este ilustrată prin

rugăciunea pentru întregul Adam, în care sunt incluşi şi vrăjmaşii. Prin aceasta, rugăciunea

noastră devine asemenea celei din Ghetsimani a Mântuitorului Hristos, în care a cerut de la

Tatăl unirea tuturor după chipul unităţii Sfintei Treimi şi în care a suferit cu sudoare

sângerândă pentru păcatele oamenilor. Printr-o astfel de rugăciune, omul se desprinde din

sfera individualităţii pentru a se jertfi pentru celălalt în rugăciune, realizându-se astfel

comuniunea iubirii întărită prin şi în Iisus Hristos. În rugăciune, credinciosul se identifică cu

celălalt, fără însă a se dizolva în el, ci purtându-i neputinţa în avântul său rugător către

Dumnezeu.

Prin urmare, împărtăşindu-ne din experienţa sa, Arhimandritul Sofrnie ne-a făcut

cunoscut profunzimea rugăciunii, care depăşeşte hotarele firii omeneşti pătrunzând pe tărâmul

ceresc. Rugăciunea curată este cale spre cunoaşterea lui Dumnezeu, Care ni se descoperă în

Lumina purtată de Duhul Sfânt. În momentul rugăciunii, mintea omului stă înaintea Minţii

dumnezeieşti contemplând realităţile divine şi îmbrăţişând cu dragoste întreaga zidire, ca

urmare a cuprinderii sale în dragostea dumnezeiască. Rugăciunea este jertfa nesângeroasă a

întregii fiinţe a omului, iar Dumnezeu, primind această jertfă, îi dăruieşte omului putinţa de a

90

se înălţa până la al treilea cer asemenea Sfântului Apostol Pavel (cf. 2 Cor. 12, 2-4). Aici,

intrând în lumina taborică dumnezeiască îl recunoaşte pe Cel Ce L-a chemat, căci chipul Lui

se află în el.

În rugăciunea curată, ni se descoperă întreaga Sfântă Treime întrucât calea

cunoaşterii lui Dumnezeu porneşte de la Duhul Cel Sfânt, trece prin Fiul şi ajunge la Tatăl

ceresc. Prin cunoaşterea lui Dumnezeu ni se dăruieşte împărtăşirea dumnezeirii prin har,

dobândim Duhul înfierii, devenim asemenea lui Dumnezeu. În aceasta se vădeşte măreţia

rugăciunii pe care Părintele Sofronie a ilustrat-o magistral plecând de la experienţa personală

şi a Sfântului Siluan, părintele său duhovnicesc. El înfăţişează bucuria rugăciunii care

izvorăşte din durerea pocăinţei, dulceaţa ei prin gustarea din Dumnezeire. Prin rugăciune şi

iubire, omul se reface după chipul primului om zidit, se redefineşte pe sine ca persoană,

întrucât el acum Îl cunoaşte pe Dumnezeu Treime de Persoane unite, fără contopire, prin

dragoste desăvârşită.

91

Bibliografie

Izvoare:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005.

Lucrări patristice:

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în „Filocalia”, vol. III, trad., introd. şi

note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti.

Lucrări consultate:

1. ***, Celălalt Noica. Mărturii ale Monahului Rafail Noica însoţite de câteva cuvinte de

folos ale Părintelui Symeon, ediţie îngrijită de Pr. Eugen Drăgoi şi Pr. Ninel Ţugui, Ed.

Partener.

2. ***, Ne vorbeşte Părintele Sofronie – Scrisori, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003.

3. ***, Viaţa şi învăţătura Stareţului Siluan Athonitul, scrise de ucenicul său,

Arhimandritul Sofronie, ed. a II-a, trad. pr. prof. dr. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 2004.

4. Athonitul, Cuviosul Siluan, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, ed. a IV-a

revizuită, studiu introductiv şi trad. diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2001.

5. Davita, V. Dumitra, Amintiri despre Stareţul Sofronie de la Essex, editată de

Mănăstirea Piatra-Scrisă, jud. Caraş-Severin, 2002.

6. Egger, Maxime, Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan, trad. Dora Mezdrea, Ed.

Sophia, Bucureşti.

7. Noica, Ieromonahul Rafail, Cultura duhului, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002.

8. Saharov, Ieromonah Nicholas, Iubesc, deci exist. Teologia Arhimandritului Sofronie,

trad. diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2008.

9. Sofronie, Arhimandrit, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, trad. Ierom. Rafail (Noica), Ed.

Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004.

10. Idem, Cuvântări duhovniceşti, vol. II, trad. Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea,

Alba-Iulia, 2008.

