TEMA: Romantismul

Curentul literar – romantismul

Trasaturi

Reprezentanti in literatura romana

Reprezentanti in literatura universala

Preromantismul

Romantismul eminescian

Prelungiri ale romantismului

Influente

George Cosbuc – “Manioasa”

Concluzii

Bibliografie

Romantismul este o miscare artistica si filozofica aparuta in ultimele decenii ale secolului XVIII în Europa care a durat mare parte din secolul XIX. A fost o mişcare contra raţionalismului care marcase perioada neoclasică, ce se va pierde la apariţia spiritului romantic. Romantismul a luat naştere în Anglia, de unde s-a extins în Germania şi Franţa, apoi în întreaga Europă. Acest curent cultural, care s-a manifestat nu numai în literatură, ci şi în artele plastice şi în muzică , s-a ridicat împotriva rigorilor, a dogmatismului estetic, a naţiunii reci şi a ordinii, propunându-şi să iasă din convenţional şi abstract. Romantismul a susţinut manifestarea fanteziei şi exprimarea sentimentelor, a originalităţii, spontaneităţii şi sincerităţii emoţionale, sprijinind promovarea libertăţii de expresie. Altfel spus, romantismul a pledat pentru explorarea universului interior al omului. Teoriticianul romantismului european este considerat Victor Hugo, care a trasat şi a identificat direcţiile şi trăsăturile acestui curent cultural în “Prefaţa” de la drama “Cromwell” (1827), un adevărat program-manifest pentru propagarea emoţiei, fanteziei, originalităţii etc.

Trasaturi generale

incurajeaza amestecul genurilor, speciilor, stilurilor prin: punerea in valoare a resurselor limbajului popular, alaturi de limb

a literara culta; variatia speciilor literare cultivate:

speciile lirice favorite suntmeditatia;elegia;poemul filosofic;

speciile epice: legenda;balada;poemul eroic;nuvela (istorica, fantastica, sentimentala);romanul (istoric, de aventuri);

speciile genului dramatic:drama (istorica, romantica);melodrama;

introduce noi categorii estetice: sublimul, grotescul, macabrul, fantasticul, feericul; cultiva sensibilitatea, spontaneitatea, imaginatia, originalitatea,

fantezia creatoare, misterul;

evadarea din realitate se face prin vis sau somn (mitul oniric) intr-un cadru nocturn sau exotic (spre deosebire de perioada anterioara marcata de clasicism care maximiza increderea in ratiune si luciditate);

promoveaza inspiratia din traditie, folclor, trecutul istoric al neamului, ceea ce imprimacurentului un caracter national-patriotic;

acorda o deosebita importanta sentimentelor omenesti, cu predilectie iubirii, trairile interioare fiind armonizate cu peisajul naturii ocrotitoare si participative;   

contemplarea naturii se concretizeaza prin descrierea peisajelor sau a momentelor anotimpurilorsi este propice reflectiei asupra gravelor probleme existentiale;

afirma personajul ca individualitate exceptionala, construieste eroi exceptionali in situatiiexceptionale, precum si portretizeaza omul de geniu si conditia nefericita a acestuia in lume.Personajele romantice nu sunt dominate de ratiune, ci de imaginatie si sentimente, trairi intense;

defineste timpul si spatiul ca fiind nemarginite, ca proiectare subiectiva a spiritului uman;

utilizeaza procedee artistice variate, printre care antiteza care ocupa locul principal atat in structura poeziei, cat si in construirea personajelor, a situatiilor, a ideilor exprimate.      

Reprezentanti in literatura universala

Reprezentanti din Germania:Novalis (poet) : ‘ Imnuri catre noapte E.T.A. Hoffmann (autor de proza fantastica) : ‘Ulciorul de aur’, ‚Spargatorul de nuci’ ;Heinrich Heine (poet) : vol. ‘Cartea cantecelor’.

Reprezentanti din Anglia :

William Blake ;William Wordsworth – vol. ‘Balade lirice’ (volum considerat ca a marcat inceputul romantismului englez);Samuel Taylor Coleridge – ‘Balada batranului marinar’ ;George Gordon Byron – ‘Poeme orientale’, ‘Manfred’, drama ‘Cain’ ;Percy Bysshe Shelley – drama lirica ‘Prometeu descatusat’;John Keats.

Reprezentanti din Franta:

Francois Rene Chautaubriand – ‘Atala’, ‘Rene’;Alphons de Lamartine – ‘Meditatii poetice’ ;Victor Hugo – poet : ‘Ode’, ‘Balade’ ;

- prozator: ‘Mizerabilii’; - dramaturg: ‘Hernani’, ‘Ruy Blas’;

Alfred de Musset: ‘Nopti’. Reprezentanti din Rusia:

Aleksandr Sergheevici Puskin – roman: ,,Fata capitanului’’;                                             - nuvela: ,,Dama de pica’’;                                             - drama istorica: ,,Boris Godunov’’;                                             - poeme: ,,Rislan si Ludmila;

Mihail Lermontov - ,,Demonul’’.

Reprezentanti in literatura romana Romantismul pătrunde în literatura română după 1830, cu oarecare întârziere, prelungindu-şi însă influenţa până la Mihai Eminescu şi chiar mai târziu, în secolul douăzeci, ca o stare de spirit ce nu dispare niciodată. Romanticii timpurii sunt Costache Negruzzi (‘’Alexandru Lapusneanul’, ’Zoe’, ’O alergare de cai’), Vasile Alecsandri (‘Despot-Voda’, vol. ‘Legende’, vol. ‘Doine si lacramioare’), Grigore Alexandrescu(‘Umbra lui Mircea la Cozia’, ‘Rasaritul lunii la Tismana’,

‘Mormintele la Dragasani’), Bogdan P. Hasdeu (‘Razvan si vidra’), Dimitrie Bolintineanu, Alecu Russo, Ion Heliade-Rădulescu (‘Zburatorul’), poeţi ce oscilează între romantism şi clasicism.

Romantismul, în ţara noastră, este stimulatorul luptei pentru eliberare si al desteptarii constiintei nationale. Literatura romantica din perioada paşoptistă nu se pierde in zugravirea zbuciumului si a căutărilor intime, ea este o literatură angajată, pusă în slujba idealului naţional. Romantismul românesc apare ca o mişcare unitară, cu un program bine definit, care ridică literatura noastră de la încercările minore ale Văcăreştilor, la geniul universal al lui Eminescu. Este o reacţie la imobilismul si schematismul clasicist, presupunând o eliberare a minţii de “închisoarea vieţii”, şi cuprinde destul de repede intreaga Europă. Multe din motivele frecvente ale romanticilor sunt preluate şi de scriitorii români: mitul strigoiului, evocarea trecutului istoric, trecerea ireversibilă a timpului, omul nemuritor, nopţile, titanismul, natura, geniul, ierarhia divină. Romantismul se traduce prin ironie, prin satiră, prin demonism, promovând meditaţia, nuvela şi romanul istoric, epopeea sociogonică. Romantismul românesc s-a înfăţişat , în general, în două ipostaze: una plină de tumult, patetică şi declamatoare în Muntenia, alta mai senină şi mai temperată în Moldova. Caracteristice îi sunt angajarea in istorie si descoperirea folclorului. In evolutia miscarii romantice din tara noastra, se pot distinge mai multe etape.

