V O L . X X V N r . 2 A P R I L I E - I U N I E 1940

R E V I S T A DE

F I L O S O F I E DIRECTOR:

C. RĂDULESCU-MOTRU P R O F E S O R LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

• 9

S T U D I I

Princ ip iu l raţiunii suf ic iente in logica juridică Eugeniu Sperantia

J u d e c a t a h ipo té t i ca Mihai Ujă

Stabi l i tatea e ta lonulu i Alex. Chiappella si Dumitru Muster

C e r c e t a r e e x p e r i m é n t a l a a s u p r a rapor tu lu i d intre t imp d e reac ţ iune ş i e m o t i v i t a t e G. C. Bontilă

„Di feren ţ ia l e l e D i v i n e " Dumitru Isac

' * R E C E N Z I I

N. Bagdasar: I s tor ia f i losof iei r o m â n e ş t i (Dr . Şt. Z i s s u l e s c u ) . — loan Oh. iwvin: Apo loge t i ca . Ex i s t enta lui D u m n e z e u (Ion Botaş ) . — Alexandru Claudian: C u n o a ş t e r e şi su f l e t (Dr. Şt . Z i s su lescu) . —Immanuel Kant: Crit ica puter i i d e j u d e c a r e (N. Bagdasar) . — Gr. Tăuşan : Contribuţi i f i lo so f i ce ş i l i t erare (Mircea Mancas ) . — Hie Popescu-Teiuşan: Pedagog ia comuni tă ţ i l or d e muncă (Dr. Şt . Z i s su le scu) .—Jean Przyluski: La par t i c ipat ion ( M i r c e a M a n ­c a s ) .

-Vj NOTE ŞI INFORMAŢII

f N a e l o n e s c u . — Concursu l , o formulă p e n t r u r e c r u t a r e a p r o ­f e s o r i l o r s e c u n d a r i . — C o n t a — X e n o p o l — M a i o r e s c u . — „Summa c u m l a u d e " .

S O C I E T A T E A R O M A N A D E F I L O S O F I E

9, fi a Preţul 60 Lei

R E V I S T A D E F I J L O S O F I E APARE TRIMESTRIAL

ÎNSCRISA LA T R I B U N A L U L ILFOV, SUB Nr. 9003 D IN 5 MAI 1938.

D I R E C T O R : C . R Ă D U L K S C U - M O T R U

PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

SECRETAR DE REDACŢIE : N. B A G D A S A R

R E D A C Ţ I A : Bulevardul Ferdinand, 4 7 Bucureşti IV

A D M I N I S T R A Ţ I A : Strada El ie Radu, 6 Tel. 4 - 8 0 - 6 6 — Bucureşti I

A B O N A M E N T U L : Pe un an Lei 2 4 0 Pentru studenţi . . . „ 2 0 0 Pentru Instituţii şi Autorităţi „ 3 0 0 Numărul trimestrial „ 6 0

Rugăm pe abonaţii noştri să-şi achite abonamentul direct la Administrat is revistei , fără să mai aştepte încasatorul, care

ne măreşte oheltuelile.

XXV Nr. 2 A P R I L 1 E - I U N I E 1940-

R E V I S T A D E F I L O S O F I E D i r e c t o r : C. R Ă D U L E S C U - M O T R U , P r o f e s o r la U n i v e r s i t a t e a din B u c u r e ş t i

PRINCIPIUL RAŢIUNII SUFICIENTE ÎN LOGICA JURIDICĂ („Quaestio juris" şi „qaaestio facti".) . ^

M O T T O !

. . . „una din p r e m i s e l e unei a s e m e ­nea deduc ţ i i stă în a c e a s t ă s c h e m ă p u r raţ ională , c e a l a l t ă p r e m i s ă e s t e o c o n ­s ta tare e x p e r i m e n t a l ă a u n o r acţ iuni c o n c r e t e şi r e a l e , d e c i cont ingente ş i v a r i a b i l e în cursu l evo luţ iunî i i s t o r i c e " .

Mircea Djuvara („Drept şi Soc io log i e" , pag . 12).

§ 1 . J u s t i f i c a r e ş i c a u z a l i t a t e .

Sociologia e un domeniu de cercetare ştiinţifică şi deci o modal i ta te de gândi re . In temeerea sa n 'a putut avea loc decât din clipa în care, în mod lămurit , faptele sociale au fost concepute ca împlet i te în nexul cauzal al Lumii. Or icâ t rol ar a t r ibui l iberului arbi t ru , oricât loc ar lăsa punctului d e vedere axiologic, factorului intenţ ional şi procesului normativ în componenţa istoriei , sociologia se cons t rueş te pe o temel ie iniţială de t ip determinis t . Astfel , chiar consideraţ i i le etico-psihologice ale evaluării şi normaţ iuni i intră în explicaţia socio­logică tot ca împre jurăr i care de termină cauzal înfăptuir i le sociale. Schopenhauer privea actele voluntare ca supuse unei raţ iuni suficiente specifice, dar e uşor de observa t că ceea ce const i tue explicarea, raţ iunea suficientă a unei acţiuni voluntare nu poa te fi decât motivaţiunea, iar acest cuvânt este un simplu sinonim al „cauzal i tă ţ i i " , util izabil numai în ordinea psiho­logică. Un eveniment, o schimbare ce se petrece în ambianţa unu i g rup social se va explica sociologiceşte prin enunţarea condiţi i lor genera le care le-au precedat , iar între acele condiţ iuni f igurează, ca forţe de pr ima linie, motivele, intenţ i i le , aspi-

*) C o m u n i c a r e făcută Ia Institutul român d e f i losof ie juridică, în c i c l u l ! „Drept şi S o c i o l o g i e " (1940).

raţ i i le , idealur i le şi modur i le de evaluare ale spir i te lor ce se influenţează reciproc în inter iorul grupului .

Sociologia, ca şti inţă alcătui tă prin s impla înregis t rare a unor fapte da te şi observate , se poate mărg in i în unele capi tole a le ei, la s impla consta tare descr ipt ivă, la s impla ca ta logare şi definiţie a aspecte lor şi faptelor . D a r ea t rebue , totuşi , în al te capi tole să obţ ină şi explicaţia lor, t r ebue deci să u rmă­rească şi reciproca lor de te rmina ţ iune cauzală. Numai astfel va pu t ea ea să călăuzească acţiunea, influenţa omului asupra socie­tăţii , deci opera reformatorului politic, jur idic , moral . Iar ca a ta re , t rebue să considerăm sociologia ca fiind întemeiată pe ra ţ iunea suficientă cauzală.

Drep tu l es te , înainte de orice, un sistem de norme . Născut ca un precipi ta t al f rământăr i lor sociale, el nu e pr imordial o ştiinţă ci un fapt, sau mai precis, o construcţ ie tehnică a con­ştiinţei omeneşt i . El e o real i ta te care, de sigur, se poate afla şi cunoaşte, care poate deci să facă mater ia unei discipline ştiinţifice.

D a r real i tă ţ i le sociale prezintă faţă cu orice al t t ip de re­al i ta te un caracter distinctiv ce poa te să pară destul de ciudat când suntem stăpâni ţ i de menta l i ta tea fizicalistă. A n u m e : rea­l i tăţ i le sociale nu pot fi considerate ca exis tente decât pentrucă şi în măsura în care. sunt şt iute şi gândi te ca a tare de unele conşt i inţe . Obiectele mater ia le le considerăm ca existente în m o d independent de orice conşti inţă şi de orice cunoaş te re : pu tem conjectura oricând existenţa unui astru de care nu ştie nimeni şi n 'a ştiut nimeni nimic, niciodată. Dar un fapt so­cial, ca a tare , nu poa te fi gând i t ca exis tent când ar fi con­s idera t ca petrecându-se în afara oricărei conşti inţe. El ar putea fi, cel mult, un fapt fizic, fiziologic, ori chiar ps ihologic pe t recut în cadrul unui grup social da r în nicitm caz nu va fi social el însuşi. Un g rup social nu există, după cum au ob­servat Gidd ings şi Wundt , decât gra ţ ie conştiinţei apar t inenţe i comune a membri lor săi. O limbă,, o religie, o normă juridică, pen t ru a exista ca reali tăţi sociale t rebue înainte de orice să existe cu titlul de „conţ inutur i de conşt i in ţă" . Drep tu l , ca rea­l i tate ;socială, t r ebue să fie deci s imul tan şi implicit, a tâ t construcţ ie tehnică agisând obiectiv, cât şi „obiect de cuno­ş t in ţă" . După cum există o şt i inţă a l imbii, cu ramur i diferi te şi de diferi te g rade de abstracţ iune, r idicându-se până la con­s iderarea filosofică a vorbirii în genere şi coborîndu-se până la s impla cunoaştere şi folosire a unui idiom oarecare, — tot astfel există o şti inţă a drep tu lu i ale cărei g rade de abs t rac­ţ iune se pot ridica până la speculaţ ia metafizică şi pot cobori până la simpla memorare a paragrafe lor unui cod.

Când punem f a ţ ă ' n faţă D r e p t u l şi Sociologia, care este sensul ce acordăm cuvântului „ D r e p t " ? La ce noţiune ne re­fer im? La „ d r e p t u l " ca s implu fapt existent , sau la şt i inţa

d e s p r e „ D r e p t " ? Dacă cineva ar pune o p rob lemă ana loagă refer indu-se la domeniul l imbajului şi s 'ar în t reba ce r apo r t există între l imbă şi sociologie, chest iunea ar părea cu totul insoli tă din cauza incongruenţei lor bă tă toare la och i : limba e un fapt, sociologia e o şti inţă. Totuş i , l imba, ca fapt social, nu există fără ca cineva s'o şt ie, s 'o cunoască. Memora rea con­cretă a radicalelor , formelor şi f lexiunilor e indispensabi lă existenţei însăşi , a l imbii. A şti o l imbă înseamnă a poseda in te lectualmente aceste e lemente concrete , to t aşa cum a cu­noaş te d rep tu l penal român poa te să însemne a fi în poses iunea minta l t a prescr ip ţ iuni lor redacta te în toa te paragrafele co­dului respectiv. To tuş i cunoaşterea unei l imbi poa te să treacă d incolo de datul p r imar şi concret. Gramatica unei limbi este formulare: unui număr de norme genera le a le în t rebuinţăr i i formelor verbale , ale flexiunilor ei, ale topicei, etc. Superficial privind cineva ar putea crede că se află în faţa unor legi na­tura le , s imilare celor ale fizicei sau mecanicei. E totuşi g r e ş i t : legi le gramat ica le nu sunt legi natura le ci legi impera t ive . Deoseb i rea dintre aceste două feluri de regular i tă ţ i cu aju­torul cărora construim noi şt i inţele noas t re , consistă în aceea că legi le na tura le nu sunt voite d e obiectele sau de forţele care le aplică şi to tuş i sunt apl icate fără g r e ş , fără abatere , p e când imperat ivele sunt exigenţe voluntare care to tuş i sunt sus­cept ibi le de cele mai feluri te t ransgresăr i . Corpur i le cad, şi cad cu anumite iuţel i calculabile fără să vrea şi nimic nu poa te contraria legile acestea ale căderii . Organismele vii sunt supuse unor anumite impera t ive : există în fiecare vieţui toare porunca de a se conserva, de a persevera, inerentă voinţei de a fi. Şi totuşi fiecare sfârşeşte prin a sucomba. Există în fiecare minte omenească porunca de a respecta aşa numitele legi a le gândir i i logice. Acestea sunt însă s imple imperat ive care adesea sufăr derogăr i . La fe l : legile gramat ica le sunt imperat ive , norme ale activităţii de expresie verbală. F i reş te , cu cât le cunoşt i mai bine sensul şi condiţi i le, cu a t â t eşti mai mul t în s ta re să eviţi t r ansgresa rea lor. La fel, în sfârşit, respectarea ri­guroasă a unui s is tem jur idic este în maximă măsură a juta tă de cunoaşterea nu numai a fiecărei norme concrete în pa r t e , ei şi a normelor g-enerale ale consti tuiri i şi formulări i aces tora , eu alte cuvinte de cunoaşterea doctr inei d e ansamblu. Pen t ru cunoaşterea normelor de amănunt , în ţe legerea derivării lor ra­ţ ionale din unele norme genera le nu poa te fi decât de folos. Prin rapor ta rea la genera l i ta te , sensul deta l iului se conturează, se amplifică, se luminează. Nu numai că astfel se aduce o a s igura re contra confuziei da r rapor ta rea la genera l i ta te des­chide concretului perspective nouă, îi dă posibi l i tă ţ i indefini te d e adap ta re suplă , măr indu- i potenţ ia lu l pract ic faţă cu vieaţa reală. Se în ţe lege că, în fiecare din domenii le de felul ce lor d e mai sus (ca acel al l imbii sau ca acel al d rep tu lu i ) ş t i inţa

poa te păşi pe p lanur i din ce în ce mai genera le . Astfel ea va pu tea lua în considerare nu numai mater ia lu l lexical şi nu numai legi le gramat ica le adică logica uneii s ingure limbi ci şi g ra ­matica g e n e r a l ă ; adică legile logice ale l imbajului omenesc în gene re , cu consemnarea s imi lar i tă ţ i lor şi diferenţelor d in t re exigenţe le t u tu ro r id iomelor exis tente şi a condiţ i i lor oricărei expresi i verbale posibi le . In domeniul juridic va trece la con­sideraţ i i le asupra dreptu lu i în genere , la ceea ce const i tue im­perat ivele sale esenţiale, aşa ca speculaţ i i le de „ D r e p t n a t u r a l " care încearcă să rezume orice sis tem jur idic la un număr de precepte necesare ( t rei după Ulp ian , pa t ru după Gro t ius , două d u p ă Le Fur , unul s ingur după Kan t ) .

Ne găsim însă în to tdeauna în plin domeniu de gândi re juridică a tâ ta vreme cât explicăm o formulă imperat ivă pr in t r 'o a l ta mai genera lă . In aceasta stă adevăra tu l proces de justi­ficare a unei norme juridice. O sent inţă judecătorească este ju­stificată de textul de lege pe care se spri j ină ra ţ ional , fiindu-i 0 s implă apl icare concretă. Un text de lege specială apa re ca justificat în inter iorul unei ordini lega le atunci când este t ra­ducerea în formă par t iculară a unui impera t iv cu caracter mai genera l aflat în t re prescr ipţ i i le unei legi organice, când de­curge logic d in t r 'un principiu stabi l i t în const i tuţ ie , d in t r 'o normă universal admisă de mental i ta tea dominantă a t impului şi g ru­pului social sau d in t r 'o exigenţă necesară şi apriorică a gân­diri i omeneşt i .

Explicaţia juridică nu e explicaţie cauzală ci deductivă. Jur i s tu l ca ju r i s t nu caută ra ţ iunea suficientă cauzală ci pe cea justificativă. Dimpotr ivă, s impla justificare deductivă nu sa­tisface pe sociolog, ci el cercetează împre jurăr i le de te rminan te cauzal. Jur is tul voeşte să ştie dacă o dispoziţ ie jur idică sau judiciară e dreaptă , adică dacă e logiceşte conformă unei a-numite norme consacrate în societatea respectivă. Sociologul , chiar când se ocupă de o a tare dispoziţ ie juridică, voeşte să ştie de ce a fost ea consacrată, ce cauze fizice, fiziologice, an­t ropo log ice , psihologice, ce curente de idei, ce cauze economice, poli t ice, ori rel igioase, ce obiceiuri sau ce exigenţe sufleteşt i sau mater ia le ale grupului au contr ibuit la adoptarea ei. Uneor i sociologul se poate în t reba ce scopuri sociale sau chiar personale au in t ra t în joc de te rminând o anumită decizie legislativă sau ju­diciară sau : care erau condiţii le sociale în care asemenea scopuri pu teau fi rea l iza te? Dar ş i ' n acest caz rapor tu l dintre scopuri şi mijloace nu e decât o t raducere a rapor tului dintre cauze şi efecte, dintre efectele urmări te şi cauzele care puteau aduce îndepl in i rea lor. Juristului îi t r ebue să ştie regula căreia are să 1 se conformeze o a t i tudine şi să consta te conformitatea d in t re ele. Tot astfel, acel care vorbeşte, care pune în practică o l imbă (adică un total de norme de expresiune) urmăreş te confor­mi ta tea cu regul i le consacrate. Iar dacă-1 întrebi de ce spune

„două c re ioane" şi nu „do i c re ion i" , el î ţ i va r ă spunde cu regu la gramat ica lă refer i toare la genul ambigen în româneş te ( sp re deosebi re de un sociolog care va vorbi d e s p r e împre jurăr i le so­ciale în care a învăţat a vorbi sau spre deosebi re de un lin-guis t -sociolog care va căuta să explice dece la unele popoa re unele substant ive sunt amb igene ) .

T rebue să mai observăm, în fine, că atât în d rep t cât ş i 'n l imbaj , cunoaşterea încetează de a fi p ropr iu zis jur idică sau gramat ica lă d i n momentu l când părăs indu-se cercetarea deduct ivă, încep a se căuta explicări le cauzale. Cons idera ţ i i le anatomo-fiziologice invocate pen t ru explicarea unor legi fo­net ice sau explicaţ i i le sociologice folosite pentru expl icarea prefaceri lor semant ice sau împrumutur i le lexicale, ţin d e s igur de ştiinţa refer i toare la l imbă da r nu se pot confunda cu cu­noaş te rea însăş a unei limbi. Un om d e şt i inţă poate face cer­cetări de fonetică exper imenta lă sau de semantică sociologică asupra unei limbi fără să fie în s t a re să le vorbească curent şi cu o desăvârş i tă corect i tudine gramat ica lă , fără deci să le ştie perfect, în sensul pragmat ic . Dimpot r ivă , al tcineva poa te şti, p ragmat ic şi gramat ica l , mul te limbi ignorând totuşi ex­plicaţi i le lor cauzale. Una este deci a poseda cunoaşterea l imbii şi a l ta este a poseda ştiinţa despre limbă,. In ceea ce pr iveş te drep tu l , la fel, cunoaş terea pragmat ică a pa ragra fe lo r nu t r e b u e confundată cu cunoaşterea explicaţi i lor cauzale. Cunoaş te rea p ragmat ică va fi, după cum spuneam, în to tdeauna ajutată de cercetări le justificative şi deduct ive ale diferi telor impera t ive ce alcătuesc o ordine de drept , pe când cunoaşterea cauzală nu implică de fel efectiva lămur i re şi în ţe legere a ansamblulu i p ragmat ic cu toate detal i i le sale. Un simplu notar sau chiar or i­care s implu cetăţean, in te resa t şi ob l iga t să cunoască exigenţele paragrafe lor , pare a nu fi cu nimic avansat în a t ingerea sco­pului său practic dacă i se explică ce . boală de ficat a legiui­torului , ce nervozi tate sau ce panică a societăţii , ce pr imejdie d e ordin poli t ic sau economic, ce prefer inţă de sursă ps iho-an t ropo log ică sau, însfârşit, ce t radi ţ ională încl inare specială a pricinuit la un moment dat o anumită înăspr i re a unei sancţiuni sau a de terminat proc lamarea unui „ d i s t i n g u o " între diverse t ipur i de cauze juridice. Invers, cel care cunoaşte aceste ex­plicaţii nu este necesarmente şi implicit un virtuos mânui tor a l pa ragra fe lo r şi codurilor.

Iată deci, faţă 'n faţă, două modur i dis t incte de gând i re şi expl icaţ ie în mater ie de drep t ana loage cu cel din domeniu l l imbi i : explicaţia pragmatică-deduct ivă, deopar te , şi explicaţia cauzală de al tă par te . Dacă acest din urmă tip a re o mare afi­n i t a te cu gândi rea sociologică, celalt t ip const i tue domeniu l p rop r iu al ju r i sprudenţe i .

Se va recunoaşte că această distincţie e pur formală şi e depar te de a îngădui proni intarea unui d ivor ţ sau a unei

incompat ibi l i tă ţ i între aceste două t ipur i de reflexiune juridică. Dimpot r ivă , funcţionarea efectivă a dreptu lu i ca ins t rument tehnic al spiri tualizări i omeneş t i , vădeşte , gra ţ ie procedeului său ra ţ ional , necesi tatea unei veşnice confruntări a celor două modur i de în ţe legere , a celor două modal i tă ţ i de u rmăr i re a raţ iuni i suficiente.

Pen t ru a se vedea cum se produce această reciprocă in­fluenţă şi acest contact inevitabil d in t re ra ţ iunea suficientă justificativă şi raţ iunea suficientă cauzală, vom examina pr inci­pa le le momente caracterist ice ale ra ţ ionamentului jur id ic : cel prin care dreptul se creează şi cel prin care dreptu l se aplică. Amândouă se reduc la câte un si logism tipic. Momentulu i con­fecţionării sau creaţiunii îi corespunde si logismul l eg i s l a t iv : iar momentu lu i în care din norma juridică luată ca formulă logică de tip universal se deduce un verdict sau o sentinţă re­fer i toare la un caz part icular , îi corespunde si logismul judiciar.

§ 2 . S i l o g i s m u l j u d i c i a r .

Si logismul judiciar este, după cum s'a putut vedea mai sus , acea inferenţă care are rolul să încadreize o s tare de fapt în t r ' un text de lege.

Int r 'un a tare si logism, premisa majoră e consti tui tă de un comandament sau de o normă jur idică cu caracter genera l . Premisa minoră este în to tdeauna un fapt social cu caracter par ­t icular. Concluzia const i tue esenţ ialul sent inţe i sau verdictului .

în t reagă procedura judiciară, în t reg cursul „p rocesu lu i " nu este decât rezultatul s t răduinţe i prin care fiecare d in t re premise la rândul ei urmează să fie dovedită . Funcţ iunea in­s tanţe i judiciare este deci, înainte de orice, o funcţiune cognitivă. Ea are de adus, pe deopar te , în ţe legerea sau in terpre tarea , deci deducţ iunea premisei majore din textele date , iar de altă p a r t e : identif icarea stării de fapt şi caracterizarea acesteia pentru a consta ta subsumarea logică a conceptului ei par t icular în sfera conceptului genera l la care se referă premisa majoră. Cu al te cuvinte, în această înlănţuire pur intelectuală care e e laborarea unei sent inţe judecătoreş t i , confluează, se îmbină, se reunesc sintet ic cele două mari şi fundamenta le modal i tă ţ i metodice a le cunoştinţi i obiective, cele două mari metode ale spir i tu lui cercetă tor omenesc : gândi rea deductivă sau justificativă şi gân­direa inductivă sau cauzală.

In t r ' adevăr , valabi l i ta tea fiecăreia dintre cele două premise reprez in tă logiceş te una dintre cele două coordonate prin care se indică valabi l i ta tea sentinţei sau concluziei. Aşa încât g radu l de valabi l i tate al concluziei sau sent inţei ocupă în conşt i in ţa noas t ră juridică şi morală locul indicat de în tâ lni rea celor d o u ă coordona te .

Pen t ru a ridica la maximum această valabil i tate, mis iune ideală a judecă toru lu i , ambe le premise t rebuesc s i tua te pe extrema pozitivă a valabil i tăţ i i lor specifice. Aceasta inseamnă că fiecare din ele t rebue să fie în temeia tă sau dovedi tă în maxima măsu ră . Insă dovedirea, expl icarea fiecăreia ţinând de modal i tă ţ i de gândi re diferite, nu pot fi anal izate şi sus ţ inu te împreună , ci fiecare separa t şi prin metoda adecvată. Astfel» premisa majoră , p ronunţând o formulă obţ inută deduct iv din a l te le de super ioară genera l i t a te , cupr inde chestiunea de drept , „quaestio furiş", iar t ra tarea ei es te deduct ivă sau justificativă, pe când premisa minoră cupr inde chest iunea de fapt , „quaestio facti", iar t ra tarea ei t rebue să fie inductivă.

Opr indu-ne întâi asupra premisei majore din s i logismul judiciar vom remarca în pr imul rând că deduct ivi ta tea ches­tiunii de d rep t prezintă un caracter special în lăuntrul în t rege i ordini deduct ive a spi r i tu lu i nos t ru . Intr ' adevăr , t ra ta te le curente de logică obişnuesc a da ca exemple de gândi re deductivă efectuarea unor judecăţ i de pură exis tenţă sau indicat ive: „pa­sări le sunt ov ipa re " sau „p lane te le au lumină î m p r u m u t a t ă " . Nu mai puţin insă se pot efectua, pe baza aceluiaş mecanism logic, inferenţe si logist ice în care premisele amândouă, sau măcai una din ele, să aibă caracterul de judecăţ i normat ive sau imperat ive. Intre acestea f igurează tocmai cazul gândi r i i juridice în gene re şi al celei judiciare în special . Adevărur i le juridice sunt normat ive şi implică un sens imperat iv chiar a tuncea când din punct de vedere gramat ica l sunt expr imate pr in forma indicat ivă: „Pe r soane l e supuse unei infirmităţi grave lega lmente dovedită sunt apăra te de tu te lă" . „Dona ţ iunea în t re vii se revocă pentru i ng ra t i t ud ine" spune codul civil ş i : „furtul se pedepseş te cu închisoarea corecţ ională dela trei luni la doi a n i " spune codul penal , iar în aceste formule nu se cupr inde o consta tare ci un ordin privind modul cum va t rebui să p ro­cedeze judecătorul în anumi te speţe . Chiar tex te le cu des t ina ţ ie pur definitorie pot fi considerate ca prezentând o nuanţă im­pera t ivă : a defini pr in t r 'un articol de cod penal un anumi t delict înseamnă a impune ca anumite fapte să fie cons idera te ca a t r ăgând o anumită penal i ta te .

Insă, judecăţi le de t ip imperat iv se compor tă din punct de vedere logic întocmai ca şi cele indicative. Nu există tuciuri fel de deosebire de t ra tament între ele, aşa încât în corpul unui acelaş si logism premisele a lcătui toare po t fi, indiferent, or i numai indicative, ori numai imperat ive ori câte una de fiecare fel. Tot ce se poa te observa în acest ult im caz es te că dacă una d in t re premise e imperat ivă, concluzia t rebue să fie şi ea imperat ivă . Această p ropr ie ta te aminteş te regula clasică după care dacă o singură premisă e negat ivă atunci negativă trebue, să fie şi concluzia, iar dacă o s ingură premisă e part iculară , atunci par t iculară t rebue să fie şi concluzia. Se obişnueş te a se

s p u n e că concluzia împrumută caracterul premisei celei mai s labe . In cazul acesta am putea spune că imperat ivul e şi el un fel de ton minor faţă cu indicativul. Aceasta e firesc, pentru că imperat ivul , a tâ rna t în to tdeauna de o finalitate, de un dezi­d e r a t nu are caracterul implacabil , apodictic, absolut , al indi­cativului .

Astfel s tând lucrur i le , n e pu tem în t reba acum care este t ipul de opera ţ ie logică pr in care premisa majoră a unui si lo­g i sm judiciar îşi dobândeş te expl icarea, confirmarea, dovedirea, în t r eba rea aceasta se ridică în m o d ob l iga to r pen t ru că atunci când o sent inţă a fost p ronunţa tă , es te abso lu t indispensabi l ca ambele feluri de premise care servesc de coordonate ra ţ io­nale să apară ca incontes tabi le şi inexceptabi le . Când premisa majoră este o in te rp re ta re a unui text dat , valabil i tatea ei în­seamnă logici ta tea r iguroasă a unui proces de deducţ iune ra­ţ ională. I logici tatea, insuficienţa logică a unei atari dedijcţiuni face ca in te rp re ta rea să fie privită ca nejustif icată, deci ca o de roga re dela exigenţele just i ţ iei . Da r chiar când premisa ma­joră nu face decât să reproducă identic cuprinsul unui paragraf , s imţul de just i ţ ie cere ca la rândul său textul acesta să fie con­secinţa logică a unor super ioare comandamente consacrate . In caz contrar , oricât s 'ar conforma legii , sentinţa poate să apară ca formal jus tă dar totuşi ca închizând în conţ inutul ei o in­just i ţ ie . F i reş te că injustiţia nu mai e atunci imputabi lă j ude ­cătorului (şi uneori există căi de recurs împotr iva ei) . D a r tocmai de aceea putem spune că legis la torul îndepl ineş te o primă por ţ iune din misiunea judecătorulu i deoarece ceea ce el s ta tuează este fixarea şi conturarea anticipativă a premiselor majore pen t ru toa te sent inţele judecătoreş t i vi i toare, posibile sau even­tuale . Sub rapor tu l acesta legiui torul este un judecător ant ic ipat şi „in a b s t r a c t o " iar judecătorul nu face decât să continue şi să termine mişcarea începută de l eg iu i to r : prin funcţiunea lui, impera t ive le cu caracter genera l , in tempora l , nespaţ ia l şi im­persona l se mater ia l izează în cazurile concrete, individualizate şi definite în t imp şi spaţ iu , aşa cum arhe t ipur i le pla tonice se real izează şi se împlinesc în lucruri le t recătoare ale lumii sen­sibile. Totuş i , atunci când legea prezintă lacune care pot da loc unor verdicte contrari i aspiraţ i i lor şi aprecier i lor dominante în t r ' o societate, nu e g r eu să apară tendin ţa de a se arunca o pa r t e de r ă spundere asupra judecătorului . Aci stă explicaţia pur psihologică a succesului pe care odinioară 1-a avut în publ ic acţ iunea „bunulu i j u d e " Magnaud. Cal i ta tea de organ al sta­tului îi impune judecătoru lu i sarcina d e a subsuma cazurile con­crete normelor de d rep t indicate de organele de stat . Opin ia publică poate vedea însă uneori în judecă tor d i spensa toru l unei just i ţ i i absolu te , mai mult decât un organ al just i ţ iei oficiale. In ce măsură e posibi lă şi o p o r t u n ă o a tare just i ţ ie pusă în slujba curente lor populare , în ce măsură ea ar putea înlocui pe

cealaltă, — iată o p rob lemă de care nu ne pu tem preocupa acum. O semnalăm însă pentru că ea subliniază exis tenţa unei exi­gen ţe de justif icare a premisei majore , ea însăşi, pe baze cât mai la rg i , prin principii de o cât mai la rgă genera l i t a te .

P remisa majoră nu este decât ul t ima verigă, şi cea mai ponderabi lă , d in t r 'o în t reagă filiaţiune de inferenţe ra ţ ionale , d in t r 'un sorit care, în ul t imă analiză, îşi ancorează valabil i tatea fie în t r ' o formulă normativă de t ip axiomatic , fie în t r 'un im­perat iv au tor i ta r care nu supor tă replică, obiecţiuni sau expl i­caţie. De fapt, bine observând, şi axioma normativă este tot un imperat iv de au tor i ta te emis de raţiunea noastră, deci de natura noastră , — iar impera t ive le de au tor i ta te sunt pen t ru cei ce le respectă exigenţe care, ca şi axiomele , nu compor tă nici demonst ra ţ ie , nici discuţie. Ca sursă pr imară, pr imordia lă , a tu turor normelo r juridice vom găsi în to tdeauna un imperat iv care apare ca avându-şi puterea în sine însuşi şi ca nepu t ând fi r apo r t a t la un al tul nici explicat prin al tul , fie acest impe­rativ înfăţişat sub aspectul voinţei divine, fie redus la voinţa cezarului , fie el numit interesul societăţii , binele comun, salvarea omenir i i , principiul l ibertăţii , fie el reduct ibi l la exigenţele natur i i noas t re spir i tuale sau ale spir i tului în genere . Orice premisă majoră din orice silogism judiciar se spri j ină deci pe un edificiu mai mult sau mai puţin complex de principii lo-giceşte şi ierarhic înlănţuite dar edificiul acesta se justifică şi el în în t regimea sa pe un imperat iv ult im care posedă a tâ ta au tor i ta te încât să const i tue pivotul în t regei vieţi juridice şi „ra ţ iunea suficientă" a dreptu lu i în t reg. Orice „quaes t io j u r i s " se găseş te astfel confinată în această înca tenare justificativă şi de îndată ce ai părăs i t edificiul raţ ional al deducţiunii , a i pă­răsi t punctul de vedere jur i sprundenţ ia l care face esenţa gân­dirii juridice.

O atare schimbare de orizont se petrece atunci când în t repr inzi dovedirea valabilităţii şi explicarea premisei minore , premisă care ţine in tegral de „quaes t io facti" .

Funcţ iunea premisei minore în orice s i logism este de a indica subsumarea termenului minor (adică a „cazului concre t " ) în termenul mediu pentru a-1 conduce pe calea aceasta spre regula genera lă , înfăţişată de termenul major, pentru a face posibi lă formularea concluziei în care cazul concret ( te rmenul minor) este subiect iar conceptul cel mai genera l ( te rmenul major) este predicat. In vederea acestei operaţ iuni , cazul concret t r ebue negreş i t să fie identificat, conturat , caracterizat cu toată preciziunea şi exact i ta tea. Cazul concret e însă un fapt omenesc sau un total de fapte omeneşt i , dar în tot cazul : fapte efec­tua te , gata împlini te , const i tu ind o si tuaţie efectivă. In carac­ter izarea şi descr ipţ iunea sa este cuprinsă deci reconst i tuirea unui trecut, mai mult ori mai puţin recent, constatabi l sau sus­ceptibi l de reconst i tuire prin diverse mijloace de documentare

şi probaţ iune . In privinţa aceasta se poate observa că în t re sar­cina unui judecă tor de instrucţ ie , de pildă, şi aceea a unui is toric este o perfectă ident i ta te de metodă . Şi unul şi al tul au d e stabi l i t condiţi i le şi amănunte le în care s'a desfăşurat un fapt sau o serie de fapte. Şi unul şi a l tul utilizează documente le scrise, ţ inând seamă însă, de autent ici tatea lor şi de g radu l de credibi l i ta te ce li se poate acorda. Şi unul şi altul utilizează declaraţ i i le mar tor i lor , căutând însă cu o cât mai mare r igoare şi obiectivitate să controloze temeiul ce se poa te pune p e asemenea declaraţii . Şi unul şi al tul caută să in terpre teze p r e ­zenţa unor anumite obiecte, urme, semne sau indicaţii ce le par elocvente, — precum sunt corpuri le-del icte în penal , precum sunt relicvele, trofeele, monumente le , în arheologie . Amândoi recurg la confruntarea diferi telor surse de informaţiuni , apelează la expert ize ştiinţifice şi procedează pe baza prezumpţ iuni lor logice (consacrate uneori chiar prin legi, pen t ru uzul judic iar ) . Atât rechizitoriul minis terului publ ic , cât şi p ledoar ia apărăr i i se întemeiază pe total i ta tea consta tăr i lor astfel aduna te care alcătuesc un corp de date istorice. S 'ar pu tea obiecta, după punctul de vedere al lui Lamprecht , că între invest igaţ i i le is to­rice şi cele judiciare este to tuş i o deosebi re adâncă pent ru că pr imele ar fi urmăr ind reconst i tui rea cât mai exactă a unor fapte de interes genera l , privind vieaţa şi dest inul unei în t regi comunităţ i sociale, pe când cele care precizează antecedente le şi condiţiile de comitere ale unei crime sau amănunte le vieţii conjugale ale unor soţi în proces de divorţ, sunt date de interes mărgini t , individual. Obiecţ iunea aceasta se referă însă numai la destinaţia şi impor tanţa mater ia lu lu i adunat , iar nu îă metoda pur mintală respecta tă în munca de obţ inere a acestui mater ia l . Şi chiar cu o atare rezervă, valoarea acestei distincţiuni e s t e foarte relativă pentru că şi 'n pura investigaţie istorică, cerce­tă torul poate coborî cu reconst i tuir i le sale până în cele mai mărunte şi par t iculare amănunte din viaţa indivizilor, fără a înceta de a fi istoric, atâta vreme cât se întemeiază pe controlul r iguros al surselor şi in terpre tăr i le obiective şi ştiinţifice a le datelor , aceas ta pent ru că chiar dacă, după viziunea lui Lam­precht , dominante le sociale de termină stilul şi direcţia epo­cilor, totuşi, chiar după părerea lui, există un minimum de re­percusiune a facultăţi lor individuale, evidente în cazul oame­nilor de geniu. E însă imposibil şi absurd să fie cu totul tă­gădui te astfel de influenţe venind din par tea celorlal ţ i indivizi. Noţ iunea de geniu, greu de definit, apare ea însăşi ca un produs în care intră mult convenţional şi multă decretare so­cială, aşa că prin ea se desemnează tocmai individuali tăţ i le cele mai influente, si l indu-ne să recunoaştem contribuţia is to­rică a individualului omenesc. De altă par te şi istoricul poa te să-şi asume uneori sarcina de a face judecăţi de valoare: şi is toria poate opinia pentru condamnare , pentru acordare d e

circumstanţe a tenuante , pent ru „ n e u r m ă r i r e " , ba mai mul t : pen­t ru admira ţ ie , şi recunoşt inţă ori pentru un fel de „despăgub i r e m o r a l ă " din par tea poster i tă ţ i i . Şi aceasta, anume, pe baza unor premise majore normat ive ale conşti inţei mora le a epocilor ju­decătoare . In rezul tat , tot ceea ce se cupr inde în premisa minoră a s i logismului judiciar, tot ceea ce const i tue j jquaes t io fact i" , t r ebue t ra ta t ca un conţinut de adevărur i istorice şi ca obţ i -nându-se prin apl icarea aceloraş me tode de invest igaţ ie ca şi cele ce se impun în e laborarea ştiinţifică a Istoriei.

Dacă recunoaştem însă val idi ta tea aces tu i punct de vedere, rapor tu l dintre gândi rea juridică şi cea sociologică pr imeşte o impor tantă elucidare.

Evocarea, cunoaşterea, zugrăvirea exactă şi precisă a unor fapte istorice p re t inde din par tea cercetătorului ceva mai mult decât simpla adunare de mărtur i i , înşirare de documente şi j ux tapunere de constatăr i directe şi evidente. Aminteam mai sus despre rolul prezumţiuni i . In noţiunea aceasta intră infe­ren ţe le logice pe care le putem face cu privire la gradul de probabi l i ta te al unor fapte.

încă de la finele secolului al XIV-lea învăţatul istoric a rab Ibn-Chaldun , în impozantele sale „ P r o l e g o m e n a " care servesc de in t roducere la marea sa operă istorică „Ki tab-Alabar" for­mulează o observaţ ie extrem de preţ ioasă pent ru gândirea şti­inţifică şi cea istorică în special. In t rebându-se care sunt mă­suri le cele mai eficace pe care istoricul t rebue să le ia pen t ru a-şi garanta achiziţia celor mai solide adevăruri istorice, el se expr imă în termenii u rmăto r i : „ regula ce t rebue aplicată pen­tru a discerna în diversele povestir i care e adevărul , care eroarea, regula întemeiată pe aprecierea posibilului şi impo­sibilului consistă în a examina societatea omenească, adică ci­vilizaţia (în l imba a r abă : „ E l - o m r a n " ) a dis t inge, deopar t e , ceea ce este inerent în esenţa şi natura sa şi, de altă par te , ceea ce e accidental şi de care nu t rebue să se ţină socoteală. Atunci, dacă vom auzi povest indu-se un eveniment care s 'ar fi petrecut în societatea omenească vom fi în s tare să ne dăm seama dacă putem să-1 acceptăm ca veridic sau să-l refuzăm ca neverosimil . Avem astfel un ins t rument care ne permite să apreciem faptele cu exact i tate şi care va putea servi is tor ic i lor . . ." Cu enunţarea acestui principiu metodic, Ibn-Chaldun îşi dă seama foarte clar că schiţează astfel cadrele genera le ale unei şt i inţe „sui g e n e r i s " pe care moderni i aveau s'o numească „ so ­c io log ie" , — dar ceea ce e şi mai impor tan t e că prin termeni i de mai sus el sugerează în mod cu totul evident noţiunea de „ lege n a t u r a l ă " aplicată în domeniul faptelor sociale. C â n d Ibn-Chaldun invoacă regula după care ceea ce e posibil se d is t inge de ceea ce e imposibi l , e vorba de ceea ce Montesqu ieu avea să numească, după trei secole şi jumăta te , „ Ies r a p p o r t s nécessaires qui dérivent de la nature dès chose s " , e vorba d e

l egă tura s tatornică dintre anumite cauze şi anumite efecte, e vorba deci de aplicarea concepţiei determinis te Ja real i tă ţ i le is torice, la fenomenele sociale. Spri j inul p ţ care cunoaşterea legi lor natura le ale vieţii sociale ¡1 poa te da cercetătorului istoric rămăsese până la Vico insuficient înţeles ori cel puţ in negli jat . Insă azi e în afară de orice contestaţ ie . Însuşi Di l they , care e adversarul cel mai vajnic al sociologiei , recunoaşte că „real i ta tea foarte complicată a istoriei nu poate fi cunoscută decât prin mijlocirea şt i inţelor care studiază uniformităţ i le fap­telor celor mai simple din care această real i tate este compusă" (Ein le i tung pp. 116 şi 118) .

Întemeiaţi pe aceste consideraţ i i , după care activitatea de în ţe legere şi de fidelă reconst i tu i re a faptului is toric poa t e face în totdeauna apel ia informaţiile şi explicaţiile oferite de cunoaş terea legilor cauzale sociologice, întemeiaţ i pe identi tatea de procedeu mintal d in t re răspunsul la problemele istorice şi la cele pe care le denumim „quaes t io fact i" , cuprinse în premisa minoră a s i logismului judiciar, pu tem avansa constatarea ge ­nerală că tot ceea ce consti tue această „quaes t io facti" poa te fi copios clarificat şi dovedit cu ajutorul adevărur i lor so­ciologice.

Negreş i t , se poate pune în t r eba rea : în ce măsură pronun­ţarea unei sent inţe oarecare are nevoe să se întemeieze pe mari perspect ive sociologice? In ce măsură , de exemplu, pent ru a afirma sau nega că X a escrocat pe Y sau că N a incendiat avutul iui Z, poa te fi necesar să te sprij ini pe unele legi ge­nerale ale vieţii sociale, — câtă vreme aci nu e vorba decât de s impla confirmare a existenţii unui fapt concret şi individual?

Pen t ru a r ă spunde acestei înt rebăr i să ne amintim că există numeroase adevărur i genera le ştiinţifice care pot furnisa judecătoru lu i de instrucţie or ientăr i de cel mai mare preţ , de exemplu pentru identificarea unui infractor: expert izele gra­fice, dacti loscopice, medicale, chimice şi de a tâ tea alte genur i , nu sunt decât inferenţele practice ale unor adevărur i notniologice, nu sunt decât aplicări ale unor rapor tur i de cauzali tate des t ina te sa indice şi să precizeze condiţiunile de efectuare ori pe r soana autorulu i unui fapt oarecare. La fel, istoricul poa te apela în mul te rândur i şi în mul te moduri la concursul expertizei şti­inţifice. Un acelaş expert , versat în mij loacele cu care se poa te recunoaş te vechimea sau data ,de fabricare a hârt iei unui do­cument va putea ajuta atât cercetarea unui judecător de in­strucţ ie în descoperirea unui fals, cât şi cercetarea unui istoric care voeşte să se c c v i n g ă dacă are deaface cu un text autentic ori cu un text apocrif. Principial deci, pentru aceleaşi motive care îndeamnă pe Ibn-Chaldun să ceară unei şt i inţe sociale no-mologice expertiza întru recunoaşterea valabili tăţi i unor na­raţ iuni de fapte trecute, se poate p resupune exis tenţa a nu­meroase cazuri posibile în care unele adevărur i sociologice să

lumineze şi să călăuzească o anchetă judiciară. Nici hu ei de fapt , nevoe ca acele, adevărur i să fie cuprinse în enunţăr i de mare a n v e r g u r ă ; nu e nevoe ca, pen t ru judecarea unor cauze de drep t privat sau de d rep t penal,, a unor cauze de ordin m ă ­run t şi de cotidiană incidenţă, să intervină contemplarea unor la rg i perspect ive referi toare la evoluţia culturi i sau a moral i tă ţ i i universale. Nu e necesar să p resupunem că pent ru judecarea unei contravenţi i fiscale ar putea fi implicată rezolvarea p r o ­blemei determinismului economic. Se pot afla unele afirmaţiuni sociologice de detal iu care totuşi să prez in te un g rad de g e n e ­ra l i ta te cu totul suficient pen t ru ca, dacă posedă şi o suficientă în temeere ca adevărur i pozitive, să permită obţ inerea unei in­ferenţe oj>ortune cu privire la un fapit par t icular concret . Ştim bine că ni se poa te pune , în această privinţă, în t rebarea dacă s o ­ciologia posedă cu adevăra t , în tezaurul ei, unele achiziţiuni de acest fel, recunoscute , consacrate şi apl icabile . Insă cred, în primul rând, că nu e necesarmente vorba de o efectivă şi actuală util izare a eventualei expert ize sociologice, ci ceea ce facem este numai o afirmaţie principială şi condiţ ională, anume că: dacă sociologia este în măsură să descopere şi şă formuleze legi natura le valabile asupra condiţ i i lor vieţii sociale, asupra dependenţe i reciproce a factorilor sociali, deci asupra legă­turi i cauzale dintre procesele sociale, atunci acestea ar putea servi în unele cazuri mai mult sau mai puţin frecvente, întru mot ivarea unei sent inţe judecătoreşt i . De fapt, cu toată p r e ­cari ta tea gradulu i de pozit ivitate în care se găseş te încă socio­logia , se pot întrevedea totuşi încă de azi unele posibi l i tă ţ i de acest fel. Există unele adevărur i s tat ist ice care pot creea cel puţin unele prezumpţ iuni utile. Une le d in t re aşa numite le „ r e ­percusiuni soc ia le" emise de şcoala lui Le Play prezintă un oarecare grad de cert i tudine. Ele ar putea folosi uneori ca indicaţie despre probabi l i ta tea unor stări de lucruri sau despre efectele favorabile sau nefavorabile ce au putut decurge din faptul uneia din părţ i le l i t igante . Aşa de pildă, în „Repe r to i r e des repercuss ions soc ia les" , în care Edmond Demol ins a cata­loga t 496 exemple de „ inf luenţe ale unui fapt social a supra a l t u i a " (cazuri condensa te în 89 de legi) se găsesc mul te ra ­por tur i constante de cauzali tate care ades au putut fi invocate de părţ i le in teresa te în faţa ins tanţelor . Astfel, pent ru a nu cita decât câteva din cele cu un caracter mai cert, pu tem semnala repercusiunea Nr. 52 din seria I, refer i toare ia faptul social al muncii . Pr in ea se consta tă că: „ industr i i le de lux suferă mai mul t ca oricare a l te le de pe urma crizelor soc ia le" . Reper ­cusiunea Nr. 55 din aceiaşi serie cupr inde un adevăr to t a tâ t de bana l : „mult ipl icarea mij loacelor de t ranspor t provoacă des-voltarea indus t r ie i . " Pr ima din aceste constatăr i , adevăr socio­logic e lementar , serveşte în mod curent d e p i ldă în une le p r o ­cese fiscale sau în sprij inul unei cereri de concordat . A d o u a

poa te constitui unul din a rgumente le de bază ale unei în t re­pr inder i industr ia le care, de pildă, ar cere daune împotr iva unei în t repr inder i feroviare care şi-ar fi întârziat unele obli­gaţ i i contractuale cu privire la un p rogram de investiţ iuni. Mul t e din aceste repercusiuni , cum sunt cele refer i toare la familie, la consti tuirea şi vieaţa ei, pot servi uneori pent ru con­f i rmarea existenţei unei anumite cutume (atare proba ţ iune con­s t i tu ind după unii autori , ca Fr. Geny, o chestiune de fapt). Mai sunt însă şi a l te capitole ale sociologiei actuale din care se pot obţine lumini pre ţ ioase în unele procese în care fondul pr iveşte , de exemplu, faima, reputaţ ia (şi deci şi creditul) unui profesionis t sau ale unei în t repr inder i . Aci, ca exemplu de in­formaţ ie ştiinţifică putem aminti mater ia lul documentar al so­ciologiei lui Tarde , legile numeroase emise şi consemnate de Dupra t , încercările de „sociologia rec lamei" , observaţi i le boga te a le „psihologie i mul ţ imi lo r" sau „ps ihologie i colect ive" care const i tue tot un capitol special al şt i inţei sociale.

