Romanul adolescentului miop

- roman experimental interbelic -

Mircea Eliade a scris ” Romanul adolescentului miop”sub forma unui jurnal deghizat, simulând că aceste

notiţe vor fi prelucrate ulterior pentru a îmbrăcă o formă finală, prezentandu-ne în acest fel prima formă a

concepţiei sale despre autenticitate. Scriitorul era realmente impresionat, însă nu se lasă influenţat radical, de

schimbarea de direcţie impusă de romancierii francezi Marcel Proust şi André Gide, astfel încât încă de la

incipitul narativ al romanului personajul-narator ne face cunoscută intenţia să de a scrie un veritabil roman,

nu simplu jurnal eseistic, cum o face André Gide în “Les nourritures de terre”, nici de tip memorialistic-

psihologic precum “À la recherché du temps perdu” de Marcel Proust.El dorea : " o carte de viaţă afectivă, o

confesiune personală", " o oglindă a sufletului meu", suflet care năzuia la omniscienţă şi, prin ea, la

omnipotenţă ," o răfuială" . Hotărârea sa fermă de a scrie despre viaţa adolescentului, face ca astăzi să avem

un roman realist inedit, ce redă adolescenţa drept perioadă a pătrunderii tainei sinelui şi a construirii propriei

personalităţi.

Ineditul experienţelor erotice, preocupările academice, dar şi oscilaţiile sufleteşti la vârsta adolescenţei se

desfăşoară sub semnul autenticităţii, punând bazele unei teme intens exploatate câteva decenii mai târziu de

scriitori ca Mihail Drumeş (Elevul Dima dintr-a şaptea) sau Grigore Bejenaru (Cişmigiu Et Comp).Romanul

consemnează traseul parcurs cu luciditate şi perseverenţă a unui licean, conştient de propria sa valoare, ce se

formează autodidact. Ne sunt înfăţişate cu o sinceritate aproape cinică, totalitatea insatisfacţiilor şi

dezamăgiriilor unui om de creaţie, aflat la o vârstă dificilă.Mai târziu în “Memorii” autorul mărturiseşte:”Mă

simţeam superior tuturor colegilor mei măcar pentru enormul efort pe care-l cheltuiam pentru a-mi lărgi şi

adânci cultura. [...] Mă aflăm în plină criză de pubertate, mă descopeream în fiecare dimineaţă mai urât, mai

stângaci, descopeream, mai ales la întâlnirile cu fete de vârsta mea, cât sunt de timid şi de neatrăgător în

comparaţie cu unii dintre prietenii mei. Criză această a mers, agravându-se, până la “sfârşitul liceului”.

Întâmplările ce sunt relatate: idealuri, deziluzii, succesele ori neimplirile sunt etape parcurse de adolescent în

căutarea sinelui.Caznele adolesentului miop („sunt şi eu că toţi ceilalţi: adolescent sentimental şi visător.

Zadarnic încerc să mă ascund. Sunt ridicol. Sunt melancolic. Deci sunt stupid. Sunt lipsit de voinţă, de

virilitate, de personalitate etc.”), promisiunile făcute sieşi („trebuie să muncesc mult şi să sufăr”; „mi-am

făgăduit năprasnic că voi desface sălbatec pulpele celor mai frumoase femei”), mâhnirea „celui care

înţelege”, aşteptarea „cu pumnii strânşi, între cărţi” a luptei cu existenţa făureşte subiectele acestui jurnal

dizolvat în roman. În debutul romanului este anunţat procedeul, tânărul erou este definit prin necesitatea de a

scrie un roman, aşa cum o indică şi primul capitol: “Trebuie să scriu un roman”.El face o muncă asiduă spre

a prezenta procesul de creaţie al romanului, odată cu analiza eului personal.

Romanul are 27 de capitole, structurate în trei părţi; dominantele celei dintâi sunt autenticitatea şi

caracterul documentar. Cartea este de factură autobiografică, întrucât naraţiunea se face la persoană I, iar

naratorul care este acelaşi cu personajul principal, stabileşte un pact iniţial cu autorul în contextul căruia se

prezintă ca autor al romanului.Registrul stilistic al confesiunii este emis prin verbe la viitor, deoarece

romanul lui Eliade întruchipează o năzuinţă şi un ideal. El nu se va abate până la final de la acest parcurs,

cum nici adolescenţa nu poate ieşi din convenţie fără riscul de a se preschimba în anosta maturitate.