1. Preromantismul (cunoscut și ca romantism al sciitorilor pașoptiști)

Romantismul romanesc a fost precedat de o formula literara de tranzitie de la iluminism spre romantism, numita preromantism, reprezentat de Vasile Carlova, Ion Heliade Radulescu, Grigore Alexandrescu, Vasile Alexandri, scriitori si sub numele pasoptisti.Perioada pasoptista a fost reprezentata in literatura prin scriitori apartinand celor trei provincii romanesti:

a). În Moldova: Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo;

b). În Tara Romaneasca: Ion Heliade Radulescu, Grigore Alexandrescu, Nicolae Balcescu, Ion Ghica, Dimitrie Bolintineanu;

c). În Transilvania: George Baritiu, Andrei Mureseanu.In aceasta epoca de avant al culturii, literature romana a cunoscut o

dezvoltare deosebita prin constructia unor scriitori care au pretuit frumusetile patriei si folclorului. In operele lor au impletit romantismul si clasicismul, in spiritual marilor valori ale literaturii universale.

Intr-o prima etapa, preromantica, scriitori prezinta o literatura a ruinelor cu un usor regret fata de un trecut eroic care poate servi ca exemplu al luptei prezentate in care visul, fantasticul si meditatia primeaza.

Momentul pasoptist propriu-zis, aduce o poezie lirica, militanta, patriotica si vizionara, de evocare istorica, cu radacini adanci in bogatul

filon folcloric, asa cum apare la scriitori ca Balcescu, Alexandrescu, Russo, Alecsandri sau la ardeleanul Andrei Mureseanu.

Desi Kogalniceanu  nu elaboreaza o poetica propriu-zisa a romantismului romanesc, el formuleaza cateva recomandari de bun simt, dorind realizarea unei literaturi proprii, autentice, care sa ne propulseze in randul valorilor europene. Specifica romantismului romanesc este angajarea in istorie, slujirea cu ardoare a idealurilor politice ale vremii.

Temele si motivele recomandate de "Dacia literara - Programul romantismului romanesc" isi gasesc ecoul in creatiile scriitorilor  pasoptisti:

fantezia creatoare; aspiratia catre absolut; sporirea viziunii interioare; eliberarea imaginatiei de constrangeri; spiritul rebel care-i pune in conflict cu societatea; interesul pentru mitologiile orientale; evaziunea in timp si spatiu.

Principalele carecteristici   : caracterizează gustul omului mediu, al burghezului; domestic, ideizant, idilic, conservator; cultivă comfortul spiritual, pasiunile temperate, plăcerile simple; creațiile sunt, în mare majoritate, mediocre; este perioada imitării literaturii romantice din Europa de Vest, în special Fran ț a .

Reprezentan ț i: Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu

2. Romantismul propriu- zis (eminescian sau romantism înalt)Această etapă este reprezentată de burghezia care realizeaza o

coalitie tradand masele populare, duce la maturizarea estetica a romantismului, dar si la o reactie critica si pamfletara fata de societate sau platitudini elegiace, pesimiste chiar, de refugiu in natura si mitologie, asa cum se manifesta la genialul nostru poet Mihai Eminescu.

Principalele caracteristici: dimensiunea cosmică e dezvoltată până la exces ; misticism , occultism; pasiuni înflăcărate; capacitatea de a crea universuri imaginare, alternative ale lumii reale; reprezentant unic: Mihai Eminescu – impactul creației sale asupra autorilor ce i-au urmat este incomparabil mai mare decât acela a oricărui alt romantic din spațiul românesc;

3. Etapa posteminescian (Prelungirea romantismului si clasicismului) - s-a manifestat prin imbinarea elementelor romantice cu trasaturi simboliste sau samanatoriste.

Filonul romantic, ca maniera de creatie si atitudine fata de viata, se prelungeste apoi si mai tarziu prin opera lui Obodescu, Hasdeu, Macedonski, Goga, Sadoveanu.

Principalele caracteristici   : o reactualizează teme și mijloace clasice și romantice,

conferindu-le o nouă forță expresivă;o marchează reacțiile lumii literare românești la depășirea

apogeului de creație pentru Eminescu, sprijinind apariția multor epigoni ce nu s-au impus, dar și a unor autori care au purtat imaginile specifice acelui tip de romantism, impregnându-le cu elemente de expresie aparținând simbolismului, semănătorismului etc ;

o reprezentanți: George Co ș buc , Octavian Goga, Alexandru Macedonski, Barbu Ș tefănescu Delavrancea  .

Biografie:

Al saptelea copil al lui Gheorghe Eminovici si al Ralucai, s-a nascut la 15 ianuarie 1850, in Botosani. Tatal, dintr-o familie de tarani romani din Bucovina, invata carte si intra in slujba boiereasca, primind titluri

marunte de sulger si caminar. Mama este fiica stolnicului Vasile Iurascu din Jodesri. Copilareste, in primii ani, la Botosani, din 1856 la Ipotesti, unde familia isi cumparase o mica mosie. Studiile le incepe probabil in casa. In 1858 e inscris in clasa a III-a la National-Hauptshule, scoala primara greco-orientala din Cernauti. In 1860, absolvind clasa a IV-a este elev la "K.K. Orber-Gimnasium" din acelasi oras, dar in 1862 paraseste scoala si se intoarce la Ipotesti. Debutul literar cu poezia ocazionala "La mormantul lui Aron Pumnul" intr-o brosura votiva din ianuarie 1866 a "invataceilor gimnazisti". In acelasi an debuteaza in "Familia" (25 februarie/9 martie) cu poezia "de-as avea...", salutata de Iosif Vulcan, care ii schimba numele in Eminescu. Urmeaza "O calatorie in zori" si o traducere, apoi "Din strainatate", "La Bucovina", "Speranta" si "Misterele noptii". Colaboreaza in continuare la "Familia".

Teme si motive eminesciene

Teme si motive literare

I . Marile geneze si prăbuşiri cosmice Motivul cosmogonic apare frecvent in lirica eminesciană, în poezii

ca Rugăciunea unui dac, Scrisoarea I, având ca punct de plecare mitologia indiană sau creştină.

SCRISOAREA I (1 februarie 1881) – poem filozofic în care se dezvoltă mai multe teme: destinul geniului în raport cu lumea (“bătrânul dascăl”);finitudinea (limitarea) umană ca dat existenţial; relaţia dintre macrocosmos si microcosmos; naşterea şi moartea Universului.