D a r afară de rolul pe care-1 poate avea adevărul sociologic consacrat , în controlul mărtur i i lor , în emiterea unor prezumpţiuni şi 'n s tabi l i rea gradulu i de probabi l i ta te al unei ipoteze, punctul de vedere sociologic îndepl ineş te un rol decisiv în t r 'o al tă latură a „chestiunii de fap t" şi anume în cea care pr iveşte ideea de responsabi l i ta te .

In chestiunea de fapt, adică în cuprinsul premisei minore a unui si logism judiciar, se cupr inde în to tdeauna şi această idee a responsab i l i t ă ţ i i : ideea de intenţie, în t r 'o crimă, ideea de „bună c r ed in ţ ă " în desbater i le asupra unui drept de posesiune sau în­t r ' o convenţie, ridică întrebarea în ce măsură un act jur idic sau o faptă oarecare corespunde voinţei unei persoane şi decurge din acea voinţă. Ideea de intenţie implică pe cea de responsabi ­l i tate (afară de cazurile de incapacitate jur id ică) . Ideea de responsabi l i ta te tiu implică în totdeauna pe cea de intenţie (ex. în cazul accidentelor de muncă) . Totuşi între responsabi l i ta te şi intenţie rămâne un larg câmp de coincidenţă, intenţia este însă o s tare de fapt care t rebue stabil i tă şi dovedi tă , dar care poa t e fi şi negată. Cazuri în care împrejurăr i le sociale po t întuneca, împiedeca sau chiar suprima cu totul intenţia şi deci uneor i şi responsabi l i ta tea cuiva sunt extrem de numeroase . Explicarea unui fapt prin ară tarea intenţi i lor şi motivaţiunii din care pare să fi decurs, aduce, fireşte, ideea de responsabi l i ta te . D a r încercarea de a-1 explica prin simpla cauzalitate are tot­deauna efectul de a eluda răspunderea şi de a prezenta , de pildă, pe un infractor ca inocent. De aceea a fost un t imp, nu de mul t , în care teoria lombroziană servea în cele mai felurite modur i în rechizitoriile procurori lor , dar simultan aruncarea în t regei responsabi l i tă ţ i a cr imelor şi delictelor în contul me­diului social, în contul defectelor de organizare şi deci che­marea în garanţ ie a întregei societăţi constituia, — şi consti tue

încă, — un procedeu destul de uzitat al p ledoari i lor , mai a les în penal . Iată în l egă tură cu acestea unele consta tăr i sociolo­gice care, în aceiaşi măsură pot influenţa s tabi l i rea şi inter­pre tarea faptului. In „Esqu i sse d 'un traité de Soc io log ie" al lui O.-L. Dupra t se pot vedea, în capitolul al V-lea al părţ i i a treia, câteva legi din patologia socială: „P lus les individus sont tarés ou instables, moins ils opposen t résis tance aux sugges t ions , obsess ions , impuls ions , i l lusions, sophismes et plus ils sont po r t é s éventuel lement ou cons tamment aux crimes, aux dél i ts ou au suicide. . ." (pag . 151) . In aceiaşi ord ine de idei, D u p r a t no­t ează : " La populace des villes abonde en dégénérés , alcooli­ques, victimes de la débauche , de la tuberculose, de la siphilis, des surexci tat ions morbides . P lus son rôle est impor tan t dans les mouvements popula i res , plus les manifes ta t ions r isquent à dégénére r en émeute , pi l lages de magas ins , incendie de mo­numents , pogromes , lynchages" . Apoi : „Les meneurs les plus sugges t ib les sont des dégénérés à la fois pi thiat iques et sug-ges teurs , — ce sont les fauteurs de surenchère démagog ique ou de t é r o r i s m e " . Iar puţin mai j o s : „Les psychoses collectives se déve loppent d ' au tan t plus aisément que les individus anormaux ont p lus d ' influence sur les milieux en proie à des émotions ex­cessives ou à des passions v io lentes" . Iată, în toate aceste da te , de altfel ştiinţificeşte perfect valabile, un material su­ficient pentru obţ inerea cel puţin a unor circumstanţe a tenu­ante , dacă nu a achitării oricărei persoane, anormale sau nu, care a comis o acţiune subversivă ori un act de sediţ iune, care s'a deda t unei violenţe, unei crime sau oricărei infracţiuni, — dacă acestea pot apărea ca pricinuite, de terminate cauzal, de o psihoză colectivă. Fără îndoială, în contra acestui punct de vedere, se pot ridica al te a rgumente tot sociologice şi anume cele pe care le vom atinge mai jos.

Pe lângă aceste cazuri şi moduri în care considerentele sociologice pot figura în componenţa premisei minore şi, cir-cumstanţ i ind chestiunea de fapt, pot determina sensul şi deta­liile sentinţei , nu t rebue să neglijăm un alt aspect al funcţiunii judecătorulu i . Spusesem mai 'nainte că legiui torul este un fel de judecător anticipativ şi „in abs t r ac to" . T o t o d a t ă însă orice judecă tor este într 'o măsură oarecare, legiuitor. El, în t r 'adevăr , t rebue să-şi întocmească şi să-şi cumpănească fiece sentinţă ca şi cum prin ea ar creea un caz de precedenţă pent ru cazuri încă nelegiferate . El t rebue să conteze toate efectele sociale a le eventualelor norme nouă pe care astfel le consacră. Chestia de fapt nu trebue privi tă ca un fapt izolat, dar nici nu t rebue să apară numai ca un dat brut , gata efectuat şi definitiv şi încheiat. Infracţiunea, bunăoară, nu e decât un s implu element al unei s tăr i sociale complexe. Călcarea unui angajament , uzur­parea unui d rep t de propr ie ta te , adul terul , lezarea unui drept de succesiune sunt inele d in t r 'un nex indefinit, care are nesfâr-

site cauze dar din care emană nesfârşi te efecte. Fap tu l social, rea l i ta tea socială dată e un fenomen în curs, iar sentinţa trebu,e să ţ ină în consideraţ ie nu numai ceea ce se cupr inde în el până 'n clipa prezenţă , ci şi ceea ce poate el să devină prin des-voltarea sa vii toare, în componenţă cu însăşi sent inţa care va fi p ronunţa tă . Int r 'un proces penal , p e d e a p s a nu se dă numai ca p la tă pent ru ceea ce s'a comis ci şi ca reactiv sau ca fe rment activ în evoluţia ul ter ioară a infractorului şi a societăţii . Legea penală nu cuprinde numai imperat ivul s implei sancţ ionări a t recutului ci implică simultan şi imperat ivul amel iorăr i i sociale vii toare. Dar acest rezul ta t nu va fi as igura t pr in apl icarea sentinţei dacă posibil i tăţ i le efective de prefacere ale societăţii nu intră ca e lemente ale stării de fapt în compoziţ ia s i logis­mului judiciar. Pen t ru a simplifica îne legerea unui a tare si­logism aplicat, de exemplu, la o cauză penală , el poa t e fi re­zumat la o formă de tipul u r m ă t o r :

A t rebue să a t ragă pe B Dar C este A Deci C t rebue să a t ragă pe B

şi l-am putea ceti a tunci :

Infracţiunea A trebue să a t ragă penali tatea B D a r cazul individual C este o infracţiune A Deci cazul individual C t rebue să a t ragă penali tatea B.

De sigur, cam în aceşti termeni se concepte de obiceiu ra ţ ionamentu l pe care se întemeiază condamnarea . D a r modul acesta de înţelegere este cu totul superficial. Adevărata infe­renţă , cu sensul ei adânc şi desvăluind întreaga perspect ivă care trebue să-1 preocupe pe judecător es te :

Anumite condiţii şi tendinţe patologice din vieaia socială (denumite A) trebue să fie opri te şi deviate (pr in mijloacele terapeutice adecvate denumite B ) ,

Faptu l concret C consti tue un s imptom şi un efect al tendinţelor social-patologice A,

Deci, faptul concret C t rebue să a t ragă procedeul te­rapeut ic B.

Nu e greu de remarcat că ne aflăm aci în faţa unei inferenţe cu totul ana loage celei care const i tue pres ta ţ iunea unui medic. Premisa majoră cuprinde în centrul său imperativul „ t r e b u e " , care şi'n drept şi medicină este justificat sau întemeiat ra ţ ional pr in anumite principii super ioare ale omeniri i în genere. Mi j ­locul B care se preconizează pentru satisfacerea imperat ivului este. un detaliu, un dat secundar. Modal i tă ţ i le în care el se reali­zează în practică pot varia după opor tuni ta tea indicată de di-

verse observaţi i , teorii , credinţe, ideologii , dar asupra acestui detaliiv vom avea de revenit mai târziu. Premisa minoră este in medicină judecata s imptomato log ie i sau diagnost icul , deci, ca şi în d rep t : constatarea stări i de fapt. Dar s tarea de fapt nu se rezumă în medicină la ceea ce medicul constată acum prin aus-cultare, prin analize şi alte mijloace clinice ci se ext inde şi asupra tendinţelor , înclinărilor, posibil i tăţ i lor de reacţiune vii­toare ale organismului . Nu se tratează boala ci bolnavul : nu ţii seama numai de ceea ce este ci şi de ceea ce poate să se în tâmple în t r 'un organism care-şi are idiosincraziile sale, re­zonanţele sale, susceptibi l i tăţ i le sale. însăşi nereuşi ta unui tra­tament anter ior t rebue să consti tue pentru medic un element al stării de fapt. Iar în drept , constatarea efectelor insuficiente, contrare ori pr imejdioase ale unor sent inţe date în alte ocazii s imilare t rebue să intre în ansamblul stării de fapt actuale.

Concluzia s i logismului este, în ra ţ ionamentul medicului, o rdonan ţa medicală sau formula terapeutică. Ea nu poate fi p ronun ţa tă decât pe baza imperat ivului vindecării şi pe baza stării de fapt. în t reagă ştiinţa fiziologică şi terapeutică stă con­centrata în premisa minoră. Aci se situează cunoaşterea înt re­gului de terminism al vieţii fiziologice. D e cealaltă par te , în s i logismul judiciar, o sentinţă obţ inută în cali tate de concluzie, nu se va putea mărgini numai la contemplarea cazului individual deoarece nu numai infractorului i se adresează ea, ci intere­sează vieaţa întregei colectivităţi şi iarăşi, nu numai actuali tatea colectivităţii ci devenirea în t reagă a sufletului colectiv. Gre ­şeala unui judecător care aplică legea în mod exclusiv şi îngust , opr indu-se la cazul de faţă şi fără a ţine seamă că sentinţa sa însăşi se in tegrează în ansamblul real i tă ţ i lor sociale, este ana-loaga cu greşea la unui medic care ar trata numai s imptomul şi n 'ar ţine seama nici de întreagă etiologia profundă a boalei , nici de efectele acumula te ale sedativelor, ca lmantelor sau s tupefiantelor pe care el însuşi le adminis t rează cu super­ficialitate şi imprudenţă .

In rezumat, sent inţele nu trebuesc privite numai ca urmări ale unor norme deductive şi ale unor s i tuaţ iuni de fapt înche­iate, terminate . Ele închid în t r ' însele în to tdeauna , fie măcar sub o formă abia schiţată, indicaţiuni pentru conduita vii toare a societăţii . Ele nu sunt numai nişte rezul ta te , s imple fabricate sau produse ci sunt totodată ins t rumente tehnice pent ru ulte­r ioara fabricare de rezul tate sociale. Dar aceasta însemnează că fără o prealabi lă cunoaştere cât mai adâncă şi amănunţ i tă a cauzalităţii sociale, fără o cunoaştere ştiinţific controlată a adevărur i lor sociologice, judecătorul nu va fi niciodată sigur nici de urmări le , nici de opor tun i ta tea sent in ţe lor sale. De aceea spuneam că, privită din această latură, activitatea jude­cătorului se in tegrează într 'aceea a legiui torului . Dar nevoile

şi condiţiile gândiri i creatoare de. norme pe care le găs im destul de es tompate in procesul emiterii unei sent inţe , urmează să fie s tudiate mai de aproape în paragraful ce urmează referitor la silogismul legislativ.

§ 3. S i l o g i s m u l l e g i s l a t i v .

Din punct de vedere formal, procesul de gând i r e prin care legiui torul ajunge la formularea unei norme, nu poate fi di­feri t de acel prin care judecătorul a junge să-şi consti tue sen­t inţa , cu condiţia totuşi ca intenţia lui să nu fie decât aceea de a ext inde aplicarea unui principiu general la un grup special de împrejurăr i . Dacă privim deci activitatea legislativă numai ca pe o inferenţă pur deductivă, des t inată să aplice unui tip de cauze păn 'a tunci nelegiferate un t r a t ament conform cu nor­mele admise pentru alte cauze ana loage , atunci cele două pre­mise vor reprezenta aceleaşi două puncte de vedere ca şi 'n s i logismul judiciar : cel referi tor Ia „quaes t io j u r i s " şi cel re­fer i tor la „quaes t io facti". Premisa majoră va marca atunci principiul normativ general care consti tue punctul de plecare. Dacă însă chiar el mai pre t inde vreo explicaţie, vreo dovadă, vreo justificare, atunci, cum sensul său e imperat iv iar nu in­dicativ, valabili tatea lui nu poate fi întemeiată pr in fapte indi­cative ci tot prin imperat ive. Din indicative nu va decurge ni­ciodată evidenţa sau necesitatea unor finalităţi, aceasta pent ru că, după cum spuneam mai sus, orice concluzie normativă sau imperat ivă implică cel puţin o premisă imperativă. Orice „ t re -b u e " , ori este el însuşi de o valabil i tate incondiţ ionată şi fără explicaţ ie , şi în cazul acesta este un imperat iv pr imordia l , sau, cum 1-a numit Kan t : categoric. Când Augus te Comte s'a dus la Guizot să-i ceară creaţiunea unei catedre de istoria ştiin­ţe lor , şi când autorul filosofiei pozitive văzu că Guizot îi refuza cererea, se zice că solicitantul ar fi exc lamat : , ,Mais, Monsieur , il faut que je v ive?" , a rgument la care Guizot i-ar fi r ă s p u n s : „ Je n 'en vois pas la nécess i t é ! " . Indiferent de cru­zimea răspunsului ce a primit , s t r igă tu l lui Comte conţinea to tuş i afirmaţia unui imperativ pe care fiecare pent ru sine îl consideră ca axiomatic, cel puţin atât cât îl lasă să isbucnească din s t răfunduri le elanului vital ireflectat şi necondiţ ionat . La fel cu acesta sunt imperat ivele ce decurg din pasiunile noas t re , din impulsiunile şi din sent imentele fireşti. La fel sun t acele care, indiferent cum le-am exprima, stau la baza dreptului şi a moralei , la baza ordinei de stat şi la baza rel igiunilor. Vala­bi l i ta tea lor nu poate li căutată pr in t r 'o veşnică referire la a l te impera t ive : raţiunea lor suficientă e intrinsecă, pare a se în ţe lege delà sine. Ele servesc la justif icarea imperat ivelor relat ive, condi ţ ionate sau ipotetice. în to tdeauna însă acestea

presupun şi afirmarea indicativă a unor rapor tur i de cauzali tate, inversa te de obicei sau convert i te în rapor tur i de finalitate. Fiecare rapor t între scop şi mijloc este un t ip de conversiune logică a unui rapor t dintre un efect şi o cauză (şi viceversa). D a r e evident că oricâte r apor tu r i de acestea, pur indicative, ai cunoaşte şi ai invoca, niciodată din s impla lor cunoaştere n 'o să poţi deduce că un anumi t efect este sau t rebue să fie dor i t de t ine. To tdeauna caracterul de efect dor i t (sau de scop) se obţ ine prin adaosul unui e lement intenţ ional sau tendenţ ional pe lângă cel pur intelectual . Cu al te cuvinte dor in ţa , voinţa, au să ţină socoteală de condiţi i le de fapt.

E drep t că întreaga sfor ţare a speculaţi i lor de drept na­tural se reduce ia urma urmei la căutarea ult imelor imperat ive axiomatice şi incondiţ ionate care ar justifica pe toţi acei „ t re ­b u e " , de ordin mai mult ori mai puţin general care alcătuesc dreptul în total i ta tea sa. D a r şi 'n această ord ine de idei, fie­care „ t r e b u e " este secundat şi or ienta t de anumite d a t e indica­tive referi toare la condiţiile» de fapt ale vieţii juridice, iar con­diţii le acestea d e . fapt sunt în pr imul rând condiţi i le sociale cu toţi determinanţ i i lor psihologici , an t ropologic i , economici, geografici etc. Se înţelege că nici una dint re date le acestea in­dicat ive refer i toare la vieaţa socială nu poate numai prin sine să dea naştere la vreo normă juridică,. Dacă n 'ar exista finali­tă ţ i le noast re , spir i tuale , sufleteşti , omeneşt i , finalităţi ce se t raduc prin forma imperat ivă, tot mormanul înregis t răr i lor de fapte şi reali tăţi sociale ar rămâne jur idiceşte şi polit iceşte cu desăvârş i re s terp . Numai scopuri le omeneşt i fecundează date le indicative, convert indu-le în norme juridice, (ar procesul acestei convertir i poate contempla sub formă rezumativă, stilizată, geometr iza tă , în si logismul legislativ.

Spiri tul legis la torului porneş te în totdeauna de la un im­perat iv pe care-1 cristalizează premisa majoră. Dacă i se cere dovedi rea acestui imperativ, el n 'ar putea-o da decât întor-cându-se înapoi , din „ t r e b u e " în „ t r e b u e " , din normă particu­lară în no rmă mai genera lă pân ' la ul t imele sau la ul t imul „ t r e b u e " incondiţ ionat . Deci raţ iunea suficientă pe care se înte­meiază premisa majoră a s i logismului legislativ este, ca şi cea din si logismul judiciar, ra ţ iunea suficientă justificativă, deductivă.

Dar premisa majoră, s ingură, nu are consecinţe efective şi active. Ea nu se împlineşte decât prin punerea ei in contact cu real i tăţ i le . Dacă in reali tăţ i le date nu s 'ar cupr inde nimic care să aducă o desminţ i re sau o piedecă aplicării juridice in vigoare, e fec tuarea unui nou pas în legiferare n ' a r fi prilejuită sau mo­tivată de nimic. Aceasta e o par t icular i ta te psihologică de o deo­sebi tă impor tanţă care se aplică la fel şi 'n domeniu l cunoaşteri i pur teore t ice : consta tarea unui fapt nou care pare a deroga de la regul i le cunoscute este împrejurarea care excită in teresul , cu r ioz i t a tea : de rogarea este cea care pune p r o b l e m e l e ; gra ţ ie

ei ajungem cu încetul la formularea unei regul i nouă în şt i-. inţele pozitive. In vieaţa socială real i tăţ i le suferă schimbări

neîncetate de pe urma neîncetatei primeniri a ideologi i lor şi concepţii lor şi mai alea gra ţ ie faptului că din acestea răsar a l t e dor in ţe , a l te aspiraţ i i şi modur i nouă de activitate. D o r i n ­ţele colective, aspiraţ i i le sociale sunt , des igur , conform naturi i lor , expr imabi le sub forma imperat ivă. Insă uneori ele nu coincid cu impera t ive le jur id ice care const i tue ord inea de drep t in v igoare . Legiui torul nu ie p o a t e totuşi neglija nici în cazul acesta^ deşi caracterul lor e extra-juridic. El le va apercepe însă ca pe nişte simple stări de fapt, ca pe nişte forţe sociale, deci ca factori cauzali de terminanţ i . In t r ' adevăr , ele dacă n 'ar fi cu p ruden ţă dir i jate, dacă n ' a r fi îndeajuns zăgăzuite, ar putea aduce mari şi felurite tu lbură r i : imperat ivele fundamentale ale d rep tu lu i dominant ar suferi a tunci g rave înfrângeri pr in com­promi te rea ordinei sociale, prin pr imejdui rea relaţ i i lor inter-psihice, prin supr imarea securităţ i i individuale şi a celor co­lective. Atunci când îşi fac apari ţ ia astfel de exigenţe n o u ă >

atar i cereri insis tente ale maselor , cum ar fi de pildă, cererea de a se recunoaşte anumite drep tur i unor categorii sociale (ca­tegor i i de sex, categori i etnice, categori i economice e t c ) , cererea de a se res t rânge unele abuzuri sau de a se aplica unele sanc­ţiuni, legiui torul are p rob leme nouă de soluţ ionat , deci are dator i i nouă.

Este însă acum interesant de observat că or idecâte ori o p rob lemă ce este de rezolvat se înfăţişează sub forma de ex­presie silogistică, formularea ei iniţială nu poate .fi reconst i tui tă decât prin explorarea premisei minore, intr 'adevăr , pentru a vorbi în limbajul logicei ar is totel ice, orice problemă urmăreş te îng lobarea unei noţiuni în sfera mai cupr inzătoare a alteia. Care va fi noţ iunea mai largă gra ţ ie căreia problema va fi soluţ ionată , aceasta e tocmai ceea ce nu se ştie şi ceea ce se caută. Dar care e sfera minoră căreia i se urmăreş te aşezarea în t r 'una majoră, aceasta e ceea ce se ştie. Termenul minor e cel la care ne referim şi cel dela care pornitm Şi e foarte u şo r de înţeles, după cele consta ta te mai s u s : termenul minor re­prezintă totdeauna micul fapt nou care pare că de rogând dela o regulă genera lă , caută să se acomodeze to tuş i ori cu ea, ori cu alta, eventual cu una de o mai mare genera l i t a te care s 'o cuprindă şi pe ea şi pe cea care ar fi suferit defecţiunea.

Con ţ inând acest termen minor, premisa minoră este cea care, într 'un s i logism, cu toată aparenţa ei tot atât de dogmat ică şi l iniştită ca şi premisa majoră, ascunde elementul activ, di­namic, răzvrăti t , care îmboldeşte mintea spre construcţiuni şi o asmute spre achiziţiuni p roaspe te . Premisa minoră e cea care pune sub ochi chestiunea de fapt. Iar când aceasta este cons ta tarea existenţei unei cerinţe sociale ce derogă dela nor­mele juridice ale actualităţi i , legiui torul frebue să părăsească

quie tudinea olimpică a paragrafe lor da te şi să se avânte înnapoi , în justificarea lor normativă, din „ t r e b u e " în „ t r e b u e " , din po­runcă în poruncă genera lă în t r 'a l ta şi mai genera lă , până când poate întâlni pe una cu care să se acorde cerinţa fierbinte a societăţi i . Se poate însă ca acceptarea ei să împiedece satisfa­cerea. Se poate ca legiferarea unei măsuri dor i te de societate să dea loc la stări de lucruri ce contrazic a l te exigenţe, a l te imperat ive simultan adop ta te de ordinea de drept . P o a t e fi vorba aci de o incompat ibi l i ta te logică, dar se poate să fie la mijloc şi o incompatibi l i ta te de alt ordin, de o incongruenţă între cursul real i tă ţ i lor şi aş teptăr i le teleologice. Aceasta n 'ar putea însă să fie consta ta tă decât prin cunoaşterea faptelor sau s tăr i lor sociale şi a dependenţe i lor cauzale. Cunoaş terea unei asemenea incongruenţe , ca şi cunoaşterea corespondenţe i intre efectele probabi le ale noilor norme proectate şi finalităţile ime­diate u rmăr i t e , nu se va putea obţ ine decât prin cercetarea minuţ ioasă şi metodică a real i tă ţ i lor sociale şi a dependen ţe lo r lor cauzale.

lată deci că în enunţarea premisei minore legiuitorul im­plică în două momente dist incte datele concrete ce pot fi do­bândi te prin recursul la sociologie. Un prim moment este acel al constatăr i i s tăr i lor de fapt care reclamă şi provoacă acţiunea de l eg i fe ra re : aci, ca şi in ancheta pe care o face judecă toru l de instrucţ ie , legiui torul t rebue să se convingă de autenci ta tea, de seriozitatea, de propor ţ i i le sau impor tanţa presiuni i sociale care reclamă reformă legis lat ivă. T r e b u e s ă j ş i dea seama de natura stării , de efectele pe care le poa te avea pre lungi rea unu i dezacord între cer inţele reale şi dispoziţ i i le legale. Trebue , în fine, să fie în s tare să dis t ingă între o criză t r ecă toa re sau superf icială şi un ansambru de real i tă ţ i organice ale tim­pului , ale evoluţiei genera le , ale sufletului omenesc. Al doilea momen t este acel al investigaţiei refer i toare la efectele sociale p robab i le pe care Ie va putea avea o reformă p ropusă şi la mă­sura in care e le se vor putea acorda cu cerinţele sau nevoile care a t r a g o nouă legiferare .

O normă juridică nouă e deci concluzia unui ra ţ ionament logic, ra ţ ionament în care imperat ivele conşti inţei jur idice sunt confruntate cu real i tă ţ i le de fapt, deci cu adevărur i le sociolo­gice. Ea poate fi considerată ca sent inţa pe care o aduce un judecă tor acredi tat nu pent ru judecarea unor cauze individuale ci pentru sancţ ionarea dest inului societăţii . In faţa t r ibunalului care dă asemenea sentinţe, sociologul a re ro lu l celui mai in­format exper t şi al mar toru lu i celui mai de credinţă. D e p o ­ziţiile sale sunt sau, măcar, t rebue să fie depoziţ i i le quinte-senţ ia te şi metodic filtrate, ale -Istoriei.

E U G E N I U S P E R A N T 1 A P r o f e s o r la U n i v e r s i t a t e a din Cluj

JUDECATA HIPOTÉTICA

1. J u d e c a t a categor ică . 2 . T e r m e n i i judecăţi i h ipote t i ce . 3 . J u d e ­cata hipotét ica ş i s i log i smul ca tegor ic , 4. Neces i ta tea h ipotét ica , 5, Clas i f i carea lui W u n d t şi I rdman, 6. Clas i f i carea Iui Goblo t . 7. Cal i tatea judecăţi i h ipo te t i ce . 8. Cantitatea judecăţi i h i p o t e t i c e . 9. J u d e c a t a h ipoté t ica prob lemat i că . 10. J u d e c a t a h ipoté t i ca şi

judecata dis junct ivă ,

1. — Poar tă denumirea de categorică judecata care s ta­bi leşte un rapor t de inherenţă , de atr ibut la substanţă , în t re două noţiuni, una considera tă ca predicat şi alta ca subiect , de forma S este P. Rapor tu l astfel stabili t se caracterizează prin aceia că este un act absolut , care s'a efectuat în afară de ori ce condiţ ie şi care se poate prezenta ca adevăr i n d e p e n d e n t Când spunem: omul este o fiinţă raţională, corpul este greu, cerul este albastru, etc., izolăm oarecum în minte cele două noţ iuni şi le concepem numai în legă tura ce există în t re ele, încât, adevărul judecăţii ce naşte decurge din simpla ap rop ie re a noţ iuni lor . E deajuns să concepem noţ iunea „ o m " şi găs im în ea a t r ibutul de „fiinţă ra ţ iona lă" , nu e nevoie să ieşim din no ţ iunea „ c o r p " ca să gând im însuşi rea „ g r e u " şi să i-o a t r ibuim ca element indispensabi l , to t aşa în noţiunea , ,cer" găsim însuşirea de „ a l b a s t r u " , care, deşi nu este o cali tate necesară, este însă o însuşire frecventă şi pare să aparţ ină ce­rului în s tarea sa natura lă . Mintea noast ră , pent ru a s tabi l i asemenea adevărur i , n 'a ieşit din margini le noţ iuni lor r e s ­pective, ci numai a exploa ta t conţ inutul lor.

In genere s'a susţ inut că, din punct de vedere al relaţ iei , există trei feluri de judecă ţ i : categorice, h ipote t ice şi disjunctive. D a r s'a încercat, se pare din nevoia minţii omeneşt i de a a junge la unitate , să se conceapă o s ingură formă de judecată din care ar deriva şi la care s 'ar reduce celelal te două. Ce l e mai mul te concepţii înclină să prezinte judecata categorică d rep t forma or iginară , însă n 'a l ipsit nici încercarea de a do­vedi că însăşi judecata categorică ar fi în fond o aser ţ iune con­di ţ ionată . Astfel C h r . W o l f f şi J. F r . H e r b a r t sunt de acord în a susţ ine că in te l igenţa omenească nu e capabilă să conceapă nimic ca absolut şi că ori ce afirmă, afirmă sub condiţ ie .

W o 1 f f crede că aser ţ iunea categorică este condi ţ ionată de definiţia noţiunii ce-i serveşte ca subiect. S'ar compune din două acte consecut ive: de te rminarea subiectului sub forma definiţiei şi de te rminarea tot a subiectului prin atr ibuirea unui predicat . Iată şi exemplul ce d ă : judecata Deus est omnipotens este condi ţ ionată de definiţia noţiunii „ d e u s " şi în fond a re forma, Si deus est ens perfectissimum, est omnipotens1).

Ca definiţia subiectului să aibă faţă de judecată funcţia de condiţie şi să se compor te faţă de ea aşa cum se comporta antecedentul faţă de consecvent, ar trebui ca subiectul să fie o noţ iune exter ioară judecăţ i i şi să nu par t ic ipe sub nici o formă la const i tuirea ei. Ceea ce nu este posibi l . Definiţ ia su­biectului coincide cu noţ iunea subiect şi ca a ta re face pa r t e in tegrantă din judecată . Or i ce definiţie a unei noţiuni e s t e prescur tarea judecăţ i lor pr incipale în care această noţ iune ser­veşte ca subiect.

H e r b a r t afirmă că există o s ingură formă de judecată, cea hipotét ica, în schimb există două forme d e propozi ţ i i , una categorică şi alta hipotét ica. P re t insa judecată categorică es te în fond o hipotét ica, dar nu îmbracă această formă şi g rama­tical, încât, or i de câte ori enunţăm in tegra l actul logic ce-o const i tue, ea devine o hipotét ica. H e r b a r t ra ţ ionează astfel : o noţ iune este subiect pent ru un anumi t predica t şi este afir-

1) Wolif pare să desvolte o idee emisă de Leibniz numai in t reacă t Leibniz observă că judecata, d a c ă o f i g u r ă a r e t r e i l a t u r i , u n ­g h i u r i l e s a l e s u n t e g a l e c u d o u ă u n g h i u r i d r e p t e , enunţă un raport de antecedent la consacrent, dar adaogă ..quoique encore l'hypothé­tique souvent puisse être transformée en catégorique, mais en changeant un

peu l e s termes, comme si, au lieu de l'hypothétique précédente, je d i sa i s :

les angles de toute figure à troia côtés sont éga,ux à deux droits". (N o u-

v e a u x e s S ja is s u r l ' e n t e n d e m e n t h u m a i n , L. IV, c. XI) . Dar

puţin- mai înainte Leibniz a spus: adevărurile eterne sunt condiţionate, do forma „telle chose est, telle autre chose est", de unde pare să rezulte; că le atribue o structură hipotética, dacă- n'ar reveni imediat şi ar spune că sunt condiţionate, dar se concep necondiţionat şi se exprimă printr'o propoziţie categorică-

Ori ce subiect, spune Wolff, posedă două clase de predicate ce i a& pot atribui: predicate ce enunţă esenţa sa şi ca atare sunt necesare , cum ar fi „greutatea" faţă de „piatră' 7 , şi i se atribue în mod necondiţionat, şi predicate ce enunţa un accident şi ca atare sunt contingente, cum ? „căldura" faţă de ,.piatră" şi i şo atribue condiţionat, astfel: d a c ă p i a t r a s e î n c ă l z e ş t e , p i a t r a e s t e c a l d ă . In ambele cazuri mintea noastră constată ş i enunţă un raport de inherenţă, numai că odată o face *ub condiţie, iar altă dată în afară de ori ce condiţie, adică : s u b a d j e c t a c o n d i t i o n © şi n u l l a a d j e c t a c o n d i t i o n e . ( P h i l o s o p h i a r a t i o n a l i s s i v e L o g i c a , cit. d. Benno Ertfaiann, L o g i s c h e E l e m e n ­t a r l e h r e , 2 a. Halle 1907, p. 576) .

mată ca a tare anter ior şi numai în aş tep tarea p r e d i c a t u l u i 1 ) . D e aci rezultă că actul de judecată p resupune două demersur i : pr imul s tabi leşte existenţa subiectului , iar al doilea a t r ibue subiectului un predicat . To tdeauna afirmăm sau negăm un rapor t între două noţiuni sub condiţia existenţi i subiectului . Ca să putem afirma că A este B, e necesar ca în prealabi l să fi admis ca A este (exis tă) . Forma reală ar fi : dacă A este (ex­is tă ) , A este B. Noi spunem, observă H e r b a r t , „cercul pă­t ra t este imposib i l" , dar în fond cugetăm, ; ,dacă cercul este gândi t ca pătrat , este impos ib i l " .

In afară de judecata d e existenţă, d e forma Dumnezeu există, care este o judecată eminamente categorică , în nici o al tă judecată nu afirmăm exis tenţa subiectului , deşi ori ce act de gândi re pare să p resupună ca existent ceea ce afirmă. Ra­ţiunea încearcă şi p re t inde să cuprindă şi să enunţe existenţa, însă n 'o poate face prin demersur i logice, căci actul ce să­vârşeşte în acest scop este pur formal şi ca a tare nu implică analit ic existenţa obiectului asupra căruia se exercită. Ca să admitem că existenţa subiectului este condiţia judecăţ i i la care part icipă, după cum susţ ine H e r b a r t , ar t rebui să recunoa­ştem ca valabil principiul că tot ce gândim există necesar numai pe temeiul că gândim. Prin urmare, contrar părer i i emise de W o l f f şi H e r b a r t , judecata categorică se efectuează în afară de ori ce condiţ ie şi se înfăţişează minţii noas t re ca aser­ţ iune absolută , ca şi cum ar fi o cunoşt inţă a cărei veraci ta te sau falsitate a târna numai de noţiunile ce-o compun. La or i ­ginea acestei cunoşt inţe necondi ţ ionate se află încrederea ce are ra ţ iunea în puterea ei de a de te rmina în chip direct un lucru şi de a concepe propr ie tă ţ i le sale ca fiind a taşate de e l prin legătur i necesare .

D e na tura judecăţ i i categorice, care, după o concepţie do­minantă în logica tradi ţ ională, este privită ca forma or ig inară a cugetări i , ne dăm seama mai lămuri t dacă examinăm funcţia ce este chemată să îndepl inească în ştiinţă. Din aceia că nu există ştiinţă veritabilă decât acolo unde există cunoşt in ţă ne-nesară, decurge că judecata categorică, în cali tate de s ingura formă de posesie şi enunţare a adevărului ştiinţific, este in­vestită cu puterea d e s a e labora cunoşt inţe necesare, cu a l t e cuvinte, de a împreuna necesar două noţiuni . In l egă tură cu aceasta ni se pune în t r eba rea : care este or ig inea şi na tura necesităţi i în judecata ca tegor ică?

1) ....aber auch der Begriff, welcher zum Subjekte dient, wird a l s welcher ke ineswegs absolut, sondern hypothetisch, nämlich in Erwartung irgend e ines Prädikats und zum Behuf der Anknüpfung desselben auf­gestellt". J. Fr. Herbart, L e h r b u c h z u r E i n l e i t u n g i n d i e P h i ­l o s o p h i e , § 53, Leipzig, 1912.

Supusă unui examen superficial, judecata categorică apa re ca stabil irea unui r apor t cont ingent în t re noţ iuni . Astfel, no­ţiunile „ a e r " şi „ g r e u " , dacă le considerăm în cuprinsul fie­căreia şi în marginea relaţiei ce au una cu alta, nu conţin nici un factor de na tură să ne impună concepţia necesară a p ro­poziţiei aerul este greu. Cu toate acestea, a t r ibuim acestei ju­decăţi un temei oarecum necesar după ce am convenit în prea­labil că „ g r e u t a t e a " apar ţ ine in chip necesar oricărui corp. Această necesi tate iese în relief în cursul s i logismului : toate corpurile sunt grele, aerul este corp, deci, aerul este greu, când apare ca consecinţă a unui adevăr genera l . Si logismul , deşi este privit ca p ro to t ipu l necesităţii logice, nu este o ope­raţ ie gene ra toa re de necesitate, este numai actul prin care spi­ritul degajă şi forma in care toarnă o necesi ta te ce există an­ter ior în rapor tu r i l e d in t re te rmeni i ce-1 compun. Prin si logism cons ta tăm că, două noţiuni împreunate necesar cu o a t reia , se împreună şi între ele in chip necesar. Factorul care poar tă necesi tatea de ia un rapor t între noţiuni la al t rapor t , având funcţia de s implu vehicul, este te rmenul mediu. Ceea ce se observă şi prin aceia că acest t e rmen mij loceşte scoaterea şi în temeierea necesară a concluziei, fără să par t ic ipe la alcătu­irea ei. In esenţă s i logismul consistă în funcţia te rmenului m e ­diu ; se mărg ineş te să expună şi să t ransmită , nu să creeze necesi tatea. Dacă în rapor tur i le d in t re noţiuni , care în acest caz sunt judecăţ i categorice, n ' a r exista o necesi tate or iginară , pusă aci de spiri t p r in t r 'un act propr iu , s i logismul nu s 'ar putea consti tui . Aşa ne explicăm şi pen t ru ce, ca gândi rea să îmbrace forma si logist ică este necesar ca între noţiuni să existe anumite rapor tur i .

Necesi tatea conţinută în judecata categorică poate să aibă o natură, analit ică, când ar der iva din s impla aprop ie re a noţ iuni lor şi mintea noastră s'ar mărgini numai s 'o constate , sau o natură sintetică, când spir i tul nos t ru , fiind înzest ra t cu o a tare facultate, ar adăoga-o rapor tu lu i în t re noţ iuni . Amândouă concepţii le au avut sus ţ ină to r i : ra ţ ional ismul în ge­nere a nutri t părerea că necesitatea logică este de natură ana­litică, din cont ră ; criticismul a adop ta t ideia că necesi ta tea lo­gică este de na tură sintetică. Şi o concepţie şi a l ta sunt de acord în a crede că mintea noas t ră posedă pu te rea d e a con­cepe şi enunţa rapor tu r i necesare între noţiuni, se opun însă a tunci când pr ima afirmă că raţ iunea ex t rage necesi ta tea din lu­crur i le ce concepe, în t imp ce a două susţ ine că in te l igenţa este aceia care int roduce necesi ta tea în legătur i le d in t re idei. Logica formală, cea care a r ămas credincioasă tradiţiei ar is to-telico-scoiastice, adoptă părerea ra ţ ional is tă şi m consecinţă a t r ibue necesităţii logice o natură anali t ică.

Dacă necesi tatea se află în judecăţ i , opera ţ i a formală având rolul numai s 'o degaje şi s 'o expună, atunci , totul se reduce, în

ultimă analiză, la puterea spiri tului nost ru de a concepe şi invest i cu necesitate, măcar sub formă potenţ ia lă , ori ce gândeş te . Să examinăm mai de aproape noţiunea deoarece ea pare să fie forma în care raţ iunea depune or ig inar necesi tatea. O no ţ iune are o sferă, to ta l i ta tea exemplare lor cărora se aplică, şi un con­ţinut, total i tatea însuşir i lor comune exemplare lor ce alcătuesc sfera sa. Concepem noi o noţ iune pr in sfera sau prin conţinutul său? Dacă lăsăm la o par te procesul de e laborare al noţiunii , care de cele mai multe ori pare să aibă loc în pianul sferii, noi gândim o noţ iune prin conţinut, pr in înţelesul ei, p en t ru că însuşirile sau notele ce formează conţ inutul unei noţiuni sunt e lemente logice şi ca a tare sunt suscept ibi le de a fi po­sedate şi manevrate de spirit , în t imp ce exemplare le ce se îngrămădesc şi alcătuesc sfera noţiunii sunt imagini ale unor fiinţe individuale şi uneori chiar fizice, din care pricină sunt oarecum impenet rabi le pentru intel igenţă. Mintea in t roduce ne­cesitatea în noţiuni prin actul prin care concepe conţinutul său, anume, prin aceia că gândeş te notele ce formează con­ţinutul ca un to t indest ruct ibi l sub rapor tul logic. Această ne­cesitate or ig inară este mai mult implicită şi ca a tare greu de mânuit , căci p resupune intervenţ ia şi garan ţ ia neîncetată a facultăţii de a concepe. Se pare că, cu scopul de a ocoli dificul­tatea ce i s'a ivit în cale, mintea omenească , împinsă de ne­voia de a creea demonst ra ţ ia şi tot odată şi şti inţa, a t ranspus necesi tatea din planul conţinutului în planul sferii noţiunilor . Această operaţ ie , aşa de simplă în fond, a dat cugetări i o sim­pli tate, o s iguranţă şi o fecunditate pe care nu le-ar fi pu tu t cunoaşte dacă rămânea în planul conţinutului . De odată s 'au deschis în faţa spir i tului două perspect ive deosebi t de însem­nate pentru activitatea formală: însuşirea ce o au în comun exemplare le luate în total, o posedă şi fiecare în parte, apoi,, noţ iunea cuprinsă în sfera al tei noţiuni , este cuprinsă şi în sfera noţiunii în care se cupr inde cea de a doua. Pe baza a-cestor două principii s 'au organiza t noţiunile într 'o ierarhie în care, sub rapor tu l sferei, ele se cuprind unele în al tele . Prin acte nu numai formale, dar oarecum mecanice, ra ţ iunea se mişcă cu multă uşur inţă şi s iguranţă prin culoarele acestui edificiu. Necesi ta tea logică, cea pe care o expune logica formală şi care pare să existe în judecata categorică, îşi are or iginea şi fundamentul în această ierarhie, mai mul t arhitectonică decât na tura lă , a noţiunilor. Spiri tul omenesc , când exploatează sfera şi r apor tu r i l e de sferă între noţiuni, săvârşeşte o opera ţ ie le­gi t imă, pentru că sfera şi conţ inutul unei noţiuni se află î n t r ' o astfel de relaţie, că se pot înlocui reciproc, un act efectuat în t r 'un plan se traduce în termenii echivalenţi ai celuilalt plan, fără să prejudicieze cu ceva s iguranţa cugetări i şi fără să schimbe rezul ta te le ei.

Dar, poa te mintea omenească să conceapă noţiuni necesa re?

La această în t rebare nu poate să răspundă logica formală, ci numai teoria cunoştinti i . Pent ru a lămuri şi a a ră ta termenii în care se pune această problemă, este nevoie să în t repr indem o serie de consideraţi i de ordin istoric.

A r i s t o t a dat acestei concepţii pr ima formă şi de la dânsul încoace i s'au adus felurite modificări, dar nu i s'aur schimbat caracterele pr incipale . Fă ră a ne angaja în in te rpre tă r i şi a rgumente , observăm că pentru A r i s t o t noţ iunea are s t ruc­tura a ceea ce dânsul , şi de atunci încoace mulţ i alţi filosofi, a numit c a t e g o r i e 1 ) . Noţiunea, ca şi categoria de care nu se deosebeş te decât prin genera l i ta te , nu-şi are originea în ex­per ienţă , ci într 'un act intelectual s p e c i f i c 2 ) . Căci numai genur i le şi speciile meri tă numele de noţiuni, imagini le care r e s t r âng lucruri concrete şi individuale nu sunt naţ iuni , ci stări sensibi le confuze. Noţiunea are ca temelie genul , care este de na tură intelectuală, şi nu reprezentarea , care este sensibilă. Ea este concepută pr in t r 'un act direct : ori ce noţ iune este o idee ( V O T J T O V )

căreia îi corespunde o gândi re (v 6 TJ [X a ) şi care a fost do­bândi tă pr in t r 'o concepţie sau intuiţie inte lectuală (v o rt c t ? ) 3 ) .

1) Pentru Aristot categoria este noţiunea desăvârşită. Nicăeri nu face distincţie de natură şi origine între categorie şi noţiune. Comentatorii săi. cu deosebire cei din imediata apropiere a epocii scolastice, au născocit ideia de s istem al categorii'or şi au introdus o deosebire între noţiun? i categorie. Cu timpul această diferenţă s'a adâncit şi mai mult.

2) Privitor la originea categoriilor la Aristot, comentatorii şi istoricii nu sunt încă de acord. Aristot n'a arătat cum a stabilit categoriile, deşi le prezintă ca şi icum ar fi fost scoase din experienţă. Adolf Trendsienburg, în G e s c h i c h t e d e r K a t e g o r i e n l e h r e (Berlin, 1846) a emis f.ă-rerea că Aristot a stabilit tabloul categoriilor luând ca fir conducător seria ilormelor gramaticale. Dânsul se sprijină pe asemănarea frapantă intre cate­gorii şi părţile frazei, deşi în opera lui Aristot nu exis tă o analiză a disi-cursului. H. Bonitz, in U e b e r d i e K a t e g o r i e n d e s A r i s t o t e l e s 'ţViena, 1853), a combătut interpretarea lui Trentielenburg. Se pare că pentru Aristot categoriile nu sunt generalizări ale experienţei. Dacă dânsul concepea categoria ca de origine inductivă, n'-ar mai fi afirmat că între categorie şi reprezentările lucrurilor e s te o opoziţie de origine şi natură,, şi nici să spună că numai generalul este obiect de ştiinţă.

3) 0 Hamelin, L e s y s t è m e d ' A r i s t o t e , Alean, Paris l'9 -20,.

p. 116; „Le concept est une intuition dans toute la force du terme.

Il n'y a en lui aucune discursion. C'est une intuition, intellectuelle bien

entendu, et, en fin de compte, il n'y en a sans doute pas d'autre. Qu'elle

soit intellectuelle, cela ne l 'empêche pas d'être auss i véritablement, et

même, à coup sûr, plus véritablement, étrangère à toute discursion q u e

l'intuition sensible, qui peut cependant servir ici de terme de comparaison,

comme étant quelque chose de plus connu pour nous. Le concept est,

pour reprendre les termes par lesquels le D e a n i m a et l a M é t a p h y -

D u p ă A r i s t o t ra ţ iunea concepe noţiunea independen t de per­cepţie sau imagine , p r in t r ' un act p ropr iu şi or iginal , în care m o m e n t u l logic coincide cu demersul ontologic. Sub acest ra­port , concepţia ar is totel ică ne face să ne gândim la aceia că P 1 a t c n a t r ibue ideii o existenţă logică dublată de una me­tafizică. C a r i P r a n t l , renumitul istoric al concepţi i lor lo­gice, găseş te pentru cugetarea lui A r i s t o t o expresie po­t r iv i tă : noţiunea este forma , ,unter vvelcher der Mensch das Seiende, sub specie aeterni d e n k t " 1 ) .

