romana bac

„Morometii”, De Marin Preda

Despre Specie si Subspecie

Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa ce se poate desfasura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a caror personalitate este bine individualizata si al caror destin este determinat de trasaturile de caracter si intamplarile ce constituie subiectul operei.

Realismul este curentul literar in care se sustine crezul ca arta este chemata sa reflecte realitatea obiectiv, veridic, fara sa o infrumuseteze. Ca doctrina estetica si modalitate artistica, realismul s-a nascut ca o reactie impotriva romantismului. In literatura romana, creatia de tip realist corespunde celei de a doua jumatati a secolului al XIX-lea si primei jumatati a secolului XX (partial).

Caracteristicile unui roman realist

1. sunt omniscienta, omniprezenta si obiectivitatea naratorului,

2. tema sociala (parvenitism, inavutire s.a.),

3. motive literare precum cel al parvenitului sau avarului, subiect inspirat de realitate,

4. actiune desfasurata pe mai multe planuri,

5. prezenta conflictelor (sociale, psihologice s.a.)

6. Personajele:

i. intruchipeaza mai multe categorii sociale,

ii. complex caracterizate sau reprezinta tipuri umane,

iii. utilizarea tehnicii detaliului si relatia mediu – personaj, in cadrul careia personajul este influentat de mediu.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Secolul_al_XX-lea

http://ro.wikipedia.org/wiki/Secolul_al_XIX-lea


http://ro.wikipedia.org/wiki/Realism_(art%C4%83)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Literatura_rom%C3%A2n%C4%83

Introducerea operei

Romanul „Morometii”, de Marin Preda este compus din doua volume aparute la mare distanta unul fata de celalalt, in 1955, respectiv 1967. Opera a reprezentat un progres important al literaturii romane intrucat, dupa aproape zece ani in care literatura a fost un mijloc de propaganda pentru statul comunist, a fost publicat romanul care nu numai ca nu avea o tema impusa de regim, dar care a avut inclusiv teme care sfidau politica vremii respective.

Tema operei

Tema romanului este sociala, cartea fiind o monografie a vietii rurale in Campia Dunarii inaintea celui de-al doilea Razboi Mondial si pana in perioada instaurarii regimului comunist. Preda urmareste raportul dintre individ si istorie, dorind sa prezinte modul in care evenimentele sociale influenteaza viata unui om. Criticul Eugen Simion afirma ca tema romanului este „libertatea morala in lupta cu fatalitatile istoriei”. In plus, romanul aduce in prim-plan si tema familiei, sugerata chiar prin forma de plural a titlului.

Sursa de inspiratie

Sursa de inspiratie a romanului este autobiografica, autorul marturisind in volumul „Imposibila Intoarcere” ca modelul personajului Ilie Moromete a fost chiar tatal sau, Tudor Calarasu.

Structura

Romanul este alcatuit din doua volume aparute la mare distanta unul de celalt si care sunt legate intre ele de personaje.

Incipit si final

Incipitul volumului intai este simetric cu finalul, aparand procedeul circularitatii. Astfel, romanul debuteaza cu observatia ca „in Campia Dunarii timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare”. Propozitia finala „Timpul nu mai avea rabdare” prefigureaza schimbarile politice care aveau sa schimbe pentru totdeauna viata in mediul rural (colectivizarea). Volumul al doilea incepe cu o interogatie retorica prin care naratorul surprinde modificarea comportamentului lui Moromete dupa fuga baietilor la Bucuresti: „in bine sau in rau se schimbase Moromete, parca ii zburase mintea din cap”. Romanul se incheie cu visul simbolic pe care il are Niculae in ziua inmormantarii tatalui. Imbratisarea dintre cei doi sugereaza ca de fapt opiniile lui Moromete fata de comunism fusesera in sfarsit acceptate si de fiul sau.

Timp si spatiu

Reperele temporale si spatiale ale actiunii sunt bine precizate, ca in orice roman realist. In volumul intai, actiunea se desfasoara in satul Silistea-Gumesti din Campia Dunarii, cu trei ani inaintea izbucnirii celui de-al doilea Razboi Mondial. In volumul al doilea exista si secvente plasate in Bucuresti si in satul Palamida (unde Niculae devine activist de partid), iar reperele temporale se refera la perioada instaurarii regimului comunist si a reformei agrare.

Subiect/Actiune (rezumat)

Constructia subiectului in volumul intai are la baza tehnica decupajului, existand o serie de scene aparent disparate, dar care, de fapt, alcatuiesc o imagine complexa a lumii rurale: scena cinei, cea a discutiilor in poiana lui Iocan, secerisul, sezatorile etc. Ritmul actiunii este foarte lent, mai ales in prina jumatate a volumului. Actiunea are la baza conflictul din sanul familiei Moromete: cei trei baieti din prima casatorie a lui Moromete sunt instigati de matusa lor, Guica, impotriva mamei vitrege, Catrina, si a copiilor acesteia. Primul care pleaca la Bucuresti, luand o parte din turma de oi a familiei, este Achim, acesta pacalindu-si tatal ca va face negot cu lapte si va trimite familiei acasa o parte din bani pentru plata funciirii. Moromete afla de la un vecin ca si ceilalti baieti intentioneaza sa fuga la Bucuresti si incearca sa previna aceasta situatie, dar este iminenta. Baietii iau oile, caii si toata zestrea surorilor.

In cel de-al doilea volum, Ilie Moromete pleaca la Bucuresti incercand sa-si convinga fiii sa se intoarca, promitandu-le ca le va da tot ce mai are. Catrina afla de promisiunea facuta si se supara atat de tare incat pleaca de acasa, mutandu-se la fiica ei din prima casatorie, Maria. Niculae incearca sa isi impace parintii, insa ura catrinei este atat de mare incat isi doreste ca sotul ei sa moara. In cele din urma Moromete moare, avand-o alaturi doar pe ilinca, iar romanul se sfarseste cu intoarcerea lui niculae acasa pentru inmormantarea tatalui.

Protagonistul celui de-al doilea volum este Niculae, care, dupa terminarea liceului, se inscrie in PCR si se implica in procesul de colectivizare in satul Palamida. Desi pe parcursul romanului Moromete incearca sa il convinga ca socialismul are multe dezavantaje, totusi Niculae considera ideologia comunista „o noua religie a binelui”. Niculae incepe sa-si puna intrebari in momentul in care un taran isi pierde viata pentru a scapa de colectivizare. Conflictul se rezolva prin scena finala a visului in care Niculae intelege cata dreptate avusese tatal sau.

Conflictele

In primul volum conflictele sunt prefigurate inca din scena de grup, cina la care participa membrii familiei Moromete. Din asezarea personajelor in jurul mesei reies neintelegerile dintre cele doua parti ale familiei. In partea dinspre iesire stateau baietii din prima casatorie a lui Moromete (Achim, Paraschiv, Nila), iar in partea opusa stateau Catrina si copiii ei (Ilinca, Tita si Niculae). Conflictul dintre acestia este motivat de faptul ca Ilie Moromete refuza sa faca actele necesare Catrinei pentru casa si este alimentat de sora lui, Maria (Guica). Pe langa acest conflict exterior, in roman se contureaza si zbuciumul interior al lui Moromete, care nu intelege unde a gresit in educarea copiilor si cum s-a intamplat ca acestia sa fie atat de interesati de avere. Ilustrativa este scena meditatiei pe piatra de hotar unde Moromete expune drama unei paternitati decazute.

In cel de-al doilea volum conflictul predominant este cel dintre doua mentalitati: pe de o parte, Moromete reprezinta viziunea traditionala asupra vietii la tara (el se considera „cel din urma taran”), iar, pe de alta parte, Niculae este adeptul viziunii comuniste asupra unei societati rurale moderne. In plan secundar apare conflictul dintre Moromete si Catrina, care, in cele din urma, isi paraseste sotul.

