DOSAR NR. xxx/y/aaaa (nnn/aaaa)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A II A PENALĂ Şl PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE

DECIZIA PENALĂ NR.1789 Şedinţa publică de la data de 7 decembrie 2009

Curtea constituită din: PREŞEDINTE - V.C. JUDECĂTOR - C.R JUDECĂTOR - L.M. GREFIER - M.C.

MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti -reprezentat prin procuror S.C..

Pe rol pronunţarea asupra recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, inculpatul A.I., părţile civile A.Ş.C., N.E., N.O., T.H.T, T.E. şi R.E.V., precum şi de asigurătorul SC A-R.A SA împotriva sentinţei penale nr. 2707/18.12.2007, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr. 3736/302/2007 şi a deciziei penale nr. 120/A/19.02.2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I Penală în dosarul nr. 2108/3/2008.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică de la 18.11.2009 şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie penală.

Având nevoie de timp pentru a delibera, dar şi la solicitarea recurentului inculpat, pentru a-i da posibilitatea să depună note scrise, Curtea a amânat succesiv pronunţarea la 25.11.2009, 2.12.2009 şi 7 decembrie 2009, când a decis următoarele:

CURTEA: Asupra recursurilor penale de fată: JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ Prin sentinţa penală nr. 2707/18.12.2007, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti

în dosarul penal nr. 3736/302/2007, în baza'art. 178 alin. 2, 5 O pen. a fost condamnat inculpatul A.I la 6 ani închisoare; în baza art. 184 alin. 2, 4 C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la 2 ani închisoare; în baza art. 85 pct. 1 din OUG 195/2002 rep. a fost condamnat inculpatul la 3 ani închisoare.

In baza art. 33 lit. a, 34 lit. b C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa r-ea mai grea de 6 ani închisoare, sporită cu 1 an, în final 7 ani închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a, b O pen.

In baza art. 88 C. pen. s-a dedus reţinerea şi arestarea preventivă de la 25.08.2006 ia 19.1p.2006.

In baza art. 111, 112 C. pen. s-a aplicat inculpatului măsura de siguranţă a xpulzării din România, prev. de art. 117 C. pen., după executarea pedepsei.

Plat Jn b82a art' 14' 346 C- pr pen> şi art" "8l 999 C- clv- a fost obl'9at inculpatul la 28 nnn desPa9ubiri catre Părţile civile, astfel: către partea civilă R.E.V. -Corn i-le' d8Une materia,e ?' 500.000 lei daune morale; către partea civilă A. Ştefan Oct-v " 5.00 000 Iei daune morale; către părţile civile N.E. şi N. W,cu câte 500.000lei fiecare daune morale; către părţile civile T.H.T şi T.E - cate 500.000 lei fiecare daune morale.

S-au respins celelalte pretenţii civile formulate de părţile civile, ca neîntemeiate

S-au respins cererile de obligare a asigurătorului SC A-R.A. SA despăgubirilor civile, ca neîntemeiate.

S-a luat act că prejudiciul cauzat părţii civile Spitalul Universitar de Bucureşti, în cuantum de 2420,39 lei, a fost acoperit de inculpat. S-a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal în baza art. 191 C. pr. pen., a fost obligat inculpatul la 1500 lei cheltuieli judiciare către stat. în baza art. 193 C. pr. pen., a fost obligat inculpatul la 706,69 lei cheltuieli judiciare către

partea civilă A.Ş.C.. prin curator I.I.. Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că în cursul urmăririi penale şi

cercetării judecătoreşti s-au administrat următoarele mijloace de probă: proces-verbal de cercetare la faţa locului; schiţa locului producerii accidentului rutier; planşe fotografice; raport de expertiză tehnică judiciară nr.6015/20.06.2006; raport de expertiză tehnică judiciară nr.770/30.01.2006; rapoarte de expertize medico-legale; declaraţii inculpat; declaraţii martori acte B.V, D.B.C., S.C., B.O.A; declaraţii părţi civile; martor în circumstanţiere R.K.F.propusă de inculpat; adrese emise de Biroul Naţional Interpol; procese-verbale de verificare; fişa de cazier judiciar a inculpatului; acte în dovedirea pretenţiilor civile; acte depuse de inculpat.

în fapt, s-a reţinut că la data de 25.08.2006, în jurul orelor O40 Brigada Poliţiei Rutiere a Capitalei a fost sesizată de faptul că la intersecţia străzilor Ştirbei Vodă cu Splaiul Independenţei s-a produs un accident rutier soldat cu decesul a trei persoane, respectiv A.D.R. de 24 ani, domiciliat în Galaţi, N. C.D.de 27 ani, domiciliat în Bucureşti şi T.A.C. de 28 ani, domiciliat în Bucureşti şi vătămarea altor patru persoane, respectiv S.A.S.de 41 ani, M.R.A.de 48 ani şi H.S. de 35 ani, toţi trei domiciliaţi în Marea Britanie şi S.C. de 36 ani din Moineşti, jud.Bacău.

La data de 25.08.2006 în jurul orelor 0030 autovehiculul marca Porsche Cayenne cu nr.xxxxx DUBAI, care era condus de inculpatul A.I. (cetăţean britanic), se deplasa pe banda a ll-a a Splaiului Independenţei, având sensul de rulare dinspre Piaţa Operei către Pod Grozăveşti. Circulaţia auto şi pietonală în intersecţia Splaiul Independenţei cu str. Ştirbei Vodă era reglementată prin semafoare electrice, care la ora respectivă funcţionau regulamentar.

Cu toate că semaforul electric indica culoarea roşie, iar ceilalţi participanţi la trafic opriseră deja la nivelul intersecţiei, conducătorul auto A.I. a ignorat acest lucru, şi-a continuat deplasarea şi a pătruns în intersecţie pe culoarea roşie a semaforului electric. în acel moment, din partea stângă - raportat la direcţia de mers a autovehiculului Porsche, a pătruns în intersecţie pe culoarea verde a semaforului electric autoturismul Dacia Logan cu nr. B-xx-XXX, condus de numitul A.D..

în aceste condiţii, direcţiile de deplasare ale celor două autovehicule s-au intersectat şi s-a produs impactul între partea frontală a autovehiculului Porsche şi partea laterală dreaptă a autoturismului Dacia Logan, după care auto Porsche a preluat efectiv cu partea frontală autoturismul Dacia, pe care l-a proiectat în colţul împrejmuirii metalice de la Casa Radio.

în urma accidentului, autovehiculele au fost avariate, iar ocupanţii auto Dacia au decedat pe loc, respectiv numiţii A.D.R. (conducătorul auto), N. C. şi T.A.(pasageri) cauza fiind moarte violentă datorată leziunilor suferite în urma accidentului rutier, conform rapoartelor de necropsie A3/1340/11.09.2006, A3/1329/11.09.2006, A3/1334/11.09.2006 (filele 193-203 d.u.p.).

Ocupanţii auto Porsche au suferit leziuni în urma accidentului astfel: S.A.S.a prezentat leziuni care au necesitat cea. 15 zile îngrijiri medicale potrivit raportului de expertiză medico legală A1/10440/07.09.2006, numitul M.R.A.a prezentat leziuni care au necesitat cea.15 zile îngrijiri medicale potrivit raportului de expertiză medico legală Al/10441 din 07.09.2006 şi numitul H.S. a suferit leziuni care au necesitat cea.70-80 zile îngrijiri medicale, conform raportului de expertiză medico-legală A. 1/10009/2006.

Instanţa de fond a reţinut că dinamica accidentului rutier expusă în rapoartele de jrtiză tehnică este confirmată de procesul-verbal de cercetare la faţa locului, declaraţiile inculpatului şi ale martorilor, de diagrama de funcţionare a semafoarelor, ' recum şi de rapoartele medico-legale.

Având în vedere probele administrate în cauză, instanţa de fond a apreciat că Accidentul rutier s-a produs din culpa exclusivă a inculpatului A.I..

Astfel, inculpatul A.I. a circulat cu viteză excesivă (116 km/oră) pe un sector 'de drum în care viteza maximă era de 50 km/h şi nu a respectat semnificaţia semaforului electric, pătrunzând în intersecţie pe culoarea roşie a acestuia. în aceste condiţii, instanţa a apreciat că inculpatul A.I. a încălcat prevederile art.83 al. 1 şi 2 şi, art. 155 al. 1 din Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002 (act normativ aflat în vigoare la data producerii accidentului), respectiv art.52 al.1 şi 2 şi art. 121 pct.1

din OUG nr. 195/2002 modificată şi completată prin OUG nr.63/2006, prin aceea că a pătruns în intersecţie pe culoarea roşie a semaforului electric şi a circulat cu viteza excesivă în localitate.

în ceea ce-l priveşte pe conducătorul autoturismului marca Dacia Logan, numitul A.D. R., instanţa a apreciat că în sarcina acestuia nu poate fi reţinută vinovăţia în producerea accidentului, întrucât a circulat regulamentar şi a fost în imposibilitate tehnică de a evita impactul.

Din actele aflate la dosar a rezultat că autoturismul condus de inculpat este proprietatea martorului S.C., cetăţean român (filele 518, 531 d.u.p), motiv pentru care cauza a fost disjunsă faţă de acesta, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de punere în "circulaţie a unui autovehicul neînmatriculat, prev. de art.85 din OUG nr. 195/2002.

Concluziile raportului de expertiză tehnică auto nr. 770/30.01.2007 au fost coroborate de instanţa de fond cu declaraţiile inculpatului, precum şi cu cele ale martorilor audiaţi în cauză.

Sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat de către inculpatul A.I., instanţa a constatat că autovehiculul condus de inculpat, marca Porsche Cayenne, nu mai era înmatriculat în Dubai în momentul producerii accidentului, acesta fiind radiat la data exportului către România, conform adresei nr.1982178/RCS din data de 28.12.2006 de la BIROUL NAŢIONAL INTERPOL (filele 523-524 d.u.p).

Susţinerile inculpatului în sensul că a ştiut că autoturismul era corect înmatriculat utrucât a luat de la S.C. o asigurare încheiată pe teritoriul României pentru acel autoturism şi că, în plus, autoturismul fusese luat din vamă de la aeroportul Băneasa şi i s-a spus spus de către personalul de la aeroport şi de către S.C. că îl poate conduce, nuau fost reţinute de instanţa de fond.

în acest sens, instanţa a avut în vedere că potrivit adresei nr. 1982178/RCS din [0-09.20 06 a INTERPOL, care transmite mesajul primit de la Interpol Abu Dhabi, autoturismul marca Porsche Cayenne a fost înmatriculat pe numele cetăţeanului român C.S. şi a fost radiat la data exportului către România, respectiv la 13.04.2006. privit înscrisurilor aflate la filele 563, 564, 566 d.u.p., taxa a fost achitată de A.I., Cererea de vămuire din 25.04.2006 a fost formulată de inculpat, iar contractul de asigurare seria D nr. 0467188/26.04.2006 a fost încheiat de inculpatul A.I. cu SC A-R.A. SA, iar potrivit certificatului de transport aflat la filele 567 şi urm., autoturismul a fost exportat din Emiratele Arabe de martorul S.C. către inculpatul A.I. aflat în Bucureşti - România, fiind transportat cu un avion aparţinând Deutsche Lufthansa pe aeroportul Otopeni.

In drept, instanţa de fond a reţinut că faptele inculpatului A.I. care în data de28.2006, în jurul orei 0,40 a condus pe Splaiul Independenţei din Bucureşti autoturismul l3?-rca Porsche Cayenne cu nr. xxxxx Dubai, neînmatriculat în România şi la intersecţia străzilor Ştirbei Vodă cu Splaiul Independenţei, datorită faptului că nu a respectat semnificaţia culorii roşu a semaforului electric şi a depăşit viteza legală, circulă cu

viteză de 116 km/oră, a provocat din culpa sa exclusivă un accident de circulaţie soldat cu decesul a trei persoane şi vătămarea altor patru, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de ucidere din culpă - prev. de ari. 178 al.2 şi 5 C. pen., vătămare corporală din culpă - prev. de art.184 al.2 şi 4 C. pen. (parte vătămată H.S.) şi conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat - prev. de art.85 pct.1 din OUG nr.195/2002 rep. (prevăzută anterior de art.77 pct. 1 din OUG nr.195/2002) în concurs, cu aplicarea art. 33 lit. a C. pen. Faţă de cele reţinute în fapt, instanţa de fond a apreciat că la momentul prod evenimentului

rutier, inculpatul A.I. a cunoscut împrejurarea că autoturismul pe care îl conducea fusese radiat din Dubai în momentul exportului către România, fiindcă întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art.77 pct.1 din OUG nr.195/2002 act normativ aflat în vigoare la data producerii accidentului), respectiv art.85 pct.1 din OUG n 195/2002 modificată şi completată prin OUG nr.63/2006-conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat.

În ceea ce priveşte infracţiunea de vătămare corporală gravă din culpă săvârşită în dauna părţii vătămate H.S., instanţa a apreciat că sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia, neputând fi reţinută apărarea inculpatului în sensul aplicării disp art. 10 lit.f C. pr. pen. „având în vedere că partea vătămată H.S. nu a avut 70-80 zile îngrijiri medicale ci 30 şi ceva de zile îngrijiri medicale", deoarece aceste susţineri se întemeiază pe conţinutul înscrisului sub semnătură privată semnat „Dr. S. K. Ratham MBBS., MRCOG" (depus la dosar de către inculpat în apărare, în tR.cerea efectuată de tR.cător autorizat Petcu I. G.), însă din analiza înscrisului sus menţionat nu a rezultat că acesta emană de la o instituţie medicală sau că semnatarul lui are calitatea de medic, instanţa apreciind că nu pot fi înlăturate concluziile raportului de expertiză medico legală nr. A1/10009/2006.

Pentru săvârşirea infracţiunilor enumerate mai sus instanţa l-a condamnat pe inculpatul A.I. la pedepse cu închisoarea, la individualizarea cărora instanţa a ţinut seama de limitele legale ale acestora şi de următoarele considerente:

Instanţa a apreciat că faţă de modalitatea de săvârşire a faptelor, inculpatul conducând autoturismul pe drumurile publice, într-o zonă urbană intens circulată, cu o viteză mult superioară celei legale, respectiv mai mult de două ori mai mare -116 km/oră, a ignorat complet cele mai elementare reguli de circulaţie, respectiv culoarea roşie a semaforului, aspecte ce denotă indiferenţa inculpatului faţă de eventualele consecinţe ale acţiunilor sale pentru viaţa şi integritatea corporală a celorlalţi participanţi la traficul rutier, gradul de pericol social al faptelor, ca şi impactul acestora şi a urmărilor produse în conştiinţa opiniei publice fiind deosebit de ridicat. De altfel, indiferenţa inculpatului în momentul producerii evenimentului rutier faţă de consecinţele acţiunii sale a rezultat şi din declaraţia acestuia: „acel taxi a apărut de nicăieri; nu am observat dacă taxiul a venit din stânga sau din dreapta".

Au fost avut în vedere consecinţele deosebit de grave ale infracţiunilor săvârşite de inculpat, respectiv decesul a trei persoane şi vătămarea corporală gravă a alteia, ca şi atitudinea inculpatului faţă de rezultatul acţiunilor sale. De asemenea, a fost avută în vedere şi atitudinea inculpatului în cursul procesului penal, în declaraţiile date acesta încercând să minimalizeze conţinutul acţiunilor sale sau să inducă în eroare organele de cercetare. Astfel, susţinerea inculpatului în sensul că semaforul indica culoarea galben a fost reţinută ca fiind contrazisă de declaraţiile tuturor martorilor audiaţi în cauză, iar motivaţia acestuia pentru a pătrunde în intersecţie a fost apreciată ca fiind contradictorie, întrucât pe de o parte, a arătat că a observat culoarea galbenă a semaforului şi a sperat să poată trece, iar pe de altă parte, a deciarat că nu putea opri maşina în condiţii de siguranţă, nu datorită vitezei (pe care o aprec'ază la 40-50 km/oră) ci pentru că aşa a apreciat el.

Au fost avute în vedere şi circumstanţele personale ale inculpatului, care nu este cunoscut cu antecedente penale, a reparat prejudiciul produs părţii civile Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti, ca şi actele depuse şi declaraţia martorului in circumstantiere (acesta este sora inculpatului, motiv pentru care s-a ţinut seama de valoarea 'subiectivă firească a acesteia), toate acestea nefiind însă reţinute ca şi circumstante atenuante, ele pierzând această valoare faţă de modalitatea de săvârşire, atitudinea inculpatului şi consecinţele deosebit de grave ale infracţiunilor săvârşite

Instanţa a reţinut prezentarea inculpatului în faţa organelor judiciare ca şi expresie a unei atitudini'de regret a acestuia, a unei atitudini pozitive după săvârşirea infracţiunilor, împrejurarea că inculpatul a respectat programul de supraveghere stabilit de Secţia 10 politie şi că s-a prezentat la fiecare termen reprezentând o obligaţie a acestuia impusă de dispoziţiile art. 1451 şi urm. C. pr. pen., nerespectarea ei conducând la luarea măsurii prestării preventive.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa de fond a apreciat ca decesul Numiţilor A.D.R. (conducătorul auto Dacia), N. C. şi T.A.(pasageri auto Dacia) ca urmare a faptei ilicite a inculpatului, a produs părţilor civile R.E.V. (mama lui A.D. R.) şi A.Ş.C. (copilul minor al acestuia, născut la 23.10.2005), N.E. şi N.O. (părinţii defunctului N. C. D.), T.H.T şi T.E. (părinţii defunctului T.A.C.), un prejudiciu material, constând în cheltuielile de înmormântare şi pomenire a victimelor şi un prejudiciu moral, constând în suferinţa de ordin afectiv provocată prin pierderea, în condiţii violente, a unor persoane apropiate.

R.E.V. s-a constituit parte civilă în procesul penal solicitând 30.000 lei daune materiale şi 400.000 euro daune morale. în dovedirea pretenţiilor, partea civilă a ;administrat proba cu înscrisuri, depunând la dosar certificat medical eliberat de Centrul de Sănătate Mintală Padova şi proba cu martori, fiind audiaţi martorii C.Ş., O.E, M.V., C.C., declaraţiile acestora fiind consemnate şi ataşate la dosar. Din probele administrate, instanţa a reţinut că R.E.V. a suferit un prejudiciu moral, suferinţa resimţită de pierderea fiului fiind exprimată şi de certificatul medical eliberat de Centrul de Sănătate Mintală Padova, din care instanţa a reţinut că s-a constatat la partea civilă un important tablou depresiv, compatibil cu Reacţie Depresivă Prelungită în cadrul tulburărilor de adaptare, iar faţă de buna funcţionare şi sănătate psihică precedente doliului, se poate deduce că simptomele deficitare - apatie, inerţie, anedonie şi treptele de anxietate sunt legate de pierderea fiului în condiţii dramatice. Faţă de cele reţinute, instanţa a apreciat cuantumul prejudiciului moral suferit de partea civilă la suma de 500.000 lei, ţinând seama de consecinţele negative suferite, de importanţa valorilor morale lezate, de măsura în care au fost percepute de partea civilă urmările Pierderii asupra stabilităţii sale familiale. Totodată, din declaraţiile martorilor propuşi de Partea civilă R.E.V., instanţa a reţinut că prejudiciul material suferit de partea civilă şi constând în cheltuielile de înmormântare şi pomenire a defunctului A.D.R. este în cuantum de 28.000 lei.

Minorul A.Ş.C., născut la 23.10.2005, prin curator I.I. s-a constituit parte civilă în procesul penal cu 3.000.000 lei daune morale şi 11.000 lei daune Jfeţenale. Din probele administrate, instanţa fondului a reţinut că partea civilă a suferit un Prejudiciu moral constând în pierderea tatălui său la o vârstă foarte mică, pierderea ecţiunii şi atenţiei de care ar fi beneficiat şi, faţă de consecinţele negative suferite, de Portanţa valorilor morale lezate, măsura în care au afectat şi vor afecta partea civilă marile pierderii asupra stabilităţii sale familiale şi sociale, a apreciat cuantumul prejudiciului moral suferit de partea civilă la 500.000 lei.

N.E. şi N.O. s-au constituit părţi civile în procesul penal cu câte 500.000 lei daune morale. Din probele administrate, instanţa de fond a reţinut că nţn defunctului N. C.D.au suferit un prejudiciu moral constând în , durerea provocată de pierderea unicului fiu, din actele depuse rezultând că defunctul a fost o personalitate remarcabilă atât pe plan profesional - victima fiind un regizor apreciat, aspect reliefat de numeroasele cronici şi premii cu privire la care au fost depuse la dosar acte, cât şi personal, fiind o persoană deosebit de apreciată de rude, prieteni,şi faţă de cele reţinute, instanţa a apreciat cuantumul prejudiciului moral suferit de fîecare parte civilă la 500.000 lei, ţinând seama de consecinţele negative suferite, de importanţa valorilor morale lezate, de măsura în care au fost percepute de părţile civile urmările pierderii asupra stabilităţii lor familiale.

Toncu Horia Train şi T.E. s-au constituit părţi civile cu suma de 20 000 lei daune materiale şi 1.000.000 lei daune morale. Din probele administrate, instanţa de fond ' a reţinut că părinţii defunctului T.A.C. au suferit un prejudiciu moral constând în durerea provocată de pierderea unicului fiu, din actele depuse rezultând defunctul a fost o personalitate remarcabilă atât pe plan profesional, victima fiind apreciat editor de sunet, aspect reliefat de numeroasele cronici şi premii cu privire la care au fost depuse la dosar acte, cât şi personal, fiind o persoană deosebit de apreciată de rude, prieteni, profesori. Faţă de cele reţinute, instanţa fondului a apreciat cuantumul prejudiciului moral suferit de fiecare parte civilă la 500.000 lei, ţinând seama de consecinţele negative suferite, de importanţa valorilor morale lezate şi de măsura în care au fost percepute de părţile civile urmările pierderii asupra stabilităţii lor familiale. în ceea ce priveşte daunele materiale solicitate de părţile civile Toncu Horia Train şi T.E. instanţa a constatat că nu au fost administrate probe în dovedirea acestora.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă a asigurătorului la repararea prejudiciului instanţa a constatat următoarele:

Pentru autoturismul marca Porsche Cayenne condus de inculpatul A.I. a fost încheiat contractul de asigurare seria D nr. 0467188/26.04.2006 cu SC A-R.A. SA, această societate fiind citată în cauză în calitate de asigurător.

Potrivit art.VIII - Dispoziţii finale pct.1 din acest contract: „normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagubele produse terţilor prin accidente de autovehicule emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor fac parte integrantă din prezentul contract de asigurare".

Potrivit art.22 pct.3 din Normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagubele produse terţilor prin accidente de autovehicule, aprobate prin Ordinul 3108/2004 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, asigurătorii RCA nu acordă despăgubiri pentru pagubele cauzate în situaţiile în care proprietarul autovehiculului nu face dovada valabilităţii la data accidentului a asigurării obligatorii RCA sau asigurătorul RCA nu are răspundere.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 lit. c din Normele sus menţionate, răspunderea asigurătorului începe din momentul plăţii primei de asigurare şi al eliberării documentului de asigurare, dar nu mai devreme de data intrării în vigoare a autorizaţiei provizorii de circulaţie sau a înmatriculării autovehiculului, pentru autovehiculele ce urmează a fi înmatriculate sau înregistrate.

în cauză, la data evenimentului rutier, autoturismul marca Porsche Cayenne era radiat în Dubai, la data exportului, respectiv 13.04.2006, astfel cum s-a reţinut în fapt mai sus, nefiind înmatriculat în România şi neavând drept de circulaţie în România.

Faţă de aceste considerente, instanţa fondului a constatat că obligaţia de a repara prejudiciul cauzat părţilor civile nu revine asigurătorului, neputând fi angajată răspunderea sa contractuală, astfel că va fi angajată doar răspunderea civilă delictuală a inculpatului.

JUDECATA ÎN APEL împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpatul I.A. şi părţile civile N.E., N.O., T.H.T,

T.E., R.E. şi A.Ş.C., prin curator.

I. Inculpatul I.A. a formulat ape! împotriva sentinţei penale nr. 2707 din data de 18.12.2007 şi a tuturor încheierilor pronunţate de către Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în cauza ce a format obiectul dosarului nr. 3736 302/2007, hotărâri pe care le-a apreciat ca fiind nelegale şi netemeinice, atât în ceea ce priveşte latura penală cât şi latura civilă a cauzei, solicitând admiterea apelului şi:

În principal desfiinţarea sentinţei atacate si trimiterea acesteia spre rejudecare instanţei de fond, în raport de încălcarea prevederilor art. 47 C.pr.pen. , a art 6 şi 8 C.pr.pen. precum şi a art 6 paragraf 2 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În subsidiar desfiinţarea sentinţei apelate ca fiind netemeinica în raport de greşita apreciere a situaţiei de fapt, a materialului probator precum si a individualizării pedepsei aplicate în cauză, cu consecinţa rejudecării în fond a pricinii.

A. În ceea ce priveşte latura penală a cauzei, în motivarea apelului s-au susţinut următoarele:

1.Sentinţa apelată este nelegală fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la compunerea instanţei de judecată, prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 197 alin 2 C.pr.pen, întrucât magistratul învestit a fost incompatibil în raport de dispoziţiile procedurale care reglementează alcătuirea completului de judecată.

S-a precizat că acelaşi magistrat care a dat în cauză sentinţa atacată s-a antepronunţat cu privire la vinovăţia inculpatului încă din data de 13.04.2007, încălcrea normelor de procedurale rezultând din considerentele încheierii prin care a fost dispusă aplicarea măsurii obligatorii de a nu părăsi ţara, respectiv „inculpatul A.I. (...) a provocat din culpa sa exclusivă un accident de circulaţie”, „modul în care acesta a înţeles să conducă autoturismul într-o zonă urbană intens circulată chiar şi la ora (0:30) denotă indiferenţa şi lipsa de conştientizare faţă de eventualele consecinţe ale unei asemenea de acţiuni, respectiv punerea în pericol a vieţii şi integrităţii corporale a celorlalţi participanţi la trafic”.

Se mai arată ca prin continuarea judecării cauzei în faţa aceluiaşi complet de judecată a fost adusă o gravă vătămare dreptului la apărare, astfel cum este garantat de Codul de Procedură Penală, Constituţia României, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice şi s-a lipsit de efect instituţia unui drept la un proces echitabil.

Inculpatul precizează că o dovadă în acest sens a constituit-o atitudinea magistratului care a procedat la respingerea tuturor cererilor formulate în cursul soluţionării cauzei.

Pe de altă parte se arată că antepronunţarea magistratului în cauză a avut repercursiuni pe durata întregii proceduri judiciare, conduita abuzivă a magistratului, deşi aceasta este în mod concret raportată la anumite fapte determinate care constituie prin ele însele încălcări ale drepturilor procesuale şi totodată abateri disciplinare urmează a fi analizată pe întreaga perioadă a desfăşurării procesului penal, care circumstanţiază poziţia subiectivă a acestuia în ceea ce priveşte persO. inculpatului, lipsa de imparţialitate şi totodată criteriile discriminatorii avute în vedere la pronunţarea soluţiei atacate.

2. Inculpatul a precizat că sentinţa atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art 6 C.pr.pen şi a dispoziţiilor art 6 par 2 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nu a fost informat corespunzător asupra acuzaţiilor care i se aduc prin actul de sesizare a Judecătorie Sectorului 5 Bucureşti, iar pe de altă parte i s-a limitat dreptul la apărare prin pronunţarea unei sentiţe în lipsa tutror probelor administrate în cursul urmăririi penale de către inculpat.