Teor ia definiţiei, în accepţia şi forma ce are la A r i s t o t , conţine indicaţii ce pot să ajute la completarea teoriei noţiunii . In definiţie procedăm prin de terminarea genului aprop ia t şi a diferenţei specif ice; însă genul este intrinsec, pe când dife­renţa specifică este extrinsecă noţiunii ce definim. Genul enunţă esenţa noţiunii. Această esenţă, care mai târziu va căpăta de­numirea de quidditas, nu are caracterul de însuşire comună ex­t rasă prin comparaţ ia imaginilor între ele, ci este o ent i ta te sau subs tan ţă care se concepe intuitiv. Aşa dar, noţiunii nu-i cores­pund în real i ta te exemplare mult iple şi diverse, cum pre t inde empir ismul şi chiar o par te din ra ţ ional ism, din contră , in rea­l i ta te noţiunii îi corespunde o esenţă sau un genera l , care există independent de imagine şi care este accesibil intel igenţei şi nu simţurilor. Aceste esenţe, naturi s imple şi genera le , pe care le concepem prin noţiuni, part icipă efectiv la compoziţ ia şi producerea lucrurilor, const i tuind fundamentul lor inteli­gibil şi necesar.

Faptu l că teoria aristotel ică a noţiunii s'a menţ inut , dealtfel cu preţul unor însemnate modificări şi concesii, în tot cursul gândir i i moderne , dovedeş te că logica formală găseş te în ea cel mai solid şi mai potrivit temei al său. Ne mărginim să menţ ionăm numai unul din cazurile mai interesante . La înce­putul epocii moderne , când ştiinţa şi filosofia se îndreap tă spre o mai exactă cunoaştere a naturii , mintea omenească, pen t ru a explica procesul de cunoaştere şi a separa aparenţa de real i tate , a consti tui t ideia de lucru sau obiect. Această idee este în totul construi tă după modelu l şi exigenţele no­ţiunii , în bună par te luată in accepţia ar is totel ică. După a-ceastă concepţie, care în fond se bucură de adeziunea ştiinţii , rea l i ta tea ar poseda o ordine corespunzătoare s tructuri i no­ţiunii . L'n lucru posedă două feluri de calităţi , unele pr imare , a l te le s e c u n d a r e ; sunt pr imare calităţile esenţiale, cele care

s i q u e qualifient la perception des natures simples, une intuition compa­rable à la vision d'un objet propre de la vue , . ou encore à l'acte do toucher".

1). Cari Prantl, G e s c h i c h t e d e r L o g i k v o n A b e n d l a n d e , Leipzig, 1927, vol. I, p . 211.

aparţ in necesar lucrului, fără de care lucrul nu poa te s u b s i s t a ; sunt secundare calităţi le accidentale, cele ce sunt a t r ibu i te lu­crului numai în tâmplă tor , cele ce pot să l ipsească fără ca lu­crul să sufere de pe u rma acestei pr ivaţ iuni . Noţ iunea unui lucru cupr inde calităţile p r imare ale acelui lucru. A gând i un lucru înseamnă a-1 concepe în cali tăţ i le sale pr imare , şi a-1 concepe sub acest rapor t înseamnă a-1 poseda şi a-1 cunoaş te în natura sa necesară. Este indiferent, pen t ru acest punct de vedere, dacă mintea concepe direct calităţile pr imare sau le degajă din experienţă , e nevoie numai să le conceapă ca ne­cesare şi consti tutive lucrului. De fapt ele se descopăr u ş o r : sunt comune mai mul tor lucruri, dacă comparăm între ele lu­crurile din aceiaşi clasă, sunt pe rmanen te , dacă urmăr im un lucru în modificările ce sufere în împre jură r i diferite. Căci , pen t ru o cali tate, din aceia că este comună şi pe rmanen tă , r e ­zultă că este necesară şi consti tut ivă lucrului . D e unde decurge necesi tatea ce concepem în no ţ iun i? Răspunsul este p r egă t i t : noţ iunea este necesară prin aceia că enunţă un lucru necesar, necesi tatea ei es te un reflex al necesităţ i i ce zace în chiar fiinţa lucruri lor. Astfel, necesitatea logică, pe care o expune şi o desvoltă logica formală, este în fond necesitatea metafizică, ca lege inter ioară, a alcătuiri i şi ordinei lucrurilor, care a fost numai t ranspusă în termeni de gând i re .

Dacă cont inuăm analiza, cu scopul de a descoperi te­meiul ul t im al necesităţi i , prima ei formă metafizică, îl vom afla în ideia de substanţă . Ori cât s 'ar pă rea că logica nu p re supune nimic ce-ar exista în afară de domeniul formal, cum pre t inde logica strict formală, opera ţ i i le ei mai de seamă sunt domina te de ideia de noţ iune necesară, care la rândul ei îşi a re or ig inea în ideia de substanţă . Acest subs tanţ ia l i sm se poa t e reconst i tui pe scur t : subs tanţa este principiul mater ia l şi formal a tot ce ex i s t ă ; prin ea, ca fiind mater ia ce se diversifică şi se încorporează în lucruri, se explică producerea şi aşezarea a tot ce este real , dar tot prin ea, ca fiind forma or ig inară din care derivă şi la care se reduc toate formele logice, se înteme­iază şi se explică ordinea şi necesi ta tea actelor de g â n d i r e 1 ) .

1) Substanţialismul care se află la baza logicii formale, eoa de origine aristotelică, a fost scos în evidentă de multi gânditori. Astfel. Francesco Orestano, în N o u v e l l e s v u e s L o g i q u e s , comunicare făcută la Congresul de filosofie de la Paris din 1937 (publicată în T r a. v a u x d u I X - e C o n g r e s i n t e r n a t i o n a l d e p h i l o s o p h i e ; l o g i q u e , e t m a t h é m a t i q u e s , Herman et C-ie, Paris, 1937) susţine că Ja te­melia logicii aristotelice, şi deci a oricărei logici ce derivă din ea, se află ideia de „coherenţă logică". Ar fi o logică ce are ca pivot, categoria d.e siubstanţă, drept c lasă a raportului de atribut la subiect, de unde îi dă< şi manele de „logică a substanţei".

2. — Este considerată ca hipotét ica judecata care s tabi­leşte un rapor t de antecedent la consecvent între doi termeni , d e forma: dacă S este P, S este M. Aci avem elementele unei judecăţ i complete , doi termeni şi un rapor t în t re ei, cu deo­sebirea că termenii nu sunt noţ iuni , ci propoziţ i i , având fie­care un subiect, un predicat şi o copulă, întocmai ca o judecată categorică.

In cursul istoriei propoziţ i i le sau termenii ce compun ju­decata hipotética au fost denumiţ i d i fe r i t ; pr imul te rmen a fost numi t : hipoteză, condiţie, antecedent sau principia, iar al doi lea termen a fost numi t : teză, condiţionată, consecvent sau consecinţă. Cel mai potrivit şi mai uşor de mănui t ni se pare te rmenul antecedent-consecvent.

Judeca ta hipotét ica, cum se despr inde din cele expuse mai sus, este o împreunare de propoziţ i i şi nu de noţiuni . Pornind de la ideia că ori ce propozi ţ ie es te un rapor t între două noţ iuni , cu al te cuvinte că este o judecată categorică, xxm lo­gicieni au emis p ă r e r e a că hipotét ica ar stabili o relaţ ie între d o u ă judecăţi categorice şi ca atare ar fi o „ judecată asupra a l tor j u d e c ă ţ i " 1 ) . W. W u n d t adoptă această concepţie în prin­cipiu şi încearcă s'o prezinte sub o formă mai a tenuată şi mai ferită de obiecţii . După dânsul , termenii judecăţi i hipote-tice sunt în fond judecăţi categorice care şi-au pierdut inde­pendenţa prin aceia că, pen t ru a part icipa la const i tuirea hipo-teticei, s 'au subordona t una alteia. P ierderea autonomiei le face inferioare judecăţii categorice şi to t odată demne să poar t e denumirea numai de , , subjudecăţ i" 2 ) . De aci rezultă că judecata hipotét ica se formează prin trei acte logice separa te şi consecutive, dintre care primele doua servesc să alcătuiască în chip autonom cei doi termeni, sub forma de judecăţi catego­rice veritabile, iar al treilea act consistă în a aşeza o propoziţ ie sub dependenţa celeilalte. S'a trecut prea repede peste această concepţie şi nu s'a observat că, din moment ce-o admitem ca bună, din ea decurg două consecinţe ce pun în discuţie exis­tenţa judecăţii hipotet ice.

Deasemenea, Jacques Chevalier crede că nu numai noţiunea, ci gi silogismul îşi are temelia în categoria de substanţă. „La substance est le principe du syl logisme, . parce qu'en elle l'être logique, qu'exprime la copule

e s t , se confond avec l'être ontologique ou réel. . . ; la pensée saisit par

une intuition immédiate, dans leur être n'ai et dans leur liaison nécessaire,

la substance et les propriétés qui la définissent". L a n o t i o n d u n é ­

c e s s a i r e c h e z A r i s t o t e e t c h e z s e s p r é d é c e s s e u r s , Paris

1912, pp. 122-123.

1) „Urteil über Urteile". Theodor Lipps. G r u n z l i g e d e r L o g i k ,

Leipzig 1893, p. 65.

2) „Unterurteile". W. Wuntfi, L o g i k , Stutgart 1924, vol. I, p. 191.

Prima consecinţă ar fi: dacă judecata hipotét ica este o s implă combinaţ ie între două judecăţi categorice, atunci ea este o formă gramat icală şi nu un act logic autentic . Logica sco­lastică a specula t până la refuz această idee şi in adevăr a ajuns să golească de ori ce sens termenul de hipotetic. Sub denumirea de hipotet ice s 'au îngrămădi t toate combinaţ i i le de propozi ţ i i , aşa numitele judecăţ i complexe, crezându-se că în­lănţuiri i gramat ica le îi corespunde o înlănţuire logică. Judeca ta complexă este, după concepţia curentă în logica mai veche, cea care posedă mai mul te subiecte şi un s ingur predicat , mai mul te predicate şi un s ingur subiect, sau, în acelaşi tirrip, mai mul te subiecte şi mai multe predicate . E drep t că, în aşa nu­mita judecată complexă, se cuprind mai mul te judecăţ i , da r acestea sunt complet exter ioare una alteia, încât, depar t e de a forma la un loc o înlănţuire logică, fiecare se prezintă ca ju­decată independen tă şi se a lă tură celeilalte numai gramat ical . Ca împreună să const i tue o judecată , ar t rebui să d i spară ca acte logice au tonome şi să se contopească în t r 'un s ingur act de gândire , aşa cum organe le şi funcţiile ce au d ispar ca indi­vidual i tă ţ i şi se contopesc în totul care este uni ta tea vitală. Ceea ce scolastica a conceput ca judecată complexă este în rea l i ta te un ag rega t pur l inguistic.

A doua consecinţă ar fi : dacă judecata hipotét ica este o combinaţ ie între două judecăţ i categorice, atunci ea se consti tue numai după ce anter ior s'au format cele două categorice care îi servesc ca termeni . I se poate recunoaşte caracterul de act logic, dar numai a unui act care nu vine în contact cu percepţ ia şi cu noţ iuni le , ci numai cu judecăţ i le categorice depl in efectuate. In acest caz judecata categorică ar fi un act originar , sau de p r imul ordin, iar cea hipoté t ica ar fi un act derivat , sau de al doi lea ordin. Păre rea aceasta a fost sus ţ inu tă de logicieni de seamă. B e n n o E r d m a n n concepe judecata hipotética ,,als Ur te i le zweiter O r c l n u n g " 1 ) , iar C h r . S i g w a r t , care a con­sacrat judecăţi i hipotet ice un studiu interesant , susţine că ju­decata or iginară este to tdeauna c a t e g o r i c ă 2 ) .

Aparenţa este de par tea teoriei că judecata hipotética este un act de r angu l al doilea, dar în fond rostul aparenţe i este să ascundă şi nu să desvălue real i ta tea . Judecata hipotética este în adevăr un act logic de un ordin diferit de actul ce se află la temelia judecăţ i i categorice, dar nu derivă din acesta, nici nu i se suprapune şi nici nu d e p i n d e de el, ci este o formă de cugetare or ig inară şi autonomă. Se pare că judecata hipotét ica

1) Benno Erriwann, op. cit., p. 560. 2) Chr. Sigwart, B e i t r ä g e z u r L e h r e v o m h y p o t h e t i s c h e n

U r t h e i l e , Tübingen 1871, p. 60 spune: „Das ursprünngliche Urteilen ils also immer ein Kategorisches;".

se deosebeş te de cea categorică prin aceia că este o formă mai complicată şi ca atare mai propr ie unei cugetări evoluate . Pr imele exerciţi i ale gândir i i îmbracă forma categorică, ca mai potr ivi tă concepţiei subs tanţ ia l i s te , şi numai după ce cugetarea se organizează şi devine ştiinţifică, luând o formă reflexivă şi sistematică, ea adoptă forma judecăţ i i hipotet ice. Tocmai în a-ceastă complexi ta te , în care unii logicieni au văzut inferiori tatea judecăţ i i hipotet ice , se ascunde necontes ta ta sa super ior i ta te . Nu vrem să spunem că mintea omenească adop tă forma ca tego­rică până la un punct şi apoi o abandonează pent ru a se servi, de cea hipotética, ci credem că ea le foloseşte s imultan, însă în scopuri diferite, forma categorică la descr ierea lucrurilor şi expu­nerea noţ iuni lor , iar forma hipotética la stabil irea şi enunţarea legi lor ştiinţifice.

Păr ţ i le judecăţi i hipotet ice nu sunt nici noţiuni şi nici judecă ţ i categorice, ci termeni cu o s t ructură logică originală şi adecuată funcţiei ce posedă. Acest termen este alcătuit , sub ra­por tu l gramat ica l , d in t r 'un subiect, un predicat şi o copula , însă aceşti factori sunt lipsiţi de funcţia logică ce au în jude­cata categorică propriu zisă. Cu alte cuvinte termenului din jude­cata hipotét ica îi l ipseşte caracterul de aser ţ iune necondi ţ ionată . P r imul termen este numai condiţ ia unei aserţ iuni , iar al doi lea o aser ţ iune sub condiţ ie ; şi unul şi altul sunt numai aserţ iuni posibi le , în sensul că pot să devină aser ţ iuni dar nu sunt în u-ilevär.1) Care este originea şi na tura acestor t e rmen i? Fără a proceda la o analiză amănunţ i tă a problemei , observăm că aceşti termeni au aceiaşi or igine şi natură ca noţ iuni le . Căci şi o noţ iune, considerată anter ior înglobăr i i sale în judecata cate­gorică, poate să fie concepută ca o pos ibi l i ta te de aserţiuni. , Gândi rea are pe rmanent la dispoziţ ie astfel de termeni , indi­ferenţ i sub rapor tu l aser ţ iuni i , şi îi foloseşte în acte ca tegor ice sau hipotet ice, după p lanul logic în care se desfăşoară. Nu sunt s imple fenomene gramat ica le , ci cunoşt inţe veritabile, care s'au desfăcut de formele logice şi aşteaptă ca spiri tul să le impună al te forme. Ele s tau faţă de gândi rea logică în t r 'un rapor t si­mi lar cu acela în care stau mater ia le le diverse faţă de c lădirea

ce numai un arhitect îndemânatec o poate construi din ele. Aceste consecinţe, asupra cărora am stăruit îndeajuns, se

regăsesc împreunate în concepţia după care antecedentul şi con­secventul s 'ar afla în rapor t de a t r ibut la subiect. C h r . W o 1 f f crede că judecata hipotét ica este un rapor t în t re două noţ iuni şi că acestea au fiecare funcţia din judecata categorică ; subiectul din consecvent este subiectul hipotet icei , ca fiind noţiunea asupra căreia poar tă gândi rea in chip direct, iar predicatul din con-

1) „. . .was aber in einem Conditionalsatz verknüpft wird, sind Gedan­kenverbindungen, die nur als mögliche Urtheile vorgestellt werden, aber noclt keine Urtheile sind". Chr. Sigwart, B e i t r ä g e . . . , p. 37.

secvent este predicatul hipotet icei , ca fiind noţ iunea prin care gândi rea de te rmină subiectul , cu simpla deosebi re că predicatul se a t r ibue subiectului numai sub condiţ ia ca şi in antecedent pre­dicatul să fi fost an ter ior a tr ibui t subiectului respectiv. Judeca ta h ipoté t ica este, după W o 1 f f, o judeca tă categorică în care pre ­dicatul este atr ibui t subiectului sub condiţ ie .

Este adevăra t că, în judecata hipotét ica, gând i rea este în­d rep ta tă spre consecvent şi, prin af i rmarea sa sub condi ţ ie , îl de te rmină tot aşa cum, în judecata categorică, de termină su­biectul pr in t r 'o aser ţ iune necondi ţ ionată . Insă aceasta rm dove­deşte că între an tecedent şi consecvent ar fi un rapor t de a t r ibut la subiect , ci a ra tă numai că gândi rea îşi p r o p u n e în ambele cazuri să de termine un obiect, u rmând să-1 de te rmine pe cale categorică sau hipotética, Ca subiectul din consecvent să devină no ţ iunea asupra căreia este îndrep ta tă cugetarea, ar trebui ca consecventul , d in a se r ţ i une s u b condi ţ ie , cum es te în fond, să se t ransforme în aser ţ iune în afară de ori ce condiţ ie . Dar şi ante­cedentul este suscept ibi l de o asemenea t ransformare, numai să-1 concepem necondi ţ ionat şi nu ca condi ţ ie . Judecata hipoté­tica, dacă S este P , S este M, se poa te desface în două cate­gorice S este P şi S este M, când cei doi termeni rup legă tura dintre ei şi îşi reiau independen ţa , d a r judecăţ i le nou formate n ' au nimic comun cu judecata dacă S este P , S este M, care sub­sista mai depar te ca act logic, căci noi n'am desfăcut judecata hipotét ica în păr ţ i le ce o compun, ci, pr in acte de cugetare or igi­nale , am stabili t două judecăţ i categorice noui .

3. — In tendinţa de a concepe forma categorică d rep t sin­gu ra or ig inară şi de a a ră ta cum din ea derivă ori ce ope ra ţ i e de gândi re , — fireşte că este vorba de concepţia care s'a angaja t pe această cale —, logica t rad i ţ iona lă a încercat să prezinte judecata hipotét ica d rep t o s implă modificare,, de na tu ră mai mult g ra ­maticală, a s i logismului categoric. Rapor tu l de principiu la con­secinţă, care este pre t insa temel ie a judecă ţ i i h ipote t ice , s 'ar re­duce, d u p ă această concepţ ie , la re la ţ ia ce s tabi leş te s i logismul în t re premize şi concluzie. In judecata hipotét ica, astfel privi tă ca veritabilă inferenţă mediată , antecedentul a r fi una din pre­mize, o altă premiză ar fi subîn ţe leasă , iar concluzia ar fi con­secventul .

Cu deosebi re p par te din judecăţ i le categorice, cele în care an tecedentu l şi consecventul au un termen comun, se p re ­tează, măcar în apa ren ţă , să fie reduse la forma silogistică. A-ceastă judecată este formată din trei termeni, dintre care unul es te comun antecedentului şi consecventului , l ipseşte numai o premiză şi repe ta rea termenului mediu , a căror funcţie este să de te rmine rapor tu l dintre cei doi termeni diferiţ i . Dacă adăugăm judecăţ i i h ipote t ice şi premiză subîn ţe leasă şi restabi l im astfel funcţia termenului mediu, ea devine o simplă compara ţ ie între no ţ iun i .

C h r . S i g w a r t ara tă cum orice si logism, supunându i unei prescurtăr i prin subînţe legerea uneia din premize, poate să ia forma judecăţi i h i p o t e t i c e 1 ) . Si logismul de fig. I, P es te M, S este P , deci S este M„ se prescurtează şi devine, dacă S este P , S este M, adică toţi oamenii sunt muritori, Socrate este om, deci Socrate este muritor, se condensează în, dacă Socrate este om, Socrate este muritor, unde majora toţi oamenii sunt muritori a rămas subînţeleasă. Silogismul de fig. II, M este P , S nu este P p deci S nu este M, se r e s t r ânge şi ia forma hipotét ica dacă M este P , S nu este P , adică materia este spaţială, spiritul nu este spaţial, deci spiritul nu este materie, devine, dacă materia, este spaţială, spiritul nu este materie, unde premiza minoră spiritul nu este spaţial, al cărei rol este să enunţe un rapor t de excluzivitate între S şi P , r ămâne subînţeleasă. Si logismul de fig. III , P este M, P. es te S, deci o par te din S este M, se prescur tează şi se enunţă în forma dacă P este M, S este M, adică, toate triunghiurile se pot înscrie în cerc, toate triunghiurile sunt figuri plane, deci unele figuri plane se pot înscrie în cerc, se reduce la hipotét ica, dacă triunghiurile se pot înscrie în cerc, li­nele figuri piane se pot înscrie în cerc, unde lipseşte pre­miza minoră, toate triunghiurile sunt figuri piane. Aşa dar, d u p ă această concepţie, judecăţi le hipotet ice în care antecedentul şi consecventul au un termen comun, sunt „s i logisme prescur­t a t e " (abgekürz te Schlüsse) şi în consecinţă este preferabi l s ă fie îndepăr ta te din capitolul judecăţ i i şi înglobate în teoria s i l o g i s m u l u i 2 ) .

Să examinăm mai de ap roape or iginea acestei teorii, in judeca ta de forma dacă S este P , S este M, despre care s e p re t inde că ar fi un si logism prescur ta t , noi afirmăm că, pro­pr ie tă ţ i le şi s tări le unui corp, sunt legate între ele necesar d u p ă rapor tu l de principiu la consecinţă, încât, dacă corpul S posedă propr ie ta tea P posedă cu necesi tate şi p ropr ie ta tea M. Astfel de legătură necesară între propr ie tă ţ i le unui corp sau între e lemente le unui obiect, se s tabi leş te prin definiţie. In, dacă un triunghi are laturile egale, are ii unghiurile egale, egal i ta tea la tur i lor coexistă necesar cu egal i tatea unghiur i lor , conform construcţiei şi definiţiei t r i ungh iu lu i ; în, dacă apa se află la o temperatură sub 0 grade, apa îngheaţă, afirmăm, sprij i­niţ i pe o experienţă îndelung verificată şi nedesminţ i tă până acum, că o anumită stare de t empera tu ră a apei este însoţită ne­cesar de o anumită s ta re a e lemente lor ce-o compun. In aceste cazuri spiritul concepe şi enunţă rapor tu l necesar între egali ta-

1) B e i t r ä g e , , p. 40. 2) Părerea este susţinută Ie Beneke, S y s t e m d e r L o g i k . 1842,

II, 98, şi Hoppe, D i e G e s a m m t e L o g i k , 1864, § 4 6 1 ; cit d. Sigwart, B e i t r äg e, p. 40, in notă.

tea laturilor şi egal i tatea unghiuri lor , între tempera tură şi s t a rea apei , fără să se îndrepte în chip direct a supra ideii de t r iunghi sau de apă. Din contră, în judacată ca şi în s i logismul cate­gor ic , gândirea , ca să lege necesar două noţiuni, ia ca temei ideia de substanţă şi derivă din ea ori ce s tare sau propr ie ta te . In desfăşurarea ei hipotética, când face abstracţ ie de ideia de subs tanţă , mintea noastră afirmă, dacă Socrate este om, Socrate este muritor, enunţând, cu pr ivire Ia Socrate , o împre­unare necesară între cali tatea de om şi aceia de m u r i t o r ; în sch imb, in desfăşurarea ei categorică, când ia ca bază ideia de subs tan ţă , cugetarea afirmă, toţi oamenii sunt muritori, So­crate este muritor, ooncepând omul ca subs tan ţă sau ent i ta te şi recunoscând morta l i ta tea ca o p ropr ie ta te necesară a ei.

Concepţ ia aceasta p resupune reducerea rapor tu lu i de ante­cedent la consecvent la un rapor t de inherenţă sau de impli­care între noţiuni . Fără a ne angaja în discuţii mai ample , observăm că, pe de o pa r t e , genul nu este raţ iunea suficientă a speţe lor sale şi nici speţele nu sunt raţ iunea suficientă a genulu i lor, căci genul şi spe ţe le s tau în re la ţ ie de toi şi păr ţ i şi nu în r apor t de antecedent şi consecvent ; iar, pe de al tă par te , mai observăm că antecedentul şi consecventul sun t termeni exter iori unul altuia şi stau in rapor t de depen­den ţă necesară, in si logism concluzia este cuprinsă în premize, este inter ioară premizelor şi operaţ ia logică se mărg ineş te numai s 'o scoată, pe când consecventul nu iese din antecedent ca concluzia din premize, ci numai dep inde d e antecedent , adică este construi t pe baza lui.

Compara ţ ia judecăţii hipotet ice cu si logismul categoric , sub r apo r tu l formei, poate să ne aducă noui lămurir i . Judecata hipo­tética s tabi leş te un rapor t intre două aser ţ iuni posibi le , din contră , s i logismul categoric s tabi leş te şi desvoltă un r a p o r t între două aserţ iuni necondiţ ionate . Aceasta se vede mai clar când încercăm să t ransformăm judecata hipotética în si logism categor ic şi, invers, să reducem si logismul categoric la o jude­cată hipotét ica. Ca din judecata, dacă Socrate este om, Socrate este muritor, să rezulte un s i logism, este necesar să introducem în acest act de gândi re o nouă judecată , toţi oamenii sunt muritori, care are rolul să schimbe termenii din aserţ iuni po­sibile în aserţ iuni absolu te , ceea ce echivalează cu nimicirea completă a caracterului hipotet ic al c u g e t ă r i i ; deasemenea , ca din s i logismul , toţi oamenii sunt muritori, Socrate este om^ deci Socrate este muritor, să rezulte o judecată hipotét ica, t rebue să el iminăm judecata toii oamenii sunt muritori, care are ca efect schimbarea termeni lor din aserţ iuni abso lu te în aser ţ iuni condi ţ ionate , ceea ce înseamnă dis t rugerea formei categorice a gândir i i . Judecata hipotética se poate t ransforma în t r 'un si­logism categoric, s i logismul categoric se poate reduce la o judeca tă hipotét ica, dar această operaţ ie echivalează cu t ran-

132 Míhaí U ţ ă

spunerea aceluiaşi material d in t r 'o formă logică în altă formă logică, respectând caracterul şi or ig inal i ta tea fiecăreia.

O ul t imă ches t iune: cum se face că judecata hipotética şi s i logismul categoric sunt forme logice diferite şi, cu toate acestea, încadrează acelaşi m a t e r i a l ! Cum am observat şi în paragraful precedent , mater ia lul asupra căruia poar tă gând i rea posedă o natură neu t ră , nu există mater ia l care să reclame necesar ordinea categorică şi nici mater ia l care să reclame ordinea hipotét ica, există numai forme logice diferite. Că ra­por tul în care consistă s i logismul categoric poate să fie con­ceput şi enunţat şi în formă hipotét ica, dovedeşte că judecata hipotét ica este capabilă să se aplice în t regului domeniu de cugetare şi să enunţe r apor tu r i necesare între termeni care păreau să aibă un caracter excluziv categoric .

4. — Filosofii stoici au meri tul de a fi susţinut cei dintâi că judecata hipotét ica enunţă un rapor t de consecinţă , l e âvLOM\i^ia.=consequentia, care are rolul copulei din judeca ta categorică, numai că împreună doi te rmeni şi nu alătură două noţ iuni . Din aceia că lucruri le , în t re care această judecată s tab i leş te relaţi i , nu sunt implicate unele în al tele şi nu se comportă ca gen şi speţă, ci sunt exter ioare unele faţă de a l te le , rezul tă că se pot împreuna numai în t r 'un chip care respectă exter ior i ta tea fiecăruia. Ceea ce i-a impres ionat cu deosebi re pe stoici, şi î-a făcut să susţ ină că forma hipotética este mai p ropr ie minţii omeneşt i decât cea categorică, au fost două însuşir i de căpetenie ale aceste ia : însuşirea de a fi un r apo r t sintet ic şi totuşi necesar, şi însuşirea de a fi o minimă dar veri tabilă t recere de la cunoscut la n e c u n o s c u t 1 ) . Căci prin această judecată nu comparăm între ele două noţiuni, pentru a vedea dacă convin sau nu convin, ci stabil im numai că, dacă un lucru posedă o propr ie ta te , el posedă deasemenea şi o alta. Din documente le păs t ra te de la stoici nu ne putem da seama exact de felul cum au pus problema rapor tu lu i necesar între s tăr i le aceluiaşi lucru, însă se pa re că l-au conceput ca o par te din necesitatea imanentă, care, sub forma raţiunii universale, ar fi infil trată în adâncur i le ex i s t en ţ e i 2 ) .

1) V. Brochard, E t u d e s d e p h i l o s o p h i e a n c i e n n e e l d e p h i l o s o p h i e m o d e r n e (Alean Paris 1912), observă că pentru stoici „Les propositions conditionnelles sont la forme la plus naturelle et îa plus, simple de l'inférence: c'est avec elles que commence la logique'', p. 224.

2 ) Dacă ne brientăm după numeroasele scrieri de logică menţionat » şi puse pe seama stoicilor de Diog. Lasrtius, trebue să recunoaştem că aceştia au cercetat judecata în cele mai mici amănunte. Documentele r â n r sc-aa ne permit să reconstituim în întregime concepţia stoică, însă. cu oare care bună voinţă., putem să restabilim cu probabilitate maximă unele idei generale. Astfel, pare în afară de ori ce îndoială că stoicii şi-au pus întrebarea privitoare la originea şi natura necesităţ i i hipotetice, a acele:

Operaţ i i le logice au caracterul de demersur i necesare ale cugetăr i i , dar, când încadrează exper ienţa , aceasta îşi p ie rde o parte din evidenţa cu care se impunea în s tarea sa pură. Ceea ce observăm în tendinţa in te l igenţei de a t ranspune ori

â x o X o o 3- £ a, Sextus Empiricus ne procură câteva indicaţi i: stoicii con­cepeau in patru feluri raportul între termenii judecăţii hipotetice: a) es te adevărată judecata care începe cu un adevăr şi sfârşeşte cu un adevăr, i e forma: d a c ă e s t e z i e s t e l u m i n ă ; b) es te adevărată judecata care începe cu o eroare şi se termină cu o eroare, de forma: d a c ă p ă m â n t u l s b o a r ă , p ă m â n t u l a r e a r i p i ; c) es te adevărată jude­cata care începe cu o eroare şi sfârşeşte cu un adevăr, de forma: d a c ă p ă m â n t u l s b o a r ă , p ă m â n t u l e x i s t ă ; d) este falsă judecata care începe u n un adevăr şi sfârşeşte cu o eroare, de formă: d a c ă p ă m â n t u l e x i s t ă , p ă m â n t u l s b o a r ă . (P y r r h o n e î s c h e G r u n d z ii g e, 4;r. şi com. de Eugen Pappenheim, Leipzig 1877 şi 1881) . In aceste patru forme alo judecăţii hipotetice, care sunt xazuri le ei când este adevărată sau falsă, descoperim, nu cu puţină bună voinţă, presimţirea legii fundamentale a acestei forme de cugetare, că odată cu antecedentul este afirmat şi con­secventul şi că odată cu înlăturarea consecventului este înlăturat şi ante­cedentul.

Dar cred că analiza exemplelor date de stoici, din care. s'au păstrat, mai multe, ne poate ajuta să lămurim mai bine legătura dintre antecedent şi consecvent. Tot Sextus Empiricus reproduce exemple le: d a c ă c i n e v a e s t e r ă n i t î n i n i m ă , m o a r e , d a c ă a c e a s t ă f e m e e a r e l a p t e , e a a n ă s c u t d e c u r â n d , d a c ă i e s e f u m , a c o l o e s t e f o c , e t c . Stoicii au conceput un raport aecesar între aceste fenomene: moartea re­zultă necesar din rana în inimă, faptul de a fi născut de curând decurge, necesar din faptul de a avea lapte, că acolo este foc rezultă din aceiti că de acolo iese fum. Aceste conexiunni între fenomene n'au o originh şi o întemeiere raţională, căci necesitatea lor nu se desprinde cu evidenţă din chiar raportarea termenilor. Ce ţie îndeamnă atunci să împreunăm ne­cesar aceşti termeni? In natură, după stoici, tot ce se produce, .se pro­duce în ordine şi necesar, ca efect al logosului ce organizează şi conduce din interior prefacerile naturale. Cum cunoaştem această necesitate imanentă? Singură experienţa, după stoici, desvălue treptat aceas tă necesitate. Stoicii admit generalizări empirice, „inducţii instinctive", în care V. Brochard vede autentice inducţii p e r e n u m e r a t i o n e m s i m p l i c e m . (Op. cit., p. 223) .

Boethius a făcut unele consideraţii interesante asupra necesităţii hipo­tetice. Observă că antecedentul şi consecventul se împreună prin „dacă" is i ) şi că asupra acestuia cade toată forţa enunţării: „Si dies est, lux est, tota vis in conjunctione consistit". ( D e i n t e r p r e t a t i o n e , cit. d. Sigwart, op. cit., p, 16). In D e s y 11 o g i s m o h y p o t e t i c o formulează şi l egea: „in consequentia propositiones conjunctae si est primum, secundum e s s e necesse est, si secundum non fuerit, non erit primum". (Sigwart, op. cit., p. 17) . Dist inge două feluri de consecinţe necesare, c o n s i e q u e n -t i a r a t i o şi c o n s e q u e n t i a n a t u r a e .

ce cunoştinţa în termeni de legătură necesară. In cunoşt inţa empirică necesitatea se ascunde în constanţă şi universal i ta te , care, dacă nu coincid cu necesi tatea, sunt însă semnele nedes-minţ i te până acum ale ei. A susţ ine că experienţa nu t inde, chiar dacă nu i sbuteş te to tdeauna , să se ridice până la forma necesară, înseamnă a tăgădui şt i inţelor naturii posibi l i tatea de a deveni exacte.

Cuge ta rea noastră dobândeş te un caracter necesar când se încadrează câtorva principii care o garantează . Nu cercetăm or iginea acestor principii, ci consta tăm numai că ni se impun şi le simţim sub forma imposibil i tăţ i i de a le înfrânge. Sunt pa t ru principii logice şi formează două g r u p e : de o par te principiul identităţi i , al contradicţiei şi al terţului exclus, s ingur de altă par te principiul raţiunii suficiente. Pr imele trei , îm­preună sau separat , asigură necesi tatea analitică, cel din urmă, acela al raţiunii suficiente, garantează necesitatea sintetică. Da­tor i tă puteri i sale de sinteză necesară, acest principiu îndru-mează intel igenţa în cunoaşterea naturi i şi consti tue a rmătura logică a şt i inţelor exper imentale . El af i rmă: ori ce este are o ra ţ iune suficientă pent ru ce este cum este şi nu altfel.

Analiza rapor tu lu i de principiu la consecinţa, ca aplicarea cea mai înaltă a principiului raţiunii suficiente, ne poate ajuta să înţelegem mai bine necesitatea sintetică. Principiul şi con­secinţa sunt termeni exteriori unul altuia şi se împreună numai în chip sintetic. Când enunţăm, dacă S este P, N este M, af i rmăm numai că, din moment ce admitem principiul, admitem cu necesi ta te şi consecinţa sa. Consecinţa nu este conţ inută în principiu, ca speţa în gen, ci i se adaogă , este atrasă de el cu necesitate. Astfel, egali tatea la tur i lor unui t r iunghi a t rage necesar egal i ta tea unghiur i lor sale, şi n 'o implică, căci, dacă ar implica-o, ar însemna s'o concepem cu evidenţă în egali ta­tea laturi lor şi n ' a r mai fi nevoie s'o demonst răm.

Cercetarea relaţiei între cauză şi efect ne aduce noui lămu­riri . Cauza şi efectul sunt fenomene exter ioare unul altuia şi l egă tu ra dintre ele respectă această exter ior i ta te . Pa re un adevăr e lementa r că, dacă efectul şi cauza ar sta în r apor t de conţi-nere , ar t rebui ca în cauză noi să concepem evident şi actual şirul nesfârşit de efecte pe care aceasta îl va produce în viitor, şi, invers, în efect ar trebui să gândim evident şi actual şirul lung de cauze ce l-au precedat , încât cunoaşterea rapor tur i lor cauzale între fenomene s'ar efectua pr in t r 'o s implă inspecţie a spir i tului . O asemenea putere de cunoaştere nu este de d ispre ţu i t , mai ales că ne-ar da o viziune divină asupra univer­sului , dar în real i ta te nu se în tâmplă astfel , pentru a descoperi r apor tu r i l e cauzale între fenomene, mintea omenească face apel la aproape toate procedeele logice şi se angajează în t r 'o muncă de dura tă şi nu to tdeauna încoronată de succes.

Principiul raţiunii suficiente se poa te considera sub două

aspecte , după cum trecem de la ra ţ iune la consecinţă, când ne arată că împlinirea raţiunii suficiente atrage, necesar reali­zarea consecinţelor, şi după cum ne înapoiem de ia consecinţă la raţ iunea suficientă, când ne ara tă că nereal izarea conse­cinţei este indicaţia certă că nu s'a împlinit ra ţ iunea suficientă. Ceea ce ne conduce la fundamentul formei h ipote t ice : cu ad­miterea antecedentului este admis necesar şi consecventul, cu înlăturarea consecventului este înlăturat necesar şi antecedentul,. care îşi are reversul său : cu admiterea consecventului nu este admis şi antecedentul in chip necesar, iar cu Înlăturarea ante­cedentului nu se înlătură necesar şi consecventul, pentru că un consecvent poate să rezulte din antecedente diferite.

5. — Logicienii care admit judecata hipotét ica alături de cea categorică şi o consideră ca formă logică or iginară şi au tonomă, sunt de acord în a recunoaş te că temeiul ei se află în principiul raţiunii suficiente. Ei chiar încearcă să clasifice judecăţ i le hipotet ice după formele ce ia principiul raţiunii su­ficiente, când se aplică la domenii diferite de real i ta te .

Ne referim la clasificarea judecăţ i lor la W. W u n d t . Dân­sul susţ ine că există mai mul te feluri de relaţie între subiect şi predicat , de ident i ta te , de supra şi subordinare , de coordinare şi de dependenţă . Judecata de dependenţă , faţă de care judecata hipotét ica este numai un caz, are ca funcţie logică să s tab i ­lească şi să enunţe modul de dependenţă între două sau mai mul te noţiuni . Ea se caracterizează pr in aceia că termenii între care recunoaşte o dependenţă sunt şi rămân exteriori unul a l tu ia , venind în a t ingere unul cu altul numai prin dependenţa în care stau. Aceşti termeni sunt tot judecăţi , dar de un r ang inferior, ceea ce le face să meri te denumirea de „sub judecă ţ i " , pen t ru că se comportă ca judecăţ i numai în măsura în care se subordonează una al teia şi const i tue astfel o judecată nouă.

In ce consistă rapor tu l de dependen ţ ă? W u n d t , din ne­voia de a cupr inde cât mai mul te lucruri sub un s ingur termen, îi acordă o semnificaţie vagă. Pen t ru doi te rmeni a dep inde unul de altul înseamnă a se compor ta unul ca de te rminant şi a l tul ca de terminat , ca concepţia unuia să p resupună con­cepţia celuilalt . Această re la ţ ie este expresia unei stări de fapt şi nu a unei s tăr i de d rep t , în sensul că este reală şi nu necesară , că se despr inde din experienţă şi nu provine şi nici nu se spri j ină pe ra ţ iune. Sunt trei feluri de rapor tur i de d e p e n d e n ţ ă : locală, tempora lă şi condiţ ională, după cum în­cadrează p aşezare în spaţiu, ca: unde începe flora alpină, acolo nu mai cresc arbori de pădure; o succesiune în t imp, ca: îndată ce începe primăvara, vin rândunelele; sau o condiţio­na re , când are pat ru cazuri : es te o întemeere logică sau raţ io­nală , când enunţă un r a p o r t de principiu la consecinţă, ca: dacă două triunghiuri au ba-ie şi înălţimi égfile, au şi laturile egale; es te o în temeere cauzală, când enunţă un rapor t de

cauză la efect, ca: fiindcă spaţiul universal este plin cu un mediu material, lumina poate să se propage între aştrii; es te o judecată de calitate, când însuşirea unui lucru depinde de însuşirea altuia, ca: cum este stăpânul, aşa este şi servitorul; es te o judecată de scop sau mijloc, de scop când enunţă ra­por tu l unui lucru cu un anumit scop, ca: la ceea ce suntem sortiţi, ne este- necunoscut, de mijloc, când enunţă rapor tu l unui lucru cu mijlocul ce duce la un scop, ca: el nu ştie cu ce-ar putea să-i câştige recunoştinţa1).

Pe de altă par te , VV u n d t recunoaşte că judecăţi le de dependen ţă nu se repart izează cu exact i ta te în clasele s tabi l i te şi că, în virtutea unei nevoi manifeste a spir i tului , mai toate tind să se t ransforme, cu preţul unor s imple modificări de expr imare , în judecăţi cond i ţ iona le 2 ) ; pe de altă parte susţ ine că, reducerea oricărei judecăţi de dependen ţă la o judecată condiţ ională, sufere unele l imitări , d intre care cea mai de seamă consistă în modificarea sensului unui rapor t , care, oricât ar fi de superficială, are o impor tanţă ce nu t rebue negli jată . Astfel, în t re judecăţ i le locale şi t empora le şi judecata condi­ţională există diferenţe de fapt care le fac ireductibile unele la altele, juuecăţ i ie iocale şi t empora le au funcţia să circum­scrie mai de ap roape realul şi să-1 enunţe în ceea ce are par­ticular şi concret, ceea ce le pe rmi te să exprime reali tatea în s ta rea si de diversi tate şi ind iv idua l i t a te ; din contră, judecata hipotét ica are funcţia să neglijeze ceea ce este par t icular şi concreí şi să se ridice la formulări de rapor tur i abs t rac te şi genera le . Tendinţa de a reduce ori ce rapor t de dependen ţă la un rapor t de condiţ ionare corespunde , observă W u n d t , unei simple pretenţ i i a spir i tului şi nu, cum ar trebui, unei s tăr i de fapt. Dânsul resp inge ca nelegi t imă pretenţ ia spiri­tului şi afirmă că gândirea t rebue să se apropie de real i ta te şi s'o încadreze aşa cum este şi în condiţiile în care se află.

B e n o E r d m a n n dist inge patru clase de judecăţ i hipo-tetice, după cum enunţă rapor tur i de consecinţă logică, de consecinţă pur temporală , de consecinţă cauzală şi de con­secinţă teleologică. Pr ima g rupă o formează judecăţi le hipo-tetice în sens res t râns , care enunţă un rapor t de principiu la consecinţă, ca: dacă triunghiul are laturile egale, are şi unghiurile egale, iacă toate acţiunile omului sunt determinate

1) W. Wunti't, op. c i t , I, pp. 192-200. 2) „Da nun aber weiterhin die beiden L'nterurteile stets in einem

Verhältniss der Abhängigkeit stehen, soerwächst hieraus -unserem logischen Denken die Tendenz, diese Abhängigkeit in ihrer logisch allgemeinsten Form, in derjenigen der l o g i s c h e n B e d i n g u n g aufzufassen, die nun als eine Grundform erscheint, welche die lokale und temporale Abhängigkeit als Unterformen umfasst, die durch die Anschauung modifiziert sind". (W, Wundt, op. cit.., I, p. 197).

de motive egoiste, atunci şi acţiunile morale sunt egoiste; a doua g rupa o formează judecăţ i le t empora le , care enunţă ra­por tur i de succesiune sau s imul tanei ta te , ca: dacă mă duc la prânz, îl întâlnesc, dacă apeşi pe acest buton, clopotul sună; a treia g rupă o formează judecăţ i le cauzale, care enunţă ra­por tur i de cauză la efect, ca: dacă barometrul urcă, se schimbă vremea, dacă un corp este lăsat liber-, el cade ; a patra g r u p ă o formează judecăţ i le te leologice, care expr imă rapor tu r i de mijloc la scop, ca: dacă vrei să fii înţelept, trebue să taci, iacă vrei su comanzi, trebue să ştii să te supui1). In concluzie, jude­căţile hipotet ice se împart , după natura consecinţei ce enunţă , în judecăţi de consecinţă logică, t empora lă , cauzală şi teleo­logică.

Eroarea lui E r d m a n n provine din aceia că aşează con­secinţa tempora lă alături de cea logică şi cea cauzală, deşi recunoaşte că are o s tructură diferită. După dânsul , judecata t empora lă s 'ar situa la frontiera în t re ceea ce este un agrega t de judecăţi şi ceea ce este o judecată hipotét ica adevărată . Această consta tare nu-1 îndeamnă să în lă ture judecata tempo­rală, din contră, o aşează a lă tur i de celelal te, recunoaşte că posedă o „semnificaţie logică r ep rezen ta t ivă" şi susţ ine că are o „ în t rebuin ţare p ropedeu t i că" , în sensul că este o formulare preştiinţifică a experienţei .

Pent ru şcoala psihologis tă , căreia apar ţin W u n d t şi E r d ­m a n n . judecata este o real i ta te psihică şi ceea ce numim forme şi principii logice nu sunt altceva decât apl icarea le­gi lor psihologice şi gramat icale . De exemplu W u n d t , ca să definească şi să clasifice aşa numitele judecăţ i de dependen ţă , procedează p r in t r ' o analiză a experienţei şi se sprijină pe un criteriu de natură gramaticală . Nu şi-a dat seama, cum de altfel se în tâmplă cu în t reaga şcoală ps ihologis tă , că rapor­turi le de aşezare în spaţ iu şi de succesiune în t imp nu sunt de natură logică şi că, pen t ru a se t ranspune în forma jude­căţii, ca ori ce mater ia l , t r ebue să se încadreze rapor tu lu i de condiţ ionare logică.

Să cercetăm aşa numitele judecăţ i locale şi temporale , în sensul ce le acordă W u n d t şi E r d m a n n , şi să scoatem în relief adevărata lor s t ructură . In judecata , unde este fum, este şi foc, localizarea se Face numai l inguistic, adevăra ta judecată este ascunsă şi consistă într 'un rapor t de condiţ ionare. Ad­verbul „ u n d e " , în care W u n d t vede un act de localizare, n 'a re un rol logic, ci unul gramat ical , expr ima universal i tatea rapor­tului între cei doi termeni , de forma; ori unde este fum, este şi foc, care enunţă o legătură constantă între foc şi fum. Şi aşa numita judecată tempora lă are acelaşi caracter. In judeca ta , •când '>ine primăvara, vin ii rândunelele, enunţăm o condiţ ionare

1) B. Er(i,r¡ann, op. cit., pp. 558-587.

pr ín t r r o ordine in t imp, în care adverbul „ c â n d " are rolul să expr ime universal i ta tea rapor tu lu i în t re cele două eveni­mente , de forma: ori 'le câte ori vine primăvara, vin şi rân-dunelele, care stabileşte un rapor t constant între venirea pri­măverii şi venirea rândunele lor . Pr in urmare , rapor tur i le de loc şi t imp, depar te de a reprezenta forme de judecăţi de sine s tă tă toa re , sunt s imple mijloace gramat ica le şi servesc la enun­ţarea universali tăţ i i sau constanţei rapor tului de condi ţ ionare logică, s ingurul capabil să încadreze două fenomene în t r 'o co­nexiune necesară.