Elemente de originalitate

Personajele

Moromete

Intr-o literatura dominata de tematica rurala, Preda reuseste sa contureze un nou tip de taran. Moromete se distinge, in primul rand, prin inteligenta sa si spiritul contemplativ de care da dovada, el intelegand esenta din spatele aparentelor: „tatal avea ciudatul dar de

a vedea lucruricare lor le scapau, pe care ei nu le vedeau”. O alta diferenta majora intre Moromete si alte personaje de aceeasi conditie sociala este dezinteresul pentru bani. O scena ilustrativa este cea in care el pleaca la munte pentru a face negot cu cereale; el se multumeste cu un pret mai mic pentru ca ii place cumparatorul. Desi prin statutul social Moromete nu se deosebeste de majoritatea locuitorilor din Silistea-Gumesti, totusi el este unic prin statultul psihologic. Inteligenta si abilitatea personajului de a descoperi esenta din spatele aparentelor se manifesta mai ales prin fragmentele de monolog interior. Din punct de vedere al moralitatii, personajul se ghideaza dupa un set de reguli si principii proprii diferite de cele ale comunitatii: valoarea lui suprema este familia, nu banul.

Caracterizarea directa are la baza mai ales opiniile celorlalte personaje; de exemplu, baietii il numesc „lenes”, dar apreciaza, totusi, ciudatul dar de a vedea lucruri pe care ei nu le vad. Caracterizarea indirecta se face prin mijloace specifice romanului realist: fapte, vorbe, monolog interior, biografie si relatia cu alte personaje. Principala trasatura a personajuui este capacitatea de intelegere superioara, asa cum reiese, in primul rand, din scena discutiilor din poiana lui Iocan. Moromete este singurul care citeste articolele din ziar pentru ca doar el le intelege si le poate explica si celorlalti. Aceeasi intuitie e dovedita si in volumul al doilea, atunci cand Moromete isi da seama de capcanele noului regim politic. Ilie Moromete este un om sociabil si comunicativ, placerea lui cea mai mare fiind de a studia prin dialog gandirea celorlalti: „Lovi-o-ar moartea de vorba de care nu te mai saturi, Ilie! Toata ziua stai de vorba si bei tutun.”

Relatia dintre Moromete si cea de-a doua sotie, Catrina, se bazeaza, inca de la inceput, nu pe iubire ci pe nevoile fiecaruia: el avea nevoie de o mama pentru copii, iar ea dorea sa-si refaca viata si sa indrepte greselile trecutului. In volumul intai Catrina pastreaza aparentele, parand ca are o situatie tipica femeii din mediul rural. Ea accepta autoritatea sotului, are grija de familie, este foarte credincioasa, iar singurul motiv pentru care ea a re o interventie este legat de studiile lui Niculae. Moromete o considera naiva si o trateaza cu ironie, condamnand mai ales apropierea ei de biserica. In al doilea volum, totusi, Catrina devine un personaj cu identitate literara, schimbandu-si radical comportamentul si intrand intr-un conflict puternic cu sotul ei. In primul volum, o scena ilustrativa pentru conturarea relatiilor dintre

cei doi este chiar scena cinei, in care Catrina se comporta in concordanta cu rolul ei de femeie supusa, docila. Autoritatea lui Moromete in familie reiese din faptul ca „el statea bine pe locul lui”, pe pragul inalt al casei. In volumul al doilea, scena in care ura Catrinei reiese cel mai bine este cea in care Niculae incearca sa-si impace parintii, convingandu-l pe Moromete sa o cheme pe sotia sa acasa.

Catrina

Statutul social al Catrinei este caracteristic femeii din meidul rural; ea fusese casatorita in tinerete, ramasese vaduva, iar Moromete o ceruse in casatorie pentru ca avea nevoie de o mama pentru fiii lui. Profilul psihologic aal personajului nu este bine conturat desi Catrina participa la conflictul exterior central din volumul intai. Comportamentul ei se dovedeste a fi imoral in mai multe scene, in soecial in pasajele in care naratorul povestste desprecopilul pe care ea il avusese in urma relatiei cu primarul. Caracterizarea directa se face mai ales prin opiniile altor pesonaje asupra ei: Moromete o ironizeaza in permanenta pentru ca e prea „bisericoasa”, iar oamenii din sat spun ca degeaba merge la slujbe intrucat pacatele tineretii sunt prea puternice. Caracterizarea indirecta se face prin mijloace specifice romanului realist: biografie, fapte si vorbe. Catrina este avida dupa avere (din inversunarea prin care isi cere drepturie asupra casei), orgolioasa (se supara atunci cand Moromete trece casa pe numele Ilincai si refuza sa participe la nunta ei), schimbatoare (abia in volumul doi isi arata adevarata personalitate).

Arta narativa

Arta narativa este specifica realismului: narator obiectiv, omniscient, relatare la persoana a III-a in ordinea cronologica a secventelor, limbaj popular, stilul anticalofil.

Concluzie

In concluzie, romanul „Morometii” este reprezentativ pentru literatura realista si postbelica datorita urmatoarelor trasaturi:

7. omniscienta, omniprezenta si obiectivitatea naratorului,

8. tema sociala : inavutirea, viata taranului roman

9. subiect inspirat de realitate,


11. prezenta conflictelor (intre Catrina si Moromete)

12. Personajele:

iv. intruchipeaza mai multe categorii sociale,

v. complex caracterizate sau reprezinta tipuri umane,

vi. utilizarea tehnicii detaliului si relatia mediu – personaj, in cadrul careia personajul este influentat de mediu.

MOARA CU NOROC”,De Ioan Slavici

Despre Specie si Subspecie, Introducerea operei

Nuvela este o specie a genului epic, în proză, de întindere medie, cu acţiune desfăşurată pe un singur fir narativ, cu intrigă riguroasă şi conflict puternic, accentul căzând pe construcţia personajelor.

Nuvela psihologica a fost introdusa in opera romana in epoca marilor clasici prin operele lui Ioan Luca Caragiale si ale lui Ioan Slavici. Spre deosebire de alte tipuri de nuvela, in aceasta subspecie accentul se pune pe conflictul interior al personajelor, naratorul folosind o serie de tehnici de analiza psihologica.

Caracteristicile nuvelei psihologice sunt:

1. prezenta monologului interior,

2. evolutia raporturilor dintre personaje,

3. rolul conflictului interior (plasarea situatiei conflictuale in constiinta personajului),

4. prezenta tensiunilor sufletesti ,

5. utilizarea de catre narator a stilului indirect liber (“Ghiţă credea că”), a tehnicii detaliului smnificativ, a notarii reactiilor psihologice si a tehnicii cinematografice a prim-planului,

6. personajul principal nu este unul tip ci este privit in involutie.

http://at-bac.blogspot.ro/2012/04/moara-cu-norocde-ioan-slavici.html



Incadrarea nuvelei de fata in realism se face prin:

1. obiectivitatea si omniscienta nararii,

2. utilizarea persoanei a III-a,

3. inlantuirea cronologica a evenimentelor,

4. stilul anti-calofil (realist),

5. plasarea actiunii in mediul rural

6. prezenta unor personaje rotunde, oameni obisnuiti in situatii obisnuite si care au deopotriva calitati si defecte.

Tema operei

Tema textului se poate stabili din mai multe perspective. Din perspectiva sociala, nuvela prezinta incercarea lui Ghita de a-si schimba statutul social (din cizmar vrea sa devina hangiu); din perspectiva moralizatoare , prezinta consecintele dorintei de a avea bani. Din perspectiva psihologica, nuvela prezinta conflictul interior trait de Ghita, care, dornic de prosperitate economica, isi pierde pe rand siguranta in sine si in familie. Epilogul prezinta implinirea destinului, sub semnul caruia este pusa intreaga actiune.

Structura

Nuvela este realista, de factura clasica, avand o structura riguroasa unde fiecare episod aduce elemente esentiale si absolut necesare pentru firul epic, conflictul se desfasoara liniar si ascendent, faptele fiind distribuite in cele 17 capitole respectandu-se ordinea cronologica a desfasuririi actiunii.

