invatatura despre sfintenia bisericii

158
ÎNVĂŢATURA DESPRE SFINŢENIA BISERICII CUPRINS CUPRINS..........................................................1 PREFAŢĂ..........................................................3 INTRODUCERE......................................................5 CAPITOLUL I SFINŢENIA ŞI TAINA BISERICII 1.1. CREDINTA SI BISERICA 1.1.1 Eclesiologia şi expunerea credinţei........................10 1.1.2 Simbolurile de credinţă şi Biserica........................11 1.1.3 Biserica şi actul credinţei................................13 BISERICA SI ISTORIA MÂNTUIRII 1.2.1 Pregătirea vetero-testamentară...........................14 1.2.2 Întruparea lui Hristos-fundamnt al Bisericii.............15 1.2.3 Moartea si Învierea lui Hristos-temelie a Bisericii.....17 1.2.4 Cinzecimea permanentă în Biserică........................19 CAPITOLUL AL II-LEA ECLESIOLOGIE IN VECHIUL TESTAMENT 2.1. PREGĂTIRE ECLESIOLOGICĂ ÎN VECHIUL TESTAMENT 2.1.1 Dimensiunea cultuală a eclesiologiei vetero – testamentare .................................................................23 1

Upload: calin-tiberiu-oprean

Post on 30-Jun-2015

419 views

Category:

Documents


16 download

TRANSCRIPT

Page 1: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

ÎNVĂŢATURA DESPRE SFINŢENIA BISERICII

CUPRINS

CUPRINS..........................................................................................................................................1

PREFAŢĂ.........................................................................................................................................3

INTRODUCERE..............................................................................................................................5

CAPITOLUL I

SFINŢENIA ŞI TAINA BISERICII

1.1. CREDINTA SI BISERICA

1.1.1 Eclesiologia şi expunerea credinţei........................................................................................10

1.1.2 Simbolurile de credinţă şi Biserica........................................................................................11

1.1.3 Biserica şi actul credinţei........................................................................................................13

BISERICA SI ISTORIA MÂNTUIRII

1.2.1 Pregătirea vetero-testamentară...........................................................................................14

1.2.2 Întruparea lui Hristos-fundamnt al Bisericii.....................................................................15

1.2.3 Moartea si Învierea lui Hristos-temelie a Bisericii............................................................17

1.2.4 Cinzecimea permanentă în Biserică....................................................................................19

CAPITOLUL AL II-LEA

ECLESIOLOGIE IN VECHIUL TESTAMENT

2.1. PREGĂTIRE ECLESIOLOGICĂ ÎN VECHIUL TESTAMENT

2.1.1 Dimensiunea cultuală a eclesiologiei vetero – testamentare..............................................23

2.1.2 Pedagogia provizorie a Legii şi aşteptarea eshatologică ...................................................27

2.2. PROOROCIA ÎN VECHIULTESTAMENT

2.2.1 Slujirea profetica a intregii Biserici......................................................................................31

2.2.2 Împlinirea făgăduinţei în Maica Domnului..........................................................................34

2.2.3 Taina Mântuirii Israelului.....................................................................................................36

1

Page 2: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

2

Page 3: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

CAPITOLUL AL III-LEA

ECLESIOLOGIE ÎN NOUL TESTAMENT

3.1 ÎNTEMEIEREA BISERICII

3.1.1 Temelia Bisericii lui Hristos.................................................................................................40

3.1.2 „Sfinţenia lui Israel”-Sfinţenia Bisericii.............................................................................42

3.1.3 Prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserică................................................................47

3.1.4 Sfinţenie şi pacat in Biserică..............................................................................................54

3.2 BISERICA ÎN SCRIERILE NOULUI TESTAMENT

3.2.1 Faptele Apostolilor..............................................................................................................57

3.2.2 Epistolele Sfântului Apostol Pavel.....................................................................................60

3.2.3 Epistole către Bisericile din Asia Mică în Apocalip.........................................................68

3.2.4 Epistola Sfântului Apostol Iacov.......................................................................................69

3.2.5 Întaia Epistola a Sfântului Petru........................................................................................69

3.2.6 Epistola către Evrei..............................................................................................................70

3.2.7 Dimensiunea eclesiologica a învăţăturii lui Iisus...............................................................70

CAPITOLUL AL IV-LEA

MISIUNE ŞI SOCIETATE

4.1.1 Misiunea Bisericii în societatea modernă.........................................................................74

4.1.2 Eclesiologia ortodoxă modernă..........................................................................................80

CONCLUZII....................................................................................................................................84

BIBLIOGRAFIE..............................................................................................................................86

CURRICULUM VITAE..................................................................................................................90

DECLARAŢIE.................................................................................................................................91

3

Page 4: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

PREFAŢĂ

Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că Biserica este Trupul lui Hristos şi Hristos este Capul ei.

(Efes. I, 23; V, 23), iar Trupul are mai multe mădulare : “Căci precum trupul unul este şi are multe

mădulare, iar toate mădularele trupului multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos. Pentru că într-un Duh

ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh

ne-am adăpat. Căci şi trupul nu este un madular, ci multe” (I Cor. XII, 12-14). Această definiţie

ortodoxă a ceea ce înseamnă Biserica, definiţie completată cu ceea ce ne mărturiseşte Simbolul de

Credinţă despre Biserică – Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească – este cunoscută în mediile

clericale şi printre credincioşi. O astfel de înţelegere strict teoretică a noţiunii de Biserică este însă

inutilă dacă nu o însoţim şi de o asumare practică, în viaţa de zi cu zi a fiecăruia dintre creştini şi

deopotrivă a tuturor creştinilor membri ai Bisericii Creştine. În realitatea vieţii Bisericii au existat

numeroase momente în care asumarea definiţiei pauline a fost incompletă sau chiar inexistentă şi

pervertită de oameni prin slăbiciunile şi păcatele lor. Ereziile din primul mileniu de creştinism, al căror

moment de victorie întunecată a fost Marea Schismă, degradarea dogmei în Biserica Romano-Catolică

şi apariţia sângeroasei Inchiziţii, criza din Biserica Ortodoxă a Imperiului Bizantin aflat în decădere

care a culminat cu o aşa-zisă “unire” a ortodocşilor romei cu catolicii, cu puţin timp înainte de

ocuparea Constantinopolelui de către musulmani, apariţia Reformei şi a Contra-Reformei în Europa

Occidentală, curente religioase şi politice cauzatoare de războaie religioase, fărâmiţarea Bisericii

Creştine Răsăritene în biserici autocefale locale, multiplicarea cultelor protestante şi neo-protestante

pretendente la calitatea de biserici purtătoare ale mesajului creştin, toate aceste fenomene nu reprezintă

altceva decât o îndepărtare de la definiţia Sfântului Apostol Pavel. Biserica ce era cândva Una,

Sobornicească şi Apostolească este acum o oglindă sfărâmată în zeci de cioburi, de diferite mărimi, o

oglindă care în vremurile de început ale creştinismului reflecta Cerul Dumnezeirii.

Privind la evenimentele mai apropiate timpului şi locului nostru, vom observa că secolul XX

a fost un fel de culme a crizei Bisericii Creştine. Cele două războaie mondiale, dictaturile fascistă,

nazistă şi comunistă, secularizarea profundă a societăţilor democratice din Vestul Europei şi America

de Nord au afectat atât structura Bisericii, cât şi mesajul acesteia. Aceste frământări au avut

repercursiuni, cum era de aşteptat, şi asupra Bisericii Ortodoxe Române. Nu voi insista asupra

aspectelor încă neclarificate ale relaţiei Bisericii noastre cu regimul dictaturii comuniste – marea

“necunoscută” a istoriei BOR din secolul XX – cu toate că o mare parte din problemele care afectează

BOR îşi au cauzele în această relaţie. În actualul context istoric în care poporul român îşi duce

existenţa – România ca ţară membră a Uniunii Europene, fenomenul globalizării, criza resurselor

naturale – mult mai importantă îmi pare problema aplicării definiţiei pauline în viaţa de zi cu zi a

4

Page 5: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

clerului şi credincioşilor creştini-ortodocşi români. Evenimentele din decembrie 1989 care au provocat

căderea dictaturii comuniste, dezbaterile intense din anii ’90 legate de rolul şi locul Bisericii în viaţa

societăţii româneşti, redescoperirea de către tineri a valorilor creştine ortodoxe păreau să reprezinte

premizele unei relansări a activităţii Bisericii Ortodoxe Române şi mai ales ale unei reîncreştinări a

poporului român grav pervertit de ateismul totalitarismului comunist.

Am ales sa tratez in aceasta lucrare tema cu titlul “Învăţătura despre sfinţenia Bisericii”

deoarece Biserica constituie viata noastra in Hristos Domnul nostru, prin Duhul Sfant care salaşluişte

in Biserica conducandu-o spre tot Adevarul-Care este Hristos, după cuvantul Sfantului Apostol Pavel(I

Timotei 3, 15). Biserica face prezentă pe pămant „Împărăţia lui Dumnezeu”, prin Hristos care

sălăşluişte in ea , după cum spune una dintre rugaciunile Bisericii: „în Biserica Slavei Tale stand, in

cer ni se pare a fii împreună cu Născtoarea de Dumnzeu”.

5

Page 6: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

INTRODUCERE

Ce este Biserica si cine a întemeiat-o?

Biserica este asezamantul sfânt intemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos, prin intruparea,

moartea si invierea Sa, si, apoi, desavarsit, prin pogorarea Duhului Sfânt si prin propovaduirea si jertfa

Sfintilor Apostoli si a urmasilor lor - martiri, episcopi, preoti, diaconi si toti sfintii. Biserica este, deci,

obstea tuturor crestinilor care cred în Hristos, care marturisesc aceeasi dreapta credinta în Tatal, Fiul si

Duhul Sfânt si care asculta de slujitorii sfintiti randuiti de Sfintii Apostoli si de urmasii lor.1

Cu ce scop a intemeiat Hristos Biserica Sa?

Iata cu ce scop a intemeiat Mântuitorul Hristos Sfânta Biserica:

- Să mărturiseasca si sa apere dreapta credinta pe pamant, pe care  a descoperit-o Dumnezeu

în Sfânta Scriptura si în Sfânta Traditie;

- Să adune şi sa uneasca sub acoperamantul ei, ca o mama, toate neamurile care cred în

Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu;

- Să înveţe, sa conduca si sa sfinteasca lumea prin Sfânta Evanghelie si harul Duhului Sfânt

dat Apostolilor si pastorilor Bisericii randuiti de ei;

- Să menţină pe pamant pana la sfarsitul veacurilor Sfânta Liturghie si toate sfintele slujbe

de lauda, de multumire si de cerere, spre slava Preasfintei Treimi;

- Să mântuiasca toata lumea prin dreapta credinta în Dumnezeu, prin harul Duhului Sfânt, pe

care il primim la Biserica prin Sfintele Taine, si prin lucrarea faptelor bune. Ce trebuie sa mai stim

despre Sfânta Biserica?

Sfântul Apostol Pavel ne invata ca Hristos este Cap al Bisericii, iar Biserica intemeiata de El

este trupul lui Hristos (Efeseni 1, 22-23). În alt loc Biserica este numita mireasa lui Hristos (II

Corinteni 11, 2), stalpul si intarirea adevarului   (I Timotei 3, 15), sau trupul tainic al Domnului. Sfintii

parinti, inspirati de Duhul Sfânt, ne invata ca mirele si mireasa, despre care se vorbeste în Cantarea

Cantarilor, sunt Hristos si Biserica2. Si precum capul are un singur trup si mirele o singura mireasa, asa

si Hristos are un singur trup si o singura mireasa, Biserica, numita si "mama noastra cea de obste", care

ne-a nascut pe toti prin baia Sfântului Botez si prin celelalte Sfinte Taine. De aceea si Sfântul Ciprian

spune: cine nu are Biserica de mama, nu poate avea pe Dumnezeu de Tata. Deci, chiar daca oamenii

stapaniti de mandrie si de neascultare, s-au dezbinat intre ei si s-au departat mai mult sau mai putin de

adevarata Biserica intemeiata de Hristos si de Sfintii Apostoli, formand mai multe "biserici",

confesiuni, culte si grupari crestine sectare, schismatice si anarhice, nu trebuie sa credem ca Biserica

1“ Învăţătură de credinţă creştină ortodoxă”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 2000,p.1282 Sfantul Ioan Damaschin,Dogmatica, Editura Scripta, Bucureşti,1993, p. 149

6

Page 7: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

cea una s-a rupt în mai multe biserici. Biserica întemeiată de Hristos este dumnezeiască, este una, caci

unul este si Hristos intemeietorul ei, si este vesnica. "Este un trup si un Duh", o Evanghelie si o

Biserica; "un Domn si o credinţă, un Botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, care este peste toate şi prin

toate şi întru toţi " (Efeseni 4, 4-6)3

Este mântuire afara de Biserică?

Nu. Afara de Biserică întemeiată de Hristos nu este mântuire, pentru ca nu este episcop, nici

preotie, nici Sfintele Taine prin care primim harul mântuirii. Adevarul, care este Hristos, Crucea,

Sfânta Evanghelie, harul mântuirii si urmasii Sfintilor Apostoli, adica episcopii si preotii, se afla numai

în Biserica. Aici este Duhul Sfânt, Botezul, Sfânta Impartasanie, Preotia, Sfânta Liturghie, bucuria

vietii si mântuirea. Aici se afla sfintii toti impreuna cu Maica Domnului si insusi tronul nevazut al Prea

Sfintei Treimi. Cei care au iesit din sanul Bisericii si s-au lepadat de tainele ei, de pastorii ei randuiti

de Apostoli, de Cruce, de sfinti, de Sfânta Liturghie si de toate darurile Duhului Sfânt ce izvorasc din

Biserica, aceia s-au lepadat de harul mântuirii, caci au iesit din corabia Bisericii si din staului oilor lui

Hristos, Mântuitorul si Pastorul nostru Cel bun. Ei se pot mântui numai daca se caiesc si revin în sanul

Bisericii. Domnul nostru Iisus Hristos zice: Pe aceasta piatra - a dreptei credinte - voi zidi Biserica

Mea si portile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). Portile iadului sunt sectele crestine de tot felul care

lovesc în unitatea si temelia Bisericii, dar nu o vor putea birui, caci la carma ei este Insusi Hristos

Mântuitorul lumii.4

De ce credem în Biserica?

Pentru ca ea ne uneste cu Dumnezeu si pentru ca în ea se afla neincetat Hristos, Mântuitorul

nostru si Sfântul Duh. De aceea Biserica nu greseste niciodata, fiind "stalpul si temelia adevarului" (I

Tim 3, 15). Credem în Biserica lui Hristos, caci numai în ea ne putem boteza, pocai si impartasi cu

Sfintele Taine. Numai în ea ne putem mântui. Nu este mântuire afara de Biserica, spune Sfântul

Ciprian, pentru ca numai Biserica, numita trupul tainic al lui Hristos, pastreaza toate darurile mântuirii.

Care este Biserica cea adevarata?

Biserica cea adevarata este Biserica Ortodoxa, pentru ca ea singura are dreapta credinta în

Dumnezeu. Insusi cuvantul "ortodoxie", în limba greaca, inseamna dreapta credinta. Ea singura

pastreaza neschimbate, afra lipsuri si adaugiri, învatatura si randuielile Domnului nostru Iisus Hristos,

asa cum le-au propovaduit Sfintii Apostoli si cum le-au explicat si fixat în Simbolul de Credinta Sfintii

Parinti la Sinoadele ecumenice si locale din primele secole crestine, cand toata crestinatatea era una si

nedespartita. De aceea numai în Biserica Ortodoxa se gasesc mijloacele sigure de mântuire.5

Prin ce se dovedeste concret ca Biserica Ortodoxa este cea adevarata?

Numai Biserica Ortodoxa pastreaza învatatura de credinta adevarata, intreaga si neschimbata,

3 Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă( vol II ) , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 2003, p. 2634 Idem, p. 2675 „Învăţătură de credinţă creştină ortodoxă”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 2000,p.129

7

Page 8: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

primita de la Sfintii Apostoli, cuprinsa în Crez sau Simbolul de Credinta, asa cum l-au stabilit Sfintii

Parinti în primele doua Sinoade ecumenice din anii 325 si 381 de la Niceea si Constantinopol, la care a

luat parte si Biserica de Apus (Catolica). Mai tarziu, Biserica de Apus a modificat Crezul credintei

(Filioque), si s-a indepartat de la Traditia comuna a Sfintilor Parinti, atat în ce priveste viata

sacramentala, cat si forma de conducere a Bisericii (Reforma protestanta si dogmele papale romano-

catolice); Slujbele în Biserica Ortodoxa sunt si ele recunoscute de toata lumea crestina ca cele mai

mistice si mai conforme cu Traditia Bisericii nedespartite din primul mileniu. Asceza si postul nu au

fost schimbate în Ortodoxie, asa cum s-a intamplat în Bisericile catolice si protestante. Ce marturisim

în Simbolul de Credinta despre Biserica?

În articolul IX marturisim ca noi, crestinii, credem „Si intru una sfânta, soborniceascsa si

apostoleasca Biserica”. O numim "una", pentru ca unul este Hristos Capul si Intemeietorul ei si nimeni

nu poate sa puna alta temelie Bisericii Sale, nici oamenii, nici ingerii. O numim "sfânta", pentru ca

Biserica este Trupul lui Hristos Care a iubit Biserica si S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinteasca,

curatind-o prin baia apei prin cuvant ... ca sa fie sfânta si fara prihana (Efeseni 5, 23 - 27). Biserica lui

Hristos este sfânta si pentru ca în ea se afla harul Duhului Sfânt, Sfânta Evanghelie, Crucea, icoanele,

sfintele moaste, Sfântul si Marele Mir, prin care se pecetluieste cel botezat cu pecetea harului Duhului

Sfânt, precum si Sfânta Impartasanie. Biserica lui Hristos este sfânta si pentru ca aici se savarseste

zilnic Sfânta Liturghie, se hirotonesc preotii, se impartasesc credinciosii, se boteaza copiii si, aici,

oamenii lauda neincetat pe Dumnezeu impreuna cu Sfintii Ingeri. În Biserica se afla toate harurile

mântuirii oamenilor. Biserica este numita "soborniceasca", adica universala, chemata sa cuprinda toata

lumea. Mântuitorul a poruncit Apostolilor: Mergand, invatati toate neamurile...(Matei 28, 19). Biserica

este soborniceasca pentru ca are plinatatea Adevarului si a darurilor mântuitoare ale lui Hristos.

Biserica se numeste si "apostolica", pentru ca a fost organizata si raspandita în lume de Sfintii

Apostoli, a caror învatatura neschimbata numai ortodocsii o pastreaza pana astazi.

Care sunt membrii Bisericii lui Hristos?

Toti oamenii care sunt botezati în numele Prea Sfintei Treimi si pastreaza neschimbata credinta

ortodoxa apostolica, atat drepti, cat si pacatosi, sunt membri ai Bisericii lui Hristos. Caci nu este om

fara de pacat, iar Hristos Si-a dat viata pentru toti, ca n-au trebuinta cei sanatosi de doctor, ci cei

bolnavi (Matei, 9, 12). Numai cei ce se leapada de Dumnezeu - ateii, ereticii, sectantii, schismaticii si

sinucigasii care s-au rupt de Biserica - nu pot fi membri ai Bisericii lui Hristos si nu ne putem ruga

niciodata pentru ei, atat cat sunt în viata, cat si dupa moarte. Numai daca se pocaiesc sunt iertati si

mântuiti. Insa Biserica lui Hristos are doua feluri de membri: ceresti si pamantesti. Sfintii si ingerii

sunt membri ai Bisericii biruitoare din cer, caci au biruit pe diavolul si se afla inaintea Prea Sfintei

Treimi. Iar membrii Bisericii luptatoare de pe pamant sunt credinciosii dreptmaritori care se lupta cu

ispitele, cu patimile si cu diavolii pentru a dovedi viata vesnica. Cele doua biserici formeaza una în

Hristos, ca si membrii ei care impreuna preamaresc pe Dumnezeu. Crestinii lauda pe sfinti si pe ingeri,

8

Page 9: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

iar cei din cer se roaga pentru mântuirea celor ce se lupta pe pamant. Iata ce mare este taina Bisericii

crestine! Prototipul sau modelul vesnic al Bisericii lui Hristos este unitatea de nepatruns a Prea Sfintei

Treimi. Caci unde este Dumnezeu, acolo este Biserica, acolo este unitatea sfintilor, cu a ingerilor si a

crestinilor. Acolo este harul Duhului Sfânt si vesnica fericire.6

Cine conduce Biserica?

Biserica este condusa nevazut de Insusi intemeietorul ei, Domnul nostru Iisus Hristos, care este

"Capul Bisericii", prin harul Duhului Sfânt care lucreaza în Biserica. În chip vazut, Biserica este

condusa de ierarhia bisericeasca, formata din cele trei trepte - diaconi, preoti si episcopi -, care si-au

pastrat succesiunea apostolica de la intemeierea Bisericii, fiind hirotoniti de Apostoli prin punerea

mainilor pe capul lor. Ierarhia bisericeasca isi are originea în Insusi Marele Arhiereu Iisus Hristos,

Care a sfintit pe Apostoli la Cincizecime, prin trimiterea Duhului Sfânt peste ei în chip de limbi de foc

(Fapte 2, 1 - 4).

Ce trebuie sa mai stim despre ierarhia bisericeasca?

Diaconii, care formeaza prima treapta ierarhica în Biserica, sunt hirotoniti de episcopii alesi

canonic în fiecare eparhie. Ei singuri nu pot sluji Sfânta Liturghie si nu pot savarsi nici o slujba

bisericeasca fara preoti si episcopi. Ei ii ajuta numai la sfintele slujbe. Preotii, a doua treapta a ierarhie

bisericesti, sunt hirotoniti de episcopi pentru o anumita biserica sau parohie. Preotii hirotoniti canonic

pot savarsi orice sfinte slujbe în parohia randuita de episcopul locului, afara de hirotonie si de sfintiri

de biserici. Ei pot spovedi si dezlega pacatele credinciosilor numai cu binecuvantarea episcopului,

daca au fost hirotoniti si hirotesiti canonic duhovnici. Episcopii, cea mai inalta treapta a ierarhiei

bisericesti, sunt hirotoniti de cate trei episcopi, dupa ce mai intai au fost alesi si cercetati canonic de

toti episcopii care formeaza membrii Sfântului Sinod al fiecarei Biserici Ortodoxe locale. Episcopii au

ranguri diferite: arhiepiscopi, mitropoliti si patriarhi în fiecare tara ortodoxa, dupa practica si dreptul

canonic ortodox. În unele tari crestine se afla diaconi, preoti si chiar episcopi hirotoniti necanonic de

episcopi caterisiti si schismatici. Ei nu pot savarsi în Bisericile Ortodoxe canonice nici un fel de slujbe,

pentru ca nu li se recunoaste valabila hirotonia. La fel sunt opriti de cele sfinte, adica de savarsiera

sfintelor slujbe, toti preotii caterisiti, carora li s-a luat harul pentru grave abateri de la disciplina

Bisericii. Caterisirea se face de catre episcopul locului, cu aprobarea Sfântului Sinod. Ea poate fi

temporara sau pe viata  si poate fi ridicata numai de episcopul respectiv si Sfântul Sinod. Orice slujbe

si servicii religioase savarsite de slujitori necanonici, schismatici sau caterisiti nu sunt valide, adica nu

au nici o valoare, ca si cum ar fi fost facute de oameni laici nehirotoniti.

Care este autoritatea suprema a Bisericii Ortodoxe?

Autoritatea suprema a fiecarei Biserici Ortodoxe nationale este Sfântul Sinod local respectiv,

adica adunarea tuturor episcopilor ortodocsi din fiecare tara. Iar autoritatea suprema a intregii Biserici

Ortodoxe este Sinodul ecumenic format din episcopii tuturor Bisericilor Ortodoxe. Sinodul ecumenic, 6 Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă , Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 1991, p. 237

9

Page 10: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

adica universal, ca si cel local, adica national,  conduce Biserica lui Hristos sub calauzirea Duhului

Sfânt. Hotararile Sfântului Sinod trebuie respectate de catre toti membrii Bisericii ortodoxe respective:

cler si popor.

Ce trebuie sa stim despre episcop?

Episcopul hirotonit canonic reprezinta pe Hristos, iar preotii slujitori reprezinta pe Sfintii

Apostoli. De aceea Sfintii Parinti ne invata sa ascultam de episcop ca de Insusi Iisus Hristos, iar de

preoti sa ascultam ca de Apostoli. (Sf. Ignatie al Antiohiei, în special). Episcopul este autoritatea

suprema în eparhia sa si nu poate fi Biserica, nici preotie, nici mântuire fara episcopi. Harul Duhului

Sfânt primit de episcopi la hirotonie este dat prin succesiune direct de la Sfintii Apostoli si se transmite

prin hirotonie la toti preotii prin punerea mainilor pe capul lor. Insa cei hirotoniti de episcopi caterisiti

nu pot fi preoti, caci harul Duhului Sfânt nu vine peste ei, neavand succesiune apostolica sau

comuniune deplina cu Biserica.7

Care sunt atributiile principale ale episcopului?

Episcopul marturiseste si apara pana la jertfa dreapta credinta în eparhia sa, prin cuvant si fapta;

conduce pe calea mântuirii turma incredintata lui, formata din preoti, calugari si credinciosi;

hirotoneste preoti si diaconi care sunt vrednici sa slujeasca lui Hristos; sfinteste biserici noi sau biserici

care au suferit reparatii mari; hiroteseste duhovnici si le da voie sa spovedeasca pe credinciosi;

numeste preoti la parohii si ii transfera, dupa nevoie, de la o parohie la alta; distribuie Sfântul si Marele

Mir la preoti, fara de care nu se poate face botezul ortodox; face vizite canonice duhovnicesti prin

parohii si manastiri si da slujitorilor bisericesti sfaturi si indrumari pastorale; canoniseste pe preotii

vinovati, iar pe cei ce au savarsit grave abateri canonice de la morala Bisericii ii suspenda temporar sau

pe viata, oprindu-i de la savarsirea celor sfinte; aproba si binecuvinteaza zidirea de biserici noi; aproba

tineri candidati pentru seminarii si facultati de teologie; face cercetare canonica a noilor candidati la

preotie; aproba infiintarea de noi manastiri; judeca, personal sau prin delegatii sai, orice neintelegeri si

abateri din eparhia sa; supravegheaza activitatea misionara a preotilor, pastreaza unitatea dreptei

credinte în eparhie si numeste protopopi si preoti misionari în vederea combaterii prozelitismului

sectar.8

7 Învăţătură de credinţă creştină ortodoxă”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 2000,p.132

8„ Învăţătură de credinţă creştină ortodoxă”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 2000,p.135

10

Page 11: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

CAPITOLUL I

SFINŢENIA ŞI TAINA BISERICII

1.1CREDINŢA ŞI BISERICA

1.1.1 Eclesiolologia şi expunerea credinţei

Biserica nu este o instituţie ci dupa cum o numesc Sfinţii Părinţi ea este viaţă noua impreună

cu şi în Hristos, transfigurată prin Duhul Sfant. Aceasta pedagogie eclesiologică reflectă experienţa

Sfinţilor Părinţi atat teologică cat şi eclesială: numai în Biserică se descoperă taina lui Dumnezeu, a

lucrării Sale, a iubirii Sale; în Biserică este posibilă creşterea în credinţă şi în cunoaştere. 9Credinţa în

Biserică este nedespărţită de credinţa în Duhul Sfant, deoarece Duhul a dat Apostolilor la Cincizecime

anume să zidească Trupul lui Hristos in istorie, adăugandu-i la comunitatea din Ierusalim pe cei care

vor crede şi se vor boteza în numele lui Iisus Hristos. Toate Persoanele Treimice sunt actve la viaţa

Bisericii : “ Această casă Tatăl a zidit-o, Fiul a intărit-o, Duhul Sfant a întărit-o”. Biserica este opera

Treimii. Biserica are ca sursă şi ca parabolă însaşi comuniunea Sfintei Treimi : „ Pentru ca toţi să fie

una : aşa cum Tu Părinte eşti întru Mine şi Eu întru Tine, tot astfel şi ei să fie una în Noi, pentru ca

lumea să creadă că Tu M-ai trimis”(Ioan 17,21).

Din punct de vedere istoric, întreaga operă a lui Hristos, cuvintele şi faptele Lui se răsfrang

asupra Bisericii, ca asupra propriului Său trup : „ Care cu revărsarea preţiosului Tău sange ai întemeiat

Biserica, iar cu Moartea Ta ai ridicat-o, cu Învierea ai săvarşit-o, cu Înălţarea ai binecuvantat-o şi cu

pogorarea Sfantului Duh ai sfinţit-o şi lăţit-o”(Din rugăciunea la punerea temeliei unei Biserici,

Molitfelnic, ed. 1976,p. 496). Relatia de unire intre Tatal si Fiul e si model pentru unireace trebuie sa

se produca intre oameni.Unirea intre oameni in Biserica se face atat de stransa,precum este cea intre

Tatal si Fiul. Temeiul divin al Bisericii e gasit de Sf. Parinti nu numai in Sf. Treime ,ci si in mod

special in fiul.Sf.Grigore de Nissa,pornind de la episudul intrarii lui Moise in tenebrele divine,pe

Sinai,unde i s-a aratat modelul Cortului de Jos,considera ca Templul,sau mai bine zis cortul acela,

este”Hristos ,puterea si intelepciunea lui Dumnezeu”.10

Biserica, după cum spune Sfantul Maxim Mărturisitorul, este a tuturor neamurilor şi a tuturor

popoarelor fiind formată din diferite persoane care, în multiplicitatea lor, reprezintă multiplicitatea

universului creat. Cu toate acestea, problema care se iveşte aici este cum poate Biserica să fie şi icoană

a lui Dumnezeu?Biserica este o icoană a lui Dumnezeu în virtutea comuniunii ei în energia tropică cu

El.Energia care îi constituie pe toţi inşii în Biserică, Trupul lui Hristos, este energia unificatoare care

este chipul energiei uni-diversificatoarea lui Dumnezeu.El este singura cauză a tot ceea ce există,şi,în

calitate de Cauză, El este şi principiul unităţii.

Atunci cand multiplicitatea creată se adună în Biserică în jurul lui Hristos, care este

9 Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, p. 3810 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Editura Romania Creştină, Bucureşti,1999, p.98

11

Page 12: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

singurul logos al totalităţii-se adună fără amestecare, dar şi fără împărţire între divin şi uman,după cum

afirmă formula calcedoniană-, Biserica exprimă într-un mod tipic (ca tip) unul şi acelaşi principiu şi

una şi aceeaşi putere a unităţiin la nivelulcreţiei. Nu există nici un dubiu în ceea ce priveşte faptul că

viziunea Sf. Pavel asupra Bisericii ca un singur trup cu multe membre a exercitat o influenţă decisivă

asupra acestei concepţii.11

Simbolurile de credinţă şi Biserica

Încă din primele secole ale istoriei creştine, Biserica exprimă credinţa sa în Dumnezeu-Treime;

tot de atunci a fost inclus în mărturisirile de crednţă un pasaj referitor la Biserică. Aceste mărturisiri de

credinţă sau simboluri, reprezintă formule ce erau rostte la Botez, iar Biserca este menţionată, în

general, după pasajul referitor la Duhul Sfant.Astfel, potrivit Sfantului Ipolit al Romei , acela care

săvărşeşte botezul îi pune trei întrebari celui care este coborăt în apă baptisteriului. La a treia întrebare

Crezi tu în Duhul Sfănt şi în Biserică ?, cel botezat răspunde: Cred. Această formulă este reluată

literalmente în vechiul simbol de credinţă roman al Apostolilor: Cred în Duhul Sfănt în Sfănta

Biserică .

În aceste două texte , Biserica nu este doar menţionată , ci ea este prezentă in deplinătatea

Duhului Sfănt , aşa cum propovăduia deja Sfăntul Irineu de Lyon : Acolo unde este Biserica , acolo

este, de asemenea Duhul lui Dumnezeu ; şi acolo unde este Duhul lui Dumnezeu , acolo este Biserica

şi tot harul. Simbolul niceo – constantinopolitan disociază mai mult punctul pnevmatologic şi cel

despre Biserică , deoarece Sfinţii Părinţi prezenţi la cel de-al doilea Sinod Ecumenic trebuiau să

precizeze şi să aprofundeze dogma despre dumnezeirea Duhului Sfănt în faţa ereziei

pnevmatomahilor. La menţiunea Bisericii se adaugă patru adnotari sau însuşiri ale Bisericii , ceea ce

dă acestui punct o mai mare consistenţă şi o aparentă autonomie cel puţin în construcţia stilistică.

Eclesiologiile şcolii din Răsăritul creştin precum cele din Occident , au suferit şi ele o anumită

disociere a doctrinei despre Biserică de doctrina referitoare la Sfăntul Duh.Faptul acesta a fost

semnalat de către teologul catolic german Iosif Ratzinger : Biserica nu a mai fost înţeleasă în realitatea

sa pnevmatică şi harismatică, ci a fost considerată exclusiv sub aspectul întrupării de o manieră prea

pămînteasca , fapt pentru care ea sfărşeşte prin a fi explicată în întregime pornindu-se de la categoriile

de putere ale găndirii profane. Dar , în felul acesta nu mai era loc pentru doctrina Duhului Sfănt; în

măsura în care nu a continuat să se păstreze parţial în simpla evlavie , doctrina Duhului Sfănt a fost

absorbită în speculatia trinitară abstractă si astfel a pierdut, practic , orice rol în conştiinţa creştină.12

Învăţătura de credinţă ortodoxă se cuprinde în Simbolul Credinţei, în care avem credinţa în

Sfanta Treime(Tatăl, Fiul şi Sfantul Duh), avem credinţa în Biserică, în învăţătura Bisericii- pentru că

credem în una, sfantă, sobornicească şi apostolească Biserică, avem prezentarea credinţei noastre în

Sfantul Botez,respectiv în Sfintele Taine. În cuprinsul Simbolului Credinţei avem şi mărturisirea 11 Sfantul Maxim Mărturisitorul, Omul şi Cosmosul, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1999, p. 10912 Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 39

12

Page 13: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

credinţei despre învierea morţilor şi viaţa veşnică. Aceste învăţături-care pot apărea ca învăţături

teoretice şi sunt, de fapt, învăţături teoretice în cazul cand nu se manifestă in viaţa credincioşilor-

primesc contur şi se realizează ca fapte practice în cuprinsul Sfintei Liturghii, care este sărbătorire

cuprinzătoare. Toate acestea se pot realiza datorită faptului că există Biserica noastră, datorită faptului

că există slujitori ai lui Dumnezeu aşezaţi de Mantuitorul nostru Iisus Hristos prin Sfanta Biserică, în

vederea împlinirii sfintelor slujbe,în vederea conducerii credincişilor ca să stea în faţa lui Dumnezeu şi

să înveţe adevărurile de credinţă, care cuprind învăţăturile de credinţă,dar nu în mod teoretic, ci în mod

practic. Sfintele slujbe ale Bisericii sunt vuietul Duhului pentru că sunt de la Duhul Sfant şi se

manifestă prin noi, cei care realizăm sfintele slujbe, adică nu numai prin cei care sunt preoţi, ci prin

toţi credincioşii,pentru că toţi credincişii participă la sfintele slujbe.Învăţăturile Sfintei noastre Biserici

date de Duhul Sfant vuiesc prin noi cei care implinim sfintele slujbe. Aceste slujbe nu sunt texte

liturgice pe care le avem în cărţile de slujbă, ci sunt texte liturgiceîn lucrare, în acţiune, pe care le

realizăm noi prin participarea noastră la viaţa Bisericii.Deci sfintele slujbe pentru credincioşi sunt

deodată prilej de rugăciune şi prilej de învăţătură, prin sfintele slujbe învăţăm rugandu-ne şi ne rugăm

învătand.13

Învăţătura adevărată o avem din randuielile de slujbă, de aceea, contactul nostru cu Învăţătorul

este înlăuntrul Bisericii şi prin Sfintele Scripturi. Adevăratul progres duhovnicesc nu-l putem avea

decat în mediul acesta pe care îl creează Sfănta noastră Biserică prin ceea ce este şi ceea ce face.

Suntem drept măritori creştini şi auzim lucrul acesta spunandu-se despre noi la Sfanta Liturghie cand

se zice: Pe voi pe toţi drept măritorilor creştini să vă pomenească Dumnezeu în Împărăţia Sa. De ce

suntem drept măritori? Pentru că avem o credinţă dreaptă, pentru că avem credinţa pe care ne-au lăsat-

o înintaşii noştri. Noi ne-am pomenit în lumea aceasta nu numai ca membrii ai societăţii în care trăim

ci şi ca fii ai Bisericii. Am învăţat de la societatea în care trăim să vorbim, să scriem, să citim, lucruri

pe care le-am învăţat în mod organizat în instituţii create de societate; am intrat într-un stil de gandire ,

dar , în acelaşi timp , suntem şi fii ai Bisericii de la care învăţăm cele ce ştim despre Biserică.

Odinioară Biserica îi învăţa pe oameni-aici ,în ţara noastră- şi să citeasca , să scrie, pentru că în

general, preoţii Bisericii şi cantăreţii erau cei care ştiau, care aveau ştiinţă de carte şi ei o dădeau mai

departe. Acum lucrurile s-au schimbat. Există o instituţie specializată de îndrumare şcolară şi Biserica

a rămas cu ceea ce ţine de specificul ei.