Part izanii judecăţ i lor locale şi t empora le pret ind că ace­stea au o întemeiere în experienţă. Aceasta este adevărat , dar n 'au observat că noi ne expr imăm în chip curent prin propo­ziţii locaie şl temporale , dar în fond noi gândim prin judecăţ i hipotet ice. Judecata hipotética apare diferit, sub aspectul psi­hologic şi gramat ical , după cum exprimă rapor tur i de p r i n c i p i i la consecinţă, de cauză la efect sau de scop la mijloc, din pricina ordinei de real i tate căreia se aplică şi pe care o în­cadrează, însă este şi rămâne o s ingură formă de cugetare . A susţine că există, sub acest rapor t , mai multe clase inde penden te de judecăţi hipotet ice, cum cred W u n d t şi E r d -m a n n , ar însemna să admitem că principiul raţiunii suficiente, care consti tue temelia judecăţi i h ipote t ice , nu este unul s ingur , ci un agrega t de mai mul te principii independente .

6. — In paragraful precedent am încercat să dovedim că, împăr ţ i rea în judecăţ i de consecinţă logică, tempora lă , cauzală şi teleologică, făcută de şcoala ps ihologis tă , n ' a re o în temeere ra ţ ională , ci numai una psihologică-gramat icală , de na tură să compor te un uzaj pur empiric. Cu toate acestea, sub un alt r apor t şi fără a fi vorba de o adevăra tă clasificare, între judecăţ i le hipotet ice se pot stabili unele distincţii de formă, suficient de impor tan te ca să meri te o cercetare mai în amănunt .

Dacă luăm în considerare consti tuţia termenilor judecăţ i i h ipotet ice , care sunt propoziţ i i a lcătui te din subiect, predicat şi copulă, fără să ne referim la legă tura logică d in t re te rmeni , descoper im trei cazuri sau forme, după cum antecedentul şi consecventul au acelaşi subiect sau subiecte diferite şi după cum acestea sunt de terminate sau inde terminate . E d m o n d O o -b l o t , care a scos mai mult in evidenţă această distincţie, sus­ţ ine că a r avea un caracter strict formal şi că ar fi de o mare i m p o r t a n ţ ă 1 ) .

Antecedentul şi consecventul au subiecte diferite, ca: dacă barometrul arcă, vremea se schimbĂ, care se enunţă prin for­m u l a : dacă S este P, A este M ; au acelaşi subiect şi aces ta

1) Etimonr) Goblot, T r a i t é d e l o g i q u e , Armand Colin, Paris 1925 . pp. 200-203.

es te de terminat , ca; dacă triunghiul are laturile egale, are şi unghiurile egale, care se enunţă prin formula : dacă S este P , S este M ; au acelaşi subiect şi acesta este indeterminat , care se enunţă prin fo rmula : dacă X este P , X este M, unde se s tabi leş te o legă tură necesară în t re R şi M, indiferent de ceea ce este X. Aceste trei cazuri const i tuesc un s i s t em: pr imul s tabi leş te un rapor t necesar între doi termeni diferiţi S ş i A, a doua s tabi leş te un rapor t necesar între însuşirile diferite P şi M ale aceluiaşi obiect, iar al treilea, care ocupă un loc in te rmediar şi face trecerea de la pr imul la al doi lea caz, exprimă un rapor t necesar între două însuşiri , în or i ce obiect ar fi considera te ele. Q o b 1 o t observă că, indeterminarea subiec­tului din cazul din u rmă , in t roduce o diferenţă între subiectul antecedentulu i şi acela al consecventului , şi face ca el să se reducă la primul şi nu la al doilea, pent ru că X din antecedent şi X din consecvent sunt acelaşi lucru, însă este considerat sub aspecte deosebi te , ceea ce face să se compor te ca şi cum a r fi vorba de obiecte diferite.

Judeca ta de forma, dacă S este P , S este M, expr imă o re la ţ ie necesară în t re două p ropr ie tă ţ i , R şi M, ale aceluiaşi obiect. Legătura în t re cele două propr ie tă ţ i se sprij ină pe aceia că se află împreuna te în aceiaşi noţ iune. In judeca ta , dacă triunghiul are laturile egale, are şi unghiurile egale, no­ţ iunea „ t r i u n g h i " este supor tu l relaţiei între însuşir i le „ la tur i e g a l e " şi „unghiur i e g a l e " , tot aşa în judecata , dacă Socrate este om, este muritor, noţ iunea „ S o c r a t e " este suportul relaţ iei în t re însuşiri le d e „ o m ' ' şi „ m u r i t o r " . In t re egal i ta tea la tur i lor şi egal i ta tea unghiur i lor unui t r iunghi este o relaţ ie necesară , în sensul că una din propr ie tă ţ i este consecinţa necesară a ce­lei lal te , conform definiţiei prin care a fost construi t t r i u n g h i u l ; în schimb între om şi mur i tor , ca însuşiri ale lui Socra te , există un rapor t constant , în sensul că una este în tovărăş i tă to tdeauna de cealaltă, conform exper ienţe i din care am scos această idee genera lă . Aşa dar, şi consecinţele logice şi gene­ral izări le experienţei , când îmbracă această formă de judecată hipotét ica, nu fac altceva decât să enunţe un r apo r t s tabi l i t prin definiţ ie, care are o or igine ideală sau una empirică. Această formă de judecată exploatează conţ inutul unei noţ iuni , deoarece noţiunea este construi tă prin definiţie şi poa te să fie expusă în termenii operaţ ie i prin care ia naştere . Ea nu este , cum pare să fi crezut logica t radi ţ ională , o ent i ta te care s tă izolată în minte şi este compusă din note ce stau unele faţă de al tele în r apor t de subs tan ţă şi modur i ale ei, din cont ră , noţ iunea este un sistem de r apo r tu r i , care, cum susţ ine G o b l p t , sunt to t a tâ tea judecăţ i vir tuale.

Dar care este natura r apor tu r i lo r ce const i tuesc noţiu­nea? S'au da t două r ă spunsu r i : rapor tur i le care fac din no­ţ iune o uni tate indestruct ibi lă sunt de na tură metafizică şi se

prezintă ca a tare în virtutea ideii de s u b s t a n ţ ă ; rapor tur i le const i tut ive noţiunii sunt de natură logică şi se prezintă ca a tare in virtutea rapor tu lu i de principiu la consecinţă. Am văzut mai sus, când am examinat cele două concepţii ale noţiunii , că noţiunea în prima accepţie se desvoltă prin judecăţi cate­gorice, în schimb în a doua accepţie se expune în judecăţ i hipotet ice. De aci rezultă că judecata de forma, dacă S este P , S este M, înlă turând ideia de substanţă şi înlocuînd-o cu aceia de consecinţă logică sau cauzală, are rolul să t ranspună în termeni de necesitate logică aşa numita necesi tate metafi­zică. Aceasta s'a văzut destul de d a r în paragraful unde am cercetat părerea că judecata hipotét ica ar fi în fond un silo­gism categoric prescurtat .

judeca ta de forma, dacă X este P, X este M, enunţă o relaţie necesară intre două propr ie tă ţ i , ori care ar fi subiectele în care ele sunt considerate , încât ori unde întâlnim însuşirea P , vom găsi şi însuşirea M. Sub rapor tu l sub care o examinăm, această formă nu se deosebeş te cu nimic de judecata, dacă S este P , A este M. Să analizăm câteva exemple şi de acestea din u r m ă : dacă forma anei linii este cea dreaptă, lungimea sa este minimă, dacă două corpuri acţionează unul asupra celuilalt, forţa de atracţie între e le este direct proporţională cu pătratul distanţei, dacă presiunea atmosferică creşte, barometrul coboară, etc.. Aceste judecăţ i enunţă un rapor t necesar între do i ter­men i : prima între forma unei linii şi lungimea sa, a doua între două corpuri şi forţa cu care se a t r ag , a treia între pres iunea atmosferică şi ba romet ru . Aici nu mai avem, ca în cazul pre­cedent, o noţiune comună celor doi termeni, care să asigure îm­preunarea celor două predicate , din contră, avem doi termeni di­feriţi şi îi concepem în rapor t de consecinţă, conform principiu­lui raţ iunii suficiente. Prin urmare , din aceia că judecata , dacă S este P , S este M şi cea de a doua, dacă S este P , A este M, enunţă un rapor t de consecinţă şi diferă numai prin termeni i între care se s tabi leş te rapor tu l , concludem că există •o s ingură formă de judecată hipotética şi nu două sau trei, cum pre t inde Q o b 1 o t.

(Sfârşi tul în numărul viitor.) M I H A I U Ţ Ă

STABILITATEA ETALONULUI Cercetare asupra numărului necesar şi suficient de indivizi în colectivul de

experimentare pentru asigurarea valabilităţii etalonului construit.

1. P r o b l e m a . Importanţa ei d in punc t d e v e d e r e a l numărului . 2 . M e t o d a d e r e z o l v a r e . — 3. Mater ia lu l d e e x p e r i m e n t a r e . 4. Concluz iuni .

1. Colectivul — o g rupă de indivizi s t rânşi laolaltă prin anume însuşir i comune : sex, vârs tă , mediu — este de mare în­semnăta te în cercetări le biologice, psihologice, antropometrice,-sociologice, pedagogice .

Fără colectiv, de altfel, nici n ' a r fi fost posibilă cercetarea ştiinţifică pent ru disciplinele care vor să descopere legi în fenomenele vieţei. Fiindcă, la aceste fenomene, deosebir i le — variaţiunile — de la individ la individ, fac să nu se vadă, în cercetarea dela caz la caz, nici o constanţă , nici un rapor t ne­schimbat , nici o lege. In ce pr iveşte , spre exemplu, înă l ţ imea băieţ i lor de 13 ani, constatăm că unul a re 1,40 m ; un altul 1,55 m ; un al treilea 1,35 m. Care este legea care de te rmină înălţ imea lor? Şi care este legea caracterizând memoria adul­ţ i lor? Fiindcă, la un test de memorie , găs im că unul reţ ine O s i l a b e ; un al tul , 3 s i l a b e ; altul, 6 si labe.

Cons tan ţa care permite întemeierea legei ştiinţifice nu apare decât în g r u p e l e de indivizi, în colectiv. Aci se conturează — în r ep rezen ta re grafică — vestita curbă a lui- Gauss sau ogivă a Iui Galton, care organizează toa te variaţ iunile individuale în t r 'un în t reg , constant , precis , ce poa te fi regăsi t neschimbat şi în a l te colective — cu al ţ i indivizi, dar cu aceleaşi condiţiuni de gru­pare. Dacă dela individ la individ erau deosebi r i , în to ta l i t a t ea cazuri lor , variaţ iunile individuale contr ibue la clădirea unei uni­tăţ i s tabi le . Intre indivizi sunt d e o s e b i r i ; colectivitatea lor este s tabi lă .

Structura stabilă a colectivului, concretizată în t r 'una din cele două curbe — curba lui Gauss sau ogiva lui Ga l ton —

este temelia pe care se ridică cercetarea ştiinţifică în fenome­nele de care ne o c u p ă m . 1 )

* Colectivul este o grupă de indivizi. O în t rebare de capi­

tală impor tanţă es te : de câţi indivizi? Ce număr de subiecţi trebuie să cuprindă colectivul de experimentare pentru ca să se asigure valabilitatea cercetării?

Pent ru oricine a întrepr ins câteva exper imentăr i cu g rupe de indivizi, în t rebarea este firească. Nu toate colectivele — nu toate colectivele mici, cu un număr redus de indivizi — redau aspectul curbei Gauss , măsura valabilităţii experimentări i . Câ t e odată şi colectivele mici, cele numeroase întotdeauna (când — condiţ ie evidentă pentru cunoscătorii tehnicei exper imenta le — metoda de măsură toare este corectă) sunt valabile.

Colectiv mic, colectiv numeros, aceştia sunt termeni nepre-cişi. Se impune să ne pronunţăm clar: cât de numeros?

Iată o în t rebare evitată, sau la care s'a răspuns în margi ­nea unei înţelese prudenţe .

Răspunsul curent es te : colectivul să fie cât mai numeros; sau colectivul să cuprindă totalitatea indivizilor din categoria cercetată,.

Pr imul r ă spuns nu este precis. Al doilea este, în practică, pentru o cercetare ştiinţifică,

greu de realizat. Ce osteneală p resupune construi :ea etalonului naţional al unei funcţiuni ps ih ice : măsurarea compor tamentulu i la în t reaga populaţ ie de câteva milioane de suflete !

Dar , în sfârşit, dacă cercetarea impune această osteneală , nu e nimic împotriva t r ibutului de m u n c ă ; ştiinţa nu p rog re ­sează fără s tărui toare muncă.

Este însă absolut necesar, pentru cercetarea biologică, psi­hologică, pedagogică , sociologică, e t c , numărul foarte mare, dacă nu chiar totalitatea indivizilor?

P o a t e că o populaţie este corect reprezenta tă pr int r 'un anume fragment. Iată o p rob lemă impor tantă .

Rostul cercetării de faţă este de a aduce unele lămuriri în această problemă, care propune să se stabilească mărimea frag­mentului, numărul necesar şi suficient de indivizi in fragment, pentru ca el să reprezinte valabil populaţ ia întreagă.

* De fapt, cercetarea de faţă are un cadru mai res t râns . Nu

s tabi leş te — r iguros , cu toată amploarea — numărul subiecţilor

1) Cf. lucrarea noastră: „Elemente de statistică, aplicată".

f ragmentului , pen t ru ca acesta să reprez in te valabil populaţ ia în t reagă din care a fost e x t r a s ; în acest caz ar fi t rebui t să comparăm fragmentul şi populaţ ia , în toa te valorile lor re­prezentat ive (medie , median, mod, etc.) şi de distr ibuţ ie (aba­teri , variaţiuni, etc.) .

Cadrul res t râns al cercetării noas t re este de a găsi nu­mărul necesar şi suficient de indivizi, dela care — adăogând alţii — etalonul construit pe colectiv să fie stabil, să nu se mai schimbe.

Dar, prezenta tă astfel, cercetarea es te cuprinsă în enunţul mai larg al problemei şi îi es te o des legare . Fiindcă, din mo­mentul când etalonul devine stabil , orice adaosur i am aduce, înseamnă că am aflat colectivul — fragment care reprezintă va­labil populaţ ia în t reagă.

2. P rob lema , în aspectul ei genera l , este una curentă in statist ica matematică (P rob l ema eşan t ioane lo r ) .

Ne-am propus să o s tudiem experimentat, cu materia! din psihologie, fiziologie şi aniropometrie, în aspectul res t râns a 1

condiţiei numerice pentru asigurarea stabilităţii etalonului. Se înţe lege că toate colectivele — fragment, pe care le

prezentăm, sunt colective valabile pen t ru e x p e r i m e n t ă r i ; sunt omogene — în sensul că s t râng indivizi din acelaş mediu , sex şi vârs tă — şi neselecţ ionate — adică indivizii lor sunt s t rânşi în tâmplă tor , nu aleşi după vreo altă condiţie decât cele impuse de nevoia omogenei tă ţ i i .

In fapt , colectivele noas t re sunt de indivizi adul ţ i şi a n u m e : elevii prezenta ţ i la Scoală Pregă t i toa re d e Ofiţeri (vârsta 18— 21 ani .) 1 , )

Metoda de rezolvare este u r m ă t o a r e a : Am considerat o anume funcţiune. Am măsura t , din acest

punct de vedere, indivizii mai mul to r colective. Am construit e t a lcane le respective.

Am început apoi să s t rângem laolaltă colect ivele: două, t re i , patru şi aşa mai depar te . Am construi t e ta loanele pe nouile colective, din ce în ce mai numeroase .

Evident , etalonul cu cea mai mare probabi l i ta te de vala­bi l i ta te este ul t imul, acela construi t pe colectivul cel mai nu­meros .

Din seria de e ta loane, construi te pe colective din ce în ce mai numeroase , am nota t colectivul dela care etalonul devine

1; Măsurătorile au fost făcute în cadrul Laboratorului de Psihologie S. P. 0 . ; testele sunt ale Laboratorului de Psihologie dela Universitatea din Bucureşti — condus de dl. Prof. C. Rădulescu-Motru; cu ajutorul echipei ile anăsurători a aceluiaşi laborator s'au şi aplicat unele din teste.

stabil, delà care se potr iveş te celui final. Cons iderăm că nu­mărul de indivizi al acestui colectiv este necesar şi suficient pent ru as igurarea valabilităţii e ta lonului .

Am urmări t însă acest număr la o serie de 10 e ta loane , corespunzând unor însuşir i psihologice, fiziologice şi ant ro-pometr ice ; pentru ca să-1 prindem cu mai multă s iguranţă .

Acestea fiind condiţ iunile exper imentăr i i , recunoaştem că ea nu este absolu t sat isfăcătoare.

Pen t ru ca să fie completă , exper imentarea ar trebui să se adreseze unor colective de indivizi de toa te vârstele , din mai mul te medii şi de ambele sexe. Şi ar trebui să îmbrăţ işeze toate funcţiunile psiho-fizice.

Oricum, însă, exper imentarea va satisface, dacă va pune în evidenţă, în t r 'o formă constantă, un acelaşi rezultat .

3. In cele ce urmează, prezentăm tabelele cu e ta loane. Pen t ru fiecare funcţiune sunt date, pe coloane, valorile din co­lective, însemnate cu C 1 ( G 2 , etc., şi cu C i 2 (pen t ru suma colect ivelor: d + C 2 ) , C L + 2 + a (suma C x -f- C 2 + Q ) ; se indică şi numărul subiecţilor din colectiv. Sunt scrise cursiv valorile s tabi l izate .

T a b e l 1

Inteligenţă, Test Lahy

U

338

1 -

+ + (O

+ ]

+ ! - r r r r r

u cj O u u cj cj CJ cj u cj ; ' J o ; o 358 213 125 55 74 132 206 331 415 773 986 1111 1166 ; 1240

0 34; 10 39! 2042 3046! 40 481 5051 60 54 70 56 80 58 90|60;

100 65!

26'24 41|39 45'44 48 47

49 51 53 55 56-59 65

28 28 31 28 34 28 !

28 26 24 24 !

24 1

24 1 24 ! 39 39 35- 6 37 38 37 ¡38 41 40 40 40 39 i 39 i 43 41 39- 40 41 41 41 |41 45 44-5 44 44! 43-4 ; 43 ' 45 44 42 46 44 44 !44 47 47 47 46 46 ; 46 ] 47 46 45 48-9 47 47- S,47 50 49 49 4s; 48 i 48 ! 49 48 48 51 00 50 49 52 51 51 50! 50 ! 50 51 50 51 53 52-3 53 51-2 54 53 4 53 53 ! 52-3^ 52-3! 53 52 53 54 55 55 Ì54 56 55-6 55 54j 54-5! 54 i 55 55 55 56 57 57 •56 58 57 57 57] 57 ! 57 S 58 58 59 59 51 59 ¡51 60 60 59 601 59 J 59 64 63 62 63 65 65 65 66 66 66 66 ! 66 1 66 t

T a b e l 2

Inteligenţă: Test N.J. I. P. nf

ila

Ci c 2 C 3 c 4 C]—2 C i - . C] 4 o

U 44 75 95 7 3 119 214 287

0 80 79 77 75 79 77 75 10 8 8 8 9 - 9 0 88 81 89 88 87 20 90 9 5 - 6 94 87 94 94 91 30 9 5 9 9 9 6 - 7 90 97 97 96 40 97 102 99 94 100 9 9 - 1 0 0 98 50 99 104 101 97 102 102 101 6 0 100 106 103 100 104 104 103 70 101 107 105 104 106 106 105 80 104 109 108 106 108 108 108 90 111 112 110-1 110 112 111 111

100 119 117 115 119 119 119 119

T a b e l 3

Inteligenţă. Test Bobertag

CM

1 eo

1 I IO

1 I 1 0 0

I I

enti

u CU et»

u O IO

O u O 0 0

O C I

O O T-t

o 1

u O 1 CJ O 1

O 1

O U 41 3 8 38 41 37 34 40 36 22 79 117 158 195 2 2 9 269 305 327

0 27 29 30 27 29 25 28 24 26 27 27 27 27 25 25 24 2 4 10 34 3 3 34 32 29 39 36 3 6 32 33 34 3 3 3 3 3 3 3 3 34 34 20 37 37 37 3 6 34 43 38 40 36 37 37 37 3 6 3 7 - 8 3 8 38 38 30 42 39 39 3 8 41 45 40 45 40 40 40 3 9 3 9 41 40 41 41 40 46 42 44 40 43 46 43 47 42 43 44 4 3 4 3 44 44 4 5 - 6 4 4 50 47 44 46 44 45 47 48 48 4 4 - 5 46 46 45 45 46 46 46 46 60 48 45 50 45 49 51 5 3 49 47 47 47 47 4 7 47 48 48 48 70 49; 46 52 47 5 0 52 55 5 3 48 48 48 48 49 48 51 5 3 51 80 5 2 48 54 51 54 57 5 6 - 7 56 57 49 52 52 52 5 2 - 3 53 54 54 90 57 49 58 55 59 59 61 59 59 5 3 56 56 5 6 - 7 58 58 58 5 8

100 63 62 61 6 3 6 3 62 6 3 62 63 63 63 6 3 6 3 63 63 63 6 3

T a b e l 4

Asociaţia logică de idei

1 C

enti

la

Ci

116

c 2

104

c 3

96 220

C t - 8

316

0 1 5 8 1 1 10 8 8 9 8 9 20 10 10 11 10 10 30 11 11 11 11 11 40 12 12 12 12 12 50 13 13 13 13 13 6 0 13 14 13 14 14 70 14 15 15 15 15 80 15 16 16 15 15 90 16 17 17 16-17 17

100 20 20 20 20 20

T a b e l 5

Memoria cifrelor

CO L I

l_ 1 l 1 l 1 l ; C CJ CJ u c j u CJ CJ CJ CJ CJ u CJ CJ CJ

u 39 37 3 6 35 38 33 38 36 76 112 147 185 218 256 292

0 6 7 3 2 4 4 3 5 6 3 2 2 2 2 2 ! 10 8 7 - 8 6 4 6 5 6 6 8 7 6 6 6 6 6 20 9 9 6 6 7 5 7 7 9 8 7 7 7 7 7 30 10 10 7 7 8 6 8 8 9 9 8 8 8 8 7 - 8 40 10-11 10 7 8 9 7 8 8 10 9 9 9 9 8 - 9 8 5 0 1 1 11 8 8 9 - 1 0 7 -8 8 9 10-11 10 9 - / 0 9 - 1 0 9 9 9 ! 60 11 11 9 9 10 8 9 9 11 10-11 10 10 10 10 10 70,12 11 10 9 10-11 9 9 10 11-12 11 11 11 10-11 10 10 80 12 12 11 10 11 9 -10 10 10 12 12 11-12 1 1 - 2 11 11 11 1

90J13 13 1 1 - 2 11.13 10 11 12 13 13 13 13 12 12 i 2 ; 100 14 15 15 14 15 13 12 14 15 15 15 15 15 15 15

T a b e l 6

Memoria formelor geometrice. Test Piéron

« ! r 1 r IO 1

CJ 1 1

a u CJ CJ CJ cj 1

CJ O cJ CJ 75 44 95 76 291 119 214 290 581

0 — 2 — 1 — 4 0 — 4 — 2 — 4 — 4 — 4 10 0 0 0 0 0 0 0 0 0 20 1 1 1 1 1 / 1 1 1 30 1 2 1 2 2 2 1 1 1 40 2 3 2 2 2 2 2 2 2 50 2 3 2 3 3 3 3 3 3 60 3 4 3 4 3 3 3 3 3 70 3 5 4 4 4 4 4 4 80 4 6 5 5 5 5 5 5 5 90 5 7 6 5 6 6 6 6 6

100 7 8 7 7 8 8 8 8 8

T a b e l 7

Tappping. Rapiditate şi exactitate

« a CJ CM

CJ O 34 34

0 45 39 10 46 43 20 50 49 30 54 5 4 40 60 56 50 6 5 - 6 6 1 -60 68 66 70 75 69 80 80 77 90 86 86

100 100 100

«9. CJjCJ 32^ 30

IO ta 0 0

CJ CJ CJ o 34 29 35 32

I CJ

68

fi

1 1 IO

I KS I r CO

I

CJ CJ 1

CJ 1

CJ 1

CJ 1

CJ 100 130 164 193 228 260

39 35 35 35 35 35 46 45 45 45 45 45 52 50 51 4 9 - 5 0 50 50 5 6 56 57 54 5 5 - 6 56 61 6 0 61 60 60 60 65 65 65 65 65 65 69 69 69 68 68 69 7 3 73 7 3 73 73 7 3 80 80 81 81 80 81 8 5 - 6 86 86 85 76 87

100 100 100 100 100 100

39; 35 44 47: 40 45 45 46 -7 57, 45 51 61J 54 59 65! 60 64

2 70 62 6 7 - 8 5 2 - 3 65 72! 67 70 74! 7 1 7 7 82 77 83 84 86 88 97 100 98

38 45 46 47 50

60 66 76 83 98

67 74 76 89 92

41 42 50 58 61 69 73 78 85 90

100

39 45 50 53 57 64 66 73 79 86

100

-7

T a b e l 8

Greutate

jS 1 0 5

1 1 1 r "e o cJ

el O CJ CJ CJ O O O CJ Ò O O o

CJ 44 41 38 33 39 40 44 85 123 156 195 235 279

1 i 0153,5 47,5 54 55 55 55,5 55 47,5 47,5 47,5 47,5 47,5 47,5

10Ì56.5 58 55,5 57 58 58 57 57,5 57 57 57.5 57,5 57,5 20 59,5' 59,5 58 59 61 59,5-60 59 59,5|59,5 59 59,5 59,5 59.5 30:61,5 61,5 59,5 60,5 62,5 61 60,5 6J,5;61 61 61-61,5 61 61 40:63 62 60,5 62 63,5 61,5-62 63 62,5,62 62 62,5 62 62-62,5 50Ì64 64 62 64,5 64 63,5 64 64 63,5:63,5 63,5-64 63,5-64 63,5-64 60165,5 65 63,5 66 66,5 65 66 65 64,5;65 65 65 66 70Ì67 66 64,5 67,5 68 66 67 67 66 66 67 67 67 80 70 68 65,5 71 69 68,5 68,5 69,5j68,5;69 69,5 69,5 69 90 73,5 71 69,5 74 70,5 74 71,573 72 73 72,5 73 72,5

100 79 91,5 83,5 80 87,5 76,5 81 91,5\ 915191,5 91,5 91,5 91,5

T a b e l 9

înălţime

J3 1 «

J **

1 IN

1 CO

1 r • o CVI

CJ CJ -* CJ

IA

CJ CD

CJ CJ Ò u O CJ u Ò u 43 41 38 33 39 40 45 84 122 155 194 234 279

0 162 162 162 162 160 157 157 162 162 162 160 157 157 10 164 163 162 164 163 161 162 164 163 163 193 163 163 20 166 165 164 165 165 164-5 166 165-6 165 165 165 165 165 30 167-8 166 165-6 166 166 166 167 167 166 166 166 166 166 40 168-9 167 166 167 168 167-8 168 168 167-8 167-8 167-8 167-8 167-8 50 169 169 167-8 169 170 169 169 169 169 169 169 169 169 60 173 171 169 171-2 171 170 170 171-2 170-1 171 171 171 170 70 184 174 171 173 173 171 172-3 173-4 173 173 173 173 173 80,185 175 173 175 175 173 174 175 174-5 175 175 175 174-5 90:177 176176 178 176-7 177 176 177 177 177 177 177 177 100180 179 180 182 180 183 178 180 180 182 182 184 182

T a b e l 10

Capacitate pulmonară

.5 N 1 1 1 ia I 1

(O 1 1 Ò

1 O

1 Ò

1 O O O O O V O

1 Ò

1 O

1 Ò Ò

o 37 39 3 3 39 39 45 7 6 109 148 187 232

0 3300 3400 3400 3500 3400 3500 3 3 0 0 3300 3300 3300 3300 10 3600 3450 3500 3700 3700 3600 3500 3500 3500 3550 3550 20 3800 3600 3750 3800 3800 3800 3750 3750 3750 4750 3750 30 3950 3800 4000 3900 3900 3900 3900 3950 3950 3950 3950 4 0 4050 3900 4050 3950 4050 4000 4000 4000 4050 4050 4000 50 4250 4100 4150 4400 4250 4100 4200 4150 4200 4200 4200 60 4300 4200 4250 4450 4400 4200 4300 4250 4400 4400 4300 70 4450 4400 4400 4500 4500 4400 4450 4450 4500 4500 4500 8 0 4550 4600 4650 4550 4750 4600 4550 4 5 5 0 4550 4550 4550 9 0 4600 4750 4900 4650 5000 4900 4700 4700 4750 4800 4900

100 5000 4900 5500 5500 5500 5000 5000 5500 5500 5500 5 5 0 0

Tabe lu l 11 s t r ânge laolal tă indicaţiunile a supra colecti­vului minim care as igură s tabi l i ta tea etalonului . Pen t ru fiecare funcţiune sunt d a t e : numărul colectivelor ca re au fost folosite în e x p e r i m e n t a r e ; numărul total al sub iec ţ i lo r ; număru l minim al colectivelor amestecate , care au da t primul etalon v a l a b i l ; şi număru l subiecţi lor , în acest caz.

T a b e l 11

•

C o l e c t i v e l e d e

e x p e r i m e n t a r e

S tab i l i ta tea

a r e l o c

•

N u m ă r u l c o l e c t i ­v e l o r

N u m ă r u l s u b i e c ­

ţ i lor

N u m ă r u l c o l e c t i ­v e l o r a-

m e s t e c a t e

N u m ă r u l s u b i e c ­

ţ i lor

7 1240 2 132 4 287 1 9 5 9 327 3 117

4 . A s o c i a ţ i e l og i că d e ide i • . . 3 3 1 6 1 9 6 5. M e m o r i a c i f re lor 8 2 9 2 4 147 6. M e m o r i a f o r m e l o r g e o m e t r i c e

5 581 2 9 5 8 2 6 0 3 100 7 279 2 85 7 2 7 9 2 84

10. Capac i tate p u l m o n a r ă . . . . 7 2 7 0 2 76

Ţinem să a t ragem atenţ ia eă mater ia lul experimental fo­losit de noi în această cercetare este mul t mai cuprinzător decât cel redat aci. Motive tehnice ne-au determinat să nu mărim ta­belele pentru a exprima mii de cazur i ; ne-am oprit , in genera l , lâ colective totale de 2—3 ori mai mari decât colectivul e ta lo­nului stabil , suficiente pentru a pune în evidenţă o normă, pe care o verifică şi colectivele foarte numeroase .

4. Precum se vede din tabelul 11 , stabilitatea etalonului este as igurată , în cazul cel mai exagerat , prin amestecul a 4 co­lective, cu o populaţ ie de 147 indivizi (memoria cifrelor) .

Se constată, în acelaş t imp, că funcţiunile ant ropometr ice dau etaloane stabi le şi pe colective foarte puţin numeroase , 76 de indivizi, spre exemplu (capacitatea pu lmona ră ) .

Expl icaţ ia? Este la cunoşt inţa oricărui exper imenta tor că, la măsură­

tori le de funcţiuni psiho-fizice, performanţa unui individ nu e constantă ; dacă acesta a obţ inut odată centila 60, poate foarte bine să primească, la o nouă măsură toa re — cu un acelaşi test sau cu un test parale l — centila 40. Per formanţe le unui individ se înt ind pe o bandă, între două limite care pot să fie la 30 de centile d i s t a n ţ ă 1 ) . Compor tamentu l individului este în funcţie nu numai de anume date fundamentale , pe rmanente , dar şi de unii factori accidental i : s tarea de spirit din momentul exper imentăr i i , na tura afectivă a individului, natura probei, fără să mai vorbim de alte împrejurăr i i cu totul străine de experiment . Un coeficient de variabilitate personală afectează orice măsură de funcţiuni psihofizice.

Acest coeficient de variabi l i tate personală , care poate a-t inge 30 de centile în cazul funcţiunilor psihice, este mai mic în cazul funcţiunilor fiziologice şi încă mai mic pentru funcţiu­nile ant ropometr ice ; acestea din urmă sunt mai accesibile unei măsură tor i exacte. Faptul acesta afectează şi construcţia etalo­nului , care se precizează cu a tâ t mai r epede (pe un număr mai mic de indivizi), cu cât fenomenul este mai precis mă­surat .

Dar justif icarea de mai sus, prin coeficientul de variabi l i tate personală , aduce un punct de înţelegere şi în problema care ne preocupă. Dacă o măsură toare precisă, stabilă — în ştiinţele vieţii — nu e cu putinţă decât în anume limite, nici e ta lonul nu este o construcţie cu caracter categoric. Cent i le lor le cores­punde câte o bandă de p e r f o r m a n ţ e ; iar unei performanţe , o bandă de centile.

1) Asupra limitelor de variabilitate ale performanţelor unui individ, la un acelaşi test, vom reveni într'un studiu viitor.

Aceasta fiind, s iguranţa cifrelor date, privi toare la numărul indivizilor din colectiv permi ţând construcţia de etaloane co­recte, es te şi mai puternică. De vreme ce, în mod real, fiecărei decile t rebue să i se considere o bandă de per formanţe co­respunză toare , putem privi ca îndeajuns de bune şi etaloanele — construi te pe colective mai puţin numeroase — cu performanţe aprop ia te celor alese ca finale, s tabi le . In orice caz, încrederea noastră în datele propuse este mai mare.

Fiindcă vorbim aci despre rapor tul d in t re numărul indi­vizilor şi s iguranţa cercetării , e cazul să lămurim şi teoria care susţ ine că, prin mărirea numărului indivizilor colectivului se micşorează eroarea posibilă a cercetării .

In ceea ce priveşte s tabi l i ta tea etalonului , această teor ie este valabilă până la o l imi tă ; şi anume, până la limita pusă în evidenţă mai sus . Până la 100—150 de indivizi, e ta lonul poate prezenta sch imbăr i ; dela acest număr înainte, s tabil izarea lui se arată . E ceea ce dovedeşte exper imentarea noastră .

De altfel, pentru cercetările din şti inţele vieţei, nu poate fi vorba de o creştere a preciziunei prin mărirea numărului de măsură tor i , în sensul şt i inţelor exacte. In as t ronomie, spre exemplu, are rost să se de termine de 470 de ori — cum a făcut Bradley — poziţia punctului vernal, pent ru ca — prin media celor 470 de determinăr i — să se aibă o expres ie mai exactă a poziţiei. Punctul vernal este perfect definit, nici un capriciu nu-1 mută, este mecanic determinat . Pe de altă parte , precizarea zecimalelor măsuri i , prin mărirea numărului obser­vaţiilor poate fi urmări tă cu ins t rumente de observaţie sensibile. In şt i inţele vieţei, fenomenul de măsurat , chiar cel mai simplu d in t re ele, este atât de complex, aşa de mult iplu de terminat

în funcţie de atât de mul te variabile — încât, cel puţin deo­camdată , ne mulţumim să-1 localizăm, prin măsură toare , într 'o anume bandă de valori. Pe de altă parte , instrumentul de mă­sură porneş te cu anume rotunjiri , cu anume grupăr i de valori, necesare pentru a pune în evidenţă profilul curbelor care ne sunt criterii de examinarea valabilităţii cercetării.

Iată pentru ce, dela o anume limită înainte, nu se mai poa te aştepta , în moa practic, o creştere a s iguranţei cercetării , prin mărirea numărului cazurilor s tudiate .

Se poate deci construi un etalon valabil pe un colectiv de 100—150 de indivizi.

*

Ce valoare

Evident , el poa te fi aplicat populaţ ie i reprezenta tă prin colectivul-fragment pe care s'a ridicat e talonul . Acelaşi sex, aceiaşi vârstă, acelaşi mediu .

Invers, când vroim să avem etalonul unei anume populaţ i i , t rebuie să ne îngrijim ca f ragmentul (de circa 150 de indivizi) să fie reprezentat iv , să rezume total i ta tea cazurilor existente — chiar numai schematic.

Asupra acestei p rob leme de reprezentare — de care se leagă şi problema e ta loanelor „ r e g i o n a l e " şi „na ţ iona l e " — vom reveni în t r 'un al t s tudiu.

* Notăm acum, fiindcă aceasta nu prezintă impor tanţă prea

mare , că, în cercetarea stabili tăţi i e ta lonului , per formanţe le corespunzătoare centi lelor 0 şi 100 nu se „s tabi l izează" . Legate de cazuri excepţionale, aceste valori pot să se s c h i m b e ; sta­bi l i tatea etalonului nu este zdruncinată, fiindcă nu limitele ex­cepţ ionale îl caracterizează. Pen t ru aceasta , în tabelele 1—10, nu ne-am preocupat de valorile 0 şi 100.

* încheierea cercetărei de faţă ne aduce un răspuns la

p rob lema care ne p reocupă : Etalonul este stabil când a fost construit pe un colectiv de circa 150 de indivizi. 4—5 grupe (clase de elevi, spre exemplu) , de câte 40—30 indivizi, sunt suficiente pentru as igurarea valabilităţii unei cercetări.

Cu restricţia făcută, ca acele g rupe să fie colective per­fecte, din punctul de vedere al omogenei tăţ i i şi se lec ţ iuni i ; să ia, grafic, aspectul curbei Gauss sau al ogivei lui Gâl ton .

A L E X . C H I A P P E L L A şi D U M I T R U M U S T E R

CERCETARE EXPERIMENTALĂ ASUPRA RAPORTULUI DINTRE TIMP DE REACŢIUNE ŞI EMOTIVITATE

— CONTR I B UŢ I UNI LA PSIHOLOGIA ACCIDENTELOR —

I N T R O D U C E R E

Ştiinţa psihologiei a câşt igat , în ult imul t imp, o deosebită impor tan ţă prin aplicaţ iunile sale în domeniul vieţii practice. Adevărur i le sale au început , prin aceasta, să găsească posi­bil i tăţ i de verificare şi să piardă oarecum' caracterul de pure speculaţ i i filosofice sau metafizice, caracter pe care îl aveau în cadrele vechei psihologi i t radi ţ ionalis te . Drumul pe care I a parcurs dela primele lucrări ale lui Wundt şi până astăzi , a const i tui t o continuă şi perseverentă încercare de a se in­tegra în domeniul reali tăţ i i şi de a se elibera de toate vechile erezii în cunoaşterea şi explicarea faptelor sufleteşti .

Cercetă tor i i şi-au dat seama că psihologia concepută ca un sistem ra ţ ional , — căutând să ajungă la cunoaşterea vieţii sufleteşt i numai prin apl icarea ra ţ ionamente lor logice, — nu putea fi de un prea mare folos şi deci speculaţi i le filosofice asupra valorii conştiinţei sau orîginei sufletului , nu pot avea o valoare^ prea accentuată în lămurirea problemelor ei. „Ori ­cât de in teresante şi mer i tuoase ar fi fost aceste speculaţ i i , ele au contr ibui t foarte puţin în desvol tarea şti inţei comporta­mentului o m e n e s c " ( 1 9 1 ) , şi fără int roducerea exper imentului şi măsură tor i i ca mijloace de cercetare obiectivă, ea ar fi rămas şi astăzi în stadiul nes igur dela început.

Dar , în afară de faptul că introducerea metode lor experi­menta le au as igura t psihologiei locul de disciplină ştiinţifică, in t roducerea măsură tor i lo r au făcut posibi le şi apl icaţ iunile psi­hologie i în diferi te ramur i de activitate practică. In t r ' adevăr ps ihologia , prin cercetări le sale, prin difer i tele direcţiuni pe care le-a avut în cursul evoluţiei sale ca ştiinţă pură , a deschis or izontur i noui, a pus prob leme şi a găsit soluţiuni care au avut darul de a se impune şi pe planul real izări lor de ordin pract ic cu aceiaşi tărie cu care se impusese şi în domeniul cu­noş t in ţe lor de ordin pur teoret ic .

Astfel a luat naş te re o nouă disciplină, având Ia bază cu­noş t in ţe le a supra compor tamentu lu i uman, da r care , In mod

necesar a t rebui t să împrumute cunoşt inţe şi din cadrul a l tor ş t i in ţe : psihotelinica. Şt i inţă nouă, cu un conţinut propr iu , oferind un domeniu de cercetare mult mai vast şi mai variat concernând individuali tatea umană , ea a ajutat la rându-i la lărgirea grani ţe lor psihologiei , oferind acesteia posibil i tăţ i de desvol ta re şi în domeniul apl icaţ iuni lor practice.

Bineînţeles că psihotehnica, — în forma în care se pre­zintă astăzi , — deşi posedă domeniul ei propriu de cercetări şi preocupăr i , a păs t ra t continuu un contact s t râns cu ps ihologia , iar invest igaţ iuni le sale , — chiar dacă se aplicau într 'un teri­tor iu special , îng lobând toa te problemele puse de viaţa prac­tică, — s'au exerci tat de preferinţă cu refer ire la cunoş t in ţe le şi descoperir i le pe care ps ihologia ca şti inţă pură i le-a pus la îndemână.

In acest fel, orice schimbare în metode le sau tehnica d e exper iment în cadrul psihologiei ca ştiinţă, au avut repercusiuni şi asupra psihologiei apl icate , adică asupra psihotehnicei . Aceasta din u rmă nu a putut apare şi nu s'a putut desvolta decât graţ ie ps ihologiei şi, în special, ca o consecinţă directă atât a exten­siunii pe care au luat-o front ierele psihologiei prin introducerea s tudiului di ferenţelor individuale, cât şi a lărgirii scopului său prin includerea aplicaţiunilor sale în promovarea adaptăr i i in­dividuale.

Ps ihotehnica este o disciplină teleologică, a re un obiectiv ut i l i tar , dar prin aceasta ea nu pierde caracterul de ştiinţă. Dacă ţinem seama de relaţ ia care există între psihologia ca ştiinţă pură şi psihotehnica, t rebue fără îndoială să recunoaştem că, — deşi şi una şi alta au procedee de invest igaţ ie comune , în t rebuinţează aceleaşi teori i , folosesc o tehnică asemănătoare , se aplică aceloraşi fapte, — aceasta din urmă ar părea că de­păşeş te domeniul psihologiei ca ştiinţă pură, prin însăşi faptul că urmăreş te un scop practic. Acest punct de vedere a fost considerat în amănunţ ime de Weld (195) care crede că scopul unei şt i inţe „es te achiziţia de cunoşt inţe pentru propria sa cauză şi nu pentru uzul practic al umani tă ţ i i " . Această definiţ ie exclusivă, plasează psihotehnica şi, în consecinţă orice fel de ps ihologie aplicată, în afară de grani ţe le domeniului psiholo­giei ca ştiinţă. Deşi ea foloseşte absolut aceleaşi cunoşt in ţe care se încadrează în domeniul psihologiei , deşi ea se poate re în toarce la psihologia pură în forma de probleme cărora le găseş te soluţiuni capabile să lărgească domeniul cunoşt in ţe lor de ps ihologie , numai faptul că ea u rmăreş te un obiectiv practic, pare să o si tueze în afara ştiinţei psihologiei . Această separa ţ ie pare să mai fie agravată şi de faptul că psihotehnica mai face apel , — pentru lămurirea p rob lemelor care i se pun şi pentru a t ingerea scopului său practic, — şi la alte isvoare de informaţie din domeniul a l tor discipline.

Bingham ( 10 ) , de exemplu, crede că psihotehnica este

„descendentu l rezul ta t din uniunea psihologiei cu economicul (pract icai a f fa i r s )" . Cu toa te că psihotehnica nu diferă de ps ihologia pu ră în ceiace pr iveşte , — după cum am ară ta t mai înainte , — metode le , tehnica şi teor i i le , ea nu poate fi to tuş i identică cu cea din urmă tocmai din pricină că urmăreş te un scop pract ic şi că, pent ru a t ingerea acestuia, ea face apel şi la cunoşt inţe propri i a l tor discipline. Kingsbury ( 93 ) , si tuân-du-se pe aceaşi l inie, este de părere că psihologia pură şi psi­hotehnica s tau, din mul te puncte de vedere, în aceiaşi re la ţ ie ca şi numeroase ş t i inţe tehnice, cum ar fi botanica şi agricul tura, fizica şi ingineria , as t ronomia şi ştiinţa navigaţiei . Ştiinţa este un corp organizat de cunoşt inţe , fapte, principii şi legi. t e h n i c a este consti tui tă d in t r 'un bagaj de adevăruri ştiinţifice mai mul t sau mai puţin legate între ele, unificate pentru îndepl inirea unor scopuri practice. Aceiaşi s i tuaţ ie ar fi şi în cazul ps ihologiei şi psihotehnicei . Ca şti inţă pură , ps ihologia nu se preocupă de foloasele pract ice, ci mai mult de găsi rea mijloacelor pentru a spor i , a verifica şi a organiza cunoşt inţele noas t re despre viaţa minta lă sau desp re modur i le de compor ta re ale individuali tăţ i i . Ps ihotehnica se aplică în câşt igarea de principii şi fapte numai întrucît ele pot folosi direct la sporirea soluţ i i lor în problemele pract ice în indust r ie , în vânzare, educaţ ie , şi în general în orice câmp de activitate omenească .

Dist incţ iunea care se face în acest fel între psihologia ca şti inţă pură şi ps ihologia ca şti inţă de aplicaţ ie se bazează însă mai mult pe o regretabi lă confuzie de termeni şi se p ie rde din vedere că, de fapt, această diferenţă este numai, aparen tă . In t r ' adevăr această separaţ ie între cele două discipline este oarecum arbi t rară , deoarece o ştiinţă nu se poa te şi nu t rebue să fie definită in funcţie de scopul pe care vrea să-1 a t ingă. Ceiace const i tue caracteristica unei ştiinţe t rebue să fie expr imat în funcţie de conţinut, de metodă şi de mijloace de control . In consecinţă, deoarece conţinutul ambelor discipline este acelaş — studiul compor tamentulu i omenesc, 1 ) — iar metoda şi mij­loacele de control identice, mai putem vorbi de două discipline d is t inc te? Des igur qă nu.

Dar ceva mai m u l t : nu numai că ps ihotehnica , chiar de l a începutur i le ei, a constituit o t r anspune re a adevărur i lor psi­hologice, — pe măsură ce se afirmau ca a tare , —• pe planul vieţii practice, dar ea a continuat să rămînă s t r îns legată de ps ihologia pură, de laborator , dela care plecase. Şi era şi na tura l să fie aşa, deoarece obiectivele care consti tuiau preocupăr i le ambe lo r discipline erau aceleaşi , iar investigaţiunile se făceau ut i l izând me tode şi p rocedee similare. De cele mai multe ori observaţ iuni le obţ inute din apl icaţ iuni le propri i ps ihotehnicei ,

1) Prin comportament, în sensul nostru, se înţelege orice atitudine omenească de natură spirituală, mintală sau fizică.

au const i tui t un mater ia l asupra căruia cercetările de labora tor ale ps ihologiei s 'au apl icat cu interes şi au dat naş tere la re­zul ta te şi explicări fructuoase, pentru lămurirea unor probleme apar ţ inând domeniului psihologiei pure. Deasemenea trebue să subl iniem faptul că multe din rezul tatele ob ţ inu te în urma cer­cetăr i lor de psihotehnică, au fost acceptate de însăşi psihologia pură , intrând în patr imoniul acesteia şi const i tuind explicări valabile asupra compor tamentu lu i vieţii individuale.

