ROMANUL ISTORIC

Se încadrează în tendinţa generală a romantismului de evadare în trecut. Naraţiunile de acest fel se prezintă ca o literatură de

evocare. Creatorul romanului istoric este WALTER SCOTT.

- romanele sale evocă personaje istorice atestate , alături de personaje inventate , legendare prin biografie ori oameni simpli, ţărani

scoţieni selectează în romanele sale momente pe care le consideră cruciale în desfăşurarea istoriei

- acţiunile romanelor sale sunt bogate în evenimente, foarte dense, trepidante impresionează dinamismul rezultate din punerea în

mişcare a unor mari grupuri umane şi din înţeleerea conflictuală a istoriei = istoria e succesiunea luptelor între învingători şi învinşi

- Walter Scott caută spectaculosul, atât în desfăşurarea narativă, cât şi în confruntările dintre personaje, nu e preocupat de

psihologia personajelor ci de comportamentul lor exterior, de aceea e considerat mai degrabă autorul unor romane dramatice

- atmosfera istorică e dublată de o atmosferă morală, conform căreia sunt evidenţiate nobleţea şi bunătatea personajelor, în funcţie

de un principiu de basm de victorie a binelui

- În funcţie de zonele geografice şi istorice înfăţişate de romanele sale, opera lui Walter Scott a fost împărţită în 3 sectoare:

- 1. ROMANE SCOŢIENE → Piticul negru (1816), Rob Roy (1818), Logodnica din Lammermoor (1819), Waverley (1814)

- 2. Romane INSPIRATE DIN ISTORIA ANGLIEI → Ivanhoe (1819), Mănăstirea (1820), Kenilworth (1821), Woodstock (1826)

- 3. romane INSPIRATE DIN ISTORIA FRANŢEI şi din ALTE ţări → Talismanul (1825), Quentin Durward (1823)

S-a vorbit despre el ca despre creatorul „culorii locale” → coloritul local exista în literatură, dar pt. Scott o epocă renaşte în

elementele ei cele mai concrete şi palpabile de viaţă materială; după lectura unui roman de Walter Scott ştim cum

locuiau/mâncau/se îmbrăcau/se distrau oamenii unei epoci → interes pt. amănuntul de viaţă cotidiană preluat atât de romancierii

istorici din succesiunea lui Scott, cât şi de autorii de romane de moravuri.

După 1820, efectul Scott se manifestă printr-o influenţă puternică asupra romanului istoric din celelalte literaturi.

ALFRED DE VIGNY → CINQ MARS (1826), înfăţişează eşecul unui complot împotriva lui Richelieu, evocând epoca lui

Ludovic al XIII-lea. Vigny nu este atât de fidel faţă de epoca istorică pe care o prezintă denaturat, în funcţie de sentimentele sale.

Deformările îl vizează pe regele Ludovic al XIII-lea, considerat degenerat şi ridicol, şi pe Richelieu, care e hidos, crud, ambiţios.

Romanul lui Vigny are o dominantă polemică, satirică.

- o mai mare atenţie pt. exactitatea istorică, preocuparea pt. a evita inventarea de personaje fictive, şi !subiectivitatea romancierului

(s-a zugrăvit pe sine însuşi în tânărul marchiz Cinq Mars, ca în cei mai mulţi dintre eroii săi, - apărătorul vechilor criterii feudale,

bazate pe lealitate, inadaptabil la atmosfera mercantilă a timpului, aristocratul mândru de tradiţiile castei sale.)

VICTOR HUGO → NOTRE DAME DE PARIS (1831)

→ o evocare a Parisului din sec. XV. Principala atracţie o constituie pitorescul lumii medievale, o lume redată prin evenimente,

atmosferă, „culoare locală” (obiceiuri, sărbători, veşminte, etc.) - de discutat la seminar

→ al 2-lea aspect e cel al romanului de dragoste. Intrigile se ţes în jurul Esmeraldei, fermecătoarea ţigancă dansatoare

→ al 3-lea aspect e dimensiunea eseistică, preocuparea pentru arhitectura gotică, având în centru, ca monument, catedrala Notre

Dame, considerată un suprapersonaj

Pe toate planurile, romanul e o orchestraţie de antiteze în cel mai pur stil romantic, între verticalitatea catedralei şi orizontalitatea

lumii din jurul ei, pierdute în mizerie, între personaje, ori în construcţia aceluiaşi personaj: Quasimodo = aspect fizic urât,

frumuseţe interioară, Claude Frollo = aspect fizic plăcut, răutate, Quasimodo / Esmeralda