2.1. În ceea ce priveşte apărarea prin respingerea cererii de traducere a rechizitoriului ca act de sesizare al instanţei de judecată, inculpatul precizează că nu a putut lua cunoştinţă în mod corespunzător de conţinutul rechizitoriului; astfel, deşi la termenul de judecată din data de 01.10.2007 a solicitat instanţei de judecată încuviinţarea traducerii actului de sesizare în limba engleză pe suport scris de către interpretul ales în cauză, judecătorul fondului a respins cererea formulată, procedând la cititrea acestuia, apreciind că actul de procedură al aducerii la cunoştinţă al conţinutului rechizitoriului poate fi îndeplinit şi în acest mod, deşi cuprindea 12 pagini.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi-a exprimat în mod constant opinia, arată inculpatul, în sensul că „dreptul unui acuzat la asistenţă gratuită şi a unui interpret nu se referă numai la declaraţiile orale în şedinţa de judecată c-

înscrisurile aflate la dosarul cauzei, la cele privitoare la instrucţie (anchetă), precum şi hotărârea pronunţată în cauză". De asemenea, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a. statuat că dispoziţiile referitoare la interpret se vor aplica „tuturor actelor de procedură pornite împotriva inculpatului şi pe care acesta trebuie să le înţeleagă pentru a putea

beneficia de un proces echitabil". 2.2. Cu privire la încălcarea dreptului la apărare prin soluţionarea cauzei în | probelor

administrate în cursul urmăririi penale, inculpatul arată că sentinţa penală atac r a fost pronunţată cu încălcarea dreptului la apărare, prima instanţa neavând în vedere toate probele administrate în cursul urmăririi penale şi că în virtutea respectării principiului aflării adevărului (art. 3 C. pr. pen.), al garantării dreptului la apărare (art. 6 C. pr.pen. al unui proces echitabil (art. 6 CEDO), întrucât instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei cauze penale trebuie să aibă la dispoziţie, toate actele de procedură efectuate în cursul urmăririi penale şi care au stat la baza întocmirii rechizitoriului.

Se susţine, astfel, că actul de sesizare al Judecătoriei Sectorului 5 este lovit de nulitate potrivit dispoziţiilor art. 197 alin. 2 C. pr. pen., pe de o parte în raport de neregularitatea acestuia (art. 264 alin. 4 C. pr. pen.), iar pe de altă parte, fată de necomplinirea lipsurilor constatate în faţa primei instanţe.

3. în subsidiar, inculpatul susţine că sentinţa apelată este netemeinică atât în ceea ce priveşte latura penală cât şi latura civilă a cauzei, în raport de greşita apreciere a situaţiei de fapt, a materialului probator precum şi a individualizării pedepsei aplicate în cauză.

în ceea ce priveşte infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, cat şi cu privire la infracţiunea de vătămare corporală din culpă, prima instanţă a dispus condamnarea la pedeapsa maximă prevăzută de lege (3, respectiv 2 ani închisoare), fără a arăta în cuprinsul sentinţei apelate motivele pentru care a înlăturat probele administrate în susţinerea nevinovăţiei şi apărările formulate în ceea ce priveşte condiţiile de angajare a răspunderii penale pentru faptele respective.

Se menţionează că deşi a solicitat instanţei achitarea sau după caz, încetarea procesului penal pentru săvârşirea infracţiunilor de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat şi vătămare corporală din culpă, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a şi b rap. la art. 10 lit. d, e, respectiv lit. f C. pr. pen., prima instanţă a înlăturat apărările formulate fără a argumenta măcar raţiunea reţinerii unei situaţii de fapt diferite de cea rezultată din înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi că se menţionează în cuprinsul sentinţei apelate înlăturarea unor pretinse susţineri ale inculpatului cu privire la săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, deşi apărările formulate au fost cu totul diferite faţă de cele reţinute de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.

3.1. Netemeinicia sentinţei apelate în ceea ce priveşte infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat

Inculpatul precizează că niciuna dintre apărările formulate sau probele administrate în cauză în vederea achitării nu au fost analizate de către Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, soluţia de condamnare fiind pronunţată pe baza unor simple prezumţii ale judecătorului fondului.

în acest sens, se critică faptul că, deşi a solicitat instanţei de fond achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d şi e C. pr. pen., în cuprinsul sentinţei apelate nu se face nicio referire la motivele pentru care nu au fost validate ş' totodată înlăturate apărările formulate, reţinându-se intenţia în conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat.

Apelantul susţine că singura soluţie care putea fi pronunţată în cauză era cea a achitării, având în vedere pe de o parte, eroarea de fapt care înlătura caracterul penal al faptei, iar pe de altă parte, lipsa elementului intenţional.

3.1.1. Eroarea de fapt cu privire la situaţia juridică a autovehiculului Porsche Cayenne Se arată că toate constatările Institutului Naţional de Medicină Legal Minovici' au fost

fundamentate exclusiv pe foile de observaţie sumare ale Universitar de Urgenţă, fără a avea posibilitatea expertizării părţii vătămate producerii evenimentului rutier, necunoscându-se la momentul exprimării opiniei şi perioada de timp necesară pentru vindecarea leziunilor suferite de partea vătămată numărul de zile de îngrijiri medicale la care instanţa de fond ar fi trebuit să se raport era cel de 46 de zile, astfel cum acesta rezultă din înscrisurile emanate de la instituţia medicală unde partea vătămată H.S. s-a aflat sub îngrijire medicală în perioada 27.08.2006-11.10.2006.

Faţă de aceasta împrejurare, apelantul menţionează că instanţa de fond obligată să procedeze la schimbarea încadrării juridice a faptei şi să dispună încetarea procesului penal în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. f C. pr. pen.

Se mai arată că argumentele invocate de către prima instanţă pentru înlăturarea apărărilor şi a înscrisurilor administrate sunt neîntemeiate, întrucât potrivit înscrisurilor ataşate, este de

necontestat calitatea de medic a Dr. S.K. R., recunoaşterea sa profesională fiind de notorietate în domeniul medical.

3.3. Netemeinicia sentinţei apelate în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 178 a[in. 2 şi 5 C. Pen.

3.3.1. încălcarea prevederilor art. 63 alin. 2 şi art. 67 C. pr. pen. la pronunţarea sentinţei apelate

în ceea ce priveşte mijloacele de probă în temeiul cărora Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a dispus condamnarea, se apreciază că valoarea probatorie a acestora fie nu este cea prevăzută de normele codului de procedură penală, fie trebuiau înlăturate ca nefiind concludente şi utile cauzei.

Astfel, 3.3.1.1. Rapoartele de expertiză tehnică auto întocmite în cauză în cursul urmăririi penale Apelantul inculpat precizează că Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a avut în vedere pe de o

parte un raport de expertiză anulat în cursul urmăririi penale de Parchet pentru vicii de procedură, iar pe de altă parte, a validat întrutotul un alt raport de expertiză tehnică efectuat cu încălcarea prevederilor art. 3 şi art. 122 alin. (1) C. pr. pen.

în ceea ce priveşte raportul de expertiză tehnică nr. 6015/26.09.2006, care a fost anulat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, se susţine că soluţia pronunţată în cauză a avut în vedere şi această lucrare de specialitate, deşi concluziile sale erau lovite de nulitate absolută.

în ceea ce priveşte cea de-a doua lucrare de specialitate, efectuată de către expertul Petrescu Alexandru şi înregistrată sub nr. 770/30.01.2007, se arată că în raport de încălcarea prevederilor art. 3 şi art. 122 alin. (1) C. pr. pen., se impunea a fi înlăturată şi dispusă efectuarea unei noi expertize tehnice auto, întrucât expertul a procedat la realizarea raportului de expertiză anterior efectuării cercetării la fata locului şi expertizării celor două autoturisme implicate în accidentul de circulaţie.

Astfel, deşi potrivit procesului verbal de cercetare, expertizarea autovehiculelor a avut loc în data de 29.01.2007, expertul Petrescu Alexandru a finalizat raportul de expertiză în data de 28.01.2007, dată la care l-a transmis către expertul consilier al inculpatului (C. Stoian) şi că deşi ulterior cercetării la fata locului şi expertizării celor două autoturisme au rezultat date semnificativ diferite faţă de cele existente la dosarul cauzei, cu privire la deformările suferite de către autovehiculele implicate în accident, împrejurare de natură să conducă la alte concluzii decât cele avute în vedere iniţial, expertul desemnat în cauză nu a procedat la refacerea raportului de expertiză pe baza noilor informaţii obţinute.

Se menţionează de către inculpat că deşi toate aceste vicii de procedură au fost învederate instanţei, solicitând efectuarea unei noi expertize tehnice auto, aceasta a respins cererea şi că, deşi obiecţiunile formulate în ceea ce priveşte temeinicia concluziile* raportului de expertiză nr. 770/30.01.2007 au fost confirmate şi de raportul de expertiză tehnică extrajudiciară, instanţa de judecată a înlăturat în totalitate această probă, nefiind amintită printre probele propuse în apărare.

3.3.1.2 Declaraţiile martorilor audiaţi în cursul urmăririi penale şi în faţa instanţei de fond Apelantul precizează că hotărârea pronunţată de către instanţa de fond este netemeinică şi

în raport de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, care, deşi subiective, au fost validate la pronunţarea soluţiei de condamnare.

în ceea ce priveşte declaraţia martorului S.C., se menţionează că instanţa de judecată în mod nelegal a procedat la utilizarea acesteia în vederea deliberării, toate aspectele relatate de respectivul martor având ca scop obţinerea unei hotărâri de obligare 'a inculpatului la plata unei sume de bani, întrucât acesta a solicitat instanţei să ia act de faptul că se constituie parte civilă în procesul penal şi, de asemenea, acesta era asistat de apărătorul ales al părţii civile A.Ş.C., potrivit celor confirmate chiar de 'dl. avocat B.P..

În ceea ce priveşte validarea declaraţiilor martorilor D.B.şi B.R., se menţionează de apelantul inculpat că deşi a învederat instanţei de fond faptul M cei doi martori se aflau în evidente relaţii de duşmănie cu acesta, fiind ulterior producerii accidentului rutier agresat de către aceştia, astfel cum rezultă din înregistrările audio-video ale televiziunilor naţionale, instanţa de judecată a respins cererea formulată, apreciind că probele solicitate în susţinerea cererii de înlăturare a declaraţiilor martorilor (înregistrările video) nu sunt concludente şi utile cauzei, deoarece se referă la momente ulterioare evenimentului rutier.

Cu privire la declaraţia martorei .B O., se menţionează că în mod greşit Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti apreciază concludente şi utile relatările acesteia cu privire la situaţia de fapt, de vreme ce

există o vădită contradicţie între aceste susţineri, pe de o parte faţă de cele făcute în cursul urmăririi penale, iar pe de altă parte, faţă de cele susţinute chiar în şedinţa publică din data de 05.11.2007. în acest sens, se arată că deşi in cuprinsul declaraţiilor date în cursul urmăririi penale martora afirma că autoturismul condus de inculpat „rula cu o viteza aşa mare, încât nici măcar nu am putut identifica marca acestui autovehicul", în fata instanţei de judecată aceasta a declarat că am observat trei maşini, respectiv una Porsche Cayenne ..."

De asemenea, în cuprinsul declaraţiei date de martoră în faţa instanţei, aceasta afirmă că în zona Piaţa Operei, autoturismul pe care îl conducea a fost depăşit cu viteză de trei autovehicule, iar ulterior menţionează că se afla oprită la semaforul de la intersecţia & Bdul. Eroilor când autoturismul condus de inculpat a ignorat culoarea roşie a semaforului.

Se apreciază că, în aceste condiţii, relatările martorei sunt contradictorii, neputând ajuta instanţa de judecată la aflarea adevărului, motiv pentru care acestea nu puteau fi avute în vedere la pronunţarea soluţiei de condamnare.

Prin urmare, apelantul arată că, atât declaraţiile martorilor, cât şi concluziile toartelor de expertiză au fost validate în mod eronat de către instanţa de fond, valoarea tobatorie a acestora fiind discutabilă în raport de celelalte probe aflate la dosarul cauzei.

3.4. înlăturarea în mod arbitrar a circumstanţelor atenuante de către instanţa fond In ceea ce priveşte înlăturarea în mod arbitrar a circumstanţelor atenuante invocate pentru

individualizarea pedepsei, apelantul arată că în opinia primei instanţe de judecată, acestea şi-au „pierdut această valoare în raport de modalitatea de săvârşire a faptelor, .Atudinea subsemnatului şi consecinţele deosebit de grave ale infracţiunilor săvârşite", însă un astfel de raţionament nu poate fi primit, pe de o parte, fiind contrar scopului avut în vedere de legiuitor la momentul edictării prevederilor art. 74 C. pen., iar pe de altă parte. în raport de chiar cele reţinute de instanţa de judecată în motivarea respingerii.

Astfel faţă de cele reţinute de către judecătorul fondului raportat la modalitatea de săvârşire a faptelor, apelantul apreciază că prima instanţă trebuia să procedeze la aplicarea circumstanţelor atenuante invocate din înscrisurile existente la dosarul cauzei rezultând că inculpatul nu se afla sub influenţa băuturilor alcoolice la momentul producerii accidentului rutier, iar sub aspectul laturii subiective infracţiunea pentru care am fost trimis în judecată impune în mod obligatoriu forma de vinovăţie a culpei.

De asemenea, s-a invocat atitudinea inculpatului pe parcursul procedurii judiciare, lipsa antecedentelor penale, stăruinţa depusă pentru a înlătura prejudiciul suferit de familiile victimelor accidentului rutier, atitudinea inculpatului după săvârşirea infracţiunii, buna reputaţie în comunitatea de domiciliu şi cea de la reşedinţă.

B. în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, se critică de către apelant cuant sumelor de bani la care a fost obligat faţă de părţile civile, fiind considerate fie nedovedite' în ceea ce priveşte daunele materiale, fie disproporţionate în ceea ce priveşte daunele morale. Astfel, cu privire la daunele materiale acordate părţilor civile, se susţine că acestea nu au

fost dovedite, părţile adverse producând doar dovada cu martori pentru dovedirea cuantumului sumelor solicitate cu acest titlu, ale căror depoziţii sunt contradictorii şi subiective şi că nici unul dintre martori nu a putut preciza cu exactitate cuantumul cheltuielilor efectuate de către părţile civile, acestea menţionând în principal că au cunoştinţă despre sumele solicitate chiar de la persoanele în favoarea cărora au depus mărturie.

Se arată de către inculpat că daunele materiale urmează a fi acordate numai în măsura in care partea care le solicită face dovada efectuării cheltuielilor în mod efectiv nefiind suficientă proba cu martori şi că acţiunea civilă, chiar şi în măsura în care este exercitată în cadrul procesului penal, este guvernată de regulile dreptului comun (codul civil), situaţie în care dovada oricăror sume solicitate urmează a se face doar cu înscrisuri.

2. Cu privire la daunele morale acordate, se arată că sunt disproporţionate, susţinându-se că potrivit regulilor stabilite de practica judiciară în materie, cuantumul daunelor morale urmează a fi stabilit în raport de fapta ilicită, prejudiciul produs şi vinovăţie, precum şi având în vedere situaţia financiară a persoanei ce urmează a fi obligată la plata despăgubirilor cu titlu de daune morale, cuantumul salariului minim în România raportat la sumele solicitate de părţile civile, posibilitatea efectivă a persoanei obligate de acoperire a sumelor de bani stabilite cu titlu de daune morale (în acest sens, se susţine de către inculpat că nu are niciun venit), dar şi de practica judiciară în materia acordării daunelor morale în temeiul art. 998 şi art. 999 C. civ.

în drept, au fost invocate disp. art. 361, art. 373, art. 379 şi urm. C. pr. pen., art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

II. Părţile civile N.E. SI N. O. au criticat sentinţa primei instanţe, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi cea civilă a cauzei.

A. Pe latură penală, părţile civile îşi exprimă nemulţumirea faţă de cuantumul pedepsei rezultante aplicate în final inculpatului A.I., respectiv de 7 ani închisoare, faţă de gravitatea faptelor comise şi de atitudinea acestuia cu privire la propriile fapte.

Se susţine de către apelanţii - părţi civile că atât primul raport de expertiză judiciara tehnică, cât şi cel de-al doilea raport au evidenţiat culpa exclusivă a inculpatului A.I., că ambele rapoarte de expertiză au concluzionat că inculpatul a circulat cu o viteza excesivă 116 km/h (113km/h primul raport), pe un sector de drum aflat în localitate, unde viteza maximă admisă era de 50 km/h şi a pătruns în intersecţie pe culoarea roşie a semaforului electric, conducătorul Daciei Logan, victima A.D. R., care circula cu o viteză legală de 42 km/h, neavând nici o posibilitate de evitare şi neputând prevedea că nu i se va acorda prioritate de trecere.

Se arată de către apelanţii - părţi civile că, atât pe parcursul urmăririi penale cât Şi în faza judecăţii, inculpatul A.I. a încercat să inducă în eroare autorităţile. Astfel, în declaraţia dată pe parcursul urmăririi penale, inculpatul a declarat în timp ce rulam pe Splaiul Independenţei din direcţia Operă către Pod Grozăveşti, m-am apropiat de intersecţia cu str. Ştirbei Vodă. Rulam cu aproximativ 40-50 km/h. Am văzut culoarea galalbenă a semaforului, însă am hotărât să trec prin intersecţie. Cunosc faptul că la culoarea galbenă a semaforului autovehiculul trebuie oprit. Nu am frânat pentru că, fiind aproape de semafor, am sperat că voi traversa intersecţia fără probleme. în mijlocul intersecţiei am lovit lateral un taxi (de culoare galbenă) care venea din partea stângă."

Declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti, acesta a contrazis parţial cele arătate în cursul urmăririi penale, arătând: „am observat cum semaforul electric şi-a schimbat culoarea în galben, în acel moment era foarte nesigur pentru mine să opresc maşina, nu pentru că aveam o viteză foarte mare, ci pentru că viteza pe care o aveam nu imi permitea să frânez în siguranţă."

În acest fel, inculpatul a încercat să atenueze sau să minimalizeze conţinutul acţiunilor sale, încercând să inducă în eroare organele judiciare şi să scape de răspunderea propriilor fapte.

Se arată că la individualizarea pedepselor nu trebuie omisă atitudinea inculpatului ^|j Imran, care, pe lângă încercarea de inducere în eroare a autorităţilor, a manifestat şi o nepăsare rece faţă de urmările produse prin acţiunea sa culpabilă. Acesta a declarat, la întrebarea apărătorului ales al părţilor civile N.E. şi N.O. dacă a [consemnat sume de bani pe numele părţilor civile pentru că se simte vinovat pentru 'producerea accidentului, că „apărătorul meu a iniţiat demersuri către părţile civile, am făcut acest lucru nu pentru că mă simt vinovat, ci pentru a ajuta familiile lor", „nu ştiu dacă sunt de acord să despăgubesc cu sumele solicitate până la acest moment, nu m-am gândit la acest aspect".

La acestea se adaugă un aspect foarte grav, şi anume încercarea de a determina martorul S.C. să dea o declaraţie neconformă cu realitatea, în sensul unei viteze mai mici decât cea reală, aspect care constituie o încălcare a obligaţiilor impuse conform art. 1451 rap. la art. 145 alin.11 pct. d) de către instanţa de judecată cu ocazia prelungirii interdicţiei de a părăsi ţara şi putea duce chiar la emiterea unui nou mandat de arestare preventivă în cursul judecăţii, conform art. 160a alin. 4 raportat la art.143 alin 1 şi art. 148 alin 1 lit. b) C. pr. pen.

Se arată că, în raport de maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunile deduse judecăţii, care sunt săvârşite în concurs real, conform art. 33 lit. a) şi 34 alin. 1 lit. b) C. pen, pedepsele se contopesc, aplicându-se pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special (în cazul de faţă 10 ani), iar când acest maxim este neîndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani (sistemul cumulului juridic cu spor variabil), rezultând un maximal al pedepsei rezultante ce poate fi aplicată inculpatului A.I. de 15 ani închisoare.

Apelanţii - părţi civile consideră că, raportat la atitudinea inculpatului, de indiferenţă | fajă de rezultatul şi gravitatea faptei comise, de încercările sale de a determina mărturia mincinoasă a martorului S.C., de încercările de tergiversare a procesului penal, atât în faza de urmărire, cât şi în faza de judecată şi mai ales faţă de gravitatea faptelor Urnise şi impactul social generat de ele, se impune majorarea cuantumului pedepsei 'ezultante aplicate inculpatului A.I., spre acest maxim de 15 ani.

B. Pe latură civilă, apelanţii - părţi civile consideră legală şi temeinică soluţia ţjstanţei de fond, în sensul obligării inculpatului A.I. la plata unei sume de câte 500.000 lei către partea civilă N.E. şi N.O., cu titlu de daune morale faţă de prejudiciul suferit, constând în durerea pricinuită prin pierderea unicului fiu, N.C., coroborat şi cu faptul că victima a fost o personalitate remarcabilă, patrimoniul cultural naţional şi mondial fiind văduvit de viitoarele opere de geniu ale tânărului regizor. Se arată că

destinaţia acestor sume este una nobilă, fiind folosite integral pentru finanţarea activităţii Societăţii Culturale „Next", asociaţie fără scop patrimonial, instituită de părinţii tinerilor cineaşti C. N. şi A.T., alături de alţi 7 prieteni şi colegi ai victimelor, ce are ca obiectiv păstrarea vie a memoriei şi operei celor doi precum şi susţinerea altor tineri cineaşti talentaţi, prin premii, sponsorizări, burse de studiu. De asemenea, trebuie menţionat faptul că prima ediţie a Festivalului Internaţional de Film „Next" a avut loc în luna martie a anului 2007, primii laureaţi primindu-şi deja premiile.

Părţile civile consideră nelegală şi netemeinică dispoziţia privind răspunderii civile a asigurătorului S.C. A-R.A. S.A. Astfel a există la dosar (fila 573 d.u.p.), contractul de asigurare pentru răspundere civiiâL pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule seria DA nr 0467 din 26.04.2006, având ca părţi pe I.A., în calitate de asigurat şi s.c A- R.A. S.A., în calitate de asigurător. De asemenea, la dosar (fila 572 dup există poliţa de asigurare emisă ca urmare a plăţii primei de asigurare de către benef iciarul A.I. pentru autoturismul Porsche Cayenne implicat în accident, individualizat seria de şaşiu.xxx

Părţile civile nu contestă faptul că autoturismul era în acel moment radiat d' circulaţie temporar din Dubai şi încă nu fusese înmatriculat în România, însă pe poliţa de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto nr. 3122685 din 26.04.2006, semnată an de asigurător, cât şi de asigurat, se prevede faptul că poliţa este valabilă de la 29 aprilie 2006 la 28 octombrie 2006. Se consideră că această poliţă, însuşită de ambele părţi si necontestată, încheiată ulterior contractului de răspundere civilă obligatorie, constituie o derogare, prin voinţa părţilor, de la clauzele contractuale, transformând contractul de asigurare dintr-un contract sub condiţie suspensivă într-unui în vigoare la data producerii accidentului (25.08.2006), cu toate efectele ce decurg din aceasta, inclusiv atragerea răspunderii asigurătorului pentru plata daunelor morale către părţile civile N.E. şi N.O. în limitele prevăzute pentru anul 2006, şi anume 200.000 lei pentru fiecare persoană decedată. în acest sens există hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

în concluzie, pe latură civilă, solicită desfiinţarea sentinţei penale nr. 2707 şi să dispună obligarea, în solidar cu inculpatul, a asigurătorului S.C. A-R.A. S.A., la plata unei sume de 200.000 lei către părţile civile sus-menţionate, în ipoteza în care inculpatul nu-şi îndeplineşte obligaţiile civile de bună-voie.

în drept, au fost invocate disp. art. 379 pct. 2 lit. b), art. 178 alin. 2 şi 4, art. 33 şi art. 34 alin. 1 lit. b) C. pen., art. 49, art. 54-55 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, modificată, art. 7 alin. 2 şi Anexa 3 privind nivelul maxim al despăgubirilor pentru anul 2006 din Normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagubele produse terţilor prin accidente de autovehicule, aprobate prin Ordinul nr. 3108/2004 emis de Comisia de supravegherea asigurărilor.

III. Partea civilă R.E.V. a criticat sentinţa atât pe latura penală cât şi civilă. A. în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, apelanta consideră că pedepsele aplicate

pentru fiecare dintre faptele săvârşite de inculpat sunt netemeinice, ca şi pedeapsa rezultantă, mult prea uşoară în raport cu gravitatea faptelor comise şi cu atitudinea acestuia cu privire la propriile fapte.

La fel ca apelanţii - părţi civile N.E. şi N.O., se arată că în raport de culpa exclusivă a inculpatului în producerea accidentului rutier, atitudinea necorespunzătoare a acestuia, în sensul că a încercat în permanenţă să inducă în eroare organele de urmărire penală, se impune majorarea cuantumului pedepsei rezultante aplicate inculpatului spre maximul de 15 ani închisoare prevăzut de textele de lege, o astfel de pedeapsă fiind mai echitabilă şi proporţională cu fapta săvârşită.

B. în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, în ceea ce priveşte suma acordata cu titlu de daune morale, se arată că din probele administrate, instanţa de fond a reţinut în mod corect că a suferit un prejudiciu moral, suferinţa resimţită de pierderea fiului fiind ovedită şi de certificatul medical eliberat de Centru! de Sănătate Mintală Padova prin care s-a evidenţiat un important tablou depresiv, compatibil cu Reacţie Depresivă Prelungită în cadrul tulburărilor de adaptare, iar faţă de sănătatea psihică pre'decedată doliului se poate deduce ca simptomele deficitare - apatie, inerţie, anedonie şi treptele de anxietate sunt legate de pierderea fiului în condiţii dramatice, iar din cauza leziunilor psihice suferite, de o violenţă ce nu poate fi descrisă în cuvinte, starea de sănătate s-a înrăutăţit brusc.

Se arată de către partea civilă că nicio sumă ce ar fi acordată de instanţă nu poate acoperi prejudiciul moral încercat prin pierderea fiului, nici suma de 500.000 Euro pe care a solicitat-o prin cererea de constituire de parte civilă; această sumă nu ar putea decât să atenueze în foarte mică

măsură suferinţele psihice cauzate, iar suma de 500.000 este mult prea mică în raport de prejudiciul moral suferit.

De asemenea se arată, că a dovedit că fapta inculpatului i-a cauzat un prejudiciu material in cuantum de 30.000 lei, reprezentând cheltuieli de înmormântare

Deşi în momentul în care a ajuns la intersecţia semaforizată dintre s Independenţei cu str.

Ştirbei Vodă, semaforul indica culoarea roşie, incubştU|P'a.'ul * continuat deplasarea şi a pătruns în intersecţie pe culoarea roşie a semaforulujfeSft • f~*a acel moment, din partea stângă raportat la direcţia de mers a autovehicululuf^n^;,n inculpat, a pătruns în intersecţie pe culoarea verde a semaforului electric, J^turte* Dacia Logan cu nr. B-xx-XXX condus de victima A.D., în care se mai afl numiţii N. C. şi T.A..

în urma impactului celor două autoturisme a rezultat decesul tuturor celor ocupanţi ai autovehiculului Dacia, precum şi vătămarea corporală a inculpatului şi a Ce[Gl trei ocupanţi ai autoturismului condus de acesta.

Tribunalul a reţinut situaţia de fapt coroborând probele administrate atât în fat instanţei de fond cât şi în faţa instanţei de apel, respectiv declaraţiile martorilor Drăghicîu Bogdan C., B.V, B.O.A, S.C., a\e inculpatului I.A., rapoartele medico - legale de necropsie, rapoartele de expertiză medico-lega|e rapoartele de expertiză tehnico-ştiinţifice, înscrisuri, martori audiaţi pe latura civilă şi ţn' circumstanţiere.

Astfel, din declaraţia martorului D.B.C. (filele 100-101 d.u.p şi fila 481 dosar instanţă de fond) Tribunalul a reţinut că acesta conducea un autovehicul marca BMW pe aceeaşi direcţie de deplasare cu cea inculpatului. La intersecţia anterioară producerii accidentului, martorul a observat în stânga, un autoturism Porche de teren iar în dreapta, un alt autoturism, marca Porche, de culoare albă, acesta din urmă plecând primul de la semafor, fiind urmat de martor, în timp ce conducătorul autoturismului Porche de teren a plecat ultimul. Martorul menţionează că la intersecţia unde s-a produs accidentul, acesta a oprit la culoarea roşie a semaforului, pe banda a treia, în timp ce pe banda 1, de lângă trotuar, era oprit autoturismul Porche de culoare albă, iar în momentele imediat următoare a văzut că pe banda din mijloc a venit autovehiculul marca Porche de teren care, ignorând semaforul care indica culoarea roşie de circa 5 secunde, a pătruns în intersecţie, unde a intrat în coliziune cu un taxi care circula pe banda a ll-a, dinspre Academia Militară către str. Ştirbei Vodă. Martorul precizează că autoturismul Porche de teren avea viteză, pe care a aproximat-o la 100 Km/oră.