Ps ihologia pură ca şi cea aplicată, — psihotehnică, — au avansat pe aceeaşi l i n i e ; ceeace a făcut să întîrzie progresu l uneia, a înt îrziat şi pe a l ce le i l a l t e ; faptele care au făcut să înainteze una, au făcut să înainteze şi cealaltă.

Dealtfel , atît psihologiei ca ştiinţă pură , de laborator , cît şi ps ihologiei apl icate în cîmpul activităţi lor practice, li se poa te aplica proba finală pen t ru de terminarea valorii a ceeace se numeşte ş t i in ţă : apl icabil i tatea sa. Cercetător i i în domeniul ştiinţei aplicate au în ţe les , după cum conclude Witmer, că „în ul t ima analiză, p rogresu l ps ihologie i , ca al oricărei a l te şti inţe, t r ebue să fie de te rmina t prin valoarea şi impor tanţa contr ibuţiu-ni lor sale la amel iorarea rase i u m a n e " (202) .

Cercetarea noas t ră const i tue o i lus t ra re şi, în acelaş t i m p , o confirmare a acestui fel de a vedea. In t r ' adevăr , exper ienţele pe care le-am în t repr ins au porni t din consta tăr i le pe care le-am făcut, în decursul aplicării metode i de măsurare a t impului de reacţiune, măsură tor i care se executau cu scopuri practice pen t ru selecţ ionarea sau or ientarea profesională a lucrător i lor şi ucenicilor şi vizau, în special , depis tarea celor susceptibil i la accidente.

Observ înd fapte le , control înd rezul ta te le ş i confruntând date le noas t re obiective cu da te le furnizate de rea l i ta te , ne-am format convingerea că măsurarea t impului de reacţ iune nu poa te constitui o probă valabilă pentru a ne indica pe cei susceptibil i Ia accidente. De altfel acest lucru a pu tu t fi observat de nume­roşi psihotehnicieni , cari au căutat să vadă legătura pe care ar putea-o avea cu emotivi tatea. O cercetare exper imenta lă însă, care să s tudieze în mod sis tematic natura acestei legătur i şi care să explice mecanismul său, după cunoşt inţa noast ră , încă nu s'a în t repr ins pînă acum.

Cerce tarea noas t ră , în t repr insă cu gîndul şi cu scopul de a ne lămuri asupra acestei p robleme în pr imul r înd pe noi înşine este , după cum se va vedea, o cercetare care, prin me tode l e şi tehnica de lucru, se integrează în cadrul psihologiei experi­menta le pure . Porn i t ă dela observaţ iuni din domeniul practic ea va putea poa te să in tereseze, prin rezul ta te le pe care le aduce, at î t ps ihologia pură , cît si cea aplicată.

Exper imente le p remergă toare , ca şi încercările pent ru fi­xarea unei tehnici cît mai nimeri te pentru această lucrare, au fost începute încă din 1931 , în labora torul de ps ihologie expe-

t

r imenta lă al Universi tăţ i i din Geneva, de sub conducerea prof. C lapa rede şi cont inuate în labora torul de Ps ihologie Experi­menta lă al Fac . de Filosofie şi Litere de sub conducerea D-lui Prof. C. Rădulescu-Motru.

împre jurăr i neprevăzute , dar mai a les lipsa de apa ra te şi mater ia le adecvate , ne-au impus înt reruper i şi re luăr i care au întîrziat culegerea rezul ta te lor şi redactarea acestei lucrări .

Exper imente le definitive concernînd studiul rapor tu lu i d in t re t impul de reacţiune şi emotivitate s 'au făcut în laboratorul Ser­viciului Psihotehnic de Prevenire Psihologică a Accidentelor din Casa Cen t ra lă a Asigurăr i lor Sociale, u n d e am avut la înde-mînă at î t apara tura adecvată unor măsură tor i ştiinţifice, cât şi condiţiuni din cele mai. bune pentru culegerea date lor necesare pent ru lămurirea problemei noas t re .

Ţ inem să mărtur is im întreaga noas t ră recunoşt inţă D-lui Profesor C. Rădulescu-Motni care ne-a acordat , în toa te oca-ziunile, toată a tenţ iunea şi tot interesul şi care a contr ibuit în cea mai mare măsură la formaţia noas t ră psihologică, ajutîn-du-ne prin sfaturile şi încurajările D-sale.

Mul ţumir i le noas t re se cuvin deasemenea şi D-lor Prof. Ed. Claparede şi L. Walther dela Univers i ta tea din Geneva care au contr ibui t la îndrumarea noas t ră în domeniul , pe cît de in teresant şi pasionant , pe atît de vast , al psihologiei experi­menta le şi aplicate.

Expr im deasemenea toa tă gra t i tudinea colaborator i lor mei dela Serviciul Ps ihotehnic al Casei Cen t r a l e care m i a u fost d e un real folos prin ajutorul pe care mi l-au dat în culegerea da te lor conţinute în cercetarea de faţă.

P A R T E A I.

Timp de reacţiune in psihologia experimentală şl aplicată şi legătura sa cu emotivitatea.

Una din căile cele mai di recte şi mai evidente care poate fi urmată pentru a supune unui s tudiu cantitativ diferi tele procese minta le , de percepţie , de discr iminare sau de a legere , este oferi tă de măsurarea t impului pe care-1 pune individul ca să răspundă la un obiect sau stimul dat , sau să perceapă şi să ara te asemănarea sau diferenţa d in t re diverşi s t imuli . Din această cauză foarte multe exper ienţe psihologice de la­bora to r s 'au executat în această direcţie căutînd să stabilească, prin măsură tor i câţ mai precise, valoarea acestui t imp de reac­ţ iune Ia diferiţi s t imuli de na tură d iversă : vizuală, audi t ivă , tacti lă gusta t ivă sau chiar t impul de reacţiune necesar pent ru e laborarea unor procese mintale mai complexe.

Un interes deosebi t au arăta t unii cercetători pentru sta­bilirea de diferenţe individuale în ceeace pr iveşte t impul care trece din momentul când se aplică subiectului un st imul, până în momentul când el r ă spunde p r in t r ' o mişcare. Alţi cercetă­tori au căutat să studieze efectul pe care l-ar putea avea st imuli diferiţi asupra aceluiaşi individ, — căutând bineîn­ţeles să creeze condiţiuni care să presupună că individul ră­mâne relativ constant , — fie pr in schimbarea calităţii, intensi­tăţii sau duratei s t imulului , fie prin s t imularea diferi telor păr ţ i ale corpului cum ar fi, de exemplu în cazul s t imuli lor luminoşi , efectul care se produce prin s t imularea retinei comparat cu cel produs dacă se stimulează fovea sau alte părţi în jurul acestui punct central (148) .

Alte cercetări s 'au aplicat în vederea studieri i efectului unui st imul constant asupra unui subiect pus în condiţ iuni cât mai variate. In această categor ie intră cercetările asupra t impului de reacţiune pus in legătură cu efectul produs de diferite otrăvuri sau s tupefiante (str icnina, curare , cocaină, mor­fină, scopolamină, etc .) , de oboseală , de exerciţiu, de factori afectivi ( încurajări , pedepse , etc.).

Istoricul măsură tor i lo r pentru determinarea t impului de reacţiune este pe cât de interesant pe a tâ t de lung. Scopul acestei lucrări însă nu este de natură istorică, de aceea ne vom mărgini să extragem, din diferitele cercetări făcute în decursul t impului numai pe cele care ne vor părea că sunt absolut necesare pentru a ajuta la o mai clară înţelegere a problemei în întregimea ei. Vom cita mai ales pe cele care consti tue în-t r ' adevăr etape însemnate relative la clarificarea cunoşt inţelor noas t re în legătură cu această problemă a măsurări i t impului de reacţiune.

Prima dată s'a vorbit despre t impul de reacţiune şi s'a pus în legătură cu diferenţele individuale în anul 1796, când s'a observat că unul din asistenţi i delà Observatorul Astronomic din Greenwich, citea trecerea stelelor la meridian cu o eroare apreciabi lă şi pers is tentă , ceea ce dovedea că „ecuaţia per­sona l ă " sau t impul de reacţiune era în mod anormal de mare. Prima lucrare care reda rezul ta te le p robe lor comparat ive, a-ră tând pers is tenţa diferenţelor individuale în semnalarea trecerii s telelor la meridian, a tost tăcută de as t ronomul german aessel în 1822. Abia după 2.i ani, în 1Ô50 , fiziologul Helmholtz a folosit metoda timpului de reacţiune pentru măsurarea iuţelii de conducţie a nervilor. El a lucrat cu nervul moto r delà broască şi a căutat să determine viteza de p ropagare a impulsului nervos în diferiţi nervi. Rezultatele măsură tor i lor au fost insă atât de variabile , încât determinăr i le făcute au rămas foarte nesigure . Dealtfel cei mai mulţi cercetători care au urmat lui Helmholtz, au dat rezul ta te în divergenţă netă cu ale acestuia. Jnsfârşit în 1894 James McKeen Catell şi Dolley (25) publică rezultatele

cercetăr i lor în t repr inse asupra t impului de reacţiune şi iuţelii impulsului nervos. Concluziunile la care au ajuns aceştia se reduc, în scurt, la constatarea că diferenţele în timpul de reacţ iune nu se datoresc deosebir i i în iuţeala de t ransmitere a impulsului nervos prin diferiţi nervi, ci variab Uitaţii conexiunilor centrale care intră în joc, precum şi diferenţei calitative a senzaţiilor pr imite în punctele de s t imulare. După acesţi autori a p a r e evident că unele conexiuni senzor io-motor i i , — da to r i t e fie înlănţuir i lor înăscute, fie mai probabi l exerciţiului, — sunt mai s t râns unite decât al tele, astfel încât t impul de reacţ iune variază chiar atunci când lungimea nervului prin care trece impulsul nervos este de aceiaşi mărime, (n rezumat, ei a jung la concluzia că iuţeala impulsului nervos nu poate fi măsura tă adecvat prin metoda t impului de reacţiune. Mai târziu cer­cetători în domeniul fiziologiei neurale au reuşit să măsoare şi iuţeala de t ransmis ie a impulsului sau influxului nervos la oameni (uti l izând pentru aceasta o metodă deosebi tă : crona-x imet r i a ) , care s'a găsit că variază în jurul a 120 m. per secundă (78 ) , valoare care întrece cu mult pe cea găsita de Helmholtz şi alţi cercetători mai vechi.

Pen t ru p rob lema noastră însă, mai impor tante sunt cerce­tăr i le făcute în scopul de a determina factorii psihologici care influenţează asupra t impului de reacţ iune. Lucrări diverse s'au făcut in acest domeniu iar eforturile cercetători lor ca Donders şi De Jaeger în 1865, Catell in 1885, Erdman şi Dodge în 1898, Ach în 1905 şi mai ales Wundt şi cei din şcoala sa între 1881-1900 (13 ) , s 'au îndrepta t către fixarea rolului pe care îl a u factorii psihologici în cazul reacţiunilor s imple sau complexe. In cursul acestor studii psihologice asupra t impului de reac­ţ iune s'a ajuns, încetul cu încetul, la clarificarea problemei şi a u făcut posibi lă atât cunoaşterea principiilor genera le privind fenomenul în sine, cât şi s tabil i rea unei tehnice speciale în măsurarea obiectivă a acestuia. Vom reda, într 'un scurt rezumat , cunoşt inţe le care s'au căpătat până azi din exper imentele de l abora tor asupra t impului de reacţiune.

T impul de reacţiune al unui individ este expr imat prin intervalul care se scurge între momentul când s'a produs sau i s'a aplicat un stimul şi momentul când r ă spunde acestui stimul, în forma indicată. Reacţiunea sau răspunsul se dă în mod obişnui t p r in t r ' o mişcare a mâinilor , a buzelor sau articulaţi i lor. Teoret ic cea mai rapidă reacţiune se noa te obţ ine la un stimul s implu, în prealabil cunoscut de subiect. In real i ta te însă, după cum vom vedea, se introduc o mulţ ime de factori străini le­gaţ i de natura s t imulului şi de felul în care se face mişcarea.; aceşt ia modifică, în mod mater ia l , lungimea t impului de reac­ţ iune. S'a s tabi l i t însă să se dis t ingă reacţ iunea „ s i m p l ă " de cea „complexă" .

Timpul de reacţiune simplă (de ex. reacţ iunea imediată la un stimul vizual, auditiv, tactil sau de presiune) este con­sti tuit , — după cunoşt inţele de până acum, — în parte de schimbări le centrale care au loc în creer şi în parte de schim­bări le periferice care au loc în afară de acesta. S'au făcut mul te încercări pentru a se ajunge la determinarea t impului de reacţiune central sau „ r e d u s " , prin el iminarea t impului care se pierde în organele perifer ice: a. — prin acţiunea pe care sti­mulul îl exercită asupra organelor s enso r i a l e ; b. — prin tre­cerea impulsului aferent şi eferent dealungul nervilor peri­ferici şi prin cordonul spinal către şi de la emisferele cerebrale şi c. — prin conversiunea impulsului eferent în contracţiunea musculară care formează răspunsul la st imul.

Până acum însă, viteza cu care se produc aceste procese fiziologice nu este îndeajuns de precis cunoscută pentru a face posibilă o de te rminare valabilă a acestui timp de reacţ iune „ r e d u s " . Totuşi acestea const i tue, fără nici o îndoială, cauza diferenţelor care se observă în t impul de reacţ iune. Astfel, încetineala reacţiunilor la stimuli vizuali, compara tă cu reac­ţiunea la alţi stimuli sensorial i se da toreş te , în largă măsură, per ioadei de latenţă care se observă în desvol tarea processelor fotochimice de pe retină. Din cauza nesiguranţei care stărue în cunoaşterea acestor processe suntem siliţi să considerăm influenţa acestora în mod global şi să măsurăm timpul de reacţ iune s implă sau complexă, în total i ta tea sa, — cuprinzând intervalul între s t imulare şi răspuns , — şi să ne mul ţumim cu compararea rezul ta te lor pe care le putem obţ ine fie în cazul condiţ iuni lor psihice variabile pent ru acelaşi individ, fie la indivizi diferiţi .

Condi ţ iuni le care influenţează în mod direct iuţeala de reacţ iune sunt foarte variate şi se adaugă complexi tă ţ i i pre­zentată de însăşi processele de ordin fiziologic care se petrec în acel moment .

In primul rând, t impul de reacţiune variază în rapor t cu o rganu l sensorial asupra căruia se aplică st imulul . De te rminăr i asupra t impului de reacţiune aplicat diferitelor o rgane de sim­ţuri s'au în t repr ins pe o scară foarte întinsă şi au permis sta­bil irea medi i lor pent ru fiecare fel de reacţiune, după cum arătăm în tabloul Nr. 1 (63) . Pe de altă par te s'a constatat că t impul de reacţiune variază în lungime şi în r apor t cu direcţ iunea in care este fixată atenţia în momentu l apari ţ iei s t imulului . Dacă atenţ ia subiectului este îndrepta tă către st imul, atunci reacţ iunea se efectuează cu o iuţeală mult mai mică decât atunci când este fixată asupra mişcării cu care t rebue să răspundă la s t imul . Trebue , cu al te cuvinte, să facem dis­tincţie între reacţ iunea „ senso r i a l ă " şi cea „muscu la ră" . Di­ferenţele aproximat ive în t re aceste două feluri de reacţiunî sunt 'date în tabloul Nr . 2 (135) .

TIPUL D E S T I M U L A R E T I M P U L D E R E A C Ţ I U N E

V i z u a l D e l a 150 s igma — 200 s igma

A u d i t i v 120 „ — 160

Tact i l „ 110 „ — 160

Ol fac t iv „ 200 „ — 800

Gustat iv M 300 „ — 1000

D u r e r e „ 400 „ - 1000

T e m p e r a t u r ă :

Fr ig ., 150 „

C ă l d u r ă • • 180 „

T a b l o u l Nr. 1.

St imulul R e a c ( i u n e m u s c u l a r ă R e a g i t i n e s e n s o r i a l e

S u n e t 125 s igma 220 s igma

Lumină 175 „ 270 „

P r e s i u n e 110 „ 210 „

Căldură 130 „ 190 „

F r i g 150 „ 150 „

T a b l o u l Nr. 2.

Aceste două feluri de reacţiuni însă, — sensor ia le şi mus­culare, — se mai deosebesc şi pr in a l te caracteristici . Astfel s'a consta ta t că reacţ iunile „ senso r i a l e " prezintă o mai mare var iabi l i ta te decât cele „muscu la re" . Din exper ienţe le făcute în această direcţ iune, s 'a consta ta t că variaţ ia medie pent ru reacţ iunile sensor ia le poa te însuma valori în t re 24 s igma — 28 s igma, pe când pent ru cele musculare valoarea variaţ iei med i i este de 6 s igma — 9 sigma.

P e de a l t ă pa r t e s 'a evidenţiat faptul că reac ţ iuni le „pre ­m a t u r e " şi „ g r e ş i t e " sau „ î n t â r z i a t e " apar numai în cele mus­culare şi sunt cu totul absen te în reacţ iuni le s t r ict sensor ia le . Subiectul reacţ ionează „ p r e m a t u r " atunci când există mişcarea

*) Bib l iograf ia v a a p a r e l a sfârşitul art ico lu lu i , in n u m ă r u l v i i tor .

de răspuns mai înainte ca s t imulul să fi fost da t sau mai înainte ca el să fi pr imit excitaţia. Subiectul reacţ ionează „gre­ş i t " atunci când r ă spunde la alţi s t imuli decât la cei care i-au fost indicaţi.

Aceste diferite forme ale reacţ iuni lor sensoriale sau mus­culare sunt tocmai acelea la care n e a m fi aş tepta t ţ inând seama de diferenţele în a t i tudinea minta lă a celui care reac­ţ ionează. In reacţ iuni le musculare de exemplu, a ten ţ iunea se îndreaptă către răspunsul care se aş teap tă dela el. In cazul că modul de reacţ iune consistă în t r ' o mişcare de apăsare a dege tu lu i pe butonul unui în t re rupă tor , subiectul şi-a p regă t i t apa ra tu l moto r apropr ia t pent ru a săvârşi acţiunea chiar înainte de apari ţ ia s t imulului . El este în aş tep ta re ca s t imulul să se producă şi e gata să reacţioneze cu cea mai mare p r o m p t i t u d i n e ; s tarea de tensiune provocată de p repara rea pent ru mişcare, face ca subiectul să t reacă la acţiune fără control şi r ă spunde greş i t sau prematur . Pe de al tă par te , în reacţiunea sensor ia lă , a tenţ iunea subiectului este înd rep ta tă nu asupra răsjpunsului, ci asupra impresiuni i pe care o aş teap tă să apară . După ce a pr imit impres iunea , primul gând pe care îl are este să se as igure dacă are de a face chiar cu st imulul pe care îl a ş tep ta , şi numai după aceea răspunde în forma care i s 'a prescr is . Din această cauză nu este deloc surpr inzător că reacţ iuni le sensor ia le sunt mai încete, mai lente decât cele musculare .

Din aceste consta tăr i se degajează, în mod natura l , şi indicaţiuni p re ţ ioase în ceea ce pr iveşte tehnica pe care t rebue s 'o urmăm în exper imente le asupra t impului de reacţ iune. In-t r ' adevăr este de o mare impor tan ţă felul în care se dau in­strucţ iuni le pe care să le urmeze subiectul (178) . Dacă se pune accentul pe s t imulent , adică d a c ă i se a t r age a tenţ iunea asupra excitaţiei pe care o va primi, subiectul va avea reacţiuni sen­soriale ; dacă, din contra, se accentuează asupra actului de r ă spuns , el va avea o reacţ iune musculară . De mul te ori in­strucţiuni greşit da te , au const i tui t cauze principale în erori le de măsură toa re ale t impului de reacţiune.

O analiză psihologică a p rocesse lor minta le care se produc în momentu l actului de reacţ iune, este foarte dificilă deoa­rece nu se poa te face apel la introspecţia Subiectului decât după consumarea actului care, prin însăşi na tura sa, nu permi te subiectului să se observe în t impul săvârşiri i sale. S'ar părea to tuş i că t impul de reacţiune r edus ar pu tea fi conceput ca pe t recându-se în t re i processe minta le difer i te şi a n u m e : per­cepţia impresiuni i , apercepţ ia sa şi descărcarea vol i ţ ională a răspunsulu i motor . Această concepţie este însă foarte schematică ; mai mul t filosofică decât psihologică (135 , p . 128) , şi es te scoasă mai mul t din noţ iuni ant ic ipate , decât d in t r 'un apel la in t rospecţ iune .

Discuţiunea în t re percepţ ia şi apercepţ ia s t imulului , —

adică în t re cunoaş terea vagă şi înregis t rarea a tentă , — în reac-ţ iunea sensor i a l s este greu de făcut iar, pe de al tă par te , in t rospecţ ia l ipseş te în actul de reacţ iune musculară pent ru a pu tea da indicaţiuni asupra unui act apercept iv înainte de răs­puns . In ceea ce pr iveş te producerea răspunsulu i moto r în orice formă de reacţ iune, acesta este foarte d e p a r t e de a fi identic cu un act voli t ional obişnuit . In reac ţ iunea sensor i a l s subiectul se găseş te în s i tuaţ iunea d e a se fi ho tăr î t cum t rebue să reacţ ioneze, mai înainte de a fi pr imi t exci tantul apropr ia t . De altfel chiar în reacţ iuni le complexe , actul voli t ional inclus, nu poa t e fi compara t în m o d propr iu cu nici unul din compor­t amente le voli ţ ionale din afară de labora tor , în s i tuaţ i i le care apa r în viaţa reală. Pe de al tă pa r t e în reacţ iuni le musculare pu re , subiecte le exerci tate a jung să r ă spundă în m o d au tomat . Nici la o formă de reacţ iune, nici la a l ta nu există e lementul de c u n o a ş t e r e ; nu exis tă nici cea mai s labă imagine kinestezica a mişcării in tenţ ionate . Reacţ iunea subiectului devine, din toa te punctele de vedere, un reflex. Un reflex susţ inut atâta vreme cât subiectul îşi păs t rează în mod voluntar dispoziţ i i le psihice favorabile faţă de exper iment . Din cauza aces tor dificultăţi în expl icarea separa tă a aspec te lor şensor ia le .şi motor i i care iau par te la săvârşirea actului de reacţ iune, da r mai ales din l ipsa unei cunoaşter i mai amănunţ i te a processelor psihologice, t impul de reacţ iune a fost cons idera t sub aspectul g lobal ps iho-motor , iar în măsură tor i s'a ţ inut seama numai de viteza în care şi-a găsi t expresiunea în t r eg processul care are !a bază s is temul de conexiuni sensor io-motor i i .

O a treia formă a reac ţ iuni lor s imple , — în afară de cele şensor ia le şi motor i i , — este cea denumită „ n a t u r a l ă " în care a ten ţ iunea subiectului nu are o direcţ iune s tabi l i tă , adică atunci când prin instrucţ iuni ny i se cere să-şi fixeze a ten ţ iunea în deosebi asupra s t imulului sau asupra răspunsulu i . I se cere pu r şi s implu să răspundă p r in t r ' o mişcare atunci când apare sti­mulu l . In această reacţ iune „ n a t u r a l ă " , t impul es te , în mod obişnui t , in te rmediar în t re valori le t impului de reacţ iune sen­sorial şi muscular , a t i tudinea minta lă neavând o tendin ţă spe­cială către una sau al ta din aceste forme de reacţiune.

Variaţ iuni le individuale sunt foar te mar i în valoarea tim­pului de reacţ iune. Dacă subiecte le sunt lăsa te să reacţ ioneze după prefer inţă , vor avea tendin ţa să reacţ ioneze fie exclusiv în forma sensor îa lă , fie în cea musculară . In t r ' adevăr , chiar d u p ă un t imp înde lunga t de exerciţi i , unor subiecte le este foarte dificil, dacă nu chiar imposibi l , să-şi schimbe forma de re­acţ iune dela una la al ta.

S'a pu tu t observa că une le subiecte dau cu rnai mare uşu­rinţă reacţ iuni şensor ia le decât musculare . S 'ar pă rea că ar fi u şo r ca cei care au încl inare pen t ru reacţ iuni le şensor ia le să le schimbe în muscula re după un exerciţiu sus ţ inut cu cele din u r m ă

sau invers. S'a încercat să se vadă cărei cauze se da to resc a-ceste diferenţe individuale în reacţ iuni şi s'a căuta t să se cal­culeze corelaţ ia în t re acestea şi diferenţele individuale în t ipul de reprezen ta re . S'a căutat , cu al te cuvinte, să se de te rmine dacă nu cumva persoane le la care p redomină reprezen tă r i l e motor i i înclină către reacţ iunile musculare , iar dificultatea în a reacţ iona sensor ia l ar veni din faptul că nu po t avea o re­prezenta re clară a s t imulului pe care îl aş teaptă , pe câtă v reme persoane le cu reprezen tă r i audi t ive sau vizuale ar pu­tea reacţ iona sensor ia l . Deşi nu s 'au ob ţ inu t rezul ta te p r e a evidente în favoarea acestei l egă tu r i în t re t ip d e reacţ iune şi t ip de reprezen ta re , sunt unii cercetători care p resupun că, în t r ' un oarecare g rad , pot fi corelate .

Nu pu tem sfârşi această discuţiune, care rezumă rezul­ta te le cercetăr i lor a supra reacţ iuni lor s imple , fără a a ră ta şi e-fectele p roduse de oboseală , exerciţiu, vârstă, rasă , etc. a supra t impulu i de reacţ iune.

S'a cons ta ta t astfel că exerciţiul face să crească iu ţeala t impulu i de reacţ iune, ca rezul ta t al unei adap tă r i mai perfecte la condiţ iuni le exper imentu lu i . Creş te rea iuţelii es te mai ap re ­ciabilă în reacţ iuni le sensor ia le decât în cele musculare în aşa fel încât , în ul t imă analiză, diferenţele d int re ele devin mul t mai mici decât la început . Că t re începutul fiecărei serii de exper ienţe , suDiectul este în m o d na tura l p regă t i t să-şi fixeze a tenţ ia a supra s t imulului pe care îl a ş teap tă şi de aceea a re reacţiuni mai mu l t sensor ia le decâ t musculare . Pr in exerciţiu, — în cazul că reacţ iuni le ce i se cer sunt numeroase , — s u ­biectul a junge să combine o oarecare p rompt i t ud ine de mişcare cu actul de f ixare a a tenţ ie i a supra s t imulului şi, în felul acesta, reacţ iunea sensor ia lă exerci ta tă se ap rop ie din ce în ce mai mul t de va loarea t impului de reacţ iune musculară . Se în ţe lege deci impor tan ţa pe care o a re tehnica uti l izată în exper imente le de l abora to r a supra t impului de reacţ iune, dacă se ţine seama de aceste consta tăr i . Dacă se dă subiectului să execute un număr prea mic de reacţiuni , el va fi incomplet adap ta t şi va da reacţ iuni m a r i ; dacă se dă un număr prea m a r e , atunci exerciţiu! se va sup rapune tendinţe i na tu r a l e şi va modifica t impul de reacţ iune făcându-1 să aibă o valoare mâi redusă , devenind asttt.l un reflex artificial, consecinţă directă a exerciţ iului în­de lunga t care duce la o degene ra re a acţiunii* de la impuls vo­lun ta r la reflex ( 1 7 8 ) .

In ceeace pr iveşte efectul obosel i i asupra t impului d e reac­ţ iune, cercetări le au dovedi t că es te cu totul negli jabi l . Acesta este un fapt des tu l d e surpr inză tor care încă n 'a pu tu t fi ex­plicat temeinic. U n e l e creşteri uşoare ale t impului de reacţ iune după un efort sus ţ inut se pare că s 'ar da tora scăderii sau chiar l ipsei d e a ten ţ iune , scădere cauzată d e obosea lă .

Un factor care se pare că ar avea un rol mai impor tan t în

de te rminarea diferenţelor de t imp de re,acţiune este vârsta. Astfel la copii ca şi la oamenii vârstnici t impul de r eac t iune es te mai lung , iar Variaţia medie se în t inde p e un spa ţ iu ma i mare decât la cei de vârs tă in te rmediară . Aceste efecte po t fi, a t r ibu i te , fără îndoială , dif icultăţ i lor p e care le a u copii i sau băt râni i să se menţ ină în t r ' o a t i tudine favorabi lă faţă de solir citări le din afară.

Din punct de vedere r a s i a l se constată deasemenea unele diferenţe care se da to resc în mare pa r t e factori lor de ordin ps i ­hologic , de te rmina ţ i de felul de viaţă sau, ceeace e mai posibi l , de unele tendin ţe rasiale incomple t cunoscute,, care fac ca uni i să reacţ ioneze în forma sensor ia lă mai mul t decât în cea m u s ­culară, sau invers.

P r in t r e alţi de terminanţ i care aduc modificări t impului de react iune, micşorându-1 sau mărindu-1 pu tem număra diferi tele o t răvur i sau s tupef iante . Acestea au un efect variabi l , după na­tura fiecăreia. Cafeaua sau ceaiul micşorează t impul de reac­t iune ; doze uşoare de alcool mai întâiu îl micşorează apo i îl măresc ; morfina, eterul şi c loroformul produc, în m o d obiş ­nuit , o măr i re a t impului de react iune.

Deasemenea se observă une le var iaţ iuni şi în r a p o r t cu na tura senzaţiei . Am văzut mai înainte că t impul de react iune este dependen t , în pa r t e , de t impul p u s de o rgane le de s imţ periferice pentru desvol tarea impulsului nervos aferent. Dar ceva mai mul t : nu toate senzaţiunile se t ransmi t delà periferie la centru pe drumuri identice. Une le iau o cale directă, al tele se t ransmi t pe un drum ocolit. Aceasta poa te explica per ioada de la tenţă a tâ t de mare în desvol tarea senzaţiei de dure re , com­para tă cu acea a pipăi tului .

T impu l de react iune mai variază şi în cazul s t imul i lor d i ­feriţi care se aplică asupra aceluiaşi o rgan de simţuri . Astfel s'a consta ta t că es te mai scurt, — în cazul reacţ iuni lor audit ive, — pent ru tonur i le înal te decât pentru ce le joase şi cu a tâ t mai scurt pen t ru sgomote , decât pent ru tonuri . Nu ar fi exclus ca aceste variaţiuni să se da torească nu a tâ t factorilor fiziologici periferici , cât factorilor de ordin ps ihologic de o mai mare complexi ta te şi anume coloraturei afective de terminate de sen­zaţiile care au fost provocate ( 8 0 ) .

Deasemenea efortul de atenţ ie p rodus atunci când se folo­sesc st imuli p rea slabi , duce la o măr i re a t impului de reac-> ţ iune. Prezentă r i de s t imuli p rea s labi , oricare ar fi na tura lor, s 'a văzut că p roduc un t imp de react iune uniform de a p r o a p e 330 s igma. P e de al tă par te s 'a obse rva t că t impul de react iune devine mai lung , iar valoarea variaţiei medii creşte, atunci când s t imulul variază în m o d neregu la t în in tens i ta te sau cal i ta te , delà react iune la react iune, sau atunci când subiectul nu şttie că va apă­rea s t imulul . Cele mai r ap ide reacţ iuni se obţ in atunci când un

semnal de aver t isment precede apari ţ ia s t imulului la un in­terval de una sau două secunde.

Reacţiunile complexe const i tue o formă mai complicată a reacţ iuni lor s imple şi pot fi clasificate, — după modul în care se aranjează prezentarea s t imuli lor , — în reacţiuni ,,de recu­n o a ş t e r e " , , ,discr iminat ive", ,,de a l e g e r e " şi „de asocia ţ ie" . In cazul reacţ iuni lor de recunoaş te re subiectul pr imeş te consem­nul de a nu reacţiona decât numai după ce a recunoscut în toa te detal i i le caracterul st imulului prezentat . Dacă se util i­zează o var ie ta te de st imuli cu care subiectul este mai mult sau mai puţin familiarizat şi i se cere să d is t ingă un anumit s t imul, p rezenta t p r in t re ceilalţi , mai înainte de a reacţ iona, avem cazul reacţ iuni lor discriminative. In cazul acestora t impul de reac-ţ iune este măr i t cu 30 —100 s igma, în r apor t cu dificultatea p ro-cessului mintal care este cupr ins în reacţ iune. Compl icarea ex­per imentu lu i poate fi dusă mai depar t e în t rebu in ţând doi sti­muli şi cerându-se subiectului să reacţioneze numai când apare unul şi să nu reacţ ioneze la apari ţ ia celuilal t sau să reacţ ioneze în t r 'un fel pentru unul şi în altfel pen t ru celălalt . In cazul acesta nu este suficient numai ca subiectul să recunoască şi să discri­mineze prezentăr i le , ci el t rebue să se compor te diferit faţă de fiecare din ele, Aceste reacţiuni ,,de a l e g e r e " sunt mai lente cu aproximat iv 70—400 sigma decât reacţiunile discriminative corespunză toare şi în r apor t cu numărul s t imuli lor şi dificultatea modulu i de răspuns . Mai toa te reacţ iunile cupr ind în fapt va­riate processe de asociaţ ie , însă termenul de „reacţ iune asocia­t ivă" se dă exper imente lor în care subiectul t rebue să răspundă la cuvântul-st imul caxe: i se dă, p r in t r ' un al t cuvânt (sau idee) care este, în t r ' un fel sau al tul , asociat cu acesta. In aceste r e ­acţiuni actul de a articula cuvântul (sau expr ima ideea) devine mişcare de reacţ iune, iar t impul variază între 700—1.400 sigma, după na tura asociaţiei care se face şi condiţ iunile minta le ale subiectului . T impul de reacţ iune asociativă poate fi şi mai lung atunci când cuvântul-st imul se în tâmplă să fie legat de o s tare emoţională din exper ienţa t recută a subiectului (de ex. : o crimă pe care a săvârşi t-o, e t c ) , fapt care a dat naş te re la o tehnică specială cu aplicaţie la detectarea delincvenţi lor.

Din punct de vedere psihologic reacţ iunile complexe diferă, — întocmai ca şi cele s imple, — prin e lementul voliţ ional, de actele vol i ţ ionale în înţelesul obişnui t al cuvântului . In t r ' adevâr , processul de recunoaş tere , de discr iminare sau a legere în re­acţiunile complexe, astfel cum se măsoară prin tehnica d e la­bora tor , nu pot fi compara te cu aceste processe în viaţa reală obişnui tă , care îi prezintă s i tuaţ iuni în care solicitarea actului se face în mod neaş tep ta t , pr in e lemente cu totul necunoscute de subiect şi care cer răspunsur i coordonate şi adecvate si tua­ţiilor. In labora tor subiectul se aş teap tă să primească un st i­mulent şi cunoaşte mai dinainte mişcarea precisă cu care tre-

bue să dea răspunsul , se găseş te , cu a l te cuvinte, în s i tua-ţiuni cu totul diferite de cele în faţa cărora poa te fi pus în rea l i ta tea de toa te zilele.

Deşi măsură tor i le asupra t impului de react iune au const i ­tuit , în mare pa r t e , sursa de cercetări din care s 'a desvol ta t psi­hologia exper imenta lă , nu se ştie încă ce valoare pot avea pent ru a caracteriza un individ, — scop principal al ps ihologie i apl icate , — iar unii cercetători me rg până la a contesta aces tor măsură to r i orice valoare diagnost ică . Astfel Giese (71) crede că exper ienţa clasică asupra reacţ iuni lor nu are nici o semnifi­caţie decât în cazurile patologice . De te rminarea reacţ iunilor nu poa te spune nimic practic, tocmai din cauza lipsei de a d e ­renţă cu rea l i ta tea cotidiană.

La început totuşi se părea că viteza de react iune ar fi pu tu t să const i tue unul din e lementele principale în t ipologie , deoarece şi pr imele diferenţieri precise concernând individul au început pr in măsurarea „ecuaţ iei p e r s o n a l e " a acestora . Aşa se explică motivele care au "făcut ca ps ihologi i mai vechi să acorde o deosebi tă impor tan ţă măsurăr i i t impului de reac­t iune ca mijloc pent ru a fixa diferenţele individuale. Astfel Catell ( 2 6 ) , în l ista de tes te minta le pe care le indica, — în 1890, — pent ru a determina caracterist ici le individuale, a p ro­pus şi măsura rea reacţ iuni lor s imple. Deasemenea Jastrow în 1892 şi Gilbert ( 72 ) , în 1894, în tes te le p ropuse pent ru exa­minarea şcolari lor , cupr inde şi măsurarea t impului de reac­t iune, iar Bagley, — în 1900, — considera această măsură toa re d rep t un test de ap t i tud ine mintală.

Din t re psihologi i mai noui care acordă o deosebi tă impor­tanţă măsurăr i i t impulu i de react iune pent ru selecţ iune, pu­tem cita pe Schulte ( 1 6 2 ) , KJemm, Piorkowski, şi mai a les Moede ( 1 3 0 ) . Deasemenea opiniunea lui Gemelli (68 şi 6 9 ) , — care s 'a ocupat în deosebi de cercetări în domeniul se­lecţiei pi loţ i lor de aviaţie, — se in tegrează pe aceiaşi linie,, atunci când afirmă că selecţia subiecte lor cărora li se cere o reac­t iune jus tă şi puţin var iabi lă este posibi lă prin examenul t im­pului de react iune, care ar consti tui una din metode le cele mai ideale pen t ru acest scop.

Alţi cercetător i însă, neagă orice valoare măsurăr i i t impulu i de react iune ca mij loc de d iagnos t ic în selecţie şi cred că fac­torul care ar avea în t r ' adevăr impor tan ţă pentru cunoaş te rea t răsă tur i lo r individuale ar fi t emperamentu l .

Astfel încă din 1901 , Wissler (201) concludea, în urma exper ien ţe lor în t repr inse , că nu există nici 'un fel de corelaţ ie în t re rap id i ta tea de react iune şi intel igenţă, — aceasta din urmă fiind de terminată pr in note le şcolare ale s tudenţ i lor care i-au servit ca subiecte. Deasemenea t impul de reactiune nu co­relează nici cu rap id i ta tea de gând i re sau de acţ iune care inter­vine în rezolvarea a l tor tes te . Câţ iva ani mai târziu Wfiip-

ple ( 1 9 7 ) . a junge până la afirmaţia că timpul de reacţ iune t r ebue î ndepă r t a t cu totul din uz ca test de ps ihologie indivi­duală . Acest au tor crede că t impul de reacţ iune nu poa te pre ­zenta un interes decât din punct de vedere calitativ, prin rezul­ta te le int rospecţ ie i subiectelor . Pr in aceasta el se găseş te pe a-ceeaşi poziţie cu Wundt (205) care deasemenea conclude, — în u rma exper imente lor asupra t impului de reacţ iune, — că va loarea acestor măsură tor i constă nu a tâ t în rezul tatele can­t i tat ive ci mai mult î n t r ' o exactă var iere şi r eg la re a auto-obser-vării. Whipple susţ ine că dacă se procedează la măsurarea t impului de reacţ iune luând toa te precauţ iuni le de r igoare , s e cons ta tă că rezul ta te le canti tat ive sunt aceleaşi pen t ru toate su­biectele. Cu al te cuvinte afirmă că nu ar exista diferenţe in-viduale semnificative în ceeace pr iveşte t impul de reacţiune şi crede că aceste diferenţe pe care le observăm s 'ar da tora numai cauzelor pe r tu rban te cum ar fi oboseala , diferenţ ierea pr in exerciţ iu, etc. Fap tu l că la subiectele in te l igente t impul de re­acţ iune este mai scurt, nu dovedeş te o mai mare rap id i ta te a processulu i reacţ ionai , ci pur şi s implu că acestea au în ţe les mai bine ceeace aveau de făcut. W h i p p l e acordă o oarecare impor tan ţă variaţiei dela medie care ar avea valoare numai ca o indicaţie pent ru controlul a tenţ iei în t impul examenului . El este a tâ t de convins de l ipsa de semnificaţie a t impului de reacţ iune, încât în t r ' un manual (196) asupra tes te lor mintale şi fizice publicat în 1914 şi 1915, nici nu menţ ionează măsură­tor i le de acest gen .

De altfel , acelaş punct de vedere este susţ inut şi de Alechsieff (3) care afirmă, în mod analog , da dacă subiec­te le sunt exerci ta te suficient, diferenţele individuale d in t re a-ceştia devin a p r o a p e nule.

Con t ra aces tor afirmaţii categorice se opun rezultatele ob­ţinute de. către Hetimon şi Wells (77) care, în 193 4, în u rma exper imente lor făcute asupra lor înşi le , au ară ta t că un exerciţ iu, oricât ar fi de lung (ei au exerci tat zece mii de re-acţiuni la unul şi op tsprezece mii la a l tul) nu face să d i spa ră diferenţele individuale aşa încât subiectele continuă să reac­ţ ioneze diferit .

Dar în afară de părer i le ps iho log i lo r de l abora to r care susţin inut i l i ta tea măsurăr i i t impului de reacţ iune, t rebue să menţ ionăm că şi din rândur i lor ps ihologi lor practici mai noui s 'au declara t o serie în t reagă de cercetători care au luat o poziţie negativă faţă de valoarea t impului de reacţ iune ca mijloc de d iagnost ic în selecţie. Astfel Rupp (159) ara tă că din observaţ iuni le sa le nu reese că rapidi ta tea reacţ iuni lor ar pu tea da indicaţiuni s igure şi afirmă că tocmai cel care lu­crează mai încet însă mai l inişti t es te mai bun decât cel care lucrează rapid, însă precipi tat . Am văzut că şi Giese nu acordă vre-o semnificare deosebi tă t impului de reacţ iune.

Mira ( 1 2 9 ) , Vueles (186) , Tramm. şi Spielrein deasemenea nu acordă — în examinăr i le lor — o a ten ţ ie prea mare rezu l ­t a te lo r măsură to r i lo r t impului de reacţ iune în selecţ iunea con­ducător i lor de vehicule. Mai recent, Lahy ş i Komgold (97 , pag . 41) în t r 'un studiu consacrat cauzelor ps ihologice ale acci­dente lor , expr imentând cu un g r u p de subiecte accidentate frec­vent şi cu un g r u p de subiecte normale , a jung la conctuziunea că nu numai că în reacţ iuni le s imple subiectele accidentate nu sunt infer ioare celor normale dar prez in tă şi o mai mare frecvenţă pentru t impuri le mai scurte . Cu a l te cuvinte cei care au avut accidente frecvente sunt mai rapizii în reacţ iune decât cei normali , care n 'au suferi t nici un accident. Lahy şi Kortt-gofd au obţ inut aceste da te uti l izînd p roba clasică de t imp de reacţ iune s implă , exci tantul fiind audit iv. In cazul reacţ iu-ni lor complexe însă, t rebue să facem dis t incţ iunea — după cum insistă Marbe (119) — între t impul de reacţ iune propr iu 2 i s , care ar fi in tervalul ce se scurge între o excitaţie şi miş ­carea de r ă spuns , şi dura ta processe lor g loba le ale reacţ iuni lor . Acest process g loba l , atunci când subiectul t r ebue să execute o mişcare complexă, nu mai este un t imp de reacţiune, ci suma a cel puţ in două t impur i de reacţ iune. Astfel la noţ iunea de timp ele reacţiune — interval care se scurge în t re apar i ţ ia s t imulantu lu i şi r ăspuns — t rebue să mai a d ă o g ă m şi pe cea de durată de reacţiune — interval care se scurge în t re înce­pu tu l răspunsulu i care urmează reacţ iuni i motr ice şi momentu l când subiectul t e rmină complect mişcarea. In exper ienţe le de l abo ra to r se măsoară numai t impul de reacţ iune, însă în s i tua­ţiile reale , ceea ce are în t r ' adevăr o m a r e . impor tan ţă es te tocmai această dura tă a reacţiunii care — după exper ien ţe le lui Lahy — este cu totul diferit de t impul d e reacţ iune, î n cazul subiecte lor accidentate şi se prezintă mu l t mai mare decâ t la subiectele normale .

Această dura tă de reacţiune poa t e fi compara tă cu feno­menul pe care Ponzo (149 , 150) îl numeş te „timp, de r e p r i z ă " şi intervine după ce s'a e labora t s t imulul şi după ce reacţ iunea s'a executat . Acest t imp de reur iză — asemănă to r cu „ t impul m o r t " consta ta t d e Lahy (98) — ar consta în t r 'un process de disoluţ ie a perseverăr i i de adap t a r e necesi ta tă de actul reacţ iuni i săvârş i te . Acest process se real izează pr in t recerea la o nouă adap ta re , condi ţ ionată de cerinţe diferite. In lumina aces to r cercetări am pu tea dis t inge în actul de reacţ iune, urmă­toare le faze:

1. Faza de aş tep ta re , adică o a t i tudine de prepara ţ ie , care precede un eveniment pa r t i cu l a r ;

2. Acesta din urmă, când se produce, naş te impulsul pen t ru faza de reacţ iune motr ice şi

3. După aceasta urmează faza de re luare a unei noui at i tudini de a ş t ep ta re a unui stimul nou.

Ult ima Fază reprez in tă t impul de repriză sau de reluare , iar cercetări le au dovedit că valoarea acestuia, în mod normal , este ap roape egală cu cea a t impului de reacţiune şi prez in tă aceleaşi variabil i tăţ i individuale ca şi acesta. Lahy a cons ta ta t că acest t imp de repr iză — per ioadă refractară a reacţiunei — se prezintă mai lung la pe rsoane le care au suferit accidente frecvente, efect direct al unei imposibi l i tă ţ i de a reacţ iona în si tuaţi i le complexe.

Două observaţ iuni pot fi s c o a s e din exper imente le lui Lahy: 1. Atunci când subiectelor nu le este impusă o rapid i ta te

sau când sunt lăsa te să-şi regleze ele înşi le execuţia, dau un r andamen t — din punct de vedere al exacti tăţi i lucrului — to t aşa de bun ca şi cei n o r m a l i ;

2. înda tă ce li se impune fie un ritm de lucru de terminat , fie o limită de t imp, r andamentu l de lucru devine mult mai s lab decât la subiectele normale .

Lahy crede că, în cazul lucrului impus , reacţiunea este împiedicată de excitaţ iunile care se succed ul ter ior şi creează o s tare de precipi tare dator i tă pe de o par te rapidităţ i i reac-ţ iuni lor impuse subiectelor iar, pe de altă par te , complexi tăţ i i în care se prezintă lucrul. In t r ' adevăr , lucrul impus sau com­plex cere subiecte lor nu a tâ t posibi l i tă ţ i pentru a reacţ iona rapid , cât o suple ţă de r eadap ta re rapidă , pe baza unei „p las ­ticităţi funcţ ionale" care — în cazul subiecte lor accidentate — este de reg la tă şi nu permite subiectului să s tăpânească si tuaţia. In probele în care intervin s t imulăr i a căror succesiune este independentă de voinţa individului , s tarea psihologică care se produce la execuţia acestor p robe , este o s t a re de prec ip i tare care face subiectul să p iardă cu totul s tăpâni rea asupra direc­ţiunii în care t rebue să execute mişcarea, ceea ce face să scadă şi cali tatea lucrului .