Incipit si final

Incipitul nuvelei are statultul de prolog si surprinde relatiile din familia lui Ghita, personajul principal. Acesta e casatorit cu Ana, impreuna cu care are un copil, si locuieste cu soacra sa. Cei patru au un trai modest, caci Gita este cizmar si nu are suficienti clienti in sat pentru a-si imbunatati starea gospodariei. Ca urmare, el planuieste sa ia in arenda o carciuma, numita Moara cu noroc , deoarece oamenii isi duceau initial granele acolo pentru macinat. Incipitul este simetric cu finalul, circularitatea fiind realizata prin vorbele moralizatoare ale batranei soacre, care sintetizeaza de fapt mesajul intregului text: „Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit.”. Cu toate acestea, Ghita nu tine cont de avertismentul ei si hotaraste sa ia in arenda carciuma.

Finalul o readuce in prim-plan pe batrana. Aceasta incheie simetric nuvela, printr-o replica privitoare la destinul implacabil: „... asa le-a fost dat!...”. Avertismentul initial isi confirma astfel valoarea de adevar universal, de neevitat in ordinea unei lumi ordonate conform unor principii morale solide. Cei doi soti au murit in conditii dramatice, Ana ucisa de Ghita, iar Ghita ucis de Raut, partenerul lui Lica. Hanul de la Moara cu noroc a ars, intreaga avere, castigata atat prin munca, cat si prin mijloace necinstite, se risipeste. Destinul nu iarta. Sunt salvati doar cei inocenti – copiii celor doi soti – si cei virtuosi – batrana.

Timp si spatiu

Timpul desfasurarii actiunii este a doua jumatate a secolului XIX, moment al aparitiei si dezvoltarii relatiilor capitaliste, iar din perspectiva momentului concret, dupa Sfantul Gheorghe: „abia trecusera doar cateva luni de la SF. Gheorghe”.

Actiunea nuvelei se desfasoara intr-un spatiu real, transilvanean, aproximativ in zona comunei Siria, fapt indicat de secventele descriptive de la incepultul capitotlului al doilea „de la Ineu, drumul de tara o ia printre paduri si peste tarini...”.


Expozitiunea il prezinta pe Ghita alaturi de familia sa,infruntand situatia sociala si economica gri in care se afla.Nemultumit de statutul sau de cizmar, in imposibilate de a asigura un trai decent familiei, el decide, impotriva sfatului soacrei ,sa ia in arenda hanul “Moara cu noroc” . Un timp afacererile prospera, iar familia pare sa traiasca idilic in acest nou mediu, neprimitor (“pusta aradeana”)insa cu potential.

Intriga este reprezentata de aparitia lui Lica Samadaul, pesonaj negativ, care va declansa un sir de evenimente ,in urma carora Ghita se va degrada pana la dezumanizare, si va sfarsi tragic.

Conflictele nuvelei isi au punctul de plecare in acest episod; se contureaza atat cel exterior intre Ghita si Lica, cat si cel interior, al constiintei carciumarului.

Setea de inavutire isi pune amprenta din ce in ce mai mult asupra lui Ghita, care este vazut intr-o continua evolutie, indepartandu-se de familie si luand parte la afacerile necurate ale Samadaului care exercita o dominatie fascinanta asupra hangiului. Pe rand, arendasul hanului este jefuit si batut, o femeie in doliu si copilul sau sunt omorati , iar toate drumurile par sa duca spre Lica, pe urmele caruia se afla de mult timp jandarmul Pintea. Lica il manipuleaza pe Ghita in asa fel incat acesta este de acord ca Ana sa il insele. Cand realizeaza gravitatea faptelor, merge la Pintea cu gandul de a-l demasca pe Lica, ceea ce si face.

Totusi, cel care va cadea in propria cursa va fi Ghita, care,atunci cand se intoarce la han o omoara pe Ana pentru fapta necugetata de a se fi aruncat in bratele Samadaului, iar apoi este omorat de Raut, omul samadaului.

Lipsit de puteri in fuga de Pintea, Lica se sinucide izbindu-se cu capul de un copac. Acesta este punctul culminant al nuvelei, asistam la pedeapsa data de destin fiecaruia, pe masura faptelor.

Pentru a dramatiza scena si a accentua ideea de final grandios, autorul se foloseste de metafora focului purificator care cuprinde moara, stergand urmele faradelegilor.

Astfel, toate conflictele romanului se termina, se mistuie in foc alturi de protagonisti, lasand loc cortinei, vocei naratorului care prezinta deznodamantul cu valoare de sentinta finala, data prin batrana, care, contempland scena dezastrului, afirma: ”asa le-a fost dat”.

Conflictele

Conflictele exterioare din nuvela au rol de pretext pentru adevaratul conflict, cel interior al lui Ghita care se vede pus sa aleaga intre linistea si siguranta caminului si imbogatire. Astfel, el sfarseste prin a alege bogatia si de aici pornesc alte conflicte. El se distanteaza treptat de familie, cazand in capcana Samadaului si, desi stie ca nu este corect ceea ce face din punct de vedere moral, el alege sa continue sa faca afaceri cu Lica. Prin urmare, el ajunge intr-un conflict tacit cu Ana, care nu realizeaza ce se intampla cu sotul ei si isi doreste ca lucrurile sa revina la normal. In acelasi timp se dezvolta si conflictul dintre el si Samadau intrucat Pintea, jandarmul si fost partener al lui Lica, il convinge pe Ghita sa il ajute sa il demaste. Lica totusi reuseste sa il distruga pe Ghita, asa cum a facut si cu fostii carciumari de la Moara cu noroc. Treptat, Lica ajunge sa o faca pe Ana sa il insele pe Ghita cu el, iar cand Ana moare ucisa de Ghita, acesta, impreuna cu Raut, da foc morii. Cu toate acestea, si Lica isi gaseste sfarsitul, sinucigandu-se. De-a lungul operei se observa un raport de inversa proportionalitate: cu cat Ghita intra mai mult in cardasia cu Lica, cu atat se dezumanizeaza; pe langa asta, cu cat se ridica din punct de vedere financiar-social, cu atat se indeparteaza de familie.

Personajele

Personajele sunt tipice pentru realism intrucat sunt oameni obisnuiti in situatii obisnuite, sunt personaje complexe avand deopotriva calitati si defecte, mediul social le influenteaza personalitatea si destinul si sunt vazute ca reprezentand fie o tipologie fie in involutie.

Din punct de vedere al statutului social se observa o evolutie: daca la inceput Ghita este cizmar intr-un sat de oameni saraci, ulterior, ajungand hangiu, reuseste sa asigure un trai indestulat familiei sale.

In ceea ce priveste statutul moral, se poate observa in nuvela o degradare foarte accentuata si rapida a personajului. Intr-un singur an, tatal si sotul iubitor se transforma intr-un om lipsit de principii si capabil de crima.

Atentia naratorului cade pe conflictul interior al personajului, care este redat prin mijloacele specifice realismului obiectiv (monolog interior, prim-plan, detaliu semnificativ).

Principala trasatura de caracter a protagonistului este incapacitatea sa de a lua decizii corecte. Patima pentru bani este atat de puternica incat il dezumanizeaza pe omul mult prea slab pentru a se impotrivi. O scena ilustrativa in acest sens este cea in care Ghita se hotaraste sa i-o lase pe Ana lui Lica, crezand ca e mai importanta razbunarea. Aceeasi trasatura reiese si din intriga, Ghita acceptand mult prea usor darurile din partea Samadaului si lasandu-se atras in capcana banilor.

Caracterizarea directa a personajului se face prin toate cele trei mijloace specifice. Autocaracterizarea apare in secventa de dupa proces in care Ghita refuza sa-si recunoasca vinovatia si pune totul pe seama destinului: „Ce-s eu vinovat... nici cocosatul nu are vina pentru povara ce-o poarta”. Caracterizarea directa facuta de narator apare in special in incipit, acolo unde este ilustrata prima ipostaza a lui Ghita: om harnic si sarguitor. Celelalte personaje il portretizeaza pe Ghita in mod diferit; daca soacra il considera un om „caruia ii rade sufletul cand isi vede sporul”, Ana ajunge in final sa fie dezamagita e lasitatea lui: „Tu esti om, Lica, dar Ghita nu e decat o muiere in haine barbatesti, ba chiar mai rau decat atata.”. Caracterizarea indirecta se realizeaza prin mijloace traditionale si din ea reies urmatoarele trasaturi: lasitate

(refuza sa-si accepte propria vina), slab, usor de manipulat (de catre Lica), om care doreste bunastarea familiei sale, si harnicie.