în cursul cercetării judecătoreşti (fila 481 dosar instanţă de fond), martorul precizează că nu poate aprecia viteza cu care jeepul a intrat în intersecţie, însă menţionează că acesta depăşea limita legală. De asemenea, martorul subliniază că la intersecţia anterioară, autoturismul Porche de teren a plecat ultimul, întrucât în faţa sa se afla un utilaj.

Declaraţiile martorului de mai sus se coroborează cu cele ale martorului B.V, pasager în autovehiculul condus de martorul D.B.C. (filele 96¬99 d.u.p.), care a precizat că prietenul său a oprit autovehiculul marca BMW la intersecţia dintre Splaiul Independenţei cu bd. Eroilor, pe banda a lll-a, întrucât semaforul indica culoarea roşie, însă un autoturism marca Porche de teren a intrat prin banda din mijloc în intersecţie cu o viteză foarte mare (pe care o apreciază la peste 120 km/oră) intrând în coliziune cu autoturismul taxi marca Dacia Logan, care circula pe bd. Eroilor.

în cursul cercetării judecătoreşti (fila 480 dosar instanţă de fond), martorul a reiterat cele menţionate în cursul urmăririi penale, arătând, de asemenea, că la semafor pe banda 1 era oprit şi un autoturism marca Porche de culoare albă, al cărui conducător nu a rămas însă la locul accidentului. Martorul apreciază, în declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti, că viteza autoturismului condus de inculpat era de peste 100 km/oră. De asemenea, martorul precizează, în consens cu martorul D.B.C., că la semaforul dinaintea intersecţiei unde a avut loc accidentul, autoturismul Porche condus de inculpat şi autoturismul Porche de culoare alb au fost blocaţi în trafic de o maşină care spăla strada.

Declaraţiile celor doi martori se coroborează cu cele ale martorei B.O.A (filele 110-113 d.u.p.), care a conducea un autoturism marca Opel Corsa în acelaşi sens de deplasare cu autoturismele conduse de martorulD.B.Astfel, s-a stabilit de către expert că locul impactului se situează pe st Independenţei, pe sensul de mers dinspre Piaţa Operei către Podul Grozăveşti intersecţia cu str. Ştirbei Vodă. în ceea ce priveşte viteza de deplasare acestor autovehicule, expertul a utilizat un model matematic bazat pe valorificarea fenomenelor conservative, respectiv prin evaluarea cantităţii de energie consumată pentru prdoducerea lor, concluzionând că în momentele

premergătoare impactului, autoturismul Porsche se deplasa cu cca. 116 km/oră, iar autoturismul Dacia cu cca. 42 km/oră.

De altfel, concluziile expertului se coroborează sub acest aspect cu declar n martorilor B.V (care a apreciat viteza autoturismului condus de incubat i peste 120 de km/oră) şi ale martorului D.B.C. (care a apreciat vit autoturismului condus de inculpat la 100 de km/oră).

Din analiza diagramei de semaforizare, expertul a concluzionat că în timp ce semaforul corespunzător direcţiei de mers a autoturismului Dacia indica culoarea verde semaforul corespunzător direcţiei de mers a autoturismului Porche Cayenne indica culoarea verde. Astfel, susţinerile inculpatului în ceea ce priveşte intrarea pe culoare galbenă a semaforului au fost înlăturate, întrucât toţi martorii audiaţi în cauză fără excepţie, erau conducători auto care se deplasau în acelaşi sens de mers cu inculpatul si care staţionau la culoarea roşie a semaforului, în momentul în care acesta a intrat în intersecţie.

In ceea ce priveşte posibilităţile de evitare a accidentului, Tribunalul a reţinut din concluziile raportului de expertiză tehnică că, în mod obiectiv, conducătorul autoturismului Dacia Logan, numitul A.D. R., se afla în imposibilitate tehnică de a acţiona pentru evitarea accidentului, în timp ce inculpatul ar fi avut această posibilitate dacă'arfi oprit autoturismul înainte de a pătrunde în intersecţie, respectând culoarea roşie a semaforului.

Aceleaşi concluzii sunt formulate şi în cuprinsul raportului de expertiză tehnică nr 6015/26.09.2006 întocmit de expertul E.I., cu diferenţa că se apreciază o viteză de 113 km/oră pentru autoturismul condus de inculpat şi o viteză de 54 km/oră pentru autoturismul condus de victima A..

I. în ceea ce priveşte apelul inculpatului A.I.: A. Latura penală 1. încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la compunerea instanţei de judecată, respectiv

cele prevăzute de art. 47 alin. 2 C. pr. pen., întrucât magistratul învestit cu soluţionarea cauzei s-a antepronunţat cu privire la vinovăţia inculpatului încă din data de 13.04.2007, prin considerentele încheierii prin care a fost dispusă aplicarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara.

Tribunalul a reţinut că nu se poate reţine că judecătorul fondului s-a exprimat cu privire la vinovăţia inculpatului în data de 13.04.2007, în considerentele încheierii prin care a dispus luarea faţă de inculpat a măsurii obligării de a nu părăsi ţara (filele 55-56 dosar fond), astfel cum susţine inculpatul.

Astfel, acesta reia în mod trunchiat din considerentele încheierii de şedinţă, reţinând în apelul formulat faptul că instanţa a motivat luarea măsurii preventive prin faptul că „inculpatul AH I. ... a provocat din culpa sa exclusivă un accident de circulaţie", „modul în care acesta (inculpatul) a înţeles să conducă autoturismul într-o zona urbană intens circulată, chiar şi la acea oră (00:30) denotă indiferenţă şi lipsă de conştientizare faţă de eventualele consecinţe ale unei astfel de acţiuni, respectiv punerea în pericol a vieţii ş' integrităţii corporale a celorlalţi participanţi la trafic".

Art. 145 alin. 2 C.pr.pen, cu denumirea marginală „obligarea de a nu părăsi ţara, face trimitere la dispoziţiile art. 145 C. pr. pen., care se aplică în mod corespunzător. Or, pentru luarea acestei măsuri, instanţa de judecată este obligată, potrivit art. 145 alin. 1 C pr. pen., să verifice dacă în cauză sunt întrunite condiţiile prev. de art. 143 alin. 1 C. Pr.pen., respectiv existenţa probelor sau indiciilor temeinice (acele date existente în cauza din care rezultă presupunerea rezonabilă că persO. trimisă în judecată a săvârşit fapta)-

Or, ceea ce a omis inculpatul a observa în considerentele încheierii din data de 13.04.2007 este că instanţa de fond a analizat tocmai existenţa probelor şi indiciilor

temeinice care au justificat luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara. Astfel, se reţine în încheierea menţionată următoarele: „analizând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale, instanţa apreciază că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute >cje dispoziţiile de art. 143 alin. 1 C. pr. pen., astfel, în cauză sunt probe şi indicii temeinice sîn spjF1 că la data de 25.08.20006, în jurul orei 0.30, inculpatul A.I., care conducea autarhicului marca Porche Cayenne, cu nr. xxxxx DUBAI, autovehicul care la cea dată nU mai era înmatriculat în Dubai, fiind radiat la data exportului către România, (...) a iprovocat, din culpa sa exclusivă, un accident de circulaţie...".

Deci, ceea ce instanţa fondului a analizat în considerentele încheierii este tocmai existenţa probelor şi indiciilor temeinice, în sensul art. 143 alin. 1 C. pr. pen., fără să se fi Renunţat asupra vinovăţiei inculpatului. Or, probele şi indiciile temeinice la care art. 143 alin. 1 C. pr. pen. fac referire sunt diferite de cele care fundamentează o soluţie pe fondul cauzei, întrucât la pronunţarea unei soluţii, judecătorul fondului trebuie să analizeze şi alte elemente, care nu sunt cercetate în cadrul procesual al luării măsurilor preventive.

Analizând şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte imparţialitatea instanţei, din prisma testului obiectiv, Tribunalul reţine că aparenţele joacă un rol important, iar optica celui acuzat contează într-o anumită măsură, fără a juca însă un rol decisiv (hotărârea Piersack c. Belgiei din 1 octombrie 1982, parag. 31). Elementul determinant constă în a şti dacă suspiciunea celui în cauză poate fi justificată în mod obiectiv.

Tribunalul reţine că la momentul luării unei măsuri preventive, judecătorul analizează în mod sumar datele existente în cauză pentru a stabili dacă există prima facie temeiuri cu privire la suspiciunea comiterii unor infracţiuni de către inculpat. Pe de altă parte, atunci când pronunţă o hotărâre, instanţa trebuie să stabilească dacă probele administrate sunt suficiente pentru a stabili vinovăţia acuzatului.

In momentul luării măsurii obligării de a nu părăsi ţara, judecătorul fondului a examinat sumar datele existente în cauză pentru a determina existenţa probelor şi indiciilor temeinice în sensul că inculpatul a comis infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată, fără a face o analiză a fondului cauzei şi fără a stabili formal vinovăţia inculpatului I.A. în săvârşirea acestora.

Când s-a pronunţat pe fondul cauzei, judecătorul a analizat în ce măsură probele administrate în cursul urmăririi penale şi în cursul cercetării judecătoreşti sunt suficiente Jentru a justifica o condamnare, întrucât suspiciunea existentă la luarea măsurii preventive, pe de o parte, şi stabilirea formală a vinovăţiei, pe de altă parte, nu pot fi tratate ca fiind asemănătoare (a se vedea Hauschildt c. Danemarcei, parag. 52, hotărârea din

29 aprilie 1989). În concluzie, întrucât în momentul luării măsurii obligării de a nu părăsi ţara de către instanţă

nu s-a stabilit, formal, vinovăţia inculpatului A.I. în săvârşirea infracţiunilor deduse judecăţii, temerea inculpatului cu privire la lipsa de imparţialitate a instanţei, nu poate fi justificată obiectiv.

Nu se pot reţine nici susţinerile inculpatului în sensul că lipsa de imparţialitate a Magistratului este dovedită şi de respingerea tuturor cererilor formulate în cursul soluţionării cauzei, întrucât instanţa de fond s-a pronunţat asupra acestor cereri motivat, respirigându-le pe cele considerate neutile cauzei şi admiţându-le pe cele apreciate ca "ind utile şi pertinente. De altfel, apelantul inculpat nici nu a precizat în mod concret care dintre cererile formulate au fost respinse nejustificat datorită faptului că magistratul îşi formase deja opinia cu privire la vinovăţia sa, aprecieri generice de tipul „magistratul avut o conduită abuzivă" neputând fi reţinute.

Din analiza sentinţei apelate nu rezultă nici „criteriile discriminatorii avute în vedere * Pronunţarea soluţiei atacate", susţinute de apelantul - inculpat. 2. încălcarea prevederilor art. 6 C. pr. pen., precum şi a dispoziţiilor art. 6 ^agraf 2 şi 3 din

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. 2.1 încălcarea dreptului la apărare prin respingerea cererii de traducere rechizitoriului ca act

de sesizare al instanţei de judecată În ceea ce priveşte acest motiv de apel, apelantul - inculpat precizează că nu a putut lua la cunoştinţă în mod corespunzător de conţinutul actului de sesizare al instanţei şi că, deşi la termenul de judecată din data de 01.10.2007 a solicitat instanţei de judecată încuviinţarea trcerii actului de sesizare în limba engleză pe suport scris de interpretul ales in cauză, judecătorul fondului a respins cererea formulată, procedând la citirea acestuia, apreciind că actul de procedura al aducerii la cunoştinţă al contintului rechizitoriului poate fi îndeplinit şi în acest mod, deşi cuprindea 12 pagini. Potrivit art. 8 C. pr. pen., „părţilor care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română nu se pot exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoştinţă de piesele' dosarului, dreptul de a vorbi, precum şi dreptul de a pune concluzii în instanţă prin interpret." În acest sens, Tribunalul reţine că dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecători 1 sectorului 5

Bucureşti la data de 6.04.2007, iar până la data de 22.06.2007, inculpatul i-' fost asigurată prezenţa unui interpret care putea oricând, la cererea inculpatului să-' asigure tR.cerea actului de sesizare, accesul la dosar nefiind limitat în niciun moment părţilor din proces. La această dată, interpretul a solicitat instanţei să ia act de faptul că nu mai poate asigura tR.cerea actelor de procedură (fila 147 dosar instanţa de fond).

La termenul din data de 3.09.2007, apărătorul inculpatului a depus la dosar autorizaţia de interpret a domnului P.I.G, care de altfel a continuat să îl asiste pe inculpat pe întreg cursul judecăţii în fond şi, ulterior, în apel.

La termenul din data de 1.10.2007 instanţa a dat citire actului de sesizare a instanţei, interpretul ales de inculpat efectuând tR.cerea acestuia concomitent cu citirea rechizitoriului de către instanţă (fila 248 dosar instanţă de fond).

Tribunalul reţine că au fost respectate dispoziţiile procesual - penale invocate, întrucât inculpatul a avut posibilitatea, pe întreg parcursul procesului penal, să ia la cunoştinţă de actele dosarului, să vorbească şi să aibă ultimul cuvânt, prin intermediul interpretului ales.

Tribunalul nu poate reţine susţinerile apelantului inculpat în sensul că efectuarea traducerii orale a rechizitoriului înfrânge jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că „dreptul unui acuzat la asistenţa gratuită a unui interpret nu se referă numai la declaraţiile orale în şedinţa de judecată, ci şi la înscrisurile aflate la dosarul cauzei, la cele privitoare la instrucţia (ancheta) reparatorie, precum şi la hotărârea pronunţata în cauză" şi că dispoziţiile referitoare la interpret se vor aplica „tuturor actelor de procedură pornite împotriva inculpatului şi pe care acesta trebuie să le înţeleagă pentru a putea beneficia de un proces echitabil".

Tribunalul aminteşte că una dintre garanţiile în materie penală a dreptului la un proces echitabil reglementate în art. 6 parag. 3 lit. e al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului este dreptul unui acuzat de a fi asistat în mod gratuit de un interpret. Acest drept are ca scop garantarea participării efective la desfăşurarea procedurii a persoanei care nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere, cum este cazul inculpatului I.A. în prezenta cauză.

în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat însă că dreptul garantat de art. 6 parag. 3 lit. e nu presupune o traducere scrisă a tuturor înscrisurilor şi actelor dosarului, dispoziţia Convenţiei făcând referire la noţiunea de „interpret" şi nu la aceea de „traducător", ceea ce înseamnă că o asistenţă constând în traducerea orala poate satisface exigenţele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, în acest sens, printre altele, cauza Husain contra Italiei, decizia de inadmisibilitate din 25 februarie 2005).

Nici un element din cauză nu arată că traducerea efectuată de interpretul (ales de inculpat) ar fi fost inexactă, de altfel inculpatul nici nu a invocat acest aspect, nu a contestat calitatea acestei traduceri, motiv pentru care Tribunalul nu are nicio îndoială în a considera că acesta a înţeles actul de sesizare a instanţei.

În aceste circumstanţe, Tribunalul apreciază că inculpatul a primit, în limba engleza pe care o înţelegea, o informare suficientă cu privire la acuzaţiile care i-au fost aduse,

2.2Încălcarea dreptului la apărare prin soluţionarea cauzei în lipsa probelor în cursul urmăririi penale

Tribunalul reiterează în ceea ce priveşte acest motiv de apel aspectele precizate rea de şedinţă de la data de 8.01.2009, când a reţinut că apelantul - inculpat a invocat şi în faţa instanţei de fond faptul că Parchetul nu a înaintat toate cererile depuse de apelantul - inculpat la dosarul cauzei (fila 233 şi urm. din dosarul instanţei de fond), depunând în acest sens copii de pe actele depuse în cursul urmăririi penale şi care nu se regăsesc la dosarul de urmărire penală înaintat de parchet (filele 303 şi urm. din dosarul instanţei de fond), respectiv: plângeri împotriva ordonanţei organului de cercetare penală prin care i s-au respins obiecţiunile/obiectivele formulate cu privire la raportul de expertiză tehnică auto, cereri prin care inculpatul solicita primirea de bunuri, alimente din partea familiei, efectuarea de convorbiri telefonice, aprobarea unui program de hrană în conformitate cu religia în cursul arestului preventiv, cerere de studiere a dosarului de urmărire penală, plângere privind încălcarea caracterului confidenţial al urmăririi penale, cerere de convocare a expertului parte la efectuarea expertizei.

Tribunalul a constatat, pe de o parte, că toate aceste înscrisuri nu au relevanţă asupra fondului cauzei, fiind cereri sau plângeri formulate în cursul urmăririi penale, care nu sunt acte procesuale sau procedurale necesare soluţionării cauzei.

Pe de altă parte, la interpelarea Tribunalului, apărătorul apelantului - inculpat a precizat că toate dovezile de depunere a înscrisurilor care trebuiau, în opinia sa, înainta odată cu dosarul de urmărire penală au fost depuse la dosarul instanţei de fond. în aceste condiţii, dacă toate aceste înscrisuri au fost depuse la dosarul instanţei de fond, potrivit susţinerilor apărătorului apelantului - inculpat, solicitarea acestuia de emitere a unei adrese către parchet a fost apreciată ca fiind inutilă.

Având în vedere cele reţinute prin încheierea menţionată, Tribunalul a apreciat că acest motiv de apel nu poate fi primit.

3. Netemeinicia hotărârii, în raport de greşita apreciere a situaţiei de fapt, a materialului probator precum şi a individualizării pedepsei aplicate în cauză

3.1 Netemeinicia sentinţei apelate în ceea ce priveşte infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat

Referitor la autoturismul condus de inculpat la momentul producerii accidentului, Tribunalul reţine că acesta a fost radiat la data de 13.04.2004, data exportului către România, potrivit relaţiilor furnizate de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, Biroul National Interpol prin adresa nr. 19821 78/RCS din data de 28.12.2006 (fila 523 d.u.p.).

De asemenea, potrivit adresei nr. 1982178/RCS din 20.09.2006 a INTERPOL, care transmite mesajul primit de la Interpol Abu Dhabi, autoturismul în cauză a fost înmatriculat Pe numele cetăţeanului român Ciprian Sandu şi a fost radiat la data exportului către România, respectiv la 13.04.2006 (fila 531 d.u.p.).

în plus, Tribunalul reţine, în concordanţă cu instanţa de fond, că din înscrisurile aflate la dosarul de urmărire penală (filele 563, 564, 566, 571-574 d.u.p.) rezultă că taxa a fost achitată de inculpatul A.I., cererea de vămuire a autovehiculului în cauză din °ata de 25.04.2006 a fost formulată de inculpat, iar contractul de asigurare seria D nr. °4671 88/26.04.2006 a fost încheiat de inculpat cu SC A-R.A. SA, Scuipatul plătind şi prima de asigurare.

Tribunalul reţine, de asemenea, din declaraţia martorului S.C. că acesta a ^enit în ţară la sfârşitul lunii iulie 2006 - începutul lunii august 2006, şi, întrebându-l pe culpat despre situaţia autoturismului, acesta a arătat poliţa de asigurare şi i-a spus că utoturismul „este în regulă" (fila 602 dosar instanţă de fond).

3.1.1. Eroarea de fapt cu privire la situaţia juridică a autovehiculului Porsche Cayenne. Tribunalul nu reţine sustinerile apelantului – inculpate in sensul ca s-a aflat in eroare cu

privire la situatia juridical a autoturismului marca Porsche Cayenne. Pentru a fi primita o cauza care inlatura caracterul penal al faptei, eroarea de fapt trebuie sa

poarte situatii, stari sau imprejurari de care depinde caracterul penal al faptei. Or, nu se poate reţine că inculpatul se afla în eroare cu privire la situaţia juridică

autoturismului, în condiţiile în care acesta a cunoscut, la data primirii în tară a autoturismului, respectiv 25.04.2006, faptul că acesta era radiat din Dubai. Susţinerile inculpatului în sensul că la momentul îndeplinii formalităţilor vamale, autoturismul nu era însoţit de vreun înscris care să ateste starea acestuia în Dubai nu pot fi primite in condiţiile în care, astfel cum însuşi acesta a precizat, autoturismul avea numere' de înmatriculare provizorii, iar formalităţile de vămuire şi asigurarea pentru răspundere civilă delictuală au fost încheiate de către inculpat. Astfel, din probele administrate rezultă contrar susţinerilor inculpatului, că la momentul producerii accidentului rutier, autoturismul nu prezenta toate caracteristicile pentru a fi considerat în legalitate, întrucât acesta avea numere provizorii, deşi fusese introdus în România din 25.04.2006, iar inculpatul nu a făcut niciun demers pentru înmatricularea acestuia. Sunt reale susţinerile acestuia în sensul că, nefiind proprietarul maşinii sau mandatat de proprietar, nici nu le putea efectua însă apelantul - inculpat a condus autovehiculul, deşi nu avea nicio confirmare din partea proprietarului în sensul că autoturismul este înmatriculat în România.

De asemenea, Tribunalul arată că nu îşi poate însuşi argumentele inculpatului în sensul înlăturării declaraţiei martorului Ciprian Sandu. Spre deosebire de inculpat, instanţa nu a putut considera că „valoarea probatorie a acesteia este nulă", nici că intenţia martorului a fost de a se constitui parte civilă în cadrul procesului penal, şi nici că martorul a urmărit „preconstituirea de probe pentru cauza în care acesta este cercetat/urmărit penal pentru punerea în circulaţie a unui autovehicul neînmatriculat".

Primul argument nu poate fi primit, întrucât simpla „intenţie", (neconcretizată, de altfel) a martorului de a se constitui parte civilă nu poate duce automat şi necondiţionat la înlăturarea declaraţiei acestuia, iar în ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv, Tribunalul nu intuieşte ce anume probe şi-ar putea preconstitui martorul prin declaraţia dată, întrucât prin declaraţia dată nu îşi îmbunătăţeşte deloc situaţia în cazul în care este cercetat pentru infracţiunea de punere în circulaţie a unui autovehicul neînmatriculat. Acesta, ca proprietar al maşinii, era singurul în măsură să înmatriculeze maşina sau să mandateze pe cineva în acest sens, motiv pentru care aspectele precizate în faţa primei instanţe nu îl disculpă de obligaţia legală ce îi revenea, iar prin declaraţia dată „nu îşi îmbunătăţeşte situaţia în cazul în care este cercetat pentru infracţiunea de punere în circulaţie a unui autovehicul neînmatriculat".

însă, întrucât presupusa faptă penală comisă de martor nu constituie obiectul sesizării instanţei de fond, ceea ce Tribunalul a reţinut din declaraţia acestuia este că în momentul când s-a

întors în ţară, la sfârşitul lunii iulie 2006, inculpatul i-a arătat poliţa de asigurare şi i-a spus că autoturismul „este în regulă", ceea ce conduce la concluzia că inculpatul ştia, sau cel puţin trebuia să ştie, că autoturismul condus în ziua accidentului rutier nu era înmatriculat în România.

3.1.2. Lipsa elementului intenţional pentru atragerea răspunderii penale în ceea ce priveşte acest motiv de apel, inculpatul reiterează în esenţă aceleaşi argumente ca

cele invocate în susţinerea erorii de fapt cu privire la situaţia autovehiculului, respectiv faptul că nu avea cunoştinţă despre neîndeplinirea formalităţilor cerute de lege pentru înmatricularea autoturismului Porsche Cayenne, acesta satisfăcând aparent, în opinia inculpatului, toate condiţiile pentru punerea sa în circulaţie în mod legal: numere provizorii de înmatriculare, certificat de export, asigurare RCÂ, etc, arătând că nu a acţionat cu intenţie în momentul conducerii autovehiculului pe teritoriul României.

Tribunalul reţine însă, raportat la cele reţinut mai sus, că inculpatul, având cunoştinţă de situaţia autoturismului pe care îl conducea, a prevăzut că prin fapta sa pune în pericol relaţiile sociale care reglementează o conduită conformă cu normele care impun conducerea pe drumurile publice doar a autoturismelor înmatriculate şi, deşi poate nu a Vurrrtărit punerea în pericol a acestor relaţii sociale, cel puţin a acceptat posibilitatea producerii',*cestui rezultat, ceea ce semnifică o intenţie indirectă, în accepţiunea art. 19 L. 1 lit. b^Jjpen.

în jjjgfcecinţă, Tribunalul a apreciat că nu se poate reţine că apelantul inculpat a săvârşit fapte „cel mult sub forma culpei", trimiterea la principiul de drept in dubio pro reo nepuîîU^" reţinută şi pe cale de consecinţă, solicitarea achitării în temeiul art. 11. pct. 2 a raportat la art. 10 alin. 1 lit. d) C. pr. pen. fiind lipsită de fundament.

3.2. Netemeinicia sentinţei apelate în ceea ce priveşte infracţiunea de vătămare corporală din culpă

Apelantul - inculpat îşi întemeiază acest motiv de apel pe declaraţia medicului ^rant al persoanei vătămate H.S., Dr. S.K. R. (fila 299 dosar instanţă de fond), precizând că numărul de zile de îngrijiri medicale a necesitat pentru vindecarea leziunilor suferite de partea vătămată H.S. a fost mult inferior (de 46) şi de asemenea, pe înscrisul denumit „opinie expertală extrajudiciară", emis de Dr. M.C., medic primar legist la INML „Mina Minovici".

Se arată că toate constatările Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici" au fost fundamentate exclusiv pe foile de observaţie sumare ale Spitalului Universitar de Urgenţă, fără a avea posibilitatea expertizării părţii vătămate ulterior producerii evenimentului rutier, necunoscându-se la momentul exprimării opiniei, evoluţia şi perioada de timp necesară pentru vindecarea leziunilor suferite de partea vătămată şi că numărul de zile de îngrijiri medicale la care instanţa de fond ar fi trebuit să se raporteze era cel de 46 de zile, astfel cum acesta rezultă din înscrisurile emanate de la instituţia medicală unde partea vătămată H.S. s-a aflat sub îngrijire medicală în perioada 27.08.2006-11.10.2006.

Tribunalul reiterează cele reţinute la termenul din data de 8.01.2009, când a constatat că numărul de zile de îngrijiri medicale necesar vindecării persoanei vătămate H.S. s-a stabilit în mod legal în baza raportului de expertiză medico-legală nr.A1/10009/28.09.2006 (fila 184 d.u.p.), întocmit cu respectarea dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr.1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală şi Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor O.G. nr.1/2000, aprobat prin H G. nr.774/2000.

în ceea ce priveşte înscrisul emis de medicul curant al persoanei vătămate H.S., Dr. S.K. R., Tribunalul a considerat că nu se pot reţine aspecte care să infirme concluziile raportului de expertiză medico-legală efectuat în cauză. Chiar dacă nu se contestă calitatea de medic a Dr. S.K. R., din înscrisul menţionat rezultă că PersO. vătămată a fost consultată de medicul respectiv la data de 8.09.2006, iar „la data de 14.06.2007 părea complet recuperat în urma leziunii", şi, în consecinţă, astfel cum reţine în mod corect prima instanţă, din acest înscris nu rezultă numărul de zile de îngrijiri Medicale necesare pentru vindecare persoanei vătămate.

In ceea ce priveşte înscrisul denumit „opinie expertală extrajudiciară", emis de Dr. M.C., medic primar legist la INML „Mina Minovici", Tribunalul a reţinut că acesta nu poate fi considerat un înscris nou care să justifice efectuarea unei noi expertize medico-legale, întrucât concluziile sale se bazează pe aceleaşi înscrisuri avute în vedere 19 efectuarea expertizei medico-legale nr. Al/10009/28.09.2006, respectiv examinarea Persoanei vătămate H.S. efectuată la data de 25.08.2006, fişa de prezentare nr. 405313 la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti din 25.08.2006, ora 01.07, buletinul de analize medicale radiologie nr. 45554 din aceeaşi dată, nota medicală 17263/f.d. SUUB. De asemenea, se retine în cuprinsul raportului şi refuzul intervenţiei chirurgicale indicate.

Nefiind un act medical nou, care să constate existenţa unei stări medicale neunoscute la întocmirea expertizei medico - legale, nu poate justifica, per se, neesitatea efectuării unei noi expertize.

In ceea ce priveşte valoarea probatorie a acestui înscris, Tribunalul reţine că este o probă extrajudiciară, care însă poate oferi indicii instanţei şi poate fi avut în stabilirea situaţiei de fapt.