Această s ta re de prec ip i tare , care este caracterizată pr in-t r ' o disjuncţiune ps iho-motor ie , evidentă la persoane le care au suferit accidente, se poa te urmăr i în per ioada refractară a reacţiunii , în t impul de repriză, care este mult mai lungă la cei care au avut accidente. Ceva mai mult , la aceste pe r soane contradicţ ia d in t re percepţia st imulul şi imposibi l i ta tea de a reacţiona măreş te s tarea de precipi tare , de turburare , iar Lahy (p . 61) p resupune că se produce o de reg la re în sistemul nervos central , în coordonarea comenzilor de reacţiuni parţiale. Faptul că act ivi tatea celor care au suferit frecvent accidente este profund tu rbura tă de fiecare dată când li se impune o rapi­d i ta te sau o cadenţă de lucru — ceea ce ar cere o „p las t ic i ta te de r eadap ta re con t inuă" — îl face pe Lahy să p re supună că această tu rbura re s au d e r e g l a r e este de natură emoţională sau afectivă. In aceste condiţi i se poa te observa la unele subiecte o s tare psihologică de prec ip i tare care se da toreş te , în m a r e măsură , dif icul tăţ i lor pe care ei le în tâmpină în potr iv i rea

reacţ iuni lor la exci taţ iunile succesive care apar . Putem pre ­supune că şi în si tuaţi i le de vieaţă reală , atunci când a-pa re în m o d brusc un pericol oarecare , fie sub forma unui obs tacol , fie sub forma unui obiect care se mişcă rapid , se produce o s ta re ps ihologică a semănă toa re care, la unele pe rsoane , dereglează p e n t r u câtva t imp mecanis­mul reacţ iuni lor adecvate. In cazul unei solicitări v iolente , individul cade în t r ' o s ta re d e confuziune, t ră ind ceea ce psi­hologi i numesc s indrom confuzional sau „cl ipă de s p a i m ă " ( 1 3 9 ) , — „Schrecksecunde" al ps ihologi lor germani . O ana­liză ştiinţifică a acestei clipe de spaimă, poate arăta că sub influenţa acesteia se p roduce o de reg la re care aduce modif icăr i ser ioase în toa te funcţiunile psihice, schimbând, pen t ru un t imp mai lung sau mai scurt , în t reaga persona l i ta te a individului care o t răeş te . In aces te c i rcumstanţe , din cauza dereg lă r i lo r mecanismului ps iho-motor , se în ţe lege că se pot p roduce foarte uşor accidente. Totuş i după cum remarcă şi Lahy (97) aceasta nu însemnează că cei accidentaţ i frecvent provoacă ei însăş i accidentele , ci că în momente l e de pericol, — care se pre­zintă cu o frecvenţă a semănă toa re t u tu ro r lucrător i lor de acelaş gen , — numai aceşt ia nu ştiu să le evite din cauza tu rbură r i lo r care survin în reacţ iuni le lor de apă ra re ( inhibi ţ ie de reacţ iuni sau reacţiuni g reş i te şi de reg l a t e ) . „Da te l e exper imenta le pe rmi t să se p resupună că aceste tu rbură r i sunt de terminate p r in t r ' o l ipsă de „plas t ic i ta te funcţ ională" , adică p r in t r ' o l ipsă a apt i -tudinei de a readapta o a t i tud ine ps ihomotor ie şi minta lă faţă de o exci taţ ie nouă care se prezintă brusc indiv idulu i" (p . 62 ) .

In mod obişnui t se poa te observa, — în compor tamentu l oricărei persoane no rma le , — că fiecare act săvârşi t se p roduce pe măsura unui plan e labora t mai mul t sau mai puţin conşt ient şi care caută să r ă s p u n d ă în mod cât mai adecvat sol ici tăr i lor difer i te lor c i rcumstanţe externe . Este dela sine înţeles că această e laborare minta lă e cu a tâ t mai favorabilă şi mai adecvată , cu cât individul nu este cons t râns să-şi modifice prea mul t s t ruc tura sa psihofizică, adică tocmai atunci când solici tăr i le ex terne nu au un caracter prea diferi t de cele pe care el es te obişnui t să le întâlnească mai des. înda tă ce aceste solici tări devin mai neobişnui te şi mai neaş tep ta te , individul t rebue să-şi schimbe a t i tudinea normală , iar processul de e laborare minta lă a mij loacelor de răspuns este tu rbura t , — pentru un t imp mai scurt sau mai lung, — şi-1 opreş te de a da o o rgan iza re adecvată travaliului mintai şi reacţ iuni lor necesare . In cazul reacţ iuni lor ps ihomotor i i în si tuaţi i le rea le , această de reg la re a processe lor mintale provoacă acea s tare de precipi tare , expr i ­mată în compor tament p r in t r ' o serie de mişcări dezordona te , de te rmina te de faptul că subiectul se găseş te în t r ' o impos i ­bi l i ta te momentană de a-şi organiza lucrul mintal şi reacţ iuni le .

In exper ien ţe le de l abora to r a supra t impulu i de reacţ iune,

s'a cons ta ta t că această stare de prec ip i tare este s t râns legată de i regular i ta tea în reacţ iuni , i regular i ta te care const i tue, d u p ă Hildebrandt, un caracter diferenţial al accidentaţ i lor . Deaseme-nea Mayerhofer, Rothe, Bena şi K.ugler, insis tă asupra i regu lar i tă ţ i i t impulu i de reacţ iune la accidentaţ i . Instabi l i ta tea d e r andamen t a fost observată de aceşti cercetător i nu numai în exper imente le asupra t impului de reacţ iune dar şi în cele asupra ă tenţ iunei şi const i tue t răsă tura comună şi caracterist ică a accidentaţ i lor din cauza unei tu rbură r i nevropat ice , a obosel i i sau în urma abuzului de alcool (125) .

Dar toa te acestea sunt modificări p roduse sub acţiunea condiţ iuni lor exter ioare . Ceeace prezintă un interes deosebi t însă, — pentru clarificarea prob lemei t impului de reacţ iune, — stă tocmai în cunoaşterea fenomenelor care se p r o d u c fie în s is temul nervos centra l , fie în mecanismul de coordonare al comenzilor de reacţiuni par ţ ia le care, — după cum am văzut, — suferă unele modificări a căror na tură se pare că ar fi de ordin afectiv, emoţional . Cu al te cuvinte este m u l t mai im­por tan tă cunoaş terea acestor schimbări in te resând mecanismul intern al reacţ iuni lor , da r mai ales dependen ţa acestora de s tarea emoţională , sau afectivă a subiecte lor . Un s tudiu experi­menta l capabil să elucideze complet na tura acestor fenomene, pre­zintă însă dificultăţi foarte mari. Deaceea mai toţ i cercetător i i s 'au mul ţumi t numai cu exper imente de na tura celor pe care l e - am expus mai îna in te şi au ocolit , a p r o a p e în mod s is te­mat ic , a tâ t chestiunile relat ive la l egă tura posibi lă dintre t imp de reacţ iune şi emotivi ta te , cât şi pe cele care ar fi pu tu t aduce o oarecare lumină în ceea ce priveşte mecanismul in­tern al reacţiunilor .

In cercetarea de faţă p reocuparea noas t ră se îndreap tă , pe de o pa r t e , către exper imente capabi le să ne pună în evidenţă exis tenţa acestei legătur i iar, pe de al tă parte , cu găs i rea de puncte de sprij in care să ne permi tă , o expli-caţ iune, cât mai aprop ia tă de adevăr, a mecanismului int im care s tă la baza modif icări lor ce se p roduc în t impul de reacţ iune ca efecte a le variabil i tăţ i i condi ţ iuni lor ex terne .

P A R T E A I I .

Experimentele originale.

Aparate, tehnica de experiment, subiecte.

In exper imente le necesi ta te de scopul cercetării noas t re , o a ten ţ iune deosebi tă a fost pusă în a l ege rea apara te lo r pe care să le putem folosi în măsură to r i l e noas t re . Acestea t rebuiau să îndepl inească o serie de condiţ iuni capabi le să ne as igure , pe

de o p a r t e , o cât ma i mare preciziune şi uşur inţă de mani ­pu la re iar, pe de alta, să ofere suficiente garan ţ i i de constanţă a măsură to r i lo r .

După mul t ip le încercări ne-am fixat, pen t ru măsu ra rea t impului de reacţ iune, asupra cronoscopului pendular Berg-strom. Acesta este folosit în l abora toa re le americane şi este mul t apreciat pent ru faptul că face posibilă o măsura re exactă a t impului de reac ţ iune cu o precizie de a mia pa r t e d i n t r ' o secundă ( s igma) . Manipu la rea este foarte uşoară a tâ t pen t ru exper imenta tor i cât şi pen t ru subiect şi permi te schimbarea ins tantanee a natur i i s t imului chiar în t impul exper imente lor , fără să fie nevoe de opera ţ iuni sup l imenta re ca la a l te t ipur i de apara te . Este compus (fig. 1) d in t r ' un pendul osci lant A, care se spri j ină pe un cuţit foar te fin B, permi ţând astfel o mişcare invariabilă. Un indicator D , este a t a şa t acestui pendul , , indicator care se mişcă sol idar cu pendulu l numai a tâ ta v reme cât subiectul nu r ă spunde s t imulului . In momentu l când aces t r ă spuns se produce , indicatorul se detaşează de pendul , — prin mijlocirea unui e lec t romagnet , C, — şi r ămâne fixat p e un punct al cadranului E, unde se poa te citi, în miimi de secundă, t impul de reacţ iune.

F i g u r a Nr. 1.

Acest cronoscop prezintă, faţă de celelalte, un mare avantaj, prin faptul că mecanismul de mişcare este extrem de s implu şi deci nu este supus deranjamente lor , ca în cazul cronoscoa-pe lor cu mecanism de ceasornic de t ipul celor ale lui Wundt sau H i p p . Revenirea la 0 se face deasemenea foarte uşor mişcând indicatorul la punctul de plecare după ce, în prealabi l , a fost nota t t impul de reacţ iune.

Pent ru măsurarea emotivi tăţ i i , p rob lema alegeri i unui in ­s t rument de măsură toare a prezenta t mul t mai mul te dificultăţi decât în cazul t impului de reacţ iune. Apara t e l e clasice pentru.

în reg is t ra rea obiectivă a schimbări lor organice da tor i te emo­ţiilor, în mai toate încercări le noas t re , s 'au dovedit impropr i i şi nu pu teau r ă spunde adecvat scopului urmări t . In t r 'adevăr , ţ i nând seama de faptul că s t imulul p rezenta t subiectului era foarte slab şi nu putea deci declanşa o emoţie care să se ma­nifeste prin schimbări organice prea puternice, înregis t rarea prin mijloacele obişnui te nu dădea nici un rezul ta t care să ne facă posibi lă urmăr i rea fenomenului şi in te rpre tarea sa cantitativă. Astfel încercările făcute cu înregis t răr i le la pneumograf , la sf igmograf sau la cardiograf, nu ne-au oferit nici un fel de posibi l i ta te pent ru a urmăr i vizibil producerea de schimbări organice, Câteva încercări făcute cu electrocardiograful ne-au permis să urmărim aceste modificări , însă in te rpre tarea lor canti tat ivă era foarte dificilă din cauza par t icular i tă ţ i lor indi­viduale dar mai ales din imposibi l i ta tea de a separa variaţiile da tor i te emoţi i lor p roduse , de celelal te variaţii ce se da torau a l to r factori, s trăini de fenomenul pe care încercam să-1 ob ­servăm. O altă imperfecţ iune a apa ra te lo r clasice şi care con­st i tuia pen t ru noi una din dificultăţile cele mai de seamă, era conţinută în lipsa de constanţă a înregis t răr i lor . După cum se şt ie, toa te înregis t răr i le schimbări lor organice cu ajutorul pneumo, sfigmo sau cardio-grafelor , se bazează pe t ransmis ia unei p re ­siuni ce se exercită pe o membrană de cauciuc la un t ambur Marey care , — tot pr in intermediul unei membrane p e care se află fixată o pârghie de în reg is t ra re , — produce un t raseu ce se înregis t rează pe hâr t ia înegr i tă cu fum a unui kymograf. In aceste înregis t răr i , în special când e vorba de schimbări infime ca în cazul exper imente lor noas t re , joacă o mare im­por tan ţă felul în care este aşezată membrana de cauciuc pe tambur . Dacă este prea întinsă, presiuni le exerci tate pe su­prafaţa sa se t ransmit pârghi i lor de înregis t ra re cu o ampli­tudine prea mare , ceea ce face ca fenomenele par t iculare să nu poată fi observate pe traseu. Dacă nu este suficient de înt insă modificări le de intensi ta te prea mică, nu apar deloc în t raseul de pe kymograf . Pe de al tă pa r t e , un al t indon-venient al acestor s is teme constă în faptul că, atunci când expe­r imente le se pre lungesc pe un t imp mai înde lungat , membrana de cauciuc se al terează şi t rebue să fie înlocuită. La înlocuire este foarte g reu , dacă nu chiar imposibi l , să se dea nouii membrane o tensiune echivalentă celei vechi. Se în ţe lege că, în cazul acesta, intervin variaţ iuni cari nu po t fi, de cele mai mul te ori , separa te de schimbări le da tor i te fenomenului pe care voim să-1 observăm şi pot prilejui in terpre tăr i cu totul e rona te . In cursul cercetări lor noas t re am căutat să ocolim această din u rmă dificultate uti l izând, în locul tamburulu i cu membrană de cauciuc tamburur i cu p is toane de sticlă de cel mai nou model şi care, din acest punct de vedere , a r fi p rezenta t unele avantagii . Ţ inând seama însă de faptul că

s t imulul nos t ru era extrem de s lab, — ales astfel din nece­si tăţ i tehnice de exper iment , — schimbări le organice erau tot a tâ t de s labe şi nu pu teau fi în reg is t ra te prin t amburu l cu pis ton care opunea o rezis tenţă de frecare prea mare şi nu permi tea pres iuni lor prea reduse să se poa tă t ransmi te pent ru a fi în reg is t ra te .

Bineînţeles că toa te aceste imperfecţ iuni de ordin tehnic a le metodei clasice în s tudiul obiectiv al schimbări lor emo­ţ ionale , nu apa r în cazul t ră i r i lor violente, atunci când s t imulul este puternic şi poa te provoca un şoc emotiv. In cazul acesta schimbări le circulatori i şi respi ra tor i i sunt apreciabi le şi, în consecinţă, fac posibilă o observaţ iune mijlocită de me tode le d e în reg i s t ra re obişnui te .

In exper imente le noas t re preocuparea principală se în­d r eap t ă către cunoaşterea mecanismului reacţ ionai , pe care am căutat să-1 punem în legă tură cu emotivi tatea. Se în ţe lege că, în cazul nostru , nu mai pu tea fi vorba de a provoca şocuri emoţ ionale puternice în t rucât în aceste si tuaţi i se produc , după cum au dovedit-o numeroş i cercetător i , acele s indromuri con-fuzionale care a l terează în t reaga s t ruc tură psihofizică şi ne-ar fi fost g r eu ca, d in t r ' o mult ipl ici tate de fenomene interferate , să pu tem dis t inge pe cele care ne in teresau în m o d special pen t ru lămuri rea problemei noas t re . Dar , în afară de aceasta, ceea ce prezenta un interes deosebi t pen t ru noi, nu era a t â t urmăr i rea efectelor p roduse de o emoţie oarecare , ci s tabi l i rea d i ferenţe lor individuale din punctul de vedere al emotivităţ i i . O asemenea diferenţă individuală nu poa te fi observată în cazul t ră i r i lor violente dator i te unui şoc emoţional . Fie ca individul este extrem de emotiv, fie că este calm, în cazul unu i exci tant putern ic şi neaş tep ta t cum se în tâmplă în mo­mentu l de spaimă, emoţia se va p roduce cu s imptome ap roape a semănă toa re şi la unul şi la celălalt . Aceasta face impos i ­bilă o diferenţ iere obiectivă a lor şi nici nu permi te o mă­su ra re a acestor diferenţe prin metode le clasice.

Pe de al tă pa r t e nu t r ebue să se negli jeze faptul că orice t raseu de în reg is t ra re al schimbări lor organice da tor i tă emoţi i lor se prezintă sub forma a două var iabi le , — dura tă şi in tens i ta te , — făcând astfel opera ţ iuni le de clasificare foarte g reoa ie , dacă nu chiar imposibi le .

Pen t ru toa te aceste motive, în u rma mul tor încercări minu­ţ ioase , am adop ta t pen t ru măsurarea emotivităţ i i subiecte lor din exper imente le noas t re , metoda răspunsulu i e lec t rodermâl (metoda ps ihogalvanometr ică) . Pen t ru a obţ ine mai multă s igu­ran ţă în aceste măsură tor i , am căutat să aducem unele modi­ficări în construcţia apara tu lu i , modificări care să înlăture cât mai mul te din cauzele de erori semnala te de diverşi cerce­tă to r i care au folosit acelaş procedeu.

în t rebu in ţa rea diverselor t ipuri de ga lvanomèt re în cerce-

tarea problemelor psihologice datează de foarte mul tă vreme. Astfel în 1878, R. Vigouroux (185) aplică această me toda asupra subiectelor care prezentau fenomene isterice. In acelas an, Adamkiewicz explică aşa numita reacţiune ps ihogalvano-metr ică prin r apor t a re la activitatea g lande lo r sudor ipare . Chiar mai înainte de aceştia se utilizau în exper imente le fiziologice curenţii electrici, în special după cum reese din lucrări le lui Du Bois-Reymond din 1849, acesta suge rând că deviaţiile gal-vanomet ru lu i s 'ar da tora contracţ iuni lor musculare . In 1786 Bertholon a făcut cercetări asupra a l te răr i lor rezistenţi i elec­trice din corpul omenesc în diferite condiţiuni exper imenta le . Ceva mai târziu Fere ( 5 4 ) , — în 1888 a măsura t efectul sti-muli lor sensorial i la subiecte normale ut i l izând aceiaşi metodă . El a fost pr imul care a uti l izat puntea lui Wheatstone în circuit cu ga lvanomet ru l . Tarchanoff în 1890 a cercetat prin această me todă efectele p roduse de tensiunea psihică în aş­t ep ta rea unui s t imul . In cursul aceluiaş an Vigouroux a t e rmina t cercetări le sale asupra bolnavilor de melancolie, s tudiu în care a uti l izat tot metoda ps ihogalvanometr ică . To t în acelaş t imp Sommer şi Fürstenau (169) aduc o impor tan tă contr ibuţ ie la tehnica ps ihogalvanometr ică prin înlocuirea electrozi lor metalici prin electrozi de cărbune de zinc, da r mai ales ei insis tă a s u p r a faptului că răspunsu l psihogalvanic se poa te explica numai în par te ca dator indu-se activităţi i g l ande lo r sudor ipare şi pielei . In 1897 Sticker (173) descoperă că răspunsu l se poa te obţ ine şi dela păr ţ i ale corpului care au fost, în prealabi l , anesteziate şi conclude din acest fapt că răspunsu l nu const i tue numai un fenomen da tor i t secreţiei g lande lor sudor ipare . Müller (133) prezintă în 1904 o lucrare impor tan tă asupra explicării fizice a fenomenului . Concluziuni le sale, scoase din exper imente a-supra subiecte lor normale , ps ihopat ice şi sub s tare de hipnoză, pa r a fi avut o mare influenţă asupra lui Veraught ( 183 ) , care a fost şi pr imul cercetător care a combinat tehnica psihogalvanică cu tehnica lui Gallon apl icată la t impul de reacţ iune în aso­ciaţiile de cuvinte. Cea mai impor tan tă contr ibuţ ie se da toreş te lui Godeţroy care a avut ideea de a uti l iza un t rans formator în circuitul ga lvanomet ru lu i din care a rezul ta t o s tabi l izare a oglinzii şi pos ib i l i ta tea de a readuce la zero raza de lumină, după ce răspunsul s 'a p rodus . După aceste începutur i , m e t o d a ps ihogalvanometr ică a căpăta t o ut i l izare din ce în ce mai răspândi tă şi s 'a perfecţ ionat , deşi cercetători i au lucrat mul t t imp fără să aibe o în ţe legere completă asupra fiziologiei şi ps ihologie i fenomenului în rine. Din toa te cercetări le în t re ­pr inse se despr inde consta tarea , — exceptând părer i le lui Dun-lap (47) şi Landis şi De Wiek ( 100 ) , — că în măsura rea emotivităţ i i această me todă a dovedi t , în cea mai mare par te ; un caracter pozi t iv ,

Nu putem trece mai depar t e în expunerea noas t ră , fără

a ară ta şi poziţ iunea pe care au avut-o diferiţi cercetători faţă de această metodă de cercetare. Unele fapte incomplet expli­cate, de na tură fiziologică sau psihologică, — cum ar fi de exemplu fenomenul polarizări i electrozilor, — au făcut pe unii , între care se numără Dunlap, să manifeste oarecare scep­ticism in privinţa caracterului pozitiv al acestei me tode . Chia r destul de recent , în 1930, Landis (101) după ce a revăzut în mod amănunţ i t şi cât se poa te de complet l i tera tura referi­toare la răspunsu l psihogalvanic, s e ara tă foarte pesimist asupra valori i acestei me tode ca mij loc de măsura re a emotivităţ i i . La al 9-lea Congres Internaţ ional de Ps ihologie din 1929, s'a acorda t un interes deosebi t acestei p rob leme prezentându-se un număr impres ionant de comunicări care căutau să explice, pe baza exper imente lor , na tura acestui fenomen. Bine înţeles că a tâ t rezul ta te le pozitive cât şi cele negat ive au dus la oarecar i clarificări şi, cu această ocaziune, s 'au formulat o serie în t reagă de ipoteze pr ivind mecanismul de producere al răspunsului psi­hogalvanic . Astfel unele explicau răspunsul psihogalvanic prin p ropr ie tă ţ i l e electrice ale pielei şi prin influenţa exercitată de aceasta asupra rezistenţei muşchilor , dându-se o impor tan ţă deosebi tă părţ i i din corp care intră în contact cu electrozii . Al te le demons t rau fenomenul prin influenţa unor păr ţ i din piele a supra celor la l te , pe baza numărului g lande lo r sudor ipare . Alte ipoteze căutau să pună în legătură fenomenul cu măr imea su­prafeţei din corp care in t ră în contact cu e lec t roz i i ; cu miş­cările electrozilor sau mişcările executate sub e lec t roz i ; cu umidi ta tea sau uscăciunea contactelor cu c o r p u l ; cu t empe­ra tu ra sau variaţiile de t empera tu ră , în special pentru expli­carea per ioade i de latenţă a reac ţ iun i i ; cu efectele chimice ale pielei a supra electrozi lor sau i n v e r s ; cu polar izarea electro­zilor ; cu polar izarea de .pe suprafa ţa p i e l e i ; cu schimbări le de c i rcu la ţ ie ; cu mişcarea membru lu i pe care era aplicat elec­t rodu l sau mişcarea a l to r m e m b r e ; cu forţele e lectromotr ice gene ra t e prin contractarea muşch i lo r ; cu metabol ismul b a z a i ; cu s is temul nervos a u t o n o m ; cu cel s i m p a t i c ; cu conflictul d in t re s is temul nervos s impat ic şi cu res tu l s is temului nervos a u t o n o m ; cu influenţa corpului quadr igemen şi calamus scrip-tor is şi, în genera l , cu reacţ iunea dator i tă processelor conative.

Din mult ipl ic i ta tea acestor ipoteze privind explicarea meca­nismului de p roducere al răspunsulu i galvanic, es te foarte g reu să ne p r o n u n ţ ă m pen t ru u n a sau alta, mai a les că acestea au fost scoase din observaţ iuni r iguroase care nu pot fi în lă tu ra te a tâ t de uşor fără o con t raprobă semnificativă. In t r 'adevăr , o revizuire amănunţ i t ă a rezul ta te lor şi concluziunilor ob ţ inu te de diverşi cercetător i în acest domeniu cum ar fi Veraught (182) Densham şi Wells, Washburn şi elevii săi (188, 189, 190) , — care au pus în legătură deviaţia galvanică cu t empe­ramentu l , — Pear şi Ikin. ( 8 9 ) , Phillipson şi Menzerath, Pe-

terson (124) şi lung (14 1) care au aplicat metoda ps ihogal -vanometr ică în analiza visurilor, a emoţiei şi în investigaţi i la normali şi cazuri patologice, — Mc Cowan, Aptekmann, Wechs-ler ( 1 9 3 , 194) şi Jones, — cu studii asupra asociaţiilor de cuvinte, -— Darrow (38) şi alţii, nu ar pu tea să ne dea pos i ­bi l i ta tea de a ne fixa asupra unei s ingure ipoteze concernând mecanismul răspunsulu i galvanic. Din contra , o cercetare amă­nunţ i tă a acestor rezul tate care formal ar putea da impresia că sunt contradictori i , ne conduce la concluzia că fenomenul stă sub dependen ţa unor foarte variate influenţe şi deci rezul­ta te le obţ inute de diverşi cercetători nu se exclud unele pe al te le , ci se completează. In această s i tuaţ ie suntem siliţi să admi tem că mecanismul răspunsului psihogalvanic nu se poate explica numai prin activitatea secretorie a g lande lo r sudor ipare , ci că la baza sa stau o mult ipl ici tate de fenomene de natură diferită şi imprecis de te rmina te , — fapte care sunt în contra­dicţie cu concluziunile unui s tudiu publicat în limba r o m â n ă ' ) ,

1) Este vorba de lucrarea d-lui Or. C o p e l m a n , L. S. — Reflexul Psiho-Galvanic. — Bucureşti, Societatea Română de Cercetări Psiholo­gice, 1938, — în care se face regretabila eroare de a se adopta teoria lui V e r a u g l i i după care la baza acestui fenomen ar sta processele ce se petrec în glandele sudoripare (p. 20) . D l C. se sprijină în această alegere pe presupusa constatare indiscutabilă că acest răspuns se obţine numai când se aplică electrozii pe suprafeţe cutanate bogate în glande sudo­ripare, — afirmaţie infirmată de către S i d i s şi N e 1 s o n care au utilizai ca electrozi ace liypodormice din platină şi au obţinui totuşi răspunsul, fără ca electrozii să intre in contact cu glandele sudoripare (157) precum şi de lucrările lui S o m i n e r şi F ti r s l e n a u din 1890. S I i k e r in 1897 (vezi p. 50) si alţii.

Comunicarea iui I1'. (i c o r g i prin care raportează absenţa răspun­sului psihogalvanic la un copil cu lipsa congenitală a glandelor sudoripare şi care este prezentată de d-l C o p e l m a u ca o a 2-a mărturie indis­cutabilă că la baza acestui feuomten stă secreţia glandelor sudoripare. nu credem că poale fi alai de concludentă întrucât lipsa răspunsului se poate datora şi altor cauze neobservate de G e o r g i . Probabil că d-1 C o p e l ­m a n n'a avui cunoştinţă nici de experimentele iui S tui t h (167) care a obţinut o creştere a sudaţiei şi a umidităţii pielei, o iritare a suda (iei prin ridicarea temperaturii şi totuşi u'a observat aici într'mr caz nici în celălalt o descreştere în nivelul de rezistentă aparentă a pielei. Acest? fapte dovedesc că răspunsul galvanic al. pielei nu se datoreste unei creşteri a sudaţiei deoarece prezenţa sudorii mai abundente n'a avut efect asupra rezistenţei aparente. Un alt fapt care ui se pare destul de curios în lucrarea d-lui C o p o l in a a rezidă în asimilarea răspunsului psihogalvanic unui adevărat reflex care ar a v e a şi an centru în peretele ventricoluiui al treilea. Din nefericire indicaţiile bibliografice date de autor sunt, extrem de reduse pentru a ne permite o analiză personală a celor arătate. Pentru documentarea autorului studiului în chestiune; putem arăta însă că. încă

— care însă nu interesează atât din punct de vedere psihologic ci mai mult din punct de vedere fiziologic. De altfel rolul psihologiei nu este „să caute" „cauze" şi explicaţiuni: primul său rol este să găsească coincidenţe sau corelaţii ridicate între una sau mai multe stări şi un eveniment şi apoi să facă previziuni

' care să aibă o niare posibilitate de succes" ( 3 5 ) . Din acesit punct de vedere se înţelege că psihologul nu are pentruce să fie descurajat in cercetarea diferitelor stări psihice, cu ajutorul acestei metode, pentru motivul că fiziologia încă n'a reuşit să explice multiplicitatea^ schimbărilor care produc răspunsul psi-hogalvanic. Psihologul poate urmări fenomenul, îl poate pune în legătură cu anumite trăiri sufleteşti şi, în consecinţă, îl poate folosi în scopul măsurării schimbărilor produse de aceste trăiri. Ceea ce trebue reţinut este faptul că elementul principal în producerea acestui răspuns este schimbarea de rezistenţă electrică a corpului omenesc, schimbare care poate fi măsurată prin ajutorul unui galvanometru în circuitul căruia se interca­lează o punte a lui Wheatstone şi subiectul.

Din revizuirea diferitelor cercetări care s'au făcut în această direcţiune, trebue deasemenea să semnalăm, ca prezentând o deosebită importanţă, faptul că majoritatea investigatorilor surt

k de acord în a admite că aceste schimbări electrice produse în corp pot constitui măsurători precise ale răspunsurilor emo­ţionale, atunci când atitudinea de comportare a subiectelor nu ne-ar face să bănuim prezenţa acestor emoţii.

Ceea ce este într'adevăr caracteristic pentru această metodă şi constitue, în acelaş timp, un mare avantaj faţă de toate celelalte metode de măsurare a schimbărilor datorite emotivităţii,

din 1931 foarte mulţi cercetători. între care se numără f. a u e r (109), L a n d i s (102) , R u c k m i c k (156), e t c , au părăsit nomenclatura rle reflex psihogalvanic, deoarece au găsit-o cu totul inadecvată si capabilă să dea naştere la confuzii. R u c k m i c k , bazându-sa pe cercetările cele mai noui. -este categoric în această privinţă când spune: ...likc tlie Holy Roman Empire vvich w a s not Roman, and not exaetly an ernpire, so acording to tnodern doctrines is not necessarly psychic, nor galvanic, nor a reflex. It h a s been argued that sinco the response can be elicited in a spinal preparation, Ibe central reference of „psyoho" can be dispensed witb".

» (Ruefemick, C. A., The Psychology of Feeling and Emotion, iVew York, Me. Graw HUI, 1936, p. 351) . Iată şi traducerea liberă a textului citat: „.. . întocmai ca Sfântul Imperiu Roman care nu era sfânt, nici Roman, şi nici exact, un imperiu, tot astfel, conformându-ne docrtinelor modeme, răs­punsul nu este în mod necesar psihic, nici galvanic şi nici uti reflex. S'a argumentat că deoarece răspunsul poate fi descoperit în activitatea spinală, n e putem dispensa de re fer in ţa centrală de „psiho". (Vezi în această privinţă şi D a r r o w (39). Citând aceste rânduri credem că aducem un serviciu d-lui Dr. C o p e l m a n , a cărui probitate ştiinţifică şi dorinţă de

> informaţie obiectivă n'am pus-o nici când la îndoială:

este posibi l i ta tea pe care o oferă de a face observabile cele mai delicate variaţiuni în stări le emoţionale , pe care tehnica de labora tor a pu tu t să le producă până în prezent .

Apara tu l util izat de noi pent ru măsurarea variaţiilor de rezis tenţă a corpului dator i te emotivităţi i , a fost cons t ru i t 1 ) de o astfel de manieră încât să în lă ture toa te e lementele pertur-; ban te din exter ior şi, în acelaş t imp, să ofere suficiente ga­ranţii de preciziune care să se adapteze scopului urmări t de condiţ iunile exper imentulu i nostru. Ne-au fost de mare folos, descrieri le publicate de către Geldreich ( 67 ) , Griffith (75) şi Wenger, Greenwald ( 74 ) , precum şi aceea ă lui Gh. Mcu-inescu (119) şi Copelman, r ep rodusă după Fessard. In construcţia apara tu lu i folosit de noi am1 căutat să ţ inem seama de toate condiţ iunile tehnice capabile să în lă ture intervenţ iuni s t ră ine fenomenului pe care voiam să-1 observăm. In primul r â n d am căutat să supr imăm variaţiunile p roduse de sursa de energie electrică, variaţ iuni care se ştie că intervin din cauza fenomenelor de polar izare care se pot petrece în acumulator , in acest scop am instalat în circuitul apara tu lu i un vol tmetru de precizie care să ne dea posibi l i ta tea de a observa cea mai mică rar ia ţ ie în curgerea curentului electric şi a permi te , menţ inerea acestuia constant . Deasemenea am mai instalat şi un reos ta t cu o re­zistenţă variabilă de 90.000 ohmi cu ajutorul căruia să putem opera , — în cazul răspunsur i lor cu o ampl i tudine prea mare, — readucer i le oglinzii ga lvanometru lu i la punctul zero. Acest dis^ pozitiv era absolut necesar întrucât pentru schimbările prea fine, — cum era cazul nostru din pricina excitatului extrem de s lab, — tors iunea impr imată firului sus ţ inător al oglinzii ga l ­vanometru lu i nu ar fi permis în cazul deviaţii lor prea mari o justă notare a schimbări lor datori tă emoţii lor produse.

O al tă modificare a fost in t rodusă în scopul de a evita, - pe cât posibi l , producerea fenomenelor de polar izare între elec­

trozi şi suprafeţe le de contact, precum şi cele între e lementele ţesutului intern. Această modificare consta în faptul că am redus voltajul curentului care trece prin corpul subiectului dela 3 volţ i , — cum se obişnueşte în mod curent, — la o zecime de volt , voltaj care putea fi menţ inut constant şi nu permitea crearea de condiţiuni favorabile produceri i fenomenelor de pola­rizare dator i te cauzelor externe. In figura 2 redăm schema in­stalaţ ie i noas t re .

Aceste modificări de ordin tehnic ne-au permis să el iminăm . o bună par te din variabilele genera toa re de erori în exper imente le care folosesc răspunsul e lec t rodermal ( te rmen propus de Ruck-mick, pent ru a înlocui pe cel al lui Veraught ,,reflex ps ihogal -

1) Construcţia aparatului a fost executată, după indicaţiunik* noastre , . de către secţ ia Aparate de Laborator dela „Cartea Românească", prin d-1 Inginer Ion Fântâneaml.

van ic" dovedi t impropr iu în u rma cercetăr i lor mode rne ) ca mi j ­loc de măsu ra re a schimbări lor d e rezis tenţă electrică dator i te emotivi tăţ i i . T o a t e aceste modificări însă, se referă la ero­rile care po t proveni din cauza imperfecţ iunilor apara tur i i ut i l i ­zate. Despre felul cum am înţeles să le în lă turăm pe cele de al tă

d

A c u m u l a t e

F i g u r a Nr. 2.

natură , vom vorbi la t imp util , odată cu expunerea tehnicei uti­lizată în exper imente .

Exper imente le noas t re aveau d rep t scop , pe de o par te , să ne procure date asupra timpului de reaeţ iune iar, pe de al tă par te , asupra gradulu i de emotivi ta te al subiectelor noas t re pent ru a ne putea permi te calcularea unui rapor t , în t re e le .

Protocolul acestor exper imente compor ta două faze. In prima se măsura t impul de reaeţiune cu cronoscopul descris la Începutul aces tu i capi tol , în u rmătoare le condi ţ iuni :

Subiectul era aşezat în faţa cronoscopului , la o dis tanţă potr ivi tă ca să poată percepe uşor şi fără eforturi s t imulul pre­zentat sub forma unei lumini roşi i , de mică luminozitate , ce apă­rea în dosul unui ecran de sticlă mată. Am ales ca s t imul lumina roşie atât pen t ru răspunsur i l e reacţ ionale cât şi pent ru cele e lec t rodermale , deoarece această coloare are un efect excitant (172 , 174) şi acţionează cu mai multă putere asupra subiectului . Am căutat deasemenea ca, în special pent ru exper imente le a-supra t impului de reaeţ iune, coloarea roşie să fie prezentată cu o luminozi ta te s labă, pent ru a evita scăderea t impului de reac-

ţ iune dator i tă apari ţ ie i unui excitant luminos prea viu, fapt consta ta t de Pleron şi Durup (48 ) . Des igur că la exper imente le asupra t impului de reacţiune am fi putut utiliza şi un st imul de altă natură . — auditiv sau tactil, — Sau pe cel luminos de altă coloare. Alegerea acestei colori şi pentru t impul de reac­ţ iune se justifică prin necesi tatea de a avea condiţ iuni exter ioare constante .

înainte de începerea exper imentului la cronoscop, subiectul era pus în cunoşt inţă prin instrucţiuni detai la te , asupra felului cum trebuia să reacţ ioneze în momentul apari ţ iei s t imulului . Aceste instrucţiuni erau formulate în astfel de manieră încât să ne as igure răspunsul reacţionai al subiectului sub forma reac-ţiunilor naturale, câteva exper imente prel iminar i i fiind folosite pen t ru a-1 .exercita. Se dădeau 30 de st imuli la care subiectul t rebuia să răspundă . Ne-am opr i t la acest număr din motivul că exper imente le p remergă toa re ne-au dovedit că un număr mai mare de reacţiuni produc, o scădere a atenţiei provenită din obo­seală, fapt care face să se lungească timpul răspunsului reac­ţ ionai .

Odată exper imentu l asupra t impului de reacţ iune te rminat , subiectul era t recut , — după o scurtă pauză, — la examenul e-motivităţ i i . Pen t ru a evita unele erori de măsură tor i da to r i t e schimbări lor posibi le provenind din al te cauze decât emoţia p ro­vocată, am luat unele precauţiuni absolut indispensabi le , dic­ta te de rezul ta te le diferi telor cercetări asupra răspunsulu i elec-t rodermal . Astfel, pent ru a se evita deviaţiunile galvanometrt!-lui provocate de schimbări le de pos tură (12 ) , se recomanda su­biectului să stea nemişcat. Acest lucru a fost posibil deoarece toa tă exper ienţa nu dura mai mult de 2—3 minute. Pent ru a evita schimbări le eventuale p roduse de contracţ iunea musculară , se cerea subiectului , care era instalat comod pe un scaun, să-şi des t indă complect muşchii s tând în s tare de repaos absolu t . Deasemenea pent ru a evita schimbări p roduse prin interferenţa câmpur i lor magnet ice d in t re subiect şi exper imenta tor , acesta din urmă şedea la o dis tanţă apreciabilă de pr imul , astfel încât această interferenţă să fie exclusă. In scopul de a se evita efectele de polar izare între suprafe ţe pa lmare şi electrozi, aceştia din urmă au fost confecţionaţi din foi de p lumb care se mulau pe suprafa ţa mâinii astfel încât să as igure un contact perfect şi cons tant pe tot t impul exper imentului . Efectele de polar izare ce eventual s 'ar fi pet recut în mas^a ţesutur i lor interne am căutat să le reducem cât mai mult ut i l izând, în acest scop, un curent foarte s lab de 0,1 volţi. In acest caz însă, ampli tudinea devier i lor devenea foarte mică şi a p r o a p e imposibi l de observat pe un cadran redus sau pe hârtia fotografică. Deaceea am căutat să obţ inem o amplificare a unghiulu i de deviaţie al razei lumi­noase , astfel încât citirea devieri lor razei luminoase să fie po­sibilă. In aceste intenţiuni am construi t o scară gradată , aşe-

zată la o distanţă de 3,50 m. de gîalvanometru pe care se proecta raza de lumină şi pe care se făcea citirea. Gradaţiile scă­rii erau construite in unităţi metrice şi trebuiau să fie raportate la unităţi de măsură a rezistenţei electrice. Pentru a obţine aceasta, am etalonat scara în ohmi fizând punctul 0 al scării la rezistenţa de 10,000 ohmi, corespunzătoare rezistenţii me­dii a omului normal. Pentru a putea raporta cu uşurinţă ci­tirile de pe scară, la valoarea în ohmi, am construit o curbă a rezistenţelor în care erau trecute, pe ordonată, valorile în ohmi, iar pe abscisă valorile în gradaţie de scară.

Rezultatele fiecărui experiment, atât pentru timpul de re­actiune cât şi pentru răspunsul electrodermal erau trecute pe o fişe individuală care conţinea toate datele necesare experi­mentelor noastre.

Procedeul era următorul: după ce subiectul era aşezat co­mod pe scaun, i se aplicau electrozii şi i se dădeau instrucţiunile. Prin aceste instrucţiuni se căuta să se obţină condiţiunile op­time de experiment în conformitate cu cele arătate mai înainte relativ la eliminarea efectelor perturbante. Apoi subiectul era pus în cercu.it cu galvanometrul ceea ce permitea ca, — în ra­port cu devierea razei de lumină, —*să se măsoare rezistenţa ini­ţială pe scara cu diviziuni metrice. Această operaţie terminată, se aprindea o lumină în dosul unui ecran dreptunghiular de co­loare roşie, aşezat în faţa subiectului. In acel moment se ob­serva o nouă deviere a razei de lumină datorită efectului e-moţional al colorii roşii. Se nota şi această nouă deviaţie şi cu aceasta experimentul era sfârşit. După aceea valorile co­lectate în diviziuni metrice, atât pentru rezistenţa iniţială cât şi pentru cea determinată de apariţia luminei roşii, erau trans­formate în valori de rezistenţă electrică, folosind curba alcă­tuită pentru acest scop.

In experimentele noastre definitive, am folosit un număr de 117 subiecte de vârstă şi sexe diferite. Pentru a obţine date asupra unui mediu cât mai heterogen, am ales subiecte din medii sociale şi grad de cultură deosebite. Am avut astfel ucenici şi lucrători industriali, studenţi, liberi profesionişti, funcţionari, militari, etc.

P A R T E A IlI-a

R E Z U L T A T E L E

Analiza şl Interpretarea statistică a datelor. Corelaţii.

Ţinând seama de dificultatea tehnică pe care o prezentau experimentele noastre, este dela sine înţeles că o atenţiune deosebită a trebuit să fie acordată numărului de subiecte asupra

cărora să se facă măsurător i le . Deaceea în cursul exper imente lo r se proceda , din t imp în t imp, la controlul da te lo r obţ inute ut i l izând metode le curente de statistică psihologică. Întrucât măsură tor i l e se aplicau asupra a două variabile, d intre care una, — emotivi tatea, — prezenta un aspect p ronun ţa t cali­tativ, acesi control s'a exerciţiif numai cu privire Ia t impu l de reacţ iune care se preta mul t mai uşor la o verificare de ordin stat ist ic.

După cum am ară ta t mai înainte , fiecare subiect trebuia să repe te reacţiunea de 30 ori. Măsura caracteristică pentru fie­care subiect o consti tuia media ari tmetică (M. A.) sau medianul (Md. ) celor 30 reacţiuni. Acestea reprez in tă tendinţa centrală a rezul ta te lor separa te , date de fiecare subiect. In afară de me­die şi median, s 'a calculat pent ru fiecare subiect şi măsur i le de var iabi l i ta te reprezenta te de aba te rea dela medie (A. M.) şi Deviaţ ia s tandard (D . 5.).

Cont ro lu l da te lo r culese s'a exerci ta t asupra acestor mă­suri ale tendin ţe lor centra le şi de variabi l i tate care ne-au d a t posibi l i ta tea să putem verifica dacă număru l subiecte lor exa­minate a fost suficient pent ru a ne permite concluzii valabile. Din considerarea curbelor de frecvenţă ob ţ inu te cu fiecare din aceste pat ru măsur i rapor ta te la în t regul nost ru colectiv de 117 subiecte şi r eda te în graficele ce urmează ne putem da seama că date le obţ inute de noi se dis t r ibue foarte ap rop ia t de curba de frecvenţă normală . Deplasarea ( skewness) către d reap ta , ca­racterist ică dispers iuni lor rezul ta te lor noas t re , — cu excepţia celei a deviaţiei s tandard care prezintă o foarte uşoară dep lasa re către s tânga, — a fost calculată după formula: indice de de­plasare = - 3 ( A ^ A ~ M d )

( data de Garrett (63), şi se explică prin faptul că, în colectivul nos t ru , s 'au găsi t şi subiecte des­tul de numeroase care au reacţ ionat foarte lent , depăş ind va­loarea de 220 sigma, ce reprez in tă t impul de reacţ iune me­diu şi au făcut ca centrul de gravi ta te al dis tr ibuţ iei noas t re să se deplaseze către dreapta .

Analizând fiecare curbă de frecvenţă în par te , vedem că d ispers iunea medii lor ari tmetice (M. A.) este destul de regu la tă , valorile medii şi medianului cad în acelaşi interval , dep lasa­rea este pozit ivă şi sub uni ta te ( indice = + 0,50) .

In scopul de a verifica valabil i tatea rezul ta te lor noas t re şi a obţ ine o previziune asupra formei pe care ar avea-o curba în cazul că s 'ar fi executat 1.000 măsură tor i în Ioc de 117, s'au făcut calculele matematice pent ru a justarea pol igo­nului de frecvenţă (Guitţord — 76 ---).

Dăm în tabloul Nr. 3 calculele respect ive. In t ranspunerea grafică, rezul ta te le noas t re sunt r ep re ­

zentate de pol igonul t rasa t cu linia puncta tă , iar rezul ta te le obţ inute prin calculul de ajustare a curbei , sunt redate prin linia

plină. Se poate vedea, din compararea acestor curbe suprapuse, că oricât s'ar fi multiplicat numărul măsurătorilor, forma dis-

X ¡90 904

2Jt 2i9

¿50 233 149

230 2 64

765 779

280 794

295 309

3/0-324

325 332

340-354

333 369

370-3S4

335 399

Y, 0 | / 1 7 16 2* 18 17 s 13 4 4 1 1 / 0

- | 2 14 32 4i 36 34 16 26 S 1 2 2 2 O 2

y, !

- . 7 1 16 74 ie 17 S 13 4 4 1 / 1 0 1 0

5 : i ' [ 'c \ 31 63 32 77 60 4C 38 25 15 7 4 J 2 2

y* 7.73 15.75 1925 15 II. sv 9.50 6.25 3.25 1.75 1 0,75 050 050

T a b l o u l Nr. 3.

tribuţiei ar fi fost aceiaşi, fapt care ne arată că putem, avea o si­guranţă desăvârşită în valabilitatea rezultatelor obţ'nute de noi.

y

1 » f. ? 3 ? s | s | | | | ţ ş ? 5 î s i ş s ş s i g î &

R p z u / r ,7 ' t e

F i g u r a Nr. 3.

Distribuţia medianelor prezintă un indice de deplasare de - f 0,64, deasemenea pozitiv (deplasare către dreapta) şi mai mic decât unitatea. Calculul de ajustare redat în tabloul Nr. 4, ne-a permis să construim poligonul de frecvenţă al medianelor.

Această nouă curbă de dispersiune a celei de a doua mă­sură a tendinţelor centrale care este medianul, nu face decât

să confirme concluziile pe care le -am t ras din analiza dis t r ibuţ iei mediei ari tmetice.

Trecând acum la analiza măsur i lo r de variabi l i ta te r e p r e ­zenta te de abaterea dela medie (A. M.) şi deviaţia s tandar t l

X I60-174

175-IS9

190-204

205-219

220-234

21S 249

250-264

265 279

280-29*

295-J09

310-

J24 325-

339 3<tO-3S4

3SS-369

370 314

Jts ! 399

0 1 3 4 19 29 15 17 IO II 2 3 0 1 / 0

2 6 8 3S 58 50 34 20 22 4 6 0 2 2 0 2

yi 5 >t 19 29 15 17 IO II 2 0 1 1 0 I o •

s 5 II 30 71 92 76 59 48 34 IS S 4 5 5 2 2

y* 1.25 275 7.50 17.75 23 19 14.75 12 8.50 4.50 2 1 0.75 0.75 0.50 0.50

T a b l o u l Nr. I.