În prima parte a romanului se urmăreşte o acţiune contemporană adolescenţei scriitorului, în care

imaginea adolescentului ce explorează spaţii existenţiale ocupă un loc semnificativ, pe când în a două parte,

scrisă intr-un timp mult mai concis, este mai apropiată de scrierea fantezistă, cu o unitate stilistică

evidentă.Investigarea lumii exterioare, introspecţia universului interior, atât de încordat, lectura şi

sentimentele pe care le iniţiază în sufletul tânărului cititor se reflectă nostalgic în paginile jurnalului. Lumea

adolescenţei se constituie dintr-o multitudine de portrete, fiecare erou aducând cu sine un eşantion care să

construiască personalitatea omogenă a adolescentului miop. Profesorii, rudele, chiar şi elevii silitori apar

sporadic portretizaţi, şi atunci numai prin câteva trăsături de ordin fizic, comportamental – în stereotipice

atitudini, pe când personajul ideal al noii proze autenticiste va fi când corigentul (elevul neînţeles, bulversat),

când indisciplinatul cu toate veleităţile sale de-a ajunge cineva, de a-şi dovedi la maturitate aptitudini

nebănuite în anii de şcoală. Lumea şi viaţa liberă, din afară pregătirii şcolare, exercită pentru orice elev de la

"Spiru Haret" o fascinăţie uriaşă, căreia de multe ori Mircea, autorul nonfictiv al acestui roman, nu are

posibilitatea decât să-i intuiască fugitiv vastitatea deliciilor, amânând momentul când se va vedea acaparat de

ritmul ameţitor al existenţei responsabile

Scriitorul recunoaşte că nu poate scrie decât despre ceea ce cunoaşte cu adevărat, despre ceea ce propria

experienţă i-a oferit. „Nu mi-am hotărât intriga. Eroul sunt eu; această e tot ce ştiu. Romanul va cuprinde

crizele şi sfârşitul adolescenţei mele” – declară naratorul, rămânând devotat sieşi. Conceput ca„jurnal al

autorului”, romanul trebuie să fie „o oglindă a sufletului adolescentin”, „fără a fi un roman psihologic”,

deoarece excesul de analiză poate falsifica autenticitatea trăirilor.

Demersul textualizării propriei vieţi, dorit din incipit, de către un personaj-narator având o problemă

oculară stâjenitoare, miopia , se va limpezi treptat, intrând în contrast cu nedesăvârşita proză subiectivă (La

Medeleni) despre vârsta adolescenţei, care exercita o influenţă nocivă asupra autenticei sale formule

experimentaliste, intuite foarte devreme. Nouă formulă epică nu necesită niciun fel de fantezie, exagerare a

vieţii trăite: “Pentru că am rămas singur, m-am hoţărât să încep chiar azi Romanul adolescentului miop. Voi

lucra în fiecare după amiază. Nu am nevoie de inspiraţie; trebuie să scriu doar viaţa mea, iar viaţa mi-o

cunosc şi la roman mă gândesc de mult. [...] Romanul îl voi scrie altfel. Eroul sunt eu – fireşte. Mă tem, însă,

că viaţa mea – stinsă între copii şi cărţi – nu va interesa cititorii. Pentru mine, tot ceea ce am avut, tot ceea ce

am dorit din mansardă, în înserări calde şi tulburătoare, preţuiesc mai mult decât anii tovarăşilor mei risipiţi

în jocuri, în sărbători de familie şi idile. Dar cititorii?... Înţeleg şi eu că toată durerea unui adolescent miop nu

va mişca niciun suflet dacă acest adolescent nu se va îndrăgosti şi nu va suferi. De aceea m-am şi gândit la

un personaj pe care la început îl numisem Olga.” Mai târziu va avea şi impresia că evenimentele se scriu

singure, fără efortul invenţiei, ci prin redarea dezgustătoarelor însuşiri de cunoştinţe pentru corigenţe sau a

captivantelor intrigi liceale .

În părţile a două şi a treia partea romanului vom remarca funcţionarea unui element esenţial, care

anticipează proza de tip comportamentist de-o mare autenticitate, care tinde a se transforma într-una ideala.