Tribunal nu îşi însuşeşte însă concluziile exprimate în această „opinie expertala extrajudiciară". Medicul insistă asupra refuzului efectuării intervenţiei chirugicale care este apreciat ca fiind extrem de important în evoluţia ulterioara a leziunii si concluzionează că în funcţie de tratamentul aplicat în cazul acestor leziuni depinde evoluţia ulterioară a leziunii şi, totodată, durata de íngrijiri necesare, apreciind că aplicarea imediată a unui tratament ortopedic ar fi scurtat-o foarte mult durata de vindecare şi numărul de zile de îngrijiri medicale.

Din analiza concluziilor raportului de expertiză medico-legală Al/10009/28.09.2006 şi din actele avute în vedere de expert, inclusiv refuzul persoanei vătămate de a se supune intervenţiei chirurgicale, nu rezultă că expertul desemnat a stabilit zilele de îngrijiri medicale raportat la refuzul persoanei vătămate de a se supune intervenţiei chirurgicale, astfel cum se încearcă a se sugera de către Dr. M.C. (care menţionează că aplicarea imediată a unui tratament ortopedic ar fi scurtat foarte mult numărul de zile de îngrijiri medicale). în aceste condiţii, întrucât medicul desemnat în afara procesului penal de către inculpat a formulat o evidentă concluzie „pro causa", coroborat cu caracterul extrajudiciar al „opiniei expertale", conduce la înlăturarea ei de către Tribunal.

în consecinţă, Tribunalul şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză medico-legală nr. A1/10009/28.09.2006, potrivit căruia persO. vătămată H.S.T. a prezentat leziuni traumatice care au putut fi produse prin lovire de corpuri dure, posibil în condiţiile unui accident rutier, leziuni ce pot data din 25.08.2006, şi care au necesitat 70¬-80 zile îngrijiri medicale şi nu au pus în primejdie viaţa victimei, însă acest tip de fractură are un pronostic rezervat privind recuperarea funcţională şi nu se pot face aprecieri obiective la acel moment privind constituirea unei eventuale infirmităţi.

Pe cale de consecinţă, în baza art. 334 C. pr. pen. Tribunalul a apreciat ca neîntemeiată cererea de schimbare a încadrării juridice formulate de apelantul - inculpat A.I., din infracţiunea prev. de art. 184 alin. 2 şi 4 C. pen. în infracţiunea prev. de art. 184 alin. 1 şi 3 C. pen.

3.3. Netemeinicia sentinţei apelate în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 178 alin. 2 şi 5 C. pen.

3.3.1 încălcarea prevederilor art. 63 alin. 2 şi art. 67 C. pr. pen. la pronunţarea sentinţei apelate, respectiv valoarea probatorie a mijloacelor de probă în temeiul căreia Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a dispus condamnarea, fie că nu este cea prevăzută de normele codului de procedură penală, fie că trebuiau înlăturate ca nefiind concludente şi utile cauzei.

3.3.1.1 Rapoartele de expertiză tehnică auto întocmite în cursul urmăririi penale Inculpatul precizează că Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a avut în vedere pe de o parte un

raport de expertiză anulat în cursul urmăririi penale de Parchet pentru vicii de procedură, iar pe de altă parte, a validat un alt raport de expertiză tehnică efectuat cu încălcarea prevederilor art. 3 C. pr. pen. şi art. 122 alin. 1 C. pr. pen.

Tribunalul nu îşi poate însuşi opinia inculpatului în sensul că raportul de expertiză tehnică nr. 6015/26.09.2006 a fost anulat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti pe motiv concluziile sale erau lovite de nulitate absolută.

Tribunalul reţine că la efectuarea expertizei nu a fost convocat expertul parte ales de către inculpat, deşi, potrivit art. 118 alin. 3 C. pr. pen., experţii recomandaţi de părţi au dreptul să participe la efectuarea expertizei. Pe de altă parte, concluziile expertului desemnat de părţi are posibilitatea să îşi exprime punctul de vedere în cuprinsul raportului sau într-o anexă, încălcarea obligaţiei expertului numit de convocare a expertului desemnat neputând atrage în niciun caz nulitatea raportului de expertiză. Tribunalul reţine că la întocmirea expertizei tehnice ambii experţi au avut la dispoziţie o serie de înscrisuri existente la dosarul de urmărire penală, precum procesul - verbal de cercetare la faţa anexă, conform art. 122 alin. 2 C. pr. pen.).

Astfel, în calcularea vitezelor celor două autoturisme implicate în acciddtaexn desemnat de organele de urmărire penală foloseşte teoria conservării energiei potrivit căreia suma energiilor consumate de autovehicul pentru producerea fenomenelor neconservative trebuie să fie egală cu suma dintre energia cinetică şi potenţiala anteriror producerii fenomenelor în cauză, prezentând ecuaţia corespunzătoare bilanţului energetic, valorile luate în calcul fiind expres precizate în cuprinsul raportului de expertiză, fiind usor verificabile.

în ceea ce priveşte calculul cantităţii de energie consumată prin deformări plastic la autoturismul Dacia, expertul desemnat a estimat o viteză echivalentă prin compararea deformaţiilor înregistrate în urma accidentului cu modele similare înregistrate în cataloage specializate Crash.

însă, expertul ales de apelantul - inculpat foloseşte programul REC TEC Pro pentru a determina valoarea DELTA V (pentru autoturismul Dacia prezintă valorile avute în vedere - fila 440 d.u.p.), deşi nu rezultă din niciun act care sunt valorile deformărilor acestui autovehicul (expertul numit face trimitere la măsurătorile efectuate personal la data de 29.01.2007, însă acestea nu sunt consemnate în niciun proces - verbal pentru o eventuală verificare a acestora). Pentru autoturismul Porche, nu sunt prezentate însă valorile introduse în program, pentru a verifica eventual valabilitatea acestora.

Tribunal reţine că opinia exprimată de expertul parte nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă, concluziile sale fiind înlăturate atât de concluziile celor două expertize întocmite în cursul urmăririi penale, cât şi de indiciile oferite de declaraţiile martorilor audiaţi, care au apreciat viteza autoturismului condus de inculpat la peste 100 km/oră.

3.3.1.2 Apelantul - inculpat precizează că hotărârea pronunţată de către instanţa de fond este netemeinică şi în raport de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, care, deşi subiective, au fost validate de către instanţa de fond la pronunţarea soluţiei de condamnare.

în ceea ce priveşte declaraţia martorului S.C., Tribunalul reţine că la termenul din data de 26.11.2007, instanţa de fond a respins cererea de constituire ca parte civilă a acestuia ca tardiv formulată, şi pe cale de consecinţă, neexistând constituirea de parte civilă şi, având în vedere declaraţia dată de acesta în cursul urmăririi penale, în sensul că nu doreşte să participe în proces ca parte vătămată, în mod corect instanţa a apreciat că, raportat la dispoziţiile art. 82 C. pr. pen., numitul S.C. poate fi audiat în calitate de martor în cauză.

Nu se poate reţine că toate „aspectele relatate de respectivul martor au ca scop obţinerea unei hotărâri de obligare a inculpatului la plata unei sume de bani", întrucât instanţa a respins constituirea de parte civilă a sus-numitului şi din manifestarea iniţială de voinţă a acestuia nu se poate deduce, astfel cum a făcut apelantul - inculpat, o prezumţie absolută de duşmănie, motiv pentru care, raportat strict la cauza dedusă judecăţii, în mod corect instanţa a apreciat că nu exista nici un temei pentru a considera că martorul se afla în relaţii de duşmănie cu inculpatul sau că ar avea vreun interes în prezenta cauză.

Tribunalul reţine că dl. avocat B.P., apărătorul ales al părţii civile A.Ş.C., a menţionat în mod expres că nu l-a susţinut în formularea cererii sale.

Simplele prezumţii ale apelantului inculpat, în sensul că, prin manifestarea de voinţa de a se constitui parte civilă, acest martor nu mai poate fi obiectiv, vor fi respinse, întrucât Tribunalul a analizat în ce măsură declaraţiile sale exprimă adevărul şi, constatând că se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, nu a avut niciun dubiu în a aprecia că ele sunt expresia adevărului.

In ceea ce priveşte validarea declaraţiilor martorilor D.B. şi B.V, inculpatul solicită înlăturarea acestor declaraţii, întrucât cei doi martori se aflau in relaţii de duşmănie cu inculpatul, datorate faptului că, ulterior producerii accidentului rutier, a fost agresat de către aceştia.

Chiar dacă susţinerile apelantului -inculpat ar fi reale, în sensul că a fost agrest ulterior accidentului de cei doi martori, nu se poate deduce din acest fapt o prezumţie absolută de lipsă de obiectivitate a acestora. Astfel, declaraţiile date sub prestare de -jurământ de cei doi martori se coroborează nu numai între ele, ci şi cu cele ale martorei .B, persoană a cărui conduită apelantul - inculpat nu a criticat-o, încercând însă să inducă o lipsă de coerenţă a declaraţiilor acesteia, care nu este susţinută de realitate, Iggţfel curele va arăta mai jos.

Faptul că martora nu a putut preciza în faţa organelor de urmărire penală marca autoturismului de teren care a depăşit-o iar în faţa instanţei a precizat că acesta era un autoturism marca Porche Cayenne, nu este de natură să conducă la .înlăturarea în totalitate a declaraţiei acestei martore, în condiţiile în care a văzut acest autoturism intrând pe culoarea roşie a semaforului şi intrând în coliziune cu autoturismul taxi, aspect susţinut atât în cursul urmăririi penale, cât şi a cercetării judecătoreşti.

în ceea ce priveşte susţinerea aceleiaşi martore din cursul cercetării judecătoreşti, care a afirmat că în zona Piaţa Operei, autoturismul pe care îl conducea a fost depăşit cu viteză de trei autovehicule, iar ulterior menţionează că se afla oprită la semaforul de la intersecţia cu Bdul. Eroilor când autoturismul condus de apelantul - inculpat a ignorat culoarea roşie a semaforului, nu sunt contradictorii, astfel cum încearcă să acrediteze ideea apelantul - inculpat, ci trebuie coroborate şi cu celelalte declaraţii ale martorilor, care precizează că la intersecţia de la Piaţa Operei, autoturismul

condus de inculpat, precum şi un alt autoturism Porche, de culoare albă, (al cărui conducător, o femeie, nu a putut fi identificată, întrucât nu a rămas la locul accidentului), au fost blocate de o maşină care spăla strada, aspect care rezultă din declaraţia martorului B.V M. şi ale martorului D.B..

De altfel, inculpatul precizează că „în mod eronat atât declaraţiile martorilor, cât şi concluziile rapoartelor de expertiză au fost validate de către instanţa de fond, valoarea probatorie a acestora fiind discutabilă in raport de celelalte probe aflate la dosarul cauzei", însă nu precizează care sunt acele probe care înlătură constatările personale ale martorilor care, fără excepţie, indică faptul că autoturismul condus de inculpat a intrat pe culoarea roşie a semaforului, cu o viteză care depăşea mult pe cea legală, înlăturând astfel susţinerile singulare ale inculpatului, în sensul că a intrat în intersecţie pe culoarea galbenă.

In consecinţă, declaraţiile acestei martore au fost avute în mod corect în vedere de instanţa de fond la stabilirea situaţiei de fapt, fiind reţinute de altfel şi de Tribunal.

3.3.2 înlăturarea în mod arbitrar a circumstanţelor atenuante de către instanţa de fond Tribunalul reţine că art. 74 C. pen. enunţă cu caracter exemplificativ împrejurări care pot

constitui circumstanţe atenuante, respectiv: a) conduita bună a infractorului •nainte de săvârşirea infracţiunii; b) stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba pricinuită; c) atitudinea infractorului după savârşirea infracţiunii, rezultând din prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor.

Astfel cum rezultă din conţinutul textului de lege invocat, aceste împrejurări „por fi considerate circumstanţe atenuante", rămânând deci la aprecierea instanţei constatarea caracterului lor atenuant, spre deosebire de cele menţionate la art. 73 C. pr. pen. depăşirea limitelor legitimei apărări sau ale stării de necesitate şi provocare), a căror ^cidenţă, odată stabilită, este obligatoriu a fi avută în vedere de către instanţă.

Or, circumstanţele atenuante invocate de către apelantul inculpat, care critică soluţia instanţei de fond prin prisma „înlăturării în mod arbitrar" a acestora, respectiv lipsa antecedentelor penale, stăruinţa depusă pentru a repara prejudiciul suferit de familiile "stimelor accidentului rutier din data de 26.08.2006, atitudinea după săvârşirea infracţiunii, buna reputaţie în comunitatea de domiciliu şi cea de la reşedinţă analizate în contextul gravităţii faptelor săvârşite, consecinţelor acestora şi atitudinea inculpatului pe parcursul procesului penal.

Astfel, lipsa antecedentelor penale cu greu poate fi încadrată în ceea ce legiuitorul a înţeles să reglementeze prin „conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii", întrucât lipsa antecedentelor penale este o stare de normalitate, care să se regăsească în situaţia juridică a tuturor destinatarilor legii penale.

în ceea ce priveşte stăruinţa depusă pentru a repara prejudiciul suferit de familiile victimelor accidentului rutier, Tribunalul reţine că, într-adevăr, apărătorul inculpatului consemnat suma de 60.000 euro la dispoziţia părţilor civile.

Tribunalul manifestă însă rezerve serioase că inculpatul regretă sincer accident produs, întrucât acesta a încercat să-şi minimalizeze contribuţia la producere accidentului, arătând că a trecut pe culoarea galbenă a semaforului, dar „nu a avut viteză mare" (deşi a depăşit de mai mult de 2 ori viteza legală), iar pe de altă parte „nu îmi amintesc cu ce viteză am pătruns în intersecţie" iar în faţa primei instanţe acesta a declarat „nu ştiu dacă sunt de acord să despăgubesc partea civilă R. cu sumele solicitate", întrucât „până la acest moment nu m-am gândit la acest aspect" şi, mai mult chiar, „apărătorul meu a iniţiat demersuri către părţile civile, am făcut acest lucru nu pentru că mă simt vinovat, ci pentru a ajuta familiile lor."

Aspectele invocate nu pot fi reţinute nici de Tribunal drept circumstanţe atenuante în contextul în care caracterul lor atenuant este înlăturat în totalitate de gravitatea infracţiunilor deduse judecăţii (cu precădere cea de ucidere din culpă), de regretul formal exprimat de inculpat şi de atitudinea nesinceră a acestuia, inculpatul încercând să-şi diminueze responsabilitatea în comiterea accidentului, precizând că a intrat pe culoarea galbenă şi că a avut o viteză moderată.

Tribunalul a constatat că buna conduită în comunitatea de domiciliu, faptul că a consemnat o sumă la dispoziţia părţilor civile şi că s-a prezentat în mod constant în faţa instanţei de fond şi apel au fost avute în vedere la stabilirea pedepselor aplicate inculpatului pentru infracţiunile deduse judecăţii.

Astfel, în ceea ce priveşte infracţiunea de ucidere din culpă prev. de art. 178 alin. 2 şi 5 C. pen., instanţa de fond a făcut o justă individualizare a pedepsei aplicate, stabilită la 6 ani închisoare (în condiţiile în care limitele de pedeapsă se situează între 2 şi 10 ani închisoare), deci puţin peste mediul special al pedepsei.

La stabilirea acestei pedepse, în mod corect s-a reţinut de instanţa de fond că modul în care inculpatul a înţeles să conducă autoturismul, într-o zonă urbană intens circulată, cu o viteză mult superioară celei legale, ignorând culoarea roşie a semaforului, denotă indiferenţă faţă de eventualele consecinţe ale acţiunilor sale pentru viaţa şi integritatea corporală a celorlalţi participanţi la traficul rutier (consecinţe care, de astfel, s¬au materializat în mod tragic prin moartea a trei persoane).

De asemenea, instanţa de fond a avut în vedere atitudinea inculpatului în cursul procesului penal, care a încercat să minimalizeze conţinutul acţiunilor sale, prin susţinerea că a trecut pe culoarea galbenă a semaforului cu o viteză pe care a apreciat-o (nereal) la 40 - 50 km/oră.

Nu în ultimul rând, au fost avute în vedere şi circumstanţele personale ale inculpatului, care nu este cunoscut cu antecedente penale, a reparat prejudiciul produs părţii civile Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti şi este cunoscut cu o bună conduită în comunitate.

În ceea ce priveşte cele 10 volume cu jurisprudenţa instanţelor de judecată din România cuprinsă între anii 2005-2008 referitoare la soluţiile pronunţate cu privire la infracţiunea de ucidere din culpă, Tribunal reţine, în principal, că acestea nu sunt izvor de drept. Pe de altă parte, fiecare cauză concretă are anumite particularităţi, în funcţie de care instanţa pronunţă o anumită soluţie. Or, nu se poate argumenta în sensul că, dacă practica judiciară din România este aproape unanimă în a dispune aplicarea unor pedepse cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pentru infracţiunile de ucidere din culpă, aceasta ar trebui să fie în mod automat şi soluţia în cauza dedusă judecăţii. Un astfel de raţionament ignoră tocmai aspectele menţionate anterior, respectiv particularităţile fiecărei cauze concretizate în contextul săvârşirii faptei, gravitatea acestuia, persoana inculpatului, etc., în funcţie de care instanţele dispun soluţiile pe care le apreciază ca fiind legale şi temeinice.

Pe de altă parte însă, critica inculpatului cu privire la pedepsele aplicate în ceea ce priveşte infracţiunile de vătămare corporală din culpă şi conducere a unui autoturism neînmatriculat a fost considerată ca neîntemeiată.

Astfel s-a reţinut că instanţa de fond a aplicat o pedeapsă de 2 ani închisoare (apropiată de maximul special) pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă prev de art 184 alin 2 şi 4 C.pen. (pentruc care limitele de pedeapsă se situează între 6 luni şi 3 ani închisoare), respectiv o pedeapsă egală cu maximul special pentru infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul neînmatriculat , prev de art 85 din OUG nr 195/2002 (pentru care limitele de pedeapsă se situează între 1 an şi 3 ani închisoare).

Tribunanul apreciează că astfel de pedepse nu îşi pot atinge scopurile preventiv, educativ si coercitiv menţionate în art 52 C.pen. În condiţiile în care instanţa de fond aplicat (perfect legal) o pedeapsă situată puţine peste jumătatea maximului special pentru infracţiunea de ucidere din culpă (care totuşi este cea mai gravă dintre cele 3 infracţiuni deduse judecăţii) apare inexplicabilă atingerea maximului special pentru infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat şi aproape de maximul special pentru infrcţiunea de ucidere din culpă.

Tribunalul apreciează că în raport de elementele care caracterizează pozitiv persoana inculpatului, care nu pot fi ignorate (care însă pe de altă parte, nu sunt de natură să atragă reţinerea circumstanţelor atenuante, astfel cum Tribunalul a reţinut mai sus), dar şi de aspectele care agravează răspunderea sa penală, că două pedepse de câte 1 an închisoare pentru infracţiunile de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, respectiv de vătămare corporală din culpă, sunt mai în măsură să reflecte o operaţiune justă de individualizare.

De asemenea, Tribunalul apreciează că sporul de pedeapsă de 1 an închisoare, apreciat necesar de către instanţa de fond, faţă de urmarea faptelor şi pentru atingerea scopurilor pedepsei, nu se impune. În acest context, Tribunalul sancţionează afirmaţiile reprezentantului Ministerului Public cuprinse în concluziile pe fondul cauzei în sensul că o pedeapsă de 15 ani închisoare se impune faţă de numărul mare de accidente comise de cetăţenii străini pe teritoriul României întrucât o astfel de afirmaţie nu face decât să creeze o evidentă discriminare între cetăţenii străini si cei români pe temei de naţionalitate, discriminare care sub nicio formă nu poate justifica o pedeapsă la nivelul maximului special prevăzut de lege. Sancţiunea aplicată, indiferent dacă este vorba de cetăţeni de naţionalitate română ori de altă naţionalitate, trebuie să ilustreze criteriile generale de individualizare prev de art 72 C.pen. şi nu are alte criterii, cum ar fi naţionalitea celui în cauză.

B. Latura Civilă 1.Cu privire la nedovedirea daunelor materiale, părţi civile producând doar dovada cu

martori pentru dovedirea cuantumului sumelor solicitate cu acest titlu, ale căror sunt contradictorii şi subiective.

Tribunalul a reţinut în conformitate cu dispoziţiile art 1191 alin 1 C.civ.., ca dovada actelor juridice ale căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 ROL nu se poate face decât prin înscris autentic sau prin înscris sub semnătură privată. Pentru dovada acestor acte juridice ca regulă, nu se primesc alte probe cum ar fi martori sau prezumţii

Aceste dispoziţii nu sunt însă imperative, părţile de comun acord putând să se abată de la ele, astfel cum se arată în mod expres în alin 3 al art. 1191 C.civ. În acelaşi sens sunt şi prevederile art 1197 C.civ care arată că, prin excepţie, sunt admisibile şi alte probe când există un început de dovadă scrisă.

Distinct de cele mai înainte menţionate, s-a reţinut că la termenul din data de 1.10.2007, când instanţa de fond a discutat încuviinţarea probelor solicitate

apărătorul ales al inculpatului a arătat în mod expres că nu se opune la proba cu martori solicitată de

solicitată de părţile civile (fila 248 verso din dosarul instanţei de fond), ceea ce constituie o achiesare, care face achiesare care face, oricum, proba cu martori admisibilă.

De altfel, având în vedere natura şi contextul efectuării cheltuielilor | multe ori părţile se află într-o imposibilitate obiectivă de a preconstitui înscrisul pentru care Tribunalul va da eficienţă probatorie, raportat la cele menţionate anterior probei testimoniale administrate de prima instanţă.

Astfel, Tribunalul reţine din declaraţia martorei O.E. (fila 477 dosar urmărire penală) că partea civilă R.E. a cheltuit cu înmormântarea şi pomenile creştineşti succesive la

9 zile, 20 de zile, 40 de zile, 6 luni, 9 luni, suma de „peste 300 de milioane ROL" sumă din care martora precizează că i-a împrumutat 100 de milioane ROL, iar o vecină suma de 40 de milioane ROL. Aceste susţineri ale martorei se coroboreaz cu cele ale martorei C.Ş., care a declarat (fila 476 dosar fond) că partea civilă R.E. a fost împrumutată « de ea cu suma de 40 de milioane ROL şi cu suma de 100 de milioane ROL de o prietenă

În ceea ce priveşte despăgubirile materiale solicitate de părţile civile T. H. T. şi T.E., susţinerile părţilor civile se coroborează cu un început de dovadă scrisă, reprezentat de înscrisul depus la vol. IV al dosarului instanţei de apel, care atestă împrumutul efectuat de părţile civile de la numitul T.E., în cuantum de 20.000 de ' lei, bani necesari cheltuielilor pentru înmormântarea victimei T.A..

2. Cu privire la cuantumul daunelor morale, se critică acesta ca fiind disproporţionate, inculpatul susţinând că potrivit regulilor stabilite de practica judiciara în materie, cuantumul daunelor morale urmează a fi stabilit în raport de fapta ilicită prejudiciul produs şi vinovăţie, precum şi având în vedere situaţia financiară a persoanei ce urmează a fi obligată la plata despăgubirilor cu titlu de daune morale, cuantumul salariului minim în România raportat la sumele solicitate de părţile civile, posibilitatea efectivă a persoanei obligate de acoperire a sumelor de bani stabilite cu titlu de daune morale, practica judiciară în materia acordării daunelor morale în temeiul art. 998 şi art. 999 Civ., etc.

Tribunalul a considerat că nu poate reţine susţinerile inculpatului în sensul că sumele acordate cu titlu de daune morale sunt disproporţionate, raportat la lipsa sa de venituri, întrucât situaţia financiară a persoanei obligate la plata acestor daune morale nu poate fi acceptată drept un criteriu în acordarea acestora, cum de altfel un astfel de criteriu nu poate fi nici „cuantumul salariului minim în România".

În dezacord cu opinia exprimată de inculpat, Tribunalul apreciază că sumele acordate de instanţa de fond nu pot fi considerate „disproporţionate". Tribunalul reţine că acestea sunt indubitabil greu de cuantificat, greutate care rezidă mai ales din imposibilitatea de a le privi ca pe un pretium dolores, ca o compensare a pierderii suferite de părţile civile care şi-ar dori ca acel accident care a curmat viaţa fiilor să nu fi existat. La stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu moral, instanţa trebuie sa aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi: consecinţele negative suferite de cei în cauza pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele, măsura în care le-au tosí afectate situaţia profesională, socială şi familială. .

În consecinţă, având în vedere că instanţa de fond a apreciat în mod coree consecinţele negative pe care decesul celor trei victime le-a avut, faptul că a lezat in mo definitiv şi iremediabil stabilitatea familială şi emoţională a celor apropiaţi acestora, ava în vedere condiţiile dramatice în care aceştia şi-au pierdut viaţa, Tribunal constata sumele acordate cu titlu de daune morale sunt corect evaluate la suma de 500.000 euro pentru fiecare părinte/copil al victimelor care şi-au pierdut viaţa în accident.

II. în ceea ce priveşte apelul declarat de părţile civile N.E. * N.O. A. Pe latură penală, părţile civile îşi exprimă nemulţumirea faţa de cuantumul pedepsei

rezultante aplicate în final inculpatului A.I., faţă de gravitatea faptelor comise. Şi de atitudinea acestuia cu privire la propriile fapte.

Având în vedere cele reţinute de instanţă cu privire la critica inculpatului, considerente menţionate anterior, Tribunalul apreciază că acest motiv nu poate fi primit.

B. Pe latură civilă, părţile consideră nelegală şi netemeinică dispoziţia privind eatragerea răspunderii civile a asigurătorului S.C. A-R.A. S.A., motiv pentru carere Tribunal îl găseşte întemeiat, pentru motivele ce urmează a fi expuse:

În mod greşit instanţa de fond a apreciat că nu poate fi angajată răspunderea asigurătorului, concluzie întemeiată pe art. VIII - dispoziţii finale, pct. 1 din contract, care revede că „normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagubele cauzate terţilor prin accidente de autovehicule, emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor fac parte integrantă din prezentul contract de asigurare."

Potrivit art. 22 pct. 3 din Normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagubele produse terţilor prin accidente de autovehicule, aprobate prin Ordinul nr. 3108/2004 emis de Comisia de supraveghere a asigurărilor, asigurătorii RCA nu acordă despăgubiri pentru pagubele cauzate în situaţiile în care proprietarul autovehiculului nu face dovada valabilităţii la data accidentului a asigurării obligatorii RCA sau asigurătorul RCA nu are răspundere.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 lit. c din Norme, răspunderea asigurătorului începe din momentul plăţii primei de asigurare şi al eliberării documentului de asigurare, dar nu mai devreme de data înmatriculării autovehiculului, pentru autovehiculele ce urmează a fi înmatriculate sau înregistrate.

Or, întrucât la data accidentului autoturismul nu era înmatriculat în România, instanţa de fond a constatat că obligaţia de a repara prejudiciul cauzat părţilor civile nu poate reveni asigurătorului, neputând fi angajată răspunderea sa contractuală.

Tribunalul reţine că prin s.c. nr. 210/CA/3.12.2007 a Curţii de Apel Oradea, definitivă prin Decizia nr. 1292/27.03.2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost admisă excepţia de nelegalitate invocată de petentul Pako losif Attila şi s-a constatat că dispoziţiile art. 4 lit. c din Normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagubele produse terţilor prin accidente de autovehicule, aprobate prin Ordinul nr. 3108/2004 emis de Comisia de supraveghere a asigurărilor la data de 10.12.2004 sunt nelegale, întrucât contravin prevederilor art. 48 din Legea nr. 136/199 5, art. 33 alin. 1 lit. g din HG nr. 85/2003, art. 971, 1295 alin. 1 C. civ. rap. la art. Walin. 1 şi 6 şi art. 53 din Constituţia României.

Însă, din analiza art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2002 rezultă excepţia de nelegalitate are efecte inter partes, între părţile din respectivul proces, şi nu erga omnes.

Pe de altă parte însă, Tribunalul reţine că, potrivit art. 44 C. pr. pen., instanţa Penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă de care depinde soluţionarea cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe.

Chestiunea prealabilă se judecă de către instanţa penală, potrivit regulilor şi Mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune.

Prin aceste dispoziţii legale se instituie o prorogare de competenţă în favoarea fantei penale, care devine competentă să judece orice chestiune prealabilă de care kpinde soluţionarea cauzei, cum este cazul nelegalităţii art. 4 lit. c din Normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagubele produse terţilor prin accidente de autovehicule.