Biserica şi actul credinţei

Se pot discerne trei modalităţi de a considera Biserica în chiar actul credinţei:

a) Biserica este obiectul credinţei. Ea constituie prelungirea şi actualizarea în lume a tainei

mantuirii. Ca Trup al lui Hristos , Mireasă a lui Hristos , Templu al Duhului Sfant, ea participă la

teantropia Mantuitorului;este de natură divino-umană,este Revelaţia tainei manturii în istorie.Biserica

se defineşte prin viaţa lui Dumnezeu pe care o comunică şi care a întemeiat-o. Biserica este deci obiect

13 Arhim. Teofil Părăian, Cum putem deveni mai buni, Editura Agaton, Făgăraş, 2007, p. 22713

Page 14: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

al credinţei. Nu Îl poţi avea pe Dumnezeu ca Tată dacă nu ai Biserica drept Mamă, scria Sfantul

Ciprian al Cartaginei. Biserica este icoana lui Dumnezeu ca una ce înfăptuieşte aceeaşi unire ca

Dumnezeu între credincioşi, chiar dacă ei unificaţi în ea prin credinţă sunt deosebiţi după însuşirilr lor

şi sunt din diferite locuri şi diferite feluri. Este aceeaşi unire pe care Dumnezeu o înfăptuieşte în chip

neamestecat între fiinţele lucrurilor, îndulcind şi aducand la identitate deosebirea dintre ele, prin

raportarea lor la El şi prin unirea cu El, ca pricină, început şi scop. Dar tuturor Biserica le dă

deopotrivă o singură formă şi numire dumnezăiască, adică existenţa şi numele de la Hristos; şi o

singură şi neîmpărţită relaţie prin credinţă, simplă şi fără părţi, care nu lasă să fie cunoscute relaţiile

cele multe şi nenumărate ale fiecăruia, nici măcar că sunt, din pricina raportării şi concentrării

universale a tuturor spre ea.14

b)Biserica este mediul credinţei, adică spaţiul spiritual în care credinciosul se naşte pentru o

viaţă nouă, creşte , se întăreşte în credinţă şi în viaţă, potrivit Sfantului Duh. Ea este matricea

spirituală, spaţuil Duhului, unde prin suflarea sa şi focul său, scanteia credinţei se aprinde şi creşte în

cunoaştere şi în iubire.15Biserica constituie chipul acestei lumi duale dar se deosebeşte totuşi de ea prin

forma ei spaţială, împărţindu-se în locul destinat numai preoţilor şi liturghisitorilor, pe care îl numim

ierartion(sanctuar,altar) şi în cel lăsat pe seama întrgului popor credincios, pe care îl numim naos. Dar

e una după ipostas.Suntem confruntaţi aici cu un simbolism foarte simplu. De fapt sunt mai multe de

spus ,deoarece împărţirea descrisă este o împărţire pe două niveluri, al arhitecturii Bisericii şi al

liturghisitorilor şi lucrării lor. Ca împărţire ea are un caracter arhitectural şi exterior, însă ca unitate

duală Biserica se dezvăluie şi în realitatea ei umană şi liturgică. Populată de creştini ca trup pluriform,

clădirea însaşi a Bisericii îşi exprimă unitatea, iar această unitate este întărită de liturghie, în care se

poate învăţa despre adevărurile spirituale atat simbolic, prin formele exterioare ale lucrării liturgice,

cat şi prin împărtăşire directă la altar, acest mod reflectand Biserica din ceruri. Aşadar, Biserica deşi

este chip al lumii, totuşi, văzută de deasupra sau din interior, oferă şi o imagine a realităţii cereşti şi a

celebrării ei liturgice: “Prin aceasta e ca un fel de altă biserică a lui Dumnezeu, nefăcută de maini,

indicată cu întelepciune de aceasta, care e făcută de maini. Această totalitate are ca ieration cosmosul,

sus, destinat puterilor de sus, iar ca naos, pe cel de jos, la îndemana celor sortiţi să trăiască o viaţă

legată de simţuri”.16 Lumea însăşi este o biserică, iar acest fapt implică în consecinţă posibilitatea uni

prim simbol:relaţia Bisericii cu lumea sensibilă, dar şi inteligibilă. Astfel Biserica nu este niciodată

separată de lumea-cosmos , ea o reprezintă şi o cuprinde prin propria ei structură, ca edificiu , şi prin

prin propria ei lucrare, ca popor al lui Dumnezeu, simbolismul ei fiind o reflectare a unei duble

realităţi la care participă şi, al cărei scop îl transmite ca realitate spirituală în Hristos.

14 Sfantul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 112

15 Georges Florovsky, La Sainte Eglise Universelle, Neuchatel, 1948, p. 18 16 Sfantul Maxim Mărturisitorul, Ambigua-Talcuiri ale unor locuri cu multe şi adanci înţelesuri,- colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 80,( trad. rom. şi introd. note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae) Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1981, p. 164

14

Page 15: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

c) Biserica este subiectul credinţei. Fără a se permite, bineînţeles, atribuirea vreunui caracter

ipostatic Bisericii, putem spune despre credinţa creştină că depăşeşte limitele persoanei umane şi că ea

este credinţa întregii Biserici, din toate timpurile şi din toate locurile: Biserica universală, catolică.

Această catolicitate este , mai întai, de natură calitativă, adică se referă la plenitudinea Adevărului său.

Ea este, de asemenea, universală, căci este a fiecărui om şi deci a tuturor oamenilor. Prin convertirea

baptismală, individul intră în credinţa Bisericii, o primeşte, şi-o însuşeşte, o asimilează în cele mai

adanci profunzimi ale existenţei sale, apoi o transmite. Această crdinţă comunitară nu înstrăinează şi

nu frange persoana celui credincios, care se deschide astfel spre adevărul său ultim.17 Omul şi Biserica

se reflectă şi se simbolizează reciproc.Biserica reflectă omul în sructura sa, aşa cum acesta reflectă şi

reprezintă Biserica. În realitate omul este o biserică în lume, iar Biserica este Omul universal. În

consecinţă, omul înteles centrul microcosmic al creaţiei şi cheia interpretării acesteia, se află toate

realităţile create, organizate antropologic pentru a fii Biserica lui Dumnezeu. Însă omul, în calitate de

cheie, mai reprezintă şi scopul intregii creaţii; el este forţa motivaţională care, umanizand realităţile din

jurul lui, le duce spre adevărata lui realizare prin aceea că este după chipul şi asemănarea lui

Dumnezeu. Din această pricină, Biserica înţeleasă ca om (interpretată antropologoc) este ea însaşi

după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.18

BISERICA ŞI ISTORIA MANTUIRII

1.2.1 Pregătirea vetero-testamentară

Timpul Vechiului Legămant este pe de o parte trecut, în măsura în care el pregătea venirea lui Hristos,

adică îl anunţa, mărturisirea despre Hristos (Ioan 5,39).Dar pe de altă parte, Biserica retrăieşte această

aşteptare ardentă şi dureroasă din timpul postului Crăciunului. Ea ne învaţă să ne pregătim noi înşine

pentru venirea Mantuitorului pe pămant. Timpul profeţilor capătă atunci o semnificaţie particulară, de

o mare actualitate. Această aşteptare a Întrupării reprezintă o dimensiune fundamentală a vieţii

eclesiale şi o lege a vieţii duhovniceşti.Este timpul pedagogiei Legii, a fricii de Dumnezeuca început al

întelepciunii. Tandreţea şi compasiunea lui Dumnezeu se conturează deja în scrierile profetice. Această

frică de Dumnezeu este drumul obligatoriu către dragostea care aboleştefrica şi ne face fii ai

Tatălui.19Revelaţia este istoria Legămantului. Revelaţia înregistrată, Sfanta Scriptură este prin urmare

şi mai presus de orice istorie.Legea şi profeţii, psalmii şi profeţiile, toate sunt incluse şi ţesute într-o

plasă istorică vie.Revelaţia este un sistem de fapte dumnezăieşti;am putea spune că Revelaţia a fost

calea lui Dumnezeu în istorie.Ea a atins punctul culminant atunci cand Dumnezeu a intrat în istorie

singur şi pentru totdeauna : atunci cand Cuvântul lui Dumnezeu întrupat S-a făcut om. Sfânta Scriptură

poate fi considerată la fel de bine o carte a destinului uman.Aceasta este istoria mantuirii şi, prin

urmare, omul aparţine organic acestei poveşti, acestei relatări sfinte care ne arată omul în ascultarea şi 17 Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 4218 John Meyendorff, Teologia Bizantină, (Trad. Rom. De Pr. Conf. Al. Stan), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti,1996, p. 23419 Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p.46

15

Page 16: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

în rebeliunea sa îndărătnică, în căderea şi în restaurarea sa.Tot destinul uman este condensat şi

exemplificat în destinul lui Israel,vechi şi nou,poporul ales a lui Dumnezeu,un popor care se află în

posesia lui Dumnezeu, care e al lui Dumnezeu.Alegerea lui are aici o importanţă extraordinară. Un

popor a fost ales,separat de restul naţiunilor, constituit ca o oază sfantă în mijlocul dezordinii

umane.Dumnezeu şi-a stabilit legămantul Său numai cu un singur popor de pe pămant, căruia i-a dat

legea Sa sfantă.El creează doar o singură preoţie, deşi una provizorie. În mijlocul acestei naţiuni au

vorbit numai profeţii cei adevăraţi, care au vorbit cuvinte inspirate de Duhul lui Dumnezeu.Naţiunea

aceasta era un centru ascuns al întregii lumi deşi, era sfantă, o oază oferită de mila lui Dumnezeu în

mijlocul unei lumi căzute, păcătoase, pierdute şi nerăscumpărate. Toate acestea nu sunt litera ci inima

mesajului biblic.Toate acestea au venit de la Dumnezeu, fără vreun merit sau realizare umană. Totuşi,

toate acestea au fost oferite de dragul omului, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mantuire. Toate

aceste privilegii oferite vechiului Israel au fost subordonate scopului ultim, cel al mantuirii universale:

“căci mantuirea vine de la iudei”(Ioan 4,22). Scopul răscumpărător este universal , dar a fost împlinit

întotdeauna prin mijloacele separării, selecţiei sau sortării.În mijlocul căderii şi ruinei umane,

Dumnezeu ridică o oază sfanta-Biserica sfantă, separată dar nu scoasă din lume.Există un nou început

întru acest proces care, oricum, nu împarte sau taie în bucăţi ci oferă o unitate şi o coeziune

ultimă.Cele două Testamente trebuie distinse cu grijă, nu trebuie confundate niciodată.Totuşi ele sunt

legate organic unul de altul, nu numai ca şi două sisteme, ci în special în persoana lui Hristos. Iisus

Hristos aparţine ambelor Testamente.El este împlinitorul vechii oranduiri, al întregului Vechi

Testament, Legea şi profeţii şi inaugurează Noul Testament drept pentru care devine împlinitorul ultim

al ambelor, al întregului.20

1.2.2 Întruparea lui Hristos-fundament al Bisericii

Întruparea , punctul de pornire al teologiei, pune imediat în centrul acesteia din urmă taina

Treimii. Într-adevăr, Cel Ce S-a întrupat nu este altul decat Cuvantul, adică cea de-a doua Persoană a

Treimii. Întruparea Fiului lui Dumnezeu a fost o necesitate a omului, cauzată de păcatul primordial,

care reclama o împăcare; pe de altă parte Dumnezeu a hotărat Întruparea din veşnicie, avand, prin

aceasta, un precedent asupra ceaţiei, care reprezintă cadrul extern în pregătirea pentru Întruparea

Fiului. Întruparea şi Treimea sunt astfel inseparabile şi trebuie să subliniem rădăcinile evanghelice ale

teologiei ortodoxe în pofida unor obiecţii protestante şi a unui liberalism care ar pune în opoziţie

Evanghelia şi teologia.21 Ar putea, oare, citi cineva Evanghelia făfă a se întreba: cine este Iisus? Iar

cand auzim mărturisirea lui Petru: “Tu eşti Fiul Dumnezeului Celui viu”(Matei 16,16) sau cand Sf.

Ioan ne deschide porţile veşniciei prin Evanghelia sa înţelegem că singurul răspuns posibil este dogma

Treimii,Hristosul, unicul Fiu al Tatălui, Dumnezeul egal cu Tatăl, dumnezeire identică şi persoană

diferită.În prologul Evangheliei după Ioan răsună marea certitudine creştină, aceeaşi certitudine pe care

20 Pr. Geoges Florovsky, Biblie, Biserică, Tradiţie, Editura Reîntregirea,2006, p. 5421 Nicolae Chiţescu , Teologie Dogmatică şi Simbolică , vol. II , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1955 , p. 571

16

Page 17: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

tanărul Augustin a căutat-o în zadar în metafizica lui Platon: “Cuvantul S-a făcut Trup” (Ioan 1,14).

Tot ceea ce cunoaştem despre Treime cunoastem prin Întrupare.Revelaţia are loc atunci cand o

persoană divină,aceea a Fiului lui Dumnezeu,devine Fiu al omului şi se sălăşluişte între noi.Desigur,

gandirea necreştină presimţise adeseori taina numărului trei,dar aceastanumai prin obscuritatea unor

simboluri ambigue, căci revelaţia deplină a Treimii necesită Întruparea.22

Fiul S-a întrupat pentru a face posibilă unirea omului cu Dumnezeu, care a fost nu numai

întreruptă, dar şi interzisă, fără ca oamenii să recurgă la rău.Simpul fapt al Întrupării înlătură primul

obstacol ce sta în faţa acestei uniri:separarea celor două naturi, natura omului şi natura lui

Dumnezeu.Mai răman încă douî obstacole, care au legatură cu starea decăzută a omului:păcatul şi

moartea.Sarcina lui Hristos este să le învingă, să alunge necesitatea lor din cosmosul terestru. Nu este

vorba de o învingere fără drept de apel, căci aceasta ar fi o violare a însaşi libertăţii care le-a creat. Ci

este vorba de a face moarte neputincioasă, iar păcatul vindecabil prin supunerea lui Dumnezeu Însuşui

faşă de moarte şi iad. Astfel, Moartea lui Hristos înlătură dintre om şi Dumnezeu obstacolul păcatului.

Învierea lui îi răpeşte morţii boldul- puterea ei. Dumnezeu coboară în adancurile cele mai de dedesubt,

deschise în creaţie prin păcatul lui Adam, pentru ca omul să poată urca la dumnezeire: “Dumnezeu S-a

făcut om pentru ca omul să se poată îndumnezei”.23Dacă Fiul lui Dumnezeu nu s-ar fi făcut om în

sensul întreg al cuvantului,omul nu s-ar mai fi putut împăca cu Dumnezeu,căci drumul satisfacerii

legii,care e în acelaşi timp un drum pornit de la starea de comuniune şi a înfierii,n-ar fi putut nici

iniţiat, cu atat mai puţin dus la capăt.

Sfinţii Părinţi au dezvoltat învăţătura că Hristos este capul Bisericii,văzandu-o întemeiată pe

faptul căprin întrupare El a asumat părga firii noastre;apoi pe faptul că a acceptat starea de jertfă şi a

biruit moartea, putandu-ne comunica şi nouă din starea Sa de jertfă puterea de a birui egoismul din noi

şi a ne împărtăşi virtual de Învierea Lui,eliberandu-ne încă de acum de mărginirea egoismului şi a

legilor coruptibilităţiişi pri punerea în legătură cu viaţa infinită şi liberă aflătoare în trupul lui

Hristos.Încă prin Întrupare,Hristos, luand parga umanităţii a asumat trupul Bisericii, întrucat în firea

omenească asumată de El a fost cuprinsă şi recapitulată toată omenirea.24Divino-umanitatea lui Hristos

se reproduce în taina Bisericii, în atot-sacramentalitatea sa.În Hristos şi în Biserică sălăşluieşte

trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii(Coloseni 2,9).Cuvantul lui Dumnezeu înscris în Scripturi ,

Painea şi Vinul euharistic înseamnă prezenţa lui Dumnezeu în lume pană la sfarşitul veacului(Matei

28,20).Icoana manifestă în forme şi culori inefabila slvă şi putere a lui Dumnezeu. În fine Biserica se

structurează în societatea umană unde trăieşte,fără a se confunda,totuşi, cu societatea umană,fiind în

lume dar nu din lume. Adevărurile veşnice se exprimă în limbaj omenesc, căci de cand Dumnezeu a

creat omul după chipul Său şi Cuvantul dumnezeiesc a devenit cuvant omebesc, se poate vorbi în

22 Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă ,Editura Enciclopedică ,Bucureşti ,1993 ,p. 12723 Episcop Kallistos Ware, Ortodoxia-Calea Dreptei Credinţe , Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993, p.10124 Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă( vol II ) , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 2003, p. 218

17

Page 18: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

limbajul omenescdespre Dumnezeu în adevăr, fără a-L circumscrie, totuşi, pe Dumnezeu în cuvintele

omeneşti. Prin urmare , realitatea liturgică eclesială reprezintă sursa fundamentală a vieţii creştine,

fundamentul vieţii morale . Fiind manifestarea Împărăţiei Treimice printre şi întru noi, Liturghia

(cultul) Bisericii inaugurează o viaţă nouă: viaţa Trupului lui Hristos în om. Integrarea şi încadrarea în

viaţa liturgică a Bisericii nu este o fugă sau o separaţie de lume, ci, dimpotrivă, o pătrundere în

dimensiunea cea mai profundă(ultimă chiar) a lumii şi a realităţii. Adunarea credincioşilor la cult are în

vedere constituirea umanităţii ce va fi transformată în Biserică sau într-o nouă umanitate. La Liturghie

poporul cel nou al lui Dumnezeu exclamă într-o supremă mărturisire: am vazut lumina cea adevărată ,

am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată nedespărţitei Sfintei Treimi închinăndu-

ne , că Aceasta ne-a mantuit pe noi!Adică, Liturghia realizează umanul, comunitatea, a cărei lumină

sau adevăr de viaţă este mai mult decat cel biologic, este Duhul cel ceresc. 25 Liturghia realizează

comunitatea (umanitatea) care a devenit consangeană cu Hristos şi contrupească cu El.Liturgicul este

aşadar, temeiul şi sursa moralei comunitare, sociale.Este locul unde izvorăte viaţa şi chagul

comunităţii.26

Moartea şi Învierea lui Hristos-temelie a Bisericii

Moartea i-a venit omului ca ceva contrar firii.O simte aceasta în faptul că nu se poate împăca

cu ea, că îi este o problemă principală şi permanentă. De aceea, chiar firea îi spune că nu poate fi răpus

de o moarte totală, pentru că în el rămane mereu o sete de cunoaştere şi de comunicare chiar dacă

cunoşterea lui se poate reduce la cunoaşterea legilor naturii şi la cunoaşterea semenilor ca entităţi

nesatisfăcătoare. Omul, putand inainta prin bunătate în desăvarşirea chioului dumnezeiesc din el, la o

asemănare tot mai mare cu Dumnezeu, printr-o tot mai mare unire în iubire cu Dumnezeu şi cu semenii

săi, prin aceasta înaintează şi în viaţa nemuririi fericite. Dar la nemurirea cu trupul, potrivit credinţei

creştine, el nu poate ajunge, după ce trupul a căzut pradă stricăciunii şi morţii prin păcatul originar,

decat prin înviere, care ni s-a făcut posibilă prin Învierea Fiului lui Dumnezeu, care luand trupul nostru

a învins moartea în El, prin Învierea Lui.27

Efortul naturii umane în Hristos fece posibil efortul nostru în Biserică şi este exemplar pentru

aceasta. E acelaşi efort spre libertate în viaţa infinită a relaţiei libere cu Dumnezeu, din robia

stricăciunii adusă de patimi.Şi numai prin acesta Hristos Îşi poate actulizatoată eficienţa lui de cap al

Bisericii, de cap al nostru care ne conduce spre viaţa de relaţie liberă în iubire cu Dumnezeu cel

infinit. Natura umană în Hristos trebuia să învingă prin ascultarea desăvarşită şi iubitoare de voia

dumnezeiască una cu voia Tatălui, sau prin conformarea cu ea şi prin suportarea morţii pe cruce,

afectele înrobitoare intrate în firea noastră prin păcat ca tot atatea slăbiciuni, şi moartea ca ultimă

consecinţă a lor, deschizandu-se astfel vederii neîmpiedicate a orizontului infinit al Dumnezeirii şi

25 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane , Bucureşti, 2005, p. 23126 Pr. Dr. Vasile Vlad, Dimensiunea liturgică a vieţii religios-morale, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2009, p. 2427 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 194

18

Page 19: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

participării la el şi vieţii în el, stare care este obţinută prin Înviere: Căci a murit Emanuel, lărgindu-ne

nouă intrarea în Sfanta Sfintelor şi deschizandu-ne uşile Bisericii din ceruri, nouă, celor ce credem în

El.Hristos ţine umanitatea Sa deplin deschisă infinităţii lui Dumnezeu prin starea ei de jertfă şi ne

comunică şi nouă această stare în Biserică dacă ne deschidem şi noi orizonturilor în care a fost ridicată

umanitatea Sa. Sfantul Chiril al Alexandriei a insistat mult asupra acestui fapt, spunand că numai

însuşindu-ne starea de jertfă a lui Hristos putem intra şi noi la Tatăl.Căci numai în starea de bună

mireasmă a acestei jertfe suntem bineplăcuţi lui Dumnezeu, adică numai renunţand la noi putem

realiza relaţia de iubire nesfarşită cu Dumnezeu cel nesfarşit în iubire: „Hristos este ardere de tot, adică

întreg şi nu în parte, oferindu-Se spre miros de bună mireasmă lui Dumnezeu şi Tatăl. Prin aceasta

este cu adevărat Sfantul Sfinţilor. Dar ne-am sfinţit şi noi în El”28. Iar locul cel mai cuvenit al

dumnezeieştilor jertfe este Biserica lui Dumnezeu, căci în ea se săvarşeşte în chip necesar taina lui

Hristos.În ea ne curăţim de păcate, împărtăşindu-ne de jerfa lui Hristos, adică în ea ieşim din robia

patimilor care ne îngustează şi ne caştigăm libertatea în relaţia iubirii nesfarşite cu Dumnezeu, Căruia

ne predăm renunţand la noi, împărtăşindu-ne de predarea analogă a lui Hristos. În Biserică dobandim

în Hristos starea de jertfă sau de predare a Lui faţă de Tatăl, starea de deschidere faţă de Cel din care

pornesc etern valurile vieţii şi iubirii nesfarşite. Întrucat toţi membrii Bisericii aduc această jertfă din

puterea lui Hristos şi împreună cu Hristos în Bisrică, sau în comuniunea tuturor cu Dumnezeu, Biserica

trăieşte în relaţiile infinitei iubiri a Persoanelor treimice. Ea are drept cap, prin care e introdusă şi

înaintează în acea viaţă pe Hristos; drept suflet animator, pe Duhul Sfant; dar Se aduce jertfă Tatălui,

într-o transcedere spre acest ultim izvor al celorlalte două Persoane dumnezeieşti şi al vrerii creării şi

mantuirii lumii.29

Biserica participă la Moartea şi Învierea Mantuitorului celebrandu-le în lauda euharistică,

reprezentandu-le în ciclurile liturgice de Paşti, în cele duminicale şi în cele din fiecare zi. Taina pascală

a Morţii şi Învierii lui Hristos constituie o adevărată dimensiune baptismală a Bisericii şi în Biserică.

În ea se inaugurează moartea noastră, a omului vechi - care este sămanţa răutăţii părinţilor noştri

dintai,sădită în noi în clipa zămislirii noastre şi renaşterea noastră în Hristos prin Tainele Bisericii.

Toată existenţa omului- arta, cultura, limbajul, dragostea-este chemată spre reunificare în apa

Botezului. Căci după cum spune Sfantul Apostol Pavel, această viaţă este: „o putere a veacului ce va

veni, o pregătire pentru viaţa cealaltă”(Evrei 6,5). Şi după cum , fără să ne fi apropiat de lumină, nu ne

putem da seama de minunata putere a ochilor şi de stălucirea culorilor şi după cum , dacă nu te scuturi

de toropeala somnului, nu poţi să ai ochii ageri precum cel ce a fost treaz tot timpul, tot aşa este peste

puterile noastre să cunoaştem încă de aici, de jos, ce sunt mădularele cele noi şi puterile de care ne

vom folosi numai în viaţa veacului viitor şi, de aceea, nu le putem cunoaşte frumuseţea atata vreme cat

trăim aicio pe pămant. Pentru a înţelege aşa ceva, ar trebui să avem alături o frumuseţe asemănătoare şi 28 Sfântul Chiril al Alexandriei, Despre Sfanta Treime, colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”(vol. 40), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti,1994, p. 14329 Ilie Moldovan, Teologia Învierii în oprera Sfântului Maxim Mărturisitorul în rev. „Studii Teologice“, XX (1968), nr. 7-8,  p. 487

19

Page 20: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

o lumină înrudită. În fond, noi suntem mădulare ale lui Hristos. În aceasta constă roada Botezului.

Atunci însă şi mădularele vor străluci împreună cu Capul şi vor împrăştia şi ele aceeaşi lumină,

arătandu-se lămurit fiecare în parte, după remarca aceluiaşi Apostol Pavel: „Voi aţi murit şi viaţa

voastră e ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Cand însă Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta,

atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arătu întru mărire” (Coloseni 3, 3-4).30

Astfel , întreaga viaţă creştină capătă o tonalitate pascală de lumină, de bucurie, de bucurie,

de biruinţă. Aceasta este adevărata faţă a Bisericii şi a creştinilor: mărturisire a lui Hristos pană la

dăruirea martirică a sngelui, viaţă nouă şi mărturisire în faţa lumii a lui Hristos Cel înviat, nădejdea

lumii.

Cinzecimea permanentă în Biserică

Prin Întruparea , viaţa de ascultare, Răstignirea , Învierea şi Înalaţarea Fiului lui lui

Dumnezeu ca om, s-a pus în părga firii noastre asumate de El, temelia mantuirii noastre. Dar

mantuirea noastra propriu - zis se înfăptuieşte de - abia prin sălăşluirea în noi a lui Hrisos cu trupul

purtat de El , înviat şi înalţat şi deplin pnevmatizat , sau umplut de Duhul Sfant şi devenit prin aceasta

desăvărşit transparent. Salaşluitrea aceasta produce Biserica. Biserica este astfel finalizarea acţiunii

mantuitoare , începuta prin Întrupare .Biserica este actul cinci al acestei opere de Mantuire , daca

Întruparea, Răstignirea, Învierea şi Naşterea sunt primele patru acte. În acest act , toţi cei ce cred

primesc pe Cuvăntul ca Ipostas fundamental , prin trupul Său extins în noi. Prin aceasta se sădeşte şi în

ei sfinţirea şi începutul învierii , aflate în trupul lui Hristos, sfinţire şi început de înviere care sunt

dezvoltate prin colaborarea lor cu Hristos.

După teoria creştinismului apusean, după care măntuirea constă în rezolvarea juridică

exterioară a diferendului dintre Dumnezeu şi oameni, Biserica nu mai are un rol absolut necesar. În

mod consecvent , protestanţii au slăbit caracterul văzut al bisericii . Catolicismul nerupănd în mod

tranşant cu viaţa creştină dinainte de scolastică , a a păstrat Biserica , dar i-a dat mai mult un caracter

instituţional decat sfinţitor şi îndumnezeitor, un rost asemănător cu al celorlalte instituţii lumeşti.

Dar Hristos ne mantueşte întrucăt Se sălăşluieşte în noi prin Duhul Sfant . Prin aceasta

iradiază în noi prn trupul său pnevmatizat puterea măntuitoare şi îndumnezeitoare a noastră .

Coborarea Sfantului Duh e cea care dă existenţa reală Bisericii , punănd începutul sălaşluirii trupului

îndumnezeit a lui Hristos în celelalte fiinţe umane şi, cu aceasta , începutul Bisericii.

Pogorarea Sfantului Duh este astfel actul de trecere de la lucrarea măntuitoare a lui Hristos în

umanitatea Sa personala la extinderea acestei lucrări în celelalte fiinţe umane , prin Întrupare,

Răstignire , Înviere şi Înălţare , Hristos pune temelia Bisericii în trupul Său. Prin acestea Biserica ia

fiinţă virtual . Dar Fiul lui Dumnezeu nu S-a facut om pentru Sine ci pentru ca din trupul Său să

extindă măntuirea ca viaţă dumnezeiască în noi.. Această viaţă dumnezeiscă , extinsă din trupul Său în

credincioşi, e Biserica . Acestă viaţă iradiaza din trupul Său ridicat la deplina stare de pnevmatizare

30 Sfantul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, (traducere din limba greacă şi note de Pr. Prof. Teodor Bodogae), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 2009, p. 78

20

Page 21: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

prin înalţarea şi aşezarea lui de-a dreapta Tatălui în suprema intimitate a infinităţii vieţii şi iubirii lui

Dumenzeu îndreptat spre oameni. Biserica, aflată virtual în trupul lui Hristos , i-a astfel fiinţă actual

prin iradierea Duhului Sfant din trupul Său in celelalte fiinţe umane , fapt care începe la Rusalii , cănd

Duhul Sfant coboară peste Apostoli , făcăndu-i primele mădulare ale Bisericii , primii credincioşi în

care se extinde putere trupului pnevmatizat al lui Hristos. Fără Biserică opera de mantuire a lui Hristos

nu s-ar putea realiza.

Se obişnuieşte să se vorbească de trimiterea Duhulu Sfant ca de un act prin care Duhul Sfănt

ia locul lucrării lui Hristos. În acest fel de a vorbi , Biserica e considerată ca opera Duhului Sfant , care

a preluat lucarea lui Hristos . De fapt Duhul Sfant trebuie socotit totdeauna ca Duhul lui Hristos , deci

nu trebuie văzut în nici un fel despărţit de Hristos.E falsă imaginea unui Hristos în cer şi a Duhului

Sfant în Biserică , pentru că nu ia în serios unitatea persoanelor treimice . Aceasta duce sau la

raţionalism sau la sentimentalism , sau la amandoua ca atitudini paralele , ducand fie la instituirea unui

locţiitor a lui Hristos , ca în catolicism, fie la afirmarea unui individualism , inspirat de capriciile

sentimentale , considerate ca impulsuri ale Duhulu Sfant şi menţinute în frau de prezenţa unui Hristos

care ne înfaţişeaza o umanitate de model bine conturată şi ne oferă prin Duhul Sfant puterea de a ne

dezvolta dupa chipul ei.

Prin Duhul Sfant pătrunde în inimi Însuşi Hristos , dar aceasta întrucăt trupul Lui s-a

pnevmatizat în mod culminant prin Duhul care a penetrat şi copleşit cu totul trupul lui Hristos.Sfntul

Ioan Gura de Aur spune : Precum Hristos a spus despre Sine : „ Iată eu cu voi sunt pănă la sfărşitul

zilelor”, şi de aceea putem vorbi despre Epifana ( Crăciunul ) pururea, aşa şi despre Duhul a spus : „Va

fi cu voi în veac şi de aceea putem serba şi Cincizecimea pururi”.31 Ba putem prăznui în fiecare zi atăt

Învierea căt şi Cincizecimea , pentru că în fiecare zi e atăt Duhul Sfant căt şi Domnul Înviat cu noi :

„Fiindcă deci putem vesti pururea moartea Domnului, putem prăznui pururea Paştele … Dar să vedem

care e motivul prăznurii de azi şi perntru ce o facem ? Fiindcă Duhul a venit la noi şi precum Unul –

Născut Fiul lui Dumnezeu este cu oamenii credincioşi , aşa şi Duhul lui Dumnezeu.”

Prezenţa Duhului în noi aste atăt de legată de a Fiului şi a Tatălui , că dacă n - ar fi Duhul n-

am putea numi pe Iisus Domn. Dar fără Duhul n-am putea chema nici pe Dumnezeu, Tată , deci n-am

putea rosti rugăciunea Tatăl nostru.32

Fără Duhul Sfănt, n-am putea să rostim nici numele lui Iisus ( I Cor. 12,3 ) . Fără Duhul

Sfănt , noi , credincioşii nici măcar nu l-am putea chema pe Dumnezeu . Spunem, într –adevăr , Tatăl

nostru care eşti în ceruri , dar, tot aşa cum făra Duhul Sfănt este cu neputinţă să chemi numele

Domnului , tot cu neputinţă este şi să-L numeşti pe Dumnezeu Tată ( Gal. 4 ,6 ) … Făra Duhul Sfant

nici duhul înţelepciunii şi al cunoştinţei nu ar mai sălăşlui in Biserică ( I Cor. 12, 8 ) Fără Duhul Sfant

nu ar mai fi în Biserică nici păstori, nici învăţatori ; El este Cel cei face şi pe unii şi pe ceilalti ( Fapt. 31 Pr. Prof. Ene Branişte, Cincizecimea în viaţa credincioşilor , în rev. „Mitropolia Banatului“, XIV (1964), nr. 4-6, p. 12532 Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă( vol II ) , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 2003, p. 201

21

Page 22: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

20 , 28 ) . Nu vedeţi char acum si aici lucrarea Duhului ? Dacă Duhul Sfant n-ar sălăşlui în părintele şi

învaţatorul nostru , care cu puţin înainte s-a urcat în acest sfant amvon şi v-a dăruit pace tuturor , n-aţi

fi strigat cu toţi : Şi Duhului Tău , amintindu –vă vouă inşivă prin acest răspuns că persoana văzută nu

are nici un amestec în ceea ce săvărrşeşte , că darurile puse înainte nu sunt fericitul efect al firii

omeneşti, ci că cel care săvărşeşte aceasta jertfă tainică este harul Duhului Sfant , prezent şi răspăndit

printre noi… Dacă Duhul nu ar fi prezent în mijlocul său , Biserica nu ar dăinui, iar dacă dăinuie , este

un semn evident al prezenţei Duhului : „Prin urmare , acolo unde este dragostea, îndeosebi acolo unde

este milostivirea, acolo este Duhul Sfant , acolo este Treimea , acolo este Biserica cea vie”.33

Darul cincizecimic al Duhului Sfante ste consecutiv lucrării măntuitoare a lui Hristos :

„Acum lucarea lui Hristos s-a terminat şi începe lucrarea Duhului Sfant” , scria Sfăntul Grigorie

Teologul . Iconomiei Fiului îi urmeaza cea a Duhului Sfant spunea Vladimir Lossky.

Aceasta nu este totuşi , decăt o modalitate de a vedea taina proprie a Duhului Sfant şi relaţia

Sa cu lucrarea lui Hristos. Toată lucarea măntuirii este aşezată în lumina şi sub pecetea Duhului Sfant ,

iar Hristos este pnevmatofor , prin excelenţă . Duhul Sfant, care a grăit prin prooroci , pregăteşte

venirea Măntuitorului , El Îl întrupeaza , Îl umple, Îl face prezent în timpul Bisericii , pănă ce iarăşi va

să vină întru mărire . Momentul istoric al Pogorării Duhului Sfănt , aşa cum este atestat de

Evanghelistul Luca ( Fapte 2 ) , nu este doar un eveniment punctual din istoria măntuirii , ci el

reprezintă inaugurarea unei noi şi permanete realităţi . Această realitate este prezentă în anamnezele

Euharistiilor noastre , căci Duhul Sfant nu este obiect al memorialului liturgic, ci El este chiar puterea

acestui memorial, a mărtuiriei , a confesiunii ( cf. Ioan 14, 26 ; Matei 10 , 20 ) .34

CAPITOLUL AL II-LEA

ECLESIOLOGIE IN VECHIUL TESTAMENT

2.1 PREGĂTIRE ECLESIOLOGICĂ ÎN VECHIUL TESTAMENT

2.1.1 Dimensiunea cultuală a eclesiologiei vetero-testamentare

33 Pr. Prof. Boris Bobrinskoy , Împărtăşirea Sfăntului Duh , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1999 , 307

34 Pr. Ilie D. Brătian, Predică la Pogorârea Duhului Sfânt , în rev. „Mitropolia Olteniei“, XV (1963), nr. 5-6, p. 29122

Page 23: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

Vechiul Testament stă la temelia organizării religioase a poporului evreu, pe care l-a ales

Dumnezeu pentru a primi Revelaţia divină prin Patriarhi şi Profeţi. Alegerea se referă la monoteism,

fiindcă numai în cadrele acestei concepţii religioase putea să aibă loc "procesul de revelare a Fiinţei şi

voinţei divine". Monoteismul religios, faţa de religiile politeiste, se bucura de învăţăturile directe ale

lui Dumnezeu. Unele reminiscente revelaţionale mai persistau şi în religiile politeiste, dar erau înecate

în mituri şi legende, generate în decursul mileniilor. Se mai păstra sâmburele revelat al paradisului

terestru (aetas aurea), anumite date despre căderea în păcat şi chiar promisiunea unui Mântuitor, cu

totul altfel conceput ca Unicul Mesia cel promis de Dumnezeu în paradis.

În Vechiul Testament domină astfel credinţa într-un singur Dumnezeu, deşi Savaot, Domnul

puterilor, este numit şi Elohim, substantiv al Divinităţii la plural, glorificată întreit: Sfânt, Sfânt, Sfânt

este Domnul Savaot! Sfânta Treime era cuprinsă embrionar în Vechiul Testament, urmând a se

dezvolta. Revelaţia Vechiului Testament era deci în curs de dezvoltare şi definitivare. Ea nu putea

rămâne pentru totdeauna în expectativă făgăduinţei mesianice. Există, astfel, o împlinire a timpurilor,

când se împlinesc şi aşteptările mesianice. Imperiul roman ajunsese la apogeul puterii sale, cucerind

toate popoarele din jurul Mării Mediterane, care devenise o mare nostrum. Hotarele fuseseră

desfiinţate, limbile de circulaţie erau greacă şi latină, care devin limbi sacre, luând locul limbii ebraice

sau aramaice în care a vorbit şi Domnul nostru Iisus Hristos. "Sclavii devin purtătorii noii religii,

născută în Ţara Sfântă".35

"Împlinirea timpurilor" a fost o realitate istorică, fiindcă de atunci nu s-a mai repetat o

asemenea stare de lucruri. Creştinismul se poate răspândi, cuprinzând întreg Imperiul roman, cu toată

oponenta adepţilor Vechiului Testament. Noua religie îşi făcea loc în conştiinţele adepţilor săi, aşa

după cum prevăzuse divinul său întemeietor. Domnul nostru Iisus Hristos nu S-a desprins de Vechiul

Testament, nici, în general, de Sfintele Scripturi, pe care le invoca adeseori, ci a precizat: "Să nu

socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii. Nu am venit să stric, ci să împlinesc" (Matei 5, 17). În

acest sens El da şi exemple: "Auzit-aţi că s-a zis celor de demult: Să nu ucizi, ca cine va ucide vinovat

va fi judecăţii; iar Eu zic vouă, că oricine se mânie asupra fratelui în deşert, vinovat va fi judecăţii. Şi

cine va zice fratelui său, netrebnicule, vinovat va fi sinedriului, iar cine va zice, nebunule, vinovat va fi

de gheenă focului" (Matei 5, 21-22).

Domnul Iisus se referă în mod clar la cei de demult, deci face distincţie între învăţătura veche

şi cea nouă. El se referea la temelia doctrinară a Vechiului Testament, la Tablele Legii, pe care le

punea într-o lumină nouă. Au urmat şi alte exemple, pe care nu le mai înşirăm (Matei 5, 27-37). Dintre

ele mai alegem următorul: "Auzit-aţi că s-a zis: Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Iar eu zic vouă:

Să nu staţi împotriva celui rău, ci, de te va lovi cineva peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt."

35 Pr. Prof. Teodor Baba, Universalitatea mântuirii reliefată cu precădere în profeţiile mesianice ale Vechiului Testament, în „Teologia”, nr. 2 / 2005, p. 68

23

Page 24: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

(Matei 5, 38-39). În plină epocă de răzbunare a sângelui prin sânge, Domnul propovăduieşte

nonviolenţa, mai mult chiar "iubirea vrăjmaşilor" (Matei 5, 44).

Revelaţia Noului Testament mergea pe calea ei organică, fără a se îndepărta de Vechiul

Testament, dar completându-l şi definitivându-l. După asemenea precizări iniţiale, Domnul nostru Iisus

Hristos şi-a continuat învăţătura Sa dumnezeiască, punând temelia noii religii pe dragoste şi realizând

mântuirea obiectivă de pe Cruce, urmând ca fiecare credincios să-şi lucreze mântuirea sa subiectivă,

după puterile sale proprii, prin credinţă şi fapte bune, fiind asistat de harul Duhului Sfânt.