Episodul cosmogonic cuprinde versurile 39-86 şi se inspiră din Imnul Creaţiunii(din vechea scriere indiană Rig - Veda), Poemul naturii de Lucreţiu ş.a. Peste acestea, se suprapun elementele de originalitate: apariţia planetelor din noaptea precosmică se datorează voinţei oarbe de a trăi (despre care vorbea filozoful german Schopenhauer); ieşirea din “eterna pace” a Increatului universal este o eroare şi va conduce, după mii de veacuri, la surparea universului şi la reinstaurarea păcii primordiale (“Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie”); proiectaţi în perspectivă cosmică, oamenii devin întrupări mărunte şi efemere, trăind pe o planetă supusă degradării şi morţii.

LUCEAFARUL – zborul invers către Demiurg, perpetua naştere a lumilor din Haos.

Tema este dezvoltată în legătură cu motivele: muzica celestă; lumea siderală (Luceafărul); “fortuna labilis” (Scrisoarea I)

II . Mărirea şi căderea marilor imperii - evocată în vastul poem Memento mori (subtitlul acestuia, Panorama

deşertăciunilor aminteşte de cuvintele Eclesiastului: “Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune”);

- sunt reînviate imaginile pline de strălucire ale unor state ca Babilonul, Egiptul, Grecia, Roma. Din toate imperiile, nu a mai rămas decât amintirea şi ruinele lor; salvarea de la uitare ar putea fi constituită de

întoarcerea la mit (episodul consacrat Daciei conferă acestei ţări aureola unui spaţiu etern, pe care zeii îl sacralizează, coborând prin “poarta solară”;

- motive: zădărnicia; “fortuna labilis”

III. Timpul - văzut ca timp istoric: proiecte dramatice (Muşatin şi codrul, Bogdan

Dragoş); Scrisoarea III (prima şi ultima parte); timp eroic (Mircea cel Bătrân – personaj arhetipal)

- timp etern, reversibil –Scrisoarea I (cosmogonia)

IV. Concepţia despre poezie şi rolul poetului - exprimată în Epigonii, Scrisoarea II, Glossă, Eu nu cred nici în

Iehova, Criticilor mei- în primele două poeme, cunoscutul mit al îngerului căzut se

particularizează în destinul creatorului: alungat din “vârsta de aur” a poeziei, într-un veac “de fier”, poetul va purta amprenta acestuia: “Toate-s praf … Lumea-i cum este … Şi ca dânsa suntem noi” (Epigonii)

- în lirica eminesciană de tinereţe apare ipostaza poetului-profet (modelul fiind Ion Heliade Rădulescu) sau ipostaza orfică (modelul – Andrei Mureşanu)

-Scrisoarea III – meditaţie amară pe tema creatorului onest, silit să trăiască într-o lume a mizeriei morale: “Daca tu ştiai problema acestei vieţi cu care lupt / Ai vedea că am cuvinte până chiar să o fi rupt”

- Scrisoarea V– neînţeles de femeia pe care o vrea ideală, creatorul e nefericit pentru că i se refuză împlinirea prin creaţie, care l-ar fi pus în consonanţă cu Universul (misoginismul); pierzând “dulcea muzica de sfere” pe care ar fi dobândit-o prin iubire, poetul se transformă într-un Orfeu dezamăgit, al cărui cântec s-a stins;

-Eu nu cred nici în Iehova – declaraţie directă de apartenenţă la romantism;

-Criticilor mei– detalierea actului de creaţie;- Epigonii - definiţia poeziei: “înger palid cu priviri curate”; “strai de

purpură şi aur peste ţărâna cea grea” (catharsis - transfigurarea artistică a realului); “voluptos joc cu icoane”;- scepticismul romantic al creatorului: “Toate-s praf….Lumea-i cum este…şi ca dânsa suntem noi”.

V. Poezia filozofică - Odă(în metru antic), Glossă, Luceafărul;

- tema principală: destinul geniului, sinteza a contrariilor (nefericirea şi eternitatea); opus destinului omului comun, ilustrând singurătatea existenţială a celui care a învăţat “a muri”, suferinţa convertită în răceală (Luceafărul), stoicismul (Glossă)

- idei din Schopenhauer, filozofia greacă (Platon)

VI. Mitologia şi folclorul - Strigoii, Povestea Dochiei şi a ursitoarelor, Ce te legeni,

Revedere, Călin ( file din poveste ), Luceafărul- motive:demonul; titanul; Orfeu şi Lucifer; Eros şi Thanatos

- mituri româneşti valorificate : zburătorul (cu finalitate diferită în Călin şiLuceafărul); etnogeneza (Povestea Dochiei şi a ursitoarelor)

VII. Satira la adresa societăţii contemporane - partea a doua a fiecăreia dintre cele cinci Scrisori, Ai noştri

tineri…, Criticilor mei: lume măruntă şi ridicolă; spectacolul politic = carnaval al măştilor; iubirea = instinct de perpetuare a speciei; soarta este oarbă;

- caracteristicile satirei eminesciene: se realizează prin antiteza cu un timp al idealului; este : vehementă (la adresa politicienilor); melancolică (la adresa destinului uman); acuzatoare (la adresa femeii incapabile să înţeleagă iubirea)

- motive specifice: vârsta de aur, îngerul căzut.

VIII. Poezia iubirii şi a naturii Erosul eminescian oscilează între spiritualizare şi pasiune.

Sentimentul erotic este ilustrat în mai multe ipostaze: legat de dorul folcloric (T.Vianu); în legătură cu natura “în devenire” şi cu întrupări feminine (Edgar Papu); peisajul micro şi macro cosmic ocroteşte iubirea (G.Calinescu)

Sunt exprimate sentimente legate de suferinţa iubirii pierdute (Şi dacă, Lacul, Floare albastră), de dragoste fără speranţă (Dacă iubeşti fără să speri, De câte ori iubito). Rareori, dragostea aduce împlinirea (DE ce te temi).

Femeia este serafică (idealul fiind Beatrice a lui Dante Aligheri şi Laura a lui Petrarca), “femeia-înger”, aducând împlinirea, fericirea aşteptată sau demonică, titanică, provocatoare de suferinţă (Scrisoarea V).

Stările specifice sentimentului erotic sunt de “voluptate şi durere”, “farmec dureros”; dorul (emoţie complexa, în care “durerea pierderii” se complica cu fericirea generată de o iubire trecută sau proiectată în viitor). O altă sintagmă caracteristică este aceea de “dulce jele”, care îmbină durerea şi voluptatea romanticilor cu dorinţa de dezmărginire: “Şi când inima ne creşte / De un dor, de-o dulce jele…”

Iubitul îşi cheamă iubita (sau iubirea) într-un peisaj ocrotitor, intim (Lacul Dorinţa) sau iubita îşi aşteaptă iubitul (Sara pe deal); visul de fericire copleşeşte realitatea, asigurând eternitatea sentimentului (Departe sunt de tine…, Atât de fragedă).

Starea generala este elegiacă, pornind de la puterea de iluzionare, în perioada de tinereţe, şi ajungând la ideea că iubirea este “un mijloc viclean al naturii care ne înconjoară cu iluzii “,în perioada de maturitate; influenţa filozofiei schopenhauriene conduce la satiră (Scrisoarea V).