Este de menţionat că această prorogare de competenţă este instituită chiar în favoarea instanţei necompetente material, şi chiar inferioară în grad instanţei care ar fi competentă să soluţioneze respectiva chestiune.

Având în vedere precizările de mai sus, Tribunalul reţine că potrivit art.4 lit.c din normele privind aplicarea legii în domeniul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru paguube produse terţilor prin accidente de autovehicule, adoptate prin Ordinul nr 3108 din10.12.2004

Emis de Preşedintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor: răspunderea asigurătorului începe din momentul eliberării documentului de asigurare dar nu mai devreme de data intrării în vigoare a autorizaţiei provizorii de circulaţie sau a înmatriculării autovehiculului pentru autovehicule ce urmează a fi înmatriculate sau reînmatriculate.

Potrivit art. 48 al.1 din Legea nr.136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România: „persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării/înregistrării în România, precum şi tramvaie au obligaţia să se asigure şi să menţină valabilitatea contractului de

asigurare prin plata primelor de asigurare, precum şi să aplice pe parbrizul vehiculului sau în alt loc vizibil din exterior vigneta".

Art. 8 al. 1 din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că, în aplicarea prezentei legi, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor adoptă norme specifice, conform practicilor în asigurări.

Tribunalul constată că dispoziţiile art. 48 din Legea nr.136/1995 prevăd obligativitatea asigurării tuturor autovehiculelor fără nicio condiţionare,, astfel încât condiţionarea valabilităţii asigurării de reînmatricularea autovehiculului pe numele noului proprietar, condiţionare înscrisă în art.4 lit. c din norme, apare ca fiind în contradicţie cu însăşi legea de reglementare a asigurărilor.

Din prevederile art.48 din Legea nr.136/1995 reiese că pentru autovehiculele care se reînmatriculează ca urmare a vânzării-cumpârării, răspunderea asigurătorului trebuie să înceapă din momentul plăţii primei de asigurare, fără nici o altă condiţionare, având în vedere că proprietatea s-a transmis valabil de la vechiul la noul proprietar la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, iar reînmatricularea autovehiculului pe numele noului proprietar este o formalitate care nu afectează dreptul dobândit şi nici nu împiedică folosinţa autovehiculului de către dobânditor.

Este adevărat că datorită importanţei pe care o au asigurările în societate, se justifică îndeplinirea anumitor formalităţi cu ocazia înmatriculării autovehiculelor, însă aceste formalităţi trebuie să se regăsească într-o lege, în mod expres, iar normele adoptate pentru aplicarea respectivului act normativ nu pot să adauge la lege impunând condiţii ce nu se regăsesc în textul legal, cum este cazul speţei de faţă.

De asemenea, dispoziţiile art. 33 al. 1 lit. g din H.G. 85/2003 pentru aprobarea regulamentului de apiicare a O.U.G. nr.195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, în vigoare la data producerii accidentului rutier (25.08.2006), prevăd ca şi condiţie obligatorie în vederea înmatriculării existenţa „copiei documentului de asigurare pentru cazuri de răspundere civilă". Or, dacă cerinţa existenţei asigurării este anterioară înmatriculării, înseamnă că un contract de asigurare trebuie să-şi producă efectele de la data la care legea prevede obligativitatea existenţei lui şi nu la o dată ulterioară. Prin conţinutul lor, dispoziţiile atacate prin prezenta excepţie lipsesc de conţinut şi de finalitate dispoziţiile art.33 al.1 lit. g din H.G. nr. 85/2003.

În consecinţă, în baza considerentelor expuse, Tribunalul a constatat că dispoziţiile art. 4 lit. c din Normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor adoptate prin Ordinul nr.3108 emis de preşedintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor la data de 10.12.2004 sunt nelegale, neputându-se exonera asigurătorul de răspundere prin invocarea acestor dispoziţii legale.

Având în vedere cele de mai sus, astfel, aşa cum rezultă din poliţa nr. 3122685/26.04.2006 (fila 572 d.u.p.), la data producerii accidentului, autoturismul condus de inculpat era asigurat pentru răspundere civilă auto obligatorie la S.C. A-R.A SA, cu valabilitate de la 29.04.2006 la 28.10.2006.

Potrivit art. 15 C. pr. pen., persoana. vătămată se poate constitui parte civilă în contra învinuitului sau inculpatului şi a părţii responsabile civilmente. Dispoziţiile legale invocate precizează în mod limitativ persoanele împotriva cărora poate fi exercitată acţiunea civilă în cadrul procesului penal, neputând fi extinse şi la alte părti/participanţi. Rămâne astfel a se stabili dacă asigurătorul de răspundere civilă delictuală are calitatea de parte responsabilă civilmente, pentru ca acţiunea civilă să poată fi exercitată împotriva acesteia.

Potrivit art. 54 al. 2 din Legea nr. 136/1995, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. 51/2005 (aprobată şi modificată prin Legea nr. 283/2005), în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de autovehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu introducerea obligatorie a persoanei răspunzătoare de producerea accidentului în "calitate de intervenienţi forţaţi.

Înainte de modificarea dispoziţiilor legale, din economia disp. art. 57 al Legii nr. 136/1995 se desprindea în favoarea persoanei păgubite printr-un accident de circulaţie, un drept de opţiune - fie de a acţiona direct împotriva asigurătorului obligat la plată în temeiul contractului de asigurare, fie împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului, respectiv a inculpatului. Atunci când partea vătămată acţiona împotriva inculpatului, citarea asigurătorului în proces era obligatorie, pentru a-i fi hotărârea opozabilă, iar inculpatul s-ar fi putut îndrepta împotriva acesteia pentru recuperarea 'daunelor plătite persoanei vătămate, în baza contractului de asigurare încheiat cu această societate, fără ca aceasta să poată invoca inopozabilitatea hotărârii.

După modificările aduse Legii nr. 136/1995 prin O.U.G. nr. 61/2005, astfel cum a "fost aprobată şi modificată prin Legea nr. 283/2005, art. 54 al. 2 prevede că „în cazul stabilirii despăgubirii

prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de autovehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi".

în opinia Tribunalului, aceste dispoziţii legale reglementează doar situaţia stabilirii despăgubirii în cadrul unei acţiuni civile, în cadrul unui proces civil, întrucât acţiunea civilă în procesul penal prezintă anumite particularităţi. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 15 al. 1 C. pr. pen. invocate anterior, constituirea de parte civilă se poate face doar împotriva inculpatului ori împotriva persoanei responsabile civilmente. Or, asigurătorul de răspundere civilă obligatorie (calitate care subzistă, în temeiul Deciziei nr. I/2005 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în soluţionarea unui recurs în interesul legii, chiar dacă disp. interpretate, respectiv art. 54 din Legea nr. 136/1995 au fost modificate, iar art. 57 a fost abrogat), nu are calitatea de parte responsabilă civilmente.

Din prevederile art. 24 al. 3 C. pr. pen., rezultă că partea responsabilă civilmente este persoana. chemată să răspundă potrivit legii civile pentru pagubele produse prin fapta inculpatului, fiind o răspundere pentru fapta altei persoane. Or, în cazul asigurărilor de răspundere civilă, societăţile de asigurare au o obligaţie de a despăgubi persoanele păgubite prin fapta inculpatului, în cazul producerii riscului asigurat, în limitele contractului sau a legii.

Plata despăgubirilor se face în temeiul contractului de asigurare şi nu se întemeiază pe ideea de culpă, ce caracterizează răspunderea pentru fapta altei persoane. Odată dovedită culpa asiguratului, societatea de asigurare despăgubeşte partea vătămată în limitele contractului sau în limitele stabilite prin hotărâre a Guvernului, pe când partea responsabilă civilmente răspunde pentru întreaga pagubă cauzată de persoana. pentru care este ţinută a răspunde.

Solidaritatea pasivă este o excepţie de la regula de drept comun a divizibilităţii datoriei, astfel încât ea trebuie stipulată expres, fie în contract fie în lege, întrucât ea nu se Prezumă (art. 1041 O civ.). Legea nr.136/1995 nu prevede o asemenea solidaritate şi nu este prevăzută nici în contractul de asigurare.

în consecinţă, Tribunalul a constatat că hotărârea pronunţată în cauză trebuie să fie opozabilă Societăţii de A-R.A SA, motiv pentru care critica apare °a întemeiată, hotărârea primei instanţe fiind modificată în acest sens.

III. în ceea ce priveşte apelul declarat de părţile civile T.H.T şi T.E. A. Pe latură penală, părţile civile îşi exprimă nemulţumirea faţă de cuantumul Pedepsei

rezultante aplicate în final inculpatului A.I., faţă de gravitatea faptelor comise şi de atitudinea acestuia cu privire ia propriile fapte.

Având în vedere cele reţinute de instanţă cu privire la critica m« considerente menţionate anterior, Tribunalul apreciază că acest motiv nu poate fi primit.

B. Pe latură civilă, Tribunalul reiterează aspectele menţionate mai sus, retjj dispoziţiile art. 1191 alin. 1 C. civ., nu sunt imperative, iar la termenul din11! 1.10.2007, când instanţa de fond a discutat încuviinţarea probelor solicitate de' apărătorul ales al inculpatului a arătat în mod expres că nu se opune la proba cu martori solicitată de părţile civile (fila 248 verso din dosarul instanţei de fond), ceea ce constituie o achiesare, proba cu martori fiind admisibilă.

în ceea ce priveşte despăgubirile materiale solicitate de părţile civile T. H. T. şi T.E., tribunalul a reţinut că susţinerile părţilor civile se coroborează cu început de dovadă scrisă, reprezentat de înscrisul depus la voi. IV al dosarului instanţei de apel, care atestă împrumutul efectuat de părţile civile de la numitul T.E. în cuantum de 20.000 de lei, bani necesari cheltuielilor pentru înmormântarea victimei T.A..

în consecinţă, acest motiv de apel este fondat, în baza art. 14, 346 C. pr. pen. rap la art. 998, 999 C.civ., impunându-se obligarea inculpatul la plata sumei de 20.000 de lei cu titlu de daune materiale.

în ceea ce priveşte suma acordată cu titlu de daune morale, este fără tăgadă că orice sumă acordată cu acest titlu nu va putea compensa durerea provocată părinţilor victimei. însă, astfel cum s-a reţinut anterior, Tribunalul apreciază că instanţa de fond a evaluat în mod corect consecinţele negative pe care decesul victimei le-a avut asupra membrilor familiei, modul în care accidentul a lezat în mod definitiv şi iremediabil stabilitatea familială şi emoţională a celor apropiaţi acestora, având în vedere condiţiile dramatice în care aceştia şi-au pierdut viaţa (întrucât stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include de regulă o doză ridicată de aproximare şi subiectivism).

în ceea ce priveşte motivul de apel cu privire la răspunderea asigurătorului, pentru considerentele expuse mai sus, Tribunalul a constatat că acest motiv de apel este

fondat. IV. în ceea ce priveşte apelul declarat de partea civilă R.E.V. A. Pe latură penală, având în vedere cele reţinute de instanţă cu privire la critica

inculpatului, considerente menţionate anterior, Tribunalul apreciază că acest motiv nu este întemeiat. B. Pe latură civilă, Tribunalul reiterează aspectele menţionate mai sus, referitor la

admisibilitatea probei cu martori. Astfel, Tribunalul reţine din declaraţia martorei O.E. (fila 477 dosar fond) că partea civilă R.E. a cheltuit cu înmormântarea şi pomenile creştineşti succesive la 9 zile, 20 de zile, 40 de zile, 6 luni, 9 luni, suma de „peste 300 de milioane ROL", sumă din care martora precizează că i-a împrumutat 100 de milioane ROL, iar o vecină suma de 40 de milioane ROL. Aceste susţineri se coroborează cu cele ale martorei C.Ş., care a declarat (fila 476 dosar fond) că partea civilă R.E. a fost împrumutată de ea cu suma de 40 de milioane ROL şi cu suma de 100 de milioane ROL de o prietenă.

în consecinţă, a reţinut ca fondate susţinerile părţii civile, considerând necesară majorarea despăgubirilor materiale acordate părţii civile R.E.V. de la suma de 28.000 de lei la suma de 30.000 de lei.

în ceea ce priveşte suma acordată cu titlu de daune morale, faţă de cele reţinute cu privire la motivul de apel formulat de părţile civile T.H.T şi T.E., Tribunalul constată că acest motiv de apel nu este fondat.

în ceea ce priveşte motivul de apel cu privire la răspunderea asigurătorului. Tribunalul constată că acesta este fondat, pentru considerentele mai sus expuse.

V. Tribunalul reţine, în ceea ce priveşte apelul declarat de partea civilă A.Ş.C., prin curator I.I., faţă de motivele expuse anterior pe larg. ca majorarea cuantumului pedepsei aplicată apelantului-inculpat şi majorarea cuantumului despăgubirilor civile sunt critici ce nu pot fi primite.

însă, având în vedere că Tribunalul a dispus ca hotărârea să fie opozabilă asigurătorului, apelul părţii civile este fondat.

Tribunalul reţine însă că prima instanţă nu şi-a exercitat pe deplin rolul activ şi nu a soluţionat cojnplet acţiunea civilă a părţii civile A.Ş.C., minor la data '(jecesuluii^rreţinătorului său legal faţă de dispoziţiile art. 17 C. pr. pen. potrivit căruia: acţiunea civilă se porneşte şi se exercită şi din oficiu, când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. în acest scop, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată va cere persoanei vătămate ca, prin eprezentantul său legal, ori, după caz, persoanei care îi încuviinţează actele, să prezinte situaţia cu privire la întinderea pagubei materiale şi a daunelor morale, precum şi date cu privire la faptele prin care acestea au fost pricinuite. Instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei şi a daunelor morale, chiar dacă persoana. vătămată nu este constituită parte civilă".

Deşi partea civilă A.Ş.C. a solicitat doar plata unei sume cu titlu de daune morale, instanţa de fond era obligată, în virtutea dispoziţiilor legale invocate anterior, să oblige inculpatul şi la plata unei sume de bani reprezentând o prestaţie lunară periodică, care ar fi trebui plătită până la majoratul minorului sau până la terminarea studiilor de către acesta, dar nu mai târziu de 25 de ani, reprezentând întreţinerea pe care victimao presta în favoarea minorului.

însă, întrucât în apelul declarat de partea civilă nu s-a criticat acest aspect, conform principiului disponibilităţii ce guvernează latura civilă în calea de atac, Tribunalul a apreciat că nu mai poate îndrepta această omisiune a instanţei de fond.

Faţă de cele reţinute, prin decizia penală nr.120/A/19.02.2009, tribunalul a dispus următoarele:

în baza art. 334 C. pr. pen. a respins cerea de schimbare a încadrării juridice formulată de apelantul - inculpat A.I., din infracţiunea prev. de art. 184 alin. 2 şi 4 C. pen. în infracţiunea prev. de art. 184 alin. 1 şi 3 C. pen., ca neîntemeiată.

A admis apelurile declarate de inculpatul I.A., părţile civile R.E.V., N.E., N.O., T.H.T, T.E. şi A.Ş.C. împotriva sentinţei penale nr. 2707/18.12.2007 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.

A desfiinţat în parte sentinţa apelată şi pe fond, rejudecând: In baza art. 184 alin. 2, 4 C. pen. l-a condamnat pe inculpatul I.A. la o Pedeapsă de 1 an

închisoare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de vătămare corporală din culpă.

în baza art. 85 pct. 1 din OUG nr. 195/2002, republicată, l-a condamnat pe acelaşi scuipat la o pedeapsă de 1 an închisoare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conducere Pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat.

în baza art. 33 lit. a, art. 34 lit. b C. pen. a contopit pedepsele aplicate prin decizie cu pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală apelată pentru săvârşirea fracţiunii de ucidere din culpă prev. de art. 178 alin. 2, 5 C. pen., inculpatul urmând a executa pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare.

In baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a C. pen. In baza art. 88 C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării Inventive de

la 25.08.2006 la 19.10.2006. A majorat despăgubirile materiale acordate părţii civile R.E.V. de la suma de 28.000 de lei, la

suma de 30.000 de lei. . A obligat inculpatul A.I. la plata sumei de 20.000 de lei către părţile civile T.H.T. şi T.E., cu

titlu de daune materiale. A înlăturat dispoziţia privind respingerea cererilor de obligare a asigurătorului SC ^TRA SA la

plata despăgubirilor civile şi a stabilit că hotărârea este opozabilă SC A-R.A SA. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. în baza art. 192 alin. 3 C. pr. pen., a dispus să rămână în sarcina statului cr judiciare avansate

de stat în apel, onorariul interpreţilor fiind avansat din fondul Ministerului Justiţiei. JUDECATA ÎN RECURS împotriva acestor hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Bucureşti, inculpatul A.I.,

părţile civile N.E., N. O. T.H.T, T.E. şi R.E.V., precum şi asigurătorul S.C. A-R.A- S.A. Toate recursurile au fost declarate în termen, cu respectarea dispoziţiilor art 3853 C pr. pen. Cât priveşte recursul exercitat de S.C. A-R.A. S.A., se constată că declaraţia de recurs a fost

înregistrată în data de 7.04.2009 (fila 74 din dosarul de recurs), iar potrivit adresei Tribunalului Bucureşti (fila 81 din dosarul de recurs), asigurătorului nu i-a fost comunicată decizia dată în apel, aşa încât partea era în termenul de exercitare a căii de atac.

Parchetul a criticat decizia pentru netemeinicie referitor la individualizarea pedepsei, pe motiv că instanţa de control judiciar nu a ţinut seama de toate criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., printre care gradul de pericol social al faptelor săvârşite şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală deţin o pondere determinantă.

în esenţă, se arată că în cauza de faţă, pentru cunoaşterea gradului de pericol social al faptelor săvârşite, îndeosebi al infracţiunii prev. de art. 178 al. 2 şi 5 C. pen., se impunea a fi cercetate modul în care s-a realizat concret acţiunea ce constituie elementul material al acestora, împrejurările ce îl particularizează, caracterul şi importanţa obiectului lezat sau pus în pericol, caracterul şi gravitatea urmărilor acestora, forma şi gradul de vinovăţie al inculpatului.

Din examinarea lucrărilor dosarului şi a întregului material probator, rezultă că inculpatul A.I. a condus autoturismul cu o viteză excesivă, depăşind cu mult limitele maxime de viteză legal admise pentru circulaţia în interiorul localităţii (50 km/h) dar şi în afara localităţilor (100 km/h - pentru drumurile expres sau cele naţionale europene; 90 km/h - pentru celelalte categorii de drumuri), apropiindu-se de limita maximă de viteză admisă pentru circulaţia pe autostrăzi, de 130 km/h, fapt ce a condus la avarierea în totalitate a autoturismului „Dacia Logan" şi moartea pe loc a celor 3 ocupanţi ai acestuia, dar şi la vătămarea corporală gravă a părţii vătămate H.S..

Ca urmare a condiţiilor în care s-a produs accidentul (pe fondul vitezei excesive şi a nerespectării culorii roşii a semaforului pe care inculpatul a ignorat-o) se opinează că accidentul produs de inculpat ar fi putut avea urmări cu mult mai grave, materializate prin vătămarea corporală sau moartea altor persoane în situaţia în care pe trecerea de pietoni s-ar fi aflat angajate în traversarea străzii alţi trecători sau autoturismul condus de inculpat ar fi acroşat/tamponat unul sau mai multe autovehicule ce se aflau oprite la semafor pe acelaşi sens de mers în contextul în care acesta a circulat pe banda din mijloc, iar pe celelalte benzi se mai aflau şi alte autovehicule care staţionau la culoarea roşie.

Se mai arată că gradul de pericol social generic al infracţiunii depinde în mod firesc şi de obiectul juridic al acestuia, respectiv de relaţiile sociale pe care le ocroteşte legea penală şi de valorile ce sunt implicate în aceste relaţii. Or, în cazul infracţiunilor prev. de art. 178 al. 2 şi 5 şi art. 184 al. 2 şi 4 C. pen., valorile sociale ocrotite vizează existenţa şi apărarea securităţii fizice a persoanei de ameninţările pe care le presupun accidentele rutiere ce constituie grave atentate pentru viaţa

oamenilor şi pentru securitatea relaţiilor sociale. în speţă, inculpatul a suprimat rapid viaţa a 3 persoane, a vătămat grav o altă persoană, dar şi sănătatea altor 3 persoane ce se aflau în autoturismul acestuia, astfel că în raport cu obiectul juridic special şi obiectele materiale lezate fapta inculpatului prezintă o periculozitate deosebită.

Prin prisma urmărilor faptei, cu referire strictă la infracţiunea prev. de art. 178 al. 2 şi 5 C. pen., trebuie avută în vedere şi durerea sufletească pricinuită familiilor celor 3 lictime,

dar şi prejudiciile materiale şi morale ce au fost cauzate, chiar dacă aceste urmări nu sunt cerute de lege pentru existenţa infracţiunii sau pentru calificarea acesteia.

Sub aspect subiectiv, în ceea ce priveşte gradul vinovăţiei pentru infracţiunea prev. De art. 178. 2 şi 5 C. pen., este de observat că inculpatul a acţionat în forma culpei cu ■prevedere cu o uşurinţă ieşită din comun, apropiată de inconştienţă, nesupunându-se normei din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 şi sperând în mod uşuratic că rezultatele conduitei sale imprudente nu se vor produce, împrejurare ce ridică mari 'semne de întrebare asupra seriozităţii, responsabilităţii şi modului în care a înţeles să se .conformeze restricţiilor şi obligaţiilor pe care le presupune activitatea de conducere a unui autovehicul.

Una din cauzele infracţiunilor rutiere o constituie însăşi comportarea neatentă a conducătorului auto precum şi imprudenţa acestuia, ca urmare a nerespectării regulilor de conducere a vehiculului. O altă cauză a producerii acestor infracţiuni o constituie lipsa de eficienţă a represiunii, instanţele pronunţând în majoritatea cazurilor pedepse derizorii, -acordând mai multă atenţie rezolvării pretenţiilor civile, decât laturii penale, implicit "pericolului pe care îl reprezintă asemenea fapte pentru societate în ansamblul ei.

în vederea realizării scopului preventiv al pedepsei dar şi a preîntâmpinării unor reacţii colective negative, ce ar produce perturbaţii la nivelul disciplinei publice, al respectului faţă de lege, se opinează că se impunea aplicarea faţă de inculpatul A.I. a unei pedepse rezultante în acelaşi cuantum stabilit de instanţa de fond, ca urmare a aplicării sporului de 1 an închisoare.

Se mai arată că se impunea a fi avută în vedere la reindividualizarea pedepsei atitudinea constant nesinceră adoptată de inculpat pe parcursul procesului, în sensul că ar fi pătruns în intersecţie pe culoarea galbenă a semaforului şi ar fi avut o viteză cu mult mai mică la momentul impactului.

Nu se poate face abstracţie de contextul social actual şi de amploarea pe care au înregistrat-o faptele de ucidere din culpă şi vătămare a integrităţii corporale a persoanelor angajate în traficul rutier, autovehiculele constituind instrumente deosebit de periculoase ce produc urmări de o mare gravitate, acest gen de infracţiuni generând un sentiment de dezaprobare din partea societăţii civile, care resimte necesitatea unei reacţii adecvate împotriva făptuitorilor, pe măsura tulburărilor pe care le produc în mediul social, altfel spus, pe măsura gradului de pericol social creat prin săvârşirea lor.

în concluzie, în temeiul art. 38515 pct. 2 litera a rap. la art. 38 59 pct.14 C. pr. pen., se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, urmând a se proceda ia menţinerea hotărârii primei instanţe în privinţa cuantumului pedepsei.

Inculpatul A.I. a criticat sentinţa şi decizia pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea recursului şi în principal, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c) C. pr. pen., casarea deciziei recurate, admiterea în tot a apelului formulat şi pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, în raport de dispoziţiile art. 3859 alin. 1 Pct- 3 C. pr. pen., iar în subsidiar, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. pr. pen., casarea deciziei recurate, rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs cu consecinţa pronunţării Une> soluţii de achitare în temeiul art. 11. pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. e) sau d) c pr. pen. pentru infracţiunea prevăzută de art. 85 pct. 1 din O.U.G. 195/2002 şi încetarea ^ocesului penal în temeiul art. 11. pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. f) C.pr.pen Pentru infracţiunea prevăzută de art. 184 C. pen. Constatând săvârşirea infracţiunii Prevăzută de art. 178 alin. 2 şi 5 O pen., în principal, solicită aplicarea unei pedepse cu suspendarea condiţionată a executării în condiţiile art. 81 O pen., iar în subsidiar, aPlicarea unei pedepse cu suspendarea condiţionată a executării sub supraveghere în Ediţiile art. 861 C. pen.

Ca prim motiv de recurs invocă nelegalitatea deciziei recurate şi a hotărârii de primă !nsta-;ă în raport de încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la compunerea instanţei de înecată de către judecătorul fondului, motiv de recurs prevăzut de art. 3859 alin. 1 pct. 3 c- Pr. pen. Sub acest aspect, se apreciază că magistratul fondului a soluţionat cauza fără imparţialitatea cerută de lege, s-a antepronunţat în cauză cu privire la vinovăţia încă din data de 13.04.2007, aceasta rezultând în mod direct din motivele pentru care acesta a înţeles să facă aplicarea dispoziţiilor art. 1451 C. pr. Pentru

argumentarea unei presupuneri rezonabile, în sensul că inculpatul a săvârşit infracţiunea vizată, de art. 681 C. pr. pen. Arată că nu pot fi primite argumentele instanţei de apel în sensul că judecătorul fondului a efectuat exclusiv o analiza sumară, în sensul art 146 raportat la art. 68 C. pr. pen., de vreme ce în considerentele încheierii din data de 13.04.2007 se face în repetate rânduri vorbire de culpa exclusivă a inculpatului producerea accidentului de circulaţie, modalitatea de săvârşire a infracţiunilor si aspecte care ţin de stabilirea vinovăţiei, iar nu de o presupunere rezonabilă. în concret, deşi magistratul fondului invocă în cuprinsul încheierii din data de 13.04.2007 o pretinsă raportare la indiciile temeinice prevăzute de art. 681 C. pr. pen., totuşi modalitatea în care acesta a înţeles să motiveze măsura preventivă aplicată a condus în .mod direct la antepronunţarea sa în cauza. Prin urmare, faţă de cele anterior prezentate, susţine că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 3859 alin. 1 pct. 3 C. pr. pen., motiv pentru care se impune casarea deciziei recurate şi a sentinţei de prima instanţă, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare în vederea înfăptuirii actului de justiţie în depline condiţii de imparţialitate.

Al doilea motiv de recurs vizează netemeinicia deciziei recurate sub aspectul încadrării juridice greşite a faptelor în raport de conţinutul constitutiv al infracţiunilor prevăzute de art. 85 pct. 1 din O.U.G. 195/2002 şi art. 184 alin. 2 şi 4 C. pen., motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 3859 alin 1 pct. 17 C. pr. pen. Astfel, atât în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 85 pct. 1 din O.U.G. 195/2002, cât şi cu privire la cea prevăzută de art. 184 alin. 2 si 4 C. pen., s-a efectuat o greşită încadrare juridică în prezenta cauză, urmând a se constata imposibilitatea atragerii răspunderii penale a inculpatului în raport de dispoziţiile art. 10 C. pr. pen.

Se arată că în ceea ce priveşte infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, încadrarea juridică a faptei este eronată, inculpatul fiind în eroare cu privire la starea autoturismului în momentul producerii evenimentului rutier, fapta nefiind săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de lege. Astfel, instanţa de apel a reţinut împrejurarea că inculpatul a cunoscut situaţia juridică a autoturismului întrucât a procedat la achitarea taxelor necesare, formularea cererii de vămuire, încheierea contractului de asigurare şi plata primei de asigurare şi, totodată, a avut cunoştinţă de radierea autoturismului din Dubai la momentul exportului. Trecând peste faptul că toate elementele anterior menţionate nu sunt susţinute de nici o probă aflată la dosarul cauzei, fiind contrazise de înscrisurile depuse în apărare, trebuie observat că nu sunt de natură a conduce la stabilirea vinovăţiei inculpatului, sens în care sub aspectul încadrării juridice, nu putea fi atrasă răspunderea penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 85 pct. 1 din O.U.G. 195/2002, de vreme ce inculpatul a fost în eroare şi nu a acţionat cu intenţie. Or, coroborând aspectele anterior arătate cu prevederile legale în materie, care instituie obligaţia proprietarului oricărui autovehiculul de a efectua toate demersurile necesare pentru înmatricularea acestuia, rezultă în mod evident faptul că inculpatul nu a încălcat norma legală prevăzută de art. 85 pct. 1 din OUG 195/2002. Prin urmare, este incidenţă o cauză care înlătură caracterul penal al faptei sub forma erorii invincibile de fapt, motiv pentru care se solicită casarea deciziei penale recurate cu consecinţa rejudecării cauzei şi achitării pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, în temeiul art. 11. pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. e) C pr. pen.