Valabilitatea Vechiului Testament cade şi sub incidenţa propovăduirilor Sfinţilor Apostoli. Se

cristalizează anumite atitudini de simplificare şi de continuare doctrinală, nicidecum ceremonială sau

sacrificială hâc et nunc , adică aşa cum fuseseră practicate odinioară. Asemenea observanţe,

imperioase altădată, nu mai sunt susţinute nici de adepţii religioşi ai Testamentului Vechi, fie cei care

aparţin religiei poporului ales, fie de cei care au întemeiat diferite confesiuni protestante. Ele nu-şi mai

au locul în lumea modernă, nici nu mai pot face discriminări între bogaţii care aduceau sacrificii

opulente şi săracii care abia-şi ţineau viaţa şi nu puteau corespunde pretenţiilor indiscutabile ale

leviţilor şi arhiereilor de la templul din Ierusalim.Oponenta dintre Vechiul Testament şi Noul

Testament este falsă. Nu exista nici o duşmănie în cadrele Sfintelor Scripturi, fie că aparţin Vechiului

Testament, fie că aparţin Noului Testament. Este numai o evoluţie de la imprecisul doctrinar spre

precisul doctrinar. Este vorba de o dezvoltare a Revelaţiei divine şi de o împlinire a sa în timpul

mesianic.36

Disensiunile şi oponenţele sunt căutate de cei care nu cunosc sau nu vor să cunoască

dezvoltarea doctrinară a religiei creştine. O religie nu poate rămâne pe loc, desprinzându-se de viaţa.

Religia adevărata merge împreună cu credincioşii şi corespunde nevoilor lor duhovniceşti, altcum nu-

şi îndeplineşte misiunea sa. A rămâne fidel unui trecut glorios, dar depăşit, păstrat ca în chihlimbar, nu

este un semn de bun augur pentru o religie care mai vrea să facă o etalare de valori faţă de creştinism.

Urmează însă şi alte dovezi şi valori creştine care autentifica noutatea doctrinară a Noului Testament.

Poporul Vechiului Testament, reprezentat prin bătrânii poporului, arhiereii şi cărturarii,

fariseii şi sadueheii au respins Noul Testament. Concepţia lor despre Mesia se schimbase. În timpul

propovăduirii Domnului nostru Iisus Hristos, Ţara Sfântă era supusă Romei, ca toate ţările din jurul

Mării Mediterane. Supunerea era formală. Revoltele evreilor sunt cunoscute până la Roma. Mai

primejdioşi erau sicarii din Galileea, de unde era şi Domnul nostru Iisus Hristos şi unii dintre ucenicii

Săi.

36 Pr. Prof. Teodor Baba, Inspiraţia şi autenticitatea, divinitatea şi umanitatea reliefate în Sfânta Scriptură, în „Altarul Banatului”, nr.10-12 / 1995, ISSN 1220-8388, p. 24

 

24

Page 25: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

Mesia cel prezis de prooroci, având sarcina mântuirii, se transformase, în concepţia

contemporană vieţii Domnului, într-un cuceritor. Conţinutul mesianic devenise militar dintr-unul

religios eminamente. Aici stă explicaţia desprinderii poporului ales de Iisus Hristos. Este semnificativ

faptul că în timpul procesului, când Pilat din Pont propune o alegere între Iisus Hristos şi Baraba, un

revoltat şi un ucigaş de negustori şi ostaşi romani, poporul alege pe Baraba.Este ceva care se menţine

în conformaţia celor care îl repudiază pe Iisus Hristos. El nu corespunde unui ideal de viaţă

contemporan, El nu se ridică împotriva Imperiului roman, cu toate capcanele care i le pun fariseii,

irodianii şi spionii romanilor. Pilat din Pont era lămurit că Iisus Hristos nu urmărea uzurparea

stăpânirii romane. Intervin însă, din cauza stării juridice, arhiereii Ana şi Caiafa, şi cer răstignirea lui

Iisus Hristos. Ei nu mai aveau dreptul lapidarii şi au cerut din partea lui Pilat, un procurator timorat,

să-şi exercite "jus gladii", adică condamnarea la moartea pe cruce. Ceea ce a urmat după răstignirea

Domnului nostru Iisus Hristos aparţine istoriei religiilor. Se poate constata cum se dezvolta o religie,

desprinsă de ultimul ei mare Profet, de ultimul său mare doctrinar, Domnul nostru Iisus Hristos. Iisus

Hristos a fost negat că adevăratul Mesia, rămânând expectativa venirii unui alt Mesia, conform cu

vederile şi susţinerile adepţilor Vechiului Testament. Ei văd şi acum un Mesia inutil şi inacceptabil. S-

ar putea ca el să nască o altă religie, după susţinerile lor, dar "burdufurile vremii" au plesnit.

Problemele religioase nu mai aparţin trecutului, aşa cum doresc unii dintre reprezentanţii

religiilor, ci aparţin prezentului şi implică anumite atitudini, impuse de viaţă şi de mersul înainte al

culturii şi progresului. Puţin mai interesează astăzi ceea ce au crezut unii reprezentanţi religioşi ai unui

timp revolut, fiindcă vremurile au impus întoarcerea religiilor cu faţa la problemele actuale ale

omenirii: pace, dezarmare, înţelegere, precum şi lupta împotriva sinuciderii atomice a omenirii.37

Considerate prin prisma acestor deziderate imperioase ale timpului nostru, problemele

doctrinare trebuie să facă loc problemelor de viaţă, fiindcă fără viaţă nu se poate lucra nici mântuirea

subiectivă, iar moartea atomică ar lipsi întreaga omenire, nu numai creştină, de împlinirea datoriilor pe

care le are, nu numai din punct de vedere religios, ci şi pentru progres, bunăstare şi fericire.

Revelaţia Noului Testament are o deosebită actualitate în momentul de fată. Ea este structural

împotriva morţii atomice. Revelaţia divină a Testamentului Nou se întemeiază pe viaţă adepţilor săi; ea

nu este deschisă altei Revelaţii, nici unui altui Mesia. Ea cuprinde principii satisfăcătoare pentru a

asigura fericirea credincioşilor săi.Refuzul Revelaţiei Testamentului Nou este o imensă greşeală, când

nu are în vedere dezvoltarea organică doctrinara. Mai întâi de toate înseamnă a nu recunoaşte

împlinirea Revelaţiei divine prin Domnul nostru Iisus Hristos. Este adeseori folosită incomplet legenda

regelui Osroes, care a convocat la curtea să trei reprezentanţi ai religiilor: ebraica, mahomedana şi

37 Pr. Prof. Teodor Baba, Vechiul Testament în lucrarea misionar pastorală a preotului, în  „Altarul Banatului”, nr.1-2/1990, pag.45-59.

 

25

Page 26: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

creştină, dorind să afle care este religia adevărată, pentru a i se închină. Din convorbirile avute cu acest

prilej s-a constatat că mohomedanii şi creştinii respecta Biblia, aşa că rabinii au declarat că religia lor

ar avea dreptate. Dar şi-a ridicat cuvântul un oarecare schimnic, Doroftei, spunând cu glas înalt:

"Biblia nu se sfârşeşte cu Testamentul Vechi, ci se continua cu Testamentul Nou!"

Rămânerea unei religii numai pe temelia Testamentului Vechi este egală cu renunţarea la o

parte din tezaurul Revelaţiei divine, care este alcătuit din doctrină şi morală ambelor Testamente, deci

şi ale Testamentului Nou. Testamentul Nou a fost contestat, pe nedrept, ca purtător şi cuprinzător al

Revelaţiei divine, dar şi Testamentul Vechi poate fi contestat, la rândul său, ca deţinător al Revelaţiei

divine neîmplinite. Abia prin Domnul nostru Iisus Hristos, Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul

(Apocalipsa 12, 13), se împlinesc Legea şi profeţii, iar împlinirea este în continuare organică.

Problema atitudinii creştinismului faţă de religia Vechiului Testament a trecut prin diferite

stadii, cele mai multe fără rezolvări corecte. Oglinda timpului ne este martora pentru toate exagerările

şi dintr-o parte şi dintr-altă. Testamentul Nou a încercat să aibă supremaţia asupra Testamentului

Vechi. Încercările sunt începute îndată după Învierea Domnului nostru Iisus Hristos şi sunt continuate

în diferite feluri până în ziua de astăzi. O dominaţie doctrinara este imposibil de acceptat prin sila şi

desfiinţare. Fiecare ins are dreptul la libera determinare religioasă, iar violentarea să nu are decât un

efect contrar. Un litigiu adevărat intre Testamentul Vechi şi Testamentul Nou n-a existat în mod

organizat doctrinar.38

În cadrul eclesilogiei Vechiului Legămant, un loc aparte trebuie acordat cultului. Israel

conştientizeză că este Qahal Yahwe , poporul sfant , adunarea Domnului , în organizarea cultuală

însaşi a vieţii lui Israel în elaborarea progresivă a sacerdoţiului şi a ritulurilor sacrificiale , în ascultarea

şi supunerea la Cuvantul lui Dumnezeu,în fine,în lauda şi adoraţia liturgică. Israel este poporul

ales,Mireasa, Viţa roditoare şi nu sălbatică. El este Turma Bunului Păstor şi nu a mercenarilor. Pe de

altă parte, nu se poate să nu vedem o anumită analogie între construirea Templului şi instaurarea

monarhiei în Israel. În ambele cazuri Dumnezeu acceptă, împotriva voinţei Sale, sa-şi materializeze

Prezenţa şi Puterea – “Fie că este vorba despre instituirea Templului sau despre aceea a regalităţii,

totul porneşte de la o propunere omenească: David este cel care are ideea construirii uni templ, el şi nu

Dumnezeu, printr-un anumit semn miraculos, este cel care alege locul”(cf. III Regi 8,16 şi Fapte 7,49).

Prezenţa lui Dumnezeu în chivot se concretizează in Templu, dar suscită o adevărată reţinere din

partea profeţilor: “Eu n-am locuit în casă, spune Domnul, din timpul în care am acos pe fiii lui Israel

din Egipt şi pană astăzi, ci am trecut din cort în cort”(II Regi 7,6). În ochii proorocilor, Prezenţa lui

Dumnezeu în Templu sărăcea noţiunea de prezenţă a lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său, noţiune

fundamentală în Vechiul Testament, exprimată de exemplu, în Levitic: “Voi aseza locaşil Meu în

mijlocul vostru,[…], voi fi Dumnezeul vostru şi voi, poporul Meu” (Levitic 26,11). Privitor la Templu,

proorocii nu aveau nimic de împărţit cu evreii prea naivi încredinţaţi într-o prezenţă înţeleasă ca o

38 Pr. Prof. Dr. Teodor Baba , Introducere în Studiul Vechiului Testament, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad 2005, p. 280

26

Page 27: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

asigurare automat garantată. Ieremia reproşează compatrioţilor săi că repetă : “templul Domnului,

templul Domnului, fără să încerce îndreptarea căilor şi a faptelor lor” (Ieremia7,4). Părintele Nikolai

Koulomzine observă că şi în zilele noastre riscul de a confunda prezenţa sacramentală cu cea magică

este mare. Totuşi, nu trebuie văzută aici o opoziţie categirică a proorocilor faţă de cultul sacrificial şi

sacerdotal, ceea ce constituie, de altminteri, o tendinţă a teologiei liberale protestante din zilele noastre.

Teologia referitoare la Templu trebuie situată deci într-o paranteză a istoriei, ca şi monarhia

de altfel, cu diferenţa că, dacă monarhia va dispărea după căderea Ierusalimului, sacerdoţiul va deveni

unicul purtător şi mijlocitor al teocraţiei poporului Israel, pentru a dispărea la randu-I în mormantul lui

Hristos, cand catapeteasma templului s-a sfarşit pe la mijloc. Templul se va reînnoi în întregime în

Trupul lui Iisus şi El singur va întrupa preoţia împărătească în toată plenitudinea sa.39

2.1.2 Pedagogia provizorie a Legii şi aşteptarea eshatologică

Legea Vechiului Testament este prin excelenţă pedagogul care descoperă şi pregăteşte

venirea Mantuitorului care descoperă şi împlineşte Legea Noului Testament sau Legea iubirii. În cartea

lui Isaia este menţionat următorul lucru: “Înnoiţi-vă în faţa mea insule” (Isaia 41, 1). Interpretand

sfantul această profeţie, spune că aici sunt înţelese cele saşe Biserici ale Neamurilor, care au fost create

din sărata mare a necredinţei. Cum insulele, înconjurate de sărata mare, au statornicie, în acelaşi mod

şi Bisericile au statornicie, chiar dacă sunt înconjurate de marea necredinţei. Dumnezeu după ce a uns

pe Profetul Ieremia, îi zice: “iată Eu te-am făcut astăzi cetate întărită, stalp de fier şi un zid de aramă”

(Ieremia 1,18). Dumnezeu l-a investit pe profet, i-a dat forţa să vorbească în numele Lui, i-a dat

cuvintele Lui în gura sa. Ce este acest zid de aramă, după cum îl interpretează Sfantul Grigorie

Teologul? Zidul de aramă este suflet tare şi de aur şi proaspăt în credinţă. Sufletul omului, care

primeşte harul lui Dumnezeu, devine tare, este dăruit cu har şi păşeşte pe calea credinţei. Inaugurarea

cortului mărturiei, a Împărăţiei lui David, a Templului lui Solomon din Ierusalim preînchipuie înnoirea

firii omeneşti a lui Hristos, după ce a înviat din morţi; El rămane înviat în veci, ca eu să fiu mantuit şi

rechemat din vechea cădere, şi să devin creaţie nouă, recreat printr-o astfel de iubire de oameni .

Toate evenimentele din Vechiul Testament au referire la persoana lui Hristos şi la viaţa Noului

Testament. De aceea nu putem să interpretăm Noul Testament dinăuntrul celui Vechi, ci Vechiul

Testament prin prisma Noului Testament. Profetul David în cunoscutul psalm al cincizecilea se referă

la înnoirea inimii: “Inimă curată zideşte în mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele

dinlăuntru ale mele” (PS. 50,11). David avea har de la Dumnezeu, deoarece ca nou cunoştea prezentul

mereu adăugat. Călătoria spirituală a omului este interminabilă şi neîncetat ia har după har şi

neîntrerupt este reînnoită inima lui şi este inaugurată o nouă stare. Stagnarea spirituală nu este element

al comportamentului ortodox. Este necesară o neîntreruptă reînnoire. 40 Reînnoire care este posibilă

cu ajutorul Sfantului Duh care lucrează deja în Vechiul Testament. Aceasta ar putea părea în

39 Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 5840 Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă, (trad. din limba greacă prof. Ion Diaconescu), Editura Sophia, 2001, p. 52

27

Page 28: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

contradicţie cu cuvintele Evanghelistului: “Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea,[...] rauri

de apă vie vor curge din pantecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul[...] Căci încă nu era (dat)

Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit”(Ioan 7,37). Contradicţie necesară între ceea ce

exegeţii moderni numesc absenţa Duhului în Vechiul Testament şi conştiiţa eclesială că întreg Vechiul

Testament se situează sub influenţa Duhului Sfant care a grăit prin prooroci, cum spune Simbolul

credinţei, sau care i-a inspirat pe prooroci, după cum spune cele două epistole ale Sfantului Apostol

Petru. În epistola întaia se spune: ei cercetau “în care şi în ce fel de vreme le arăta Duhul lui Hristos,

Care era întru ei, cand le mărturisea de mai înainte despre patimile lui Hristos şi despre măririle cele de

după ele” (I Petru 1,11). Vladimir Lossky vorbeşte despre aceasta ca despre o acţiune provizorie sau

exterioară, spre deosebire de Cincizecime, după care Duhul Sfant rămane inseparabil de Biserică.

În general, este important să se vadă dubla acţiune a Duhului Sfant, pe de-o parte a Celui care

pregăteşte şi, pe de altă parte, a Celui care pătrunde. Este chiar subictul referitor la inspirarea

Scripturilor. Păriţii vedeau în Sfanta Scriptură locul privilegiat al acţiunii Duhului Sfant. Prezenţa

Duhului Sfant în Vechiul Testament nu contrazice, în conşiinţa noastră creştină, faptul că Legea şi

Proorocii constituie o pedagogie provizorie şi necesară, pedagogie de care vorbeşte Sfantul Apostol

Pavel în Epistola către Galateni: „Cată vreme moştenitorul este copil, […] este sub epitropi şi

iconomi” (4,1-2). Dar, în acelaşi timp, chiar în cadrul căii profetice, se naşte această aşteptare şi

această certitudine, că Dumnezeu va da o inimă nouă, o inimă simţitoare, că Yahwe va elibera şi că

Duhul lui Dumnezeu se va odihni peste întregul Său popor.

În aşteptarea mesianică a proorocilor există deci o dimensiune comunitară, eclesială, pe care

o găsim deja în Numerii, unde traducătorii Septuagintei proorocesc, sub inspiraţia Duhului Sfant, şi

unde Moise refuză să-i oprească pe cei care au început să proorocească: „O de ar fii toţi prooroci în

poporul Domnului!” (Numerii 11,29). Aceasta amintşte un pasaj analog, unde nişte oameni alungau

demoni, fără să-L urmeze pe Iisus Hristos, spune să nu fie opriţi, „căci cine nu este împotriva noastră,

este pentru noi” (Marcu 9,40). Dacă Moise visează la timpul în care tot poporul va prooroci, Ioil

anunţă acest timp. Sfantul Apostol Petru reia cuvintele lui Ioil, spunand că „în zilele din urmă, Domnul

va turna din Duhul Său peste tot trupul” (Fapte 2,17). Odimensiune universală se impune, pe care o

găsim, de asemenea, la Zaharia: Bucură-te şi te veseleşte fiica Sionului, […] Şi multe neamuri se vor

alipi de Domnul în ziua aceea şi Îmi vor fii Mie popor şi voi locui în mijlocul tău (Zharia 2,14).

Întreaga speranţă eshatologică culmineaza în aşteptarea lui Mesia, a regelui care a primit ungerea şi

care domneşte peste poporul binecuvantat de Dumnezeu. Nădejdea eshatologică nu este doar

individuală, ci este eclesială; asupra întrgului popor a lui Dumnezeu se va odihni Duhul Sfant.41

Această nădejde eshatologică, despre care am vorbit mai sus se înfăptuieşte astăzi în Biserica

lui Hristos în mod continuu paradoxal şi anume: prin cruce la înviere, prin mormant la viaţă, prin

împărtăşania prezentă la unirea cu Cel ce prin jertfă S-a înălţat la mărire, căci crucea, jertfa de care ne

41 Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 61

28

Page 29: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

împărtăşim au ca subiect pe Fiul lui Dumnezeu, Ziditorul vieţii, Care S-a făcut om pentru ca să învingă

moartea căreia îi este supus omul, prin luarea ei asupra Lui; s-o învingă întai El, şi apoi şi în cei ce se

împărtăşesc de El ; să învingă moartea ivită prin despărţirea omului de Dumnezeu- izvorul vieţii, prin

faptul că El ca Dumnezeu uneşte întai umanitatea globală cu Sine şi apoi şi pe cea realizată, a celor ce-

L primesc pe El. De aceea în Biserică e lăudată Învierea lui Hristos în vreme ce se face semnul crucii,

exprimandu-se şi prin aceasta paradoxul biruirii morţii omeneşti prin asumarea ei de către Fiul lui

Dumnezeu o dată cu firea noastră omenescă. Biserica este astfel locul morţii, dar şi al învierii nevăzute

a lui Hristos şi al coborarii Duhului Său cel Sfant, deci şi locul învierii noastre anticipate împreună cu

El. Moartea făpturii în Dumnezeu este ca o scufundare în izvorul vieţii, în care cel mort iese la o viaţă

nouă, sfinţită. Eca un botez în apă şi în Duh. Căci din apă şi din Duh ia fiinţă orice viaţă. Cine se

fereşte de această scufundare în Dumnezeu prin moartea vieţii slăbite de păcat, îşi pierde viaţa, căci

rămane într-o existenţă amestecată cu neantul. Persoana care îşi are originea în Dumnezeu, izvorul

infinit dar personal al vieţii, nu moare, ci trece la viaţa cea adevărată. Căci primind moartea cu credinţa

în El, ca o dăruire a sa lui Dumnezeu, află în El viaţa şi-şi întăreşte pentru veci identitatea. Dumnezeu

cel personal fiind izvorul sau rădăcina tuturor identităţilor personale, El nu renunţă în veci la

manifestarea iubirii Sale în relaţiile cu nenumăratele identităţi personale. Numai dacă a fi parte a

naturii, omul s-ar dizolva ca identitate în procesele inconştiente ale naturii, care produce alte şi alte

forme monotone. Mucenicii ne sunt pildă de această intrare şi veşnică păstrare şi adancire în identitatea

lor personală prin moartea cu Hristos şi pentru Hristos.42

Această Împărăţie a lui Hristos o aşteptau, pentru ea se rugau, pe ea o vesteau proorocii

Vechiului Testament, spre ea, ca spre scopul şi împlinirea sa, a fost îndreptată istoria sfântă a

Testamentului Vechi, sfântă nu cu sfinţenia omenească ci cu acea sfinţenie prin care Dumnezeu a

pregătit descoperirea Împărăţiei Sale şi biruinţa ei. Iată , „s-a împlinit vremea şi s-a apropiat Împărăţia

lui Dumnezeu” (Marcu 1,15). Ea este Împărăţia veacului viitor, pentru că numai în slava venirii a doua

Îl vor cunoaşte toţi pe adevăratul Împărat al lumii. Dar pentru cei care au crezut şi L-au primit pe El,

Împărăţia este deja prezentă în veacul acesta, mai presus decât toate dovezile şi mai vădită decât toate

evidenţele. Astăzi,lumea aceasta şi Împărăţia lui Dumnezeu unite în Evanghelie într-o coexistenţă

oarecum încordată şi în luptă, au început sa fie gândite aproape exclusiv într-o succesiune cronologică:

acum numai lumea aceasta, pe urmă numai Împărăţia, în timp ce pentru primii creştini realitatea

atotcuprinzătoare şi noutatea cutremurătoare a credinţei lor a fost tocmai că Împărăţia s-a apropiat şi,

deşi nevăzută lumii acesteia, ea se află deja în mijlocul nostru, luminează deja , lucrează deja în lume.

Împărăţia lui Dumnezeu, deplasată după sfârşitul lumii în depărtările tainice şi nepătrunse ale timpului,

a încetat să fie simţită de creştini ca ceva aşteptat, ca ceva dorit, ca implinire plină de bucurie a tuturor

nădejdilor, a tuturor doriţelor, a vieţii înseşi. Biserica, turma mică pentru care tatăl a binevoit să dea

Împărăţia (Luca 12,32), se adună în mod tainic şi nevăzut pentru lume, cu uşile încuiate. Şi în

42 Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Spiritualitate şi Comuniune în Liturghia Ortodoxă, (Ediţia a-II-a), , Bucureşti, 2004, p. 8729

Page 30: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

separarea ei de lume, cu adevărat în afara ei, se savârşeau înălţarea şi intrarea Bisericii în lumina, în

bucuria şi în triumful Împărăţiei. Se poate spune fără exagerare că, din trăirea unică şi de neasămănat a

simbolului împlinit şi întrupat până la capăt, s-a dezvoltat şi trăieşte întreaga slujire divină creştină.

Biserica este Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, locaşul apare astfel ca un întreg care uneşte şi co-

supune unul altuia toate elementele: spaţiul şi forma locaşului, aşezarea icoanelor şi legătura dintre

ele , tot ceea ce poate fi numit organizarea şi construirea locaşului. Prin acelaşi simbol al Împărăţiei ,

prin epifania lui se descoperă făptura transfigurată şi preamărită, în ideea ei iniaţială care e întrupată în

icoană; iată de ce Biserica interzice transformarea icoanei în simbolism de preînchipuire, sau în

alegorie. 43

Pentru Sfântul Simeon, Biserica este Realitatea cu majusculă, ea este un adevăr mai real sau

mai obiectiv decât lumea fenomenală, decât universul îmbrăţişat de cele cinci simţuri şi decât căderea.

Biserica- Trup al lui Hristos stabileşte legătura Sa cu umanitatea. E însuşi trupul lui Adam, luat din el

spre a forma femeia, pe Eva. Dar o dată cu noua Evă, Maria, acest trup e plin de slava Logosului: Căci

trupul Tău dumnezeiesc şi neprihănit străluceşte cu totul în focul dumnezeirii Tale, cu care e

amestecat în chip de negrăit. Acesta este împărtăşit creştinului în Botez şi Euharistie prin intermediul

Duhului. De aici cele trei moduri în care Sfântul Simeon spune ca sfinţii sunt rudenii ale Maicii lui

Dumnezeu. Astfel, el poate afirma că împărtăşindu-ne de trupul îndumnezeit al Domnului, mărturisim

şi credem că ne împărtăşim de viaţa veşnică. Putem împărtăşi trupul Său fiindcă după ce a înviat, a

înviat împreună cu El şi trupul însuşi ajuns duhovnicesc, cu totul dumnezeiesc şi nematerial şi, prin

urmare, Dumnezeirea care înviorează acum trupul Său cel înviat e împărtăşită credincişilor. Acum

această taină rămâne ascunsă, dar continuă să se săvârşească până în zilele noastre în trupul sfinţilor şi,

ca dovadă, Sfântul Simeon trimite la nestricăciunea moaştelor lor. Manifestarea ei deplină aşteaptă

însă învierea cea de obşte şi veacul viitor, când toată această creaţie pământescă, văzută şi sensibilă, va

fi schimbată şi se va uni cu cele cereşti. Într-un anume sens, cerul e deja aici prin Biserica lui Hristos.

Ierusalimul cel nou – Biserica este un templu, o cetate şi un cosmos al Împăratului Dumnezeu afându-

se în proces de completare, de întregire. Nu în sensul că are nevoie de ceva în plus pentru aşezământul

ei, întrucât acesta a fost săvârşit de Hristos ci mai degrabă potrivit Providenţei: trebuie să se nască şi să

fie aduşi la existenţă toţi cei preştiuţi şi să se umple lumea cea mai presus de lume a Bisericii celor

întâi-născuţi, Ierusalimul din cele cereşti. (I Timotei 8,11-14).44

PROOROCIA ÎN VECHIUL TESTAMENT

Slujirea profetică a întregii Biserici

Cum poate participa Biserica la slujirea profetică a lui Hristos , cum poate intra în această

slujire ? Profetismul lui Hristos este afirmat limpede în propăvăduirea neotestamentară. Aici, mărturia 43 Alexander Schmemann, Euharistia- Taina Împărăţiei, (trad. din limba rusă de Pr. Boris Răduleanu), Editura Bonifaciu, Bucureşti, 2006, p. 6344 Sfântul Simeon Noul Teolog , Discursuri teologice şi etice, Scrieri I, Ediţia a II-a, (traducere diac. Ioan I. Ică jr), Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 508

30

Page 31: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

Sfântului Petru de după Cincizecime este categorică : „Moise a spus: Domnul Dumnezeul vostru va

ridica vouă dintre fraţii voştri Prooroc ca mine. Pe El să – L ascultaţi în toate câte vă va spune […] . Iar

toţi proorocii de la Samuel şi toţi câţi le-au urmat au vorbit şi au vestit zilele acelea” ( Fapte 3, 22-24 ).

Este bine să amintim că Domnul vorbeşte despre Sine Însuşi ca despre un prooroc : „Iar Iisus

le-a zis: nu este prooroc dispreţuit decăt în patria lui şi în casa lui” ( Matei 13, 57 ) . De asemenea :

„însă şi astăzi şi măine şi în ziua următoare merg , fiindccă nu este cu putinţă să piară prooroc afară în

Ierusalim” ( Luca 13, 33) . Iisus îşi asuma de la începutul slujirii Sale harisma de prooroc , când

citeşte în sinagoga din Nazaret textul din Isaia 41: „Şi i s-a dat cartea proorocului Isaia . Şi deschizănd

El cartea , a găsit locul unde era scris: Duhul Domnului este peste Mine […] Astăzi s-a împlinit

Scriptura aceasta în urechile voastre . Şi concluzia : nici un proroc nu este bine primit în patria sa”

( Luca 4, 17-24 ).

Această harismă profetică este o ungere a Duhului , cum spune Isaia : „Duhul Domunului M-

a uns să binevestesc săracilor” ( Isaia 61, 1). Este ungerea ( crisma ) Tatălui , care rămâne în Iisus

Hristos , care coboară peste El la Iordan , care Îl pecetluieşte de la naşterea Sa , care constituie naşterea

S-a . Slujirea profetică a lui Iisus , la fel ca cea a proorocilor şi a lui Ioan Botezătorul , este legată de

promulgarea, de propovăduirea Cuvăntului lui Dumezeu , pe care Iisus Îl întrupeaza El Însuşi. Dar El

nu se poate limita la transmiterea unei doctrine sau a unei învăţături spirituale , ci El este cuvăntul viu.

În acest sens, Iisus este Proorocul care profeţeşte despre Sine însuşi ; El este în acelaşi timp prorocia şi

conţinutul prorociei , Cel care vesteşte Evanghelia şi conţinutul Evangheliei. El este Evanghelia vie pe

care o vesteşte. La fel ca şi în Vechiul Testament , cuvăntul lui Iisus şi mărturia Sa dau naştere unei

tensiuni crescânde care culminează în paroxismul urii. Este unul dintre aspectele esenţiale ale

proorociilor din Vechiul Testament , precum şi ale profeţiilor lui Iisus . Propovăduirea Sa se încheie

prin ruptura totală şi prin moartea care este soarta obligatorie a proorocilor. Acesta este aspectul

kenotic al proorociei lui Hristos. Logosul Dumnezeiesc se descoperă prin Duhul Sfânt în umanitatea

lui Hristos, indisolubil şi nupţial legat de Dumnezeirea Sa asumată de către Cuvânt.

O. Cullman lărgeşte datele cercetărilor sale după studiul pasajelor evanghelice citate mai sus

şi vorbeşte despre iudeo – creştinismul târziu cu ambiguităţile proprii ale acestei epoci. Apare aici un

pericol de erezie în limitarea identităţii lui Iisus. Tendinţe de acest fel se găsesc în Evanghelia după

Evrei . Proorocia e privită de atunci cu o anumită neâncredere.

Conţinutul mărturiei profetice a lui Iisus este El Însuşi , Împărăţia lui Dumnezeu , pe care El

o întrupeaza şi o revelează ; puterea şi prezenţa îi este Duhul Sfânt , care îl pătrunde pe Iisus în viaţa

Sa pămănteasca ; în fine , Tatăl ceresc este Cel pe care Iisus Îl revelează şi Îl slăveşte şi care

mărturiseşte la rândul Său despre bunăvoinţa Sa faţa de Iisus şi Care Îl slăveşte.

Ioan Botezătorul este profetul lui Iisus. Dar Iisus este El Însuşi prooroc al Tatălui , chipul Său

desăvârşit , ca şi Înaintemergătorul Duhului : „Foc am venit să arunc pe pământ” ( Luca 12,49 ) sau

încă „nu era (dat) Duhul pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit” ( Ioan 7,39 ).

31

Page 32: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

Încă două aspecte referitoare la slujirea profetică a lui Iisus merită a fi subliniate. Ea se

manifestă prin minunui sau fapte , prin putere Duhului lucrător întru El , unde Iisus dezvăluie rânduiala

profunda şi ascunsă a planului Dumnezeiesc referitor la natuira umană. Şi al doilea , tema bucuriei sau

chiar a extazului , când Iisus pare că şi-a ieşit din fire , sub înrâurirea Duhului Sfânt ; când „El s-a

bucurat în Duhul Sfânt” ( Luca 10,21), sau când Iisus „a suspinat cu Duhul şi S-a tulburat întru Sine”

(Ioan 11,33) la moartea lui Lazăr.

Noul Testament şi scrierile apostolice vorbesc despre anumite harisme profetice pe care

Biserica este întemeiată : „Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor” ( Efeseni 2,20) . Nu se

precizeaza care profeţi , nici care apostoli . Sunt aceştia proorocii Bisericii primare , sau proorocii

Vechiului Testament ? Noul Testament vorbeşte , de asemenea , despre darul prorocie , în Faptele

Apostolilor , în Epistolele pauline sau în Apocalipsă. Prorocia apare ca slujire firească în Biserica

Primară ( cf. I Corinteni 14,29) . Dar această slujire normală , pe care Sfăntul Pavel o încurajează pe

de o parte – „Duhul să nu-l stingeţi” ( I Tesaloniceni 5, 19-20 ) sau „Râvniţi cele duhovniceşti , dar ma

ales ca să proorociţi” ( I Corinteni 14,1 ) - era deja contestată , de vreme ce apostolul era nevoit să

vorbească astfel. Foarte devreme prorocia a dat naştere la reacţii de neâncredere , ale căror ecouri le

gâsim în Didascalie. Proorocii sunt acaceptaţi , dar propovăduirea lor este limitată la două sau trei zile,

după care ei trebuie să plece mai departe.45

În realitate slujirea profetică a lui Hristos este unică : El rezumă în sine pe toţi proorocii şi

toată legea . Mărturia Sa este permanentă , pentru toate timpurile . Acolo unde este Cuvântul Lui

Hristos , acolo este însuşi Hristos cel viu, Învăţătorul şi Judecătorul.Dar aceasta prezenţă profetică şi

eshatologică a lui Hristos se afirmă în Biserică , căci ea este adăpată de Duhul proorocilor. Astfel,

prima propovăduire a lui Petru aminteşte această dimensiune eclesială , sinodală, sobornicească a

harismei profetice . În Fapte 2, 16-21, Sfântul Petru îl citeaza pe proorocul Ioil : „Iar în zilele din

urmă , zice Domnul , voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii şi fiicele voastre vor prooroci” .

Există aici ceva mai mult decât universalismul darului Duhului şi al Vestirii Evangheliei . Este chiar

virturtea primită la Cincizecime . faptul de a fi eclesial şi de a coincide cu fiinţa Bisericii căreia ea îi

înnoieşte viaţa şi îi lărgeşte marginile. Anumite fenomene sunt caracteristice stării de inspiraţie

profetică. În Fapte 2,13 avem impresia pe care o provocau Apostolii de a fi băut vin , la care mai târziu

va răspunde Sfântul Pavel spunând : „nu vă îmbataţi de vin [ … ] ci vă umpleţi de Duhul” ( Efeseni

5,18) . Tema beţiei, a beţiei sobre este o temă pe care o găsim în Cântarea Cântărilor , ca şi la Sfântul

Grigorie de Nyssa , la Sfântul Ambrozie sau la Sfântul Issac Sirul . Alte fenomene caracteristice stării

de inspiraţie profetică ar fi vorbirea în limbi sau duhul dragostei şi al cunoaşterii.Într - un cuvânt ,

locuirea de câtre Duhul , lăcaşul Duhului Sânt , care face Bserica însăşi adevărată şi o înnoieşte:

„Cincizecimea este consacrarea universală pentru proorocie în vederea căreia fiecare primeşte un dar

45 Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 68

32

Page 33: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

particular ( În Sfânta Taină a Mirungerii: Pecetea darului Duhului Sfânt ) . În acest sens , nu există

persoane care să nu aibă în Biserică darul lor. Ele pot fi diferite , dar duhul profetic rămâne netsrămutat

în ele, căci proorocirea nu este un dar special , nici o marturisire , ci este denumirea tuturor darurilor

posibile”.

În Epistola întâia către Corinteni ( Cap. 12 ) , Sfântul Pavel afirmă multitudinea darurilor şi

totodată integritatea lor. Multitudinea darurilor indică faptul că inspiraţiile profetice sunt diverse. Dar

prorocia are anumite limite în Biserică şi Sfântul Pavel aminteşte că dragostea este mai presus decât

prorocia , dragostea , fiind darul ultim al Duhului Sfânt . Să reamintim imnul dragostei din I Corinteni

13 : „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale Îngerilor , [… ] de aş avea darul prorocei şi tainele toate de

le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă , şi de aş avea atâta credinţâ încât să mut şi munţii , dar drgoste nu am

nimic nu sunt.”

Ceea ce am spus despre Vechiul Testament şi despre persoana lui Hristos ne permite să

regăsim în timpul Bisericii alte aspecte ale prorociei Hristologice. Pe de-o parte, in kenoza Bisericii :

nu există prooroc în patria sa şi în timpul său ; orice proorocie implică o kenoză, kenoză in istorie , în

stat , faţa de mai marii acestei lumii în faţa puterii Fiarei. De asemenea, Biserica continuă să ducă în

lume cuvăntul lui Hristos Prooroc, care este un cuvânt de mângăiere în încercari. De asemenea , El

exprimă Judecata lui Dumnezeu asupra lumii. Toate eceste se unesc în viaţa liturgică a Cuvântului lui

Dumnezeu şi în slujirea liturgică , unde Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi Judecă în acelaşi timp

lumea şi Biserica.

Astfel ,slujirea profetică a Bisericii nu este doar doctrina vie, o mărturie despre adevărul viu a

lui Hristos, catehizare interioară, naştere de noi fii în Duhul, propovăduire misionară, în nebunia Crucii

şi in scandalul Evangheliei.

Regăsim aici kenoza şi martiriul , dar şi eşecul Bisericii în lume şi nebunia Bisericii , cum

spune Sfântul Pavel despre Cruce . Tentaţia Bisericii este de a a respinge vocaţia sa profetică , de a se

instala în lume şi de a face să cadă chiar asupra ei judecata profetică a lui Dumnezeu prin slujitori , pe

care El îi va ridica , chiar împotriva ierarhiei şi a compromisurilor. Atuni constatăm o tensiune între

Biserică şi prorocie. Găsim o astfel de tensiune în viaţa Sfântului Maxim Mărturisitorul , a Sfântului

Atanasie sau a Sfântului Vasile. O tensiune între Biserică şi prorocie , care constituie punctul său

eshatologic final, ea însăşi supusă discernământului profetic al Duhului.46

Împlinirea făgăduinţei în Maica Domnului

Fecioara Maria este prefigurată rod al făgăduinţei lui Dumnezeu căci pentru ea s-au făcut:

preziceri dumnezeieşti ale profeţilor răpiţi de Dumnezeu; faceri de minuni care arătau dinainte marea

taină viitoare a iconomiei, pe această Pururea Fecioară Mamă a lui Dumnezeu; schimbări ale

neamurilor şi lucrurilor ce conduc spre ţelul noii ei taine; aşezăminte ale Duhului ce prefigurează în

chip variat adevărul viitor; iar drept sfârşit sau, mai bine zis, început şi rădăcină a minunilor şi

46 Pr. Prof. Sorin Cosma, Cuvânt de învăţătură despre Dumnezeu şi existenţa Sa, Editura Mitropolia Banatului în Altarul Banatului, anul I, nr. 7-8, iulie-august 1990,p. 75

33

Page 34: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

lucrurilor de după, făgăduinţa lui Dumnezeu dusă la capătfaţă de Ioachim şi Ana, cei atunci foarte

înalţi în virtute, că ei, cei sterpi din tinereţe, vor naşte la adânci bătrâneţi, şi vor naşte pe cea care va

naşte fără dămânţă pe Cel Unul Născut fără timp înainte de veci din umnezeu Tatăl; precum şi

făgăduinţa celor care au născut-o atât de uimitor pe cea care va naşte în chip şi mai uimitor pe

Împăratul tuturor. Profeţii Vechiului Testament făcând referire la locul Întrupării Fiului lui Dumnezeu,

-pântecele Fecioarei-, introduc îngerii care-L slăvesc pe Dumnezeu şi spun: „Binecuvântată fie slava

Domnului începând de la locul acesta!” (Iezechiel 3,12). Iar Iacob patriarhul, care l-a văzut prin

enigme, a zis: „Cât de înfricoşător este locul acesta! Nu este altceva decât casa lui Dumnezeu şi însăşi

poarta cerului!” (Facere 28,17). Iar David, unind cu el însuşi mulţimile celor mântuţi şi folosindu-se ca

de nişte corzi şi sunete de cei armonizaţi din diverse neamuri într-o singură credinţă de această Pururea

Fecioră, intonează drept imn înălţat ei această preaarmonioasă melodie: „Îmi voi aduce aminte de

numele Tău din generaţie în generaţie; de aceea popoarele se vor mărturisi Ţie în veac şi în ceacul

veacului” (Psalmul 44,19). Iar dacă pământ îi numeşte Scriptura pe oameni, atunci tot prin ea li s-au

împlinit acestora dorinţele şi au ajuns ziua aceea pe care o doreau profeţii (Matei 13,17). Căci fericirea

pe care pierzându-o, o dorim din situaţia în care am ajuns şi de care nu s-a mai bucurat nimeni dintre

noi, nici dintre îngeri, nici dintre oameni, ci am căzut mai rău, încât nu mai puteam dobândi

reîntoarcerea prin aceştia şi suspinam numai dorind acest lucru, această fericirea deci ne-a dat-o

Fericita, iar ea a împlinit dorinţa noastră, unind atât de riguros cu oamenii pe Cel singur dorit şi

dincolo de care nu poate fi căutat nimic mai mult, încât să avem comuniune cu El nu numai de viaţă şi

de loc, ci şi de natură.