Iubita este caldă, luminoasă, şăgalnică (De-aş avea, O călărire în zori, Povestea teiului), în lirica de tinereţe şi statuară, rece (Amorul unei marmure), în lirica de maturitate.

Poezia eminesciană dezvoltă un eros reflexiv (sentimentul este dublat de un substrat filozofic), inspirat de mituri (Floare albastră, Lacul, Sonete, Şi dacă…).

Natura apare ca un suflu al lumii interioare a poetului sau ca suprarealitate, univers infinit în mişcarea lui. George Călinescu situează peisajele în Moldova, enumerând flora şi fauna, macro şi microcosmosul.

Motivele care susţin tema sunt: codrul, prezent în multiple ipostaze (interlocutor plin de înţelepciune, în Revedere ; spaţiu sacru, ocrotitor, în O, rămâi… Călin; spaţiu mitic, în Memento mori, teiul (Povestea teiului, Dorinţa, Luceafărul, Călin), arinul (sugerând sălbăticia), plopul (sugerând singurătatea), salcia (copac lacustru, sugerând melancolia), nucul, cireşul, mărul (evocând copilăria), liliacul (simbolizând iubirea juvenilă), salcâmul (rusticitatea).Vegetaţia lacustră este bogat exemplificata: nufărul, răchita, trestia.

Fauna este săracă: calul, ciuta, cerbul; pădurea vine cu o lume de insecte, de păsări şi de fluturi.

Natura este văzută în “ipostaza feminităţii”, de iubită, logodnică sau mireasă. Motivul lunii este investit cu atributele feminităţii maiestuoase, ideale: “regina nopţii, moartă” , “lună, tu, stăpâna-a mării”, “sfântă regină”.

Pădurea apare şi ea ipostază feminină, chemându-şi iubitul: “O, rămâi, rămâi la mine, / Te iubesc atât de mult!”; “Te asamăn unui prinţ.”.

Natura are mişcări tandre, gesturi alinătoare, ca şi femeia însăşi. Noaptea, luna, steaua lunecă, se ridică, vin încetişor, plutesc, ca şi iubita: “Se ridică mândra lună”, “Ca răsărirea stelei în tăcere”, aşa cum iubita apare “cu un moale pas”.

Sub raport muzical, feminitatea acţionează culminant în plânsul apei: “apele plâng clar”, aşa cum iubita “ochii-n lacrimi şi-i ascunde”. Însuşi poetul se retrage din sfera umană şi se integrează naturii, ca principiu masculin. Luceafărul este element al naturii; metamorfozele lui umane nu rezistă, el sfârşeşte prin a se integra cosmosului (Edgar Papu). Steaua, ca element cosmic, se transforma în om.

Poetul se refugiază în natură (ca şi Leopardi şi Vigny), iar “aceasta nu rămâne fără ecou la durerile lui” (T. Vianu).

Mihai Eminescu nu este un “pictor al formelor, ci al luminii”. Peisajele sunt surprinse în transformare, sub imperiul luminii sau al apei. Uneori, lumina însoţeşte apa, contopindu-se cu ea (procedeu romantic): “Iată lacul. Luna plină / Poleindu-l, îl străbate; / El, aprins de-a ei lumină / Simte-a lui singurătate”.

O alta ipostază a naturii este legată de întrepătrunderea regnurilor: Revedere, Miron şi frumoasa fără corp, Cezara. Natura devine eden păgân, în care se produc explozii de sevă şi vitalitate (Memento mori, Cezara).

Există, în poezia eminesciană, o natură proaspătă şi bogată şi o natură grea, arhaică, gigantică (Gemenii, Memento mori), o natură a ceţurilor nordice (Diamantul Nordului, Geniu pustiu) sau cu elemente siderale (Luceafărul, Sărmanul Dionis).

În legătură strânsă cu tema iubirii, se dezvoltă o natură bogat colorată (cu flori de tei, trandafiri roşii, nuferi galbeni, flori albastre, romaniţe), care dau prospeţime, creează un cadru propice visului de fericire, o stare de iluminare în iubire.

Pe măsură ce lirica erotică eminesciană evoluează, culorile se estompează, trăirea iubirii este din ce în ce mai abstractă, natura se

învăluie în taine, codrul devine împărat slăvit, marea – leagănul somnului şi al morţii.

Teme si motive romantice

Mihai Eminescu este cel mai mare reprezentant al romantismului românesc şi cel din urmă mare poet romantic european(în ordine cronologică). Eminescu a făcut parte din seria de scriitori care au dat strălucire acestui curent: V. Hugo, Byron, Shelley, Lamartine şi alţii. Opera sa cuprinde teme, motive şi atitudini ce ţin de marea literatură a lumii:

1. Naşterea şi prăbuşirea Universului. „Scrisoarea I”, „Luceafărul” şi „Rugăciunea unui dac” sunt câteva din lucrările care au ca temă ”Facerea şi desfacerea”, denumire dată de George Călinescu. Unul din motivele cuprinse de această temă este proporţia gigantică a spaţiului şi timpului universal. Acest motiv reprezintă viziunea romantică eminesciană a Cosmosului în antiteză cu fiinţa umană neînsemnată şi muritoare; această viziune mai cuprinde şi evoluţia Cosmosului(situată intre cele două capete: geneza şi stingerea), armonia născută din rotirea aştrilor şi perspectiva mitologică. „Scrisoarea I” este lucrarea reprezentativă acestei teme, fiind alcătuită dintr-o cosmogonie cuprinsă în două cugetări: una pe tema destinului uman ţi una pe tema soartei geniului. În prima parte a textului(versurile 1 –28) ne este prezentat un cadru romantic, la vreme de seară, unde lumina enigmatică a lunii se împrăştie peste o lume vană, născută dintr-un vis al Nefiinţei. Această privelişte din natură scoate la iveală mai multe ipostaze ale fiinţei umane, dintre care reţinem doar două:

„Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac, Când la ziua cea de mâine abia cugetă un sărac… Deşi trepte osedite le-au ieşit din urna sorţii, Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii”. În altă parte a poemului, Eminescu îi prezintă pe oameni ca fiind „umbre pe pânza vremii”, care se metamorfozează în „mii de coji” şi în „nume trecătoare” duse de timp; trecătoare este şi gloria, umilul om sărac şi regele cel puternic fiind uniţi de acelaşi destin, care cuprinde tot ceea ce se află sub patina vremii: „geniul morţii”. Nimeni şi nimic nu poate sta în calea acestui destin: nici Timpul(care va deveni eternitate moartă), nici Universul(care cândva nu va mai exista) şi nici geniul(care trăieşte drama unei minţi îngrădite de timpul prea scurt al vieţii umane); întregul poem este străbătut de ideea romantică a succesiunii generaţiilor, a evoluţiei şi a morţii universale.