În ceea ce priveşte elementul intenţional necesar atragerii răspunderii penale pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, susţine că Tribunalul şi Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti au efectuat o greşită încadrare juridică a faptei şi din această perspectivă.

Plecând de la dispoziţiile art. 19 alin. 2 O pen. potrivit căruia „Fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă constituie infracţiune numai atunci când în lege se prevede în

,0)d expres aceasta", solicită să se observe că inculpatul nu a acţionat cu intenţie în

l&omentul conducerii autovehiculului pe teritoriul României, neavând cunoştinţă despre neîndeplinirea formalităţilor cerute de lege pentru înmatricularea autoturismului Porsche Cayenne, acesta satisfăcând aparent toate condiţiile pentru punerea sa în circulaţie în :mod legal: numere provizorii de înmatriculare, certificat de export, asigurare RCA. Cu toate •fi ásgatele anterior relevate rezultă din ansamblul probator administrat în cauză, instanţa de upel a înlăturat toate apărările formulate de subsemnatul motivat de împrejurarea că . inculpatul ştia, sau cel puţin trebuia sa ştie ca autoturismul condus in ziua accidentului jytier nu era înmatriculat in România", precum şi faptul că „deşi, poate nu a urmărit punerea ¡n pericol a acestor relaţii sociale, cel puţin a acceptat posibilitatea producerii acestui rezultat, ceea ce semnifică o intenţie indirectă". în mod evident, o astfel de opinie

nu poate {i primită, fiind contrară poziţiei unitare şi constante exprimate de doctrină în teoria generală a dreptului penal sub aspectul vinovăţiei, diferenţierea dintre intenţia indirectă şi culpa cu "prevedere realizându-se în raport de aspectele obiective care pot conduce la stabilirea .formei de vinovăţie. Din probele administrate în cursul urmăririi penale şi în cursul cercetării .judecătoreşti, nu a rezultat în mod neechivoc intenţia inculpatului la săvârşirea faptei, sens în care hotărârea de condamnare este neîntemeiată în raport de principiul de drept in iubio pro reo, potrivit căruia nimeni nu poate fi tras la răspundere penală în situaţia în care există un dubiu cu privire la vinovăţia sa la săvârşirea unei fapte. Prin urmare, se solicită [ca instanţa de recurs să dispună casarea deciziei recurate şi rejudecând cauza, să dispună achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. d) C. pr. pen.

Al treilea motiv de recurs priveşte netemeinicia sentinţei apelate în ceea ce priveşte infracţiunea de vătămare corporală din culpă faţă de partea vătămată Hardip Sighn, în raport de înscrisurile aflate la dosarul cauzei impunându-se schimbarea încadrării juridice a faptei în art. 184 alin. 1 şi 3 şi pe cale de consecinţă, încetarea procesului penal în temeiul jart. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. f C. pr. pen. Astfel, deşi potrivit înscrisurilor administrate în cauză a rezultat că numărul de zile de îngrijiri medicale necesitat pentru vindecarea leziunilor suferite de partea vătămată H.S. este mult inferior faţă de cele stabilite de Institutul Naţional de Medicina Legală „Mina Minovici" (46 de zile le îngrijiri medicale faţă de 70-80), instanţa de apel a respins cererea de schimbare a încadrării juridice în raport de însuşirea concluziilor raportului de expertiză medico-legala nr. Al/10009/28.09.2006. Astfel, pe de o parte, instanţa de apel a apreciat că la dosarul cauzei nu există niciun „act medical nou, care să constate existenţa unei stări medicale necunoscute la întocmirea expertizei medico-legale", sens în care nu se impune efectuarea unei noi expertize în cauză, iar oricum înscrisurile aflate la dosarul cauzei fie sunt întocmite pro cauza, fie nu menţionează „numărul de zile de îngrijiri medicale necesare Pentru vindecarea persoanei vătămate". Consideră că raportat la înscrisurile depuse la dosarul cauzei, concluziile Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici" au fost eronate, partea vătămată H.S. necesitând pentru vindecare 46 de zile de îngrijiri medicale, aspect care rezultă din declaraţia medicului său curant Dr. S.K. R.. în eşală măsură, nu pot fi avute în vedere nici menţiunile instanţei de apel privitoare la faptul °ă înscrisul emis de către instituţia medicală unde a fost tratat Hardip Sing nu indică "umărul de zile de îngrijiri medicale, de vreme ce din cuprinsul acestuia rezultă în mod exact faPtul că acesta „a fost internat la Spitalul Universitar Birmingham, la data de 27 august 2006 şi a fost externat la data de 4 septembrie 2006. A fost sub îngrijire medicală în spital Pană la data de 11 octombrie 2006". Or, printr-un simplu calcul matematic, instanţa de apel ar fi putut constata faptul că perioada cuprinsă între 17.08.2005 şi 11.10.2006 este de exact 46 de zile, potrivit celor susţinute în apărare. în ceea ce priveşte săvârşirea ^fracţiunii de vătămare corporală din culpă, numărul de zile de îngrijiri medicale la care ^stanţa de apel ar fi trebuit să se raporteze este cel de 46 de zile, astfel cum rezultă din ^scrisurile emanate de la instituţia medicală unde partea vătămata H.S. s-a aflat îngrijire medicală în perioada 27.08.2006-11.10.2006. Prin urmare, se solicită casarea deciziei recurate şi rejudecarea cauzei, urmând a se dispune încetarea procesului penal au obligaţia de a respecta principiul securităţii juridice, acest principiu fiind unul din elementele fundamentale ale statului de drept, consacrat şi în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (se invocă în acest sens cauza Beian contra României şi Baranowski contra Poloniei. Din această perspectivă, chiar şi în măsura în care practica judiciară nu este izvor de drept, reprezintă totuşi un element ce urmeaza a fi avut în vedere de judecător la individualizarea pedepsei, fiind imposibil ca pentru fapte similare, soluţiile pronunţate să fie diametral opuse. Netemeinicia deciziei penale recurate rezidă tocmai în pronunţarea unei soluţii care încalcă principiul securităţii juridice, conduită ce a fost cenzurată în mai multe rânduri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atât în cauze împotriva României cât şi a altor state europene.

În concluzie, sub acest aspect, se solicită rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs cu consecinţa aplicării unei pedepse cu suspendarea condiţionată a executării, conform art 81 C.pen. , iar în subsidiar, cu aplicarea unei pedepse cu aplicarea art 86 ind 1 C.pen., toate cu aplicarea art 74 şi 76 C.pen.

În dezvoltarea motivului de recurs se arată că pentru respectarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil, orice instanţă de judecată care urmează să se pronunţe asupra temeiniciei acuzaţiei este obligată să procedeze în mod nemijlocit la ascultarea inculpatului cu privire la situaţia dedusă judecăţii.

Inculpatul susţine că situaţia de fapt nu poate fi stabilită în mod legal decât cu respectarea principiului nemijlocirii şi, având în vedere că procedura în faţa instanţei de apel urmează

aceleaşi reguli ca şi în faţa instanţei de fond, consideră că hotărârea tribunalului este lovită de nulitate întrucât situaţia de fapt în raport de care a fost condamnat nu a putut fi stabilită în mod concret, în lipsa declaraţiei sale.

În susţierea acestui motiv de recus, inculpatul invocă atât practica instanţelor naţionale cât şi practica CEDO, respectiv cauza Constantinescu contra României.

Drept urmare, în temeiul acestui motiv de casare, se solicită casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecarea căii de atac a apelului.

De asemenea, la termenul din 06.05.2009 inculpatul a depus o completare a motivelor de recurs referitor la cazul de incompatibilitate si la individualizarea pedepsei.

Cu ocazia dezbaterilor, cel de-al doilea apărător al inculpatului a completat oral motivele de recurs, solicitând casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare la fond pentru efectuarea unei expertize tehnice cu privire la dinamica accidentului, participarea fiecărui autoturism la producerea acestuia, urmând a se avea în vedere şi diferenţa de gabarit a maşinilor, ceea ce a determinat deformarea masivă a autoturismului Dacia şi într-o proporţie infimă a autoturismului inculpatului. Consideră necesară şi efectuarea unui experiment cu privire la accident, urmând a se reproduce exact condiţiile în care a avut loc nefericitul eveniment. A invocat prevederile art 385 ind 9 pct 10 C pr pen precizând că instanţa de apel nu a administrat această expertiză şi nu a audiat inculpatul în apel.

Recurentul parte civilă A.Ş.C. a criticat hotărârea în temeiul art 385 ind 9 pct 14 solicitând majorarea pedepsei aplicate inculpatului , apreciind că şi limita de 7, 10, respectiv 15 ani este mică faţă de urmările tragice produse, constând în vătămarea gravă a unei persoane şi decesul a 3 persoane, respectiv un regizor de succes, un sunetist de succes, un taximetris tânăr care urma două facultăţi, respectiv, facultatea de drept şi teologie, persoane care aveau viitorul în faţă. Solicită aplicarea unei pedepse spre maximul legal de 15 ani, întrucât din ansamblul probator administrat, respectiv raportul de expertiză, declaraţiile martorilor, procesul verbal de cercetare la faţa locului, rezultă ca taximetristul se deplasa cu o viteză de 40km la oră, o viteză legală iar inculpatul care avea 113 km la oră a pătruns în intersecţie pe culoarea roşie a semaforului semaforului şi a lovit taxi-ul, provocând decesul a trei persoane şi vătămarea altor trei

ocupanţi ai maşinii inculpatului. Mai arată că apărarea formulată de apărătorii inculpatului este ruşinoasă, acesta a încercat

mereu să tergiverseze soluţionarea cauzei şi nu a avut remuşcări după producerea faptei. Pe latura civilă, în temeiul art.3859 pct.14 C. pr. pen., solicită admiterea în totalitate a

pretenţiilor civile, astfel cum au fost formulate. Recurenţii părţi civile N.E. şi N.O. au invocat cazul d casare prevăzut de art.3859 pct.14 C. pr.

pen., arătând că nu sunt mulţumiţi de individualizarea pedepsei, solicitând majorarea acesteia pe motiv că, având vede6 probatoriul administrat, cuantumul pedepsei rezultante aplicate inculpatului A.I. este prea mică faţă de gravitatea faptelor şi de atitudinea acestuia cu privire la propriile fapte.

S-a evidenţiat gradul de pericol social deosebit de ridicat al faptei în raport de modalitatea de săvârşire a faptei (conducerea autovehiculului cu o viteză excesivă ignorarea culorii roşii a semaforului electric - aspecte ce denotă o indiferenţă, o nepăsare faţă de eventualele consecinţe ale acţiunilor sale pentru viaţa şi integritatea corporală a celorlalţi participanţi la trafic, fapta fiind comisă într-o zonă urbană intens circulată, pe timp de noapte, când vizibilitatea este redusă), de culpa exclusivă a inculpatului, de faptul că accidentul s-a soldat cu moartea a 3 persoane şi vătămarea altor patru.

în ceea ce-l priveşte pe C. N., se arată că era un tânăr regizor cu un talent artistic deosebit, laureat a numeroase premii internaţionale la diverse festivaluri de profil încă din perioada facultăţii, toate culminând cu obţinerea post-mortem în vara anului 2007 a Premiului „Un certain regard" în cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Cannes, precum şi a altor numeroase premii şi distincţii, urmările acestui accident având un impact social deosebit şi generând un regret intens în cadrul societăţii româneşti pentru această pierdere prematură şi ireparabilă adusă culturii naţionale şi mondiale.

Se susţine că, atât pe parcursul urmăririi penale cât şi în faza judecăţii, inculpatul A.I. a încercat să inducă în eroare autorităţile (declarând că a intrat în intersecţie pe culoarea galbenă şi că nu avea viteză mare), să atenueze, să minimalizeze şi să scape de răspunderea propriilor fapte.

Se mai arată că inculpatul a manifestat o nepăsare rece faţă de urmările produse prin acţiunea sa culpabilă. Astfel, la întrebările adresate de apărătorul ales al părţilor civile N.E. şi N.O. dacă a consemnat sume de bani pe numele părţilor civile pentru că se simte vinovat pentru producerea accidentului, inculpatul a declarat că „apărătorul meu a iniţiat demersuri către părţile

civile, am făcut acest lucru nu pentru că mă simt vinovat, ci pentru a ajuta familiile lor", „nu ştiu dacă sunt de acord să despăgubesc cu sumele solicitate până la acest moment, nu m-am gândit la acest aspect".

La acestea se adaugă un aspect foarte grav, şi anume încercarea de a determina martorul S.C. să dea o declaraţie neconformă cu realitatea, în sensul unei viteze mai mici decât cea reală, aspect care constituie o încălcare a obligaţiilor impuse conform art. 1451 rap. la art. 145 alin. 12 lit.c) C.pr.pen de către instanţa de judecată şi putea duce chiar la emiterea unui nou mandat de arestare preventivă în cursul judecăţii.

Consideră că, raportat la toate aceste aspecte, se impune majorarea cuantumului pedepsei rezultante aplicate inculpatului spre maximul de 15 ani, care ar fi mai echitabil şi proporţional cu fapta săvârşită şi ar putea să îndeplinească mai bine, scopul punitiv al pedepsei şi de reeducare a inculpatului, în cadrul prevenţiei speciale.

Recurenta parte civilă R.E.V. a invocat dispoziţiile art. 3859 pct.14 C. pr. pen. arătând că pedepsele aplicate pentru fiecare dintre faptele săvârşite de inculpai sunt netemeinice, ca şi pedeapsa rezultantă, pe care o consideră mult prea uşoară în raport cu gravitatea faptelor comise şi atitudinea inculpatului.

în acest sens, se evidenţiază gradul de pericol social deosebit de ridicat al faptei datorită conducerii autovehiculului cu o viteză excesivă, prin ignorarea culorii roşii a semaforului electric, culpa exclusivă a inculpatului, faptul că accidentul a avut urmări de o gravitate deosebită constând în moartea a 3 persoane şi vătămarea altor patru.

De asemenea, se arată că inculpatul a avut o atitudine necorespunzătoare pe parcursul procesului, în sensul că a încercat să inducă în eroare organele judiciare referitor la modalitatea de comitere a faptelor, iar instanţele de fond şi de apel, deşi au apreciat coofect gradul de pericol social al faptei ca fiind unul deosebit de grav, nu au aţinut, însji ca circumstanţă agravantă, atitudinea inculpatului care a manifestat nepăsare faţă de^^ările produse prin acţiunile sale. Pe lângă aceasta, se adaugă şi încercarea de a determina martorul S.C. să dea o declaraţie neconformă cu realitatea, în sensul unei viteze mai mici decât cea reală.

Se solicită să se constate că instanţele nu au adaptat pedeapsa la cazul individual dedus judecăţii, în raport cu gradul de pericol social concret al faptei şi cu periculozitatea infractorului. Fiind infracţiuni săvârşite în concurs real, pedeapsa cea mai grea poate fi sporită până la maximul ei special de 10 ani şi se poate adăuga un spor de până la 5 ani. Rezultă, aşadar, că pedeapsa maximă ce poate fi aplicată inculpatului este de 15 ani închisoare. Faţă de această situaţie, apare cu atât mai puţin temeinică soluţia instanţei de apel de a înlătura sporul de pedeapsă de 1 an închisoare. Instanţa de apel trebuia să constate că se impune cu necesitate majorarea cuantumului pedepsei rezultante aplicate inculpatului spre maximul de 15 ani închisoare prevăzut de textele de lege susmenţionate, o astfel de pedeapsă fiind mai echitabilă şi proporţională cu fapta săvârşită.

Apreciază că inculpatul a avut o atitudine reprobabilă, şi-a exercitat drepturile procesuale cu rea credinţă şi nu se impune redozarea pedepsei, faţă de urmările deosebit de grave ale faptelor acestuia.

Drept urmare, pe latura penală a cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 lit. a raportat la art. 3859 pct. 14 C. pr. pen., se solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei şi a sentinţei penale şi, rejudecând cauza, condamnarea inculpatului la o pedeapsă cu închisoarea orientată spre maximul de 15 ani închisoare.

In ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, consideră soluţia netemeinică, întrucât prin fapta inculpatului s-a creat un prejudiciu moral incomensurabil, constând în leziunile psihice cauzate de dispariţia fiului său în vârstă de 24 de ani, de care o leagă puternice sentimente afective. Instanţele de fond şi de apel au reţinut în mod corect că partea civilă a suferit un prejudiciu moral, suferinţa resimţită de pierderea fiului fiind exprimată şi de certificatul medical eliberat de Centrul de Sănătate Mintală Padova, aşa încât solicită obligarea inculpatului la plata sumei de 500.000 euro în echivalent în lei la cursul BNR din data plăţii, cu titlu de daune morale.

Recurenţii părţi civile T.H.T şi T.E. critică hotărârea pe latură penală pe motiv că, în mod greşit, nu s-a majorat la maximum pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 178 al.2 şi 5 C. pen. şi s-a înlăturat sporul de pedeapsă de 1 an aplicat de către instanţa de fond.

Se susţine că, în raport de gradul de pericol deosebit de ridicat, de modalitatea de săvârşire, de rezultatul faptei, dar şi de atitudinea inculpatului pe timpul procesului (care, pe lângă faptul că a

încercat să-şi minimalizeze vinovăţia, a dat dovadă şi de o atitudine de nepăsare şi de lipsă de regrete faţă de faptele sale), pedeapsa este prea uşoară.

Având în vedere acest motiv, solicită aplicarea unei pedepse orientate spre maximul special, deoarece apreciază că numai în acest mod, pedeapsa rezultantă ar constitui un avertisment adecvat pentru inculpat faţă de reprobabilitatea faptelor sale şi i-ar crea o atitudine potrivită faţă de ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială pe care le-a ■ncălcat cu brutalitate.

Pe latura civilă, consideră că în mod greşit a fost respins motivul de apel referitor la Majorarea despăgubirilor morale la care inculpatul a fost obligat de către instanţa de fond, deoarece suma de 500.000 lei pentru fiecare dintre părţile civile este mică în raport de rezultatul deosebit de grav, de modalitatea de săvârşire a faptelor, atitudinea inculpatului de negare şi încercarea de minimalizare a contribuţiei sale la producerea acestora, dar şi faţă de Personalitatea victimelor, şi se solicită obligarea inculpatului la plata sumei de 2.000.000 lei daune morale pentru fiecare parte civilă.

Recurenta S.C. A-R.A- SA a criticat decizia instanţei de apel pentru nelegalitate şi netemeinicie, referitor la înlăturarea dispoziţiei din sentinţa instanţei de fond privind respingerea cererilor de obligare a asiguratorului la plata despăgubirilor civile.

În motivarea recursului se arată că instanţa de apel a avunt în vedere un caz similar, respectiv sentinţa civilă nr. 210/2007 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, rămasă definitivă, însă tribunalul nu a observat că această excepţie de nelegalitate a fost pronunţată într-un caz distinct, diferit de situaţia din prezentul litigiu. Astfel în acea speţă era vorba despre transferul dreptului de proprietate în baza unui act sub semnătură privată, asupra unui autovehicul înregistrat în România, transfer neurmat de formalităţile de înscriere a dreptului de proprietate. În speţa de faţă autovehiculul Porsche Cayenne condus de inculpat la data producerii accidentului nu era înmatriculat în România, fiind totodată radiat din circulaţie de autorităţile din Emiratele Arabe Unite, aşa încât nu suntem în situaţia de reînmatriculare, cum a reţinut instanţa de apel.

Deşi în decizia recurată se menţionează că excepţia de nelegalitate admisă prin sentinţa mai sus menţionată nu are efecte decât între părţile din respectivul proces, totuşi în prezenta cauză, instanţa de apel are în vedere aceeaşi motivare ca cea din cazul judecat la Curtea de Apel Oradea.

La momentul producerii evenimentului rutier, autoturismul condus de inculpatul A.I. nu îndeplinirea condiţiile legale pentru a circula pe teritoriul României, iar legiuitorul a înţeles să nu acopere prin contractul de asigurare de răspundere civilă auto obligatorie, pagubele provocate de autovehiculele care nu au drept legal de circulaţie, iar valabilitatea' unui contract depinde şi de existenţa unui obiect licit.

în concluzie, recurenta solicită casarea deciziei sub aspectul laturii civile şi menţinerea dispoziţiilor instanţei de fond, referitor la respingerea cererilor de obligare a asigurătorului la plata despăgubirilor civile.

în drept, au fost invocate dispoziţiile art.3859 alin.1 pct.17 şi 18 şi alin.2 C. pr. pen. Referitor la excepţia de tardivitate a depunerii motivelor de recurs invocată de inculpatul A.I. şi părţile civile N.E. şi N.O.:

Potrivit art.38510 alin.1, 2 şi 21 C. pr. pen., în cazul în care hotărârea recurată a putut fi atacată şi cu apel, recursul trebuie să fie motivat, iar motivele de recurs se formulează în scris prin chiar cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată. Sancţiunea prevăzută de lege pentru nerespectarea acestei condiţii, este aceea că instanţa examinează numai cazurile de casare care, potrivit art.3859 alin.3 C.pr.pen, se iau în considerare din oficiu.

în speţă, se constată că recursul Parchetului a fost motivat în termen. Toţi ceilalţi recurenţi, cu excepţia S.C. A-R.A. SA, au primit citaţie în data de 2.04.2009, iar recurentul inculpat şi recurentele părţi civile N.E. şi N.O. au depus motivele de recurs cu 5 zile înaintea primului termen de judecată, ce a fost fixat la 15.04.2009.

Inculpatul a completat motivele de recurs prin memoriul depus în scris la termenul din 7.10.2009, dar şi oral, cu ocazia dezbaterilor, fără a mai respecta termenul de motivare.

Recurentele părţi civile R.E.V., T.H.T şi T.E. au depus aceste motive în data de 13.04.2009, fără respectarea art.38510 alin.2 C. pr. pen.

De asemenea, se constată că recurentul A.Ş.C. nu a depus în scris motivele de recurs, formulându-le abia cu ocazia dezbaterilor.

în ceea ce o priveşte pe recurenta S.C. A-R.A- S.A.._a operat o prorogare a termenului de depunere a motivelor de recurs, având în vedere că în faţa instanţei de recurs a fost citată în calitate de intimată (potrivit citaţiei din 2.04.2009) Şi a declarat recurs în data de 7.04.2009, fără ca decizia

dată în apel să-i fie comunicată, aşa încât nu putea respecta obligaţia de a depune motivele de recurs cu 5 zile înaintea primului termen, însă le-a depus la primul termen de judecată. Drept urmare, deşi motivul de recurs nu este dintre cele ce pot fi luate în considerare din oficiu, instanţa îl va analiza motivarea fiind depusă cu respectarea dispoziţiilor legale.

Cu excepţia asigurătorului, toţi recurenţii au invocat cazuri de casare ce pot fi avute în vedere din oficiu, aşa încât Curtea le va examina în conformitate cu dispoziţiile art.3859 alinn.3 C. pr. pen.

Examinând cauza în temeiul art.3856 alin.1 şi 2 C. pr. pen., Curtea constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

înainte de a analiza punctual criticile formulate de către fiecare dintre recurenţi, se ijmpune a reaminti că potrivit art. 3856 C. pr. pen., în cazul în care hotărârea primei instanţe poate fi atacată şi cu apel, instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele Emotivelor de casare prevăzute în art.3859 C. pr. pen.

Drept urmare, efectul devolutiv al recursului este limitat, datorită situaţiilor diferite avute în vedere de legiuitor. în urma exercitării căii de atac a apelului, cauza a fost examinată de o instanţă de control judiciar, integral şi sub toate aspectele de legalitate şi de temeinicie. Fiind a doua cale ordinară de atac, recursul urmează a fi soluţionat în al treilea grad de jurisdicţie, aşa încât poate fi exercitat numai pentru motive de casare concret şi limitativ determinate, ce pot fi invocate atât cu privire la soluţionarea laturii penale, cât şi a laturii civile.

In consecinţă, examinarea cauzei în recurs vizează preponderent chestiuni de drept şi numai cu titlu excepţional, aspecte de fapt.

I. Referitor la incompatibilitatea judecătorului care a soluţionat cauza în primă instanţă (motiv de casare invocat de inculpat):

Motivul de recurs se încadrează în cazul de casare prev. de art.3859 pct.3 teza a III-aC. pr. pen.: „a existat un caz de incompatibilitate", dispoziţie ce se coroborează cu art.47 alin.2 C. pr. pen., potrivit căruia „nu mai poate participa la judecarea cauzei judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în acea cauză".

Curtea apreciază că această critică este nefondată fiind, de altfel, invocată şi ca motiv de apel şi analizată de către tribunal. De asemenea, aceleaşi motive au fundamentat şi cererea de recuzare a judecătorului, formulată de inculpat în cursul cercetării judecătoreşti, respinsă la instanţa de fond prin încheierea din 22.05.2007 (fila 108 şi 116).

în completarea considerentelor avute în vedere de instanţa de apel, Curtea reţine că incompatibilitatea a fost invocat punctual, referitor la motivarea încheierii din 13.04.2007, prin care acelaşi judecător ca cel care a soluţionat cauza în primă instanţă, a luat faţă de inculpat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara.

Invocând cazul de incompatibilitate, inculpatul se referă la anumite părţi din motivarea acestei încheieri, însă, în acord cu instanţa de apel, pentru o justă apreciere a cazului de incompatibilitate, Curtea consideră necesară examinarea în întregime a paragrafelor în care se regăsesc afirmaţiile indicate de inculpat.

Astfel, în respectiva încheiere se reţine: „Analizând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale, instanţa a apreciat că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 143 alin. 1 C.p.p., astfel în cauză sunt probe şi indicii temeinice în sensul că •n data de 25.08.2006, în jurul orei 00,30 inculpatul A.I, care conducea autovehiculul marca Porsche Cayenne cu nr. xxxxx DUBAI, autovehicul care la acea dată nu mai era înmatriculat în Dubai, fiind radiat la data exportului către România, potrivit adresei 1982178/RCS/28.12.2006 a Biroului Naţional Interpol, pe Splaiul Independenţei, dinspre piaţa Operei către Podul Grozăveşti, la intersecţia cu str. Ştribei Vodă, a provocat, din culpa sa exclusivă, un accident de circulaţie, intrând în coliziune cu autovehiculul marca Dacia Logan cu nr. B xx XXX, condus regulamentar de A.D. R., accident soldat cu decesul a trei persoane, respectiv A.D. R., în vârstă de 24 ani, N. C. D., în vârstă de 27 de ani şi T.A.C., în vârstă de 28 de ani, vătămarea corporală a părţii vătămate H.S., în vârstă de 35 de ani.

Faţă de modalitatea de săvârşire a faptelor, de numărul victimelor, de urmările produse, instanţa apreciază necesară aplicarea măsurii preventive prevăzute de art. 145 lnd- 1 C. pr. pen., a obligării de a nu părăsi teritoriul României, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Această măsură preventivă reprezintă o garanţie pentru instanţă în asigurarea prezenţei inculpatului, căruia i s-a impus o asemenea restricţie de circulaţie, tocmai în

vederea respectării duratei rezonabile a procesului penal şi pentru administrarea cu celeritate a probelor testimoniale.

Instanţa a apreciat că, deşi inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale din probele administrate nu rezultă că ar fi încercat să se sustragă cercetărilor, modul în care acesta a înţeles să conducă autoturismul într-o zonă urbană intens circulată, chiar la acea oră (00,30) denotă indiferenţa şi lipsa de conştientizare faţă de eventualele consecinţe ale unei astfel de acţiuni, respectiv punerea în pericol a vieţii şi integrirtăţii corporale a celorlalţi participanţi la trafic. Pe de altă parte, instanţa apreciază " împrejurarea că inculpatul are domiciliul în Anglia şi reşedinţa în Dubai, Emiratele Ararbe Unite, iar prezenţa sa este necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal conduc la necesitatea aplicării măsurii preventive a obligării de a nu părăsi teritoriul României"

Aşa cum a arătat şi instanţa de apel, această motivare nu evidenţiază o prejudecare a fondului căci, deşi în finalul cercetării judecătoreşti, judecătorul a dispus condamnarea inculpatului, nu există motive pentru a considera că nu a fost imparţial.