( D . S.), observăm că dispers iunea rezul ta te lor bru te , cât şi i celor obţ inute după calculul matemat ic de a jus ta re , se aprop ie şi mai mul t de-curba de frecvenţă normală indicele de dep la sa re

29 -

25 -

R e i u l l a t e

V i g u r a jVr. 4.

având valorile de + 0,32 pent ru A. M. şi de — 0,12 pentru D , S. Pent ru deviaţia s tandard se constată o deplasare nega t iv i

(către stânga) şi foarte apropiată de valoarea zero, carac­teristică a curbei normale.

Din considerarea valorilor obţinute prin calculul matematic de ajustare redate în tablourile Nf. 5 şi 6, putem deduce că măsurătorile noastre s'au întins asupra unui număr suficient de subiecte.

X ;5-9> • 10 14 15-19 20-24 2529 50-34 35-39 40-44 45-49 5054

0 1 ¡5 21 28 23 13 IO 2 3

2 30 42 56 46 26 20 4 6 2

Yi 15 21 28 2.3 15 IO 2 3 1 0

S 17 52 85 100 87 59 35 17 9 5

y* 4.25 13 21,25 25 21.75 ¡4,75 -8.75 4.25 2.25 1,25

T a b l o u l Nr. 5.

X IO/4 15-19 20-24 25-29 30-34 35-39 40-U 45-49 50-54 5559 6064 65-69

Yj 0 2 15 15 26 19 14 10 9 3 1 1

4 30 30 52 •36 28 20 18 6 n O 4

Yi 15 15 2C 19 14 IO 9 3 1 i 2. 0

s 19 47 71 86 76 57 43 31 16 6 5 5

y» 4.75 11,75 17,75 21,50 13 14,25 10.75 7.75 4 1,50 1,25 1,25

T a b l o u l Nr. 6.

Deasemenea şi din analiza curbelor de dispersiune, pen­tru abaterea dela medie şi deviaţia standard, figurate în gra­ficele respective se produce odată mai mult dovada că măsură­torile noastre asupra timpului de reactiune s'au extins la un număr suficient de mare de subiecte şi că rezultatele obţinute

satisfac deci cerinţele impuse unei cercetări r iguros ştiinţifice. Emotivitatea subiectelor se determina prin răspunsul elec-

t rodermal . Măsura g radu lu i de emotivi ta te se exprima, după cum am spus mai înainte, prin numărul de ohmi consti tuind di­ferenţa în t re rezis tenţa iniţială şi rezis tenţa înregis t ra tă după emoţia p rodusă de apar i ţ ia s t imulului vizual.

F i g u r a Nr. 5.

Valorile acestor diferenţe se dis t r ibuiau între zero ohmi, r ep rezen tând lipsa de emotivi tate şi 2.600 ohmi reprezentând valoarea maximă de emotivi tate obţ inută prin apari ţ ia st imulu­lui folosit în exper imente le noastre . Pentru a ne uşura atât opera ţ iun i le necesi ta te de in te rpre tarea stat is t ică, cât şi pen­tru a avea posibi l i ta tea de a face comparaţ ia cu rezul ta te le ob ­ţ inu te la t impul de reacţiune, am căutat să clasificăm subiectele

noas t re în rapor t cu gradul de emotivi tate pe care îl p rezentau , const ru ind o scară de valori după u rmăto ru l p r i n c i p i u : cei cuc schimbăr i de rezis tentă între 2 .400—2.599 ohmi fiind cei mai

5: ^ st S5 4 5 S SJ - -5 S £

e z V / / a / e

F i g u r a Nr. 6.

emotivi au fost notaţi cu nota 1, u rmând apoi în ordine d e s -crescândă până la cei cu emotivi ta tea nulă , s tab i l ind astfel c la­sificarea de mai j o s :

schimbări de 2400—2599 ohmi, no ta "l „ 2200—2399 „ „ 2000—2199 „ 1800—1999 „ 1600—1799 „ 1400—1599 „ „ 1200—1399 „ 1000—1199 „ 8 0 0 - 999 „ „ 600— 799 „ 4 0 0 - 599 „

2 0 0 - 399 „ 0 - 199

j>

»

»

2 3 4 5 6 7

9 10 11 12 13

Pe baza acestei clasificări ne-a fost posibil să construim curba de frecvenţă şi să executăm calculele de ajustare care să ne permită previziuni asupra formei curbei de dis t r ibuţ ie în cazul a 1000 măsură to r i , întocmai ca şi pentru t impul de reac­ţ iune. Dăm în tabloul nr. 7 calculul matemat ic pent ru ajustarea curbei d e frecvenţă, iar în figura nr. 7 prezentăm graficul rezul ta te lor în care se poa te urmări a tâ t curba de d ispers iune a măsură tor i lo r noas t re , cât şi curba ajustată reprezen tând forma probabi lă a d ispers iunei în cazul a 1000 măsură tor i .

X / 2 4 J 6 7 8 9 10 1/ 12 13

0 I 2 2 5 9 IC 16 15 26 19

n 't H 6 10 IS 20 3 2 3 0 5 2 3X 14

Vi 2 2 p ,7 5 9 10 16 15 26 19 7 0

s 7 S 1 9 13 2 2 3 3 4 5 57 72 86 71 55

y* 1 1,75 2 2.25 3.25 5.50 8.25 11.2.5 14.25 18 21.50 17.75

T a b l o u ) Nr. 7.

Caracter is t ic pentru această d ispers iune, în comparaţ ie cu cea observată la t impul de reacţiune, este deplasarea către s tânga. Indicele de deplasare are valoarea de —0,05 ceea ce arată că media şi medianul având valori foarte aprop ia te , ma­jori tatea rezul ta te lor noas t re au tendinţa să se adune în jurul valori lor care indică o emotivi tate mijlocie. Din compara rea acestei dispers iuni cu d i spe r s iunea obţ inută la t impul de reac­ţ iune pentru media ari tmetică, se poa t e vedea destul de clar, ca o primă indicaţ iune, că subiectele cu reacţiuni r ap ide sunt , ca tendinţă genera lă , mai emotive decât cele cu reacţiuni lente .

Dar, această pr imă observaţ iune scoasă din considerarea dispers iuni lor rezul ta te lor noast.-e, este evidenţiată şi mai mul t prin rezul tatele pe care le-am obţ inut din calcularea coeficien­tului de corelaţie între t imp de reacţiune şi emot iv i ta te ,

Această corelaţie a fost calculată folosind formula lui Pearson, cu modificările aduse în cazul că da t e l e sunt g r u p a t e în in tervale de clase, ca în cazul nostru (Gui l ford, p . 330 for­mula 124) . Această formulă e s t e :

f x v = ~ N ( C x ) C y )

( 3 ' x ) (3'y)

derivată din formula mai simplă:

r x v = X y ~ Noxoy

în «are, dacă se înlocueşte ax cu ^ / ^ - şi cu \ / ^ "

valoarea D. S., (prin anularea algebrică a lui N) se obţine formula (conform Garrett, p. 168):

Txy = x y

V S x 2 . Vsy2. utilizată în mod curent în calculul corelaţiilor şi cunoscută sub numele de formula produselor a lui Pearson.

Coeficientul de corelaţie găsit are valoarea de 4- 0,479 cu o eroare probabilă de 0,048, aceasta din urmă fiind calculată după formula:

E Pr.: 0,6745 x ( 1 - r 2 )

VI* Interpretând statistic valoarea acestei erori probabile gă­

site, căpătăm certitudinea că adevărata corelaţie nu va putea depăşi limitele între 0,479 + 0,048 adică între valorile 0,431

şi 0,431 şi că există o probabi l i ta te de 9930 cazuri din 10.000 (cf. tabe le le stat ist ice Garre t t , p. 93) ca valoarea acestei co­relaţii să cadă în t re l imitele 0,479 + 4 X 0,048 adică în t re valori le 0,671 şi 0,287.

In acord cu principii le de statistică psihologică, după care gradul coeficientului de corelaţ ie devine semnificativ numai dacă valoarea sa întrece de cinci ori valoarea erorii p robabi le , calculul nost ru ne arată coeficientul de corelaţ ie ca fiind de 10 or i (exact 9,979 ori) mai mare decât eroarea probabi lă de te rmina tă .

In consecinţă deducem că valoarea coeficientului de core­laţ ie în t re tirripul de reacţ iune şi emotivi ta te , obţ inut prin calcul, reprezintă un r a p o r t r e a l şi că, din punct de vedere stat is t ic , acest rapor t este sen nificativ şi perfect demons t ra t .

In numărul viitor ne vom ocupa de interpretarea acestor rezultate.

G. C. B O N T I L Ă

„ D I F E R E N Ţ I A L E L E D I V I N E " * )

— C o n s i d e r a ţ i i c r i t i c e —

Sistemul d e gândire căruia Luc ian Blaga şi-a dăruit de multă vreme act iv i tatea s a filosofică s e bucură în cercurile noastre culturale de o mare ş i aproape unanimă admiraţie. Faptul se datoreşte într'o bună măsură unor incontestabile şi neobişnuite calităţi de scriitor şi d e gânditor cu care e s t e dotat autorul. E destnl să an.jntim aici farmecul unui stil fără pereche, — do­vadă evidentă, că ne aflăm în faţa unui talent de inepuizabile resursei de ex­presie —, şi apoi acel spirit constructiv de o ingeniozitate surprinzătoare, propriu şi indispensabil oricărui elan spre s inteză metafizică. Mai intervine desigur şi împrejurarea că marele nostru cugetător a apărut în ace la ş timp pe culmile altor domenii ale culturii, — în teatru ca şi în poezie •—, cu o egal ie mas ivă fecunditate ş i impunând tuturor aceeaş i înaltă autoritate. Astfel că, privit prin oricare din multiplele perspective din care s'a dăruit culturii noastre Lucian Blaga este considerat un fenomen primordial, ocupând cn bogăţie şi cu răsunet loc de s e a m ă î n contimporaneitate.

Totuşi , gândirea s a filosofciăi, dist i lată de tot ce în semnează forţă d e expres ie s a u multicoloră haină metafisică şi privită cu un ochiu critic inte­gral n trebuit s ă 3ufere tăiuşul unor aspire obiecţii privind nu atât e l emente de amănunt s a a de formulare cât structura logică d e a n s a m b l u a s i s temului . Nelăsându-se convins s ă participe la o discuţ ie asupra valorii filosofice a conceptelor fundamentale Cu car© lucrează ş i a felului cum e le sunt p u s e în concordanţă j n e l e cu altele, Lucian Blaga se lasă în schimb furat d e avântul constructiv, adăogând cu fiecare volum un nou etaj s istemului ş i nrărindu-i tot de atâtea ori aria viziunii. Aces t fel de a concepe creaţ ia filosofică îş i are fără îndoială avantajele şi desavantajele sale. Problema este însă de o imensă importanţă deoarece e a stabileşte nu numai gradul de valabilitate al unui s i s tem oarecare, cum ar fi net î n cauză,, ci readuce în centrul discuţiei , raporturile ce trebuie s ă domnească între cele două ramuri mai mari a l e fi losofiei: teoria critică a cunoştinţii ş i metafizica. Lucian Blaga susţ ine, Măr­turisit ş i nemărturisit, pretenţiile metafizicei: el vrea o creaţiei cu cât mai pu­ţin control critic, cu cât mai multă îngăduinţă, acordată plăsmuirii, fără q confruntare prea aspră nici cu experienţa concretă ş i aici c u criteriile logi­cei. Născut artist, de mare factură, Lucian Blaga ar vrea aceeaş i l ibertate de creaţie şi în fiiosofie ca ş i î n artă. In orice caz constructivul trabuiet s ă

1) Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol I I , 1940.

primeze: străduinţa de seamă a gânditorului trebuie să fie aceea de a-şi completa cât mai ingenios o viziune de ansamblu şi nu aceea de a da acestei viziuni maximum de certitudine că ea oorespunde într'adevăr unei realităţi pe care vrea s'o reprezinte. De aici şi graba, c u care autorul nostru eiichetetazâ căutarea de contradicţii hi primul său sistem ca o sterilitate a in­teligentei critice", deşi pe de altă parte recunoaşte în principiu valabil i tatea criticii alături de metafizică („Omul a devenit o fiinţă i e două ori mai trează pe urma eforturilor criticiste".... „Să facem loc, cât mai mult loc crit icei! — p. 10) .

Prin această înlăturare voită a spiritului critic dela fundamentul unei construcţi i metafizice, gândirea blagiană păcătuieşte nu numai faţă de pro­pria ei valabilitate dar şi faţă de ceea ce a urmărit întotdeauna filosof ia. S i s temele metafizice au ţintit în toate timpurile 'să dea o icoană perfect a-decvată esenţei însăş i a realităţii şi prin aceasta o explicaţie integrală atât a fenomenelor cât ş i a transcendenţei . Mulţimea lor uu arată altceva decât că fiecare vrând să fie cât mai aproape de adevăr (dacă se poate să stabi­l ească chiar o comuniune cu esenţa lucrurilor) s'a deosebit 'de celelalte a-cordându-gi sie-şi virtutea de a fi imaginea cea mai l impede a realităţii. E drept că, din o mie şi unul i e "motive, toate s istemele filosofice înre­gistrate i e istorie sunt, in mai mică sau mai mare măsură, construcţii su­biect ive, relative deci, şi uneori arbitrare:. Dar au trebuie s ă uităm că în fond ele -s'au crezut obiective, că au urmărit „adevărul" adică o concor­danţă perfectă cu realitatea şi s'au străduit pe cât au putut, spre ultima cer­titudine.

Sistemul de gândire blagian ţnu va scăpa nici el de această fata­litate, a oricărei construcţii speculative, i a r c e e a c e n u v o m c o n t e n i n i c i o d a t ă s ă - i r e p r o ş ă m e s t e c ă i a a r b i t r a r u l d r e p t p r i n ­c i p i u d e f i l o s o f a r e . Se poate prea bine ca ţinând ochiul aţintit asupra realităţii să nu-i poţi totuşi reprezenta exact structura şi contururile, dar atunci când porneşti dela date imaginare şi în a io i voit ignorezi reali­tatea şi stringenţa logică, atunci poţi fi cu totul sigur că ai eliminat din capul locului posibilitatea de a crea ceva valabil. Gândirea blagiană iţi răpeşte fără îndoială aplauzele prin subtilitatea vi, prin orizonturile largi pe care le deschide, prin acel f i o r a l . m i s t e r u l u i pe care ştie s ă ţ i i infiltreze cu o artă fără seamăn, deschizându-ţi priveliştea spre zările prăpăst ioase de d i n c o l o . Dar odată ieşit din interiorul ei şi mântuit de vraja expunerii şi de ademenirea unei arhitecturi impunătoare, <:ând ochiul obiect iv şi critic îţi cere socoteală de cele văzute, trebuie să recunoşti, fără înconjur că vii dintr'o lume de basm, de neguri răpitoare ca privelişte, dar care nu rezistă fa lumina tare a reflexiei critice.

Aceste observaţii adunate dealungul operelor precedente ale lui Lucian BJaga ne-au fost confirmate odată mai mult de recenta sa c o s m o l o g i e conţinută în „Diferenţialele Divine". Cu această din urmă carte a sa, gân­ditorul român îşi clădeşte cupola vastei sale întreprinderi. „Diferenţialele Divine" reprezintă punctul culminant, rotunjirea şi încheierea întregului sistem, atât a celui expus până acum cât ,şi a întregirilor ce i se vot a d u c e în viitor în lucrările pe care autorul le are sub formă de proiect.

Problema venită spre soluţionare ^ste într'adevăr vastă şi grea. Ea

trebuie să dea seamă de raporturile multiple dintre Transcendenţă şi Ima­nenţă, cuprinzând într'o unitară ş i totalitară expunere o r i g i n e a , d e s ­f ă ş u r a r e a , m e c a n i s m u l ş i s e n a u 1 l u m i i . E a presupune răspuns aniplu şi armonic la toate întrebările supreme privind omul, cosmosul şi Dumnezeu .

Ce răspunsuri dă Lucian Blagta la aces te capitale întrebări şi care evxnl şanse le c e le au ca ele să se poată bucura în ochii noştri do va­labilitatea urior adevăruri?

Să procedăm mai întâiu, la o sumară expunere a cosmologie! bla-giane. Conceptul suprem pe care sei b izuie întreaga întreprindere es te acela de Mare Anonim, cunoscut dealtfel d in operele anterioare. Marele Anonim ca exis tenţă metafizică dominantă şi centrală, sub grija şi puterea căruia se află toate cele de a i o i şi i e d i n c o l o , „ se găseşte în virtutea plenitudinii sale, necurmat în situaţia de a se reproduce pe sine î n s u ş i ; aidoma, şi la nesfârşit" (pag. 147). Conform acestei proprietăţi a sa , Marele Anonim este îndemnat să creieze infinite alte fiinţe identice s ie -ş i : Marele Anonim, exis tenţă de o copleşitoare complexitate şi amploare, are prin s ine însuşi , fără a fi supus, niciune.i scăderi sau alimentări, putinţa să genereze ad indefinitum existenţe de aceeaş i amploare sub­stanţială şi de aceeaş i complexitate structurală "(pag. 2 9 ) . Se întâmplă însă că Marele Anonim 1 nu dă curs acestei posibilităţi fiindcă dând naştere unor alţi Mari Anonimi de aceleaşi dimensiuni şi puteri e i s'ar înscăuna fie „ca s isteme autarhice care s'ar sustrage pazei ş i controlului central", fie ca „s i s teme egocentrice care ar încerca să se subst i tuiască întâiului ş i tuturor celorlalte", iar rezultatul ar fi ",ă „în amândouă cazurile s'ar «declara într'un fel sau altul o gravă teo-anar'hie" (pag.. £ 9 ) . Spre a evita a c e s t e consec inţe dezastruoase pentiru echilibrul existenţial , Marele Anonim îşi. va înfrâna tendinţele creator-reprod'uctive: „grija de început a divi­nităţii nu este c r e a ţ i a , ci stăvilirea sau st ingerea extremă a unui proces teogonio posibil" (pag. 31) . In fiinţa supremă se dec lanşează astfel un bine precizat conflict: intre tendinţa de a se reproduce la indefinit şi teama d e a nu-şi surpa rolul central existenţ ia l dând naştere altor creaturi de aceeaş i putere. Consecinţa aces tu i conflict .este că Marele Anonim nu va prea nici pe aceşti gemeni ai săi i a r nici nu va crea lumea în mod direct. Ceeace crează el nemijlocit sunt , .diferenţialele", un fel i e compromis între posibilităţile sale creatoare de toturi divine şi voinţa de a nu ie da totuşi fiinţă pentru ca să nu-i uzurpe Domnia. Dumnezeu e t e o g o n i c prin chiar natura sa, dar trebuind s ă sa lve l e centralismul existenţi i , e l e nevoit să devină antiteogonic" (pag. 32) . In locul Toturilor divine, Marele Anonim crează „diferenţialele": „o diferenţială divină este echi­valentul unui fragment infinitezimal din totul substanţial şi structural, deplin autarhic, tranj-spaţial, al Marelui Anonim" (pag. 64) . Marele Anonim pul­verizează astfel creaţia sa primordială într'o infinitate de elemente simple, Infinitezimale, metafizice, omogene şi eterogene. Diferenţialele sunt creaţia s a directă, existenţele complexe empirice se nasc deabia prin „integrările" rle diferite teluri care au loc în sânul diferenţialelor divine. • , , L u m e a c a s u m ă a d i f e r e n ţ i a l e l o r d i v i n e d i s p o n i b i l e , s a u i n t e ­g r a t e ş i o r g a n i z a t e î n i n d i v i d u a ţ i u n i l e d i v e r s e t i p u r i ,

s e p r o d u c e d e c i p e r i f e r i a l f a ţ ă . d e F o n d u l A n o n i m , ş t a r © î n c e l e d i n u r m ă s u p r e m a s e m n i f i c a ţ i e a u n e i t e o -g o n i i s i s t e m a t i c , c o n s e c v e n t , r a d i c a l ş i î n a d i n s z ă d ă r ­n i c i t ă (pag. 149) . S e da astfel un S e n s atât structurei cât şi creaţiei însăş i a lumii. Exis tenţa lumii nu este în intenţia primordială a Marelui Anonim. Primordială e s t e autogenerarea împlinită cu actul reţinerii şi a pulverizării totului d iv in î n „diferenţiale". Deabia diferenţialele sunt acelea care „ lăsate î n v o i a lor, sau a întâmplării, vor fi în stare să se combine între ele ş i să a lcătuiască întreguri finaliste" ,(pag. 201) . Intre ele are loc un proces adânc, metafizic, de integrare: „Fiind fragmente infinitezimale ale unui Tot final rotunjit în sine, diferenţialele se pot combina pe baza felului lor intrinsec, d e câteori o „ s u f i c i e n t ă p o t r i v i r e " s a u chiar o i-n i m ă p o t r i v i r e " de corelaţie între ele admit o a s e m e n e a combinaţie" (pag. 201) . Interesul Marelui Anonim pentru aceste integrări pare să fie ceva mai diminuat întrucât lasă loc şi întâmplării: „Marele Anonim acordă integrării diferenţialelor şi organizării individuaţiunilor numai un interes , indirect, lăsând în această zonă, şi î n t â m p l ă r i i jocul ş i eficienţa ei" (pag. 203 ) . Iar î n altă parte, deosebindu-şi teza de aceea a lui Leibniz, Blaga precizează: „După teoria noastră, diferenţialele divine se integrează, în raza genezei indirecte, în unităţi formative, şi se organizează în indivi-duaţiuni, aceas ta printr'o acţ iune reciprocă, întâmplătoare, a diferenţialelor d iv ine lăsate î n voia lor; rezultatele se expl ică prin . .suficienta potr iv ire ' i n t r i n s e c ă a diferenţialelor, cari prin însăş i originea, lor şi prin tehnica genezei cosmice sunt „complementare" (pag. 171).

Cu acest mecanism imaginat pe plan metafizic şi cu elementele amintite până aici , Lucian Blaga îş i construieşte expl icaţ ia atât a. originii ş i evoluţiei speciilor cât ş i a lumii materiale s a u psihice. In această, pri­v inţă n u putem intra în detali i; cititorul Va desprinde cu uşurinţă din textul „Diferenţialelor divine" toate amănuntele ce-1 vor interesa. Amintim doar atât că totul î ş i găseşte explicaţie prin aceste diferenţiale. Ele par­ticipă la închegarea „unităţilor formative"; prin integrarea sau dezinte­grarea .or . se n a s c ş i pier individuaţiunile ca şi speciile. Originea speci i lor, mult discutată între naturalişti, îşi găseşte o rezolvare pe plan metaf iz ic: „producerea de noui speci i e s te un proces transbiologic, un p r o c e s în care s e manifestă, indirect, prin diferenţialele divine, prezenţa generatoare a Fondului Anoriim" (pag. 140) .

In centrul metafizic al ^Diferenţialelor divine", ca şi al întregului s is tem blagian, Stă î n s ă Marele Anonim cu puterile şi caracteristicile "sale. Numai dela el şi din sfera misterelor sale se poate proecta lumina unui S e n s în lume. Natura s a şi atitudinea ce o are faţă de creaţia „indirectă" care este cosmosu l le vom discuta în cele ce urmează. Nu pregetăm însă să recunoaştem că zugrăvindu-1 a ş a aspru ş i vitreg, indiferent şi uneori tiran faţă de lume, Blaga a salvat un fundamental aspect al realităţii dela explicaţi i le pline de dulcegărie ale altor s is teme.

Aruncând acum o privire critică asupra concepţie i cosmologice pre­zentată de Lucian Blaga în „Diferenţialele divine" v o m sublinia din capul locului că e l e m e n t e l e f u n d a m e n t a l e c u c a r e ş i p e c a r e î ş i c l ă d e ş t e v i z i u n e a s u n t c o n c e p t e a b s o l u t a r b i t r a r e , Oeo-

sebit d e interesant este faptul c ă î n s u ş i autorul e conştient de caracterul paradoxal al unor punct© a l e teoriei sale. Ideea de Mare Anonim, pe lângă eă e o afirmaţie şitrict gratuită deoarece Blaga nu a d u c e nici u n fel ;!«• dovadă a exis tenţ i i unei a s e m e n e a făpturi transcendente, dar prin atr ibute le ce i se acordă e a diepăşeşte şi puterea de a fi în ţe l easă în mod, logic. Autorul recunoaşte : „Cert, t eza despre u n Tot divin capabil de reproducere nelimitată pe planul identităţii numai din s ine ş i prin s ine însuşi , fără de a fi ameninţat dé istovire, reprezintă o propoziţie cfe depă­şeş te înţelegerea logică obişnuită" (pag. 207) . A c e a s t ă recunoaştere nu scade însă nimic din gravitatea faptului. Marele Anonim nefiind dedus nici pe bază de exper ienţă nici printr'utt efort logic rămâne o construcţ ie fan­tezistă. In s i s temul de gândire blagian ex is tenţa Marelui Anonim este o postulare dogmatică prin nimic asigurată ş i e a poate fi oricând înlăturată de primul venit . Ori, tăria întregului s i s tem stă sau cade cu acest concept,

E drept că autorul va veni ş i v a spune: recunosc că ex i s tenţa Ma­relui Anonim nu e confirmată de experienţă , dar trebuie s ă se recunoască Jt -asemenea că experienţa n u s e opuoe unei a s e m e n e a exis tenţe . Răs­pundem : tocmai aici e greşeala de gândire. Se crede că u n s i s tem e pasibil de îndoială numai când e c lar infirmat de exper ienţă ; cazurile când experienţa n u s e p o a t e p r o n u n ţ a primind oarecum o lega­litate principiara. Realitatea este însă că toate construcţii le neconfirmate sau neinfirmate de experienţă cad î n zona a r b i t r a r u l u i . Stringenţa logică ne obligă s ă recunoaştem că ele au dreptul la speranţa de a fi vreodată confirmate, dar până atunci ele ou pot cere să fie considerate: .mai mult decât nişte simple curiozităţi intelectuale. Cosmologia biagiană e s t e dintre aces tea .

Capitala contradicţie din sânul gândirii lui Lucian Blaga, aceea care aruncă în m o a necesar o categorică nulitate asupra uneia sau celei lalte dintre cele două Jumătăţi a s istemului e s te contradicţia dintre Censura şi Marele Anonim. A ş a cum e desvoltat în scrierile anterioare, conceptul de Censura afirmă că Marele Anonim a interzis cu desăvârş ire individului uman orice cunoaştere pozitiv adecvată a misterelor transcendente şi aceasta din teajna c e o are Marele Anonim ca o atare cunoaştere s ă n u provoace desechil ibrul întregului cosmos . După cea mai autentică mărturisire bia­giană pe care cititorul poate cu mare uşurinţă s'o descopere în textele „Cenmwei transcendente", t r a n s c e n d e n ţ a c u t o a t e m i s t e r e l e e i e s t © d e f i n i t i v ş i î n m o d a b s o l u t i n t e r z i s ă c u n o a ş t e r i i u j i a n e . Ş i totuşi, atât î n „Censura transcendentă" cât ş i în „Diferenţialele d iv ine" autorul face un întreg s i s tem d e afirmaţii , arătând tot mecanismul creaţiei lumii, desvăluind toate secretele ş i ce le mai intime intenţii ş i atribute alo Marelui Anonim. încât, suntem încTreptăţiţi s ă ne socot im: ori •e b u n ă teoria „Censure i" ş i atunci tot cse spui despre Marele Anonim şi transcendenţă e o s implă „reverie" poetică şi deci lipsită de valoare filo­sofică, sau ceeace spui e adevărat ş i atunci „Censura" n u m a i e valabilă.

Graba de a construi pare să fi fost fatală, î n aces t punct autorului nostru. Teoria cunoaşteri i vine î n vădit conflict c u metafizica. Gravitatea contradicţiei este a ş a de mare şi de evidentă încât suntem îndemnaţi s 'o

considerăm ca punctul d e ce l mai penibil dramatism al gândirii lui Lu­cian Blaga.

Mai ţinem să evidenţiem incă an aspect interesant al cosmologiei blagiane deşi el ar cădea cu mai mult efect in atenţia teologilor. II subli­niem însă pentru aceia care au vrut în divers© rânduri şi cu tot dinadinsul să-1, considere pe Lucian Blaga drept un reprezentant al curentului de gândire „ortodoxistă". Marele Anonim ca exis tentă metafizică primordială nu are prea multe asemănări cu conceptul creştin de Divinitate. In viziunea «Diferenţialelor divine" Marele Anonim e împodobit cu atribute şi chiar defecte omeneşt i : nu e atotputernic fiindcă se teme de propriile-i creaţii , e avar cu tăria lui, meschin şi. t iranic; autorul merge până acolo încât îl şi numeşte D u m n e z e u - d e m o n (pag. 80) . Ceea ce evident, nu poate încăpea, credem, în vederi le teologiei creştine. Pe de altă parte, nemurirea sufletului este trasă la mare îndoială: „Ceea ce rămâne după moartea individuala cât priveşte conştiinţa, sunt aceste secrete diferenţiale psihice, spirituale, e t e r o g e n e , dar n u „conşti inţa" şi nici un pretins „suflet individual", ca factor total şi indivizibil, care ar ti fost în posesia con­ştiinţei sau poate chiar identic cu ea" (pag. 167).

In ce ne priveşte socotim că libertatea metafizicianului trebuie să fie absolută în sfera gândurilor sale. Zugrăvind aici conceptul de Mare Anonim în ceea ce îl aseamănă şi îl deosebeşte de ideia Divinităiţii creştine nu ţ inem decât la o exactă situare a concepţiei blagiane şi la o justă interpretare a ei.

Tot în rândul obiecţiunilor ce am avea de adus „Diferenţialelor di­vine" trebuie să socotim şi Uşurinţa cu care autorul trece peste un alt e lement de căpătâi al problemei în discuţie. Este vorba de întrebarea dacă lumea e într'adevăr rezultatul unei „geneze" sau ea există din veşnicie şi pentru veşnicie . Ce-i dreptul, autorul îşi pune această întrebare, recunoaşte chiar ca îndreptăţită în oarecare măsură şi cealaltă teză, deoarece spune că „avem desigur latitudinea să ne închipiuim lumea şi ca o permanenţa, din totdeauna şi fără de sfârşit, susceptibilă de multe schimbări în mărunţi­şurile ei, dar inalterabilă în mare" (pag. 15). Motivul pentru care preferă, teoria genezei ca punct de plecare este cât s e poate de şubred. Iată-l: „ S e va vedea însă că lumea însăşi , cu structurile şi cu articulaţiile ei date, e mai accesibi lă unei ofensive lămuritoare dacă admitem o g e n e z ă . Fapt e apoi că perspectiva genetică facilitează enorm abordarea problemelor cos­mologice în general" (pag. 15). Aici e cazul să amintim autorului că unele afirmaţii ale sale îl îndreptăţeau l a o concluzie tocmai contrarie. Căci dacă autorul e de părere că, — istoric vorbind — „de câteori s'a admis o geneză a lumii, procesul a fost închipuit, fără- excepţie, potrivit u n i i model,, luat din lumea de toate zilele", — atunci apare ca foarte probabil că nu numai explicaţii le concrete s'au dat prin analogie cu faptele empirice în­conjurătoare, d a r ş i i d e i a u n e i g e n e z e a l u m i i t r e b u i e s ă . f i a p ă r u t c a ni a i n a t u r a l ă m i n ţ i i o m e n e ş t i t o t p r i n a n a ­l o g i e e v e x p e r i e n ţ a c o n c r e t ă c a r e a r a t ă c ă o r i c e e x i s ' t e n t ă î ş i a r e u n î n c e p u t ş i u n s f â r ş i t . Lucian Blaga acceptă. totuşi teza genetică pentrucă .,lumea devine mai accesibi lă unei ofensive lămuritoare" şi pentrucă „perspectiva genetică facilitează enorm abordarea.

problemelor cosmologice". Dacă ne irităm însă mai bine aici nu stă o argu­mentare ci o s implă comoditate metodologică. G e n e z a e preferată nu pentrucă exis tă o certitudine c ă lumea e consecinţa unei intenţionalităţi divine, ci pentrucă i d e e a u n e i g e n e z e este un instrument mintal cu mai mult efect lămuritor in s i s temul de explicaţie a lumii. Motivul alegerii conceptului e pragmatic. G e n e z a ca ş i M a r e l e A n o n i m , ca ş> D i f e ­r e n ţ i a l e l e devin î n aces t caz ficţiuni, e lemente mintale cu care s e poate înjgheba o „explicaţie", dar această explicaţie nu-şi ia de nicăeri certitudinea că acopere o realitate.

Toată aceas tă insuficienţă a gândirii blagiane provine dintr'o pornire de creaţie filosofică , ,more geometric". Ş e porneşte dela concepte dogmatice fundate, înafară de orice posibilitate de control, ş i se clădeşte pe ele cu o încredere vrednică de mentalitatea medievală. Căci ori de câte ori luci­ditatea critică îş i vădeşte prezenţa, e a crează momente dramatice şi dislocări profunde în sânul sistemului. In aces t sens nu ne sfiim să afirmăm c ă gândirea lui Lucian Blaga e în disonanţă cu concepţia veacului. Prin ele­mentele e.i mistice, dotate cu o forţă mai mult artistică şi mai puţin filo­sofică, metafizica sa miroase a preistorie speculativă, plină de farmec dar naivă şi uneori puerilă, argumentată în mărunţişuri dar aşezată în total pe şubrede temelii dogmatice.

Oricât ar vi vrut autorul ş 'o apere de contradicţii, a'a reuşit. E destul s ă amintim grava antropomorfizare a Marelui Anonim, antropomorfizare ne-permisă şi fără sens , dat fiindcă în „Censura transcendentă" se afirmă că misterele de dincolo rămân veşnic mistere; omul nefiind în stare « ă prindă nici cea mai mică fărâmă din adevărata realitate transcendentă. Ori, ce descoperim din construcţia metafizică blagiană? Că Marele Anonim gân­deş te şi voieşte , s tăpâneşte şi se teme, crează şi interzice creaţia, «re intenţii şi urmăreşte scopuri. M a r e l e A n o n i m e f ă c u t d e c i d u p ă c h i p u l ş i a s e m ă n a r e a o m u l u i , e c r e a ţ i e a r t i s t i c ă f ă r ă n i c i o v a l o a r e f i l o s o f i c ă p e n t r u c ă î n s ă ş i c o n c e p ţ i a g n o ­s e o l o g i c ă a p a r ţ i n â n d a c e l u i a ş i a u t o r î i i n t e r z i c e p l ă s ­m u i r e a u n e i a s e m e n e a e x i s t e n ţ e .

In aceste limite se conturează felul nostru de a privi noua carto a gânditorului român, judecată prin prisma întregului său sistem filosofic. Acest s istem, departe de a fi pentru noi o închegare teoretică în afară de orice idiscuţie critică, e dimpotrivă pasibil de serioase obiecţii, pentrucă, — spre a întrebuinţa propria expres ie a autorului —, e într'adevăr „ros" de grave contradicţii. Fără a-i nega marile calităţi speculative, — acea suplă ş i subtilă plimbare pe margini de probleme adânci , .acea prindere intuitivă a marilor mistere şi stabilirea unei directe comuniuni afective cu obiectul problematicei metafizice, _şi în special farmecul inegalabil al unui stil de mare talent —, am socotit că e timpul ca ochiul critic s ă s e deschidă integral în faţa unui eveniment care predomină în cultura româ­nească , spre a-i stabili veritabilele sale dimensiuni.

D U M I T R U ! S A C

R E C E N Z I I

S . BAGDASAR: I s t o r i a f i l o s o f i e i r o m â n e ş t i . Bucureşti, Societa­tea română de filosofie, 1940, XI .-f- 434 p.

Deşi până în prezent mişcarea filosofică românească n'a reuşit s ă se situieze pe un plan care să-i atragă atenţ iunea străinătăţii, din cauza stadiului de cultură mai înapoiat faţă de Apus , a l imbei care n u a fost învest i tă cu haina universalităţii , precum şi a l ipsei de interes a noastră de a traduce, operele române cele mai reprezentative în limbile europene cele mai cu­rente, totuşi nu se poate susţ ine că e a este inexistentă. Intr'adevăr, mulţi ar fi fost, poate, ispitiţi a cădea în această greşală, datorită mai mult ignoranţei decât realităţii, în să lucrarea d-lui Bagdasar ne-a dat ocazia s ă ne dăm: s e a m ă de stadiul în care a fost şi se găseşte actualmente filosofía în România.

„ I s t o r i a f i l o s o f i e i r o m â n e ş t i " es te o lucrare î n care in­formaţia bogată se împleteşte admirabil cu claritatea*, expunerii şi sistemati­zarea materialului. Pornind dela primele înfiripări de cugetare filosofică româ­nească, cu Cantemir, şi ajungând până la e lementele cele mai promiţătoare de azi, d l Bagdasar nu neglijează niciun nume a cărui pană să se fi pus cât de cât în slujba filosofiei.

Lucrarea este divizată in cinci părţi bine distincte în care sunt tratate următoarele probleme: 1) Tendinţe, teorii, s i s teme; 2 ) Estet ica; 3 ) Fi­losofía dreptului; 4) Filosofía istoriei şi 5 ) Filosofía culturii.

In prima parte intitulată: Tendinţe, teorii, s isteme, sunt tratate toate s istemele filosofiei româneşti , scoţându-se în evidenţă ideile originale cara definesc poziţia fiecăruia. începând cu C a n t e m i r , care n'a fost un filosof propriu z i s ; ci mai omit un diletant şi ajungând în jumătatea a d o u a a . s e c . XIX, timp în care am rămas la „abecedarul filosofic sau am ajuns cel mult la cartea de citire filosofică" (p. 22) , rând pe rând apar T i t u M a i o r e ? c u , care, fără să dea ,,filosofiei româneşti ceeace studiile sale din tinereţe şi în­suşirile sale intelectuale lăsau s ă se întrevadă" (p. 28) , reuşeşte totuş i s ă fie an mare profesor de filosofie, apoi V. C o n t a , primul filosof român s istema­tic, care aduce contribuţii demne de relevat, atât pe domeniul ontologic, îm­părtăşind materialismul şi determinismul, rât şi pe cel epistemologic, pe care rămâne sensualist , empirist, pozitivist şi relativist, precum şi pe cel cos­mologic, alăturându-se evoluţionismului ş i transformismului.

Cu C. Rădulescu-Motru, a cărui concepţie filosofică e cristalizată, în

personalismul energetic „ o concepţie dinamică, având ca tendinţă răscolirea energiilor româneşti , pentru a descoperi vocaţii le şi a le face fecunde desvoMri i neamului şi, prin ed, omenirii", (p. 106) filosofia românească reu­şeş te să dea prima concepţ ie filosofică originală.

0 poziţie foarte interesantă ocupă P. P. Neguleiscu, care nu axe •încredere î n speculaţ ia l ipsită d,e o solidă bază pozitivistă ş i d in care cauză . .nu « fa l i t e decât ipotezele pe care le îngăduie rezaltatele la. care au ajuna a c e s t e ştiinţe ."(p. 122) .

Ca Ion Petrovici cultura română dobândeşte o personalitate foarte compksxâ, întrucât domeniile lui de activitate s u n t foarte multiple şi var iate . Logica, teoria cunoştinţei , istoria filosofiei, literatura, politica, toate aces tea proectează asupra s a o aureolă puţin obişnuită la cugetătorii romani. Logician de rasă, Petrovici reuşeşte să aducă foarte preţ ioase contribuţii la des legarea problemei noţiunilor, unde, prin admiterea noţiunilor individuale, în afară de cele generale, anticipă cu 10 ani ceeace Goblo*. cons idera o descoperire a sa. Relativist din punct i e vedere epistemologic, deoarece cunoaşterea o m e ­nească nu este capabilă s ă ajungă la cunoşt inţ i absolute, Petrovici e s te un aprins susţinător al legitimităţii metafizice, care are două izvoare inepuizabile, unul ţie natură teoretică şi altul de natură practică.

Şt. Zeletin care singur se caracterizează an „incorigibil romantic", consi­deră, v ieaţa suf letească guvernată de l egea hegel iană a desvoltării triadice şi atribuie afectivităţii un rol hotărîtor î n cunoaştere. Spre deosebire de inteli­genţă şi voinţă, care sunt intermitente, „sentimentul e s te păzitorul neadormit al sufletului, care veghează oecontenit, zi şi noapte", (p. 154. Păcat că moartea prematură nu i-a dat posibilitate să-şi expună cugetarea în toată a m ­ploarea şi adâncimea ei, aşa cum ne îndreptăţea s'o credem, celelalte scrieri publicate.

Continuând cu aceeaş i minuţiozitate şi s istematizare expunerea concep* ţiilor lui Luc ian Blaga, Eugeniu Speranţia, Mircea Florian, D. D. Roşea; Dan Bădăreu, Vasile Băncilă, Nae Ionescu şi C. Antoniade, d-1 N. Bagdasar trece

la a doua parte a lucrării, es tet ica română. Aci găs im pe M. Dragomirescu, care l euşeş te să d e a o teorie a capodoperei, T. Vianu, care mil itează pentru autonomia esteticei, în domeniul căreia cade au frumosul natural, ci cel artistic ş i Liviu Rusu , care se ridică împotriva esteticii tradiţionale ce ia c a punct de plecare contemplaţia, iar nu cum era firesc, creaţia artistică.

Lucrarea se completează, cum am spus cu încă trei mari părţi în care s e ocupă cu 1) filosofia dreptului, î n car© sunt cuprinse concepţi i le d-lor'Mir­cea Djuvara şi Eugeniu Speranţia, 2 ) filosofia istoriei cu Alexandru Hasdeu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, A. D. Xenopol , N. lorga, V. Pârvan şi D. Bră-ghieescu, 3 ) filosofia culturii, cu reprezentanţii ei cei mai de s eamă: C. Ră-dulescu-Motru, S. Mehedinţi, _P. P. Negulesou, I. Petrovici, L. Blaga ş i Y- Vianu,

..Istoria iflosofiei româneşti" reprezintă pentru cultura romană un moment ce nu poate fi ignorat de cel c e ar intenţiona s ă reia firul l ă sa t de 11. Bagdasar. Celui care ar dori s ă reia a c e a s t ă grea problemă, i-am recomanda să stăruie ş i asupra laturei e t i c e , de care dl. Bagdas.ar a fost împiedecat s ă se ocupe într'un capitol special , dar pe care a menţionat-o la fiecare filosof, atunci când i-a prezentat s is temul filosofic.

Conştiinciozitate, informaţie,' claritate şi sistematizare," iată trăsăturile* fun­damentale ale acestei lucrări, pe care. la o viitoare nouă ediţie, vrem s'o avem cât mai completă.

Dr . ŞT . Z I S S U L E S C U

IOAN GH. SAVIN: A p o l o g e t i c a . E x i s t e n ţ a l u i D u m n e z e u . Voi. II. Partea I-a, Argumentul ontologic. (Bucureşti, 1940, 279 pag).

Argumentul ontologic poartă în sine caracterul a doi factori: cei al s istemului de metafizică în cadrul căruia este formulat şi în al doilea rând, atitudinea filosouflui faţă de puterile minţii noastre.

Până la Im. Kant nu s e punea problema celui de al doilea factor, toţi filosofii fiind, în această privinţă, sau dogmatici sau sceptici. Criticismul, Je altfel, în aceasta constă: într'o examinare până la rădăcini a puterilor noastre de cunoaştere.

Argumentul ontologic până la Kant v a purta deci urmele pi imului factor: al sistemului de metafizică al filosofului.

Formulat de Anselrn, căruia îi revine paternitatea, în urma unei vă­dite influenţe a lui Augustin şi Scotus Erigena, acest argument comporta, cu el o doză de valabilitate, cel puţin în cadrul filosofiei lui Anselrn: acel a l realismului" ideilor, mergând astfel pe urmele lui Platon.

In platonism uu se punea problema realităţii ideilor, şi de aci. critica capitală a acestui argument, trecerea dela ideea de Dumnezeu la. c o i de exis tenţa Lui, nu-şi avea locul.

Iar dacă Toma d'Aquino îl combate, aceasta se explică prin situară^ lui pe linia aristotelismului. Se cunoaşte ataşarea l e concret al Stagiritului. De aci Toma se va declara pentru argumentul cosmologic, ce urmează calea in­ductivă.

Cu Descartes lucrurile iau o altă întorsătură, în favoarea argumen­tului ontologic.

Autorul susţ ine că problema centrală în cartezianism ar fi acea. i existenţi i lui Dumnezeu . Credem că alta este inovaţia, au fericită, desigur, a mi Descarte- , Şi anume, el face trecerea spre ce l de al doilea factor, problema cunoaşterii omeneşti , dar fără reuşită. D e ac i recurge la ideea de Dumnezeu . Desdarte j o face aceasta pentru a şutea eş i din sol ipsism, aeînţelegând să cadă în relativism. Pe care însă îl Va accepta Kant.

Valoarea argumentului ontologic Începe să aibă şi un suport episte­mologic , l a Descartes , pe lângă cel pur logic, l a 4nse lm.

Cu Spinoza suntem departe, zice autorul, de a avea o deslegart; fe­ricită a argumentului ontologic, cu toată argumentarea lui „more geometrico". Şi expl icaţ ia e f irească, în cadrul tezei creştine, Spinoza ajungând la pan­teism prin identificarea lui Dumnezeu cu substanţa. Argumentul ontologic tre-b u e să conchidă la ex is tenţa lui Dumnezeu, far implicit trebue s ă nu contrazică caracterul de personalitate al Acestuia şi mai alea transcendenţa Lui, ceiac-i nu e cazul în panteismul lui Spinoza.

Nervul argumentului ontologic, sub forma lui clasică, îl constitue prin­cipiul contradicţiei, de unde caracterul lui pur formal şi abstract. Aceasta

a şi făcut dificultatea l e înţe legere al acestui 'argument, a ş a cum &. fost formulat i e Anselm şi Descartes, cari s'au mulţumit a demonstra că dacă Dumnezeu este dat, ca idee, El există..

Le ibnk duce mai departe problema, arătând că punerea lui Dum­nezeu, adică posibilitatea Lui ca subiect, este o operaţie log ic , legitimii. A-lături de principiul contradicţiei avem deci principiul posibilităţii.

Pentru Leibniz, ca an lucru să, ex is te , trebue ca noţ iunea lui să tiu dezică legile contradicţiei, ori aa şt ie că în teza sa. Dumnezeu este monada-monadelor şi deci n'are nicio delimitare, nicio negaţie.

Aceasta este situaţia până la Kant. Ace - t filosof răstoarnă an întreg mod de a vedea în f i losone. Ş i

dacă nu acceptă niciun argument pentru dovedirea raţională a existenţii lui Dumnezeu, e s te datorită noii sale logici, a celei transcendentale.

Kant nu înţelege să opereze cu log ica formală în cunoaştere, punând' bazele logicei epistemologice sau transcendentale. A fost atât de mare. preocuparea lui de instrumentele noastre do cunoaştere , încât a subordonat ex i s tenţa , uneltelor de aprehendare a ei, făc|ând-o o creaţie a acestora: idealism transcendental care ^ra însă ş i u n realista empiric, în acelaş t imp. Şi cu aceasta am delimitat şi puterile de cunoaştere ale minţii noastre: anume, tot ceea ce nu depăşeş te datele spaţiu-timp. Şi cum Dumnezeu , prin definiţie, es te de natură transcendentală, nu. poate fi cunoscut. Raţiunea teore­tică e inoperantă. De unde atitudinea lui net negativă faţă de orice teologie ra­ţională şi deci şi faţă de argumentul ontologic, un capitol de bază al aceste i teologii .

