Tulhina Andrei

Romania Pitoreasca

de Alexandra Vlahuta

Date despre autor: Alexandru Vlahuţă (n. 5 septembrie 1858, Pleşeşti, azi Alexandru Vlahuţă — d. 19 noiembrie 1919, Bucureşti) a fost un scriitor român, una dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale fiind România Pitorească, despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de ţară”.

A urmat timp de un an cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti, pe care le-a părăsit din cauza situaţiei materiale precare, devenind institutor şi apoi profesor la Târgovişte. Din 1884 până în 1893 a funcţionat ca profesor la diverse instituţii de învăţământ bucureştene. În 1888 a fost revizor şcolar pentru judeţele Prahova şi Buzău. Editează revista Vieaţa (1893–1896), apoi Sămănătorul (1901), împreună cu George Coşbuc. Din 1901 a funcţionat ca referendar la Casa Şcoalelor. În 1905 se căsătoreşte pentru a treia oară cu Ruxandra, fiica unui proprietar agrar din Dragosloveni, Râmnicu Sărat. În timpul Primului Război Mondial a locuit la Iaşi, apoi la Bârlad, unde era vizitat de tineri scriitori pe care îi îndruma cu solicitudine; unul dintre aceştia a fost V. Voiculescu.

Scrierea Romania pitoreasca este un amplu jurnal de calatorie, alcatuit din trei parti (cu titlurile: Pe Dunare; Pe Marea Neagra; in muntii nostri), carora li se adauga doua fragmente de mai mici dimensiuni (Valea Prutului si Tara. Poporul).Scrisa cu intentia de a zugravi frumusetile tuturor regiunilor tarii. Romania pitoreasca se impune atat prin remarcabilele pagini descriptive, cat si prin conturarea dimensiunii istorice a acestor locuri.si a poporului roman, in pasaje care au uneori accente de oda.Tara. Poporul este capitolul final al operei Romania pitoreasca si se constituie intr-un fel de concluzie a intregii calatorii, dar si intr-un veritabil poem in proza pe care scriitorul 1-a creat la capatul peregrinarilor sale.

Citate Impresii„Ca trestia neam indoil sub vant, dar nu neam rupt (). Stie numai bunul Dumnezeu cu cat sange neam platit noi pamantul acesta, scump tuturor romanilor"

Prima parte a fragmentului evoca procesul nasterii poporului roman pe locurile vechii Dacii, subliniind totodata vitejia strabunilor nostri care, de-a lungul secolelor, au luptat pentru apararea tarii, tinand piept tuturor acelora care au dorit sa devina stapani „pe mo-sioara noastra":

„mai bine muriti prin sabia dusmanului decat sa fiti privitori impilarii si ticalosiei tarii voastre".

Ca ideal de conducator al neamului romanesc. Alexandru Vlahuta il numeste pe „gloriosul Stefan", cel care a lasat cu limba de moarte urmasilor sai indemnul citat.

„Din strasina muntilor ce-nalta marginea tarii de la Severin pana la Dorohoi, rauri frumoase, datatoare de viata, si nenumarate parale se despletesc, in carari de argint, peste-ntinsele se-suri ale Valahiei si printre dealurile blande ale Moldovii".

De la evocarea istoriei Vlahuta trece la descrierea peisajului tarii.

„tacuta, neteda, uscata", ca un „vast ostrov insetat" in mijlocul apelor „ce-mpodobesc pamantul Romaniei".

Campia Ialo-mitei esle prezentata printr-o enumerare de epitete.

„in fala scundelor si saracacioaselor chilii, unde-acum optzeci de ani dascalul Lazar punea in mana copiilor cea dintai carte romaneasca, se-nalta falnic palatul universitatii, iar pe locul acela sfant s-au asezat trei statui: Eliade, Mihai Viteazu, Cheorghe Lazar - poetul, eroul si apostolul".

Pasajul urmator este dedicat capitalei tarii, locului in care odinioara isi pastea turmele legendarul Bucur si care a cunoscut rapide transformari.

„podoaba cea mai aleasa si mai mandra-ntre podoabele larii".in sufletul „nespus de duios" al poporului roman, in ciuda tuturor suferintelor pe care le-a indurat, „am gasit" -spune autorul - „izvorul curat al frumoaselor lui cantece si inlelesul istoric al trainiciei si sta-ruinlii noastre pe acest pamant".

Ultima parte a fragmentului este un imn inaltat poporului roman.

„ce popor a avut pe lume o soarta mai apriga si mai zbuciumata, ce neam de oameni a stat mai viteaz si mai intreg in fala atator dureri!"

Intregul fragment este strabatut de o imensa dragoste si respect pentru tara si neamul romanesc, pentru lupta sa neintrerupta in vederea apararii pamantului stramosesc.

“Este firesc, conchide scriitorul, ca intr-o „Tara asa de frumoasa, c-un trecui asa de glorios, in

Vlahuta se intreaba retoric despre frumoasa lui tara si era mandru ca era roman.

mijlocul unui popor atat de destept", dragostea de tara sa fie „o adevarata religie" si fiecare dintre locuitorii ei sa fie mandru atunci cand spune: „Sunt roman!".