în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că faptul că un judecător în primă instanţă sau în apel a adoptat deja decizii înaintea procesului nu poate fi considerat, în sine, ca justificând temerile privind imparţialitatea sa {cauza Hauschildt c Danemarcei şi cauza Perote Pellon c. Spaniei).

în speţă, motivarea încheierii din 13.04.2007 nu este de natură a crea un dubiu legitim referitor la lipsa de imparţialitate a judecătorului.

Potrivit legii române, luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara se dispune în conformitate cu dispoziţiile art.1451 raportat la art.145 şi art.143 C. pr. pen. şi impune analiza de către instanţă a existenţei unor probe sau indicii temeinice (conform art.143 „dacă sunt probe sau indicii temeinice ca inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală"), indiciile temeinice fiind definite de art.681 C. pr. pen. prin referire la situaţia în care „în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana. cercetată a săvârşit fapta".

Totodată, la luarea măsurii preventive instanţa trebuie să aibă în vedere, potrivit art.136 C. pr. pen., scopul acestor măsuri, iar potrivit alin.8 al acestui articol, în special, faptul că „alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persO. faţă de care se ia măsura".

Drept urmare, luarea măsurii preventive prev. de art.1451 C. pr. pen. în cursul judecăţii presupune o analiză sumară a datelor cauzei (atât cu privire la fapta imputată, cât şi referitor la persoana inculpatului), din perspectiva acuzaţiilor stabilite prin rechizitoriu, ceea ce diferă de soluţionarea pe fond a cauzei, când judecătorul trebuie să examineze în mod temeinic şi amănunţit dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru pronunţarea unei soluţii de condamnare. Spre deosebire de luarea măsurii preventive, când se analizează existenţa unei presupuneri rezonabile referitor la comiterea faptei, cu ocazia soluţionării fondului în conformitate cu dispoziţiile art. 345 C pr. pen., se examinează existenţa, la adăpost de orice îndoială, a dovezilor referitoare la comiterea faptei de către inculpat şi în forma de vinovăţie prevăzută de lege.

Analizând motivarea încheierii din 13.04.2007, se constată următoarele: Măsura preventivă a fost dispusă la începutul cercetării judecătoreşti, după numai 7 zile de la

sesizarea instanţei, înaintea primului termen de judecată, deci într-un stadiu incipient al judecăţii, mai înainte de administrarea oricărei probe în faţa instanţei de judecată.

Ulterior, după desfăşurarea cercetării judecătoreşti - în cadrul căreia au fost readministrate probele din cursul urmăririi penale fiind administrate şi probe noi. judecătorul a putut lua cunoştinţă în mod nemijlocit de toate probele în acuzare, dar şi în apărare, situaţia fiind diferită de momentul la care a luat măsura preventivă.

Cât priveşte partea din motivare vizată de critica formulată în recurs, rezultă că instanţa evaluează existenţa probelor şi indiciilor temeinice făcând trimitere la acuzaţiile aduse în rechizitoriul Parchetului, redând descrierea faptelor pentru care inculpatul a fost "trimis în judecată, fără să exprime judecăţi proprii referitoare la culpa exclusivă a .ţipatului sau la temeinicia acuzaţiilor (a se vedea în acest sens filele 1-3 din fjecfiiziţoriu).

În egală măsură, aprecierile referitoare la modalitatea concretă de comitere a fapteIor şi la atitudinea subiectivă a inculpatului (producerea accidentului într-o zonă intens circulată, atitudinea de indiferenţă a inculpatului faţă de eventualele consecinţe sunt formulate în conformitate cu dispoziţiile art.136 alin.8 C. pr. pen., prin trimitere la aspecte consemnate în actul de sesizare, fără ca instanţa să facă afirmaţii categorice şi neechivoce asupra vinovăţiei inculpatului.

Drept urmare, termenii folosiţi de instanţă în motivarea încheierii nu pot suscita dubii serioase asupra imparţialităţii judecătorului, aşa încât temerile inculpatului nu pot fi apreciate ca fiind justificate.

În plus, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, prin modul de desfăşurare a cercetării judecătoreşti nu s-a confirmat lipsa de imparţialitate a judecătorului, neexistând aspecte care să justifice suspiciunea inculpatului în acest sens, deoarece în cazul în care instanţa a respins cererile formulate de inculpat, nu s-a comportat arbitrar sau abuziv, ci a motivat toate măsurile luate în cursul procesului penal, atât prin raportare la dispoziţiile legale raplicabile cât şi la datele cauzei.

Temeinicia criticii nu este susţinută nici prin invocarea Deciziei penale nr. 5269/6.11.2007 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. în primul rând, această decizie se referă la un alt caz de incompatibilitate, prevăzut de art.47 alin.1 C. pr. pen., respectiv cel în care judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac. în al doilea rând, prin decizie s-a apreciat că „nu există cazul de incompatibilitate (...) dacă judecătorul care a luat parte la judecata în primă instanţă la trei termene în cadrul cărora au fost admise probe şi s-a procedat la administrarea unor probe, cauza nefiind soluţionată în fond la niciunul dintre aceste termene, participă la judecarea aceleiaşi cauze în calea de atac a apelului."

II. Referitor la neaudierea inculpatului de către instanţa de apel (motiv de recurs invocat de inculpat):

Critica a fost formulată prin raportare la cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct.18 C. pr. pen., solicitându-se în acest sens să se constate greşita stabilire a situaţiei de fapt prin neaudierea inculpatului de către instanţa de apel.

Curtea constată că o atare critică nu se încadrează în cazul de casare mai sus menţionat. în primul rând, audierea inculpatului nu era obligatorie. Potrivit art. 378 alin.11 C. pr. Pen., cu

ocazia judecării apelului instanţa este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent „atunci când acesta nu a fost ascultat la instanţa de fond, precum şi atunci când instanţa de fond nu a pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare". Inculpatul A.I. fusese audiat de către prima instanţă, iar împotriva sa a fost pronunţată o hotărâre de condamnare.

In al doilea rând, audierea apelantului inculpat nu era necesară raportat la modul de administrare a probelor în faţa primei instanţe.

În al treilea rând, aşa cum rezultă din practicaua deciziei recurate, inculpatul a Precizat în mod expres că nu are de făcut declaraţii suplimentare, aşa încât, în ciuda Prerii formulate de apărătorul acestuia, audierea inculpatului nu se impunea şi nu era utilă Pentru stabilirea situaţiei de fapt.

Nu în ultimul rând, trebuie reamintit că potrivit art.3859 pct.18 C. pr. pen., hotărârile sunt supuse casării „când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pro¬nunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare".

Invocând neaudierea sa de către instanţa de apel în temeiul acestui caz de casare inculpatul nu a arătat în ce constă eroarea gravă de fapt, în înţelesul său procedural de greşeală a instanţei care, pentru a stabili situaţia de fapt afirmă contrariul a ceea ce rezultă în mod evident din probe, existând o vădită ncconcordanţă între situaţia reţinută de instanţă şi conţinutul real al materialului probator. Mai mult, cazul de casare i eroarea gravă de fapt să fi influenţat în mod substanţial soluţia, determinând luarea unei hotărâri greşite, în speţă o soluţie greşită de condamnare, însă neaudierea inculpatului de către instanţa de apel nu a influenţat în nici un fel stabilirea situaţiei de fapt.

Astfel, potrivit dispoziţiilor legale, instanţa de apel reexaminează cauza pe baza probelor deja administrate, având posibilitatea de a proceda la administrarea de probe şi chiar la o readministrare a probelor, dacă aceasta se impune, însă, în speţă, audierea inculpatului nu a fost necesară şi a fost solicitată în mod formal, întrucât, în realitate inculpatul a invocat dreptul la tăcere, precizând că nu are nimic de adăugat.

Este adevărat că, potrivit legii, instanţa de apel este investită să analizeze atât situaţia de fapt cât şi aspectele de drept, fiind chemată să se pronunţe asupra temeiniciei acuzaţiilor, putând da o nouă apreciere a probelor administrate în faţa primei instanţe de altă parte, principiul nemijlocirii este consacrat în dreptul procesual român, ca unul din principiile de bază de desfăşurare a judecăţii (art.289 C. pr. pen.).

Dispoziţiile legale mai sus invocate nu pot determina însă concluzia necesităţii reluării întregii judecăţi sau a necesităţii reaudierii inculpatului de către instanţa de apel în situaţia în care acesta a fost audiat de către instanţa de fond. Aceasta ar echivala"cu negarea, în lipsa unor motive temeinice, a cercetării judecătoreşti efectuată de către prima instanţă, având în vedere că instanţa de apel

cenzurează inclusiv legalitatea şi temeinicia modului în care au fost administrate probele de către instanţa de fond, putând dispune aşa cum s-a arătat, readministrarea acestor probe.

De asemenea, o atare concluzie ar nega rolul instanţei de apel, de exercitare a controlului judiciar al hotărârii date în primă instanţă şi ar echivala cu impunerea unei noi judecăţi, ceea ce apare nu numai lipsit de utilitate, dar şi de raţiune juridică.

Altfel spus, reaudierea inculpatului, ca şi readministrarea oricăror alte probe administrate deja de către instanţa de apel, nu trebuie impusă de plano ci trebuie subordonată unor considerente de necesitate, impunându-se numai în situaţia în care, în virtutea atribuţiei de control judiciar, instanţa de apel constată caracterul nelegal sau incomplet al audierilor efectuate de către prima instanţă, constată existenţa unor contradicţii ce trebuie lămurite sau, după caz, inculpatul solicită, motivat, reaudierea sa.

În cauza de faţă, principiul nemijlocirii a fost respectat prin audierea inculpatului de către judecătorul fondului, inculpatul nu a contestat modalitatea în care a fost audiat, nu a retractat declaraţiile anterioare şi nu a dorit să facă completări sau modificări a acestora, aşa încât eventuala sa audiere nu ar fi dus la reţinerea unei alte situaţii de fapt.

Cât priveşte jurisprudenţa CEDO invocată de recurentul inculpat în susţinerea acestei critici, Curtea constată că hotărârea pronunţată în cauza Constantinescu nu se referă la o situaţie similară cu prezenta cauză, ci la o situaţie diferită, în care instanţa de control judiciar nu a procedat la audierea inculpatului, deşi a pronunţat o soluţie de condamnare a acestuia, casând hotărârea de achitare a primei instanţe. în speţă, instanţa de apel nu a dat o nouă apreciere probelor şi nu a stabilit o altă situaţie de fapt, diferită de cea reţinută de prima instanţă, ci a confirmat-o, menţinând şi soluţia de condamnare. Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor omului a stabilit că „în faţa unei curţi de apel ce se bucură de competenţă deplină, art. 6 nu garantează în mod necesar dreptul la o audiere publică" (cauza Fejde c. Suediei, Hotărârea din 29 octombrie 1991) iar din hotărâri recente pronunţate împotriva României (Cauza Spînu şi cauza Dănilă) rezultă ca audierea inculpatului în căile de atac ce devoluează cauza în fapt şi în drept se impune atunci când instanţa de control judiciar dă o nouă interpretare probelor, când inculpatul nu a fost condamnat sau a fost achitat şi condamnat succesiv, ori în situaţia în care contesta participarea sa la faptele imputate şi condiţiile în care a dat declaraţiile anterioare. Niciuna dintre aceste situaţii nu se regăsesc în cauza de faţă. Neaudierea inculpatului de către instanţa de apel a fost invocată şi cu ocazia dezbaterilor, în temeiul cazului de casare prevăzut de art.3859 pct.10 C. pr. pen., car poate fi avut în vedere şi din oficiu, aşa încât, deşi nu a fost respectat termenul motivare a recursului, critica va fi analizată de Curte în temeiul art.38510 alin.21 C. pr. pen.

Respectiva critică nu se încadrează nici în acest caz de casare, potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă „instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori gsupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să Influenţeze soluţia procesului".

Audierea inculpatului a fost solicitată, iar instanţa de apel s-a pronunţat respingând fjaife cerere motivat, pe de o parte, de dispoziţiile art.378 alin.11 C. pr. pen., dar şi de împrejurarea că inculpatul a precizat că nu are nimic de adăugat.

În plus, se constată că la stabilirea situaţiei de fapt, atât prima instanţă cât şi ^instanţa de apel au avut în vedere declaraţiile inculpatului date atât în cursul urmăririi vpenale cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, declaraţii ce au fost evaluate în conformitate îcu dispoziţiile art.63 C. pr. pen., prin raportare la celelalte probe administrate în cauză, aşa încât nu se poate susţine că instanţele au omis să analizeze acest mijloc de probă.

Faţă de cele reţinute, Curtea apreciază că, în speţă, dreptul la apărare şi dreptul inculpatului la un proces echitabil nu a fost încălcat prin neaudierea sa de către instanţa de Apel.

Solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale: În legătură cu motivul de recurs privind neaudierea sa de către instanţa de apel, .inculpatul a

invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.378 alin.11 C. pr. "pen. (potrivit cărora audierea inculpatului în faţa instanţei de apel se face numai în situaţia .în care acesta nu a fost audiat de către instanţa de fond sau când împotriva sa nu a fost pronunţată o hotărâre de condamnare), solicitând sesizarea Curţii Constituţionale pentru soluţionarea excepţiei. Excepţia a fost invocată prin raportare la dispoziţiile Legii ;nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dar şi prin raportare la dispoziţiile art. 21 alin.3 şi art.24 alin.1 din Constituţia României privind dreptul

la un proces echitabil şi garantarea dreptului la apărare, precum şi dispoziţiile art.6 din . Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitor la dreptul la un proces echitabil.

Tocmai datorită lipsei unui interes real al inculpatului de a fi audiat de către instanţa de apel, constatând că, datorită atitudinii manifestate de acesta, care a precizat că nu are de învederat aspecte noi faţă de declaraţiile date în faza de urmărire penală şi în faţa instanţei de fond, excepţia nu are legătură cu soluţionarea cauzei, Curtea a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, soluţia fiind menţinută prin decizia penală nr.3723/10.11.2009 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

III. Referitor la neefectuarea unui noi expertize tehnice şi a unui experiment judiciar (motiv de casare invocat de inculpat):

Critica a fost formulată cu ocazia dezbaterilor, fiind invocat cazul de casare prevăzut de art.3859 pct.10 C.pr.pen, care poate fi avut în vedere şi din oficiu, aşa încât, deşi nu a fost respectat termenul de motivare a recursului, critica va fi analizată de Curte în temeiul art.38510 alin.21 C.pr.pen

Astfel, inculpatul a criticat decizia recurată pe motiv că se impunea efectuarea unei n°i expertize tehnice privind dinamica producerii accidentului, precum şi efectuarea unui experiment judiciar care să verifice împrejurările în care s-a produs accidentul rutier.

Potrivit art.3859 pct.10 C. pr. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă „instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului".

în speţă, solicitarea de efectuare a unei noi expertize tehnice a fost analizată în mod temeinic atât de către prima instanţă, cât şi de către instanţa de apel, care au respins cererile motivat, cu respectarea art.67 C. pr. pen.

Se poate constata cu uşurinţă că această critică nu se încadrează în niciuna din cele trei situaţii prevăzute de cazul de casare invocat, care, în teza ultimă, se referă la omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unei cereri şi nu la respingerea cererii sau la greeşita apreciere a instanţei cu ocazia soluţionării respectivei cereri. Rezultă că respingerea, chiar pretins nejustificată, a unei cereri de administrare de probe

circumscrie acestui caz de casare, dar nici în celelalte cazuri ce pot fi avute în vedere oficiu, aşa încât, potrivit dispoziţiilor legale ce reglementează desfăşurarea, recursului Curtea nu mai are posibilitatea să reexamineze respectivele cereri şi să cenzureze justeţea soluţionării lor. Cât priveşte efectuarea unui experiment judiciar, se constată că o asemenea cerere, nici nu a

fost formulată în faţa instanţei de fond sau de apel, aşa încât nu se poate pune problema omisiunii soluţionării sale de către vreuna din cele două instanţe. Aceastăproblemă s-a pus pentru prima dată cu ocazia dezbaterilor în faţa Curţii de Apel însă conformitate cu dispoziţiile art.38514 C. pr. pen., administrarea unei asemenea probe este admisibilă în faţa instanţei de recurs. De altfel, o atare probă se dovedeşte ca neutr cauzei, faţă de celelalte probe administrate în cauză, având în vedere analiza pe care cele două instanţe au făcut-o asupra împrejurărilor în care s-a comis accidentul de circulaţie dar şi asupra mijloacelor de probă, inclusiv a probelor ştiinţifice şi a probelor administrate în apărare de inculpat.

IV. Referitor la netemeinicia condamnării pentru infracţiunea prev. de art 85 pct.1 din OUG 195/2002 (motiv de recurs formulat de inculpat):

Invocând cazul de casare prevăzut de art.3859 pct.17 C. pr. pen., inculpatul a criticat hotărârile pe motiv că faptei i s-a dat o greşită încadrare juridică, deoarece el a fost în eroare cu privire la starea autoturismului la momentul producerii accidentului, fapta de a-l conduce pe drumurile publice, deşi nu era înmatriculat, nefiind comisă cu forma de vinovăţie prevăzută de lege.

Aceste critici au fost formulate şi în calea de atac a apelului, fiind analizate în mod temeinic de către tribunal.

Motivul de recurs nu se încadrează însă în cazul de casare prev. de art.3859 pct.17 C. pr. pen., care se referă la greşita reţinere a anumitor dispoziţii de drept substanţial, la o discordanţă între fapta comisă şi norma de incriminare, fiind necesar a se reţine o altă infracţiune, sau o altă formă a aceleaşi infracţiuni, corespunzător datelor ce caracterizează fapta comisă.

în speţă, fapta de a conduce pe drumurile publice un autovehicul neînmatriculat corespunde normei de incriminare prev. de art.77 pct.1 din O.U.G. nr. 195/2002 (în vigoare la data comiterii faptei), respectiv art.85 pct.1 din acelaşi act normativ (după modificarea acestuia şi republicare), aşa încât nu se pune problema greşitei calificări juridice a faptei comise de inculpatul A.I..

în realitate, motivele de recurs vizează aprecierea pe care instanţa de fond şi cea de apel au dat-o probelor administrate, pentru a stabili existenţa laturii subiective a acestei infracţiuni.

Aşa cum s-a arătat, reaprecierea probelor şi reanalizarea fondului cauzei de către instanţa de recurs nu se poate realiza decât în situaţia în care se constată existenţa unei erori grave de fapt, conform art.3859 pct.18 C. pr. pen.

Inculpatul nu a contestat situaţia de fapt şi nici realitatea elementelor avute în vedere de cele două instanţe, ci interpretarea pe care acestea au dat-o probelor, inculpatul solicitând în recurs o nouă apreciere a materialului probator, cu consecinţa constatării erorii de fapt (ca şi cauză ce înlătură caracterul penal al faptei, conform art.51 C. pen.), sau a lipsei intenţiei şi, în final, achitarea pentru infracţiunea prev. de art.85 pct.1 din OUG nr.195/2002.

Modalitatea în care cele două instanţe au stabilit existenţa vinovăţiei, înlăturând apărările inculpatului pe acest aspect, nu evidenţiază comiterea unei erori grave de fapt.

Ambele instanţe au respectat dispoziţiile art.63 C. pr. pen. şi au stabilit, prin aprecierea coroborată a tuturor probelor administrate, că inculpatul a avut cunoştinţă de faptul că autoturismul nu era înmatriculat, conducându-l în această situaţie pe drumurile publice.

Elementele faptice şi mijloacele de probă pe care instanţele şi-au întemeiat concluzia se regăsesc în piesele dosarului, fiind vorba despre declaraţiile inculpatului coroborate cu declaraţiile persoanelor aflate în autoturismul condus de acesta, procesul-verbal de cercetare la faţa locului, adresele emise de Interpol, documentele de export, de vamuire şi de transport a autoturismului, ca şi cele referitoare la asigurarea autovehiculului 1, România, precum şi cu declaraţiile inculpatului. în urma analizei acestor probe, instanţele ajfapreciat că, deşi autoturismul figurează ca fiind în proprietatea numitului S.C., inculpatul a fost cel care s-a ocupat de formalităţile de import, de transport «şi de încheiere a contractului de asigurare pentru răspunderea civilă obligatorie, comportându-se ca un adevărat proprietar.

Nu se poate constata existenţa unei erori grave de fapt întrucât situaţia avută în vedere de instanţa de fond, nemodificată de instanţa de apel, nu a fost stabilită în contradicţie cu mijloacele de probă administrate sau prin reţinerea unor aspecte care să nu aibă corespondent în aceste probe.

Recurentul inculpat nici nu a invocat o asemenea eroare (în sensul procedural stabilit de art.3859 pct.18 C. pr. pen.), ci a criticat aprecierea pe care cele două instanţe au dat-o probelor cu ocazia analizei vinovăţiei, aşa încât eroarea de fapt (în sensul substanţial stabilit de art.51 C. pen.), ca şi lipsa intenţiei, nu mai pot fi reexaminate de către instanţa de recurs.

V. Referitor la netemeinicia condamnării pentru infracţiunea prev. de art.184 alin.2 şi 4 C. pr. pen. (motiv de recurs formulat de inculpat):

Inculpatul a criticat hotărârile solicitând schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de art.184 alin.2 şi 4 C. pen. în infracţiunea prev. de art.184 alin.1 şi 3 C. pen., cu consecinţa încetării procesului penal, faţă de lipsa plângerii prealabile a părţii vătămate H.S.. A invocând în acest sens dispoziţiile art.3859 pct.17 C. pr. pen.

Solicitarea de schimbare a încadrării juridice corespunde cazului de casare indicat de inculpat, însă această solicitare este subsecventă celei de stabilire a unei alte situaţii de fapt, căci ceea ce contestă inculpatul este întinderea urmărilor, mai precis, numărul de zile de îngrijiri medicale reţinute de către instanţe pentru a considera că fapta se încadrează în dispoziţiile art.184 alin.2 şi 4 C. pen., infracţiune pentru care nu este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Aşa cum s-a arătat, când recursul este a doua cale ordinară de atac, nu se procedează la o rejudecare a cauzei decât în limitele prevăzute de art.3859 C. pr. pen., nefiind posibilă, de regulă, o reapreciere a probelor cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt, diferită de cea avută în vedere de instanţa de fond sau de apel. Din aceste motive, o reanalizare a fondului este permisă doar de incidenţa cazului de casare prevăzut de art.3859 pct.18 C. pr. pen. şi numai dacă se constată existenţa unei erori grave de fapt care să fi avut drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite de condamnare sau de achitare.

Drept urmare, şi în această situaţie, critica se impune a fi examinată, în primul rând, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art.3859 pct.18 C. pr. pen., pentru a verifica dacă raportat la infracţiunea de vătămare din culpă, s-a comis o gravă eroare de fapt cu ocazia stabilirii consecinţelor constând în numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea persoanei vătămate.

Pentru a stabili un număr de 70-80 zile de îngrijiri medicale, ambele instanţe au analizat toate probele administrate pe acest aspect, atât cele din cursul urmăririi penale, cât şi cele din faza de cercetare judecătorească, atât probele în defavoare, cât şi cele în favoarea inculpatului. Procedând la examinarea coroborată a materialului probator, 'nstanţele au înlăturat expertiza cu caracter

extrajudiciar, precum şi înscrisurile depuse de inculpat, dând preponderenţă probelor cu caracter ştiinţific administrate în cadrul Procesului penal, dispuse de organele judiciare cu respectarea dispoziţiilor procedurale.

În toate cazurile, instanţele au expus motivele pentru care nu consideră relevante 'nscrisurile pe care inculpatul şi-a întemeiat apărarea (fiind vorba de considerente referitoare la lipsa de autenticitate sau de legalitate a acestora), dar chiar şi în această situaţie, instanţa de apel a analizat respectivele înscrisuri din perspectiva valorii de eventuale indicii care să justifice efectuarea unei noi expertize medico-legale, constatând însă că o asemenea probă nu este necesară pentru justa soluţionare a cauzei.

Pe cale de consecinţă, nu se constată o vădită discordanţă între cele,stabilite de instanţă şi materialul probator, fiind vorba despre aprecierea pe care instanţa o dă asupra unor probe considerate contradictorii de către recurent, reţinându-le pe unele, înlăturându-le pe celelalte, fără să existe o eroare gravă de fapt care să fi determinat o gr de condamnare, aşa încât instanţa de recurs nu poate da o altă apreciere acestora.

Chiar şi în atare situaţie, o observaţie se impune şi anume că, deşi solicită stabilire unui alt număr de zile de îngrijiri medicale, recurentul invocă probe care se referă doar la numărul zilelor de spitalizare, ceea ce este diferit de numărul total de zile ce sunt necesare pentru deplina vindecare a unei persoane.

VI. Referitor la individualizarea pedepselor (motive de recurs invocate de Parchet şi de părţile civile în sensul majorării pedepselor, dar şi de către inculpat care a solicitat reţinerea circumstanţelor atenuante prev. de art.74 C. pen., şi modificarea modalităţii de executare în sensul de a nu se dispune executarea în regim de detenţie)

Trebuie precizat, de la început, că atât instanţa de fond cât şi cea de apel au avut în vedere la individualizarea pedepselor şi au analizat toate criteriile prevăzute de art.72 C pen.

Aceleaşi criterii au fost evidenţiate şi de către recurenţi, fiecare dintre ei punând accent pe aspectele considerate favorabile opiniei susţinute, aşa încât Parchetul şi părţile civile au invocat gravitatea faptei şi atitudinea inculpatului (apreciată necorespunzătoare) pentru a justifica solicitarea de majorare a pedepselor, pe când inculpatul a invocat circumstanţele sale personale (considerate favorabile) ca şi temei de reducere a pedepselor stabilite de instanţa de apel şi de reindividualizare a modului de executare.

Criticile se încadrează în cazul de casare prevăzut de art.3859 pct.14 C. pr. pen. care dă instanţei de recurs posibilitatea reexaminării modului de individualizare a pedepselor, fără a putea însă să reaprecieze situaţia de fapt. Pe cale de consecinţă, având în vedere împrejurarea că prin invocarea celorlalte motive de recurs nu s-a ajuns la stabilirea unei alte situaţii de fapt, Curtea va avea în vedere elementele faptice, astfel cum au fost stabilite de instanţa de fond şi de apel.

Conform art.72 C. pen., criteriile generale de individualizare a pedepsei sunt: dispoziţiile părţii generale a Codului penal, limitele de pedeapsă fixate în partea specială, gradul de pericol social al faptei săvârşite, persO. infractorului şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

în virtutea cazului de casare prevăzut de art.3859 pct.14 C. pr. pen., instanţa de recurs va proceda la o reanaliză a acestor criterii care, datorită stadiului procesual, se va efectua din perspectiva actelor şi lucrărilor dosarului, a argumentelor expuse sub acest aspect în hotărârile recurate, dar şi a criticilor formulate de către recurenţi.

Cât priveşte limitele de pedeapsă prevăzute de lege, se constată că potrivit art.178 alin.5 C. pen.: „dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai multe persoane, la maximul pedepselor prevăzute în alienatele precedente, se poate adăuga un spor de până la 3 ani".

Având în vedere că fapta de ucidere din culpă reţinută în sarcina inculpatului a fost încadrată în dispoziţiile art.178 alin.2 şi 5 C. pen. şi că, potrivit alin.2 sancţiunea este închisoare de la 2 la 7 ani, în opinia instanţei de recurs limitele de pedeapsă ce trebuie avute în vedere la individualizarea pedepsei, corespunzătoare acestei infracţiuni, sunt cele ale închisorii de la 2 la 10 ani.

Deşi legiuitorul face vorbire despre aplicarea unui spor şi nu stabileşte o limită maximă fixă a pedepsei, fiind vorba despre o formă calificată a infracţiunii de ucidere din culpă (deci despre incriminarea unei fapte caracterizată prin circumstanţe agravante), legiuitorul a prevăzut (este adevărat, doar ca posibilitate) majorarea maximului special tocmai ca expresie a gradului de pericol social abstract mai ridicat a acestei forme particulare a infracţiunii de ucidere din culpă, care se deosebeşte de infracţiunea tip prin pluralitatea victimelor.