In relatia dintre Ghita si Ana observam o involutie. Daca la inceput Ghita era un sot iubitor si care punea relatia cu ea si cu familia pe primul loc, dupa ce ajunge hangiu incepe sa se distanteze de ea si , oricat de mult ea incearca sa se apropie de el, nu are succes. Pana la finalul nuvelei vedem cum singurul sentiment ce supravietuieste in Ghita este cel de furie fata de fapta petrecuta intre ea si Lica si cel de gelozie fata de sotie. Acesta nu realizeaza propria vina si faptul ca prin minciunile spuse ei si momentele de violenta a facut el insusi in asa fel incat sotia sa il insele si sa moara amandoi la Moara cu noroc.

Arta narativa

Naratorul nuvelei este omniscient, omniprezent si obiectiv, relatarea facandu-se la persoana a III-a, in stilul anticalofil, iar registrul utilizat este colocvial presarat cu regionalisme.

Concluzie

In concluzie, „Moara cu noroc” este o nuvela realista psihologica deoarece are conflict predominant interior, sunt folosite tehnici de analiza psihologica, personajul este privit in involutie, predomina caracterizarea indirecta, personajul este rotund, mediul influenteaza viata personajelor, tema este sociala, iar stilul este obiectiv.

ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE. INTAIA NOAPTE DE RAZBOI, de Camil Petrescu


Romanul este specia genului epic, în proza, de mare întindere, cu o acțiune complexa ce se poate desfășura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a căror personalitate este bine individualizata și al căror destin este determinat de trăsăturile de caracter și întâmplările ce constituie subiectul operei.

Modernismul apare în literatura secolului al XX-lea si cuprinde toate acele miscari artistice care exprima o ruptura de traditie, negand, in forme uneori extreme, epoca ori curentul care le-a precedat. Desprins din miscarea simbolista, modernismul a încearcat sa puna de acord expresia artistica cu viata moderna, cu sensibilitatea epocii si a contribuit la îmbogatirea mijloacelor de creatie artistica.

Ideea modernizarii literaturii romane aparuse in scrierile lui Eugen Lovinescu, acesta lansand asa-numita „Teorie a sincronismului” prin care se evidentia necesitatea sincronizarii literaturii romane cu cea europeana.

Romanul modern are drept caracteristici:

1. relatarea actiunii la persoana I,

2. naratorul este personaj, subiectiv, si non-omniscient,

3. mediul desfasurarii actiunii este urban,

4. protagonistul se incadreaza in tipul intelectualului,

5. conflictul predominant este cel interior,

6. cronologia nu e respectata (apare fluxul constiintei)

7. limbajul e savant.

Introducerea operei

Camil Petrescu se inspira in constituirea romanelor sale din opera scriitorului francez Marcel Proust. Pentru a pregati publicul sa recepteze acest nou tip de roman, Petrescu scrie doua studii in care explica procedeele prozei moderne: „Noua structura si opera a lui Marcel Proust” si „Teza si antiteza”.

Romanul modern de tip proustian promovat de Camil Petrescu impune un nou univers epic, o alta perspectiva narativa si un nou tip de personaj, o constiinta lucida, analitica, intelectualul, inadaptatul superior. Innoirea romanului romanesc interbelic se produce prin sincronizare cu filozofia si stiinta, dar si cu literatura universala, potrivit conceptiei lui Eugen Lovinescu. Printre mutatiile aduse de modernism se numara intelectualitatea prozei, schimbarea mediului rural cu cel urban si dezvoltarea romanului de analiza.

Daca Liviu Rebreanu afirma: „m-am sfiit intotdeauna sa scriu pentru tipar la persoana intai”, Camil Petrescu se situeaza pe o pozitie diametral opusa, sustinandu-si pozitia ferm: „eu nu pot vorbi onest decat la persoana intai, din mine insumi, eu nu pot iesi”. Astfel, in romanul sau naratorul isi asuma si rolul de personaj, confesandu-se intr-o naratiune la persoana intai.

Adept al principiului autenticitatii, adica al trairii in constiinta, opteaza ca formula narativa pentru analiza lucida si subiectiva a evenimentelor din lumea exterioara. De altfel, scriitorul afirma ca singura realitate pe care o poate povesti este „realitatea constiintei mele, continutul meu psihologic”. Pentru realizarea autenticitatii, autorul introduce in romanele sale „documente suflestesti”, precum jurmalul. Principiul de realizare al materialului epic nu mai este cel cronologic, ci apare memoria afectiva, memoria involuntara sau voluntara, fluxul constiintei, trecutul si prezentul contopindu-se intr-un timp subiectiv, cel al prezentului constiintei.

Pentru Camil Petrescu, scriitorul are rolul de a exprima cu sinceritate experientele traite, promovand anticalofilismul, adica este impotriva scrisului frumos, caracterizat de artificii si ornamente stilistice. El impune un stil narativ rafinat, spiritual, analitic si natural.

Tema operei

Dragostea si razboiul reprezinta temele romanului, acestea fiind precizate in titlu si in structura cartii. De asemenea, iubirea si razboiul constituie cele doua experiente fundamentale de cunoastere traite de protagonist, un tanar intelectual cu nostalgia absolutului.

Titlul Operei

Titlul cartii si faptul ca exista doua teme total diferite, iubirea si razboiul, au condus la ideea ca ar fi vorba de fapt despre doua romane independente. In realitate insa, caracterul unitar al romanului reiese din existenta unei constiinte unice care descopera lumea si se descopera prin intermediul a doua experiente de viata. In plus, se foloseste un artificiu compozitional, Partea I incepand cu o scena petrecuta in 1916, pe front, si continuand cu rememorarea unor intamplari din intervalul 1914-1916. In volumul al doilea se revine la momentul 1916, continuandu-se povestirea.

Structura

Romanul este alcatuit din doua parti si treisprezece capitole cu titluri sugestive. Daca prima parte a romanului, „Ultima noapte de dragoste”, reprezinta rememorarea iubirii matrimoniale esuate dintre Stefan Gheorghidiu si Ela, partea a doua, „Intaia noapte de razboi”, construita sub forma jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu, urmareste experienta de pe front, in timpul Primului Razboi Mondial. Prima parte este in intregime fictionala, in timp ce de-a doua valorifica jurnalul de campanie al autorului insusi, articole si documente din epoca, ceea ce ofera autenticitate textului.

Incipit si final

Chiar daca este vorba de un roman modern, in incipit sunt fixate cu precizie realista coordonatele spatio-temporale: „In primavara lui 1916, ca sublocotenent proaspat, intaia data concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitala, la fortificarea vaii Prahovei, intre Busteni si Predeal”.

Incipitul romanului are un rol dublu. Pe de o parte se creeaza un portret psihologic al protagonistului, sugerandu-se faptul ca e mai inteligent decat altii pentru ca e singurul ofiter care isi da seama de superficialitatea pregatirilor armatei romane pentru intrarea in razboi. Pe de alta parte, incipirul ofera pretextul rememorarii: aflandu-se la popota ofiterirol, Gheorghidiu asista la o discutie despre un barbat care isi ucisese sotia infidela si fusese achitat de jurati.

Episodul discutiei de la popota, adica un eveniment exterior, declanseaza, intocmai ca la Proust, rememorarea unor intamplari sau stari traite intr-un „timp pierdut”, un timp psihologic, dar spre deosebire de fluxul memoriei involuntare proustiene, in cartea lui Camil Petrescu evenimentele din trecut sunt ordonate cronologic si analizte in mod lucid, fiind vorba de memoria voluntara. La Proust, personajul-narator retraieste trecutul, la Camil Petrescu, acesta analizeaza si interpreteaza trecutul.