A II-a secvenţă(versurile 29-38) este dominată de imaginea romantică a „bătrânului dascăl” , reprezentând geniul. Aici se află în antiteză: înfăţişarea umilă cu gândirea savantului, „dispărut din cercul ideilor, în lumea contemporana, tristeţea celui care vede mizeria vieţii; toate acestea se încadrează în romantism. Elemente romantice găsim şi în episodul cosmogonic(versurile 39-86): Viziunea mitologică a naşterii Universului; timpul anterior naşterii celei dintâi planete coincide cu „A fost odată…” al basmelor. Tot la mitologie face referire şi {i imaginea titanului întunecat, cu sugestii în care Fiinţa, Nefiinţa şi Nepătrunsul apar ca nişte zeităţi, iar pacea întruchipată ce

stăpânea Haosul „pare a fi un dragon mitic”, după spusele lui George Călinescu. Viziunea gigantică a Cosmosului în care rotirea lentă a planetelor creează impresia de armonie. Proiectarea omului pe fundalul eternităţii; acest fragment este situat între episodul naşterii Universului şi cel al stingerii(versurile 61 –74). Personajele sunt caracterizate cu ajutorul antitezei romantice: oamenii sunt „muşte de-o zi” ce trăiesc pe o planetă minusculă. Viziunea stingerii Universului este prezentată în ultima parte a poemului(versurile 75 –86); spaima creată de moartea Universului face ca planetele să îngheţe şi ca timpul să devină veşnicie prin trecere în nefiinţă.

2. Naşterea şi surparea marilor civilizaţii. Autorul lucrării istorice „Memento mori!”, dorea să traverseze toată evoluţia omenirii, cu ajutorul unui pas gigantic, din antichitate şi până la Comuna din Paris(1871). Urieşenismul acestei viziuni apare o dată cu filozofia zădărniciei cu tentă elegiacă, ce se intensifică la finalul poemului „Împărat şi proletar”( despre care Călinescu spune că ar fi o „derivaţie” din „Memento mori!”): eforturile omului, născute din dorinţa de trăi, sunt în zadar, pentru că viaţa nu este decât un vis al Nefiinţei: „Căci vis al morţii eterne e viaţa lumii-ntregi”. Întoarcerea la timpul mitic ar putea fi salvarea despre care vorbea tribunul-proletar în prima parte a poemului: „vremile aurite/ Ce mitele albastre ni le şoptesc adesea”.

3. Istoria ca devenire şi ca dramă. Aceasta este cea de a III-a temă romantica eminesciană, lucrarea ce-i corespunde fiind „Scrisoarea III”. Cel; dintâi motiv al acestei teme este visul. La fel ca şi Cosmosul, care s-a născut dintr-un vis al Neantului, a luat viaţă şi imensul stat otoman: dintr-un vis al primului sultan; istoria marelui popor turc reprezintă doar împlinirea visului. Romantică mai este şi antiteza care atinge nivelul modelului primordial repetabil: între Cuceritor(Baiazid) şi Apărător(Mircea cel Bătrân), între armata transformată în „pleavă” şi cea devenită „potop ce prăpădeşte”, între perioada întemeierii şi cea a surpării.Imaginea aproape fabuloasă a voievodului este de asemenea un motiv romantic. În momentul luptei Mircea capătă proporţiile unui erou. Elementele naturii participă şi ele la acest eveniment. Dunărea(care devine şi ea un personaj ce îneacă „spumegând” oastea duşmană), codrul(care ascunde „mii de capete pletoase” ca nişte clone ale lui Mircea) şi „râul –ramul” sunt simboluri ale naturii veşnic vii.

4. Iubirea ca aspiraţie neîmplinită. Câteva din poeziile care se încadrează în această temă sunt: „Floare albastră”, „Lacul”, „Dorinţă”, „Sara pe deal”, Pe lângă plopii fără soţ”. În poeziile lui Eminescu(chiar şi înainte de 1876), iubirea este un vis, un ideal mereu neîmplinit; diferenţa dintre cele două perioade de creaţie ale poetului este că în prima parte natura apărea ca un spaţiu feeric, elementele acesteia constituind motive romantice: codrul(spaţiu magic şi plin de mister), teiul(arbore sfânt care îi îmbracă pe tineri cu veşmântul nevinovăţiei), lacul(element lamartinean al visului de iubire), luna şi mulţimea de flori. Daca citim poeziile închinate dragostei, remarcăm că Eminescu reface destinul Luceafărului; el trăieşte visul unei iubiri pământene mereu neîmplinite: „Dar nu vine…singuratic În zadar suspin şi sufăr Lângă lacul cel albastru Încărcat cu flori de nufăr.” („Lacul”)

Un alt motiv este neînţelegerea de care dă dovada femeia ce i-a oferit măreţia eternizării. Iubita este şi ea o fata de împărat, pe care poetul o apără de scurgerea timpului şi o pune în lumina Genezei. Dar pe măsură ce visul de iubire se stinge, iubita se pierde în negurii uitării, în mit: „Căci astăzi, dacă mai ascult Nimicurile –aceste, Îmi pare-o veche, de demult Poveste.”

5. Inspiraţia din folclor.

Se încadrează şi ea în totalitatea temelor romantice, aşa că Eminescu îi conferă o tentă proprie: în poezia „Revedere”, pădurea apare ca un mit, ca şi când prin veşnicia sa, ar fi o zeitate. Poemele „Călin(file din poveste)” şi „Luceafărul” au la bază mitul Zburătorului. Cele două poeme au elemente comune: dragostea nefirească dintre o pământeancă şi o fiinţă nemuritoare se termină în vis şi este proiectată în basm; fata îşi cheamă iubitul pe pământ(dar singura care se supune dorinţei acestuia –„Iar tu să-mi fii mireasă” –este fata de crai –„Călin…”). Numai în poemul „Călin(file din poveste)”are loc nunta ca mijloc de integrare în armonia cosmică; faptul că arborii capătă strălucire argintie datorită luminii lunii, iarba care „pare de omăt” şi albastrul florilor înzestrează nunta cu acea puritate caracteristică începuturilor.

Semănătorismul (sau Sămănătorismul) este un curent ideologic şi literar constituit la începutul secolului XX în jurul revistei „Sămănătorul” (1901-1910). La apariţia semănătorismului a contribuit şi interesul crescând care s-a manifestat în acea perioadă faţă de problema ţărănească, aflată în faza unei crize acute, marcată prin repetate răscoale, care au culminat cu răscoala din 1907. Principalul teoretician al acestui curent a fost Nicolae Iorga. El a asimilat preocupări mai vechi, pe care le-a definit, sintetizat şi teoretizat, supunând criticii unele aspecte ale societăţii şi atrăgând atenţia asupra necesităţii cultur alizării ţărănimii. Poziţia critică era întregită de preţuirea tradiţiilor istorice şi folclorice, a valorilor naţionale, a luptei de eliberare naţională etc. Nicolae Iorga a considerat opera lui Alexandru Vlahuţă drept un apogeu al semănătorismului. La 2 decembrie 1901 apare la Bucureşti primul număr al revistei „Sămănătorul”, sub direcţia lui George Coşbuc şi a lui Alexandru Vlahuţă.