Fiind vorba despre ocrotirea relaţiilor sociale referitoare la dreptul la viaţă al persoanei, de plano, consecinţele mai grave determinate de numărul victimelor trebuie să atragă un regim sancţionator mai sever.

Deşi legiuitorul dă o posibilitate mai largă instanţei de a aprecia asupra pedepsei ce le va aplica, în realitate, maximul pedepsei stabilit pentru infracţiunea prev. de art.178 alin.2 şi 5 C. pen. este de 10 ani, întrucât acesta reflectă (în mod abstract) cel mai ridicat grad de pericol social al unei fapte ce corespunde acestei norme de incriminare, urmând pca alierea pedepsei să se facă în funcţie de datele concrete ale fiecărui caz.

Modalitatea de redactare a art.178 alin.5 C. pen. are o justificare şi din punct de vedere al tehnicii legislative, căci infracţiunea de ucidere din culpă este reglementată în art.178 alin.1-4 C. pen. în mai multe variante, sancţionate diferit, iar forma calificată ' prevăzută în art.178 alin.5 C. pen. se raportează la fiecare din aceste variante, aşa încât ^legiuitorul a prevăzut agravarea generală a sancţiunii prin posibilitatea majorării maximului ^special, majorarea fiind indicată în cuantumul fix de 3 ani, care se aplică însă fiecăreia din Ilariantele infracţiunii.

în funcţie de numărul victimelor şi de celelalte date ce caracterizează în mod concret fapta săvârşită, pedeapsa se aplică până la maximul prevăzut de art.178 alin. 1-4 "C. pen. sau prin aplicarea sporului prevăzut de art.178 alin.5 C. pen.

In concluzie, limita maximă a sancţiunii ce poate fi aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art.178 alin.2 şi 5 C. pen. este de 10 ani închisoare, individualizarea pedepsei urmând a se realiza între aceste limite legale.

În speţă, dat fiind numărul victimelor, sporirea pedepsei este pe deplin justificată. Revenind la criteriile de individualizare prevăzute de art.72 C. pen., se constată că două

dintre acestea au fost avute în vedere preponderent, atât în motivarea hotărârilor recurate, cât şi în motivarea recursurilor, fiind vorba despre gradul de pericol social concret al faptei şi persO. inculpatului.

Modul de redactare al art.72 C. pen. determină concluzia că cele două criterii îndeplinesc roluri deosebite în cadrul operaţiei de individualizare. Infracţiunea cauzează o tulburare în mediul social, o stare de pericol pentru relaţiile sociale, a căror ocrotire este asigurată prin incriminare şi reparaţie, măsura reparaţiei fiind dată de pericolul social concret. Pe de altă parte, nu se poate omite că pedeapsa, ca şi măsură de reparaţie, se aplică făptuitorului şi urmăreşte reeducarea sa. Aceasta impune ca la stabilirea pedepsei să se ţină seama şi de persO. infractorului şi de aptitudinea sa de a fi reeducat.

Pe de altă parte, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală sunt enumerate distinct în art.72 C. pen., iar explicaţia acestei situaţii rezidă în efectele excepţionale ce le sunt recunoscute de lege. Cele mai multe dintre stările, împrejurările, situaţiile sau întâmplările care înconjoară fapta săvârşită sau pe făptuitor, menţinând pericolul social concret al acestora în limitele pericolului social abstract, reflectat în limitele de pedeapsă, determină stabilirea pedepsei într-o apropiere mai mică sau mai mare de limita minimă sau maximă.

Spre deosebire de acestea, circumstanţele atenuante sau agravante, prin efectul lor mult mai intens asupra gradului de pericol social, obligă, după caz, la stabilirea pedepsei sub minimul special sau peste maximul special.

Între gradul de pericol social al faptei şi periculozitatea infractorului, pe de o parte, şi circumstanţele atenuante sau agravante pe de altă parte, există o legătură indisolubilă. Esenţa acestor circumstanţe este reducerea, respectiv sporirea gradului de pericol social al faptei sau al periculozităţii persoanei făptuitorului, ceea ce justifică atenuarea sau agravarea răspunderii penale fiind tocmai variaţiile intervenite în gradul de pericol social.

Plecând de la premisa că gradul de pericol social abstract se reflectă în pedeapsa Prevăzută de lege pentru o anumită infracţiune şi corespunde criteriului de individualizare enunţat de art.72 C. pen. ca „limitele de pedeapsă fixate în partea specială", gradul de pericol social indicat de dispoziţia legală mai sus menţionată este cel concret, propriu fiecărei infracţiuni săvârşite şi este apreciat de instanţa de judecată pe baza unui complex de elemente şi date concrete, specifice faptei comise.

Ca şi criteriu de individualizare, gradul de pericol social concret este determinat de conţinutul concret al faptei penale săvârşite, precum şi de unele trăsături de fapt stări, situaţii, împrejurări) care, deşi nu aparţin conţinutului constitutiv al infracţiunii, pot avea o anumită influenţă la stabilirea gravităţii acesteia. În speţă, gradul de pericol social este unul foarte ridicat, fiind determinat, în ceea ce priveşte

latura obiectivă a infracţiunii, de încălcarea gravă a normelor referitoare la - circulaţia pe drumurile

publice (conducerea autovehiculului cu viteză excesivă, intrarea în intersecţie pe culoarea roşie a semaforului), dar şi de amploarea urmărilor produse,constând în moartea a trei persoane şi rănirea altor patru.

În plus, comiterea faptei penale a avut loc în timpul nopţii, când vizibilitatea este redusă, dar şi în contextul unui trafic intens (în situaţia în care mai multe autoturisme care circulau în aceeaşi direcţie erau oprite deja la stop), ceea ce pune în evidentă că inculpatul şi-a asumat consecinţele nerespectării grave a regulilor de circulaţie.

Sub aspectul urmărilor produse, trebuie avută în vedere şi durerea sufletească cauzată familiilor celor 3 persoane tinere care au murit în accident, durerea fizică şi disconfortul psihic produs pasagerilor ce au fost răniţi, deci şi prejudiciile materiale şi morale produse prin fapta inculpatului, inclusiv avarierea gravă a celor două autoturisme implicate în incidentul rutier şi perturbarea traficului, chiar dacă aceste urmări nu sunt cerute de lege pentru existenţa infracţiunii sau pentru calificarea acesteia.

Din perspectiva raportului de cauzalitate, se constată că toate aceste urmări sunt rezultatul exclusiv al acţiunilor inculpatului.

Aşa cum s-a arătat, la individualizarea pedepsei trebuie avute în vedere şi împrejurările care nu aparţin conţinutului constitutiv al infracţiunii, deoarece datorită legăturii foarte strânse cu elementele faptice ce corespund componentelor laturii obiective a infracţiunii, acestea o particularizează, conturându-i gradul de pericol social concret.

În cauza de faţă, toate aceste elemente pun în evidenţă un pericol social deosebit, ce justifică aplicarea unei pedepse în cuantumul maximului special de 10 ani închisoare.

Gradul de pericol social nu este diminuat nici de elementele ce corespund laturii subiective a infracţiunii, astfel cum au fost evidenţiate prin explicaţiile oferite de inculpat pentru a descrie procesul psihic ce a stat la baza acţiunilor sale. Astfel, deşi infirmate de celelalte mijloace de probă, rezultând că a trecut pe culoarea roşie a semaforului, ajungând la stop în urma celorlalte autoturisme care deja opriseră, sunt relevante în acest sens declaraţiile inculpatului care a arătat că, deşi a văzut culoarea galbenă a semaforului s-a hotărât să treacă prin intersecţie, sperând că va putea trece fără probleme, sau că, deşi a observat cum semaforul electric şi-a schimbat culoarea în galben, în acel moment era foarte nesigur să oprească maşina, nu pentru că avea o viteză foarte mare, ci pentru că viteza nu-i permitea să frâneze în siguranţă. Aceste declaraţii evidenţiază o totală lipsă de responsabilitate şi de preocupare a inculpatului pentru eventualele consecinţe şi gravitatea acestora.

Raportat la latura subiectivă, trebuie amintit că, aşa cum se prevede în art.178 C. pen., forma de vinovăţie pentru această infracţiune este culpa. în speţă, modalitatea de comitere a faptei şi atitudinea manifestată de inculpat ridică probleme cu privire la forma sa de vinovăţie, putându-se considera că acesta a acceptat producerea consecinţelor, deşi nu le-a urmărit, ceea ce ar corespunde formei de vinovăţie a intenţiei indirecte prevăzută de art.19 pct.1 lit.b C. pen. şi ar atrage încadrarea juridică a faptei într-o infracţiune mult mai gravă. Acest aspect nu poate fi însă analizat de către instanţa de recurs, datorită efectului nefavorabil asupra situaţiei inculpatului şi împrejurării că nu a fost invocat de Parchet sau de părţile civile, care nu au contestat încadrarea juridică a acestei fapte, nefiind astfel aplicabile dispoziţiile art.3859 alin.3 teza a ll-a C. pr. pen., potrivit cărora cazul de casare prevăzut de pct.17 poate fi avut în vedere din oficiu numai atunci când a influenţat soluţia în defavoarea inculpatului.

Revenind la criteriile prevăzute de art.72 C. pen., la individualizarea pedepsei trebuie să se ţină seama şi de datele ce-l caracterizează pe inculpat, căci datorită funcţiei şi scopului astfel cum sunt prevăzute de art.52 C. pen. (măsură de constrângere dar şi de reeducare, în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni), adecvarea pedepsei se realizează nu numai în raport cu fapta săvârşită, ci şi cu periculozitatea făptuitorului, cu gradul său de conştiinţă, de instrucţie şi moralitate, implicit cu şansele de reeducare pe care le prezintă.

Inculpatul A.I. este un tânăr în vârstă de 33 ani (avea 30 de ani la momentul accidentului), a cărui stare psiho-fizică şi socială nu pare a fi alterată. Este absolvent de studii medii, până la data accidentului rutier desfăşura activităţi lucrative cu caracter de permanenţă fiind angajat la o firmă în calitate de director de vânzări şi este caracterizat de numeroase persoane ca posedând trăsături pozitive de personalitate, având convingeri religioase (fiind un musulman practicant), precum şi relaţii pozitive cu familia, prietenii şi membrii comunităţii religioase, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, declaraţia martorului audiat de instanţa de fond în circumstanţiere, precum şi din caracterizările ^extrajudiciare depuse inclusiv în faţa instanţei de recurs.

Pe de altă parte, se constată că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, s-a prezentat în faţa organelor judiciare la toate chemările. Această din urmă ..împrejurare nu poate dobândi însă o valoare deosebită în procesul de individualizare, fiind voita despre respectarea unei obligaţii impusă sub sancţiune cu ocazia luării măsurii "preventive a obligării de a nu părăsi ţara, inculpatul fiind înştiinţat că în cazul nerespectării "obligaţiei de prezentare, ca şi a celorlalte obligaţii stabilite de instanţă, se va lua măsura arestării preventive.

În ciuda caracterizărilor elogioase, modalitatea în care inculpatul a acţionat evidenţiază o lipsă de maturitate, o lipsă de preocupare pentru eventualele consecinţe ce se puteau produce datorită nerespectării regulilor privind circulaţia pe drumurile publice şi gravitatea acestora, asumarea unor riscuri fără preocupare pentru efectele ce se puteau produce asupra sa, asupra persoanelor din autovehiculul pe care îl conducea şi asupra celorlalţi participanţi la trafic.

De asemenea, deşi inculpatul a pus la dispoziţia părţilor vătămate suma de 60.000 euro şi a achitat despăgubirile către unitatea spitalicească, INML şi Administraţia Străzilor, acesta nu a exprimat un regret real faţă de cele întâmplate, manifestându-se mai degrabă ca o victimă a unor împrejurări nefavorabile, ceea ce evidenţiază faptul că nu a înţeles şi :nu a acceptat pe deplin vinovăţia sa, raportat la producerea accidentului şi a urmărilor deosebit de grave.

Toate aceste trăsături negative de personalitate nu sunt deduse din comportamentul inculpatului, ci rezultă chiar din propriile declaraţii, aşa cum au fost evidenţiate în motivarea hotărârilor recurate, dar şi în motivele de recurs depuse de părţile civile.

lată de ce nu pot fi reţinute în favoarea inculpatului ca împrejurări favorabile decât 'ipsa antecedentelor penale, acoperirea parţială a prejudiciului şi buna reputaţie în comunitatea de domiciliu şi cea de la reşedinţă.

Toate aceste împrejurări determină, în procesul de individualizare, coborârea Pedepsei sub maximul prevăzut de lege. Efectul de atenuare a pericolului social concret este însă redus, neputând determina micşorarea pedepselor aplicate de instanţa de apel.

Faţă de celelalte criterii avute în vedere la individualizarea pedepsei, considerate ca fiiind în defavoarea inculpatului, instanţa de recurs apreciază că împrejurările favorabile nu pot fi reţinute cu valoarea unor circumstanţe atenuante judecătoreşti, întrucât nu se impune reducerea pedepselor sub minimul special.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, aplicarea art. 74-76 C. pen., este facultativă şi nu obligatorie. Spre deosebire de circumstanţele atenuante legale, care se aplică în virtutea legii şi se impun instanţei în mod obligatoriu, circumstanţele atenuante judiciare prevăzute de art.74 C. pen. sunt împrejurări de fapt care numai prin raportare la fapta concretă, la ansamblul împrejurărilor în care a fost comisă şi la persoana. făptuitorului pot dobândi prin apreciere valenţe atenuante.

Circumstanţele atenuante sunt realităţi obiective ce nu pot fi ignorate, însă constatându-le, instanţa nu este obligată să le recunoască efectul atenuant, ci în mod facultativ, pe baza liberei sale aprecieri, poate stabili caracter atenuant anumitor stări, situaţii sau atitudini în funcţie de evaluarea globală pe care o face asupra grad pericol social al infracţiunii şi a periculozităţii infractorului.

Pe cale de consecinţă, reţinerea circumstanţelor atenuante nu este posibilă în situaţia în care împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei sau caracterizează favorabil de o asemenea manieră persoana făptuitorului, încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special satisface imperativul individualizări a pedepsei.

În cauza de faţă, lipsa antecedentelor penale, acoperirea parţială a prejudiciului " bunele referinţe de ordin social ale inculpatului, au o pondere mai redusă în ansamhn elementelor de individualizare a pedepsei, iar gravitatea deosebită a faptei şi a urmării împiedică reducerea pedepsei sub minimul special, aşa încât, reţinerea circumstanţei^ atenuante în condiţiile art.74 C. pen. cu consecinţele prevăzute de art.76 C. pen. nu este justificată.

Aşa cum s-a arătat, aceste împrejurări determină doar coborârea pedepsei sub maximul special, neexistând temeiuri de majorare a pedepselor stabilite de instanţa de apel, care a avut în vedere şi o proporţionalizare a reducerii, raportat la fiecare din cele trei infracţiuni.

Totodată, dat fiind gravitatea mai redusă a celorlalte două infracţiuni, aceste împrejurări justifică şi neaplicarea unui spor de pedeapsă în urma contopirii.

Având în vedere cuantumul pedepsei rezultante de 6 ani închisoare, precum şi dispoziţiile art.81, art.861 şi art.871 C. pen., nu mai este necesară analiza modului de individualizare a executării pedepsei, căci datorită cuantumului sancţiunii, este exclusă aplicarea alte forme de executare în afara regimului de detenţie.

Curtea nu a avut în vedere la individualizarea pedepsei declaraţiile inculpatului referitor la modalitatea de comitere a faptei (aspect invocat de Parchet şi părţile civile), această atitudine fiind manifestată cu ocazia exercitării dreptului la apărare, a dreptului la tăcere şi a dreptului inculpatului de a nu se auto incrimina.

Cât priveşte invocarea practicii judiciare, în acord cu instanţa de apel, Curtea apreciază că aceasta nu poate influenţa în mod determinant individualizarea pedepsei.

Deşi previzibilitatea sancţiunii penale poate constitui un deziderat din punct de vedere al politicii penale statale, datorită caracterului personal al răspunderii penale, dar şi particularităţii faptelor deduse judecăţii, precum şi individualităţii persoanelor acuzate de comiterea infracţiunilor, procesul de individualizare a pedepsei are un pronunţat caracter de specificitate, aşa încât, deşi se poate discuta despre o similaritate a speţelor, nu se poate solicita aplicarea unor pedepse identice cu cele aplicate în alte cazuri, pentru acelaşi tip de infracţiune.

în plus, practica judiciară nu este statică, ci este supusă în timp unui proces de modificare, datorită evoluţiei relaţiilor sociale, dar şi modificării formelor de comitere a infracţiunilor, a frecvenţei anumitor tipuri de infracţiuni şi a consecinţelor sociale ale acestora.

Din aceste motive, în sistemul de drept românesc, care nu atribuie precedentului judiciar valoare de lege şi obligativitate, invocarea unei anumite practici judiciare are doar o valoare orientativă.

Sub acest aspect, mai trebuie precizat că, deşi are un volum considerabil, practica judiciară depusă de către inculpat la dosarul instanţei, nu acoperă toate soluţiile pronunţate în perioada 2005-2008 în cauzele având drept obiect infracţiunea de ucidere din culpă.

Solicitarea de sesizare a Curţii Europene de Justiţie: În cadrul motivului de recurs privind individualizarea pedepselor şi în temeiul cazului de

casare prevăzut de art.3859 pct.14 C. pr. pen., inculpatul a formulat o excepţie prejudicială, solicitând în baza art.234 din Tratatul Uniunii Europene, sesizarea Curţii Europene de Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare, prin care să se stabilească dacă, în situaţia în care un cetăţean străin este implicat pe teritoriul altui stat. într-o cauză penală, şi atât lex personalae cât şi lex loci delicti prevăd principiul melior lex.

Instanţa investită cu atragerea răspunderii penale a inculpatului este ţinută sub aspect

sancţionator de legea mai favorabilă inculpatului care, în acest caz, este legea statului de origine, inculpatul fiind cetăţean al Marii Britanii.

În susţinerea acestei excepţii, au fost invocate dispoziţiile art.20, 21, 47 şi 49 din Cartea Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, precum şi art.35 din Tratatul Uniunii Europene.

Aşa cum rezultă din adresa Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti - Direcţia Drept Internaţional şi Tratate comunicată la solicitarea instanţei (fila 236 din dosarul instanţei de recurs), dar şi din dispoziţiile Tratatului Uniunii Europene, problema invocată vizează cel de-al treilea pilon al Uniunii - Justiţie şi Afaceri Interne - integrat segmentului .'legislaţiei europene primare rezervate cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală.

Potrivit art.35 alin. 1 din Tratatul privind Uniunea Europeană versiunea consolidată, articol care se regăseşte în Titlul VI - dispoziţii privind cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală: „Curtea de Justiţie este competentă să hotărască, cu titlu preliminar, cu privire la validitatea şi interpretarea deciziilor-cadru şi a deciziilor asupra .interpretării convenţiilor stabilite în temeiul prezentului titlu, precum şi asupra validităţii şi interpretării măsurilor de aplicare a acestora".

Potrivit art.35 alin.2: „Fiecare stat membru poate printr-o declaraţie făcută la data semnării tratatului de la Amsterdam sau la orice altă dată ulterioară semnării acestuia, să accepte competenţa Curţii de Justiţie de a hotărî cu titlu preliminar, în condiţiile definite la alin. 1

Concomitent intrării în vigoare a Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, ratificat prin Legea nr.157/2005 (respectiv la data de 1.01.2007), România a acceptat implicit competenţa generală a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, aşa cum este stabilită prin Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene, nu însă şi competenţa referitoare la pronunţarea de hotărâri preliminare, pentru care România trebuie să optezejn mod expres, prin formularea declaraţiei prevăzută la art.35 alin.2 mai susmenţionat,

aceasta fiind singura modalitate juridică instituită la nivel comunitar, aptă să permită instanţelor judecătoreşti naţionale sesizarea Curţii cu întrebări preliminare în legătură cu dispoziţiile adoptate în temeiul Titlului VI din Tratat, menită să faciliteze interpretarea şi aplicarea uniformă a Dreptului Comunitar în domeniile specifice al cooperării poliţieneşti şi

judiciare în materie penală. Această declaraţie de acceptare nu a fost adoptată, existând numai demersuri efectuate în acest sens de Consiliul legislativ, Preşedinţia României şi de către Parlament. Din aceste motive, s-a apreciat nerelevantă invocarea de către inculpat a hotărârii CJCE dată în cauza C-33/2007, Cauza Jipa, reprezentând prima hotărâre a Curţii într-o cauză care priveşte România, ca urmare a formulării de către o instanţă românească a unei cereri de pronunţare a hotărârii preliminare. Aşa cum s-a arătat, art.35 din Tratatul Uniunii Europene vizează exclusiv interpretarea şi aplicarea dreptului comunitar în materia cooperării poliţieneşti şi judiciare m materie penală, pe când speţa invocată viza o cauză civilă aflată pe rolul unei instanţe din România. Situaţia este diferită întrucât, în materie penală, sesizarea Curţii de Justiţie este condiţionată de adoptarea de către statul român a declaraţiei exprese de acceptare. Pe cale de consecinţă, instanţa de recurs a respins ca inadmisibilă solicitarea de sesizare a Curţii Europene de Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare. VII. Referitor la soluţionarea laturii civile, mai precis cu privire la cuantumul junelor morale (motiv de recurs invocat de inculpat şi de părţile civile A. Ştefan ^meliu, R.E.V., T.H.T şi T.E.): Atât recurentul inculpat cât şi recurentele părţi civile au formulat critici sub acest aspect, contestând cuantumul daunelor morale, astfel cum au fost stabilite de către "instanţa de fond şi de apel. Inculpatul a solicitat reducerea acestora, iar părţile civile au erut acordarea daunelor morale în cuantumul precizat cu ocazia constituirii de parte civilă. Niciunul dintre recurenţi nu a indicat însă motivul de casare pe care se întemeiază această critică, cu excepţia părţii civile A.Ş.C., care a invocat prevăzut de art.3859 pct. 14 C.

pr.' pen. ca^l Având în vedere dispoziţiile art.3859 alin.2 C. pr. pen., potrivit cărora ^ăzuril casare

prevăzute în alin.1 pot fi invocate atât cu privire la soluţionarea laturii dCf&le ^ ^Q a laturii civile, Curtea constată că respectiva critică nu este inadmisibilă, însă nu^rJT Ş' încadrată în niciunul din cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege." 6

Critica nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de art.3859 pct.14 f>frr» JE.^-potrivit căruia „s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile afr79 din Codul penal sau în alte limite decât cele prevăzute de lege", căci în mod evide t acesta se referă exclusiv la aplicarea pedepsei, neputând fi aplicat în legătură r' soluţionarea laturii civile a cauzei.

O atare critică vizând majorarea sau, după caz, reducerea cuantumului daunelor morale, nu se circumscrie nici cazului de casare prevăzut de art.3859 pct.10 C. pr pen întrucât la stabilirea despăgubirilor instanţele nu au omis să se pronunţe asupra unora din probele administrate care evidenţiau aspecte de natură a influenţa evaluarea prejudiciului moral.

Pe de altă parte, critica nu se încadrează nici în cazul de casare prevăzut de art.3859 pct.18 C. pr. pen., căci stabilirea cuantumului daunelor morale nu este urmarea unei erori grave de fapt, împrejurările în funcţie de care instanţele au stabilit aceste despăgubiri, având corespondent în actele şi lucrările dosarului.

Mai mult, cuantumul daunelor morale vizează chestiuni de apreciere, ce exced examinării cauzei în calea de atac a recursului, aşa încât nu poate fi cenzurat de către instanţa de recurs. Când instanţa a analizat probele fără a le denatura, stabilind, prin apreciere, un anumit cuantum al despăgubirilor, aprecierea sa nu mai poate fi cenzurată de instanţa de recurs în cadrul niciunui caz de casare.

VIII. Referitor la stabilirea răspunderii civile a societăţii de asigurare (motiv de recurs invocat de S.C. A-R.A- SA):

Deşi recurenta asigurător a invocat cazurile de casare prevăzute de art.38 59 pct.17 (care se referă la greşita încadrare juridică a faptei) şi pct. 18 (care se referă la eroarea gravă de fapt) C. pr. pen., Curtea apreciază că toate criticile formulate se încadrează în cazul de casare prevăzut de art.38 59 pct.171 C. pr. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii, întrucât ceea ce se contestă este nelegalitatea soluţionării laturii civile în ceea ce priveşte stabilirea răspunderii asigurătorului.

Deşi acest caz de casare nu face parte din cele ce pot fi luate în considerare din oficiu, Curtea îl va analiza, având în vedere că recurenta S.C. A-R.A. S.A. a motivat recursul în termen.

Examinând criticile prin raportare la soluţia şi la motivarea instanţei de apel, Curtea le apreciază ca nefondate, pentru următoarele considerente:

Instanţa de apel a apreciat în mod corect că potrivit art. 44 C. pr. pen., poate examina cu titlu de chestiune prealabilă legalitatea dispoziţiilor art.4 lit.c din Normele R.C.A. aprobate prin Ordinul nr. 3108/2004 emis de Comisia de supraveghere a asigurărilor, dispoziţii legale pe care instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia de respingere a cererilor de obligare a asigurătorului la plata despăgubirilor civile.

în conformitate cu dispoziţiile art.4 din Legea contenciosului administrativ (ce reglementează excepţia de nelegalitate), instanţa de apel a examinat conformitatea acestor norme cu Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, act normativ în baza căruia au fost emise Normele R.C.A., constatând cu justeţe nelegalitatea dispoziţiilor art.4 lit.c din aceste norme.

Aspectele invocate de recurentă referitor la diferenţele existente între speţa în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr.210/2007 a Curţii de Apel Oradea şi speţa de faţă sunt nerelevante, întrucât instanţa de apel a făcut referire la acea sentinţă doar ca şi precedent judiciar, însă aşa cum recunoaşte chiar şi recurenta, în prezenta cauză tribunalul a efectuat o proprie analiză de legalitate, diferenţa de situaţie juridică dintre cele două autoturisme neinfluenţând constatarea nelegalităţii art.4 lit.c din Normele R.C.A., în acest fel, instanţa de apel a constatat în mod corect că, deşi erau emise în baza .{n vederea aplicării Legii nr.136/1995, dispoziţiile art.4 lit.c din Normele R.C.A., vin în contradicţie cu art.48 din legea de mai sus, modificând în mod nepermis data de la care se produc efectele contractului de asigurare, prin introducerea unei condiţii referitoare la data intrării în vigoare a autorizaţiei provizorii de circulaţie sau a înmatriculării autovehiculului, adăugând, practic, la lege, ceea ce nu este permis pentru un act normativ cu forţă inferioară legii, cum sunt Normele R.C.A. aprobate de Comisia de supraveghere a asigurărilor.

Din aceste motive, fiind vorba despre o problemă de legalitate şi nu de stabilire a situaţiei de fapt, nu se poate reţine incidenţa art.3859 pct.18 C. pr. pen.

Faţă de cele reţinute, se apreciază că, urmare a constatării nelegalităţii dispoziţiilor lit.c din Normele R.C.A., instanţa de apel a stabilit în mod corect, în conformitate cu art. ţ48 din Legea nr.136/1995, că efectele contractului de asigurare se produc de la data jjcheierii acestuia, aşa încât, reţinând că autoturismul condus de inculpat era asigurat la SC. A-R.A. S.A., această societate răspunde în limita stabilită prin dispoziţiile legale de pejudiciul ce a fost produs prin accidentul rutier, hotărârea fiindu-i opozabilă.

Faţă de cele reţinute, în temeiul art.38515 pct.1 lit.b C. pr. pen., va respinge toate «cursurile ca nefondate.

În temeiul art.192 alin.2 C. pr. pen., va obliga recurentul inculpat, recurenta asigurător şi recurentele părţi civile la câte 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti,

inculpatul A.I., părţile civile N.E., N.O., T.H.T, T.E. şi R.E.V., precum şi de asigurătorul S.C. A-R.A S.A. împotriva sentinţei penale nr. 2707/18.12.2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr. 3736/302/2007 şl a deciziei penale nr. 120/A/19.02.2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I Penală în dosarul nr. 2108/3/2008.

Obligă recurentul inculpat, recurenta asigurător şi recurentele părţi civile la câte 200 feicheltuieli judiciare către stat.

Definitivă. / Pronunţata in şedinţă publică azi, 7.12.2009.