Daca incipitul este construit in maniera realista, cu detalii de timp si spatiu, finalul deschis lasa loc interpretarilor multiple, asa cum se intampla in general in proza de analiza psihologica. Astfel, Gheorghidiu, obosit sa mai caute certitudini si sa se mai indoiasca, se simte detasat de tot ceea de il legase de Ela, hotaraste sa o paraseasca si sa ii lase „tot trecutul”.

Timp si spatiu

Actiunea romanului se petrece atat in mediu citadin (Bucuresti, Campulung), cat si pe front, si cuprinde evenimentele traite de protagonist cu aproximativ doi ani si jumatate inainte de 1916, anul intrarii romaniei in razboi, cat si din timpul desfasurarii acestuia. Insa timpul si spatiul sunt reunite intr-un prezent al trairilor si framantarilor interioare, in confesiunea personajului narator.

Conflictele

Spre deosebire de romanele traditionale in care conflictul se desfasoara la nivel exterior intre diverse personaje, in romanul lui Camil Petrescu, conflictul este interior si se produce in constiinta personajului narator, Stefan Gheorghidiu, care traieste stari si sentimente contradictorii in ceea ce o priveste pe sotie sa, Ela. Acest conflict interior este generat de raporturile pe care protagonistul le are cu realitatea inconjuratoare.Asa cum a remarcat si critica literara, Gheorghidiu traieste cu iluzia ca s-a izolat de realitatea inconjuratoare, insa tocmai aceasta realitate in care nu vrea sa se implice va produce destramarea cuplului. Implicarea Elei in lumea mondena pe care eroul o dispretuieste si fata de care tine sa se detaseze reprezinta principalul motv al rupturii dintre Stefan si sotia sa. Asadar, conflictul interior trait de protagonist se produce din cauza discrepantei dintre aspiratiile lui Gheorghidiu si realitatea lumii inconjuratoare.

Conflictul exterior pune in evidenta relatia personajului cu societatea, accentuand acelasi orgoliu al respingerii si plasandu-l in categoria inadaptatului social.


Romanul este construit pe baza unui artificiu compozitional, cartea incepand cu o scena ulterioara desfasurarii actiunii din primul volum. Discutie de la popota ofiterilor este pretextul rememorarii celor doi ani

de casnicie dintre studentul la filosofie Stefan Gheorghidiu si Ela. La baza casatoriei statuse orgoliul lui Stefan care fusese flatat de atentia pe care i-o acorda cea mai frumoasa dintre studente. Dupa casatorie, cei doi au petrecut cateva luni fericite pana cand o neasteptata mostenire din partea unchiului Tache a facut ca Ela sa apara intr-o noua lumina: a intervenit in discutiile pentru avere si a inceput sa fie interesata de moda si de lumea mondena. In timpul unui picnic la Odobesti, comportamentul nepotrivit al Elei fata de domnul Grigoriade atrage banuielile lui Stefan. Pe parcursul mai multor luni cei doi se cearta si se impaca de mai multe ori fara ca Stefan sa primeasca vreodata dovada clara a adulterului. Atunci cand el e trimis la Piatra Craiului, Ela se muta la Campulung si, in timpul unei permisii, Stefan il intalneste in acelasi oras pe domnul G. Convins ca are dovada infidelitatii, el se hotaraste sa ii omoare insa este rechemat pe front.

In volumul al doilea sunt descrise cateva scene de razboi, urmarindu-se traseul plutonului lui Gheorghidiu pana la Sibiu. Sunt inserate aici pagini intregi din jurnalul de front al lui Camil Petrescu, ceea ce sporeste autenticitatea romanului.

Fiind ranit in razboi, Stefan este trimis intr-un spital din Bucuresti si aici primeste o scrisoare anonima care pare sa contina dovada adulterului. El nu da curs acestei scrisori ci ii cere Elei divortul, lasandu-i cea mai mare parte a averii.

Personajele

In conformitate cu rigorile romanului modern, protagonistul reprezinta tipul intelectualului atat prin statutul sau social (student la Filosofie) cat si prin statutul psihologic (intelectual lucid, hipersinsibil, capabil de introspectie). Din punct de vedere al statutului moral el se ghideaza dupa o serie de principii pe care le considera absolute, dar care ii fac pe ceilalti sa il priveasca drept un inadaptat social (pentru el nu conteaza valorile materiale ci numai cele spirituale).

Caracterizarea directa a personajului se realizeaza prin autocaracterizare deoarece textul e scris la persoana I. Gheorghidiu este suficient de lucid pentru a-si defini singur personalitatea. Orgoliul personajului se manifesta mai ales prin portretul fizic pe care si-l realizeaza: „Treceam printre studentii bine. Eram inalt si elegant.”. Acelasi orgoliu este si principala trasatura de caracter pe care si-o descopera: „acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri”. Stefan e constient ca ceialalti il vad ca pe un inadaptat, il considera rautacios si il ocolesc: „n-ai spirit practic... Cu Kant ala al dumitale si cu Schopenhauer nu faci in afaceri nici o branza.” (unchiul Nae).

Din caracterizarea indirecta aflam ca este gelos si posesiv (scena de la Odobesti), dezinteresat de valorile materiale, are demnitate (apara onoarea tatalui sau), este influentabil si usor de manipulat (unchiul Tache il atrage in afacerea cu armament).

In relatia cu Ela, ea e privita exclusiv din perspectiva naratorului-personaj. Astfel, la inceput, cand e indragostit, ii realizeaza un portret angelic, spunand ca ea „ii lumineaza viata”. In final insa, cand iubirea dispare, Ela i se pare o fiinta banala, respingatoare.

Arta narativa

Narator subiectiv si nonomniscient

Relatare la persoana întâi, făcută de un narator-personaj

Nu se păstrează cronologia (fluxul conştiinţei)

Registrul stilistic este cel literar, vorbirea personajelor fiind corectă, elevată, iar lexicul este presărat cu neologisme sau cu termeni din alte limbi.

Concluzie

Asadar, putem afirma despre romanul „Ultima noapte de dragoste. Intaia noapte de razboi”, scris de Camil Petrescu, ca poate fi considerat un roman modern intrucat intruneste calitatile acestuiia: relatarea actiunii se face la persoana I, naratorul este personaj, subiectiv, si non-omniscient, mediul desfasurarii actiunii este urban, protagonistul se incadreaza in tipul intelectualului, conflictul predominant este cel interior, cronologia nu e respectata (apare fluxul constiintei) iar limbajul e savant.

„ENIGMA OTILIEI”, De George Calinescu









Introducerea operei

După ce literatura română interbelică ajunsese la nivelul celei europene, prin intermediul operelor care au pus în practică ideile lui Eugen Lovinescu despre Sincronism , o serie de critici promovează reîntoarcerea la romanul realist. George Călinescu argumentează această opțiune prin faptul că cititorul mediu nu ar putea recepta corect un roman bazat pe fluxul conștiinței și care aborda problematica legată de condiția intelectualului. Prin urmare, se pornește de la ideea că trebuie preluate din literatura occidentală acele modele care să fie potrivite așteptărilor și modelului de percepere a fenomenului literar specifice românului.

Inspirându-se din procedeele narative utilizate de scriitorul francez Honore de Balzac, George Călinescu scrie romanul "Enigma Otiliei" vrând să-și demonstreze teza.

Elemente împrumutate de la Balzac:

1.Tema moștenirii

2.Motivul orfanului

3.Descrierea casei sau a camerei unui personaj este făcută foarte minu ț ios și are un rol foarte important în caracterizarea acestuia. Casa devine așadar, "un document sociologic și moral" (Nicolae Manolescu) întrucât aspectul ei oferă informații asupra statutului personajului.

4.Problematica alegerii între iubire și bani.