Astfel Fecioara a făcut un cer nou şi un pământ nou (cf.Apocalipsă 21,6); sau, mai bine zis,

ea însăşi este pământul nou şi cerul nou : pământ, pentru că vine de aici, nou pentru că nu s-a potrivit

în nimic cu strămoşii ei, nici n-a moştenit drojdia veche, ci, potrivit cuvântului lui Pavel, ea însăşi s-a

făcut aluat nou(Romani11,16) şi a început un nou neam omenesc. Pentru ce este ea cer cine nu ştie?,

iar nou, pentru că e departe de orice bătrâneţe, e în chip deosebit mai presus de orice stricăciune şi

pentru că atât ieri şi mai înainte, cât şi în aceste zile mai de pe urmă, a fost dată oamenilor potrivit

făgăduinţei dumnezeieşti pe care a anunţat-o Isaia: „Cer nou şi pământ nou vă voi da vouă” (Isaia

65,17). Iar dacă vreţi, Feciora e un pământ şi un cer supranatural şi străin, pentru că prin curăţie şi

măreţie s-a ridicat de la pământ şi a întrecut cerul –prin măreţie pentru că L-a avut locuind în ea pe Cel

ce nu poate fi cuprins; iar prin curăţie, pentru că prin ea nimic nu ne mai împiedică să ne desfătăm de

cele care nu erau cu putinţă să fie văzute cu ochii lor de oameni fără ca să se rupă şi deschidă cerurile;

mai mult, ea îi conduce pe cei ce urcă spre Dumnezeu, pe când cerul stă de-a curmezişul; acesta din

urmă trebuie să dispară din mijloc, dar dacă ea n-ar sta la mijloc între Dumnezeu şi oameni, n-ar fi cu

putinţă pentru cei de jos să se facă părtaşi ai celor mai presus de lume. Şi, într-adevăr, zice cuvântul

Scripturii, cerul n-a suportat raza dumnezeiască şi s-a rupt la trecerea ei; fiincă atunci când Duhul S-a

pogorât la Botez peste Cel de aceeaşi cinstire cu El (Iisus Hristos), Ioan a văzut cerurile rupându-se

34

Page 35: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

(Marcu 1,10). Dar atunci când Duhul a coborât peste ea (Luca 1,35), fericita s-a bucurat de o pace şi

mai mare, despre care Pavel zice că întrece toată mintea(Filipeni 4,7), şi s-a făcut loc supranatural al

înseşi ipostasei Mântuitorului, care n-are hotar, L-a purtat cu multă uşurinţă în pântece şi L-a născut

fără dureri, astfel încât cerul cerului - expresie profetică ce se cuvine numai lui Dumnezeu, întrucât

„cerul cerului e a lui Dumnezeu” (Psalmul 113,24)-este fericita Fecioară. Căci zice Scriptura: „Nici

însuşi cerul nu e curat înaintea Ta” (Iov 15,15).

Fecioara Preacurată Maria, de Dumnezeu Născătoarea este tot binele pe care-l cunoaştem în

această viaţă şi pe care îl vom cunoaşte după plecarea noastră de aici. Ea este cea care a început

fericirea şi sfinţenia şi i-a condus spre ele şi pe ceilalţi. Ea este începutul mântuirii oamenilor, lumină a

lumii, cale spre Mântuitorul, uşă şi viaţă şi celelalte lucruri pe care Mântuitorul le-a auzit pentru

mântuirea noastră şi cu care este pe drept numită; căci pentru noi El este cauză (aitios), iar Fecioara

este cauză asociată cu El (synaitios) a sfinţeniei şi a celor de care ne-am desfătat de la Mântuitorul

numai prin ea şi prin cele ale ei: sângele ei care devine curăţitor de păcate, trupul ei care e un membru

în care noi toţi am fost sfinţiţi, în care e Noul Legământ, în care e toată nădejdea mântuirii; măruntaiele

ei sunt Împărăţia lui Dumnezeu.47

2.2.3 Taina Mântuirii Israelului

Fiului lui Dumnezeu îi revine misiunea de a mântui pe oameni pentru că Fiul trăieşte numai

cu privirea spre tatăl, nevrând altceva decât să împlinească voia Lui, să servească Lui. Şi vrea să fie cât

mai multe subiecte care să iubească pe Tatăl, să trăiască pentru El, cu privirea aţintită spre El,

împlinind voia Lui. Astfel, Fiul vrea un număr cât mai mare de fii ai Tatălui, de fraţi ai Săi. El

împlineşte voia Tatălui la creaţiune. Dar, întrucât oamenii creaţi nu se ţin şi nu se ridică la înălţimea de

subiecte ale dragostei divine, ci cad într-o existenţă chinuită, Fiul intrevine din nou să împlinească voia

Tatălui, restaurându-i în raportul de fii. Fiului se cade să împlinească opera aceasta şi prin creaţiune şi

prin mântuire, căci El este în rolul de împlinitor al voii Tatălui şi El trebuie să se apropie în chip

special de cei care trebuie să-i semene. De fapt, subiectele omeneşti poartă în fiinţa şi rostul lor, în

mod special, chipul Fiului şi al relaţiei Lui de ascultător şi cinstitor al Tatălui.48

După ce am vorbit mai sus pe scurt de planul mântuirii oamenilor de a doua Persoană a

Sfintei Treimi , în continuare voi expune evoluţia poporului ales în ceea ce priveşte mântuirea sa şi

anume: Sfântul Apostol Pavel ne spune că alunecarea lor nu a fost un eşec în planul lui Dumnezeu şi nici

un dezastru iremediabil pentru Israel. Alunecarea lor, ne spune Pavel, a făcut cu putinţă mântuirea

Neamurilor şi tot Pavel ne spune că Israel va fi primit din nou în relaţie cu Dumnezeu. În ce sens lepădarea

lui Israel a adus împăcarea lumii cu Dumnezeu şi de ce evreii sunt vrăjmaşi Evangheliei spre binele

omenirii? Explicaţia că fără răzvrătirea lor Mesia nu ar mai fi fost răstignit şi astfel păcatul lumii nu ar mai

47 Diac. Ioan I. Ică jr., Maica Domnului în teologia secolului XX şi în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigirie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei , Colecţia Filocalica , Editura Deisis, Sibiu, 2008, p. 49148 Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Iisus Hristos sau Resturarea Omului, Ediţia a II-a, Editura Omniscop, Craiova , 1993, p. 79

35

Page 36: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

fi fost ispăşit este cu totul simplistă. Mesia putea foarte bine să fie răstignit doar de romani, iar nu

răstignirea în sine a realizat ispăşirea, ci purtarea poverii păcatului omenirii. Singura explicaţie pertinentă

pentru mine este aceea care subliniază faptul că răzvrătirea evreilor a făcut cu putinţă desprinderea de

Iudaism. În cartea Faptelor Apostolilor avem analizat acest fenomen. Evanghelia, deşi fundamentată pe

Vechiul Testament, a trebuit să se desprindă pas cu pas de iudaism şi vechiul Legământ. Învierea lui Isus a

inaugurat un Nou Legământ, iar cel vechi a fost anulat. Cu toate acestea, Dumnezeu a respectat conştiinţa

evreilor şi a îngăduit o perioadă de tranziţie, de desprindere treptată de Vechiul Legământ. Desprinderea s-a

realizat lent şi nu a fost lipsită de dificultăţi şi confuzii teologice. Epistola către Evrei insistă apoi pe faptul

că ruperea de Vechiul Legământ este un imperativ pentru ca Evanghelia lui Hristos să fie curată şi să îşi

păstreze puterea-i mântuitoare.

Or desprinderea de iudaism (şi aşa înfăptuită lent şi cu mare rezistenţă din partea creştinilor

evrei – reacţia lui Petru din Fapte 10-11 când a fost trimis la Corneliu) ar fi fost un proces extrem de

complicat dacă Israel ca naţiune l-ar fi recunoscut pe Mesia. Nu, este mai uşor să părăseşti firma,

atunci când patronul te nedreptăţeşte şi toţi te alungă, dar este mult mai greu să faci acest lucru când

patronul te apreciază foarte mult, iar ceilalţi îţi ţin partea? Primii creştini evrei s-au putut desprinde

mai uşor de Vechiul Legământ din pricina faptului că Marii Preoţi şi mai marii poporului nu-L

recunoşteau pe Isus, iar pe ei îi prigoneau. Ei au trebuit să plece fizic de la Ierusalim (şi deci şi de

lângă templu) din pricina prigoanelor iniţiate de iudei. Astfel, opoziţia naţiunii Israel faţă de Isus, a

facilitat enorm procesul desprinderii Evangheliei de Iudaism şi ducerii acesteia către Neamuri. În acest

sens, lepădarea lor a făcut cu putinţă mântuirea neamurilor.

Vechiul Testament abundă de profeţii care vorbesc despre un final glorios al lui Israel. De

fapt, este un tipar profetic care se repetă aproape obsedant în cărţile profetice: Israel traversează o

perioadă de moarte spirituală, apoi cunoaşte un moment de restrişte, de opresiune din partea

vrăjmaşilor, şi deodată Israel se întoarce la Domnul, oponenţii lui sunt pedepsiţi, iar Israel este înălţat

ca şi cap al naţiunilor, iar Mesia pedepseşte Neamurile şi are loc şi o restaurare a creaţiei. Unii teologi

interpretează aceste profeţii doar în sens spiritual. Ar fi vorba de fapt de noul popor al lui Dumnezeu,

Biserica şi Noul Ierusalim şi doar de aspecte spirituale susţinute de imagini fizice. Însă Pavel în

Romani 11 interpretează o astfel de profeţie cu totul altfel. Pentru el, e vorba de poporul fizic Israel

care va cunoaşte o întoarcere spectaculoasă la Dumnezeu. Toţi evreii se vor întoarce la Dumnezeu şi îl

vor recunoaşte pe Isus ca Mesia, îl vor plânge pe Cel pe care L-au străpuns, după cum spune profetul

Zaharia.

Deci, planurile lui Dumnezeu cu Israel nu s-au sfârşit. Dumnezeu a promis că acest popor va

avea un final glorios. Ca profeţia să se împlinească, aceasta înseamnă implicit că poporul istoric Israel

va supravieţui pe scena istoriei până la sfârşit. Şi într-adevăr, este o minune cum un popor fără o ţară

a supravieţuit aproape două mii de ani de istorie. Şi este o minune cum, după două mii de ani, Israel

îşi recapătă peste noapte teritoriul şi redevine o naţiune recunoscută de marile puteri ale lumii.

36

Page 37: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

Diavolul ştie acest lucru. El este conştient că la Golgota a pierdut bătălia însă ştie că singura

promisiune a lui Dumnezeu pe care ar putea-o ataca în mod direct este tocmai aceasta: Israel va

supravieţui pe scena istoriei şi la final se va întoarce la Hristos. Dacă poporul Israel ar dispărea din

istorie, atunci profeţia nu s-ar mai împlini, iar Dumnezeu ar putea fi pus la îndoială ca Dumnezeu. De

aceea, el are o ură faţă de Israel şi o dorinţă aprigă să-l nimicească ca popor. Într-adevăr, în

Apocalipsa, după răpirea Pruncului şi aruncarea lui Satan pe pământ, primul lucru pe care îl face cel

rău este să încerce nimicirea lui Israel:

„Când s-a văzut balaurul aruncat pe pământ, a început să urmărească pe femeia care născuse

copilul de parte bărbătească. Şi cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii ca să

zboare cu ele în pustie, în locul ei, unde să fie hrănită o vreme, vremuri şi jumătatea unei vremi,

departe de faţa şarpelui. Atunci şarpele a aruncat din grumaz apă, ca un râu, după femeie, ca s-o ia

râul. Dar pământul a dat ajutor femeii. Pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit râul pe care îl aruncase

balaurul din gură. Şi balaurul mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care

păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos.” (Apoc.12:13-27).

După învierea şi înălţarea lui Hristos au urmat perioade foarte tulburi pentru Israel şi au fost

două momente în care naţiunea a fost pe cale să fie nimicită, Evreii s-au răsculat împotriva romanilor

şi aceştia au vrut să nimicească acest popor. Primul asalt de proporţii asupra evreilor a fost în jurul

anului 70 când a fost distrus şi templul şi Ierusalimul. Apoi, în jurul anului 130 d.H, în urma unor

răscoale spectaculoase ale evreilor, romanii i-au învins şi i-au expulzat de la Ierusalim în toată lume,

cu scopul ca acest popor, tare încăpăţânat să se piardă în istorie. Dar nu a fost aşa. Deşi lipsiţi de ţară,

ei au supravieţuit. Dar nu au fost scutiţi de alte atacuri ale celui rău. Nu cred că există secol din istorie

care să nu fi înregistrat măcar un program împotriva evreilor. Şi această luptă demonică împotriva

naţiunii Israel a culminat cu Holocaustul lui Hitler, dar îşi va atinge adevăratul apogeu la final când

toate popoarele (conduse de Anticrist cel mai probabil) vor înconjura Ierusalimul pentru a-l nimici

pentru totdeauna (vezi Zaharia 12-14).

Revenim la întoarcerea la Dumnezeu a naţiunii Israel: ce se va întâmpla cu Neamurile în acel

moment? Sunt unii teologi care susţin că atunci, harul va fi luat de la Neamuri şi readus la Israel. Dar

nu va fi aşa! Pavel ne spune: „dacă alunecarea lor a făcut cu putinţă mântuirea Neamurilor, ce va fi

plinătatea întoarcerii lor? Şi dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii ce va fi întoarcerea lor decât

viaţă din morţi?” Aceste formulări paulinice ne sugerează că întoarcerea lui Israel va produce o

explozie şi mai mare a harului lui Dumnezeu peste Neamuri. Şi într-adevăr profeţiile din vechime care

ne vorbesc despre întoarcerea finală a lui Israel la Dumnezeu pomenesc mereu şi de o trezire spirituală

a Neamurilor prin Israel fără precedent în istorie. Iată câteva astfel de profeţii:

a). <<Se va întâmpla în scurgerea vremurilor că muntele casei Domnului va fi întemeiat ca

cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor şi toate Neamurile se vor grămădi spre el.

Popoarele se vor duce cu grămada la el şi vor zice: „Veniţi, să ne suim la muntele Domnului, la Casa

37

Page 38: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui, şi să umblăm pe cărările Lui” Căci din Sion va ieşi

Legea şi din Ierusalim Cuvântul Domnului.>>(Isaia 2:2-3).

b). „Căci Domnul va avea milă de Iacov, va alege iarăşi pe Israel, şi-i va aduce iarăşi la

odihnă în ţara lor; străinii se vor alipi de ei şi se vor uni cu casa lui Israel.” (Isaia 14:1).

c). „Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine. Căci

iată, întunericul acoperă pământul şi negură mare popoarele: dar peste tine răsare Domnul şi slava Lui

se arată prin tine. Neamuri vor umbla în lumina ta şi împăraţi în strălucirea razelor tale.” (Isaia 60:1-3).

d). „De dragostea Sionului nu voi tăcea, de dragostea Ierusalimului nu voi înceta, până nu se

va arăta mântuirea lui, lumina soarelui şi izbăvirea lui, ca o făclie care se aprinde. Atunci Neamurile

vor vedea mântuirea ta şi toţi împăraţii slava ta; şi-ţi vor pune un nume nou, pe care-l va hotărî gura

Domnului.” (Isaia 62:1-3). 49

Nu există temă profetică despre care Dumnezeu să vorbească mai des şi cu mai multă

pasiune. Acest moment istoric al întoarcerii lui Israel şi al revărsării unui har şi mai mare peste

Neamuri este tema favorită a profeţilor. Acest tipar profetic se repetă obsedant în toate cărţile profetice

şi în multe alte cărţi neprofetice din Vechiul Testament. Acest fapt ne descoperă cât de mult doreşte

Dumnezeu ca să se împlinească aceste profeţii şi cât de minunată va fi împlinirea lor. Oare aceeaşi

pasiune şi dorinţă nu ar trebui să se regăsească şi în inimile celor credincioşi? Iată ce ne spune tot

Isaia: „Pe zidurile tale, Ierusalime, am pus nişte străjeri, care nu vor tăcea niciodată, nici zi, nici

noapte! Voi care aduceţi aminte Domnului de el, nu vă odihniţi deloc! Şi nu-I daţi răgaz, până nu va

aşeza din nou Ierusalimul şi-l va face o laudă pe pământ.” (Isaia 62:6-7).

Poporul Israel este o taină pe care nu o putem delimita cu precizie, pentru că nu ştim care

sunt contururile acestui popor, nici unde se află el, adică printre cei care au participat la Răstignire sau

printre cei ce, dimpotrivă, l-au primit pe Hristos. Care sunt adevăraţii reprezentanţi ai poporului iudeu?

Cei care l-au primit pe Hristos precum Maica Sa, dreptul Simeon, Sfântul Ioan Botezătorul, Apostolii

şi urmaşii lor, aş zice toată Biserica iudeo-creştină, constituită de către moştenitorii după trup, şi de

asemenea după duh, de către Israel şi de către prooroci?Sau ceilalţi? Se revine întotdeauna la marea

gândire paulină potrivit căreia prin credinţă suntem mântuiţi, credinţa în Hristos făcând din noi toţi fii

ai lui Avraam, iar în această filiaţie nouă în Avraam , este abolit zidul ce-l separa pe Israel de celelalte

popoare .

Sfântul Apostol Pavel dezvoltă o nouă concepţie, o aprofundare a filiaţiei avraamice, care nu

mai este limitată prin trup, ci este o filiaţie în Duhul Sfânt,prin credinţă. Este important să ne amintim

de tristeţeace îl cuprinde pe Sfântul Pavel şi aceasta pentru totdeauna, din cauza poporului Israel, acest

popor care a primit făgădunţa şi asupra căruia apasă alegerea dumnezeiască. Sfântul Pavel observă că

nu toţi cei din Israel sunt şi israeliţi, că numai rămăşiţa se va mântui, că Israel căuta mântuirea din

49 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, , p.98

38

Page 39: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

faptele Legii (Romani 9), dar că nu au totuşi nici o justificare (cf. Romani 10); dar Dumnezeu nu a

lepădat poporul Său, ci mai există o rămăşiţă aleasă prin har (Romani11,5). În cele din urmă, Sfântul

Apostol Pavel nădăjduieşte că va trezi gelozia lui Israel pentru înfierea neamurilor de către Dumnezeu:

căci puternic este Dumnezeu să-i altoiască iarăşi (Romani 11,23). Într-adevăr această temă a lui Israel

este inseparabilă de problema eclesiologiei, care consideră Biserica drept noul popor, în raport cu un

popor pe care Dumnezeu l-a ales şi l-a marcat cu tandreţea şi cu dragostea Sa.50

CAPITOLUL III

ECLESIOLOGIE ÎN NOUL TESTAMENT

ÎNTEMEIEREA BISERICII

3.1.1 Temelia Bisericii lui Hristos

Biserica lui Dumnezeu este întemeiată în şi prin taina mântuitoare a lui Hristos; ea este

împlinită şi însufleţită prin pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii. Este vorba despre o

continuitate şi o ruptură în acelaşi timp, o împlinire şi o noutate în trecerea de la Vechiul la Noul

Legământ. Există o continuitate, o unitate, putem spune chiar o identitate de lucrare mântuitoare în

planul lui Dumnezeu, în intenţi Sa întemeiată pe iubire. De aceea mântuirea poate fi numită creaţie

nouă. Această nouă creaţie culminează în întemeierea şi în devenirea Bisericii, până la împlinirea sa

eshatologică în Împărăţia Cerurilor. Nu mai puţin decât despre continuitate, trebuie să vorbim şi despre

ruptură: o ruptură cu categoriile instituţionale ale Vechiului Legământ, în mod particular cu jertfa şi

50 Pr. Nicolae Chifar, Istoria crestinismului, volumul II, Editura Trinitas, Iaşi, 2000, p. 96 39

Page 40: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

sacerdoţiul. Trebuie subliniată noutatea absolută referitoare la Hristos, Care vine, pe de o parte, să

împlinească Legea şi Care, pe de altă parte o rezumă în întregime în porunca nouă a Evangheliei. Prin

urmare, trebuie să vorbim despre temelia neo-testamentară a Bisericii, înainte de a analiza problemele

ce decurg de aici. Se poate spune că toată viaţa lui Hristos are caracter de jertfă, de la Naşterea Sa până

la Înălţare şi până la întoarcerea Sa pe pământ, la a doua venire întru slavă, toate acestea fiind elemente

constitutive ale Bisericii. Înainte de a studia textele şi eclesiologiile Noului Testament, trebuie să

pornim de la această imagine globală a întemeierii Bisericii în evenimentul fondator din Noul

Testament şi să descoperim deja Biserica în plenitudinea sa de viaţă şi de adevăr, chiar la începutul

propovăduirii apostolice, în Faptele Apostolilor, în Epistole şi până în viziunea eshatologică din

Apocalipsă.

Fiecare etapă a lucrării mântutoare a lui Hristos este determinantă pentru existenţa însăşi a

Bisericii, având aşadar un caracter fondator pentru Biserică. Viaţa şi lucrarea lui Hristos nu pot fi

considerate ca simple momente punctuale ale unei biografii individuale în cadrul istoriei umanităţii, ci

constituie împlinirea planului dumnezeiesc veşnic de mântuire şi de viaţă. Fiecare dintre acestea este

deci în totalitate constitutiv tainei Bisericii. Prin Întruparea Sa, în unirea nupţială cu umanitatea,

Hristos poartă în El Biserica. Dogma divino-umanităţii proclamată la Sinodul Ecumenic de la

Calcedon(care afirmă unitatea celor două naturi în persoana unică a lui Hristos) şi adâncită la sinoadele

hristologice ulterioare, se referă nu numai la taina lui Hristos însuşi, ci se aplică şi Trupului Său, care

este Biserica.51

Tradiţia liturgică ortodoxă slăveşte Naşterea lui Hristos ca dărâmare a zidului ce separa cerul

de pământ şi ca început al comuniunii lui Dumnezeu cu oamenii, dar şi ca înbisericire a lumii, totodată.

Structurile liturgice şi sacramentele doctrinare ale Bisericii sunt tot atâtea locuri şi moduri de extindere

a Întrupării în timp şi spaţiu, de actualizare a Sa în acel astăzi a lui Dumnezeu.

Aici ar trebui să reamintim importanţa teologiei tainei. În teologia patristică răsăriteană, acest

termen cuprinde nu numai taina Sfintei Treimi, care este taina prin excelenţă, ci se extinde şi la

revelaţia Sa în lucrarea mântuitoare, Hristos fiind El însuşi taina dumnezeiască revelată. La rândul Său,

Biserica aparţine acestui orizont al misterului. Ea nu este o realitate secundară în comparaţie cu

lucrarea lui Hristos,ci trebuie situată în cadrul acestei lucrări. Putem vorbi, astfel, despre

atotsacramentalitatea(potrivit sinonimiei fundamentale din vechea tradiţie patristică între taină şi

sacrament) 52Bisericii ca Trup a lui Hristos, ceea ce conduce la o înţelegere mult mai largă şi mai

deplină a noţiunii de sacrament, faţă de ceea ce afirmă învăţământul de şcoală, atât ortodox cât şi cel

catolic.

Prin finalitatea sa, Întruparea este mântuitoare şi, deci, pascală. Paştile lui Hristos reprezintă

calea obligatorie pe care Iisus a urmat-o în desăvârşita Sa ascultare faţă de Tatăl, şi în care Biserica 51 Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 73

52 Pr. Prof. Dr Ion Bria, Dictionar de teologie ortodoxa A-Z, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1994, p. 432

40

Page 41: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

însăşi este purificată şi innoită (Efeseni 5, 25-26). Ofiicind Sfânta Euharistie, Biserica aduce mulţimire

pentru lucrarea mântuitoare şi o actualizaeză în chiar existenţa sa. Biserica este Biserică atunci când

oficiază Sfânta Euharistie şi când face anamneza, rememorând Paştile Mântuitorului „până când El va

veni” (I Corinteni 11, 26).

Dar, dacă finalitatea Întrupării este crucea şi Învierea lui Hristos, acestea din urmă deschid

calea pentru darul Duhului Sfânt. Cinciyecimea va fi deci împlinirea mântuirii în Biserică. Duhul Sfânt

nu este un agent secundar al lucrării mântuitoare, ci El este prezent în fiecare moment într-un mod

inalienabil, după modul care Îi este propriu: „Biserica trebuie înţeleasă deci ca sălaş al darurilor

Duhului Sfânt, care-şi are temelia în ziua Cinzecimii”. Aşadar, Biserica este definită simultan, adică

prin lucrarea lui Hristos şi prin prezenţa Duhului Sfânt, ambele constituind cele două mâini ale

Tatălui, această dublă mijlocire făcându-ne fii ai Tatălui. Dar de ce poate însemna pentru Biserică şi în

Biserică o revelaţie vie şi personală a Tatălui? Întrebarea lui Filip ne preocupă şi pe noi astăzi la fel ca

şi pe el atunci: arată-ne nouă pe Tatăl (Ioan 14,8). Trebuie amintite aici cuvintele extraordinare ale lui

Iisus, unice în Noul Testament: „Dacă Mă iubeşte cineva , va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va

iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14, 23). Aceasta este noutatea radicală a Noului

Testament: Nu numai că Tatăl îl trimite pe Fiul Său în puterea Duhului Sfânt, dar vine El însuşi să

locuiască intru noi. Rostirea rugăciunii Tatăl nostru după epicleza euharistică primeşte astfel o

semnificaţie eclesiologică fundamentală. Biserica este deci locul înferii noastre de către Tatăl. Sfântul

Grigorie Teologul spunea că: „acum lucrarea Fiului s-a terminat; începe lucrarea Duhului Sfânt”,

făcând distincţie între iconomia Fiului, adică lucrarea mântuirii, şi iconomia Duhului Sfânt, adică

sfinţenia. Iar Vladimir Lossky deosebeşte, de asemenea, între aspectul hristologic al Bisericii-Trup al

lui Hristos, Mireasa lui Hristos- şi aspectul său pnevmatologic- Templu al Duhului Sfânt. 53

Această diferenţiere schematică a lucrării Fiului de cea a Duhului Sfânt, mai ales când spune

că Hristos a refăcut în lucrarea Sa mântuitoare natura umană în unitatea sa şi că Duhul Sfânt asigură

diferenţierea persoanelor, este contestată de către părintele George Florovsky, respingând cu fermitate

acest dublu mod de a aborda taina Bisericii şi a mântuirii, susţinută de Vladimir Lossky. În ceea ce

priveşte modul părintelui Florovsky de a trata această temă, care este unul hristocentric, el a inspirat şi

condiţionat întreaga eclesiologie modernă. Reamintind cuvintele Fericitului Augustin: Christus totus,

caput et corpus, el subliniază că Trupul lui Hristos, care este Biserica, nu este numai o extindere sau o

continuare în timp şi în istorie a lucrării lui Hristos, ci trebuie înţeles chier în interiorul tainei lui

Hristos.

„ Sfinţenia lui Israel”- Sfinţenia Bisericii

Sfinţenia Bisericii decurge din sfinţenia lui Dumnezeu. Legătura dintre Biserică şi Duhul

Sfânt se manifestă mai cu seama în sfinţenie.Sfântul Vasile, atunci când a îmcercat să definească

proprietatea ipostatică a Duhului Sfânt , nu a gasit alt cuvânt decât aghiasmos sau aghiosune , adica

53 Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 7641

Page 42: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

sfinţire sau sfinţenie. Dacă este dificil să vorbim despre Duhul Sfânt făcând absrtacţie de lucararea Sa

sfinţitoare, nu este mai puţin dificil să vorbim despre sfinţenia Bisericii fără să ne referim la Duhul

Sfânt , izvor de tărie şi de sfinţenie. Această perspectivă lămureşte tot finalul simboluilui de credinţă :

comunicarea sfinţilor , iertarea păcatelor, învierea trupurilor şi viaţa veşnică.Sfinţenia nu înseamnă

doar sfinţenie morală , ci este tranmsmiterea vieţii dumnezeieşti , a vieţii veşnice , a învierii , este

pecetea Duhului pe trup chiar , pe întreaga natură umană , este darul nestricăciunii , al îndumnezeirii.

Trebuie amintită in primul rând , semnificţia doctrinei despre sfinţenie in Vechiul Testament.

Sensul literal al cuvântului kadaoş este a fi tăiat , a fi separat , pus de-o parte de profan. Aceata

semnificaţie se regăseşte în viata eclaesiala, ai ales în viaţa liturgică şi euharistică. Să nu uităm

importanţa uşilor în arhitectura bisericii.Uşile sunt necestare pentru acestă punere de-o parte: Uşile,

uşile sau Sfintele, sfinţilor. Există o punere de-o parte a Bisericii , care este chiar prin numele său

aclesia , cea care este chemată afară din, cea care este chemată din lume , pusă de-o parte şi

sfinţită.Este nu numai sensul lui Dumnezeu , dar şi tot ceea ce are legătură cu viaţa religioasă.in Israel.

Termenul de sfânt conţine , de asemenea , semnificaţia denumită în istoria religiilor mysterium

tremendum , taină care ne creează un sentiment de frison mistic , care este mai mult decât simplă frică

sau teroare în faţa unei prezenţe prea dense a slavei dumnezeieşti . Prezenţa slavei era atât de intensă ,

încât nimeni nu putea intra în templu când aceasta se manifesta. Slava dumnezeiasacă este

inseparabila de sfinţenie , ea este una din formele prezenţei lui Dumnezeu . Sfânt are şi sensul de

puritate interioară , de frumuseţe . În Noul Testament , sfinţenia se descoperă ca dragoste , tandreţe şi

ca îndurare.

În teologia poporului Israel, sfinţenia decurge în mod limpede din sfinţenia lui Dumnezeu .

Dumnezeu este sfânt şi sfinţenia este extensibilă , este practicabilă . La rândul său , Israel este numit

împărăţie preoţească şi neam sfânt ( Ieşirea 19, 6, I Petru 2,9 ). „Că eşti poporul Sfânt a Domnului

Dumezeului tău” ( Deuteronom 7,6). „Israel era sfinţenia Domnului” ( Ieremia 2,3) Dumnezeu

porunceşte poporului său să fie sfânt : „Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi , că eu , Domnul Dumnezeul vostru ,

sfânt sunt” ( Levitic 11,49) . „[…] se vor chema sfinţi şi oricine va fi înscris să trăiască în Ierusalim” (

Isaia 4,3) . Regăsim adesea acestă frază din Levitic sau Iesirea. In Psalmi se vorbeşte despre Biserica

sfinţilor ( Psalmul 88,6) , iar Sfântul apostol Pavel , la rândul său , când vorbeşte despre Bierica celor

aleşi su a sfimţilor , nu vorbeşte despre indivizi ci despre întreaga Biserică.

Biserica este sfântă , pentru că Dumnezeu Însuşi o sfinţeşte . Dacă Dumnezeu sfinţeşte

poporul Israel , Israel trebuie, la rândul său , să se sfinţească. Dumnezeu este sfânt , iar Israel trebuie

să-L sanctifice pe Dumnezeu . Sfinţirea , ca şi binecuvântarea , la fel ca şi slava , este o dubla mişcare :

ea implica o reciprocitate , Dumnezeu sfinţeşte, dar El vrea să fie sfinţit : Sfinţească-se numele Tau .

Noi sanctificăm numele lui Dumnezeu. Ar putea părea nefiresc să-L poţi sfinţi pe Dumnezeu. Noi

sanctificăm Numale lui Dumnezeu, noi Îl lăudăm, noi Îl slăvim, Îl binecuvântăm. În Epistola către

Efeseni, imaginea căsătoriei aplicată la Biserica sfântă permite să subliniem cu tărie sfinţenia lui Israel,

42

Page 43: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

ales fiind dintre celelalte popoare, este o alegere de iubire. Această relaţie de iubire între Dumnezeu şi

Israel, apoi între Dumnezeu şi Biserică, este bine exprimată prin imaginea nunţii. Dumnezeu nu este

numai înfricoşătorul Yahve de pe Sinai, a cărui slavă strălucea pe faţa lui Moise; El este de asemenea

Dumnezeul blândeţii şi al adierii simţite de către Ilie. Această blândeţe a lui Dumnezeu evocă bucuria

datorată prezenţei Sale, frumuseţii Sale,intimitatea vieţii întru El. De aceea imaginea miresei şi a

mirelui este atât de grăitoare deja în Vechiul Testament: „tu vei uita ruşinea tinereţii tale […] Căci

bărbatul tău este Făcătorul tău, şi numele Lui: Domnul Savaot […] Ca pe o femeia părăsită şi cu inima

întristată te cheamă Domnul; ca pe soţia care din tinereţe a fost alungată, zice Dumnezeul tău. O clipă

te-am părăsit, dar cu mari îndurări te iau lângă Mine. Într-o izbucnire de mânie, pentru o clipă Mi-am

întors faţa de la tine, dar în îndurarea Mea cea veşnică, Mă voi milostivi de tine, zice Răscumpărătorul

tău, Domnul” (Isaia 54, 4).54

Împlinirea acestei făgăduinţe de milostivire şi de restabilire a Legământului dintre Dumnezeu

şi Mireasa Sa, Israel, o vdem în Noul Testament, căci prin Întruparea Sa, prin moartea Sa pe cruce şi

birunţa aspra puterilor diavoleşti, Hristos, cum spune Sfântul Pavel, a răscumpărat nu numai omenirea,

ci şi Biserica Sa însăşi.În Epistola către Efeseni Pavel (5, 25-27) spune: Bărbaţilor , iubiţi pe femeile

voastre după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o

cu baia apei prin cuvânt şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau întinăciune ori

altceva de felul acesta, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană.Dar, în ultimă instanţă, în Apocalipsă se

împlineşte această făgăduinţă, această curăţire, această preaslăvire a lui Israel pe care Hristos atât l-a

iubit, anume în timpurile eshatologice, adică în vremurile cele de pe urmă, la plinirea întoarcerii în

slavă a lui Hristos: Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm slavă, căci a venit nunta Mielului şi

Mireasa Lui s-a pregătit. Şi i s-a dat ei să se înveşmânteze cu vison curat, luminos, căci visonul sunt

faptele cele drepte ale sfiţilor (Apocalipsă 19,7).

Sfinţii Părinţi ne-au lăsat numeroase comentarii ale acestor texte şi ar fi extrem de important

să amintesc măcar un singur text din imnografia bizantină a Bisericii Ortodoxe: Biserica are ape ce

curg şi se revarsă, simboluriduhovniceşti, căci, având un Mire dumnezeiesc, Mireasa Domnului se

împodobeşte cu veşminte preînfrumuseţate; izvorul acestor ape este Duhul Sfânt, izvorul acestor râuri

de apă vie, asemenea unui veşmânt de nuntă al miresei, nu este altul decât Duhul Sfânt în persoană,

această lumină cu care Biserica se îmbracă. Ceea ce aş dori să evidenţiez aici, este faptul că această

imagine subliniază sfinţenia Bisericii ca dependenţă, ca supunere deplină Mirelui Său, lui Hristos

Însuşi care a înnoit-o şi a ales-o .

Această iubire intimă între Dumnezeu şi Poporul Său, această imagine, această analogie ne

face să trecem în modul cel mai direct la realitatea Noului Legământ, unde logodna dintre Dumnezeu

şi Biserică este pecetluită prin Sângele lui Hristos şi prin darul Duhului Sfânt. De remarcat aici

înţelesul noţiunii de tată. Dacă în Vechiul Testament fie se evită adoptarea titlului de tată, atunci când

54 Vladimir Lossky, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, traducere pr.prof.dr. Vasile Răducă, Editura Anastasia, Bucureşti , 1993 , p. 176

43

Page 44: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

se vorbeşte despre Dumnezeu, fie nu este folosit decât într-un sens metaforic sau analogic: „În ce chip

miluieşte tatăl pe fii […]” (Psalmul 102, 13), pornindu-se de la paternitatea umnă pentru a se ajunge la

paternitatea divină, în Noul Testament patzernitatea divină devine arhetip al paternităţii în cer şi pe

pământ(Efeseni 3). În Cântarea Cântărilor sau la Osea, găsim imagini care ilustrează iubirea lui

Dumnezeu faţă de Poporul Său. În Noul Legământ, imaginea nupţială nu mai este o analogie, ci este

chiar realitatea iubirii dumnezeieşti a lui Hristos faţă de Biserica Sa şi faţă de tot sufletul omenesc, pe

care Duhul îl logodeşte cu Domnul. Este taina nunţii veşnice a lui Hristos cu Biserica, nuntă care

devine temelie a iubirii umane. Este vorba iarăşi despre o răsturnare de perspectivă .