Circumscrierea raţiunii noastre în imanent nu putea satisface pe ni­meni. Se crede că chiar Kant, la bătrâneţe şi sub influenţa lui Fichte, ar fi fost primul delicvent în. acest sens .

Cert este însă aceas ta la idealiştii post-kantieni şi mai ales la SchcUing şi Hegel, unde argumentul ontologic primeşte un nou impuls, prin noua s a formulare.

Ansekn şi Descartes porneau dela ideea de Dumnezeu pentru a ajunge la ex i s tenţa Lui necesară .

Schelling inversează problema, pornind dela ideia unei existenţe abso­lut necesare, pentru a dovedi dumnezeirea acesteia.

In cadrul panlogismului hegelian, problema se simplifică şi nai mult,, vechia critică, trecerea dela idee la exis tenţă deeăzând, dat fiind că existenţa e inseparab'lâ conceptului. E acel realism al ideilor, c e datează dela Platon. cu vădită influenţă e leat ică. In capitolul final, autorul, discută poziţia actuală a argumentului ontologic, punând problema criticilor ce se pot aduce acestui argument.

Faţă de formula anselmiană şi carteziană se poate obiecta că, aci ex i s tenţa es te privită ca ceva separat de ideea de Dumnezeu, făcând din ea o entitate aparte.

Lucru de neîngăduit, căci Dumnezeu nu poate fi conceput fără ex i s tenţa . Este obiecţia lui Hegeî, însuş i tă de autor. Criticfa capitală este însă a c e e a care impută aces te i argumentări trecerea ilicită dela ordinea ideală a conceptelor la cea reală a lucrurilor. Ori această critică ar putea să s e menţ ină numai dacă am privi existenţa ca fiind ideatică cu realitatea. C e e a c e

face spiritul neprevenit. Circumscrisă realitatea Ia existentă, la realitatea sen­sibilă — spaţiu-timp — atunci critica ar . părea întemeiată. Numai că g'ar denatura realitatea divină, antropomorfizând-o.

Ceeace se face în mod obişnuit Ja adresa lui Dumnezeu, căci noi, deş i p i e v e n i l i că omul e făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu , când e vorba să cugetăm Fiinţa supremă, o facem după chipul şi asemănarea noastră. Do aci denaturarea problemei.

Dincolo de realizarea sensibi lă, s e distinge realitatea valorilor, realita­tea soprasensibi lă, căreia îi aparţine realitatea divină.

Aci idee şi realitate sunt indisolubile, contrar realităţii sensibile, şi <:a atare, n;< se face niciun salt dela o ordine ideală la una reală.

Pusă problema î n acest fel, argumentul ontologic devine perfect valid, in chiar structura logică, inovaţia fiind doar asupra determinării realităţii, precizează autorul.

ION B O T A Ş

A L E X A N D R U CLAUDIAS: C u n o a ş t e r e ş i s u f l e t . Iaşi, Tipografia ale­xandru Ţerek, 1940, 132 p.

Lucrarea de faţă a d-lui Clandian este un mănunchi de s inteze filosofice, unele care au mai Văzut lumina tipa.rului, altele apărând pentru prima dată, da:- toate formând o unitate.

Prima problemă atacată este a ideii de normă. Din orice categorie ar ii, norma este un produs posterior realităţilor cărora se adresează* Originea ei se găseş te în contrastul dintre o realitate prezentă şi una dorită, aşadar într'o nemulţumire faţă de actual. In epocile de echilibru, norma a existat ca realitate, dar acesta odată distrus, omul a s imţit nevoia unei reveniri, dacă nu la o stare mai bună, cel puţin la c e a al cărei echilibra a fost sdruncinat. Aşa a fost de ex. cu norma morală,. Ca realitate, ea a fost practicată cu mult înainte de codificare, dar a venit m

timp când, ne mai fiind respectată realitatea morală, au apărut nemulţu­mirile, care la rândul lor au declanşat apariţia normei. Putinţa omului de a teoretiza asupra realităţii coincide aşadar cu apariţia normei.

Norma es te t i c i şi cea logică se prezintă la fel cu cea morală. Nimeni nu poate susţ ine că n'a existat gândire corectă înaintea apariţiei normei logice, îpsă norma a fost s c o a s ă în evidenţă atunci când dreapta cugetare a fost desconsiderată. Norma este prinu.rmaxe precedată de realitatea din a câie i nerespectare se şi naşte.

Din acest studiu, ca şi din rest, se desprinde o idee centrală, care pare a-l călăuzi pe autor: primatul afectivului şi eticului asupra con­strucţiei raţionale, asupra argumentaţiei . A ş a de ex. la baza raţionalismului lui Socrate, d-sa vede o aspiraţie etico-politică. „Năzuinţa etico-politică devenea a d e v ă r despre suflet, despre morală, ş i început de disciplina logică" (35). Ideile lui Plafon sunt realităţi transcendente, „ca urmare a unei preocupări pragmatice", (45) . „Teoria Ideilor este probabil, în sub­stratul ei psihologic, religia oferită filosofilor din Statul lui Platon, exaltarea înaltei lor misiuni sociale şi educative".. . (46) .

Trecând la epoca modernă constatăm acelaş principiu valabil. Pri­matul eticului asupra metafizicului, în concepţia lui Rousseau , es te născut din „nevo ia etică de sancţiune într'o altă lume, germenele veşnic viu at credinţii în nemurire" 76) . Fondul concepţiei lui despre lume este . .sen­timentul etic", nu cel metafizic.

Analizând, mai departe, felul cum se fac argumentările filosofice (la cea mai mare parte din filosofi), d-sa constată că de cele mai multe ori concluzia precede, în subconştientul cugetării, argumentarea. Concluziile-acestea , dorite de fiecare dintre filosofii care-şi încheagă argumentarea, sunt de cele mai multe ori teorii etice, „idei destinate s ă facă fericirea oa­menilor s a u mântuirea lor". (89) . Dar concluzii le et ice sunt premize afective ale argumentării filosofilor, căci în teoriile despre lume şi adevăr s'a ames teca t totdeauna „invizibilul factor afectiv şi subiectiv, a s c u n s a aspiraţie etică, in­dividuală sau colectivă". (101).-

Trecând la problema analogiei şi a factorilor subiectivi turburători, con­cluzia la care ajunge este tot „prioritatea tendinţelor afective şi etice «le-filosofilor asupra eşafodajului s i s temului lor de idei". (103) .

Aşadar, afirmaţia noastră iniţială că studii le d-lui Claudian cuprinse în acest volum au un fir unitar, este perfect îndreptăţită. Afectivul şi eticul par a fi oentn.- d-sa punctul de reazim în considerarea problemelor atacate. Dacă are dreptate sau nu, este o problemă care nu n e preocupă. Constatarea care s e impune este că d-sa priveşte lucrurile într'adevăr filosofic, unitar, re­zolvând problemele consequent principiului adoptat. Cu acest opuscul dl. Claudian aduce încă o preţioasă contribuţie, pe lângă cele publicate până acum, la mişcarea filosofică românească.

Dr. ŞT . Z I S S U L E S C U

IMMANUEL KANT: C r i t i c a p u t e r i i d e j u d e c a r e . Traducere însoţită de o= introducere de Traian Brăileanu (Academia Română, 1940) .

După î n t e m e i e r e a m e t a f i z i c e i m o r a v u r i l o r (1929) ş i C r i t i c a r a ţ i u n i i p u r e (1930) d. Prof. Traian Brăileanu ne dă o n o u ă traducere din Kant: C r i t i c a p u t e r i i d e j u d e c a r e . Dacă adăogăm la acestea P r o l e g o m e n e l a o r i c e m e t a f i z i c ă v i i t o a r e c a r e s e v a p u t e a î n f ă ţ i ş a c a ş t i i n ţ ă (1924) , C r i t i c a r a ţ i u n i i p r a c t i c e (1934) şi D e s p r e f o r m a ş i p r i n c i p i i l e l u m i i s e n s i b i l e ş i a l e c e l e i i n t e l i g i b i l e (1936) şi dacă se v a tine seamă de faptul că nici o instituţie de Stat n'a plănuit şi n'a susţinut editarea acestor traduceri, s e v a recunoaşte că, într'un răstimp relativ scurt, s'a tradus destul de mult din Kant. In nenumărate rânduri am atras în aceas tă revistă atenţia asupra necesităţ i i traducerilor din autorii clasici şi noi înşine am editat la Societatea Română de Filosofic, câţiva filosofi străini, traduşi în româneşte , pentru ca s ă nu n e bucurăm de apariţia acestei noui traduceri din Kant. D. Prof Traian Brăileanu şi-a câştigat un merit din cele mai mari prin munca pe care a depus-o, ca să ne dea aceste traduceri ale operelor celui mai mare filosof german. Cu atât mai arare es te meritul său în legătură ou traducerea din urmă, cu cât. a căutat să oi-1 dea într'o l imbă corectă, căutând să evite dificultăţile

te - .irviii, îndeosebi la Kant,, din frazele lui lungi şi greoaie, întrecându-se pe •d-sa însuş i cu aceas tă traducere, dacă ţinem s e a m a de celelalte traduceri ale d-sale. Indrăsnim chiar să spunem că C r i t i c a p u t e r i i d e j u d e c a r e este cea mai bună din traducerile făcute până acum din Kant. Cititorul o poate întrebuinţa, fără să s imtă nevoia de a mai recurge la textul german.

Traducerea este precedată de o introducere, în care d. Prof. Traian Brâileanu arată pe scurt geneza istorică a filosofiei kantiene, principiile ei fundamentale, prezentându-ne-o cu toată obiectivitatea, fără a se lăsa in­fluenţat în expunerea şi interpretarea ei de specialitatea căreia d-aa apar­ţine, adic-i o expune şi o interpretează în spiritul lui Kant însuş i . Introducerea d-lui Prof. Traian Brăileanu pune astfel l a ' î n d e m â n a cititorului elementele nece­sare, spre a înţelege mai bine opera lui Kant.

Că traducătorii români şi-au îndreptat munca lor cu atâta hărnicie asupra lui I. Kant, este deasemeni un alt fapt îmbucurător pentru filosofia românească, căci prin aceasta se dovedeşte că ex is tă u n puternic interes pentru problemele cele mai complicate ş i cele nai adânci precum şi pen­tru soluţii le filosofice cele mai dificile, ceeace constitue un netăgăduit s emn de maturitate. Aceste traduceri din Kant se vor dovedi extrem de utile ş i de fecunde.

Dar pentruca sistemul filosofic kantian să „intre în întregime în stăpânire româneasca", ar mai fi nevoie de traducerea încă a 'mei opere a lui Kant, şi anume de opera: D i e R e l i g i o n i n n e r h a l b d e r G r e n z e n d e r b l o s s e n V e r n u n f t . Căci patru sunt domeniile în care Im. Kant a deschis perspective revoluţionare: teoretic, practic, estetic şi religios. Şi s istemul său filosofic e complect numai dacă se ţine s e a m ă şi de concepţia lui despre re­ligie. Să sperăm că ss va găsi c ineva care să tă lmăcească şi aceas tă ul t imă operă fundamentală a lui Kant. Abia atunci se va putea spune că s istemul kantian se află intrat în „întregime în stăpânire românească".

In orice caz, ceeace s'a făcut pentru Kant în filosofia românească, es te menit să ne umple sufletul de mândrie. Fiindcă nu numai că i s'au tradus operele fundamentale de către oameni competenţi , dar i s'au închi­nat şi două studii dintre cele mai serioase, acela al d-lui prof. I. Petrovici, întitulat V i a ţ a ş i o p e r a l u i K a n t precum şi capitolul d-lui prof. Mircea Florian din I s t o r i a f i l o s o f i e i m o d e r n e .

N. B A G D Â S A R

GR. TÂUŞAN: C o n t r i b u ţ i i f i l o s o f i c e s i l i t e r a r e , (Bucureşti, Edi­tura Casei Şcoalelor 1940) .

Intelectual de bogate resurse şi constantă preocupare filosofică, Dl. Gr. Tăuşan adtice — cu noul său volum — o luminoasă precizare a câtorva a s ­pecte din filosofia românească, alături de conturarea unor personalităţi cultu­rale de primul plan. In seria lucrărilor, care au revelat un gânditor de iar echilibru, cunoscător al diferitelor curente filosofice — delà Plotin şi până la H. Bergson — „Contribuţiile", recent apărute, desvăluie încă odată cali­tăţile de analiză, stil şi documentare, ale autorului.

Aceste însuşiri prin care se caracterizează în genere temperamentul in-

telectualului de solidă formaţie culturală, îl apropie pe autor de calmul o-limpic al lui M a i o r e s c u , căruia îi consacră un studiu de profundă în­ţelegere ş i fină nuanţare.

In locul deformaţiilor la care a junsese figura marelui critic, datorită unor indiscreţii l ipsite de înţelegerea momentului sufletesc şi continuităţii psi­hice, în paginele D-lui Tăuşan apare un Maiorescu impunător pTin previziunile sale, creator prin spiritul său de analiză, caracterizare şi valorificare.

Maiorescu nu a sacrificat în concepţia „artei pentru artă" nici cri­teriul moral, nici valorile etnice şi suflul naţional, dar conştiinţa sa. înaltă despre creaţia artistică i-a impus anumite discriminări fără de care nu e po­sibilă realizarea valorii estetice.

Iar viziunea lui clară în expl icarea problemelor culturii timpului, îm­preună cu marea, lui putere de convingere, au constituit mult timp — rămânând şi astăzi actuale — un criteriu sigur de apreciere în domeniul artelor şi literaturii.

In „Câteva s isteme metafizice româneşti" autorul constată, în primul rând, existenţa unei mişcări filosofice româneşti , caracterizată printr'o întinsă şi strălucită afirmare publicistică, pentru a examina apoi gândirea câtorva per­sonalităţi remarcabile în domeniul metafizicei, disciplină ce colorează întot­deauna valoarea culturală a unei epoci, pe plan filosofic.

Sunt astfel prezentate contribuţiile D-lor C. Rădules'cu-Motru, I. Petrovici, P. P. Negulesci . şi L. Blaga, în gândirea contimporană. In această ordine Dl. R ă d u 1 e s c u - M o t r u apare ca un continuator al metafizicei kantiene, pe care o înlocuieşte printr'un monism idealist filosofic, in care conştiinţa umană s e integrează într'un proces psihic evolutiv.

Astfel „.personalismul energetic", exprimând un dinamism spiritual în care conşti inţa reprezintă u n „ s u m m u m " de energie, realizează un vast c ic lu evolutiv, în care antiteza: lumea fenomenală — „numen", î ş i pierde însem­nătatea.

Fecundă şi originală e contribuţia Dl-ui I. P e t r o v i c i la metafizica contemporană. Gânditor autentic Dl. Petrovici modifică concepţia kantiană a cunoaşteri i , afirmând puterea select ivă şi valorificatoare a conştiinţii . D-sa des­chid*, pe"" plan constructiv, calea "hipotezei transcendente, în care se întrevede contopirea posibilului cu realul; iar într'o comunicare făcută la Academia de Şt . Morale din Paris, gânditorul român af irmă posibilitatea unei înălţări spi­rituale până la esenţa originală, din care se desfac ulterior forţele organi­zatoare alo cosmosului .

Pozitivist şi evoluţionist , Dl. P. P. l e g u l e s c u rămâne la periferia atitudinii metafizice, menţinându-se pe planul faptelor concrete, peste care aruncă uneori lumina unor viziuni personale.

In sfârşit cu L. B l a g a , filosofia românească dobândeşte reprezen­tantul unei gândiri complexe, ce evoluiazâ dela filosofia culturii l a interpreta­rea valorilor artistice. Afirmând valoarea creatoare a inconştientului, ce se ex­primă in „stilul" de manifestare al unei epoci sau individualităţi excepţionale, Dl. L. Blaga susţ ine în acelaş timp existenţa unei rezistenţi transcendentale î n cunoaşterea misterului universal. Dar chiar dacă ar fi posibilă această cu­noaştere absolută, — pentru D-sa, ea ar însemna distrugerea dinamismului .creator şi smulgerea subiectului din cadrul aderenţelor sale constructive —

sau poate micşorarea „marelui anonim", principiul universal al forţei d e ma­nifestare cosmice. Dl. Gr. Tăuşan îşi încheie volumul cu un e s s e u despre „Cugetare şi acţiune", în care strecoară unele vederi interesante şt perso­nale. In paginile aceste i cărţi, D-sa interpretează cu înţelegere şt spirit critic câteva aspecte de real interes şi actualitate.

M I R C E A M A N C A Ş

ILIE POPESCL-TEIUŞAN: P e d a g o g i a c o m u n i t ă ţ i l o r d e Q I U M I . K-ditura Ramuri, Craiova, 1940, 272 p.

In şcoala românească se încearcă do câtva timp experimentarea, corounităţilor de muncă, o idee de a cărei bună aplicare va depinde, in bună parte, revoluţia învăţământului românesc . Lucrarea- d-lui I. Popeacii-Te iuşan es te o ilustraTe a acestor preocupări didactice, care deş i noui pentru şcoala noastră, au totuşi o vechime destul de mare în gândirea pedagogică.

Comunităţile de muncă s'au născut ca o reacţie împotriva vechei scoale, care fragmenta, sufletul şi activitatea copilului, pedagogie de ;i-proape înrudită cu psihologia asociaţionistă. Dacă sufletul copilului nu e urr mozaic de funcţiuni, atunci nici educaţ ia acestuia au trebuie făcută frag­mentar, ci total. Nu trebuie să se uite că, pe lângă minte, copilul dispune şi de afectivitate, amândouă constituind im tot inseparabil şi în plus că fiecare vârstă dispune aproximativ de anumite tendinţe şi însuşiri, făcând •lin el un tot aparte, iar nu un matur în miniatură.

Şcoala lierbartiană sau intelectualistă, contra căreia se ridică, noua pedagogie, n'a înţeles faptul acesta destul de bine, din oare cauză s'a -..juns la mecanizarea învăţământului , copilul fiind considerat ca o natură re-reptivă. Greşală de neiertat, căci natura lui ţsste „ în aceeaş i măsură şt activă, o natură frământată, cum nu este adultul (p. 65) , o natură pentru a că­rei desvoltare era necesar să se servească un mediu educativ corespunzător.

O şcoală bazată exc lus iv pe o libertate rău înţeleasă, cum au făcut învăţătorii dela Hamburg, duce curând la anarhie, deoarece libertatea tiu este „dreptul de a face ce vreai, ci ceeace eşti dator să faci", (p. 36 ) . Şcoa la trebuie s ă se bazeze pe colaborare, o tendinţă. Spre a cărei realizare, copilul simte un puternic impuls . Sat isfacerea ei nu are loc nicăiri mai bine decât în comunităţ i le de mutică, deoarece aci se „promovează libertatea gândirii ş i efortul personal", făcând din ele „o contribuţie necesară ia realizarea unui scop comun, aducând pe individ s ă servească Ia realizarea unui scop co­mun, să servească cauzele colectivităţii", (p. 141).

Şcoala veche a neglijat tendinţa sau nevoia copilului de a trăi in grup, tendinţă care ex i s tă realmente, aşteptând u-şi doar canalizarea. „Pedagogia co­munităţilor de muncă preconizează tocmai folosul acestei tendinţe iu chiar cuprinsul clasei de şcoală, o canalizare a. ei în scopuri educative", (p. 133). Numărul membrilor unei comunităţi variază. Copiii mai mici se adună în achipe cu u n număr de 5—6 membri, pe când cei mai mari preferă grupurile» mai mici, de 2—3—4 elevi. După anchetele făcute de Biroul Internaţional de educaţie , din Geneva, grupările cele mai frecvente sunt de 3 — 4 membri, iar ca vârstă, munca pe echipe convine cel mai bine dela 1 0 — 1 8 ani. Intre 8 — 9

ani exista o nevoie de colaborare, dar ea este de o intensitate foarte slabă, interesul pentru colaborare crescând către L0 ani. Intre 14—16 ani activitatea în comun atinge aivelnl ei cel mai înalt.

Echipele sa.u comunităţile de muncă nu se pot lipsi de şefi, aceştia trebuind să intervină peste tot, „dar numai ca s ă înlăture abuzurile, să în-drepteze compunerea prea uniformă a echipelor, să îndrummeze raţional lucrările, să domolească zelul excesiv sau, dimpotrivă, să stimuleze pe cei mai puţin activi, etc." (p. 152).

Unii sunt înclinaţi să creadă că în sistemul comunităţilor de muncă tratarea lecţii'or n'ar mai fi posibilă. „Dimpotrivă, lecţiile educatorului devin aci adevărate „lecţ i i": sunt răspunsuri s istematice la problemele ridicate de activitatea în comun a tuturor, în clasă". (229) . Căci „ o lecţie este numai atunci lecţie când ea este un răspuns la curiozitatea, la dorinţa de a şti ş i a se lămuri a şcolarului", (p. 229) . Pedagogia comunităţilor de muncă promo­vează spiritul de echipă, iar „în echipă ceeace este fundamental n u este supunerea sau ascultarea şefului fără cârtire, ci consimţământul şi colaborarea", (p. 249) .

Răspunzând unei reale necesităţi didactice, atât printre învăţători, cât şi printre profesori, lucrarea d-iui I. Popescu-Teiuşan constituie un îndrumar util tuturor celor care au simţit nevoia unei lămuriri a problemei comunităţilor de muncă.

Dr . ŞT. Z I S S U L E S C U

.1EAN PRZYLUSKI: L a p a r t i c i p a t i o n, (Alean, Nouvel le encyclopédie phi-losophicrae, 1940) . ,

Noţiunea de „participaţie" a primit aooeptţiuni pariate, m raport cu stlai-diul evoluţ ie i mintale a societăţii sau cu tipurile psihologice, la care era ra­portată. P a s c a l , M a l e b r a n c h e şi marii mistici din istoria culturii umane au conceput „participaţia" ca un act pjur, de confundare cu „spiritul suprem". Psihologii contemporani au dat acestui concept sensul unei comuni­tăţi spirituale. In sfârşit, cercetători remarcabili în domeniul culHrii primitive au înţe les „participaţia" ca un fond general de explicare a tuturor atitudinilor prelogice şi anti-intelectualiste. L. L é v y - B r u h l , care a realizat o ooeră solidă din datele şi explicaţi i le referitoare la mentalitatea rudimentară, a afir­mat astfel, nevoia spiritului primitiv de a găsi la baza tuturor manifestă-rilor, o explicare generală pe baza misticismului şi însufleţirii naturii. „Cate­goria afectivă a supra-naturalului, care înlocueşte la primitiv operaţiile logice superioare, favorizează — în acest sons — ses izarea ,,individual"-uiui în „co­lectiv" şi a ..co'ectiv''-ului în ,,individual". Pentru tipul psihic primitiv imper-ceptibilitatea nr.oi date sensoriaie nu suprimă realitatea însăş i ; fiinţe şi lucruri invizibile, adevărate forţe dominante în mediul natural, există chiar dincolo de puterea i e percepere a simţurilor noastre. In spiritul primitiv comuniunea şi identitatea între obiect şi subiect e desăvârşită, a b s o l u t ă , ceiace de altfel constituie şi a n t i - i n t e l e c t u a l i s m u l acestui tip mental.

L é v y-B r u h 1 afirmă astfel, că mentalitatea mistică, participativă, a primitivului este i r e d u c t i b i l ă la forma mentalităţii logice civilizate, bazată

pe discriminare şi contradicţie. Spre deosebire de această concepţie, autorul In­elarii de fată incearcă o interpretare contrară. Pentru el, legea ..participaţiei" mistice nu e caracteristică numai tipului primitiv, ci este un principiu unitar, capabil de o interpretare generală şi unitară. Ceiace ne împiedică însă, să constatăm în orice moment valoarea şi generalitatea lui, e procesul de „di­ferenţiale", pe care l-a suportat spiritul uman în cursul achiziţiilor civilizaţiei, invenţiei şi rafinamentului intelectual.

Sociologic şi economic, procesul „diferenţierii" cuprinde trei faze ca­racteristice: o perioadă de a c u m u l a r e a bunurilor materiale, o alta de p r o d u c e r e a acestor bunuri şi însfârşit o a treia perioadă, caracterizată prin schimburi pacifice, normale şi o r g a n i z a t e . Procesul mental, co­respunzător acestor trei faze a evoluţiei sociale e mai - puţin precis. S e poate distinge însă, un început de ierarhie chiar în categoria primelor stadii de comuniune socială, i e i a cele mai primitive triburi africane şi până la „Arun-ta" şi „Loritja'', descoperite şi cunoscute în Australia.

Distincţia între „sacru" — „profan", considerată de E. D u r k h e i m ca element de bază a religiei primitive, ca şi ideia de metamorfoză şi „ i n s t a ­b i l i t a t e " frecventă la populaţiile ce le mai primitive, ne indică stadiul de organizare şi gradul de solidificare a mentalităţii primitive ca şi a varia­telor ei manifestări. Dar diferenţierile între tipurile psihice ale bazelor so­ciale nu sunt, pentru I. P r z y l u s k i , nici definitive, nici ireductibile. Graţie „participaţiei", concepută ca un principiu de unificare spirituală intre men­talităţi şi stadii sociale complect deosebite, e posibilă o forţă de organizare co1-mună, în care antagonismele materiale şi spirituale dispar, lăsând loc liber unei evoluţii treptate, ce se termină cu înflorirea unei vieţi libere şi conştiente, dinamică prin ritmul ei, totală prin diversitatea manifestărilor ei.

M I R C E A M A N C A Ş

N O T E Ş l I N F O R M A Ţ I I

f N A E I O N E S C U

Dăm mai jos cuvântul pe care d, C. Rădulescu-Motru, decanul Facultăţii de Filosof ie şi Litere din Bucureşti, urma să-l rostească la înmormântarea

profesorului Nae Ionescu

întristată Adunare,

Facultatea de filosofie şi litere din Bucureşti, cuprinzând Ia un loc pe membrii corpului didactic şi pe studenţi, pierde prin moartea pro­fesorului Nae Ionescu pe un fruniaş al intelectualităţii româneşti. Prin ta­lentul său variat Nae Ionescu a aparţinut deopotrivă presei ca şi Fa­cultăţii noastre. II revendicăm totuşi pentru noi în primul rând, fiindcă înaintea auditorului din amfiteatrul Facultăţii noastre de filosofie şi-a des­făşurat el cea mai strălucită perioadă a activităţii sale.

După studii serioase făcute la Universitatea noastră şi . completată apoi la Universitatea din Mtinchen Nae Ionescu îşi începu cariera di­dactică puţini ani după sfârşitul războiului mondial din anii 1914 /1918 , mai întâi ca asistent pe lângă catedra de Psihologie. Logică şi Teoria Cu­noştinţei , iar de la 1 Ianuarie 1922 ca conferenţiar de Istoria Logicei şi Me­tafizică. Momentul, când îşi începe dânsul activitatea, precum şi obiectul lecţiunilor, la care după denumirea conferinţei era obligat, au fost hotă-rîtoare pentru direcţiunea sa de gândire. Tinerimea, înaintea căreia el avea să vorbească, era o tinerime care, în anii copilăriei, v i sase numai de idealul intregirei neamului, şi care apoi în anii pubertăţii sale deodată cu războiul trăise rea'izarea acestui ideal; o tinerime aşa dar predispusă să-şi măsoare puterile, la înălţimea celor mai eroice înfăptuiri. Denu­mirea conferinţei sale era deasemenea o tentaţiune. Nae Ionescu pentru prima oară la noi, popor de îndelungă şi puternică tradiţie religioasă, avea să propună în mod oficial cunoştinţele subtile, care stau la hotarul filosof iei de religiune, cunoştinţele de metafizică.

înaintea lui o tinerime dornică de înfăptuiri uriaşe. Iar obligaţia lui didactică, lecţiuni de metafizică.

Kareori în istoria culturală a unui popor m întâlnesc asemeni co­incidenţe, care cei numai de cât soluliuni netede şi grabnice.

Viitorimea va avea să aprecieze valoarea soluţiunilor date de Nae Ionescu. De pe acum însă putem spune că inteligenţa care a dat aceste so-hiţhmi a fost extraordinar de bine înzestrată, şi că ea face cinste româ­nismului.

Când caietele, in care s'au aşternut lecţiunile de la Facultate se vor pune în regulă şi edita, atunci se va patea vorbi de metafizicianul Nae Ionescu cu o mai deplină cunoştinţă. Cred că acest „când" nu va fi prea ini-depărtat.

Dar şi fără editarea acestor caete lecţiunile lui Nae Ionescu nu sunt pierdute. Ele trăiesc in amintirea multora dintre elevii să i ; la unii chiar, ele constituind structura de bază a mentalităţii lor.

Puţine zde ne mai despărţeau de data, când Nae Ionescu trebuia să-şi înceapr cursul întrerupt in primăvara anului 1938.

Moartea ni-1 răpeşte tocmai când avea să înceapă probabil producţia sa de maturitate, şi de astă dată ca profesor titular la secţia filosofică a Facultăţii .

Iubite coleg,

Aceste cuvinte, cu care ne luăm rămas bun de ia 'iue, până ce trupul tău mai este incă in mijlocul nostru, ţi io spun in calitate de decan în numele Facultăţii, în care tu ai învăţat şi in care erai chemat să înveţi pe alţii .

Vani puterea să adaog la ele. de cât puţine altele, ce ţi se cuvin din. partea mea, i'ostul tău profesor şi prietin, care 3u toate diferendele ce existau, uneori intre noi, n'a încetat un moment să te iubească. Pentru mine tu nu eşti mort. Simt încă aşa i e vru în sufletul meu amintirea zilelor trăite împreună, bucuriile pe care )mi le-ai procurat cu primele tale succese literare la N o u a R e v i s t ă R o m â n ă , I d e e a E u r o p e a n ă şi R e v i s t a d e F i l o s o f i e, publicaţii la care colaboram împreună; te văd aşa plin de viaţă înaintea m e a : îţi aud glasul atât de limpede, încât nu mă pot. deprinde, 7 i nu am să mă deprind niciodată cu credinţa că JNae Ionescu, iscoditorul da teorii schinteietoare; dialecticianul măiestru, de care eram mândrii până ieri, n'are să mai Eie mâine. Este ca neputinţă, ca din atâtea srhintei pe care le-ai risipii în jurul tău, să nu pornească o dâră de lumină, in care să s e regăsească veşnic aceea ce tu aveai aeperitor în tine. Destinul tăju-, iu­bite coleg, şi prieten, a fost dureros. El a fost dureros, fiindcă a fost neîn­ţeles poate.

Dun.nezeul creştinătăţii ortodoxe, în care tu aveai o neclintită credinţă, să te aibă in dreapta m pază, în lumaa celor de fericită linişte.

C O N C U R S U L

O f o r m u l ă p e n t r u r e c r u t a r e a p r o f e s o r i l o r s e c u n d a r i

împrejurările actuale — după desfiinţarea Seminariilor Pe lagogice U n i ­versitare şi experienţa Şcoalelor f o r m a l e Superioare, cu tot. mai accentuata criză care loveşte pe candidaţii (a catedrele învăţământului nostru — pun, din nou problema pregătirii şi a recrutării profesorilor secundari.

Problema, p r e g ă t i r i i profesorului secundar este în cercetarea au- , torităţilor competente şi e probabil oa la. data când apar aceste rânduri, pro­blema să-şi fi găsit deslegarea. Oe aceea, cu toată, importanţa pe oare o pre­zintă, discutarea problemei pregătirii profesorului secundar este prea târzie — s'a şi ajun, la deslegare — sau prea timpurie — nu-i cunoaştem încă deslegarea, =pre a o putea discuta.

Pentru problema r e c r u t ă r i i profesorilor secundari, discuţia mai poate contribui Ia aflarea unei juste orânduiri.

* Regimul actual, potrivit căruia se face recrutarea profesorilor secundari,

este cel ai e x a m e n e l o r d e c a p a c i t a t e . Schiţăm criticele care se aduc, mai a les , acestei formule de recrutare. Examenul de capacitate r e p e t ă probe care s'air mai trecut. El cu­

prinde aproape toate examenele licenţei universitare. Din punctul de vedere al pedagogiei, examenul de capacitate - este în­

vinuit că pune temeiu pe pregătirea ştiinţifică, i e specialitate, r e c r u t â n d s p e c i a l i ş t i , n u educatori.

In sfârşit, examenul de capacitate au recrutează profesori pentru anume catedre vacante, . ci proclamă admişi o serie de candidaţi, trecuţi pe t a-b l o u r i d e c a p a c i t a t e , candidaţi care aşteaptă, an de an, vacanţe. Intre timp, alte tablouri se formează. Şi, odată cu ele, naşte discuţia dacă e un drept mai mare (sau u n folos mai mare pentru şcoală) , faptul că un candidat este ultimul clasat, dar pe un tablou mai vechili, decât dacă este primul, pe un tablou mai nou.

* 0 formulă care să înlăture criticile arătate este aceea a c o n c u r ­

s u l u i t a c a t e d r a v a c a n t ă . Un concurs asemănător celui adoptat pentru recrutarea membrilor corpului didactic universitar.

Concursul s'ar ţine în faţa anei comisii formate dintr'un profesor universitar şi unul secundar de specialitate si a unui profesor de pedagogie.

Prezentarea la concurs, când se anunţă vacanţele, pe baza l icenţei universitare de specialitate şi a certificatului de practică pedagogică (Evi­dent, şi a actelor de stare civilă pretins: 1 -le lege şi a unui certificat de sănătate).

Prima probă a concursului: cercetarea unui m e m o r i u d e I i-t l u r i, 1 vc r ă r i ş i a c t i v i t a t e d i d a c t i c ă . Se va vedea, din această cercetare, în ce măsură candidatul este atras le cariera didactică (îi preocupă probleme de învăţământ, a contribuit la punerea şi deslegarea unor asemenea probleme- este an „special ist" sau un educator?).

A doua probă a concursului: u n c o l o c v i u a s u p r a p r o g r a m e i a n a l i t i c e d e s p e c i a l i t a t e . Ku un examen de cunoştinţe (cunoş­tinţele se uita şi se împrospătează, când e nevoie) , ci o cercetare a posi­bilităţii l e orientare, a perspectivei din r-are candidatul priveşte specialitatea sa, a. chipului cum o ve r le nmioniz-Andii-s-.» tn programa şcolară, a utilităţii ei.

A treia probă: l e c ţ i i i n i . Astfel se va vedea aptitudinea didactică şi ::ultura ştiinţifică. După o pregătire l e 21 ore,. în condiţiunile în care

lucrează profesorul in şcoală, candidatul se v a arăta ca profesor adevărat.

* Concursul schiţat nu mai repetă probele care au mai fost trecute

de candidat, solicitându-i m e m o r i a , î n l o c u l a p t i t u d i n e i. Nu păgu­beşte însă învăţământul, fiindcă recrutează candidaţi capabili să se per­fecţioneze, care îşi cunosc datoria, educatori pricepuţi.

Acest concurs desfiinţează „tablourile" de capacitate — cu toate încurcăturile (or. Se ţin concursuri pentru catedre r e a l v a c a n t e . La aceste concursuri se vor prezenta numai cei mai buni candidaţi. Cei slabi — care, la examenul de capacitate, au curaj să se prezinte, fiindcă e un examen orb, cu locuri nelimitate, la care se poate întâmpla să reu­şească , urmând apoi, să-şi aştepte „rândul" — nu se vor prezenta pentru 2-3, chiar 10 locuri libere, alături de colegi a căror pregătire şi compe­tenţă o cunosc.

D U M I T R U M U S T E R

C O N T A — X E N O P O L — M A I O R E S C U

Figurile în bronz ale celor trei gânditori români vor apărea unite în monumentul ce se va ridica în faţa Universităţii din Iaşi. Va fi — graţie numai străduinţelor d-hii prof. Ion Petrovici, care singur a strâns sumele necesare şi a susţ inut continuu voinţa împlinirii lui — im sintetic monument închinat culturii româneşt i ; şi el va însemna, pentru onlul de cultură al fiecărei zile, o privire prietenă întâlnită neaşteptat pe stradă. Cunoaştem fiecare dintre noi valoarea unei asemenea priviri: ne amintim, pe. Boulevard St. Germain, figura lui Diderot, la o răscruce de drumuri; în piaţa largă din faţa unei biserici, monumentul marilor predicatori; figura lui Rousseau stă de strajă pe o lăture a Panteonului; iar pe aleele Luxemburgului, figurile poeţilor se întâ lnesc peste peluze; le amintim, pentru a însemna aici bucu­ria pe care o dă întâlnirea lor zilnică, asemenea întâlnirii unui bun prieten. Aceeaşi apropiere o vor însemna şi figurile în bronz ale filosofilor români; în linia austeră in care ne sunt înfăţişaţi, recunoaştem greutatea misiunii pe care au împlinit-o şi conştiinţa pasului pe care îl făceau; căci opera lor era cea dintâi afirmare de largă respiraţie a culturii româneşti .

Monumentul celor trei filosofi este astfel o închinare adusă gândirii româneşti din partea celor cari azi pot înţelege cu adevărat valoarea operei înfăptuite atunci. La Conta şi la Xenopol, gândirea s'a închegat într'o concepţie cuprinzătoare a problemelor esenţiale ale filosofiei; ambii au înscris în istoria filosofiei o pagină bine conturată şi peste care niciun cer­cetător al desvoltării ideilor filosofice la sfârşitul veacului trecut nu poate trece. Opera lui Conta, bogat pătrunsă de gândirea contemporană lui, însemna un s istem de amploarea marilor construcţii ale gânditorilor apuseni; ea se integra firesc mişcării de idei a timpului şi, scrisă în l imba franceză, purta caracterul pur al speculaţiei filosofice ajunse la acea treaptă de maturitate la care s'a săvârşit desprinderea de preocupările propriei culturi şi a fost posibilă această închegare de gând adresată spiritelor cugetătoare de pre-

tritindeni. Aceeaşi maturitate o însemna şi opera Iui Xenopol; şi ea se aşeza dintr'odată in rândul operelor de lungă respiraţie şi in construcţie organică. Cultura apuseană a recunoscut în scrisul lor problemele cari erau şi ale* gânditorilor e i ; i-a recunoscut aşa dar tovarăşi de gândire şi i-a integrat numărului celor cari, în ultimii ani ai secolului trecut, lucrau în linia aceleiaşi înţelegeri a spiritului şi a existenţei. Gândirea lui Conta şi a iui Xenopol , deşi contemporană operei lui Maiorescu, nu apare totuşi în acelaş plan; între figurile celor trei filosofi am voi să putem marca această distanţă, care nu este de valoare, ci de semnificaţie. Opera celor dintâi este încheiată, şi ei înşişi au elaborat-o astfel, ca sistem ce închide o concepţie născută din întâlnirea singură a spiritului lor cu problemele de totdeauna ale filosofiei; opera celui din urmă împlinea insă o altă mis iune: ea nu-şi îngăduia să fie gândire avântată singură în pătrunderea necunoscutului, ci se dăruia generos unei munci mai umile. Apariţia sistemelor lui Conta şi Xenopol a v e a strălucirea unei izvorîri neaşteptate de gândire, care însă nu-şi putea găsi ecoul cel n a i adevărat aci, intru cât nu se formase încă deplin şi adânc o cultură filosofică corespunzătoare. Munca lui Maiorescu apare consacrată acestei opere; ea des luşeş te planurile şi indică drumurile; ea face astfel po­sibil începutul acelei străduinţe organizate a gândirii, pe care să se poată înfăptui începutul anei culturi filosofice: care n u îi apărea posibilă desigur decât ca lentă şi adâncă pătrundere de rostul însuşi al problemelor filosofice, ca act de punere a lor nu în spirit diletant, ci in spirit real ajuns la o aceeaşi treaptă de nelinişte a gândului.

In grupul celor trei filosofi, Maiorescu reprezintă a ş a dar pe Maestru. Monumentul ce se va ridica în faţa Universităţii din Iaşi, graţie străduinţei prof. Ion Petrovici, va însemna prinosul adus celei dintâi filosofii româ­neşti şi recunoştinţa discipolilor faţă de Maestrul incomparabil.

„ S U M M A C U M L A U D E "

De o bucată de vreme o seamă de. împrejurări, între altele Imposi­bilitatea pentru Stat de a mai acorda burse şi dificultăţile valutiare, au împiedecat pe tineri de a mai merge în străinătate să-şi continue studiile), obligându-i să se specializeze în ţară şi să-şi treacă aici examenul de doctorat. Aşa se expl ică dece examenele de doctorat s'au înmulţit la Fa­cultăţile noastre de Filosofie şi Litere. Cum aceste Facultăţi nu sunt organizate până acum pentru studii de doctorat şi lucrări de specializare, este explicabil ca pregătirea candidaţilor să se facă mai mult pe apucate şi să laae astfel de dorit. Nicăeri nu se văd mai dine insuficienţele acestei pregătiri decât în problemele pe care şi le aleg candidaţii ca teme de doctorat şi in chipul cum le tratează. Când cineva, care n'are nici o pregătire în fizică şi au cunoaşte nici din văzute măcar aparatele de cercetare, îşi propune să examineze în teza lui de doctorat nici mai mult nici mai puţin decât ultimele date ale materiei, se va conveni că tânărul în chestiune nu şi-a dat seama de imensitatea problemei şi de puţinătatea puterilor lui si că au sufere deloc de lipsă de modestie, ci că se con-

sideră de mărimea cei puţin a lui Bergson! Sau când cineva tratează o chestiune de amănunt, care ar putea alcătui cel mult tema unei teze de îicenţă, ale cărei rezultate obţinute se dovedesc a fi false, se va con­veni că tânărul nu ştie ce înseamnă o lucrare de doctorat şi că trebue adus să înveţe! De mirare nu e insă că se găsesc tineri cari, lipsiţi de spirit autocritic, nu-şi cunosc propriile lor puteri sau nu ştiu ce în­seamnă o problemă filosofică, ci că nu sunt aduşi să le cunoască. De mirare mai ale t e că majoritatea candidaţilor la examenul de doctorat în filosofie, deşi lucrările lor sunt slabe, mediocre sau pur şi simplu acceptabile', obţin cea mai mare notă posibilă, adică „siunma cum laude". Comisiile de doctorat se dovedesc a fi extrem de amabile. Ce se urmăreşte însă prin aceas ta? Să se arate că avem multe genii filosofice? Că orice român e născut fi losof? Să încurajăm examenele de doctorat la noi în ţară? Oricare ar fi motivul pentru care majorităţii candidaţilor la doctoratul în filosofie din Bucureşti ii se acordă rea mai înaltă distincţie, rezultatul este dăunător- se depreciază notele şi se banalizează titlul. , ,Summa cum laude" nu trebue acordată decât acelor tineri cu adevărat excepţional do­taţi şi ale căror lucrări aduc, nu simple contribuţii la o problemă oarecare, ci vederi cu totul noi şi surprinzătoare. , ,Summa cum laude" e, prin urmare, o notă eare nu poate fi acordată decât in cazuri cu totul excepţionale. Nu trebue să-i lăsăm pe tineri să creadă că examenul do doctorat e un lucru uşor, chiar mai uşor decât un examen, de iicenţă. E în joc, în acest caz, pregătirea tor, care va lăsa totdeauna de dorit, şi e în joc însuşi prestigiul Facultăţii de Filosofie şi Litere. Examenul de doctorat în filosofie trebue să constitue o probă că tânărul candidat ştie ce- în­seamnă o problemă filosofică şi că şi-a însuşit metodele de lucru, [ar predicatul să se dea după criterii obiective, ţinându-se seama de valoarea intrinsecă a lucrării.

A A P Ă R U T

I S T O R I A F ILOSOFIEI MODERNE V O L . I

D e l a R e n a ş t e r e p â n ă l a K a n t OMAGIU PROFESORULUI ION P E T R O V I C I

C U C O L A B O R A R E A D - L O R :

C. Rădulescu-Motru, Edgar Papu, Anton Dumitriu, G. Vlă-descu-Răcoasa, Alice Voinescu, Al . Posescu, Traian Herseni, Const. Noica, I. Brucăr, Vasile Pavelcu, N. Faţon, Mircea Vulcănescu, Const. Botez, Petru Comarnescu, I. Zamfirescu,

St. Şoimescu, Constantin Floru, B. Irion.

U N V O L U M OE X + 5 4 4 P A G I N I , 2 2 0 L E I .

V O I » I I

D e l a K a n t p â n ă l a S p e n c e r OMAGIU PROFESORULUI ION P E T R O V I C I

C U C O L A B O R A R E A D - L O R : Mircea Florian, E. Cervenca, Anina Rădulescu-Pogoneanu, Liviu Rusu, D. D. Roşea, C. Narly, Al . Dima, S. S. Bârsă-nescu, Sorin Pavel, Al. Posescu, N. Bagdasar, Al . Claudian,

Gr. Tăuşan, Mircea Mancaş, Minai Uţă, Eugeniu Sperantia şi Nicolae Balca. U N V O L U M DE V I I I+565 P A G I N I , 2 5 0 L E I .

V O L . I I I

P e r i o a d a c o n t e m p o r a n ă O M A G I U P R O F E S O R U L U I I O N P E T R O V I C I

C U C O L A B O R A R E A D - L O R :

D. P-^padopol, Al . Posescu, Mircea Florian, Alice Voinescu, Nic. Balca, Const. Gib, P. Botezatu, I. Nisipeanu, M. Beniuc, Isidor Todoran, N. Bagdasar, I. Brucăr, Camil Petrescu,

Virgil Bogdan, Edgar Papu şi N. Tatu. U N V O L U M DE X + 5 1 4 P A G I N I , 2 5 0 L E I .

V O L . I V

P e r i o a d a c o n t e m p o r a n ă O M A G I U P R O F E S O R U L U I I O N P E T R O V I C I

C U C O L A B O R A R E A D - L O R :

N. Tatu, M. Mancaş, I. Zamfirescu, Tudor Vianu, N. Facon, Edgar Papu, I. Didilescu; Th. Greenwood, L. Bmnschvicg, A. Lalande, A. Liebert, Abel Rey, Jacques Chevalier, René Hubert, Fr. Orestano, H. Gouhier, Dr. G. G. Marinescu,

Gr. C. Moisil. U N V O L U M DE X + 6 7 4 P A G I N I , 2 5 0 L E I

S U B T I P A R :

N. BAGDASAR

T E O R I A C U N O Ş T I N Ţ E I EDITURA ACADEMIA ROMÂNA

V A A P Ă R E A

N. BAGDASAR

P. P. NEGULESCU O M U L , OPERA Ş l

V A L O A R E A E l

SBgS9B:S8SSBeiiSg§8SSSS9S9*SSS»SS 8 X S X 8 X S X 8X 8 X 5K8X

A A P Ă R U T ;

N. B A G D A S A R

I s t o r i a F i l o s o f i e i R o m â n e ş t i Editura Societăţii Române de Filosofie

Preţul Lei 160.—

Comenzi le se fac l a : „TIPARUL UNIVERSITAR", S t r . E l ie Radu, 6, B u c u r e ş t i

„TIPARUL UNIVERSITAR" — B U C U R E Ş T I — STR. ELIE RADU No. 6