Utilizarea tipologiilor, a personajelor tip:

1) tipul avarului -> Moș Costache.

http://at-bac.blogspot.ro/2012/04/enigma-otiliei-de-george-calinescu.html








2) tipul parvenitului, arivistului -> Stănică Rațiu.

3) tipul fetei bătrâne -> Aurica.

4) tipul "babei asolute fără cusur în rău" -> Aglae.

4) tipul soției umile -> Olimpia

Tema operei

Tema romanului ilustrează viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, societate degradată sub puterea mistificatoare a banului, întreaga acţiune a romanului construindu-se în jurul averii lui moş Costache Giurgiuveanu, care concentrează faptele şi reacţiile tuturor celorlalte personaje, interesate mai mult sau mai puţin de moştenire.

Titlul Operei

Titlul inițial al acestui roman a fost "Părinții Otiliei", autorul vrând să accentueze faptul că soarta Otiliei este influen ț ată de cei din jur care se erijează (preiau rolul) în protectorii ei.

Ulterior, Călinesu a modificat titlul din dorința de a accentua faptul că protagonista romanului rămâne un mister atât pentru personaje cât și pentru cititori.

Structura







Cele 2 planuri narative ale romanului se dezvoltă prin alternarea secven ț elor narative iar legătura dintre ele este făcută prin intermediul personajului Costache Giurgiuveanu care, în mod indirect influențează destinele tuturor celorlalte personaje. Astfel, planul principal descrie lupta pentru averea bătrânului implicându-i în primul rând pe membrii familiei Tulea.

Cel de-al doilea plan narativ prezintă povestea de dragoste dintre Felix ș i Otilia și conflictul interior al fetei, dintre iubirea oferită de tânăr și viața lipsită de griji materiale reprezentată de Pascalopol.

Incipit si final

Ca și în romanele lui Rebreanu, se utilizează procedeul narativ al circularită ț ii incipitului cu finalul , opera începând și terminându-se cu aceeași scenă: descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu văzută de fiecare dată prin ochii tânărului Felix.

Dacă în romanul "Ion", Rebreanu apelase la o scenă de grup ca pretext pentru a introduce în scenă toate personajele, Călinescu procedează în același mod. Atunci când intră in casa unchiului său, Felix îi găse ș te pe to ț i membrii familiei în camera de zi a bătrânului jucând cărți și table. Scena este un prilej pentru narator de a face un portret fizic al fiecărui personaj.

Timp si spatiu

Indicii temporali și spațiali sunt bine preciza ț i ,acțiunea petrecându-se în Bucure ș ti , majoritatea scenelor având loc în casa bătrânului Costache Giurgiuveanu de pe strada Antim.

Acțiunea debutează în vara anului 1909 și se incheie la câ ț iva ani după terminarea Primulu i Război Mondial.











Construcția subiectului este specifică romanului realist, acțiunea fiind structurată pe doua planuri.

În centrul romanului este tema mo ș tenirii , surprinzându-se încercările familiei Tulea de a ob ț ine averea lui Costache Giurgiuveanu . Deși moștenitorul legal este Aglae, bătrânul amenință că o va înfia pe Otilia, ceea ce determină invidia și încercările lui Aglae de a o discredita pe aceasta.

În cele din urmă, averea râvnită de toți ajunge la Stănică Ra ț iu , ginerele lui Aglae, acesta provocându-i moartea bătrânului ș i furându-i to ț i banii . Pierderea moștenirii îi anulează Auricăi Tulea ultima șansă de a se mai căsători vreodată și, pe de altă parte este și motivul divorțului dintre Olimpia și Stănică.

În al doilea plan narativ, este descrisă venirea la Bucure ș tia tânărului Felix Sima, al cărui tutore fusese desemnat Moș Costache; înscriindu-se la facultatea de m edicină , Felix are ambiția de a-și respecta cuvântul dat tatălui său pe patul de moarte: că va deveni un bun chirurg. În casa bătrânului o revede pe Otilia Mărculescu, a cărei fire enigmatică îl face să se îndrăgostească și să își declare sentimentele. Deși la început îl respinge, Otilia î ș i mărturise ș te ș i ea dragostea, deși continuă să se întâlnească des cu Leonida Pascalopol, prietenul lui Moș Costache. După moartea lui Costache, Otilia fuge la Paris și se căsătorește cu Pascalopol, însă, după câțiva ani divorțează și se mărită cu un conte din America de Sud. Felix devine un medic celebru și se căsătorește din interes; iar Stănică Rațiu se căsătorește cu Georgeta și, cu ajutorul acesteia, intră în politică, devenind prefect.

Conflictele





În planul principal, pedominant este conflictul exterior motivat de lupta pentru avere ș i desfă ș urat de familia Tulea ș i Mo ș Costache pe de-o parte și respectiv f amilia Tulea ș i Stănică pe de altă parte. Singurul personaj ca dezvoltă un conflict interior în acest plan este Mo ș Costache, acesta dorind să o înfieze pe Otilia dar amânând în permanență momentul din pricina avariției.

În planul secundar, accentul cade pe conflictele interioare:

• Felix are de ales între a termina facultatea, a deveni medic și, pe de altă parte, a rămâne alături de Otilia, ceea ce ar fi propus abandonarea visului său.

• Pascalopol nu î ș i poate da seama dacă iubirea lui pentru Otilia este una paternă sau virilă . La început el insistă că Otilia îi este ca o fiică și că singura lui fericire este de a-i face cadouri și de a o răsfăța. Ulterior însă, Pascalopol îi devine soț și descoperăr că Otilia nu mai este o fetiță, ci o femeie de care este interesat.

• Otilia are de ales între iubirea ideală despre care vorbește Felix și via ț a lipsită de orice griji reprezentată de Pascalopol. Ea încearcă să-și motiveze hotărârea de a fugi la Paris și de a se căsători cu moșierul ca pe un gest de altruism; în scrisoarea pe care i-o trimite lui Felix după despărțire, ea încearcă să-l convingă de faptul că părăsindu-l i-a făcut un bine.

Personajele

În conformitate cu formația de critic și istoric literar a lui Călinescu, în roman se folosesc mai multe modalități de a construi personajele, distingându-se câteva categorii.

1) o serie de personaje sunt construite după metoda realist-clasică , reprezentând tipologii: Mo ș Costache, tipul avarului, Stănică Rațiu,









tipul arivistului,tipul parvenitului, Aglea Tulea, tipul "babei absolute fără cusur în rău", Aurica, tipul fetei bătrâne, Olimpia, tipul soției supuse.

2) Călinescu utilizează un procedeu specific prozei naturaliste în construirea personajelor Simion și Titi Tulea. Factorul ereditar este cel care determină comportamnetul lui Titi, naratorul înregistrând modul în care treptat, tânărul se degradează psihic.

3) în cazul personajului Felix , Călinescu a inten ționat să urmărească evoluția acestuia de la adolescență la maturitate, cartea devenind din acesată perspectivă un Bildungsroman.

4) în construirea personajului Otilia , Călinescu utilizează două procedee specifice modernismului . O asemenea modalitate inovatoare este reflectarea poliedrică sau între oglinzi paralele (imaginea Otiliei este formată din totalitatea părerilor, uneori contradictorii pe care celelalte personaje le au despre ea).

De exemplu, Mo ș Costache o consideră pe Otilia o fetiță inocentă iar Pascalopol că ea "e un temperament de artistă care simte nevoia luxului". Aglae consideră că Otilia e doar o profitoare, Aurica este invidioasă pe frumuse ț ea ei iar Stănică o laudă pentru că e materialistă și î ș i conoa ș te bine interesul.

Cel de- al doilea procedeu modern prin care se adânce ște misterul personajului este lipsa totală a monologului interior al Otiliei.

Costache Giurgiuveanu

Statutul social al personajului este chiar intriga romanului. Costache iși mo ș tenise averea de la so ț ie , și o sporise de-a lungul anilor cumpărând imobile pe care le închiria și împrumutând bani de la cămătărie.