Cateheza eclesială şi apostolică privitoare la Noul Testament reia, în general, tema sfinţirii

noului Popor, pe care am văzut-o deja în Pentateuh. Această reluare poate fi sesizată în mod deosebit

în Întâia Epistolă a Sfântului Petru (2,9) : „voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătescă, neam sfânt,

popor agonisit de Dumnezeu […]” . Dar această sfinţire îşi are temeiul în învăţătura lui Iisus, unde

chemarea la sfinţenie devine un sinonim al desăvârşirii şi al milostivirii: „Fiţi sfinţi pentru că şi Eu

sunt sfânt” (Levitic 19,2). În Evanghelia după Matei, Domnul zice : „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum

Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (5, 48). Iar în Evanghelia după Luca se exprimă astfel : „Fiţi

milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (6 ,36). În Evanghelia după Matei, ceea ce devine

dragoste este desăvârşirea, iar în Evanghelia după Luca, este milostivirea. Se poate spune că dragostea

(agape) dumnezeiască este conţinutul viu al sfinţeniei lui Dumnezeu. Este în acelaşi timp punere de-o

parte şi totodată depăşire a oricărui obstacol, foc ce cuprinde lumea. Hristos este El însuşi Sfântul, plin

de Duh Sfânt de la zămislirea Sa, iar sfinţenia Sa se împărtăşeşte ( Ioan 17). 55

Sfinţenia Bisericii nu aparţine Bisericii căci ea nu are nimic al ei propriu, Biserica nu este o

persoană anume, pentru ca să poată poseda ceva , nici sfinţenia , nici unitatea. Întreaga sa viaţă, tot ce

are, tot ce este, le primeşte de la Dumnezeu. Sfinţenia Bisericii este, de fapt, sfinţenia Dumnezeului

treimic, sfinţenie la care Biserica participă şi pe care o împărtăşeşte. Ne putem reprezenta Biserica sub

înfăţişarea Orantei din iconografia creştină, cu braţele înălţate în rugăciune şi care este toată

receptivitate, care este toată îndreptată către Dumnezeu, sau, dacă vreţi, către Mirele. Biserica

transmite ceea ce primeşte, sau, mai bine zis, nici măcar nu este ea cea care transmite, ci Sfântul Duh,

care pătrunde Biserica cu sfinţeniaSa, care costituie esenţa, această substanţă de sfinţenie a Bisericii

înseşi. Sfântul Duh este Cel care pătrunde Biserica cu prezenţa Sa, cu frumuseţea, cu adevărul, cu

lumina, cu bucuria Sa, astfel încât această bucurie, această lumină, această sfinţenie să se reverse în

lume şi să strălucească în întuneric .

Sfinţenia care pătrunde în Biserică nu este un atribut al lui Dumnezeu, una dintre multele

însuşiri ale Sale, care poate fi deosebită de celelalte şi considerată în sine. Când vorbim despre

sfinţenia lui Dumnezeu, trebuie să fim atenţi să nu vorbim într-un mod exclusiv, ci, dimpotrivă, în mod

inclusiv. Orice atribut, orice manifestare parţială a lui Dumnezeu include pe deplin totalitatea prezenţei

55 Paul Evdokimov, Ortodoxia, traducere dr.Irineu Ioan Popa, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1996, p. 243

44

Page 45: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

lui Dumnezeu şi a multiplelor Sale moduri de manifestare. Iată de ce sfinţenia lui Dumnezeu este

Dumnezeu Însuşi, prezent în mijlocul nostru , este Dumnezeu Unul Sfânt, kadosh din Vechiul

Testament, Cel în faţa căruia evreul, credinciosul, israelitul tremura de frică, al cărui nume nu

îndrăznea să-L rostească, nici măcar să-L scrie fără să-şi spele mâinile. Acest Dumnezeu este sfânt El

Însuşi şi sfinţeşte tot ce atinge, sfinţeşte şi consacră .

Sfinţenia pe care Dumnezeu o revelează puţin câte puţin, în pedagogia Sa, în învăţarea

poporului ales, şi care-şi află plenitudinea în Noul Testament, este astfel o sfinţenie în blândeţe, în

dragoste, în bucurie , în pace. Este, încă de pe acum, bucuria frumuseţii lui Dumnezeu, bucuria

intimităţii Sale; nu mai este Judecătorul care ne înspăimântă, ci Tatăl care ne umple de bucuria

prezenţei Sale. Această sfinţenie a lui Dumnezeu este şi râna care-i umple pe prooroci, râvna de a-I

vesti cuvâtul, de a-I duce mărturia, mesajul până la marginile pământului. Acestă sfinţenie a lui

Dumnezeu este pur şi simplu prezenţa lui Dumnezeu în noi, printre noi, este puterea de a-L respira în

aerul însuşi al Bisericii, de a-L putea bea şi mânca, de a ne putea uni cu El în taina euharistică, de a

putea rămâne în El şi El în noi, de a putea intra întru odihna Sa, întru intimitatea Sa, în intimitatea

vieţii intratrinitare, în bucuria neschimbătoare a Tatălui .

Sfinţenia aceasta este, deci, complxă şi nu trebuie limitată, îngustată; această viaţă a lui

Dumnezeu Însuşi care ne este dată nu trebuie sărăcită.Iar dacă enumerăm de pildă,ceea ce numim

însuşirile Bisericii, Unitatea, Sfinţenia, Sobornicitatea, Apostolicitatea, vedem că aceste manifestări

diferite, aceste calităţi ale vieţii Bisericii nu se opun, nici nu se însumează, ci se întrepătrund în

profunzime. Nu există Biserică sfântă care să nu fie apostolică, căci apostolicitatea este fidelitatea

însăşi şi supunerea faţă de Duhul lui Dumnezeu, care a grăit prin prooroci şi care este tradiţia

neîntreruptă de-a lungul veacrilor. Nu există Biserică sfântă care să nu fie sobornicească,

sobornicitatea, care se manifestă în universalitatea Bisericii, afându-şi temeiul în viaţa euharistică, în

viaţa scramentală şi duhovnicească a Bisericii. În fiecare comunitate unde se săvârşeşte

Euharistia,unde este adusă Jertfa, acolo este şi Biserica sobornicească în plinătatea sa. Nu există

Biserică sfântă care să nu fie Una şi care să nu voiască această unitate şi să nu o caute. Căci unitatea,

nu mai puţin decât sfinţenia, este fiinţa însăşi a Bisericii, şi aceasta a cerut-o Hristos Tatălui înainte de

Patimile Sale: „Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău…ca toţi să fie una după cum Tu, Părinte, întru

Mine şi Eu întru Tine(…), ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17,21)56. Iată de ce putem vorbi

aici, cu privire la sfinţenie în unitate, de o datorie a Bisericii, de o datorie a tuturor creştinilor astăzi, şi

care este tocmai ecumenismul, în spaţiu, ca şi în timp, înainte, în faţa noastră, pentru a ne împlini

chemarea către unitate. Iată de ce, fără îndoială, mişcarea ecumenică, care ne cuprinde pe toţi, ne

angajează în ceea ce avem mai profund în noi înşine, se întemeiază izvorăşte din această vocaţie a

unităţii şi a sfinţeniei pe care o are Biserica.

56 Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 43645

Page 46: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

Sfinţenia este astfel viaţa însăşi a Bisericii, venirea Împărăţiei Sfintei Treimi în Biserică.

Această sfinţenie este realizată, nu numai oferită, ea este dată o dată pentru totdeauna aşa cum spune

Sfântul Pavel: „Dumnezeu ne-a făcut vii(la trecut) şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos

Iisus” (Efeseni 2,5) .

Sfinţenia Bisericii este sfinţenia oamenilor care o alcătuiesc. Toţi suntem chemaţi să luăm

parte la sfinţenia Bisericii. Creştinii nu sunt doar numiţi sfinţi- şi ştiţi cât de frecvent, cât de familiar se

foloseşte în vocabularul Noului Testament acest termen de sfinţenie, ca o numire curentă a stării

creştinilor: sfiţii din Ierusalim, sfinţii Bisericii, sfinţii Bisericii din Corint etc. Creştinii nu sunt doar

numiţi sfinţi, ci sunt şi chemaţi să fie sfinţi. Aş vrea să amintesc aici un text din întâia Epistolă a

Sfântului Apostol Petru (I Petru 1, 15-16) care de altfel se raportează la renumitul verset din Pentateuh

(Levitic 19,2): Ci, după Sfântul Care v-a chemat pe voi, fiţi şi voi înşivă sfinţi la toată petrecerea vieţii,

că scris este: Fiţi sfinţi, pentru că Sfânt sunt Eu. Regăsim aici această idee primordială, că sfinţenia

creştinilor, sfinţenia Bisericii, a neamului împărătesc, a poporului sfânt, nu este altceva decât sfinţenia

lui Dumnezeu, care izvorăşte de la El şi la care noi luăm parte. Sfânt, se devine ( sfinţenia nu este dată

prin născare). Viaţa Bisericii- şi viaţa creştinului- constituie, în fiinţa sa profundă, această înaintare

către sfinţenie, această înaintare către Dumnezeu. Acesta este sensul adânc al vieţii omeneşti, al istoriei

fiecărui individ, ca şi al istoriei lumii, a omenirii în ansamblu, care este o istorie sfântă. 57

3.1.3 Prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserică

Socotesc că subiectul acestei conferinţe: Prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserică,

corespunde întru totul cu perspectiva Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştină, deoarece, într-

adevăr, refacerea unităţii văzute a creştinilor nu se poate realiza şi menţine decât prin puterea Duhului

Sfânt, Duhul adevărului şi al comuniunii în Hristos. Străduinţele pentru acordurile teologice cu

caracter Ecumenic, asupra cărora se insistă în ultima vreme, dialogul confesional bilateral, ca şi

tratativele de unire interbisericeasca, trebuie să se desfăşoare într-un climat de rugăciune comună şi de

mijlocire reciprocă. Rugăciunea constituie una din premizele spirituale ale eforturilor ecumenice de a

face unitatea de credinţă spre care năzuim mai explicită şi mai vie. Nimic nu se petrece în viaţa

Bisericii fără Duhul Sfânt: faptele Bisericii, ca şi Faptele Apostolilor, sunt faptele Duhului Sfânt. În

tradiţia liturgica şi spirituală ortodoxă, orice rugăciune, taină, lauda sau slujba, începe cu invocarea

Sfântului Duh, care nu este o simplă chestiune de ritual, ci se referă la însăşi natura şi scopul cultului

creştin. Pentru Părinţii Bisericii Răsăritene, vocaţia şi misiunea Bisericii se identifică cu însăşi

rugăciunea ei de continuă înnoire a trimiterii Duhului Sfânt: "Doamne, Cel ce în ceasul al treilea, ai

trimis pe Preasfântul Tău Duh Apostolilor Tăi, pe acela, Bunule, nu-a lua de la noi, ci ni-L înnoieşte

nouă celor ce ne rugăm Ţie". Epicleza, chemarea Duhului Sfânt este rugăciunea creştină prin

excelenţă, deoareca creştinii trăiesc cu certitudinea că nu există timp şi spaţiu fără prezenţa vie şi

57 Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 43946

Page 47: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

venirea permanentă a lui Hristos cel înviat în Duhul Sfânt. Abordând acest subiect într-un sens foarte

general, nu vom intra în amănunte care ţin de istoria dogmelor. Învăţătura despre Sfântul Duh a făcut

obiectul celui de al doilea Sinod ecumenic (Constantinopol 381), care, împotriva ereziei susţinută de

Macedonius, a formulat articolul de credinţă: "Credem şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul,

care din Tatăl purcede, cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, care a grăit prin

prooroci". Ereziile pnevmatologice din această perioadă n-au pus la îndoială persoana însăşi a Duhului

Sfânt, dar au negat divinitatea acesteia şi consubstanţialitatea ei cu Dumnezeu-Tatăl58 . Doctrina

catolică despre purcederea Duhului Sfânt "de la Tatăl şi de la Fiul" ("Filioque"), deşi nu se compară cu

ereziile pnevmatologice anterioare, a afectat în mare măsură unitatea Bisericii soborniceşti, fiind una

din particularităţile care separa catolicismul de Ortodoxie. Biserica Răsăriteana n-a acceptat ca

"Filioque" să fie introdus sub formă de adaos la crezul de la Niceea, care se bucura de autoritatea

întregii Biserici. Punând un mare accent pe diversitatea ipostatica în Dumnezeu, dogmatica ortodoxă

crede că "Filioque" implica o confuzie teologica între persoanele Sfintei Treimi. La rândul său,

catolicismul pretinde că "Filioque" ar aduce o clarificare în ce priveşte egalitatea în dumnezeire a

Fiului cu Tatăl. Cert este ca Filioque a dat naştere unor dezbateri teologice şi unui scris polemic de

mari proporţii, de-a lungul secolelor după oare s-a produs schisma dintre Occident şi Orient. Astăzi,

unii teologi catolici nu-l mai consideră un obstacol dogmatic între cele două Biserici , în timp ce

ortodocşii continua să susţină că el nu aduce nici o explicare sau clarificare a doctrinei despre Duhul

Sfânt, exprimată în simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan şi în scrierile patristice din această

perioadă, ci dimpotrivă, e o piedică în calea apropierii.

Sfântul Duh a fost nu numai subiectul unor mari controverse dogmatice, ci şi una din temele

preferate în reflecţia teologică, creaţia liturgica şi mai ales în literatura de spiritualitate ortodoxă. Mari

Sfinţi Părinţi din epoca patristică (Chiril al Ierusalismului, Grigorie Teologul, Vasile cel Mare, Ioan

Hrisostom), scriitori bisericeşti din perioada bizantina (Patriarhul Fotie, Simeon Noul Teolog), teologi

din epoca noastră (Sergiu Bulgakov, Paul Evdokimov, Dumitru Stăniloae, Nicolae Afanasieff, Olivier

Clement) au fost atraşi de misterul persoanei Duhului Sfânt. Sfântul Chiril al Ierusalimului îşi cere

Scuze faţă de ascultătorii săi pentru catehezele prelungite despre Duhul Sfânt, spunând că nu se poate

satura vorbind despre un subiect ca acesta. Sfântul Vasile compune un adevărat tratat despre teologia

Duhului Sfânt pe baza textelor biblice , iar Simeon Noul Teolog recurge la o terminologie doxologica

şi poetică proprie, vorbind despre simţirea prezenţei Duhului Sfânt în viaţa creştinului .

Vom limita această expunere la câteva aspecte principale ale învăţăturii despre Duhul Sfânt

în tradiţia ortodoxă:

Mai întâi, prezenta şi lucrarea Duhului Sfânt sunt situate în cadrul unei soteriologii trinitare.

Duhul Sfânt are o mare lucrare în Biserică, dar aceasta se produce înăuntrul "iconomiei" trinitare a

58 Prof. Ion Bria, Cultul şi Liturghia, în "Creştinismul în secolul XX", în Ortodoxia , nr. 36, sept. 1977, p.11.

47

Page 48: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

mântuirii. Pnevmatologia este deci inclusă deopotrivă în "teologia" şi "iconomia" generală a Sfintei

Treimi. Sfântul Vasile cel Mare subliniază în mod deosebit aspectul trinitar al mântuirii, de aceea

numele Duhului Sfânt trebuie rostit împreună cu Tatăl şi Fiul, în orice mărturisire de credinţă,

doxologie şi invocare liturgica . Originea biblica a acestei doctrine şi practici o vedem cu claritate în

scrierile pauline. Apostolul Pavel, care vorbind despre diversitatea darurilor duhovniceşti şi slujirilor în

Biserică, spune că la originea lor se afla acelaşi Duh, acelaşi Domn şi acelaşi Dumnezeu, care lucrează

toate în toţi: "Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujiri, dar este acelaşi Domn; sunt

felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi" (1 Cor. 12,4-6).

În contextul acestei soteriologii trinitare, teologia Ortodoxă s-a concentrat asupra raportului

dintre "iconomia" Fiului şi cea a Duhului Sfânt în viaţa Bisericii. Unele din divergentele şi neclarităţile

ecleziologice care există azi între confesiunile creştine provin tocmai din faptul că acest raport este

înţeles în mod diferit . Se pot aminti doua tendinţe ecleziologice majore care provin din considerarea

celor două "iconomii": pe de o parte, o tendinţă hristocentrica, ce pune accentul pe întrupare şi

acţiunea istorică a lui Iisus Hristos, trimis de Tatăl să realizeze mântuiră lumii. Iisus Hristos alege pe

Apostoli, El dăruieşte Duhul Sfânt Bisericii, a instituit tainele, slujirile şi structură, necesare misiunii

Bisericii. De aici, insistenta asupra aspectului instituţional, istoric al Bisericii, asupra continuităţii ei

apostolice şi identităţii ei sacramentale. Pe de altă parte, o tendinţă pnevmatocentrica, ce face istoria

Bisericii dependenta de Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este prezent la naşterea lui Iisus din Fecioară Maria

la Botezul Sau în Iordan, la întemeierea Bisericii la Cincizecime. Lucrarea Duhului în Biserica ar fi,

într-o măsură, independentă de ceea ce a fost realizat de Iisus Hristos în timpul vieţii Sale pământeşti.

Biserica trăieşte în perspectivă eshatologica, de aceea funcţia ei profetica i-ar da libertatea să întrerupă

continuitatea ei istorică, apostolica. Dar taina Bisericii nu se poate înţelege decât dacă cele două

"iconomii" a Fiului şi a Duhului Sfânt se păstrează neamestecate şi inseparabile în interiorul aceleiaşi

învăţături despre mântuire .59

Într-adevăr, Iisus Hristos dăruieşte şi trimite Duhul Bisericii la Cincizecime, dar Cel care face

prezant pe Hristos în viaţa Bisericii este Duhul Sfânt. Faţă de "iconomia" Fiului, Duhul are o lucrare

proprie, dar nu separată de a lui Hristos, cu o dublă perspectivă, istorică şi eshatologica. Pe de o parte,

amintirea istoriei mântuirii, a actului istoric -intruparea, moartea, învierea, prin care Iisus Hristos a

dăruit lumii harul mântuirii, e perpetuata ca fapt eficient prin Duhul Sfânt. Apostolul Pavel începe

cuvântul sau despre harisme, cu precizarea esenţială ca "nimeni nu poate zice că Iisus este Domnul,

decât prin Duhul Sfânt" (1 Cor. 12,3). Sfântul Ioan Hrisostom, care dă o mare importanţă Cincizecimii

în istoria răscumpărării, spune că Duhul Sfânt este trimis anume să confirme că jertfă lui Iisus Hristos

a fost primită de Tatăl spre împăcarea lumii cu Dumnezeu, împărtăşind prin El, în mod personal,

roadele jertfei Fiului adusă pentru întreaga fire umană. Pentru el, Duhul Sfânt este martorul prin

59 Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Centralitatea lui Hristos în teologia, în spiritualitatea şi misiunea ortodoxă, în Ortodoxia vol. XXVII, nr. 92, 1975, p. 454

48

Page 49: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

excelenţă al lui Iisus Hristos, Cel care atestă şi legitimează pe Fiul, în modul cel mai autentic,

comunicând în chip personal energiile divine comune Sfintei Treimi.

Toţi Sfinţii Părinţi înclină să creadă că amintirea eficientă a istoriei mântuirii prin Duhul

Sfânt are un caracter dinamic, în sensul că El descoperă noi sensuri şi noi iluminări ale Evangheliei

primită în persoană Fiului întrupat. Duhul susţine dinamica istoriei mântuirii şi numai astfel Noul

Testament nu devine o lege scrisă cu litere, ci o lege a harului, a adevărului şi a libertăţii. Patriarhul

Fotie afirma că Duhul Sfânt completează ceea ce a descoperit Fiul: "Tu ne-ai descoperit adevărul în

parte, iar Duhul Sfânt ne conduce la tot adevărul" . De aici tendinţa dominantă de a interpreta tradiţia,

în sensul de experienţa a Duhului Sfânt de către Biserica, inseparabila de Sfânta Scriptură. Sf. Grigorie

de Nazianz aplica acest principiu la însăşi revelaţia despre Duhul Sfânt, spunând că în Evanghelii

această revelaţie nu are un caracter deplin, dar după Cincizecime, divinitatea Duhului Sfânt a fost

descoperită în întregime . Prin urmare, Duhul Sfânt, punând în mişcare istoria mântuirii, nu înlocuieşte

pe Hristos, dar îl introduce într-un context actual, ca principiu de Viaţă, de iubire şi de libertate.

Pe de altă parte, Duhul Sfânt este Cel care face prezenta, cu anticipare, însăşi împărăţia lui

Dumnezeu. El este cel care leagă Biserica prezenta nu numai de comunitatea istorică a Apostolilor din

ziua Cincizecimii, ci şi de adunarea din "zilele de pe urmă" în jurul Mielului (Apoc. 5 şi 6). De la

Cincizecime, epoca ecleziologica se întrepătrunde cu epoca eshatologica, deoarece acolo unde Duhul

Sfânt este prezent şi lucrează, acolo împărăţia lui Dumnezeu intra şi se instalează în istorie (Fapte

2,17-21). Exegeza patristică a dat o mare atenţie acţiunii Duhului Sfânt de proslăvire a Fiului. Tatăl

proslăveşte pe Fiul în Duhul Sfânt, care, la rândul său, dăruieşte Bisericii, ca arvuna, darul şi realitatea

eshatologica a Împărăţiei lui Dumnezeu. Noţiunea de paraclet, fără să piardă sensul de "mângâietor" şi

de "apărător" , se referă cu precădere la dimensiunea eshatologica a operei lui Iisus Hristos.60

Aceste două aspecte se pot observa cel mai bine în taina Euharistiei, care actualizează în mod

liturgic "iconomia" Fiului, potrivit poruncii Mântuitorului: "Faceţi aceasta întru pomenirea Mea" (Luca

22, 19). În Duhul Sfânt, adunarea euharistica actualizează întruparea, moartea şi învierea lui Hristos,

pâinea şi vinul, adică ofrandă poporului botezat în numele Sfintei Treimi, devenind, prin invocarea

preotului, însuşi Trupul şi însuşi Sângele lui Hristos cel înviat, umanitatea pe care Fiul şi-a asumat-o

pentru totdeauna . De asemenea, în Duhul Sfânt, adunarea liturgica se uneşte, dincolo de istorie, cu

ceata martirilor şi grupul Apostolilor care înconjoară Mielul, adică realitatea ultima a Împărăţiei lui

Dumnezeu.

Pe Sfântul Disc, Biserica este reprezentată simbolic în formă ei finală, având în centrul ei

Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii (Apoc. 5,7-13). Astfel, taina Euharistiei tine privirea

Bisericii îndreptată spre modelul ei eshatologic. Dealtfel, întreg vocabularul şi simbolismul liturgic

este de inspiraţie apocaliptică. În viziunea ei liturgica, Biserica are, pe lângă Faptele Apostolilor, un

punct de referinţă în Apocalipsă.

60 Paul Evdokimov, Prezenţa Duhului Sfânt în tradiţia ortodoxă, Editura Cerf , Paris, p. 94-9549

Page 50: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

În al doilea rând, există o unitate organică, inseparabila între Duhul Sfânt şi Biserică, unitate

pe care Sf. Irineu o exprima în formula concisa binecunoscută: "Acolo unde este Duhul Sfânt, acolo

este Biserică". Rolul ecleziologic al Duhului Sfânt ar putea fi explicat astfel:

Iisus Hristos a adunat în jurul Său comunitatea Noului Testament, care are fundamentul ei în

grupul celor doisprezece Apostoli, martorii direcţi ai întrupării şi învierii Sale (Fapte 1,8). Apostolii au

un rol unic în ce priveşte instituirea şi întemeierea Bisericii, deoarece ei au primit Duhul Sfânt în mod

personal de la Hristos, după învierea Sa (Ioan 20, 22-23). În Faptele Apostolilor se observă foarte clar

că instituţia Apostolilor este nu numai fundamentală pentru constituţia Bisericii, ci şi că ea este organul

prin care lucrează Duhul Sfânt. Expresia "a fi umplut de Duhul Sfânt" este comună în Faptele

Apostolilor (Fapte 2,4), indicând faptul că Duhul Sfânt introduce o realitate nouă în viaţa oamenilor,

pe care El o împărtăşeşte sub diverse forme, spre zidirea Bisericii (1 Cor .14). De pildă, Duhul Sfânt

este prezent la alegerea celor şapte diaconi (Fapte 6,3-10); inspiră şi asista, în luarea deciziilor,

adunarea de la Ierusalim (Fapte 15,28). Apostolul Petru spune lui Anania că a minţi Bisericii înseamnă

a minţi Duhului Sfânt: "Nu ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu" (Fapte 5,4), iar protomartirul Stefan

acuza sinedriul că se împotriveşte Duhului Sfânt (Fapte 7,51).

Iisus Hristos rămâne prezent în istorie în Duhul Sfânt, împreună cu trupul Său, Biserică, al

cărei cap este, în care şi prin care actualizează fapta sa răscumpărătoare. Părinţii Bisericii fac o

comparaţie între turnul Babel şi adunarea de la Cincizecime: turnul Babel este simbolul amestecării

limbilor, al confuziei persoanelor, al ruperii dialogului şi comuniunii cu Dumnezeu şi între oameni;

dimpotrivă, Cincizecimea este simbolul reluării dialogului şi comuniunii personale cu Dumnezeu, al

restaurării şi unităţii cugetării şi vorbirii omeneşti. Prin venirea Sa, în mod personal, asupra Apostolilor

la Cincizecime, Duhul Sfânt face din instituţia apostolatului o structură ecleziala şi misionara unică .

De altfel, preocuparea Apostolilor este nu numai consolidarea comunităţii din Ierusalim (predica

Apostolului Petru după Cincizecime - Fapte 2,14-41), ci mai ales trecerea Evangheliei de la

comunitatea iudeo-palestiniana: din Ierusalim spre lumea elenistica, neiudaica. Toţi părinţii Bisericii

fac o legătură între caracterul universal al Evangheliei, revărsarea Duhului Sfânt asupra celor prezenţi

la Ierusalim la Cincizecime şi apostolatul misionar al Bisericii Instituţiile sacramentale, prin care

Biserica păstrează continuitatea cu comunitatea apostolica din Ierusalim, au un profund caracter

misionar şi eclezial. Printre acestea, locul primordial îl ocupa botezul cu Duhul Sfânt şi apă în numele

Sfintei Treimi (Matei 28, 19) .

Natura sacramentala a primirii Duhului Sfânt este subliniată cu toată tăria în Faptele

Apostoli1or. În textele care menţionează: botezul celor dintâi creştini proveniţi dintre "neamuri", adică

neiudei (la Cezareea, după: convertirea lui Corneliu -Fapte 10,44-48), se vede clar că primirea puterii

Sfântului Duh este inseparabila de taină Botezului. La Cincizecime se inaugurează botezul cu Duhul

Sfânt, care se deosebeşte de botezul pocăinţei, cu apă, al lui Ioan (Fapte 1,5), dar Apostolii vor

continua să: administreze botezul cu apă, că taina de iniţiere (Fapte 2,38). Luca notează un alt act

50

Page 51: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

sacramental legat de Botez, al punerii mâinilor, ca semn al împărtăşirii văzute a darului Duhului Sfânt

(Fapte 8,14-17). Acest act se observă, de asemenea, la întâlnirea Apostolului Pavel, la Efes, cu ucenicii

lui Ioan, care nu aveau cunoştinţă de roadele Duhului Sfânt (Fapte 19,1-6).

Pe această bază solidă biblică, tradiţia ortodoxă a dat o mare importanţă Tainelor şi

rânduielilor care însoţesc primirea harului Duhului Sfânt. Ea a făcut o legătură directă între credinţa

personală, energiile Duhului Sfânt şi Tainele Bisericii . Sfântul Vasile cel Mare afirma că credinţa şi

botezul sunt "două moduri de mântuire" legate unul de altul în mod inseparabil . Credinţa primeşte

desăvârşirea ei în Botez, care se întemeiază pe credinţă. Botezul constituie pecetea mărturisirii

personale de credinţă. Din această perspectivă slujirile bisericeşti, ca şi darurile duhovniceşti şi

întreaga viaţa creştină îşi au izvorul în iconomia Duhului Sfânt, care coincide cu iconomia tainelor, a

cărei răspundere o are preoţia sacramentala. Se poate spune deci că Duhul Sfânt sta la originea vieţii

creştine , la nivel personal şi eclezial, dar lucrarea Duhului se manifestă şi se împărtăşeşte în mod

sacramental prin Tainele instituite de Apostoli, potrivit Poruncii Iui Iisus Hristos. Dealtfel, Apostolii se

consideră pe ei înşişi şi pe urmaşii lor "ca nişte slujitori ai lui Hristos şi ca nişte iconomi ai tainelor lui

Dumnezeu" (1 Cor. 4,1). În acest sens, orice slujire bisericească şi orice harismă personală îşi are

principiul în energiile Duhului Sfânt care se împărtăşesc prin tainele instituite ca semne ale Noului

Testament, al cărui întemeietor este Iisus Hristos. Dimensiunea harismatică a Bisericii decurge, aşadar,

din natura ei sacramentala, sau mai bine-zis există o reciprocitate între aceste două realităţi: harismele

personale izvorăsc din tainele Bisericii, iar tainele conduc spre darurile duhovniceşti.

Problemele pe care le ridică mişcarea harismatică de azi care pretinde a se situa chiar înăuntrul

Bisericilor cu structuri tradiţionale ca un curent de înnoire, sunt multiple. Din perspectiva teologiei şi

experienţei Bisericii Ortodoxe, două observaţii se pot face aici în ce priveşte raportul dintre slujirile

sacerdotale sacramentale şi harismele personale:

În taina Botezului, toţi creştinii au primit o calitate de "preoţie" în sens general şi un dar

duhovnicesc, în mod personal, înăuntrul unei comunităţi liturgice, care formează poporul lui

Dumnezeu, în acel loc. Biserica locală este constituită din acest ansamblu de slujiri şi harisme pe care

Duhul Sfânt le împarte şi le vivifica în mod permanent. Slujirile, darurile deşi au un caracter personal,

ele nu sunt o posesiune individuală. Toţi membrii Bisericii participa în mod distinct dar complementar

la viaţa comună a aceluiaşi trup.61

Există slujiri bisericeşti propru-zis sacerdotale - episcop, preot şi diacon - dăruite prin taina

hirotoniei, slujiri care poartă răspunderea unităţii unei Biserici locale şi a continuităţii ei apostolice. În

timp ce tradiţia ortodoxă a recunoscut totdeauna rolul distinct, de neînlocuit, al slujirilor care poseda

consacrare sacerdotala prin hirotonie, ea n-a considerat Biserica o instituţie clericala. Biserica apare

deci că un trup format dintr-o pluralitate de mădulare, care au slujiri diferite, primite prin taina

61 Prof. Ion Bria, op. cit. , p.18

51

Page 52: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

Hirotoniei şi daruri duhovniceşti felurite, primite prin taina Botezului, dar care lucrează împreună:

"După cum trupul este unul şi are multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului, măcar că

sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos. Noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh,

ca să alcătuim un singur trup..." (1 Cor. 12, 12-13). În această varietate de slujiri şi harisme, slujirea

episcopala are o funcţie de convocare, de coordonare şi recapitulare, funcţie care se exprimă în

celebrarea euharistica a învierii lui Iisus Hristos. De la începutul Bisericii, slujirea episcopului, a

preotului şi diaconului au fost consacrate săvârşirii tainelor şi în chip deosebit a tainei Euharistiei, taina

în care se exprima unitatea Bisericii locale. În liturghia episcopala, care este modelul celebrării

euharistice prin excelenţă, toate slujirile bisericeşti, şi harismele personale ale unei Biserici locale, sunt

coordonate şi recapitulate, participând astfel la preoţia lui Hristos. În definitiv, Hristos este cel care

convoacă şi adună Biserică în Duhul Sfânt. Slujitorul ca şi harismaticul nu-şi îndeplinesc slujba sau

lucrarea lor decât în şi prin Sfântul Duh care este Duhul preoţiei veşnice activate a lui Hristos însuşi.

În al treilea rând, prezenta şi lucrarea Duhului Sfânt au o dimensiune personală foarte

accentuată . O întreagă teologie a persoanei s-a conturat, mai ales în perioada discuţiilor despre natura

energiilor divine, pe fondul pnevmatologiei ortodoxe. Potrivit unei distincţii pe care şi-a însuşit-o

ecleziologia ortodoxă din ultima vreme iconomia Fiului se referă în mod special la restaurarea firii

umane ca atare, în timp ce iconomia Duhului Sfânt se referă la reconstituirea persoanei ca atare, a

subiectului care deţine natura umană restaurată. Cu alte cuvinte, taina mântuirii, adică acea comuniune

ontologica dintre Dumnezeu şi om, se realizează în posesiunea şi experienţa personală a umanităţii

Îndumnezeite a lui Iisus Hristos în Duhul Sfânt . Aşa se explică de ce tainele de iniţiere joacă un rol

important în viaţa creştinului. La Botez, firea umană este restabilită în identitatea şi unitatea ei

originară, "după chipul lui Dumnezeu". În taina Mirungerii, cel botezat este confirmat că subiect

conştient de prezenţa harului lui Dumnezeu în el, chemat să exercite "harisma" sa proprie în

comuniunea Bisericii. "Pecetea" darului Duhului Sfânt este garanţia persoanei, a unităţii şi libertăţii ei.

Credinciosul devine, după expresia Părinţilor Bisericii, pnevmatofor, purtător de Duh Sfânt, adică

"omul duhovnicesc" de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel. Toată etică creştinului se angajează în

această direcţie: posesiunea Duhului Sfânt că sursa a unei vieţi noi plină de libertate şi răspundere în

comuniune . De aceea obiectul rugăciunii particulare ca şi al cultului comun îl constituie venirea şi

reînnoirea Duhului-Sfint. Biserica invoca fără încetare trimiterea Duhului: "Să vină Duhul Tău cel

Sfânt peste noi".

Duhul Sfânt reconstituie nu numai integritatea firii şi unitatea persoanei umane, ci şi

comuniunea persoanelor după modelul Sfintei Treimi. Duhul este creator de comuniune, Cel care

aşează persoanele fata în faţă, în stare de dialog şi de mijlocire reciprocă . Având ca model Taina

împărtăşaniei, spiritualitatea ortodoxă se bazează pe acest schimb de daruri duhovniceşti înăuntrul

trupului eclezial. O comunitate creştină nu este deci o simplă adunare voluntară de indivizi izolaţi, ci o

comuniune în Duhul Sfânt, care nu amesteca persoanele, nici nu le separa, ci le distinge şi le uneşte,

52

Page 53: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

modelând astfel o spiritualitate euharistica şi liturgica. Ar trebui să fie repusă în valoare, pe plan

teologic şi practic, lucrarea Duhului Sfânt în tainele de iniţiere, pe care Biserica Ortodoxă le-a săvârşit

împreună şi cărora le-a dat o importanţă pastorala majoră. Pentru că există o coincidenţă sacramentala

profundă între Botez, taina restaurării firii umane, de unde aspectul ei antropologic, Mirungere, taina

persoanei în comuniune, de unde aspectul ei sacerdotal şi harismatic, şi Euharistie, taina împărtăşirii cu

umanitatea îndumnezeita a lui Hristos, de unde aspectul ei eclezial.

În istoria Bisericii au apărut uneori curente şi tendinţe extreme, care au încercat să modifice

raportul dintre lucrarea Duhului Sfânt în Biserică şi instituţiile ei sacramentale şi canonice. De pildă,

instituţionalismul rigid şi ritualismul impersonal, care golesc slujirile ierarhice de vibraţia Duhului,

care nu mai au nici o eficienţă pastorala sau misionara şi care împiedică înnoirea vieţii bisericeşti. De

asemenea, profetismul, care împinge Biserica să rupă continuitatea cu tradiţia. şi să elimine structurile

ei sacramentale de bază, sub pretextul că în acest fel ea ar deveni mai dinamică. Astăzi, o mare

amploare a luat mişcarea harismatică, de origine penticostalista, care, spre deosebire de trecut când se

organiza la periferia Bisericilor tradiţionale ca un curent separat, tinde să se situeze înlăuntrul acestor

Biserici, ca un grup de înnoire radicală şi de inspiraţie profetica.

Dar Ortodoxia a reuşit să evite şi va trebui să evite astfel de mişcări extreme printr-o atitudine

de concentrare pastorala şi mobilitate misionara, în raport cu mediul cultural şi social în care trăieşte.

După cum s-a văzut, lucrarea Duhului în Biserica nu se limitează exclusiv la harismele personale, ci se

referă la tot ce ţine de constituţia şi viaţa comunităţii creştine ca atare, a cărei continuitate apostolica

trebuie dovedită. Tainele şi instituţiile canonice, viaţa liturgica şi sacramentala în genaral, nu sunt

incompatibile cu misiunea şi mărturia Bisericii. Dimpotrivă, ele oferă mediul în care poporul lui

Dumnezeu este pregătit pentru misiune . Îndeosebi, Liturghia ortodoxă constituie o structură de

comuniune care îmbina elementul sacramental şi cel harismatic. Preotul trebuie să respingă de aceea

fenomenul de marginalizare, împingerea credincioşilor spre periferia vieţii parohiale, fenomen

exploatat de grupările harismatice şi eshatologice. El trebuie să ofere oricărui credincios posibilitatea

să aibă locul său propriu şi să exercite "harisma" sau slujba sa personală în interiorul comunităţii.

Sfinţenie şi păcat în Biserică

O altă problemă pe care trebuie să o abordăm referitor la sfinţenia Bisericii este locul

păcatului în Biserică. Această chestiune este dezbătută de două milenii: există în Biserică loc pentru

păcat?Ca Mireasă a lui Hristos, dacă mădularele ei sunt păcătoase, Biserica nu este ea însăşi

contaminată? Sau, păcatul nu aduce după sine excluderea ireversibilă a păcătosului în afara Bisericii?

Astfel s-a născut în primele secole marea tentaţie a montanismului, tentaţie de cea mai mare puritate,

tentaţie de a-i exclude pe păcătoşi, de a le refuza pocăinţa, de a le refuza iertarea pentru că Biserica

este sfântă, pentru că Dumnezeu este sfânt, pentru că prin Botez noi am fost sfinţiţi. Există un loc în

Epistola către Evrei unde Apostolul spune: „este cu neputinţă pentru cei ce s-au luminat odată şi au

53

Page 54: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

gustat darul cel ceresc şi părtaşi s-au făcut Duhului Sfânt, şi au gustat cuvântul cel bun al lui

Dumnezeu şi puterile veacului viitor, cu neputinţă este pentru ei dacă au căzut, să se înnoiască iarăşi

spre pocăinţă , fiindcă ei răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură”

( 6, 4-6). Găsim reflectată aici tulburarea pe care o putea produce în conştiinţa primilor creştini faptul

de a păcătui. Ştim bine cum Sfântul Apostol Pavel porunceşte să fie îndepărtaţi din comunitatea

Bisericii cei ce batjocoresc numele Duhului Sfânt. 62

Despre subiectul acesta părintele Al. Schmemann scria următoarele: „Victoria Bisericii

asupra montanismului a avut o importanţă crucială. În vremea aceea, Biserica trebuia să aleagă: fie să

rămână un grup minuscul de „perfecţi”, îndepărtând de la comunitatea ei pe toţi aceia care sunt

incapabili să ajungă la această perfecţiune; sau, fără să altereze totuşi cu nimic idealul său final, să

admită mulţimea în sânul său şi să-şi asume lunga sarcină de a o educa. Trebuie ca Biserica să rămână

în sfinţenie, afară de lume, în afara istoriei, sau să accepte istoria ca şi câmp pentru o sarcină lungă şi

grea? Era dificil să combaţi montanismul care aima atâta sfinţenie, atâta credinţă şi spirit de sacrificiu,

atâta zel, atâta din ceea ce avea mai bun Biserica pentru a se inspira. Dar condamnându-l, Biserica a

condamnat pentru totdeauna orica tendinţă de răsturnare a Bisericii istorice , vizibile, în scopul de a o

dezincarna într-un “al treilea Testament”. 63

Privitor la aceasta, Sfântul Efrem spunea: „Biserica nu nesocoteşte faptul că ea este compusă

din păcătoşi. Orice Biserică este Biserica celor ce se pocăiesc, orice Biserică este Biserica celor ce pier,

şi Biserica rămâne până la sfârşit o comunitate amestecată, conţinând grâu şi pleavă. Biserica este fără

de păcat, dar niciodată fără păcătoşi, iar Sfântul Ambrozie spune că nu în sine, ci în noi este rănită

Biserica şi totuşi ne imploră să fim atenţi ca nu cumva Biserica să fie ea însăşi prejudiciată prin

căderea noastră”64. Trebuie spus că problema păcatului Bisericii sau a păcatului în Biserică este o

problemă care continuă să-i tulbure şi chiar să-i divizeze pe creştini, mai cu seamă în dialogul

ecumenic. Eclesiologia protestantă refuză insistenţa ortodoxă asupra Bisericii fără păcat. Unii spun că

păcatu este în Biserica însăşi, că Biserica este păcătoasă şi deci, că trebuie să se pocăiască. Este

problema pocăinţei în societatea creştină. Am făcut deosebire între păcatul individual şi păcatul

colectiv. Nu putem ignora faptul că păcatul colectiv există în Biserică sau în societatea creştină.