1901–1902: revista este condusă de George Coşbuc şi Alexandru Vlahuţă. În primul număr apare articolul Primele vorbe,

scris probabil de Alexandru Vlahuţă, în care se deplînge deprecierea valorilor româneşti, scriitorii fiind chemaţi să făurească opere noi în tradiţiile vechi ale scrisului nostru;

1903–1905: revista este condusă de un comitet, căci directorii se retrag. Publică Ion Agârbiceanu, Mihail Sadoveanu, Ştefan Octavian Iosif;

1905–1906: la conducerea revistei vine Nicolae Iorga, care pledează pentru fondul naţional, răspândirea culturii în toate nivelurile societăţii, respingând totodată modernismul şi influenţa poeziei franceze;

1907–1910: după retragerea lui Nicolae Iorga, la conducerea revistei se perindă mai multe comitete şi mai mulţi directori, până în 1910 când, dezavuată de public şi combătută de alte grupări, cu toate eforturile nu mai poate supravieţui.

Caracteristici: Ideologia grupării conţine un amestec de puncte de vedere ale „Daciei literare”, propoziţii-cheie din gândirea social-politică eminesciană, teza formelor fără fond, toate raportate la climatul socio-cultural al perioadei şi vehiculate în numele a două deziderate fundamentale: ridicarea ruralilor prin cultură şi Unirea. Principalele trăsături distinctive ale grupării sunt:

paseismul (fr. passer – à trece): întoarcerea spre trecut, spre cronici şi spre istorie, rezistenţa la transformări, atât pe plan literar cât şi în artă (încremenirea în formele consacrate, oroarea faţă de noutate). Interesul pentru trecut este împrumutat din romantism, de la care îşi însuşesc antiteza cu prezentul;

idilismul (preferinţa pentru înfăţişarea pitorească a satului, falsa înfrumuseţare a vieţii): au un adevărat cult pentru satul patriarhal, căci nimic nu egalează pentru ei virtuţile ţărănimii. În proză apar intrigi romanţioase, naive; aici se manifestă atitudinea anti-orăşenească şi opoziţia: boier de neam-arendaş venetic ca o trăsătură a tragediei, dispariţiei;

sentimentul dezrădăcinării, care i-ar copleşi pe cei care se aventurează la oraş, uitându-şi originile; dezrădăcinarea este considerată o cauză a inadaptării şi a înfrângerii;

predilecţia pentru scenele tari, de violenţă, pentru personajele dominate de instincte, de o impulsivitate nebună, frizând bestialitatea, care par mai degrabă purtătoarele unor tare biologice;

„lupta pentru limba românească” (Nicolae Iorga): scrierea într-o limbă înţeleasă de toate clasele, „ca să nu mai fim străini la noi acasă”. Problema utilizării limbii române devine un aspect al acţiunii de „răscolire” sufletească (expresie împrumutată de Iorga de la Eminescu).

Reprezentanţi: Nici un scriitor remarcabil nu a fost integral sămănătorist, astfel încât putem vorbi mai curând despre colaboratori, ca: Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, Ştefan Octavian Iosif, Emil Gârleanu, Ion Agârbiceanu, în prima lor fază şi Mihail Sadoveanu sau Liviu Rebreanu.

Alexandru Vlahuţă - considerat de contemporani cel mai mare poet de după Eminescu, este de fapt un epigon al acestuia. Opera sa se caracterizează prin: eminescianism, temperament pamfletar, afirmarea poeziei optimiste (Unde ni sunt visătorii?), critica nedreptăţilor sociale (romanul Dan, povestirile Vişan, Cassian, schiţele Mogâldea, Socoteala). Poate fi considerat întemeietorul reportajului ca specie literară, cu opera România pitorească, unde-şi manifestă dragostea pentru creaţia folclorică, pentru natura patriei şi pentru istorie.

Duiliu Zamfirescu - note sămănătoriste în unele nuvele ca Spre Costeşti, Conu Alecu Zăgănescu şi în romanele Viaţa la ţară, Tănase Scatiu; prin obiectivitatea de natură realistă în scene dure, ca aceea a răscoalei ţăranilor din Tănase Scatiu; evocarea peisajului campestru; crearea romanului ciclic.

Ştefan Octavian Iosif este un poet reprezentativ pentru sămănătorism, mai ales în volumele de versuri Patriarhale, Credinţe, Icoane din Carpaţi, care îmbină mai multe trăsături: nostalgia satului patriarhal, sentimentul dezrădăcinării şi elogiul energiilor latente ale poporului. Poezia Doina este o capodoperă a liricii sale care îmbină două tendinţe: sentimentalismul minor (prin întoarcerea spre trecut, folclor, tradiţie, peisaj) şi muzicalitatea de tip simbolist.

Nicolae Iorga a avut preocupări literare prin memorialistică (O viaţă de om – aşa cum a fost, Oameni cari au fost, Memorii), dramaturgie (Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Constantin Brâncoveanu, Doamna lui Ieremia) şi istorie literară (Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, de la 1821 înainte, Istoria literaturii româneşti contemporane). Ca sămănătorist a polemizat cu poporanismul şi cu simbolismul, pledând pentru specificul naţional. În articolul Ce este Sămănătorul? nu concepe existenţa unei literaturi fără o „mare misiune de îndreptare şi moralizare”, eticul şi etnicul luînd forme absolute, în defavoarea esteticului.

Poporanismul este o ideologie tradițională românească, întemeiată în 1890 de avocatul și jurnalistul Constantin Stere, în spiritul curentelor tradiționaliste care au debutat cu Junimismul anilor 1860 și Sămănătorismul lui Nicolae Iorga. Stere a construit o ideologie în jurul conceptului de unicitate a civilizației rurale românești, pe care o exaltă ca fiind autentică, organică, în opoziție cu civilizația urbană considerată a fi străină de realitatea românească, fiind o civilizație de import, deci inorganică. Stere argumentează că singura formă socială și politică viabilă în România sfârșitului de secol XIX nu putea fi decât viața rurală, în care țăranul și satul tradițional trebuiau să fie actorii principali ai dezvoltării. De fapt, Constantin Stere s-a inspirat din doctrina curentului narodnicismului rusesc. Din cauza unor divergențe doctrinare,