De cele mai multe ori implicarea naratorului în vreo acţiune tensionată este doar de ordin ipotetic,

donchijotesc. Drumul ajungerii grabnice la statutul de erou de roman presupune aşadar şi artificiale regizări

ale trecerii unor probe dure de caracter. Nu contează la urma urmei decât implicarea imaginativă în actele

decisive, nu concretizarea lor. Comportamentul fantezist devine actul esenţial, proiect mental al aventurii.

Nucleul imaginativ al naraţiunii, uneori, poate deveni mitologemă (concept de bază al studiului Copilul

divin. Fecioară divină de Carl Gustav Jung şi Karoly Kerenyi), nu actualizarea eroicului. Un citat din

capitolul “Noiembrie” poate fi reprezentativ pentru antitetica implicare fictivă dar mai ales nonfictivă şi

autenticistă a personajului-narator în tot felul de aventuri de ordin spiritual, posibile, cenzurate sau încă

imposibile pentru el:

“De ce îmi simt sufletul plin de un simţământ necunoscut, înfiorător, dulce? De ce vreau să plâng? De ce

aştept ceva care ştiu că nu va veni niciodată?

Mie nu mi se îngăduie nici una din acestea. Eu nu sunt un adolescent ca toţi ceilalţi – naiv visător,

bolnăvicios, natâng, sentimental, caraghios. Sufletul meu e aspru. Voinţa mea e absurdă – dar e o voinţă

trainică, formidabilă, care apasă şi înăbuşă totul în calea sa. Eu trebuie să fiu acelaşi în toate timpurile şi

toate locurile. Hotărât ca o stancă, încruntat, cu ochii încleştaţi de ţintă, cu buzele strivite de furie, cu pumnii

strânşi gata de a se prăvăli şi a-mi îndurera carnea. Aşa trebuie să fiu eu. Eu – singurul stăpân al sufletului şi

al trupului meu, singurul mascul în turma de adolescenţi slăbănogi, singura voinţă ce nu pregetă să-şi sfărme

dinţii strângând un drug de fier şi să se biciuiască răcnind, până ce carnea se înfierbântă şi ajunge dureroasă

ca o rană.

Aşa trebuie să fiu eu. Aşa eram altadată, în zilele când sorbeam suferinţele trupului ca pe o desfătare. În

zilele când mă deşteptam în zori şi adormeam după miezul nopţii. Când îmi alungam somnul cu pumnii.

Când citeam până ce-mi lăcrămau ochii şi mă usturau pleoapele. Până ce mi se îngreuia capul şi mi se

rătăceau privirile. Până ce mi se turbura cunoşţinţa.

În zilele când mă biciuiam...”

Se poate observă faptul că vechea artă narativă, precum şi stilizarea cu expresii frumoase nu sunt cultivate

de Mircea Eliade, deşi el impune o anumită ritmicitate a interschimbabilităţii modalităţilor de expunere, locul

evocării fiind luat de începerea în mansardă a literaturizării propriei vieţi. Monologul interior din partea a

două a romanului ajunge un act al deplinei comunicări, dreptul la autenticitate fiind acordat, prin intermediul

lui, şi narării evenimentelor ori dialogurilor purtate de către licean, sprijinite pe dovezile caietelor Jurnalului.

Avantajul folosirii acestui prim mijloc al discursivităţii, tehnica diaristului, este că prin reprezentarea

activităţii intime, a gândirii, a reacţiilor de moment şi a oricăror noi experienţe, se omite clasarea datelor

existenţiale (ca în memorii şi amintiri). Apare şi necesitatea realizării “dosarului” altor existenţe, adică

ficţiunea prin fişe psihologice sau speculaţii introspective despre viaţa anumitor colegi, mai ales din trupa

societăţii teatrale a liceului, “Muza”. În afara cercului închis al vieţii celor din liceul “Spiru Haret” lumea din

jur, contingentă, nu va fi surprinsă, decât prin unele proiecţii vagi ale ei în cărţile oamenilor de cultură pentru

care Eliade are un cult timpuriu. Frazarea devine frecvent una de tip monologal, şi de fapt cerinţa principală

a autenticităţii ar fi anunţarea subiectivizării evenimentelor din “Romanul adolescentului miop”:

inexpresivul, imprecizia, ambiguitatea, deruta sufletească dovedesc lipsa oricărui plan conflictual epic – şi

chiar lipsa premeditării, calculării acţiunilor protagonistului-narator. Epicul nu există la nivel mental, ci

poate fi extras din materializarea directă şi ulterioară a intenţiilor auctoriale, prelungind viaţa în scris în

propria existenţă. Monologurile interioare au o funcţie narativă deosebită faţă de aceea din epica romantică

ori realistă, şi anume funcţia de-a devaloriza opiniile personajelor; sensurile situaţiilor sunt insuficient

gestionate de către autorul propriilor fapte. Ele transpar fidel, dintr-o circumspectă analizare pe rând, în

momentele strângerii de material pentru roman, bun de-a fi aşternut în caiet. Se ajunge la relativizarea

infailibilităţii unui singur sistem de cunoaştere, nu numai în ultima parte a romanului, ci încă din analiticele,

subiectivizantele capitole mediane, din partea a doua: “Domnul redactor”, “Noiembrie”, “Drumul către mine

însumi”. Surprinderea autentică a crizei de personalitate a unui adolescent preocupat de aflarea rosturilor sale

pe lume se materializează în efortul scriptural al încercării epice de-a atinge pentru prima dată la noi,

continuând efortul lui Giovanni Papini din “Un om sfârşit”, acel mult visat grad zero al epicităţii.

Eliade descrie o perioadă a cunoaşterii sinelui prin care adânceşte procesul narcisiac , proces extrem de

important în vederea alegerii căii juste de urmat în viitor. Romanul adolescentului miop este cartea

experienţelor spirituale, trăite de omul aflat în proces de iniţiere, când adevăratele dimensiuni spirituale sunt

abia întrevazute.

Romanul se încheie ciclic, prin reluarea frazei din debut: „Pentru că am rămas singur, m-am hotărât să

încep chiar azi Romanul adolescentului miop.” Această remarcă sugerează că, odată încheiata desfăşurarea

relatării, poate să înceapă adevăratul roman. Trucul frazeologic constituie începutul şi sfârşitul unei naraţiuni

de factură experimentală. Romanul făgăduit rămâne dincolo de text, pecetluind realitatea alunecoasa a unui

adolescent în plină devenire. Artificiul se exercită continuu, favorizând o lectură deschisă, întrucât

promisiunea generează un text real despre un text ficţional.

Prin îmbinarea , într-o sinteză personală, cu funcţie estetică, a laturii practice cu cea vizionar-analitică se

compune modalitatea depăşirii condiţiei meschine comune. Diaristul însuşi reclamă distanţarea sa de dificila

găsire a autenticei trăiri; de unde şi fragilitatea ei, înlocuirea marii sincerităţi a primelor opere cu variabilul

joc de noi experienţe romaneşţi. Cu ajutorul experimentalismul prozei autobiografice, Eliade marchează

începuturile romancierului şi povestitorului, pentru ca apoi să fie înlocuit în mod integral de alt sistem

narativ, realismul fantastic. Raţiuni estetice moderniste (proustianism, gidism) sunt blamate de autor, dar

utilizate amestecat. Sistemarea narativă prin tehnici moderne aplicate romanelor va fi reexaminată din

unghiul neîntreruptului ritm ce aparţine procesului de deschidere, deconstrucţiei literaturii atât prin

experimentalism, cât şi prin realismul fantastic – considerate de reprezentantul lor în literatura romană,

Mircea Eliade, drept modele ale epicităţii la fel de autentice şi de provocatoare.

Bibliografie:

- M. Eliade, Romanul adolescentului miop, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 1988;

- M. Zamfir, cap. “Jurnal de criză şi jurnal de existenţă (Tipologia jurnalului intim românesc)”, în

Cealaltă faţă a prozei (ediţia I, 1988), Editura Cartea Românească (ediţia a II-a), Bucureşti, 2006;

- M. Spiridon, Interpretarea fără frontiere, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1998;

- S. Fânaru, Eliade prin Eliade, Editura Universitas XXI, Iaşi, 2002;

- M. Eliade, Memorii (vol. I), Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.

Florescu Anca Adriana

Masterat: “ Studii literare românesti”

Anul I