Jertfa noastră, ca renunţare la păcate-formele variate ale egoismului-ia forma virtuţilor. De

aceea Biserica este în locul care se cultivă virtuţile, ca deschideri iubitoare spre Dumnezeu după

asemănarea lui Hristos, care este fiinţa virtuţilor, după Sfântul Maxim Mărturisitorul.

62 Teoctist- Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Pe treptele slujirii creştine”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1989, p. 33263 Pr. Prof. Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia, traducere din limba engleză de Pr. Prof. Aurel Jivi. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 284

64 Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături.Cartea a treia, Editura Bunavestire, Bacău, 1996, p.47

54

Page 55: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

Biserica e o comuniune de iubire scăldată în relaţiile infinitei iubiri treimice. Ea trăieşte în

oceanul tripersonal sau întreit subiectiv, nesecat, al acestei iubiri şi vieţi, sau în legătură cu acest izvor

infinit, adăpându-se din el. Adunaţi virtual în Fiul, în virtutea întrupării Lui din iubire, suntem adunaţi

şi mai mult prin jertfa Lui care ne dă puterea pentru jertfa noastră, pentru ieşirea din mărginimea

egoismului nostru şi pentru intrarea în relaţia iubitoare nesfârşită cu Dumnezeu şi cu semenii. Cei ce se

sfinţesc mai mult prin jertfire mai continuă şi mai deplină sunt mai aproape, în trupul lui Hristos, de

mintea şi de inima Lui; sunt mai intim introduşi în intimitatea de viaţă şi de putere care se mişcă în

trupul Lui, purtat de unul din ipostasurile infinitei vieţi şi iubiri treimice. Dar prin aceasta ei sunt mai

iubiţi şi de Tatăl şi trăiesc în conştiinţa lor în mod mai simţit valurile de viaţă şi de iubire ale Tatălui

care se revarsă spre Fiul şi din Fiul, prin Duhul Sfânt, în inimile noastre. În Biserică suflă Duhul iubirii

dintre Tatăl şi Fiul care aduce şi sădeşte în oameni iubirea filială faţă de Tatăl şi simţirea iubirii Tatălui

faţă de Fiul şi, prin El, faţă de cei uniţi cu El în trupul Bisericii. Suflul acestei iubiri, aduse în noi prin

Duhul, a creat lumea şi suflul ei o reface ca Biserică.

Renunţarea noastră continuă la păcate, ia forma virtuţilor şi sporirii continue în ele, ia forma

deschiderii iubitoare spre Dumnezeu şi spre semeni, dat fiind că toate virtuţile sunt însufleţite de iubire

faţă de Dumnezeu şi de oameni şi sfârşesc într-o iubire culminantă şi fără sfârşit. Ca atare, jertfa

noastră sau virtuţile noastre au un caracter dinamic şi neîntrerupt : „Căci socotesc că noi trebuie să

aducem lui Dumnezeu ca o bună mireasmă modurile (virtuţile) vieţuirii în Hristos, făcându-ne ca nişte

miresme şi aducându-ne pe noi lui Dumnezeu arderi de tot bine mirositoare, potrivit , socotesc cu ceea

ce s-a spus cu dreptate: “Înfăţişaţi, aşadar, trupurile voastre jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui

Dumnezeu-jertfa voastră înţelegătoare”(Romani 12,1). Căci în toată vremea şi fără încetare, de la

început şi până la sfârşit aducem în Hristos buna mireasmă prin toată virtutea, în cortul sfânt, adică în

Biserică”.65

Aducând jertfa virtuţilor, sau a deschiderii noastre în Biserică, spre Dumnezeu cel infinit, sau

în locul deschiderii spre infinitatea lui Dumnezeu în Hristos şi spre unitatea cu ceilalţi în Dumnezeu,

realizăm prin aceasta în concret unitatea de corp extins al lui Hristos în care se mişcă iubirea nesfârşită

a Persoanelor Sfintei Treimi, unitate căreia Cuvântul i-a pus începutul prin Întrupare. Virtuţile sunt

formele şi gradele deschiderii noastre fără sfârşit spre Tatăl şi spre semenii noştri prin iubire, în

Hristos, întrucât Hristos s-a făcut şi rămâne veşnic această deschidere.

Limita dintre păcat şi sfinţenie, dintre lumină şi întuneric nu se poate desluşi fără darul

deosebirii duhurilor. Aceste limite nu coincid cu cele ale creştinismului instituţional, cu limitele

Bisericii. Dacă definim Biserica drept prezenţă a Împărăţiei lui Dumnezeu şi a Sfinţeniei în lumea

noastră, printe noi şi în noi, atunci aceste limite dintre lumină şi întuneric, dintre sfinţenie şi păcat se

situează înlăuntrul omului însuşi, în inima noastră. În inima noastră îşi au rădăcinile dispoziţiile

profunde şi alegerile fundamentale ale omului, atât către bine, cât şi spre rău. Iată de ce Biserica privită

65 Pr. Prof. Dumitru Staniloae, op. cit. , p. 23155

Page 56: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

ca venire a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, ca inugurare a Împărăţiei lui Dumnezeu încă de acum,

încă de aici, nu există loc pentru păcat. Păcatul nu poate pătrunde în Biserică, în incinta sa, în Sfânta

Sfintelor din Biserică. Păcatul nu poate întina. Păcatul însă îi atrage pe păcătoşi în afara Bisericii;

atrage în afara Bisericii acei membri ai acesteia care păcătuiesc şi îi îndepărtează de ea, aşa cum îi

îndepărtează de Dumnezeu .

Iată de ce în taina pocăinţei, Biserica Ortodoxă se roagă ca Dumnezeu să-l reintegreze pe

păcătosul pocăit în comuniunea Bisericii. Iată de ce limitele Bisericii sunt mişcătoare, sunt mereu

mutate, în această luptă împotriva întunericului în care suntem chemaţi să fim colaboratori la biruinţa

lui Hristos, să fim pietre vii şi sfinte pentru Biserică, templul Prezenţei Sale.

3.2 BISERICA ÎN SCRIERILE NOULUI TESTAMENT

3.2.1 Faptele Apostolilor

Studiul Faptelor Apostolilor ne permite să înţelegem mai bine problema unităţii şi a

diversităţii eclesiologiilor în cadrul Noului Testament. Ceea ce uimeşte în ansamblul cărţii Faptelor-pe

care o putem considera ca o apologiea Bisericii- este linia de continuitate în interiorul unei evoluţii

foarte rapide, condensate într-un rezumat extrem de scurt, fie că este vorba despre pregătirea

comunităţii apostolice imediat după Cincizecime, sau despre diversificare slujirilor apostolice,

propovăduirea în Samaria, botezul lui Corneliu, Snodul de la Ierusalim, sau, în fine, relatarea trecerii

lui Pavel prin Milet şi rugăciunea pe care o face împreună cu preoţii din Efes (Fapte 20,17). În toate

aceste fresce, continuitatea, identitatea Bisericii în timp şi în spaţiu sunt asigurate printr-un anumit

număr de componente .

Trebuie să fie reţinut mai întâi firul călăuzitor al acestei continuităţi, care este acţiunea

Duhului Sfânt ce lucrează în Biserică din ziua Cincizecimii. Oare nu fost numită cartea Faptele

Apostolilor „Evanghelia Duhului Sfânt ”? Duhul Sfânt este Duh al fidelităţii, aşa cum este şi Duh al

noutăţii. Duh al fidelităţii faţă de tradiţie : „Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în

frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2,42). Tradiţia este învăţătura lui Iisus, apoi cea a Apostolilor şi

stăruinţa în credinţă : „s-au înapoiat […] îndemnându-i să stăruie în credinţă” (Fapte 14,22).

Duhul Sfânt este, în perioada momentelor cruciale ale expansiunii Bisericii, Duh al noutăţii,

dar în ascultare şi cu discernământ. Duhul Sfânt se manifestă la convertirea a trei mii, apoi a cinci mii

de oameni, apoi prin puterea lui Petru şi a propovăduirii sale, despre care se vorbeşte în primele

capitole; Duhul Sfânt se manifestă, de asemenea, în această nouă Cinzecime : „Şi pe când se rugau

astfel, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi, şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi grăiau cu

îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu” (Fapte 4,31). Apoi celălalt pasaj, în care Duhul Sfânt se manifestă

56

Page 57: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

în mod particular : „Şi punându-şi Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit asupra lor şi vorbeau în

limbi şi prooroceau. Şi erau toţi ca la doisprezece bărbaţi” (Fapte 19,6).

Comentatorilor Noului Testament le place să insiste asupra caracterului durabil, repetitiv,

permanent chiar, al acestei veniri a Duhului Sfânt, pe care nu o putem circumscrie în spaţiul restrâns al

încăperii de sus, în care erau adunaţi Apostolii în ziua Cincizecimii, nici nu o putem limita la

momentul Cincizecimii. Se poate găsi o continuitate între aceste diferite pogorâri ale Duhului Sfânt. 66

Prezenţa Duhului Sfânt se manifestă prin deosebirea duhurilor, aşa cum Petru deosebeşte

minciunile lui Anania (Fapte 5), ca şi prin minunile şi semnele făcute de către Ştefan, plin de har şi de

putere (Fapte 6,8). Prezenţa Duhului se manifestă, de asemenea, în propovăduirea lui Filip în Samaria,

însoţită de minuni şi de semne, în punerea mâinilor de Petru şi Ioan, urmată de darul Duhului Sfânt, în

botezul famenului etiopian (Fapte 8); în capitolul 9, prin chemarea lui Saul, botezul şi vindecarea sa,

propovăduirea inspirată a lui Pavel, sporirea Bisericii datorită lucrării Duhului Sfânt : Biserica, în toată

Iudee şi Galileea şi Samaria, avea pace, zidindu-se şi umblând în frica de Domnul, şi sporea prin

mângâierea Duhului Sfânt (Fapte 9,31).

Să amintim vedenia lui Corneliu (Fapte 10), coborârea Duhului Sfânt asupra lui, înainte de a

fii botezat, propovăduirea Sfântului Pavel, prin care Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea în toate

ţinuturile (Fapte 13,49), ca şi hirotonirea preoţilor. După ce a propovăduit la Derbe, Sfântul Pavel a

desemnat „preoţi în fiecare Biserică, şi rugându-se cu postiri, i-au încredinţat pe ei Domnului în care

crezuseră” (Fapte 14,23). Pentru prima oară este vorba de preoţi în afara Ierusalimului. În capitolul

15 : Sinodul de la Ierusalim, adunarea Apostolilor şi a preoţilor , mărturia lui Petru, referirea la Duhul

Sfânt şi, în final, concluzia Apostolului Iacob : „părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte 15, 28).

Aceste cuvinte ale Apostolului Iacob vor fi reluate întotdeauna în formulările dogmatice ale Sinoadelor

ecumenice .

În capitolul 16 : Duhul lui Iisus nu l-a lăsat pe Pavel să meargă în Bitinia, chemându-l să

meargă în Macedonia. În capitolul 18 : „Apollo […] învăţat în calea Domnului şi arzând cu Duhul,

grăia şi învăţa drept cele despre Iisus”. În capitolul 19, ucenicii din Efes ai lui Ioan nu cunoaşteu decât

botezul lui Ioan şi nu au auzit vorbindu-se despre Duhul Sfânt. Ei se botezau în numele Domnului Iisus

şi când Sfântul Pavel îşi pune mâna asupra lor, Duhul Sfânt vine peste ei.

În Duhul Sfânt, Pavel hotărăşte să meargă la Ierusalim : „mânat de Duhul merg la Ierusalim”

(Fapte 20,22). Pavel se roagă cu preoţii din Efes şi îşi ia rămas bun de la ei : „luaţi aminte de voi înşivă

şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu”

(Fapte 20,28). Această trecere rapidă peste pasajele în care este menţionat Duhul Sfânt în Faptele

Apostolilor permite să se spună că în domeniul de influenţă al Duhului Sfânt, Hristos asigură

continuitatea Bisericii în istoria apostolică. O asemenea conştiinţă se exprimă într-o manieră frapantă

în cuvântarea de rămas bun a lui Iisus : „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot

66 Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 8057

Page 58: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

adevărul ; căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va

slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti” (Ioan 16,13). Trebuie să ţinem seama de caracterul

progresiv al învăţăturii Duhului lui Iisus, care nu contrazice plenitudinea revelaţiei celei dintâi, de la

Cincizecime. Această învăţătură a Duhului lui Iisus este hotărâtoare pentru instituirea de către Hristos

a ierarhiei sau a sacramentelor Bisericii.

Unitatea eclesiologiei nu înseamnă însă uniformitate. Cartea Faptelor vorbeşte despre

tensiuni existente între iudeo-creştini şi elenişti. Canonul Noului Testament aşază pe acelaşi plan

mesajul evanghelic al creştinilor veniţi din iudaismul diasporei (Matei, Epistola către Evrei) cu cel al

elenismului pauluin. Dar extremele, iudaismul ebionit şi adopţionismul sau elenismul dualist

marcionit, sunt respinse în întregime. Acest fapt arată în ce măsură unitatea Bisericii, aşa cum se

manifesta în perioada apostolică, este inseparabilă de darul credinţei, ca element constitutiv al

eclesiologiei şi al tainei unităţii în toate comunităţile creştine despre care se vorbeşte în scrierile

Noului Testament. Taina unităţii este posibilă datorită credinţei comune în Hristos. Aceasta este

dimensiunea fundamentală a Ortodoxiei, a dreptei şi adevăratei doxologii.67

În cadrul acestei comuniuni şi unităţi a credinţei, se pot distinge câteva puncte importante

pentru taina Bisericii :

a) Conştiinţa continuităţii Bisericii cu Israel este accentuată mai ales la Sfântul Apostol Pavel

în următoarele aspecte : - prima idee despre Israelul reînnoit ;

- organizarea Bisericii primare la Ierusalim ;

- simbolismul celor doisprezece ;

- paralela între Moise şi Iisus ;

- faptul de a se ruga la Templu şi de a frecventa sinagogile, aici fiind inclus şi

Pavel până la venirea sa la Roma ;

- diferitele denumiri primare ale Bisericii : săracii din Ierusalim sau cei care

invocă Numele Domnului. Această primă denumire a creştinilor, înainte de folosirea numelui de

creştin, este foarte importantă. La Antiohia erau numiţi astfel. Există deci continuitate şi unitate cu

Israel. În Noul Testament, Biserica încă nu se defineşte ca despărţită de Israel : „Măslinul cel din fire

sălbatic […] a fost altoit în măslin bun” (Romani 11,2).

b) Apostolicitatea Bisericii

Când este vorba despre cei doisprezece (a se reţine importanţa noţiunii de Doisprezece în

evangheliile sinoptice : Matei, Marcu şi Luca şi în cartea Faptelor), apostolicitate înseamnă că Biserica

este întemeiată de Apostoli şi pe Prooroci (Efeseni 2,20). A se observa că termenul de apostoli apare

înaintea celui de prooroci . Apostolicitatea nu contrazice, ci, dimpotrivă, include teologia biblică

despre diaconia lui Iisus. Conţinutul apostolatului este diaconia : „Fiul Omului n-a venit să I se

slujească, ci ca să slujească El” (Matei 20,28).

67 Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 8258

Page 59: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

c) Locul Botezului

Evangheliile sinoptice se încheie cu un pasaj referitor la Botez care – împreună cu credinţa –

reprezintă condiţia fundamentală pentru mântuire. Avem exemplul celor dintâi botezaţi din primele

zile de existenţă ale comunităţii din Ierusalim. Sfântul Pavel dezvoltă o întreagă teologie a Botezului

(Romani 6; Tit 3). Botezul este înţeles în raport cu credinţa apostolică, cu pocăinţa, cu darul Duhului

Sfânt şi cu Numele lui Iisus .

d) Euharistia

Această temă se conturează numai în Cartea Faptelor. Este vorba despre o masă eshatologică

a comunităţii din Ierusalim ? Sau este anamneza euharistică, aşa cum o prezintă Sfântul Pavel ? În

orice caz, este sigur că dimensiunea eshatologică, adică aşteptarea revenirii lui Hristos, înfloreşte în

conştiinţa euharistică a primilor creştini.

În concluzie, subliniez importanţa întregii comunităţi eclesiale în procesul de elaborare şi de

proclamare a kerigmei evanghelice despre Împărăţia lui Dumnezeu. Nu se poate disocia lucrarea

Apostolilor de comunitatea eclesială căreia îi aparţin şi ai cărei trimişi sunt ei înşişi. Aşa cum sunt

trimişi Petru şi Ioan în Samaria, de către comunitatea din Ierusalim (Fapte 8,14). Astfel, credinţa în

Hristos, unirea în Hristos, viaţa în Hristos nu sunt reale decât în cadrul unei comunităţi legate de

Hristos. Misiunea apostolică îi este deci inseparabilă, iar Biserica din Ierusalim va rămâne întotdeauna

locul ultim de referinţă al lucrării misionare a Sfântului Apostol Pavel .

3.2.2 Epistolele Sfântului Apostol Pavel

Sfântul Apostol Pavel este artizanul expansiunii Bisericii, desigur nu singurul, dar este

artzanul ales de către Domnul pentru extinderea Bisericii dincolo de limitele etnice şi religioase ale

poporului evreu. Această expansiune se face cu fidelitate faţă de „sfinţii din Ierusalim” (cf. Cărţii

Faptelor) şi, de asemenea, faţă de „săracii din Ierusalim” (cum reiese din versetele care vorbesc despre

colectele făcute în Asia Minor şi în Grecia). Nu mai puţin decât ceilalţi Apostoli, Sfântul Pavel se

numără printre cei care l-au văzut pe Hristos. Viziunea de pe drumul Damascului constituie un

moment decisiv al vieţii sale. El este martor al Crucii şi al Învierii lui Hristos, martor al harului

atotputernic al Celui Înviat, martor al iubirii gratuite a Tatălui şi al comuniunii Duhului Sfânt.

Enumerând aceste trei momente ele lucrării trnitare, se citează în mod implicit concluzia din

II Corinteni (13,13) : „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi

împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toţi!” Putem considera aceste cuvinte ca fundament trinitar

al eclesiologiei pauline, mai ales dacă ne gândim la sensul eclesiologic al noţiunii de “agapă” în

scrierile Sfântului Ioan Teologul, în tradiţia din Asia Mică şi în scrisrile Sfântului Ignatie al Antiohiei .

Agape nu este numai un sentiment sau o atitudine de dragoste a lui Dumnezeu, ci este însăşi esenţa

Bisericii realizată în comuniunea euharistică. În comuniunea euharistică, Agape şi Tatăl nu se

disociază niciodată. La fel, termenul de “Comuniune a Duhului Sfânt” trebuie legat în mod obligatoriu

59

Page 60: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

de taina comuniunii dintre mădularele unui singur trup, unicat, care sunt legate împreună şi cărora

Duhul Sfânt le dă viaţă.68

Iar acum voi alege cele mai importante Epistole pauline în care este prezentă învăţătura

despre Biserică :

1. Întâia Epistolă către Corinteni

Această epistolă constituie o cateheză euharistică şi eclesiologică totodată, întemeiată pe

dimensiunea euharistică a Bisericii locale.

a) Capitolul 1

Formula de început este deja un salut trinitar. Pavel scrie Bisericii lui Dumnezeu care este în

Corint, celor sfinţiţi în Iisus Hristos, celor numiţi sfinţi, împreună cu toţi cei ce cheamă

numeleDomnului nostru Iisus Hristos în tot locul (1,2). Aceasta este de ajuns pentru a situa Biserica

locală în toată plenitudinea sa .

Termenul de „sfinţi”nu trebuie înţeles într-un sens individual; el desemnează întreaga

Biserică. Este echivalentul expresiei „sfânta Biserică a lui Dumnezeu”, în care participăm la sfinţenia

lui Dumnezeu, care ne este comunicată.

„Cei ce cheamă numele Domnului nostru Iisus Hristos în tot locul”, aşa se numeau creştinii

înainte de apariţia cuvântului „creştin”. Finalul formulei de început este o rugăciune trinitară care ia

forma rugăciunii euharistice.

„Mulţumesc totdeauna Dumnezeului meu”, se poate spune că întreaga epistolă este o

euharistie – o aducere de mulţumire, o celebrare prin cuvânt. Aceasta este funcţia liturgică a Sfântului

Pavel. El este liturg al cuvântului lui Dumnezeu, slujire pe care o împlineşte aducând mulţumire

Tatălui Ceresc „pentru harul lui Dumnezeu dat vouă în Hristos Iisus”. Această aducere de mulţumire

pentru Domnul Iisus se regăseşte în memorialul rugăciunii euharistice a Sfântului Ioan Gură de Aur şi

a Sfântului Vasile cel Mare : aducem mulţumire Tatălui pentru harul dăruit în Iisus Hristos – instituirea

Euharistiei, aducerea aminte de Cina cea de Taină, „ de această poruncă mântuitoare, […] de groapă,

de învierea cea de a treia zi[…]”. Rugăciunile euharistice care vor fi dezvoltate în tradiţia alexandrină

şi antiohiană răspund şi ascultă de legi fundamentale înscrise în viziunile spirituale şi teologice ale

autorilor Noului Testament.

„Căci întru El v-aţi îmbogăţit deplin în toate”, este aspectul pnevmatologic, pentru că

bogăţiile sunt darul şi roadele Duhului Sfânt. Există deci un echilibru în transmiterea rugăciunii către

Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt.

b) Capitolul 3

Este prima schiţă a unei doctrine eclesiale. Tema generală este unitatea Bisericii aflată în

pericol din pricina neînţelegerii dintre predicatori. „Eu sunt a lui Pavel […], eu sunt a lui Apollo. Dar

ce este Apollo?Şi ce este Pavel? Slujitori [...]. Eu am plantat Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să

68 Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 86

60

Page 61: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

crească. Căci noi împreună lucrători cu Dumnezeu suntem. Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea

lui Dumnezeu” (3, 4-9). Este prima menţiune a unei teme eclesiologice din Noul Testament : Templul .

O temăce apare la Sfântul Pavel şi la Sfântul Ioan .

„Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în

voi?” (3,16). Aici templul lui Dumnezeu nu este în mod obligatoriu trupul omenesc sau viaţa omului,

fiinţa umană în perticularitatea sa, ci este încă ansamblul Bisericii, Biserica în unitatea sa. Or, această

unitate este compromisă de predicatori care îşi atribuie glorie şi merite personale. Biserica întreagă

este templul al cărui fondator este Iisus, căruia arhitect îi este Tatăl, şi care este unit şi adunat prin

puterea unificatoare a Duhului Sfânt. 69

c) Capitolul 6

Reprezintă a doua schiţă de doctrină eclesială. Începând cu versetul 12, apare un avertisment

împotriva desfrânării, depravării, adulterului. Sfinţenia însăşi a Bisericii este pusă în primejdie, căci

nici un necurat, spune Sfântul Apostol Pavel, „nu are moştenire în împărăţia lui Hristos” (Efeseni 5,5).

Biserica este deja templu al Duhului Sfânt. Or, dacă mădularele Bisericii devin mădulare ale

prostituţiei, nu vor compromite ele sfinţenia Bisericii? „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al

Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi

fost răscumpăraţi cu preţ! Slăviţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru” (19-20). Găsim din nou tema

templului, dar aici putem presupune că este vorba şi despre templul personal al trupului sau al fiinţei

umane, potrivit învăţăturii lui Hristos însuşi : „Dărâmaţi templul acesta […]. El vorbea despre templul

trupului Său” (Ioan 2,19). Membrii Bisericii sunt uniţi cu Hristos în Duhul Sfânt : ei sunt temple ale

Duhului Sfânt, întru slava lui Dumnezeu Tatăl .

d) Capitolele 10 şi 11

Sfântul Apostol Pavel dezvoltă aici o adevărată doctrină sacramentală şi euharistică despre

Biserică. Este temelia a ceea ce se va numi „eclesiologia euharistică” . Versetele 1-13 prezintă o

tipologie sacramentală a Bisericii în relaţie cu figurile Vechiului Legământ, în mod deosebit cu cartea

Ieşirii: „părinţii noştri au fost toţi sub nor şi toţi au trecut prin mare. Şi toţi , întru Moise, au fost

botezaţi în nor şi în mare. Şi toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească; Şi toţi, aceeaşi băutură

duhovnicească au băut, pentru că beau din piatra duhovnicească ce îi urma. Iar piatra era Hristos”(1-4).

Este cea dintâi justificare neo-testamentară a unei tipologii creştine. Sfântul Pavel deschide

calea unei întregi modalităţi de lectură hristologică şi eclesiologică a evenimentelor referitoare la

ieşirea din Egipt, care lămuresc şi prefigurează evenimentele decisive pentru mântuire. „Părinţii noştri

au fost toţi sub nor” : norul este simbolul Duhului Sfânt; „toţi au trecut prin mare”; „botezaţi întru

Moise” : noi suntem botezaţi în Hristos. Expresia sub nor şi […] prin mare înseamnă „ în apă şi în

Duh”. Să remarcăm faptul că norul este menţionat înaintea mării. Liturgiştii îşi pun o serie de întrebări

69 Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 8861

Page 62: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

asupra acestui fapt : nu există oare u dar al Duhului Sfânt înaintea Botezului ? „Toţi au mâncat aceeaşi

mâncare duhovnicească”: Euharistia este considerată mâncare duhovnicească prin excelenţă (cf. Ioan

6). În textul său din lucrarea colectivă Euharistia, Ioannis Zizioulas, mitropolitul Pergamului

subliniază importanţa cuvântului „toţi”. Acest „toţi” este o imagine a poporului lui Dumnezeu, a

Bisericii din pustie. Avem deja contrastul şi antinomia între unitate şi multiplicitate.

Începând cu versetul 14, Apostolul Pavel abordează tema euharistică într-o manieră mai

explicită, dar totdeauna cu grijă pentru puritatea Bisericii. Pericolul nu mai este cel al desfrânării, ci

acela al idolatriei. Idolatria nu este mai puţin comuniune decât comuniunea euharistică, dar este

comuniune cu demonii. Ea se opune harului lui Hristos, ea îl neagă şi contrazice deci taina Bisericii :

„ Paharul binecuvântării pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu sângele lui Hristos ?

Pâinea pe care o frângem, nu este, oare, împărtăşirea cu trupul lui Hristos. Că o pâine, un trup suntem

cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine”. Pentru întâia oară găsim aici noţiunea de trup aplicată

la mulţimea celor ce se împărtăşesc cu Trupul lui Hristos. Este un fundament ce se va dezvolta în

epistolele din timpul captivităţii. Ideea este exprimată explicit aici : prin împărţirea unicei pâini

euharistice, pâine duhovnicească, creştinii sunt mădulare ale aceluiaşi trup şi sunt în comuniune cu

Hristos.

În versetele 17-34 ale capitolului 11 găsim descrierea Cinei Domnului şi instituirea

Euharistiei. Fragmentul acesta se aseamănă cu relatarea Sfântului Evanghelist Luca, având câteva

perticularităţi. „Atunci când vă adunaţi în biserică şi când vă adunaţi laolaltă”, înseamnă a se reuni în

Biserică şi nu în interiorul Bisericii, după cum sublinia părintele Afanassiev.70 Noi devenim Biserică

atunci când ne adunăm laolaltă. Cele două expresii folosite aici sunt sinonime. A doua, „laolaltă”, se

regăseşte în Faptele Apostolilor (2,1) de fiecare dată când se vorbeşte de unanimitatea credincioşilor

adunaţi împreună. Ea trimite la experienţa euharistică a comunităţii.

Pasajul privitor la instituirea Euharistiei la Sfântul Pavel este capital; el are deja o consonanţă

liturgică. „Căci eu de la Domnul am primit ceea ce vă dau şi vouă” (11,23). De la Domnul şi de la

Apostoli, cu siguranţă. Dar Sfântul Pavel ţine să afirme şi să întărească propriul său statut apostolic şi

nu ezită să sublinieze aspectul direct al uceniciei sale pe lângă Domnul. „În noaptea în care a fost

vândut”: tradiţia antiohiană a reluat această expresie în Liturghia sa şi a adăugat: „sau mai degrabă s-a

dat pe Sine însuşi”. Să reţinem, de asemenea, că Luca şi Pavel au în comun expresia: „aceasta să faceţi

spre pomenirea Mea”, expresie ce lipseşte în Evanghelia de la Matei şi în Evanghelia de la Marcu.

Vocabularul din acest fragment uimeşte prin tonalitatea sa şi prin stilul său liturgic. Este oare

deja liturghia săvârşită la Antiohia ? Sfântul Pavel a petrecut aici perioade lungi, fiind unul dintre

fondatorii comunităţii. De asemenea, trebuie reţinută identitatea dintre pâine şi pahar ca imagine a

Bisericii adunate din cele patru părţi ale universului. Amintirea morţii Domnului este explicită într-un

70 Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 8962

Page 63: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

context mai degrabă eclesial şi liturgic decât evanghelic : „ de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi

bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni” (26).

Ar trebui reluat sensul eclesial şi multidimensional al anamnezei liturgice creştine

tradiţionale, al cărei obiect este unic şi multiplu în acelaşi timp : Domnul Hristos în diferite moduri ale

prezenţei Sale. Readucere aminte de Crucea Sa şi de Înviere, de lucrarea Sa pământească; amintire a

stării Sale cereşti, parusia eshatologică, când va veni din nou întru slavă. Aceste trei dimensiuni

converg în vestirea şi în celebrarea Euharistiei în Biserică. Căci Biserica este altoită pe jertfa de pe

Cruce, pe mijlocirea cerească, fiind orientată în întregime spre împlinirea venirii Sale întru slavă.

Această explicaţie foarte precisă pe care o dă Sfântul Pavel despre Euharistie, amintind de

instituirea Cinei celei de Taină, este decisivă pentru însăşi existenţa Bisericii. De-a lungul Euharistiei,

Biserica întreagă este dependentă de taina mântuirii. Este vorba despre taina mântuirii în totalitatea sa,

şi nu numai despre Cruce şi moarte, într-o manieră restrictivă. Taina mântuirii în întregime este

amintită, de la Întrupare până la Înălţare. Chiar această perspectivă se deschide în cuvântarea lui Iisus

despre „pâinea vieţii”, din Evanghelia de la Ioan.

e) Capitolul 12

În acest capitol, care urmează imediat după cel despre instituirea Euharistiei, Sfântul Apostol

Pavel îşi expune poziţia în ceea ce priveşte darurile Duhului : darurile duhovniceşti sunt urmarea

comuniunii cu Trupul lui Hristos. După organizarea Cinei, Sfântul Pavel vorbeşte, în mod firesc,

despredarurile Duhului Sfânt. Aceste două capitole, 11 şi 12, sunt inseparabile. Capitolul 12 s-ar putea

intitula „Cincizecimea euharistică”, rodul comuniunii cu Hristos, care sunt darurile duhovniceşti.

„Nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt” (12,3). Dar acest Duh este dat în

trupul pe care îl face să fie viu şi care este templul Său. Prin urmare, darul esenţial al Duhului Sfânt,

care le rezumă în sine pe toate celelalte şi care le inaugurează, este de a-L mărturisi Domn pe Iisus.

Aici se poate stărui sau asupra termenului „Domn” care traduce în Septuagintă tetragrama sfântă

Yahwe, sau asupra numelui lui Iisus, pentru că nu este alt Domn decât Iisus cel Răstignit ; sau pe

verbul „a zice”, „a mărturisi” : a-L mărturisi pe Domnul Iisus în toată existenţa noastră, până la a ne

vărsa sângele pentru El.

Iisus din istorie şi Domnul Bisericii şi al universului este Acelaşi. Duhul este puterea

mărturisirii, a laudei. Putem spune după Evanghelia de la Ioan : „a-L mărturisi pe Domnul înseamnă a-

ţi aduce aminte de El. Biserica depinde de această anamneză în Duhul Sfânt şi de această mărturisire a

lui Hristos. Din această mărturisire eclesială decurg, la rândul lor, toate darurile Duhului.

În versetul 4 se menţionează diversitatea darurilor. Este un fragment a cărui perspectivă

trinitară are o mare bogăţie şi a cărui logică internă este desăvârşită : „ Darurile sunt felurite, dar

acelaşi Duh. Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn. Şi lucrările sunt felurite, dar este acelaşi

Dumnezeu (Tatăl), care lucrează toate în toţi” (4-6). Darurile sunt de obârşie trinitară: stăruie aici

contrastul între diversitate şi unitate . Taina Bisericii însăşi este cea care se manifestă. Nu Tatăl şi nici

63

Page 64: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

Fiul, ci Duhul Sfânt este numit în primul rând. Se poate vorbi despre o progresie ascendentă de la

Duhul Sfânt, prin Hristos, spre Tatăl. Punctul de plecare este, aşadar, pnevmatologic. Cu o rigoare

constantă, Duhul se descoperă ca Cel ce împarte darurile, Domnul, Cel ce atribuie toate slujirile, toate

diaconiile, iar Dumnezeu Tatăl, Cel care deţine toată energia, adică orice iniţiativă : „Tatăl

porunceşte”, vor spune Sfinţii Părinţi, „Fiul împlineşte, iar Duhul sfinţeşte şi dă viaţă”. 71

În lumina acestor texte, este limpede că monoteismul paulin nu este unitarian, ci trinitar, că

există modalităţi ipostatice proprii acţiunii Sfintei Treimi în Biserică şi că Ipostasurile divine nu se

confundă, nu se inversează, că ele participă, fiecare în felul său, la lucrarea unică şi comună a zidirii

Bisericii. Duhul este cel care dăruieşte harismele, în continuitatea primei Cincizecimi şi a Cinzecimii

euharistice.

Bineînţeles, această diversitate de slujiri sau diaconii trebuie raportată la Iisus Slujitorul :

„ Eu nu am venit ca să fiu slujit, ci ca să slujesc”. În timpul spălării piciorelor (Ioan 13) Iisus spune :

„Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujeşte”. Domnia lui Iisus este o domnie slujitoare. Kenoza Sa

nu diminuează întru nimic Slava Sa. Iisus este unicul Slujitor, unicul Păstor, unicul Episcop, unicul

Proroc, unicul Doctor. Slujirile în Biserică trebuie să se conformeze exemplului lui Iisus : „Că v-am

dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi” (Ioan 13,15).

În fine remarcăm diversitatea energiilor, adică lucrarea ce urcă în întregime până la Tatăl, la

paternitatea Sa creatoare care fondează Biserica şi care pune în lucrare toate vocaţiile, căci Tatăl este

Cel care „ dă Duhul şi săvârşeşte minuni”. Trebuie subliniată aici mişcarea de la Duhul Sfânt la

Dumnezeu Tatăl. Edificarea eclesială şi inspiraţia Duhului Sfânt îl revelează pe Domnul Iisus şi, întru

El, pe Tatăl .

În versetele 7-11, Sfântul Pavel revine asupra darurilor Duhului şi asupra diversităţii lor, fără

a mai cuprinde aici diaconiile. El menţionează vindecările, cuvântul cunoştinţei, al înţelepciunii, dar nu

caută să fie exhaustiv. Important este a întemeia diferite harisme ca daruri ale Duhului Sfânt. 72

În versetele 12-13, Apostolul reia imaginea trupului şi a diversităţii mădularelor : „Căci

precum trupul unul este şi are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup,

aşa şi Hristos. Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup şi toţi la un Duh

ne-am adăpat”. Paralelismul din versetele 1-2 din capitolul 10 este uimitor : „părinţii noştri au fost toţi,

întru Moise botezaţi în nor şi în mare”. Mădularele trebuie să-şi mărturisească o atenţie reciprocă

deoarece : „voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte”.

f) Capitolul 13

În ierarhia darurilor lui Dumnezeu, mai mare dintre toate este dragostea. Nu trebuie

simplificată această noţiune de agape, şi nici redusă la un sentiment divin, în cele din urmă moral sau

asemănător dragostei noastre omeneşti. Acest cuvânt desemnează o plenitudine : agape este propriu lui

71 Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 9072 Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 91

64

Page 65: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

Dumnezeu Tatăl (II Corinteni 13,13) şi îl regăsim de asemenea, în forme paralele, în Epistola către

Filipeni 2,1 : „dacă este vreun îndemn în Hristos, dacă este vreo mângâiere a dragostei, dacă este vreo

împărtăşire a Duhului”. În gândirea Sfântului Pavel dragostea constituie lucrarea unică şi

atotcuprinzătoare a Tatălui ; El este, de asemenea, Cel care zideşte comunitatea euharistică. Se poate

spune chiar că agape este Biserica, în sensul că ea constituie permanenţa Bisericii, culmea vieţii în

Duh, asemănarea cea mai înaltă cu Hristos, culmea lucrării, a „energiei” Tatălui.

g) Capitolele 14 şi 15

Darurile profeţiei sunt date pentru edificarea tuturor. Duhul Sfânt nu este un duh de

neorânduială, ci este un duh supus el însuşi Bisericii. Această realitate poate părea ciudată, dar ea ne

arată că scopul darului Duhului este zidirea Bisericii. Capitolul 15 este o viziune asupra învierii

generale. Dumnezeu se manifestă prin excelenţă în Cina euharistică, ce anticipează învierea finală a

tuturor în Hristos : „ Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (15,22). Atunci

când învierea morţilor se va împlini, Hristos va reda împărăţia lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi biruit

toate stăpâniile, domniile şi puterile.