Constantin Stere și Constantin Dobrogeanu Gherea s-au despărțit. Primul a format Partidul Social Democrat al Muncitorilor, care a fuzionat cu Partidul Național Liberal, în timp ce al doilea s-a apropiat de marxism. Apariție: Gruparea s-a constituit în jurul revistei Viața românească, apărută la 1 martie 1906, la Iași, sub conducerea lui Constantin Stere și Paul Bujor. Adevăratul redactor și animator al revistei a fost însă Garabet Ibrăileanu. Etape: a) 1906 – 1908: subintitulată „Revistă literară și științifică”, publicația apare sub conducerea lui Constantin Stere și Paul Bujor, avîndu-i colaboratori pe Dimitrie Anghel, Ștefan Octavian Iosif, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, Calistrat Hogaș, Gala Galaction, Jean Bart; b) 1909 – 1916: director al revistei este Garabet Ibrăileanu, care-i imprimă trăsături ale propriei personalități: finețe intelectuală, spirit combativ, capacitate de sinteză. Trăsături: Revista se dorea oglinda vieții literare românești, o nouă Dacia literară, căreia i-a preluat și dus mai departe tradițiile. Ea a impus valori noi, remarcabile, amintind prin rezultate de epoca de aur a Convorbirilor literare. S-a bucurat de colaborarea celor mai talentați scriitori, dobîndind un prestigiu imens. Principalele trăsături au fost: a) promovarea „culturii naționale”: în primul număr al revistei apare articolul Către cititori, nesemnat, care prezintă idealul grupării – „munca pe cîmpul culturii naționale”, în ideea că românii trebuie să contribuie la cultura universală prin specificul național și nu prin imitarea modelelor străine; b) emanciparea țărănimii prin cultură: din sentimentul datoriei față de popor se naște ideea ridicării acestuia, pornindu-se de la o viziune fără romantism; c) dezaprobarea falsei înfrumusețări a vieții: au combătut idilismul și paseismul; d) atitudinea realist-critică: observarea necruțătoare și indiferentă a vieții se împletește cu compasiunea față de lumea chinuită à satului, aplecarea cu înțelegere asupra realității rurale, asupra suferinței maselor țărănești; e) cultivarea democratismului: poporul se confundă cu clasa lui cea mai numeroasă, țărănimea. Constantin Stere pune accent pe ideea datoriei păturii culte față de popor, căreia trebuie să-i soluționeze problemele. Reprezentanți: Unele opere se integrează perfect poporanismului, cum ar fi: Datorii uitate, de Jean Bart, Moș Gheorghe la expoziție și Rătăcirea din Stoborăni, de Spiridon Popescu. Alți scriitori, cum ar fi Calistrat Hogaș, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, includ elemente poporaniste în operele lor. Calistrat Hogaș, în Pe drumuri de munte, surprinde realist o serie de portrete de o cuceritoare simpatie (părintele Ghermănuță, Axinia),

inspirate de oamenii întîlniți în peregrinările sale prin munții Neamțului. Natura este proiectată hiperbolic, cu veselie și familiaritate. Opera este plină de aluzii livrești, care dovedesc o întinsă și solidă cultură clasică. Tudor Vianu l-a numit „un Creangă trecut prin cultură”, iar George Călinescu, „un minor mare”.

George Cosbuc (1866 -l918) a ramas in literatura romana nu numai ca scriitor si publicist, ci si ca un distins traducator al unor valoroase opere din literatura universala. Poezia originala compune, in principal, universul spiritual al satului ardelenesc, intr-o ziune idealizata, infrumusetata de un optimism exagerat, in antiteza deplina cu ziunea tragica si mesianica a lui Octaan Goga. Originalitatea creatiei lirice a lui Cosbuc consta in inovatia prozodica si mai ales in acordul perfect dintre constiinta poetului si aspiratiile poporului sau, asa cum insusi marturisea: "Sunt suflet in sufletul neamului meu/ Si-i cant bucuria si-amarul/ {• •.]/ Sunt inima-n inima neamului meu/ Si-i cant si iubirea si ura." {"Poetul")Din punct de vedere compozitional, George Calinescu remarca o particularitate inedita a poeziei lui George Cosbuc si anume lirismul obiectiv. Prin aceasta noua tehnica lirica se realizeaza b poezie obiectiva, in afara constiintei eului liric si independent de ea, cu alte cunte, comunicarea starilor, sentimentelor, ideilor acestuia se face prin intermediul altor personaje, dar atitudinea creatorului ramane lirica. Cele mai multe dintre poeziile cosbuciene sunt "numai superficial epice", alcatuite din "niste monoloage" care ilustreaza "lirismul in forma aceasta obiectiva", un mecanism al "miscarilor sufletesti" exprimate prin intermediul unor "voci", "masti", personaje care monologheaza.

Poezia "Manioasa" a fost publicata mai intai in resta 'Tribuna" din Sibiu, in 1889, apoi inclusa in volumul de debut al lui Cosbuc, "Balade si idile", aparut in 1893. Discursul poetic reflecta lirica "mastilor", intrucat eul liric isi exprima sentimentul de iubire prin intermediul unui personaj ("masca"): flacaul indragostit de o frumoasa fata din sat, Lina. Monologul confesiv al tanarului include textul in lirism subiectiv, sustinut de prezenta prenumelor si verbelor la persoana I, accentuand astfel infrigurarea interioara a indragostitului: "mi", "ma", "la mine", "sa merg", 'intreb", "ma mir", 'intalnii", "am dat", "am cerut", "vedeam", "stiu", "am facut" etc. Flacaul vorbeste cu sine insusi, modalitate estetica numita soliloc (monolog-«.«), se framanta, se chinuie, in timp ce glasul, ochii, intreaga fiinta a iubitei il urmaresc obsesiv, reflectate in elementele naturii.Imaginarul poetic transureaza realitatea concreta intr-o ziune artistica a eului liric prin intermediul unui flacau indragostit, Cosbuc interpretand reflectarea profunda a sentimentului de iubire in stari emotionale profunde, utilizand functia expresiva si estetica a cuntelor, fonemelor si culorilor. Titlul "Manioasa" sugereaza portretul-simbol a1 oricarei fete indragostite, care-si incita iubitul prin atitudini capricioase, cu scopul de a-l determina sa aiba un comportament controlat, care sa nu lezeze sensibilitatea accentuata a tinerei. Mai sugestiv ar fi reiesit semnificatia titlului din strofa eliminata de poet (nu mai ureaza in varianta definitiva), in care flacaul isi face o autoanaliza, o trecere in resta a eventualelor ni care ar fi putut-o "mania" pe iubita lui: "M-a vazut cu alta fata/ Am vorbit-o rau vreodata?". Nicolae Manolescu apreciaza ca personajele lui G.Cosbuc, apartinand poeziei epice, sunt tipuri reprezentative pentru o categorie umana, iar nu indizi anume: "Nu conteaza insul, ci specia, clasa sau genul din care el face parte. [] Numele li s-ar putea scrie cu majuscule: Ingenua, Cocheta, Manioasa, Dusmancele etc." Personajele inzestrate cu o trasatura psihologica sau comportamentala ilustrand "un caracter" sunt specifice clasicismului, estetica edenta in aceasta poezie. Tema este un adevarat "document sufletesc", in care indragostitul face greseala de a lua in serios impotririle simulate ale iubitei, capriciile ei seducatoare, care-i creeaza framantari si zbucium interior, amplificate de incapacitatea lui de a-i intelege atitudinea.(Structura si compozitia textului poetic)Compozitional, poezia "Manioasa" este structurata in trei strofe lungi, de cate ept versuri fiecare. In prima strofa a poeziei domina elementele de pastel, loul natural avand rolul de a "oglindi" chipul iubitei, portret realizat mtr-un limbaj popular, specific idilei dintre un flacau si o fata de la tara. Forma verbului la itorul popular "Am sa merg mai inspre seara" constituie incipitul poeziei si sugereaza dragostea flacaului pentru Lina, al carei glas seamana cu ersul prighetorii. Tanarul este descumpanit, de comportamentul Linei, care se ascunde de el si nu vrea sa-i vorbeasca, stare emotionala crescanda si ilustrata prin doua versuri-refren, care se constituie in laitmotivul poeziei: "Mai stiu eu ce-as vrea s-ascult!"; "Si ma mir - ce i-am facut!".Portretul iubitei este realizat prin elemente descriptive preluate din natura, armonia omului cu natura inconjuratoare fiind o caracteristica