Statutul psihologic se explică prin încadrarea lui în tipologie. El are o trăsătură fundamentală căruia i se subordonează întregul său portret, singura formă de umanizare fiind sentimentele pe care le are












față de Otilia. Totuși, nici măcar aceasta nu este suficient de puternică încât să-l facă să o înfieze pe Otilia.

Imoralitatea personajului este în discretă legătură cu avari ț ia lui , reieșind din scenele în care face cămătărie sau îl minte pe Felix împrumutându-l din proprii lui bani.

Caracterizarea directă a lui Moș Costache debutează cu un portret fizic făcut de narator în scena de grup, detaliile vestimentare sugerând indirect avari ț i a și delăsarea personajului.

" capul îi era atins de o calvi ție totală [...] buzele îi erau întoarse în afară și galbene de prea mult fumat, acoperind numai 2 dinți vizibili."

Personajele reflector surprind avari ț ia lui Moș Costache, Stănică fiind cel care îi reproșează de cele mai multe ori bătrânului acest defect.

Autocaracterizarea este extrem de redusă și apare în momentul în care bătrânul se întreaba dacă a fost un tată bun pentru Otilia.

Călinescu optează pentru mijloacele tradiționale de caracterizare indirectă, toate trăsăturile reieșite din vorbele, faptele și gesturile bătrânului trimițând la încadrarea lui în tipologie.

Împrumutată de la Balzac, apare în incipit caraterizarea prin intermediul descrierii casei al cărei exterior denotă nu doar zgârcenie ci și nepăsare: "zidăria era crăpată și scorojită și din crăpăturile dintre fața casei și trotuar ieșeau îndrăzneț buruienile". Interiorul locuinței lui Costache denota lipsa bunului gust prin încercarea proprietarului de a imita elemente decorative specifice unor stiluri diferite, cu materiale foarte ieftine.

Din dialogul inițial cu Felix reiese spaima bătrânului de a nu fi jefuit; bâlbâiala este o armă de apărare pe care Costache o folesește pentru a scăpa de necunoscuți, percepându-i pe toți ca pe potențiali hoți: "nu stă nimeni aici".











Romanul este presărat cu scene în care avariția personajului devine evidentă: Costache îl împrumută pe Felix din proprii lui bani, îi cere împrumuturi servitoarei și în mod repetat lui Pascalopol.

Spre deosebire de clasicism, unde personajele aveau o trăsătură de caracter dominantă căreia i se subordonau toate celelalte, Călinescu introduce și o dimensiune realistă, umanizându-l pe Mo ș Costache prin sentimentele pe care le are fa ț ă de Otilia . Pentru Costache, Otilia este o feti ț ă și încurajează vizitele lui Pascalopol pentru că acesta o răsfață pe Otilia în locul lui. La rândul ei, fata este singura dezinteresată de averea bătrânului și singura care se preocupă de sănătatea lui.

Otilia Mărculescu

Vorbind despre protagonista romanului său, Călinescu recunoaște că modelul de la care a plecat a fost eroina romanului Madame Bovary de Gustave Flaubert.

În construirea personajului se folosesc 2 procedee moderne: lipsa monologului interior și reflectarea poliedrică, între oglinzi paralele.

Tocmai prin utilizarea acestor procedee statutul psihologic al eroinei se conturează cu dificultate apărând indici contradictorii uneori. Ea însăși recunoaște într-un scurt pasaj de aurocaracterizare că firea ei este schimbătoare: "eu sunt o zăpăcită, nu știu ce vreau [...] sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă".

Statutul social al personajului intră oarecum în contradic ț ie cu stilul de via ț ă pe care și-l dorește ea; faptul că este orfană și că bătrânul Costache Giurgiuveanu amână momentul adopției, constituie constrângerea pe care mediul o manifestă asupra destinului protagonistei.

Din punct de vedere al statutului psihologic, Otilia rămâne o enigmă, tocmai pentru că naratorul evită să folosească monologul interior sau chiar stilul indirect liber , urmărind-o pe Otilia exclusiv prin manifestările ei exterioare. Moralitatea protagonistei este discutabilă
















tocmai pentru că adevăratele ei intenții nu sunt accesibile cititorului; ea poate fi acuzată că alege banii în locul iubirii și că optează pentru valori materiale în defavoarea celor spirituale, însă finalul este deschis.

Caracterizarea directă a Otiliei este redusă în ceea ce prive ște observațiile făcute de narator și de protagonsită însăși. Naratorul se limitează la portretul fizic pe care îl realizează în scena inițială de grup și în care insistă pe frumuse ț ea, elegan ț a ș i delicate ț ea fetei.

Autocaracterizarea apare într-o singură secvență atunci când,dorind să-l convingă pe Felix de nepotrivirea dintre ei, Otilia afirmă: "eu sunt o zăpăcită, nu știu ce vreau".

Călinescu folosește tehnica reflectării poliedrice drept principal mijloc de caracterizare directă, opiniile celorlalte personaje despre Otilia fiind complementare deși pot părea uneori contradictorii.

Caractrizarea indirectă se realizeazărin mijloace specifice romanului realist. De la Balzac, este împrumutat procedeul caracterizării unui personaj prin descrierea camerei sau a casei acestuia. Camera Otiliei, văzută prin ochii lui Felix denotă chiar contradicțiile din personalitatea ei. Dezordinea care domnea în cameră, amestecul de cărți și partituri dar și de obiecte ce țin de cochetăria feminină, îi stârnesc uimirea și interesul tânărului neinițiat.

Trăsături:

1. Mobilitatea psihologică. Otilia î ș i schimbă convingerile ș i interesele . Dacă la început declară că este dezinteresată de averea lui Costache, sfârșește prin a înțelege că viața pe care și-o dorește presupune o stabilitate materială pe care doar Pascalopol i-o poate oferi.

2. Caracterul schimbător al Otiliei se regăsește și în scenele în care își găsește o preocupare nouă pe care însă o abandonează foarte repede pe motiv că se plictisește.

Există o serie de scene in care Otilia pare naivă și se comportă ca un copil care se joacă, ilustrativ fiind episodul călătoriei la moșia din Bărăgan a lui Pascalopol unde fata are exuberanța și vitalitatea unei adolescente.









Relația dintre Otilia și Felix adânce ș te și mai mult misterul protagonistei. Adolescentul se lasă prins într-un joc al seduc ț iei , este în permanență atras și respins iar faptul că se îndrăgostește provine tocmai din incapacitatea lui de a-și lămuri cine este Otilia cu adevărat. Atunci când Felix îi interzice din gelozie Otiliei să se mai întâlnească cu Pascalopol, fata acceptă la început umilă această condiție însă își dă seama că Felix nu îi poate oferi ceea ce ea își dorește pentru a fi fericită. Experiența iubirii îl maturizează pe Felix care în final renunță la idealul de iubire pe care și-l formase și se adaptează și el la mediul social.

Arta narativa

Este specifică realismului:

Narator omniscient și obiectiv

Relatare cronologică la perlsoana a treia.

Călinescu utilizează o tehnică narativă înprumutată de la Balzac: prezen ț a unui personaj narator prin ochii căruia este prezentată la persoana a treia o suită de întâmplări.

I s-a repreoșat autorului că nu a făcut o diferență stilistică între modul de a vorbi al personajelor; registrul general este cel literar, apărând chiar o serie de pasaje în care sunt inserate neologisme sau termeni specializa ț i din arhitectură.

Concluzie

În concluzie, "Enigma Otiliei" este manifestarea balzacianismului în literatura română, reunind elemente specifice realismului dar aducând și câteva elemente de modernitate:

reflectare poliedrică,

caractrizare indirectă prin descrierea casei,

mediul urban,

personajul narator

prezența personajului intelectual.

ION”,de Liviu Rebreanu









1. Caracteristicile unui roman realist sunt:

2. omniscienta, omniprezenta si obiectivitatea naratorului,

3. tema sociala (parvenitism, inavutire s.a.),

4. motive literare precum cel al parvenitului sau avarului,

5. subiect inspirat de realitate,


7. prezenta conflictelor (sociale, psihologice s.a.),

8. Personajele:

1. intruchipeaza mai multe categorii sociale,

2. complex caracterizate sau reprezinta tipuri umane,

3. utilizarea tehnicii detaliului si relatia mediu – personaj, in cadrul careia personajul este influentat de mediu.