92

11. Idem, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba-

Iulia, 2009.

12. Idem, Despre rugăciune, trad. Pr. Prof. Teoctist Caia, 2006.

13. Idem, Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe, trad. Ierom. Rafail, Ed. Episcopiei

Ortodoxe Române, Alba-Iulia, 1994.

14. Idem, Din viaţă şi din Duh, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1997.

15. Idem, Fericirea de a cunoaşte calea, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1997.

16. Idem, Mistica vederii lui Dumnezeu, trad., note şi comentarii P.S. Irineu Slătineanu,

Arhiereu Vicar, Ed. Adonai, Izvoarele Spiritualităţii Ortodoxe, Bucureşti, 1995.

17. Idem, Naşterea întru Împărăţia cea Neclătită, trad. Ierom. Rafail (Noica), Ed.

Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003.

18. Idem, Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu. Scrisori de la Athos (către D. Balfour), trad.

Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006.

19. Idem, Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, ed. a III-a, trad. şi prezentare diac. Ioan

I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2007.

20. Idem, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, trad. Ierom. Rafail (Noica), Ed. Sophia,

Bucureşti, 2005.

21. Sophony, Archimandrite, The Monk of Mount Athos. Staretz Silouan 1866-1938,

translated bz Rosemarz Edmonds, St. Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, New

York 10707.

22. Idem, His Life Is Mine, translated bz Rosemary Edmonds, St. Vladimir’s Seminary

Press, Crestwood, New York 10707.

23. Zaharou, Arhimandrit Zaharia, Hristos – Calea vieţii noastre. Darurile teologiei

Arhimandritului Sofronie, trad. Ierom. Evloghie Munteanu, Ed. Biserica Ortodoxă,

Galaţi, 2003.

24. Idem, Lărgiţi şi voi inimile voastre (2 Corinteni 6, 13). Lărgirea inimii în teologia

Sfântului Siluan Athonitul şi a Stareţului Sofronie de la Essex, trad. de Monahia

Mariam Vicol în colaborare cu Monahiile Tecla şi Fevronia de la Essex, Ed.

Reîntregirea, 2009.

93

Reviste:

1. Gimenez, Maxime, Voir Dieu tel qu’il est by Archimandrite Sophrony, în rev.

„Sobornost”, volume 7:1/1985.

2. ÎPS Kalistos of Diokleia, „We must pray for all”: salvation acording t St. Silouan, în

rev. „Sobornost”, volume 19:1/1997.

3. Steer, Philip, Sophrony (Sakharov) (1886-1993), în rev. „Sobornost”, volume

16:1/1997.

Surse media:

http://rafailnoica.wordpress.com/2009/01/30/viata-arhimandritului-sofronie-saharov/, data accesării:

18.02.2010.

94

Curriculum Vitae

Nume: Mihai

Prenume: Alexandra Georgiana

Adresa: Str. Cameliei, nr. 18, bloc 25, scara B, etaj 1, ap. 27, Ploieşti, Prahova, cod 107070,

România

Telefon: 0726248258

Email: alexa_mih6@yahoo.com

Naţionalitate: română

Data naşterii: 6 februarie 1989

Sex: feminin

Starea civilă: căsătorită

Educaţie şi formare:

perioada: 2007-prezent

disciplinele principale studiate: teologie dogmatică, studiul Vechiului Testament,

studiul

Noului Testament, teologie morală, liturgică, istoria Bisericii Ortodoxe

Române, istoria Bisericii Universale

numele instituţiei de învăţământ: Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian

Patriarhul”, Universitatea din Bucureşti

perioada: 2003-2007

calificare/diploma obşinută: diplomă de bacalaureat

numele instituţiei de învăţământ: Colegiul Naţional „Ion Luca Caragiale”, Ploieşti

Limba maternă: română

Limbi străine cunoscute: limba engleză – nivel avansat

limba franceză – nivel mediu

95

Declaraţie de onestitate

Subsemnata Constantin (Mihai) Alexandra Georgiana, domiciliată în Ploieşti,

str. Cameliei, nr. 18, bloc 25, scara B, etaj 1, ap. 27, studentă a Facultăţii de Teologie

Ortodoxă „Justinian Patriarhul”, din cadrul Universităţii Bucureşti, specializarea Teologie

Didactică, anul III, declar pe proprie răspundere că teza de licenţă cu titlul „Rugăciunea – cale

spre cunoaşterea lui Dumnezeu în învăţătura Arhimandritului Sofronie”, îmi aparţine în

totalitate.

Data Semnătura

96