esentiala a poeziei populare. Imaginea auditiva a trilului ciocarliei sugereaza glasul incantator al fetei, care-l vrajeste pe indragostit: "in prighetori sa-mi para/ Glasul Linei ca-l ascult!". Farmecul tinerei este dezvaluit prin imaginea cinetica a vantului, care ii infioara altita si-i deseneaza pe obraz o floare din cosita: "Salta-n vant a ei altita,/ Vantul ii salta-n cosita/ Si-i facea floare-n obraz". Strofa a doua incepe cu metafora florii de cicoare, a carei culoare albastra ii evoca indragostitului ochii minunati ai iubitei: "Ochii unui inger scump/ Au albastrul de cicoare,/ Si cicoare vreau sa rump!''. Imaginea zuala ii amplifica flacaului starea de derutay de buimaceala, provocata de atitudinea distanta a fetei: Mai stiu eu ce-as vrea sa rump!". Lina refuza cu fermitate fragii pe care-i ofera iubitul ("Na-le!/ Ti-am cerut eu tie fragi?") si, prind cu timiditate "tot spre poala rochii", tace ostentativ, doar ochii* i umbla "ca la serpi". indragostitul este din ce in ce mai tulburat, nu-si explica atitudinea rece a iubitei lui, ilustrata prin elemente nonverbale: prirea furisata si lipsita de franchete ("Ochii [,..J/Priveau tot spre poala rochii), rotirea nelinistita a ochilor ("Umbla ochii/ Ca la serpi, ii umbla ochii") si tacerea ostentativa ("S-a pus Lina pe tacut"). Nedumerirea si indignarea flacaului se amplifica, stari redate prin laitmotivul "Si ma mir - ce i-am facut!". Strofa a treia ilustreaza disperarea indragostitului, care doreste sa-si intalneasca iubita, sa stea de vorba "in prag" si sa fie luminati de luna plina: "Mai stiu eu ce-astept in prag!". Altadata, cand iubirea lor clocotea de emotie, Lina venea sa-si vada iubitul, furisandu-sedin casa de indata ce adormea mama ei: "Alte dati suna zavorul;/ Lina pe furis, ca dorul,/ Pasea-n degete pridvorul/ Si la mine-n prag venea,/ Mama-sa cat ce-adormea". Astazi, flacaul este bolnav de suparare, isi simte capul greu "ea de lut" si isi asteapta deznadajduit iubita care "nu ne,/ Nu mai ne!". Repetitia verbului la forma negativa, "nu mai ne", accentueaza pana la apogeu starea dezolanta, prabusirea interioara si suferinta flacaului provocate de "absenta nemotivata" a iubitei, fiind framantat si de cauzele necunoscute ale indiferentei afisate de aceasta, redate prin laitmotivul: "Si ma mir ce i-am facut!".. (Limbajul si expresitatea textului poetic) Expresitatea poeziei se defineste prin modurile si timpurile verbelor, care dau poeziei sensuri ideatice si dinamism. Interferenta modurilor si timpurilor verbale accentueaza talitatea si incordarea personajelor: verbe la prezentul gnomic (exprima actiunea fara a o raporta la un anumit timp, prezent atemporal-«.«.) - "ascult", "stiu", "intreb", "ma mir", la trecut - "salta", am facut", "am dat", "a zis", "am cerut", vedeam", "adormea". Modurile conjunctiv si conditional optativ ilustreaza dorinta puternica a flacaului indragostit de a-si realiza aspiratia implinirii cuplului: "sa merg", "sa-mi para", "as vrea", "sa ma ". Registrul stilistic, tipic romantismului, este popular si se manifesta printr-o varietate de modalitati expresive, conferind limbajului oralitate: "laz", "rump", "s-a pus [] pe tacut", "ii umbla ochii", "pe furis", "pribeag".Sugestia textului liric este ilustrata prin urile semantice reprezentate de diminutivele populare -"portita", "cosita"-, de epitetele -"ochii frumosi si dragi", "luna plina", '-inger scump", de atiile: "umbla ochii ca la serpi"; "Lina pe furis, ca dorul,/ Pasea-n degete pridvorul".In poezia

"Manioasa", George Cosbuc reuneste clasicismul si romantismul tarziu, prin personajul exponential ("caracter"), prin idila romantica si registrul popular al discursului liric, ceea ce inscrie aceasta creatie in epoca literara a prelungirii romantismului si clasicismului.Prozodia. Masura versurilor este de 9 silabe, iar rima este variata in fiecare strofa: rima incrucisata combinata cu versuri fara rima. Poezia erotica, pe care George Calinescu o percepe ca pe "o poezie teatrala", este interpretata de Tudor Vianu ca "expresia sentimentelor indiduale ce se organizeaza la el prin mijlocirea unui ‘rob’ sau de sub o ‘masc’ ".

Concluzii generale   : Romantismul romanesc prezinta caractere proprii, specifice conditiilor sociale si

politice din tara noastra. Mai intai trebuie remarcat faptul ca la noi, romantismul, cu toate ca predomina, coexista alaturi de clasicism si realism.

Literatura romantica din perioada pasoptista nu se pierde in zugravirea zbuciumului si a cautarilor intime, ea este o literatura angajata, pusa in slujba idealului national.

Romantismul romanesc apare ca o miscare unitara, cu un program bine definit, care ridica literatura noastra de la incercarile minore ale Vacarestilor, la geniul universal al lui Eminescu.

Bibliografie   : 1. Mic dictionar – antologie pentru elevi. Autor Elena Petras. Editura Demiurg Bucuresti 1992. Romantismul pagina 82.2. Romantismul. Autor Vera Calin. Editura Univers Bucuresti 1970 paginile 7, 46, 53, 64, 71, 90.3. Elemente de teorie literara pentru elevi. Autor Ioan Andrau. Editura Dacia Cluj-Napoca 1986 paginile 313, 319.4. Literatura romana subiecte rezolvate si explicate. Autori Livia Coanta Ruxandra Ivanescu Ana Popescu. Editura Aula 1999 pagina 231.5. Paul Cornea, Originile romantismului românesc. 6. www.wikipedia.org 7. www.referatele.com 8. www.scribd.com 9. www.inffo.com 10. www.portal-info.ro