2. Epistola către Efeseni

Este bine să subliniem conţinutul hristologic şi eclesiologic totodată al acestei epistole, mai

ales în primele două capitole.

a) Capitolul 1

Epistola este adresată sfinţilor şi credincioşilor întru Hristos Iisus. După formula de început,

textul începe printr-o binecuvântare : „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus

Hristos”. În această formulă nu mai avem dezvoltată o eclesiologie locală, euharistică, într-o formulă

explicită. Găsim în plus, pe de-o parte, tema Bisericii ca popor, edificiu, templu, şi pe de altă parte,

supremaţia lui Hristos : „mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia” (21). În

finalul capitolului se spune : „Şi toate le-a supus sub piciorele Lui, şi mai presus de toate, l-a dat pe El

cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea celui care plineşte toate întru toţi” (22). Biserica este

plenitudinea, împlinirea lui Hristos însuşi, ceea ce ar putea însemna că lucrarea lui Hristos, ar fi

incompletă fără instituirea Bisericii, care este altoită chiar pe Capul însuşi. 73

b) Capitolul 2

Împreună cu Epistola către Coloseni, acest capitol vorbeşte despre ceea ce s-ar putea numi

natura cerească a Bisericii şi, prin urmare, a vieţii creştine în totalitatea sa : „Voi cei ce eraţi morţi prin

greşelile şi păcatele voastre. Dumnzeu, bogat fiind în milă…împreună cu El ne-a sculat şi împreună

ne-a aşezat în ceruri, în Hristos Iisus” (1-6). Sfântul Apostol Pavel nu disociază devenirea personală şi

unică a lui Iisus, Capul, şi aceea a Trupului. Dacă Iisus a înviat şi S-a înălţat la ceruri, de-a dreapta

Tatălui, în mod necesar Biserica este şi ea acolo împreună cu El. Avem aici o eshatologie inaugurată.

O caracteristică a eshatologiei ortodoxe este aceea că Biserica nu poate fi prezentată numai în drum

73 Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 92

65

Page 66: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

spre, ci fiind deja în stare de slavă şi de putere, de-a dreapta Tatălui. Această caracteristică

eclesiologică va fi subliniată cu insistenţă în Epistola către Coloseni (capitolele 2 şi 3) : „Aşadar, dacă

aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, şezând de-a dreapta lui

Dumnezeu” (3,1). Ne punem întrebarea la cine se referă oare acest „aţi” ? Este vorba despre fiecare în

parte sau despre totalitatea celor care alcătuiesc Biserica ? Personal, aş da prioritate dimensiunii

eclesiale : toţi împreună şi numai împreună putem fi consideraţi ca aparţinând Trupului lui Hristos, ne

putem considera ca fiind în acelaşi loc cu Domnul Iisus. „În acelaşi loc”, aşa cum spune Domnul în

rugăciunea arhierească : „ voiesc ca unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine” (Ioan 17,24). Nu este

vorba despre un viitor îndepărtat, ci despre un prezent imediat.

Inima Bisericii este acolo sus. Ea nu poate fi redusă la fenomenologia sa pământească.

Desigur, această interpretare eclesiologică nu trebuie să excludă faptul că realitatea eclesială se asumă

şi se realizează în cotidian.

A doua parte a capitolului abordează tema împăcării, a reconcilierii. Prima reconciliere este

cea dintre evrei şi păgâni. Este o noutate absolută şi de neimaginat chiar pentru iudeo-creştini. Este

marea noutate pe care o aduce Sfântul Apostol Pavel, ca şi Sfântul Petru, atunci când îl botează pe

Corneliu : „Căci El este pacea noastră. El care a făcut din cele două – una, surpând peretele din mijloc

al despărţiturii. Desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său, legea poruncilor şi învăţăturile ei, ca întru Sine, pe

cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea” (14-15). Adoua reconciliere este

cea cu Dumnezeu : „ Şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând

prin ea vrăjmaşia. Şi venind a binevestit pace…(16-17) . Căci prin El avem şi unii şi alţii apropierea

către Tatăl, într-un Duh. Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună

cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu. Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra

cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos. Întru El , orice zidire bine alcătuită creşte ca să

ajungă un locaş sfânt în Domnul. În care voi împreună sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în

Duh” (18-22). Avem aici tema fundamentală a Bisericii ca edificiu, ca templu, piatra sa unghiulară fiin

Iisus Hristos.

c) Capitolul 5

Sfântul Apostol Pavel reia imaginea Mirelui şi a Miresei, existentă deja în Vechiul

Testament. El dezvoltă această imagine şi în II Corinteni 11,2. Este vorba despre o logodnă ce trebuie

înţeleasă ca fiind a întregii Biserici . Numai la Sfântul Grigorie de Nyssa imaginea eclesială a Bisericii

– Mireasă va căpăta o interpretare individuală.

Este tema cu care se încheie Apocalipsa : „ Şi Duhul şi mireasa zic: vino” (22,17). Taina

Bisericii lasă loc acestei interiorităţi a Duhului, care invocă şi determină Biserica să cheme venirea lui

Iisus Hristos. Este vorba despre o dublă epicleză : epicleza hristologică în Duhul Sfânt şi epicleza

pnevmatologică în Hristos. Pe de-o parte, Hristos ne promite Duhul Sfânt, iar pe de altă parte, Biserica

66

Page 67: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

trăieşte în Duh şi aşteaptă venirea lui Hristos. Această afirmaţie este adevărată atât în viaţa eclesială,

cât şi în viaţa noastră personală.

Un ultim fragment din această epistolă vorbeşte, despre relaţia cu Tatăl. Biserica fiilor nu are

sens decât dacă în Duhul Sfânt şi prin Hristos se realizează înfierea noastră (cf. Romani şi Galateni).

Prin Botez se realizează filiaţia noastră faţă de Dumnezeu : „ sunteţi … casnici ai lui Dumnezeu”

(Efeseni 2,19).

3. Epistola către Coloseni

Această epistolă revine asupra temei întâietăţii lui Iisus şi a Trupului Său faţă de puterile

cereşti. Este tema Înălţării la Cer. Sensul Înălţării în teologia ortodoxă este chiar acesta : Hristos a fost

ridicat cu Trupul Său deasupra îngerilor. Insistenţa asupra Înălţării este una dintre caracteristicile

tradiţiei liturgice ortodoxe. În creştinismul occidental, dimensiunea ascensională a eclesiologiei sau a

hristologiei este mai puţin dezvoltată .

Este exprimată aici întâietatea lui Hristos faţă de întregul cosmos : „întru El au fost făcute

toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute . El este mai înainte decât toate

şi toate prin El sunt aşezate . În El sălăşluieşte toată plinirea” (1, 16-19). Este reluarea sau anticiparea

Prologului din Evanghelia de la Ioan : „Toate prin El s-au făcut”. Hristos este deci singura căpetenie

adevărată a oamenilor şi a îngerilor. Noi înşine : „ îngropaţi fiin împreună cu El prin botez , cu El am

şi înviat. Ştergând zapisul ce era asupra noastră … şi l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce.

Dezbrăcând (de putere) începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor

prin cruce” (2, 12-15).

3.2.3 Epistole către Bisericile din Asia Mică în Apocalipsă

Cele şapte epistole ale Duhului către Bisericile din Asia Mică (şi către „îngerii” lor), faţă de

care Sfântul Ioan avea grijă şi responsabilitate, conţin o doctrină pnevmatologică şi totodată

hristologică foarte bogată. Este o viziune a liturghiei cereşti, a liturghiei trinitare. Această viziune se va

completa la sfârşitul Apocalipsei cu cea a Ierusalimului care coboară din cer : „ Şi am văzut cer nou şi

pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut ; şi marea nu mai este.”- Aici,

nu arată numicirea făpturii, ci înnoirea ei la chip mai bun, după spusa Apostolului : „ Pentru că şi

făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să se bucure de libertatea măririi fiilor lui

Dumnezeu”(Romani 8,21). Şi Psalmistul spune : „ Toate ca o haină se vor învechi şi ca un veşmânt le

vei înfăşura, şi se vor schimba”(Psalm 101, 25), unde „învechirea” care se va înnoi nu închipuie

stricarea şi pierderea fiinţei, ci lepădarea bătrâneţilor şi a zbârciturilor. Aşa obişnuim şi noi a zice

despre oamenii care, din răi, s-au buni, adică s-au schimbat. Deci, când zice despre cer şi pământ că

„au trecut”, se înţelege că s-au schimbat, aşa cum şi noi vom primi schimbarea stării şi a alcătuirii şi

mutarea la o soartă mai bună, adică la un sfârşit mai fericit. Şi zice că „mare nu mai este”, căci la ce va

folosi marea, dacă nu mai sunt oameni care să lucreze pe ea cu poveri grele, în hotare depărtate? Apoi,

„marea” mai însemnează şi viaţa tulburată şi învălurită, care nu va mai fi, căci nu o urmă de tulburare

67

Page 68: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

sau de frică nu va mai rămâne atunci întru sfinţi. Şi marele Vasile spune aceasta, tâlcuind stihul lui

Isaia : „Şi adâncului i-am zis : Seacă! Iată, toate râurile tale le voi usca”(Isaia 44,27).

„Şi am văzut cetatea sfântă, Noul Ierusalim pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o

mireasă, împodobită pentru mirele ei.” – Vederea „cetăţii sfinte, Ierusalimul cel nou”, arată prefacerea

şi schimbarea la un chip mai luminat şi mai vesel, pe care-l va dobândi Ierusalimul ce se va pogorâ de

sus, de la cei fără de trup până la oameni, căci Hristos este „cap” al amândurora (Efeseni). Această

cetate se alcătuieşte din sfinţii despre care scrie : „ zidiţi fiind pe temelia Apostolului şi a Proocilor,

piatra cea din capul unghiului” (Efeseni 2,20); şi : „ ei vor fi ca nişte pitre de diademă, strălucind în

ţara sa”(Zaharia 9,16). Şi se numeşte „cetate” ca un locaş al Împăratului Dumnezeu în Treime, căci El

locuieşte şi umblă în ea, precum s-a făgăduit (II Corinteni 6,16). Iar „mireasa” se numeşte pentru că

acum se uneşte cu Stăpânul prin unire desăvârşită şi nedepărtată, „împodobită” pe din lăuntru – după

zisa Psalmistului – având mărire şi podoabă întru multe feluri de bunătăţi.

„Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea : Iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii

şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fii poporul Lui şi însuşu Dumnezeu va fi cu ei. Şi va şerge orice lacrimă

din ochii lor şi moarte nu va mai fi , căci cele dintâi au trecut” (Apocalipsa 21, 1-1) – Evanghelistul

Ioan învaţă că acest „Cort” din cer este cu adevărat acela al cărui chip i l-a arătat Dumnezeu lui moisi,

şi mai mult o închipuire a Bisericii de acum . În acest „Cort” nefăcut de mână, nu va fi nici plângere,

nici lacrimă, fiindcă Dătătorul de bucurie veşnică le va da tuturor sfinţilor să vadă veselia neîncetată şi

fără de sfârşit.74

3.2.4 Epistola Sfântului Apostol Iacov

Aceasta epistolă conţine o eclesiologie pre-paulină despre Poporul lui Dumnezeu în

totalitatea sa, în sensul unui ansamblu de comunităţi legate de Ierusalim. Epistola începe astfel : „Iacob

[…] celor douăsprezece seminţii, care sunt în împrăştiere, salutare.”Împrăştiere, sau „diaspora”, se

referă fie la creştinii de origine iudaică , fie la toţi creştinii din mediul păgân . Această epistola este, în

întregul ei, o consolare pentru cei încercaţi.

3.2.5 Întâia Epistola a Sfântului Apostol Petru

Întâia Epistolă a Sfântului Apostol Petru este adresată Bisericilor din Asia Mică, asemenea

epistolelor din Apocalipsă : „ Petru, apostol al lui Iisus Hristos, către cei ce trăiesc împrăştiaţi printre

străini, în Pont, în Galatia, în Capadocia, în Asia şi înBitinia, aleşi după cea mai dinainte ştiinţă a lui

Dumnezeu – Tatăl, şi prin sfinţirea de către Duhul, spre ascultare şi stropirea cu Sângele lui Iisus

Hristos. După cea mai dinainte ştiinţă a lui Dumnezeu – Tatăl” ; expresia dublă „Dumnezeu –Tatăl” nu

se găseşte niciodată la Sfântul Pavel ; el spune numai „Dumnezeu”. Sfântul Petru simte nevoia de a

completa. Menţionăm că în ultimele sale epistole pastorale, Sfântul Pavel îl va numi, de asemenea, pe

Iisus „Dumnezeu”.

74 Sfântul Andrei Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, „Tâlcuiri la Apocalipsă”, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2007, p. 268

68

Page 69: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

Regăsim în această epistolă tema sfinţeniei : „ fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii.

Căci scris este : <<Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt>>”(1,16). Sfinţenia nu mai este doar o

sfinţenie eclesială, ci este, de asemenea, o sfinţenie personală, realizată în viaţa creştinului.

Este dezvoltată aici şi tema rugăciunii : „ Apropiaţi-vă de El, piatra cea vie, de oameni într-

adevăr neluată în seamă, dar la Dumnezeu aleasă şi de preţ. Şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept

piatră duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin

Iisus Hristos . Pentru că scris este în Scriptură : <<Iată, pun în Sion Piatra din capul unghiului, aleasă,

de mare preţ, şi cel ce va crede în ea nu se va ruşina>>”(2, 4-6). Mai încolo el adaugă : „ Iar voi sunteţi

seminţia aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (2, 9). Sfântul

Apostol Petru reia temele fundamentale din epistolele Sfântului Apostol Pavel, în mod particular

teologia privitoare la Poporul lui Dumnezeu, ideea preoţiei universale a Bisericii, ca popor sacerdotal

în toatalitatea sa. Nu trebuie individualizată preoţia prea uşor, în sensul de „drept” al individului de a

exersa această slujire în particularitatea sa . Preoţia împărătească este sfinţenia; hirotonia întregului

popor pentru a aduce jertfe duhovniceşti. Avem de-a face aici cu o interiorizare a temei sacrificiului lui

Hristos şi a Bisericii : ofranda inimii şi jertfa duhovnicească, jertfă în duh şi adevăr.

3.2.6 Epistola către Evrei

Această epistolă, mai ales în partea finală, reaminteşte că Biserica este în pelerinaj. Se

regăseşte aici tema înălţării, legată de cea a preoţiei împărăteşti a lui Hristos însuşi. Ca „Arhiereu”

Iisus „a intrat dincolo e catapeteasmă […] pentru noi ca înaintemergător” (Evrei 6, 19-20). Acest

termen leagă hristologia de Biserică. În tradiţia creştină, titlul de înaintemergător este atribzuit, în

general, Sfântului Ioan Botezătorul . Dar în epistola către Evrei acest titlu este atribuit Domnului Însuşi

. El ne aminteşte că Iisus ne deschide calea : „ Mă duc să vă gătesc loc” (Ioan 14, 2). Lui Paul

Evdokimov îi plăcea să vorbească despre Iisus ca înaintemergător al Duhului Sfânt : „ Vă este de folos

ca să Mă duc Eu . Căci dacă nu Măvoi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl

voi trimite la voi”(Ioan 16, 7) .

În concluzie, putem spune că de-a lungul parcursului nostru, ceea ce uimeşte este coerenţa

intenţiei eclesiologice din Noul Testament . Această viziune impregnează profund epistolele Sfinţilor

Apostoli Pavel , Ioan şi Petru . Biserica este întemeiată pe taina lui Hristos şi pe lucrarea Sa

mântuitoare . Ea este, totodată, reînnoită, „adunată” şi „împrăştiată” în suflarea şi puterea Duhului

Sfânt . Acesta întemeiază toate harismele, altoieşte toate slujirile şi diaconiile în unica slujire li

diaconie a lui Hristos, Slujitor al lui Dumnezeu şi Slujitor al oamenilor . Este acelaşi Duh al lui Hristos

care în Iisus Hristos realizează filiaţia eclesială faţă de Tatăl , unicul Izvor şi Dătător al energiilor şi

harismelor .75

3.2.7 Dimensiunea eclesiologică a învăţăturii lui Iisus

75 Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 93

69

Page 70: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

Evangheliile ne permit să întrezărim imaginile Bisericii chiar în cuvintele şi în lucrarea

Mântuitorului şi anume :

1) Chemarea

Chemarea pe care o face Iisus la începutul propovăduirii Sale se adresează întregului Israel .

Ea se înscrie în prelungirea propovăduirii vechilor prooroci (parabola lucrătorilor viei , etc.). Anumiţi

oameni din mijlocul acestui popor fac obiectul unei chemări speciale : ei sunt viitorii Apostoli, stâlpi ai

Bisericii . Chemarea pe care Dumnezeu o face este însoţită de o făgăduinţă. Ucenicii au încredere în

Iisus, care le promite ceva irealizabil în accepţia omenească a cuvântului : să îi facă pescari de oameni.

2) Cei Doisprezece

Trebuie remarcată solemnitatea alegerii celor Doisprezece , adică grupul de aleşi din preajma

lui Hristos . În Evanghelia după Luca, alegerea este precedată de rugăciunea Mântuitorului, ceea ce

subliniază importanţa evenimentului (Luca 6, 12-16). Precizarea că Iisus a ieşit la munte este deosebit

de importantă în Predica de pe munte sau în relatarea Schimbării la Faţă . Acelaşi cadru serveşte şi

pentru alegerea celor Doisprezece . Acest număr de 12 nu este câtuşi de puţin întămplător : el

corespunde numărului de seminţii ale lui Israel . El capătă o semnificaţie eclesiologică : „ la înnoirea

lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe doăsprezece tronuri,

judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel!” (Matei 19,28).

3) Împărăţia lui Dumnezeu şi Biserica

Din acest popor fac parte mai întâi femeile care îl urmau pe Domnul şi care Îi ascultau

învăţătura, precum Maria care „şedea la piciorele Lui” (Luca 10,39) . Femeile sunt primele care

primesc Veste cea bună a Învierii . Este semnificativ faptul că Maria Magdalena e cinstită în Biserica

Ortodoxă ca fiind „întocmai cu Apostolii”. Sunt apoi ucenicii, Iosif, Matei, Nicodim . Mai târziu ,

potrivit Evanheliei după Luca (10, 1-7), cei 70, număr simbolic de asemenea, în raport cu cei 70 de

bătrâni din Pentateuh . Termenul de ucenic desemnează un cerc mai larg decât cel de apostol .

Învăţătura Mântuitorului, imaginile, parabolele, sunt bogate în semnificaţii eclesiologice .

Propovăduirea evanghelică despre venirea întru slavă, despre iminenţa împărăţiei lui Dumnezeu, are

deja o conotaţie eclesiologică . Împărăţia lui Dumnezeu este modul eclesial de prezenţă, de comuniune

a lui Dumnezeu cu oamenii, în Iisus Hristos, prin puterea Duhului Sfânt . Exigenţele Împărăţiei lui

Dumnezeu sunt aceleaşi cu exigenţele Duhului Sfânt în Biserică . Propovăduirea Împărăţiei lui

Dumnezeu de către Iisus îşi va găsi ecoul la Sfântul Apostol Pavel : „ Împărăţia lui Dumnezeu nu este

mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14,17) . Poarta de intrare în

această împărăţie este pocăiţa. Descoperirea plenară a Împărăţiei în Hristos este inaugurată în iconomia

Duhului Sfânt, iar Biserica este locul în care noi devenim moştenitori ai Împărăţiei şi fii adoptivi ai

Tatălui .

70

Page 71: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

4) Semnificaţia eclesială a imaginilor evanghelice

Această temă a Împărăţiei culminând în Biserică se întemeiază pe numeroase imagini

evanghelice şi vetero-testamentare . Voi cita unele dintre acestea :

a) Viţa şi lucrătorul (Ioan 15). Este mai mult decât o parabolă ; este o similitudine cu întregul

sens puternic pe care acest termen îl primeşte în Evanghelia după Ioan, o identitate chiar, căci vorbind

despre viţă, Hristos zice : „ Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl meu este lucrătorul”. Hristos îşi asumă

întreaga propovăduirea Proorocilor . La această temă se referă, de asemenea, parabola lucrătorilor viei,

pe care o găsim în evangheliile sinoptice . A vorbi despre viţe şi despre mlădiţe înseamnă a vorbi

despre rodul viei şi despre vin, ceeace va însemna mai târziu sângele lui Hristos, vinul pe care Hristos

ni-l dă să-l gustăm în Împărăţia Cerurilor . Parabola eclesiologică totodată pe care o aduce, ne

orientează către o viziune eshatologică asupra Împărăţiei ce va să vină, dar care este inaugurată deja în

timpul Bisericii .

b) Uşa staulului şi, în mişcare ascendentă , Bunul Păstor. Ca şi pentru Viţă , prin verbul „Eu

sunt”, Hristos se arată ca fiind Acela în care se împlinesc intuiţiile, revelaţiile şi cuvintele profetice :

„ Adevărat, adevărat zic vouă : Eu sunt uşa oilor, de va intra cineva prin Mine, se va mântui . Eu sunt

păstorul cel bun” (Ioan 10, 7-11). Această insistenţă cu care este evocată uşa staulului, înspre care noi

suntem în mers şi în care Hristos ne adună pe toţi şi ne păzeşte, precum şi Bunul Păstor, care îşi paşte

turma şi care o iubeşte într-atât că îşi pune viaţa pentru oile sale, se regăsesc în Epistola întâia a

Sfântului Apostol Petru : „Pe proţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună-preot şi martor al

patimilor lui Hristos […]. Păstoriţi turma lui Dumnezeu , pilde făcându-vă turmei, Iar când Se va arăta

Mai- marele păstorilor” (I Petru 5, 1-4

c) Piatra de temelie. Aceast pasaj vine imediat după parabola lucrătorilor viei : „Oare nici

Scriptura aceasta n-aţi citit-o : Piatra pe care au nesocotit- o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul

unghiului? De la Domnul s-a făcut aceasta şi minunată este în ochii noştri” (Marcu 12, 10-11). Această

piatră unghiulară revine în propovăduirea Sfântului Petru (I Petru 2,6), ca şi la Sfântul Pavel (Efeseni

2,19). Metoda Sfântului Petru constă în aplicarea figurilor fundamentale la totalitatea creştinilor pe de-

o parte, iar pe de altă parte, la Acela care este Unicul. : „Apropiaţi-vă de El, piatra cea vie. Ş voi

înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească!” Este interesant de observat că teologia

privitoare la colegialitatea celor numiţi „pietre vii” se află chiar în gura celui căruia i s-a promis că va

fi „piatră” (Matei 16,18). Totuşi , el nu şi-a arogat niciodată prerogativul de a fi singura „piatră”, ci el

extinde această „petrinitate” la Biserica întreagă . Noi suntem cu toţii „pietre vii”. Acesta este u punct

important al conştiinţei eclesiale a Sfântului Apostol Petru. Există în învăţătura Mântuitorului încă trei

termeni importanţi pentru a numi Biserica : Trupul , Mirele şi Slujitorul .76

d) Biserica – Trup al lui Hristos. Se cunoaşte importanţa temei pauline a Bisericii ca Trup al

lui Hristos, care se va dezvolta în funcţie de unitatea dintre Cap şi Trup, în celebrare, aşa cum s-a

76 Ion Bria , „ Iisus Hristos”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992, p. 8771

Page 72: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

petrecut în conştiinţa euharistică a Bisericii primare . Trebuie să reamintim totuşi că această teologie

despre Biserică înţeleasă ca Trup al lui Hristos îşi are originea chiar în învăţătura Mântuitorului :

„Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica .[…] Iar El vorbea despre templul Trupului Său”

(Ioan 2,19). Sfântul Pavel insistă, de asemenea, asupra acestei afirmaţii : “Căci întru El locuieşte,

trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2,9). Întreaga tradiţie duhovnicească ortodoxă şi

bizantină menţine această relaţie între corpul omenesc şi taina Bisericii . Regăsim această idee în

Mystagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul, în comentariul Liturghiei privitor la trupul ecclesial în

analogie cu corpul omenesc . Părintele Stăniloae a reluat această temă în epoca noastră . 77

e) Biserica – Mireasă şi Hristos – Mirele . Şi această imagine va fi dezvoltată de către

Sfântul Apostol Pavel. În Vechiul Testament ea apare la Osea, la Isaia şi la Ieremia . Hristos şi-o

asumă în mai multe rânduri : în parabola nunţii fiului de împărat (Matei 22,1), în parabole celor zece

fecioare (Matei 25). De asemenea, o găsim în cuvântul lui Ioan Botezătorul : “Nu sunt eu Hristosul, ci

sunt trimis înaintea Lui . Cel ce are mireasă este mire, iar prietenul mirelui, care stă şi ascultă pe mire,

se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci această bucurie a mea s-a împlinit”(Ioan 3, 28-29) .

Sfântul Apostol Pavel dezvoltă această temă : „v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui

Hristos feciopară neprihănită” (II Corinteni 11, 2).

f) Slujitorul. În Evanghelii, Hristos este Slujitorul Tatălui şi Slujitorul oamenilor. Această

imagine care se inspiră din Cântarea Slujitorului Domnului din cartea proorocului Isaia, este un subiect

eclesiologic fundamental. Întreaga Biserică este apostolică, dar întreaga Biserică este şi diaconală : ea

este în slujba lui Dumnezeu şi în slujba lumii. Nu există numai imagini ce merită a fi citate sau

amintite în învăţătura eclesiologică a Evanfheliilor, ci şi gesturi şi acte care au o semnificaţie profundă:

- Furtuna : Hristos dormind în corabie în timpul furtunii ; Hristos mergând pe ape în timpul

furtunii şi apropiindu-se de ucenicii Săi . Există aici două imagini eclesiologice complementare : aceea

a lui Hristos care este în Biserică , chiar şi atunci când pare dormind sau absent, şi a lui Hristos care

vine în întâmpinarea Bisericii Sale ;

- Înmulţirea pâinilor : Iisus le cere ucenicilor să poruncească mulţimii să se aşeze şi apoi să

împartă pâinile . Ucenicii sunt mijlocitorii, slujitorii lui Hristos în împărţirea pâinii şi deci a Pâinii

vieţii ;

- Rugăciunea arhierească : Iisus se roagă pentru Biaserică, se roagă pentru ucenicii Săi ;

- Învăţătura despre rugăciunea în comun, cu învăţarea rugăciunii Tatăl nostru .

g) Trimiterea în misiune . Deja în timpul vieţii Sale pământeşti , apoi după Înălţare . Hristos

se prezintă astfel ca singurul şi unicul purtător al diaconiilor, al slujirilor, al harismelor şi al lucrărilor

arhiereşti . Ceea ce va fi confirmat apoi în pasajele pnevmatologice din Epistola întâia către Corinteni :

„Darurile sunt felurite, dar acelaşi duh . Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn. Şi lucrările sunt 77 Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 94

72

Page 73: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

felurite, dar acelaşi este Dumnezeu” ( I Corinteni 12, 4-5). Acestea ne permite să întemeiem pe Sfânta

Scriptură afirmaţia că toate slujirile preoţeşti, toate diaxconiile urcă până la Hristos şi că sunt

întotdeauna comunicate în şi prin Duhul Sfânt . Slujirile eclesiale, instituite direct de către Hristos sau

prin delegaţie, de către Apostoli, sunt toate funcţionale, relative, vicariale, altfel spus, ele trimit toate la

Cel Unic . Aşa cum spune Sfântul Apostol Petru El este, : „Mai-marele păstorilor” (I Petru 5,4) , iar

potrivit Sfântului Apostol Pavel, El este : „Arhiereu al bunătăţilor viitoare” (Evrei 9,11). Slujirile

eclesiastice se raportează la Cel ce este, care era şi care va să fie, singurul Împărat, singurul Proroc,

singura Jertfă . Hristos este singurul Slujitor, şi acest termen are o dimensiune soteriologică şi

eclesiologică totodată .

CAPITOLUL IV

MISIUNEA BISERICII ÎN LUME

4.1 Misiunea Bisericii înt-o lume secularizată

Ce se înţelege prin secularizare? Un colocviu organizat de KEK asupra misiunii creştine într-

o Europă în mutaţie reia un citat al unui teolog protestant mai cunoscut, Fr. Gogarten, şi spune

următoarele despre originea procesului de secularizare: “Secularizarea este consecinţa libertăţii din

partea fiinţei umane faţă de lume şi faţă de dominaţia acesteia asupra lui. Aceasta exigenta a libertăţii

duce la secularizarea lumii, în sensul că această lume nu mai este o lume dominată şi condusă de zei şi

de stăpâni. Lumea şi tot ce conţine ea devine acum un lucru disponibil. Ea este lume, lume seculara” .

Cu alte cuvinte, aceste consideraţii vor să arate că datorită creştinismului s-a trecut de la o

concepţie panteista despre lume, care confunda Divinitatea cu lumea şi teroriza omul prin sacralitatea

ei, la o concepţie teista care desacralizează lumea şi reda omului libertatea faţă de ea. Dacă în

concepţia panteista lumea se confunda cu Divinitatea, iar omul era supus legilor naturale care îi anulau

orice aspiraţie spre libertate, aşa cum se întâmplă cu personajele din tragedia antică obigate să se

supună unui destin implacabil, în creştinism lumea se desparte de Dumnezeu, fiindcă este creată, şi

devine astfel o realitate autonomă faţă de Dumnezeu. “La baza procesului de secularizare se afla

această idee de autonomie a lumii care, după părerea comentatorilor apuseni, ar reprezenta contribuţia

principală a Noului Testament. Consecinţele care decurg de aici sunt extrem de importante pentru viaţă

şi misiunea creştină.”78

Conceptul de autonomie a lumii faţă de Dumnezeu a dus la apariţia şi dezvoltarea unei

teologii gnostice care a oscilat între un raţionalism care pretindea că poate cunoaşte pe Dumnezeu în

fiinţa lui şi un agnosticism care interzice orice cunoaştere a lui Dumnezeu în afară de Revelaţia adusă

de Hristos, fapt pentru care ambele sisteme de gândire au izolat pe Dumnezeu în Treime într-o

transcendenta inaccesibilă. Acest fapt este pus în evidenţă de unul dintre cei mai străluciţi teologi ai

78 Dumitru Popescu, Teologie si Cultura, Editura Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti , 1993, p. 117.

73

Page 74: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

Bisericii Catolice, anume Yves Congar, care declară următoarele : “Una dintre cele mai mari

nenorociri care au atins creştinismul contemporan – în speţă catolicismul – consta în faptul că Treimea

a fost răsfrântă asupra ei însăşi şi izolată de oameni şi de cosmos în transcendent” .

Dar ce este mai grav în această concepţie deista care izolează Divinitatea în transcendent, constă în

faptul că atribuie cunoaşterii lui Dumnezeu o simplă dimensiune intelectualista şi face abstracţie de

implicaţiile ei morale şi spirituale asupra întregii fiinţe umane, adică atât asupra sufletului, cât şi a

trupului. În felul acesta cunoaşterea lui Dumnezeu devine o problemă de ordin teoretic şi speculativ

care nu mai interesează poporul, sau cum spune Karl Rahner: “În teologia scolastică, Treimea a fost

închisă într-o adâncă izolare, care implică riscul de a fi resimţită fără interes pentru viaţa creştină” .

Astfel, fie că este vorba de raţionalism, fie că este vorba despre agnosticism, fiecare dintre ele, în

moduri diferite, au promovat ruptura dintre teorie şi viaţa, dintre spirit şi materie, contribuind la

promovarea procesului de secularizare care a atins creştinismul contemporan. “Cunoaşterea lui

Dumnezeu a devenit o problemă strict intelectuală fără consecinţe spirituale şi morale pentru viaţa

credincioşilor”, contribuind astfel la procesul de secularizare al societăţii.

Autonomia creaţiei ca rezultat al izolării Divinităţii în transcendent a dus apoi inevitabil la

autonomia omului şi raţiunii umane faţă de Dumnezeu. Aceasta autonomie a raţiunii este întemeiată

din punct de vedere teologic pe faptul discutabil, din punct de vedere biblic şi patristic, că omul prin

propria lui raţiune, fără intervenţia harului divin, se poate ridica la cunoaşterea lui Dumnezeu. În acest

sens se declară textual că “Sfânta noastră Biserică, mama noastră, tine şi învaţă că Dumnezeu,

principiu şi sfârşit al tuturor lucrurilor, poate fi cunoscut cu certitudine prin luminile naturale ale

raţiunii umane pornind de la lucrurile create”79 . Şi noi credem că omul zidit după chipul lui Dumnezeu

este menit prin firea lucrurilor să-L cunoască pe Creatorul său, dar o cunoaştere a lui Dumnezeu care

se realizează numai prin puterile naturale ale raţiunii umane fără intervenţia harului divin care vine să

fundamenteze cea mai deplină autonomie a omului şi raţiunii sale faţă de Dumnezeu. Desigur, există o

mare diferenţă între scolasticism şi iluminism fiindcă, diferit de primul care ştie şi de Raţiunea divină,

cel de al doilea, din opoziţie faţă de autoritarismul ecleziastic, nu ştie decât raţiunea umană. Dar

autonomia raţiunii proclamată de iluminism în urma formidabilei confruntări cu Biserica, îşi află

originea într-o teologie speculativă care a introdus separaţie profundă între ordinea naturală a omului şi

cea supranaturală a lui Dumnezeu. Scolastica n-a avut intenţia să opună graţia cu raţiunea, dimpotrivă

considera că graţia desăvârşeşte natură, dar din cauza conflictului deschis pe care l-a avut cu

iluminismul, omul european a început să considere graţia ce aparţine ordinii supranaturale, că o violare

a ordinii naturale şi ca un atentat împotriva libertăţii de gândire, pornind pe panta îndreptării de

ordinea supranaturală pentru a se angaja pe calea procesului de secularizare, al unei lumi care se vrea

79 Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, Editura Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1993, p. 8.

74

Page 75: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

autonomă. Autonomia raţiunii umane, proclamată de iluminism, este rezultatul autonomiei creaţie faţă

de Dumnezeu.

Mergând mai departe, în aceeaşi direcţie, putem spune că atât izolarea Dumnezeirii în

transcendent cât şi autonomia creaţiei faţă de Ziditorul ei au determinat omul să ia locul lui Dumnezeu

pe pământ şi să domine lumea în numele Creatorului. Pentru justificarea acestei tendinţe s-a făcut apel

la două idei biblice, mai întâi la cea după care fiinţa umană poarta în ea chipul lui Dumnezeu, fapt care

i-a permis omului să se substituie Creatorului pe pământ, şi apoi la porunca dată omului să stăpânească

pământul, invocată în sprijinul dominaţiei lumii văzute de către om. În sfera civilizaţiei creştine,

aceasta sete de putere şi dominaţie a omului, spunea Jurgen Moltmann, a fost eliberată de inhibiţiile ei

religioase şi sporită apoi prin înţelegerea eronată a credinţei biblice în creaţie; porunca divină de

stăpânire a pământului (Dominatio terrae) a fost înţeleasă că o poruncă divină dată fiinţei umane ca

porunca de dominare a naturii, de cucerire a lumii şi de stăpânire asupra ei. Nestăvilită pofta de putere

a fost cea de a face omul asemenea cu Dumnezeu – Atotputernicul. Astfel fiinţă umană a invocat

puterea lui Dumnezeu ca să dobândească o justificare religioasă pentru propriile lui interese, iar

aceasta coceptie a fost menţinută în creştinătate europeană şi americană (de Bisericile apusene) care

rămâne şi ea vinovată pentru criza lumii de azi .

În virtutea poruncii de a stăpâni pământul, omul a crezut că este chemat să impună lumii

văzute propria lui ordine. Aşa cum Dumnezeu a pus la baza lumii ordinea ei interioară, raţionalitatea

creaţiei, tot astfel omul, în calitate de chip al lui Dumnezeu, are rolul să impună lumii ordinea lui

exterioară. Acesta tendinţa îşi găseşte expresia ei adecuata în sistemul kantian după care omul nu este

chemat să scoată legile din natură, ci să impună naturii legea sau oardinea izvorâtă din mintea lui în

care sunt date aprioric categoriile gândirii (cauzalitate, spaţiu, timp). Este adevărat că datorită acestei

ordini pe care omul a căutat să o impună naturii văzute, a reuşit să realizeze un imens pregres ştiinţific

şi tehnologic care, deşi de multe ori s-a întors împotriva omului (bomba atomică), totuşi a contribuit şi

la bunăstarea omului (condiţii civilizate de viaţă, combaterea maladiilor, prelungirea vieţii, etc.). De

aceea este foarte important pentru noi, că unii ce mărturisim credinţa răsăriteana şi folosim o limbă de

provenienţă latină, să luăm serios în consideraţie gândirea analitică care se afla la baza ei, adică

“capacitatea de a analiza toate fenomenele umane şi cosmice, şi chiar structura genetică etc.”, ca să

putem introduce şi la noi în societate şi Biserica mai multă ordine şi disciplină fără de care nu este

posibil să devii om civilizat şi responsabil. Avem multe de învăţat din cultura occidentală din acest

punct de vedere.

Dar nu este mai puţin adevărat că această ordine pe care omul a căutat să o imprime lumii a

intrat în conflict cu ordinea aşezată de Creator la baza întregii creaţii şi a produs imensă criza

ecologică, care poluează natura şi omul. Este îngrozitor să gândeşti, că specia umană care a intrat în

scena istoriei şi a creaţiei cu numai 80 de mii de ani în urmă, atunci când istoria planetei depăşeşte 4

miliarde de ani, a fost capabilă să ameninţe şi să submineze baza însăşi a vieţii într-o perioadă de 200

75

Page 76: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

de ani, de la începutul epcii industriale . După cum arată filosoful Schelling, “păcatul originar al

omului, de a vrea să fie Dumnezeu, constă în atitudinea prometeica a omului care nu recunoaşte

concretul real aşa cum a fost creat de Dumnezeu în cosmos, ci căuta să dea forma realităţii după chipul

şi asemănarea sa. Criza modernă este rezultatul ignorării de către om a ordinii sau raţionalităţii de la

temelia creaţiei izvorâtă din voia lui Dumnezeu”.80

Din cele expuse anterior s-a putut desprinde că la baza procesului de secularizare se afla trei

elemente, şi anume: izolarea Divinităţii în transcendent, autonomia creaţiei şi a raţiunii umane, şi,

dominarea lumii de către om. La originea acestui proces de secularizare nu se afla revelaţia Noului

Testament, fiindcă Scriptura nu pledează niciodată în favoarea separaţiei dintre creaţie şi Creatorul ei,

ci o gravă eroare teologică care a confundat transcendenta lui Dumnezeu cu absenţa Sa din creaţie.

Dumnezeu a fost eliminat pur şi simplu de mintea omului din realitatea lumii văzute, fizice sau

materiale, pentru a fi cantonat în sfera subiectivităţii umane. Pe această cale religia şi-a pierdut rolul ei

dominant în societate, începând cu epoca iluminista, şi a fost privatizata, transformată într-o simplă

convingere subiectivă, devenind un sistem de valori alături de alte sisteme marginale. Sau altfel sups,

desprinderea omului şi a creaţiei din relaţia lor cu centrul de gravitate dat în Dumnezeu a favorizat

explozia unui pluralism religios şi cultural atât de contradictoriu în esenţa lui, încât produce confuzie şi

dezorientare în mintea, sufletul şi inima credincioşilor. Aceasta este cauza apariţiei atâtor secte şi

curente filozofice care asaltează neîncetat Biserică şi societatea.

Mai mult chiar, progresul spectacular înregistrat în domeniul ştiinţei şi al tehnologiei –

aceasta din urmă nefiind altceva decât aplicarea practică a ştiinţei – a agravat ruptura dintre om şi

Dumnezeu, fiindcă lumea a fost concepută că o maşină uriaşă care funcţionează fără Dumnezeu. După

cum spune un teolog protestant, “simbolul lumii că maşina a fost acela care l-a făcut pe Dumnezeu atât

de transcedent, încât nu se mai poate pune pentru El problema imanentei în lume. Monoteismul unui

Dumnezeu izolat în transcendenta, mecanizarea lumii a pus capăt ideii despre imanenta lui Dumnezeu

în creaţie, fiinca lumea că maşină funcţionează prin ea însăşi, chiar fără Dumnezeu” . Asistăm astfel la

o reîntoarcere (revoluţie) a omului la panteismul precreştin, care închide omul în imanenta lumii

create, fiindcă face abstracţie de transcendenta lui Dumnezeu. Pe această cale omul, care se simte

mândru de cuceririle lui ştiinţifice şi tehnologice, de dominaţia lumii văzute, îşi pierde libertatea

interioară şi devine sclavul unor forţe iraţionale, spirite şi patimi, care-i transforma viaţa interioară într-

un adevărat coşmar şi-l desfigurează din punct de vedere spiritual. Ce-i foloseşte omului dacă

dobândeşte lumea dar îşi pierde sufetul său? Aceasta este realitatea lumii secularizate de astăzi, cu care

se va confrunta din ce în ce mai evident pe măsură procesului de integrare europeană şi căreia Biserica

va trebui să-i facă faţă prin misiunea ei .

80 Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 96

76

Page 77: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

Faţă de religiile panteiste care confunda creatura cu Creatorul, Sfânta Scriptură afirma

transcedenta lui Dumnezeu, dar tot atât de bine pune în evidenţă şi imanenta lui Dumnezeu în creaţie.

Prin Duhul Sau, Dumnezeu a creat lumea şi tot prin Duhul Sfânt la Cincizecime o recreează în Hristos

şi Biserica. Împotriva oricăror încercări secularizante, Sfânta Scriptură afirma clar şi precis imanenta

lui Dumnezeu în cosmos. Iată un text concludent: “Şi cum ar fi rămas ceva de n-ai fi voit Tu? Sau cum

ar dăinui, dacă n-ar fi fost chemat de Tine la fiinţa? …Duhul Tău cel fără stricăciune este întru toate”

(Înţelepciunea lui Solomon, 11, 25-26 şi 12, 1). Lumea nu poate exista fără prezenţa lui Dumnezeu în

ea, ca să nu se întoarcă în neant, şi tot prin Duhul se înnoieşte: “Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi

vei înnoi faţa pământului”(Ps. 103, 31).

Diferit de panteism care face confuzie între fiinţă lumii şi fiinţa lui Dumnezeu, Sfânta

Scriptură afirma că fiinţa lui Dumnezeu este transcendenta radical faţă de fiinţă lumii, dar prin energia,

lumină sau lucrarea Duhului, Dumnezeu este prezent în întreaga creaţie. Cei care izolează pe

Dumnezeu în transcendent şi fac abstracţie de lucrarea Sa în lume, infirma atributul atotputerniciei

divine şi transformă pe Dumnezeu într-o fiinţă neputincioasă. Aşa după cum trupul fără membre este

neputincios, fiindcă nu poate lucra nimic, tot astfel şi Dumnezeu, fără energia Să necreata, prin care se

face prezent şi lucrează în lume, apare ca un Dumnezeu inconsistent. Dacă Biserica Ortodoxă a reuşit

să păstreze religiozitatea poporului ei ei a rezistat permanent procesului de secularizare se datorează

faptului că a afirmat consecvent prezenţa lui Dumnezeu în creaţie şi om.

Întemeindu-se pe cartea Genezei care vorbeşte de Duhul pe care Dumnezeu l-a dat omului în

actul creaţiei lui, Biserica Ortodoxă afirma că energia sau lumina necreata păstrează o legătură internă

cu fiinţa omului. Aşa după cum lumina soarelui nu se confunda cu ochiul, dar nimeni nu poate să vadă

până ce lumina soarelui devine interioară ochiului, tot astfel nici lumina necreata a Dumnezeirii nu se

confunda cu fiinţa omului, dar omul se poate dezvolta duhovniceşte numai prin prezenţa interioară a

harului sau luminii divine în fiinţa lui.

Acesta este motivul principal pentru care teologia răsăriteana s-a opus cu îndârjire

conceptului de raţiune autonomă, care nu vrea să ştie de lumină necreata a Dumnezeirii, care dă aripi şi

inspiră raţiunea umană pentru a pătrunde în sanctuarul valorilor supreme.

“Eu nu cred în puterea raţiunii umane”, spunea N. Crainic, “Conceptul modern de autonomie

a raţiunii vine din umanismul păgân, adică din incredera nelimitată în puterea individului de a se ridică

deasupra lumii formulându-i sau dictându-i legile lui. E o atitudine de orgoliu, care reproduce la infinit

şi consacra păcatul lui Adam, căzut prin trufie în clipa când îl îmbata iluzia înălţării prin propria

natură”. Lumea dinainte de Hristos a gândit în această autonomie; lumea modernă, divorţată de

Hristos, s-a reîntors la ea, reluând păcatul de la capăt 81.

Prezenţa lui Dumnezeu în creaţie are din mai multe puncte de vedere, o importanţă decisivă

pentru viaţa creştină. Mai întâi promovează o cunoaştere a lui Dumnezeu care depăşeşte domeniul

81 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, “Conceptia ortodoxa despre Traditie si dezvoltarea doctrinei”, in „Ortodoxia”, 1/1975, p. 11.

77

Page 78: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

abstract al speculaţiei fiindcă nu se adresează numai sufletului şi minţii ci implică inima şi trupul

omului. “Cea mai mare rătăcire elina şi izvorul a toată necredinţă, spune Sfântul Grigore Palama, este

a ridica mintea nu din cugetarea carnala sau pătimaşă ci din trupul însuşi, pentru a o face să se

întâlnească acolo sus cu vederile mentale (adică o cunoaştere pur intelectualista, gnostica). Nu ni s-a

spus ca trupurile noastre sunt templul Duhului Sfânt care locuieşte în noi (I Cor. 6, 19)? De ce a aşezat

Dumnezeu mintea în trup? A săvârşit prin această vreun rău? Noi socotim că e un rău că mintea să fie

în cugetări rele, dar nu e rău să fie în trup, pentru că nici trupul nu e rău” .

Spiritualitatea creştină nu este indrepatata împotriva trupul ca atare – fiindcă prezenta

Duhului în creaţie ne împiedică să vedem în creaţie şi trup o natură rea – ci împotriva patimilor că

mişcări iraţionale care depărtează pe om de Dumnezeu şi-l fac să devină scalvul lumii sensibile. Prin

lucrarea Duhului credinciosul are posibilitaea, în Hristos şi Biserică, să convertească patimile din

mişcări iraţionale în virtuţi sau mişcări raţionale, potrivite firii, spre a se înalta spre asemănarea cu

Dumnezeu. Astfel, cunoaşterea lui Dumnezeu are pe lângă creatorul ei intelectual şi unul spiritual şi

moral fiindcă se adresează omului întreg, suflet şi trup, prin lucrarea Duhului Sfânt care îmbrăţişează

atât lumea inteligibilă cât şi cea sensibilă, adică omul şi creaţia. De aceea teologia răsăriteana afirma

de două milenii că mântuirea adusă de Hristos are o dimensiune cosmică.

În al doilea rând, este vorba despre porunca primită de primii oameni din partea lui

Dumnezeu pentru a stăpâni pământul. În duhul teologiei răsăritene, această poruncă nu poate fi

interpretată în sensul dominaţiei lumii văzute de către om, prin eliminarea lui Dumnezeu din creaţie,

aşa cum s-a văzut mai sus, ci de a transfigura creaţia în Hristos şi Biserica. “Adam şi Hristos, spune

Părintele Stăniloae, sunt tipuri pentru alegerea celor două alternative ale raportului omului cu natură:

robirea spiritului de către fructul dulce al părţii sensibile a naturii, sau stăpânirea ei prin spirit, desigur,

nu fără efortul renunţării la dulceţile ei şi al durerilor crucii. Numai prin această biruieşte spiritul

asupra părţii sensibile a naturii şi o transfigurează până la înviere” . Taina creştinismului este Taina

materiei transfigurate în Hristos, iar scopul ultim al transfigurării este restaurarea legăturii de

comuniune a omului cu Dumnezeu, cu semenii şi natură în ansamblul ei. Numai o astfel de comuniune

poate constitui remediul cel mai eficace împotriva poluării şi pentru integritatea creaţiei.

S-a spus adesea despre Ortodoxie că se ocupă prea mult cu viaţa interioară a omului şi

manifesta reţinere faţă de angajamentul social său politic al creştinismului. Este adevărat, pe de o

parte, că Biserica nu face politică, fiindcă rolul ei nu este cel de a diviza pe credincioşi după opţiunile

lor, ci de a-i uni pe toţi în Hristos. Pentru a păstra unitatea neamului şi a credincioşilor Biserica trebuie

să se situeze dincolo de opţiunile politice ale partidelor. Pe de altă parte însă, viaţa interioară aşa cum

este înţeleasă ea în teologia răsăriteana, cu transfigurare, nu se adresează doar sufletului, ca să

favorizeze fugă credincioşilor de lume pentru a se continua într-o mentalitate pietista, ci se adresează

deopotrivă şi trupului pentru a-l elibera de patimi şi de consecinţele patimilor care se manifestă în

relaţiile sociale dintre oameni. Din punct de vedere ortodox există un angajament politic al creştinului

78

Page 79: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

menit să contribuie la eliberarea oamenilor şi societăţii de toate formele de alienare, de exploatare, de

opresiune, pentru dreptate socială, pentru integritatea creaţiei, pentru apărarea omului de alienări

sexuale, dar acest angajament nu este rezultatul vreunei ideologii, ci ca o consecinţă firească a

participării sale la viaţa de comuniune a Sfintei Treimi în Biserică.82

Este adevărat că pentru iradierea mai puternică a vieţii spirituale a credincioşilor în societate

este nevoie de o reînnoire a vieţii comunitare din cadrul parahiilor, atât la sate dar mai ales la oraşe, de

mai multă ordine şi disciplina în rândul preoţilor şi credincioşilor, dar trebuie avut mereu în vedere că

angajamentul social şi chiar politic al creştinilor este rezultatul transfigurării fiinţei umane în Hristos şi

Biserică, dar care se întemeiază pe prezenţa lui Dumnezeu în creaţie. Această prezenţa dată în energiile

necreate, permite Bisericii ortodoxe şi misiunii ei să depăşească atât panteismul, care duce la

sacralizarea lumii şi împiedica progresul, cât şi secularizarea ca rezultat al separării lumii de

Dumnezeu, prin dinamismul transfigurării omului şi creaţiei în Hristos că Logos Creator şi Logos

Mântuitor. Prezenţa Logosului Creator în toate lucrurile văzute şi nevăzute este temeiul trecerii lumii

de către Logosul Mântuitor, prin transfigurarea ei în Duhul Sfânt. Transfigurarea, aceasta este

misiunea Bisericii într-o lume confruntată de secularizare.

4.2 Eclesiologie ortodoxă modernă

La fel ca şi în teologia trinitară, ca şi hristologia sau ca şi teologia sacramentală euharistică,

eclesiologia a cunoscut o anumită evoluţie, sau, mai degrabă, a trebuit să ţină seama de problemele

politice, sociale sau teologice schimbătoare . Prin urmare, pentru a pune problema unei istorii a

eclesiologiei ortodoxe, trebuie să ştim pe ce ne putem întemeia cunoaşterea în domeniul eclesiologiei

ortodoxe de-a lungul secolelor . Există lucrări teologice fundamentale în care s-a definit ori s-a

determinat conştiinţa Bisericii de a fi ea însăşi ?

Nu este de ajuns să facem un salt de la Sfântul Ciprian de Cartagina sau de la Catehezele

mystagogice ale unor autori precum Sfântul Chiril al Ierusalimului, Teodor de Mopsuestia sau Fericitul

Augustin, care explică pentru catehumeni latura eclesiologică a Simbolului credinţei, ca să ajungem

dintr-o dată în secolul XIX . Există cu siguranţă o conştiinţă eclesiologică simţită în cotidian, şi care

trebuie desluşită în documentele canonice, în corespondenţa Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, precum

Sfinţii Vasile cel Mare sau Grigorie Teologul . Problema Bisericii se pune în raport cu schisma ce se

adânceşte între Orient şi Occident, căci polemica despre Filioque nu este niciodată detaşată de întrebări

referitoare la autoritatea romană şi la primatul papal . Prin urmare, chiar la Sfântul Grigorie Palama şi

la Nil Cabasila (unchiul lui Nicolae), există txte deosebit de importante privitoare la primatul roman .

Părintele Meyendorff le-a analizat în contribuţia sa la lucrarea colectivă „La primaute de Pierre” .

Articolul său se referă la înţelegerea textului din Matei 16, 18 : „ Tu eşti Petru şi pe această piatră voi

zidi Biserica Mea” . De la Sfântul Ciprian şi până în ultima epocă a gândirii patristice bizantine ,

Biserica Ortodoxă nu a încetat să reflecteze la sensul şi la limitele acestei promisiuni făcute lui Petru .

82 Dumitru Radu Popescu , Indreptarea şi îndumnezeirea omului în lisus Hristos, în “Ortodoxia", an.  XXXIX, 1989, nr. 2, p. 27

79

Page 80: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

Trebuie spus că începând cu secolele XVII şi XVIII, catehismele ortodoxe sau mărturisirile de credinţă

cu o oarecare autoritate, făcând parte din cărţile „simbolice” ale Ortodoxiei, sunt adesea influenţate de

perspectiva eclesiologică occidentală . Ele se referă, în general, la „însuşirile” Bisericii, dar ale unei

Biserici definite înainte de toate ca o societate unită prin credinţă, prin ierarhie şi prin Sfintele Taine.

Este ceea ce se regăseşte şi în mărturisirile de credinţă ale Reformei . În această perspectivă Paul

Evdokimov spune că : „Biserica a existat vreme de cincisprezece secole fără a căuta să-şi precizeze

natura sa ; Reforma a făcut să se pună această problemă eclesiologică la Conciliul de la Trente, iar

Conciliul Vatican a pus-o Orientului”. Aceasta explică lipsa tratatelor de eclesiologie în Biserica

primară, dacă facem abstracţie de Sfântul Ciprian al Cartaginei şi de textele catehetice privitoare la

Simbolul creddinţei.

Cu siguranţă că în momentul în care Biserica a fost negată chiar în ceea ce priveşte temeliile

şi natura sa , ea s-a văzut obligată să-şi pună întrebări asupra sa . În descrierea pe care o face

principalelor tendinţe în eclesiologia ortodoxă a secolului XIX , Paul Evdokimov menţionează în

preambul renaşterea monastică şi duhovnicească în secolul XVIII . Revenirea la împărtăşania deasă

este urmarea renaşterii teologice şi duhovniceşti a ortodoxiei, greceşti, ruseşti, balcanice, de care noi

ne bucurăm astăzi . De aceea trebuie spus că pentru renaşterea teologiei ortodoxe şi, prin urmare, a

eclesiologiei, a fost preponderentă opera Sfântului Nicodim Aghioritul, a Sfântului Paisie

Velicikovsky şi a tuturor celor care au fost ucenicii lor în Moldova, în întreaga Românie şi în ţările

slave .

Această renaştere a secolului XX este pregătită de curentele spirituale şi teologice ale

secolului XIX . Să amintim capitolul despre Biserică din Stâlpul şi temelia adevărului de Pavel

Florensky .83 Înainte chiar de tratatul său de eclesiologie, L’ Epouse et l’Agneau, părintele Serghei

Bulgakov abordează tema aceasta în studii magistrale publicate în revista „ Puti”, cu o analiză a

tradiţiei vii şi mereu actuale ale Bisericii .

În 1937, părintele Bulgakov şi colegii săi de la Institutul Saint- Serge participă la prima

întâlnire a teologilor ortodocşi la Atena, unde această temă a Tradiţiei vii a fost pusă în relief în mod

deosebit de către el însuşi şi de către părintele George Florovsky . El o abordează şi în cartea sa

Ortodoxia, apărută în 1937, într-o traducere a părintelui Lev Gillet, şi retradusă mai târziu după textul

rusesc integral de către Constantin Andronikov . Primele capitole vorbesc chier despre Sfânta Tradiţie .

Cele dintâi cuvinte ale acestei lucrări merită amintite aici : „ Ortodoxia este Biserica lui Hristos pe

pământ . Biserica lui Hristos nu este o instituţie, ea este viaţă nouă împreună cu şi în Hristos,

transfigurată prin Duhul Sfânt […] Esenţa Bisericii este viaţa divină care se manifestă în viaţa creată ;

este îndumnezeirea creaţiei, realizată prin puterea Întrupării şi a Cincizecimii”. 84

83 Pavel Florensky, „Colonne et Fondement de la Verite”, Paris, 1975 , [traducere în română Emil Iordache şi colectiv , „Stâlpul şi temelia adevărului” , Editura Polirom , 2000 , p. 19484 Serghei Bulgakov , „Ortodoxia” , Editura Paideida , Bucureşti , 2002 , p. 84

80

Page 81: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

Se găsesc deja aici intuiţile esenţialece vor fi dezvoltate de către Vladimir Lossky asupra

„ diadei” lui Hristos şi a Duhului Sfânt. Este vorba despre dubla iconomie a lui Hristos şi a Duhului

Sfânt . Avem deja aici începutul unei eclesiologii euharistice, care va fi reluată de către părintele

Afanassiev . Sinteza neo-patristică a lui Vladimir Lossky este de o coerenţă internă remarcabilă .

Eclesiologia sa decurge din expunerea tainei Sfintei Treimi şi a iconomiei trinitare a mântuirii, sau,

mai degrabă, din dubla iconomie a Fiului şi a Duhului Sfânt . Lucrarea lui Hristos asigură restaurarea

naturii umane în unitatea Trupului lui Hristos ; Duhul Sfânt transmite persoanelor plenitudinea vieţii

dumnezeieşti . 85

Referitor la părintele George Florovsky, vom preciza că şi el este marcat de întoarcerea la

gândirea creatoare a Sfinţilor Părinţi, fiind mai familiarizat cu Părinţii capadocieni decât cu Sfântul

Grigorie Palama . Există un anumit conflict de şcoală, de caracter sau de generaţie între

hristomonismul radical al lui Florovsky şi echilibrul Hristo-pnevmatic al lui Vladimir Lossky.

Florovsky are o viziune hristocentrică asupra Bisericii, citându-l adesea pe Fericitul Augustin pentru a

aminti că creştinii sunt un singur Trup în Hristos . El spune că, într-un anumit sens , „Biserica este

Hristos însuşi”, în toată plinătatea Sa . Această identificare rezultă, de altfel din toată concepţia despre

Întrupare, mărturisită de Sfinţii Părinţi ai Bisericii . Întreaga natură umană este asumată aici în unirea

cu Dumnezeu . Cum spune Fericitul Augustin, „ nu numai că am devenit creştini, dar am devenit

Hristos”. Sfântul Chiril al Ierusalimului, în cea de-a treia Cateheză mystagogică despre Mirungere,

spune acelaşi lucru : „ Voi sunteţi Hristoşi”. 86 Prima semnificaţie a cuvâtului „ creştin” la Antiohia nu

desemna apartenenţa la o religie sau la o sectă, ci semnifica apartenenţa la Hristos. Părintele G.

Florovsky spune, cu o mare îndrăzneală, chiar că eclesiologia nu este o parte a dogmaticii, ci că este

doar un capitol al hristologiei. El o aşază în interiorul hristologiei şi nu în continuarea sa .

Opusă acestui hristocentrism radical, se află poziţia echilibrată a lui Lossky, care deosebeşte

iconomia Fiului de cea a Duhului Sfânt. El subliniază că Hristos realizează unitatea naturii umane; în

Hristos, Duhul Sfânt asigură diversitatea persoanelor sau a ipostazelor . Împotriva acestui schematism

se va ridica părintele G. Florovsky, reamintind că Duhul Sfânt este, nu mai puţin decât Hristos,

artizanul unităţii.

Părintele N. Afanassiev redefineşte principiile eclesiologiei ortodoxe în jurul tainei centrale a

Euharistiei . El vede plenitudinea Bisericii realizată în jurul episcopului în Euharistie, în chiar

catolicitatea Bisericii locale . El se referă la Sfântul Ignatie, la Sfântul Policarp şi la Sfântul Irineu

pentru a arăta realizarea acestei plenitudini catolice a Bisericii în Biserica locală, al cărei centru este

Euharistia . El o opune, într-un mod puţin schematic poate, concepţiei occidentale şi juridice a unei

eclesiologii universale , centrate în jurul puterii monarhice a episcopului, care tinde către gruparea

puterii monarhice în jurul celui investit cu primatul, la limită, în jurul papei .

85 Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă , „Teologia mistică a Bisericii de Răsărit” , Editura Bonifaciu , Bucureşti , 1998 , p. 21386 Sfântul Chiril al Ierusalimului , „Cateheze” , Editura Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti , p. 352

81

Page 82: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

La Al. Schmemann şi J. Meyendorff găsim o analiză aprofundată a temei primatului

regional , văzând modul în care era conceput primatul în Biserica primară, de-a lungul scrierilor

Noului Testament şi apoi în istoria Bisericii, până la cea a Bizanţului . Însă lucrarea cea mai

importantă este cea a părintelui Meyendorff , publicată în volumul – „Primaute de Pierre dans l’ Eglise

orthodoxe”- în care se studiază locul Romei în eclesiologia unor autori bizantini, precum Sfântul

Grigorie Palama, Nil şi Nicolae Cabasila.

Încă la conciliul de la Florenţa, Bizanţul era gata să accepte un primat roman, ulterior înlocuit

cu primatul Constantinopolului în cadrul unei colegialităţi a Bisericii nedespărţite . Părintele

Meyendorff aminteşte cu insistenţă că : „ în Apus Biserica s-a dezvoltat ca o instituţie puternică ; în

Răsărit, ea a fost văzută în primul rând, ca organism sacramental răspunzător de cele dumnezeieşti şi

înzestrat doar cu structuri instituţionale limitate”.

În zilele noastre, ultimul care a reînnoit gândirea ortodoxă în dezbaterea aspra primatului, şi

într-o manieră mai generală, asupra eclesiologiei ortodoxe, este mitropolitul Pergamului, Ioannis

Zizioulsa. El continuă, nuanţând desigur opera părintelui G. Florovsky, pentru a arăta fundamentul

hristologic şi totodată pnevmatologic al eclesiologiei , determinând locul Euharistiei şi al episcopului

în taina unităţii Bisericii. Euharistia nu mai este înţeleasă ca o activitate a ierarhiei, ci ca Taina

Bisericii, ca actualizare a Tainei lui Hristos prezent în toată plinătatea Sa în istorie, ca acţiune comună

Bisericii, constitutivă chiar fiinţei şi vocaţiei sale . Pornind de la această centralitate A Euharistiei în

Biserică, mitropolitul Ioannis Zizioulas dezvoltă concepţia sa despre temelia hristocentrică a Bisericii

şi anume : distincţia între abordarea „istorică” şi abordarea eshatologică a continuităţii Bisericii cu

Apostolii. Pe de-o parte spune el, în esenţă, Apostolii sunt investiţi cu o misiune pe care să o

împlineasvă în timp şi în spaţiu . Ei sunt împrăştiaţi şi trimişi în toată lumea . Ei constituie un inel de

legătură între Hristos şi Biserică, fiind elemente ale unui proces istoric neîntrerupt, investiţi cu o

misiune ce aparţine unei mişcări de continuitate liniară. Pe de altă parte, Apostolii au o funcţie

eshatologică, fiind concepuţi ca un colegiu unic şi indivizibil, care se adună de la marginile pământului

într-un loc şi spaţiu unic, acela al Bisericii reunită în Euharistie, manifestare şi anticipare a Împărăţiei

Cerurilor . În ambele cazuri, Duhul Sfânt este în lucrare „construind”Trupul lui Hristos în existenţa sa

pământească, în dezvoltarea sa istorică şi în taina unităţii sale sacramentale şi eshatologice. Totuşi, în

abordarea istorică : „ Sfântul Duh este dat prin Hristos, prin Apostoli şi prin urmaşii lor, până la

sfârşitul timpului . Duhul Sfânt este aici trisul lui Hristos şi depinde de El”. În abordarea eshatologică,

Duhul este Domnul, El transcede istoria liniară şi transformă continuitatea istorică într-o prezenţă .87

În concluzie, toate aceste idei, ale mitropolitului Zizioulas, inclusiv faptul că : „ venirea lui

Hristos trebuie considerată ca fiind constituită pnevmatologic. Hristos nu este Hristos dacă nu este o

existenţă în Duh, adică o existenţă eshatologică” , găsesc un ecou imens în teologia ortodoxă

87 Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 98

82

Page 83: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

modernă şi contribuie la o înnoire a categoriilor noastre teologice şi , în particular, a conştiinţei noastre

despre Biserică, despre natura şi misiunea sa .

83

Page 84: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

CONCLUZII

Am încercat să conturez în lucrarea de faţă natura şi chemarea Bisericii , în rezolvarea

deşertăciunilor ideologice şi tumultul lumii , ea fiind darul Cerului, care este şi izvorul slujirii ei . Eu

cred că , prin mila lui Dumnezeu Ortodoxia este aceea care a păstrat şi a purtat prin toate veacurile

această vedere, această înţelegere propriu zisă a Bisericii, această cunoaştere că „ unde este Biserica ,

acolo este şi Duhul Sfânt, şi toată plinătatea Harului”(Sfântul Irineu de Lyon) . Şi tocmai pentru că este

aşa , noi , ortodocşii, trebuie să aflăm în noi înşine puterea de a ne adânci în această renaştere

euharistică a Bisericii . Problema nu are în vedere „reforme” , „acomodări” , „modernizări”, etc., ci

dimpotrivă, este vorba de o întoarcere la acea vedere , la acea trăire cu care a trăit dintru început

Biserica .

În trăirea şi în tradiţia ortodoxă Biserica apare ea însăşi ca Taină . Istoricii teologiei au

observat în repetate rânduri că în tradiţia primară a Sfinţilor Părinţi nu aflăm definiţii date Bisericii .

Aceasta nu se datorează faptului că teologia de atunci „nuera dezvoltată”, cum cred unii teologi

învăţaţi , ci pentru că în tradiţia primară Biserica nu era un obiect care „să se poată defini”, ea este o

trăire vie a Vieţii celei noi .

Trăirea în structura instituţională a Bisericii – ierahică,canonică,liturgică,etc.- este tainică,

simbolică prin însăşi esenţa ei ; căci Biserica există pentru a fi mereu transformată în acea realitate pe

care o descoperă spre a fi împlinirea celui nevăzut în cel văzut , a celui ceresc în cel pământesc, a celui

spiritual în cel material .

În sensul acesta , Biserica este Taină în ambele dimensiuni : cosmică şi eshatologică . Ea este

Taină cosmică, fiindcă în lumea aceasta ne descoperă adevărata lume a lui Dumnezeu, lumea cea

dintru început , la lumina căreia şi faţă de care să putem cunoaşte chemarea noastră sublimă spre cele

de Sus şi, ca urmare, să cunoaştem şi adăncimea căderii noastre de la Dumnezeu . Biserica este Taină

eshatologică, pentru că lumea cea dintru început, pe care ea o descoperă, este deja salvată de Hristos şi

în trăirea liturgică şi de rugăciune noi nu ne rupem de acel sfârşit pentru care lumea a fost creată şi

mântuită, ca „Dumnezeu să fie totul în toate” (I Corinteni 15, 23).

Biserica , fiind Taină în sensul cel mai profund şi atotcuprinzător al cuvântului, zideşte,

descoperă şi se împlineşte pe sine în taine, prin taine şi , înainte de toate desigur prin „taina tututror

tainelor” preasfânta Euharistie . Dacă este aşa, dacă Biserica este Taina începutului şi a sfârşitului, a

lumii şi a împlinirii ei ca Împărăţie a lui Dumnezeu, atunci aceasta se săvârşeşte prin înăţarea ei la cer,

în „paria dorită” – la Cina mesianică a lui Hristos, la Împărăţia lui .

Acolo unde este Biserica este Duhul Sfânt, atunci acolo unde este Duhul Sfânt este înnoirea

făpturii, acolo este „o altă viaţă, un început veşnic”, acolo este zarea vieţii celei de taină, a zilei

neînserate a Împărăţiei lui Dumnezeu . Duhul Sfânt este „Duhul Adevărului, darul înfierii,arvuna

moştenirii viitoare, începutul bunătăţilor celor veşnice, puterea de viaţă făcătoare, izvorul sfinţeniei, de

84

Page 85: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

Care toată făptura cea cuvântătoare şi înţelegătoare întărită fiind, Îi slujeşte lui Dumnezeu şi Lui pururi

îi înalţă cântare de laudă” (Rugăciunea de Mulţumire la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare). Cu alte

cuvinte, acolo unde este Duhul Sfânt, acolo este Împărăţia lui Dumnezeu . De aceea , totul în Biserică

se săvârşeşte prin Duhul Sfânt , totul este în Duhul Sfânt şi toată împărtăşirea este a Duhului Sfânt.

Prin pogorârea Sfântului Duh s-a descoperit că Biserica este prefacerea sfârşitului în început, a vieţii

vechi în viaţă nouă .

În sârşit , întreaga Biserică este îndreptată spre Duhul Sfânt, „vistierul bunătăţilor şi dătătorul

de Viaţă” ; totul este însetare de a agonisi Duhul, împărtăşirea cu El, şi întru El a fi în plinătatea

Harului. După cum silinţa neîntreruptă şi viaţa fiecărui credincios constă- după cuvintele Cuviosului

Serafim din Sarov - în agonisirea Sfântului Duh, tot aşa şi viaţa Bisericii este aceeaşi agonisire, aceeaşi

chemare, aceeaşi potolire veşnică şi nicicând până la capăt potolită – însetare după Duhul Sfânt .

 

85

Page 86: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Romane, Bucureşti , 1991;

2. Bria, pr. prof. dr. Ion , Dictionar de teologie ortodoxa A-Z, Editura Institutului Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1994, p. 432 ;

3. Sfântul Chiril al Alexandriei, Despre Sfanta Treime, colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”

(vol. 40), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti,1994, p.

143-145 ;

4. „Învăţătură de credinţă creştină ortodoxă”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Romane, Bucureşti, 2000,p.128 ;

5. Maxim Mărturisitorul, Sfântul , Ambigua-Talcuiri ale unor locuri cu multe şi adanci înţelesuri,-

colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 80,( trad. rom. şi introd. note Pr. Prof. Dr. Dumitru

Stăniloae) Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1981, p.

164 ;

6. Teoctist- Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Pe treptele slujirii creştine”, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1989,

p. 332 ;

LUCRĂRI DE SPECIALITATE

1. Andrei , arhiepiscopul Cezareei Capadociei , Sfântul , „Tâlcuiri la Apocalipsă”, Editura

Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2007, p. 268-275 ;

2. Baba , pr. prof. dr. Teodor, Introducere în Studiul Vechiului Testament, Editura

Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad 2005, p. 280-285 ;

3. Bobrinskoy, prof. dr. Boris , Taina Bisericii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, p. 38-

40 ;

4. Idem , Împărtăşirea Sfăntului Duh , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1999 , 307-312 ;

5. Bria , pr. prof. dr. Ioan , Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Editura Romania

Creştină, Bucureşti,1999, p.98-100 ;

6. Idem , „ Iisus Hristos”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992, p. 87-93 ;

7. Bulgakov , Serghei , „Ortodoxia” , Editura Paideida , Bucureşti , 2002 , p. 84-87 ;

86

Page 87: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

8. Cabasila, Nicolae , Sfântul , Despre viaţa în Hristos, (traducere din limba greacă şi note de

Pr. Prof. Teodor Bodogae), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane,

Bucureşti, 2009, p. 78-86 ;

9. Chiril al Ierusalimului , Sfântul , Cateheze , Editura Editura Institutului Biblic şi

de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti , p. 352 ;

10. Chifar , pr. Nicolae , Istoria crestinismului, volumul II, Editura Trinitas, Iaşi, 2000,

p. 96-102 ;

11. Chiţescu , Nicolae , Teologie Dogmatică şi Simbolică , vol. II , Editura Institutului Biblic şi

de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1955 , p. 571-578

12. Crainic , Nichifor Nostalgia Paradisului, Editura Editura Institutului Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1993, p. 8-12 ;

13. Damaschin , Ioan , Sfântul , Dogmatica, Editura Scripta, Bucureşti,1993, p. 149-152 ;

14. Evdokimov , Paul , Ortodoxia, traducere dr.Irineu Ioan Popa, Editura Institutului Biblic şi

de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1996, p. 243-250 ;

15. Idem, Prezenţa Duhului Sfânt în tradiţia ortodoxă, Editura Cerf , Paris, p. 94-95 ;

16. Florensky, Pavel , „Colonne et Fondement de la Verite”, Paris, 1975 , [traducere în română

Emil Iordache şi colectiv , „Stâlpul şi temelia adevărului” , Editura Polirom , 2000 , p. 194-196 ;

17. Idem , Biblie, Biserică, Tradiţie, Editura Reîntregirea,2006, p. 54-98 ;

18. Ioan , diac. I. Ică jr., Maica Domnului în teologia secolului XX şi în spiritualitatea isihastă

a secolului XIV: Grigirie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei , Colecţia Filocalica , Editura

Deisis, Sibiu, 2008, p. 491-498 ;

19. Lossky , Vladimir , Introducere în Teologia Ortodoxă ,Editura

Enciclopedică ,Bucureşti ,1993 ,p. 127-130 ;

20. Idem , Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, traducere pr.prof.dr. Vasile Răducă,

Editura Anastasia, Bucureşti , 1993 , p. 176-183 ;

21. Maxim Mărturisitorul , Sfântul , Omul şi Cosmosul, Editura Institutului Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1999, p. 109-112 ;

22. Meyendorff, John , Teologia Bizantină, (Trad. Rom. De Pr. Conf. Al. Stan), Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti,1996, p. 234-236 ;

23. Părăian, arhim. Teofil , Cum putem deveni mai buni, Editura Agaton, Făgăraş, 2007, p.

227-230 ;

24. Popescu , pr. prof. dr. Dumitru , Iisus Hristos Pantocrator, Editura Institutului Biblic şi

de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane , Bucureşti, 2005, p. 231-240 ;

25. Idem , Teologie si Cultura, Editura Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti , 1993, p. 117-120 ;

87

Page 88: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

26. Răducă , pr. prof. dr. Vasile , „Teologia mistică a Bisericii de Răsărit” , Editura Bonifaciu ,

Bucureşti , 1998 , p. 213-215 ;

27. Schmemann , Alexander , Euharistia- Taina Împărăţiei, (trad. din limba rusă de Pr. Boris

Răduleanu), Editura Bonifaciu, Bucureşti, 2006, p. 63-69 ;

28. Idem , Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia, traducere din

limba engleză de Pr. Prof. Aurel Jivi. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 284-286 ;

29. Sfântul Simeon Noul Teolog , Discursuri teologice şi etice, Scrieri I, Ediţia a II-a,

(traducere diac. Ioan I. Ică jr), Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 508-531 ;

30. Sirul , Efrem , Sfântul , Cuvinte şi învăţături.Cartea a treia, Editura Bunavestire, Bacău,

1996, p.47-48 ;

31. Stăniloae , pr. prof. dr. Dumitru , Teologie Dogmatică Ortodoxă( vol II ) , Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 2003, p. 263-267 ;

32. Idem , Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 194-

206 ;

33. Idem , Spiritualitate şi Comuniune în Liturghia Ortodoxă, (Ediţia a-II-a), , Bucureşti, 2004,

p. 87-93 ;

34. Idem, Iisus Hristos sau Resturarea Omului, Ediţia a II-a, Editura Omniscop, Craiova ,

1993, p. 79-84 ;

35. Vlachos, mitropolitul Hierotheos , Psihoterapia Ortodoxă, (trad. din limba greacă prof. Ion

Diaconescu), Editura Sophia, 2001, p. 52-58 ;

36. Vlad , pr. prof. dr. Vasile , Dimensiunea liturgică a vieţii religios-morale, Editura

Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2009, p. 24-35 ;

37. Ware , episcop Kallistos , Ortodoxia-Calea Dreptei Credinţe , Editura Mitropoliei

Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993, p.101-125 ;

ARTICOLE ŞI STUDII

1. Baba, pr. prof. Teodor , Inspiraţia şi autenticitatea, divinitatea şi umanitatea reliefate în

Sfânta Scriptură, în „Altarul Banatului”, nr.10-12 / 1995, ISSN 1220-8388, p. 24-25 ;

2. Idem , Vechiul Testament în lucrarea misionar pastorală a preotului, în  „Altarul

Banatului”, nr.1-2/1990, pag.45-59 ;

3. Idem , Universalitatea mântuirii reliefată cu precădere în profeţiile mesianice ale Vechiului

Testament, în „Teologia”, nr. 2 / 2005, p. 68-69 ;

4. Branişte, pr. prof. Ene , Cincizecimea în viaţa credincioşilor , în rev. „Mitropolia

Banatului“, XIV (1964), nr. 4-6, p. 125-126 ;

5. Brătian, pr. Ilie , Predică la Pogorârea Duhului Sfânt , în rev. „Mitropolia Olteniei“, XV

88

Page 89: Invatatura despre Sfintenia Bisericii

(1963), nr. 5-6, p. 291-292 ;

6. Bria, prof. Ion , Cultul şi Liturghia, în "Creştinismul în secolul XX", în Ortodoxia , nr. 36,

sept. 1977, p.1112 ;

7. Cosma, pr. prof. Sorin , Cuvânt de învăţătură despre Dumnezeu şi existenţa Sa, Editura

Mitropolia Banatului în Altarul Banatului, anul I, nr. 7-8, iulie-august 1990 , p. 75-76 ;

8. Moldovan , Ilie , Teologia Învierii în oprera Sfântului Maxim Mărturisitorul în rev.

„Studii Teologice“, XX (1968), nr. 7-8,  p. 487-488 ;

9. Popescu , Dumitru Radu , Indreptarea şi îndumnezeirea omului în lisus Hristos, în

“Ortodoxia", an.  XXXIX, 1989, nr. 2, p. 27-28 ;

10. Stăniloae, pr. prof. dr. Dumitru , „Conceptia ortodoxa despre Traditie si dezvoltarea

doctrinei”, in „Ortodoxia”, 1/1975, p. 11-12 ;

11. Idem , Centralitatea lui Hristos în teologia, în spiritualitatea şi misiunea ortodoxă, în

Ortodoxia vol. XXVII, nr. 92, 1975, p. 454-455 ;

12. Idem , Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă , Editura Mitropoliei Olteniei , Craiova ,

1991 , p. 237-238 .

89