Introducerea operei

In perioada interbelica, in literatura romana au existat doua directii diferite manifestate mai ales in realizarea romanului. Pe de o parte, romanul realist-obiectiv cu tematica sociala a cunoscut apogeul prin reactiile lui Liviu Rebreanu si ale lui George Calinescu. Pe de alta parte, apare in aceasta perioada si romanul modern-subiectiv care abordeaza o problematica noua: conditia intelectualului, reprezentat prin operele lui Camil Petrescu si Mircea Eliade.

Intr-un articol intitulat „Cred”, Liviu Rebreanu isi exprima optiunea pentru realism considerand ca literatura trebuie sa fie „o creatie de oameni si de viata”. In plus, autorul considera ca un scriitor nu poate crea o fresca sociala decat daca isi pastreaza obiectivitatea, naratiunea realista presupunand omniscienta si relatare cronologica la

persoana III. In ceea ce priveste constructia personajelor, se opteaza pentru oameni obisnuiti, pusi in situatii tipice de viata; personajele au deopotriva calitati si defecte, „facand concurenta starii civile”. Rebreanu considera ca un roman realist trebuie sa aiba un stil anticalofil.

Tema operei

Tema romanului este sociala, urmarindu-se prezentarea vietii rurale din Ardeal la inceputul secolului XX. Macrotema sociala este sustinuta de o serie de teme subordonate: tema inavutirii, a iubirii, a familiei, conditiei femeii si a conditiei intelectualului (invatatorul). Romanul prezinta drama taranului ardelean, care traieste intr-o societate pentru care pamantul este mai mult decat un mijloc de subzistenta, un criteriu al valorii individuale.

Sursa de inspiratie

In realizarea romanului „Ion”, publicat in 1920, Rebreanu a pornit de la o serie de intamplari reale. Prima dintre ele a avut loc in timpul unei plimbari a autorului, cand acesta a vazut pe camp un taran imbracat in straie de sarbatoare care a ingenuncheat si a sarutat pamantul. Ce-a de-a doua este reprezentata de publicarea intr-un ziar a unui articol despre un taran foarte bogat care a fost silit sa isi dea toata averea pentru a o scapa de rusine pe fiica lui, Rudovica, care ramasese insarcinata fara sa fie casatorita, iar cea de-a treia intamplare reprezinta o discutie a lui Rebreanu cu un taran din Prislop (in roman: Pripas) care vorbea cu atata patima despre pamant incat autorul s-a gandit sa imprumute numele lui pentru personajul principal. Dintre cele trei scene, realitatea s-a transformat in fictiune, printr-o distorsionata legatura intre momente: tanarul indragostit de pamant ia locul flacaului care sucise capul Rudovicai, intr-o incercare disperata de

a intra in posesia zestrei, si tot el, devenit stapan al pamantului, il va saruta drept simbol al posesiunii.

Acest prim schelet de roman, cu titlul „Zestrea”, a fost abandonat dupa doua luni, pentru ca i se parea banal, marunt, fara axa coeziva a unui personaj reprezentativ, fara motivatii puternice si fragil in insasi logica estetica, deoarece nu putea admite inselaciuea nepedepsita, chiar daca asemenea situatii sunt prezente in viata reala.

In planul epic principal a aparut solutia salvatoare: iubirea, „mai puternica in sufletul omului decat toate celelalte pasiuni”. In linii mari, romanul „Ion” gasise nucleul epic pe care l-a dezvoltat ulterior, dar era necesar un plan epic secundar, care sa dea operei aspectul monografic visat de autor.

O serie de evenimente converg la constituirea materialului romanului: parte din destinul familiei autorului se revarsa in soarta familiei Herdelea, nunta unei surori devine sursa de inspiratie pentru nunta Laurei, personajele se diversifica si isi ramnifica neamul prin toate provinciile romanesti, pregatind terenul pentru proiectata trilogie pe tema pamantului („Ion”, „Rascoala” si un roman ramas la stadiu de proiect). Un rol tot mai important dobandeste Titu Herdelea – gandit ca personaj-liant, capabil sa circule cu usurinta si in ierarhia satului Pripas sau un tinului Armadiei, dar si in saloanele Bucurestiului sau la mosia Amara, in romanul Rascoala.

O importanta deosebita pentru raportul realitate-fictiune prezinta structura si compozitia romanului, raporturile de simetrie si de opozitie care se stabilesc intre partile si capitolele operei.

Gandit ca „lume noua, cosmos nou” si corp sferoid, romanul se constituie ca univers secund, tridimensional,care urmareste sa genereze o intensa iluzie a realului, sa creeze un analogon al realitatii.

Titlul Operei

Titlul romanului este o referire la personajul eponim, în timp ce subtitlurile celor 2 volume au structură metaforică, sugerâng alegerile pe care le are de facut Ion: “Glasul pamantului”, respectiv “Glasul iubirii”. Nici structura nu e întamplatoare, cele 13 capitole având titluri-sinteza (Ştreangul, Copilul), încadrandu-se simetric între capitolele intitulate “Începutul” şi “Sfârşitul”.

Structura

Cele treisprezece capitole ale romanului urmareasc odiseea personajului in lumea nedrept alcatuita, zbaterea disperata de a avansa de la marginea societatii rurale spre centrul ei, unde considera ca i-ar fi locul, dupa calitatile cu care a fost harazit. Conceptia despre roman ca „lume noua” si corp sferoid determina simetria ilustrata in titlurile „Inceputul” si „Sfarsitul”, care sugereaza bucla de timp in care se inscrie actiunea si, mai ales, destinul personajului principal. Unele titluri de capitole poarta numele personajelor situate in prim-plan („Vasile”, „Copilul”, „George”), altele au rol de sinteza pentru actiunea petrecuta in interiorul lor („Nunta”, „Sarutarea”, „Streangul”), altele au caracter simbolic („Zvarcolirea, „Noaptea”, „Blestemul”), care marcheaza deschiderea romanului catre parabola vietii si a mortii.

Incipit si final

Incipitul si finalul, construite pe motivul drumului, evidentiaza aspectul de corp sferoid al romanului, care inchide in sine un bogat univers rural, stratificat social si economic (saraci-bogati), dar si cultural (tarani – intelectualitatea satului).

Romanul incepe cu descrierea drumului, care intra in satul Pripas si se incheie cu aceeasi descriere, dar in sens invers, aceasta alegere simbolizand intrarea si iesirea din lumea fictionala. In incipit, prezentarii drumului ii este asociat un alt simbol: „o cruce ruginita cu

http://at-bac.blogspot.ro/2012/04/ionde-liviu-rebreanu.html

un Hristos rasturnat” (se sugereaza faptul ca lumea in care urmeaza sa intram nu mai are nimic sfant, este o lume lipsita de valori spirituale). Tot in incipit apare o scena de grup, cea a horei, care introduce personajele si conflictele intre ele: scena horei de duminica, cand Vasile Baciu, cel mai bogat om din sat vine la hora cautandu-si fata, pe Ana, insa, atunci cand descopera ca acesta se retrasese cu Ion Pop al Glanetasului, il umileste pe acesta in fata intregului sat, numindu-l „sarantoc si talhar”. Romanul se incheie cu uciderea lui Ion de catre George, naratorul folosind un simbol: el este ucis cu o sapa. Scena finala a romanului este simetrica cu cea dintai, prezentand drumul care iese din sat.

Timp si spatiu

Pentru a creea impresia de verosimil, timpul şi spaţiul sunt bine precizate: acţiunea se desfăşoara în satul Pripas din Bistriţa Năsăud, în primul deceniu al secolului XX.


Planul principal al romanului prezinta incercarile lui Ion Pop al Glanetasului, un taran sarac din Pripas de a se imbogati. In acest scop el o lasa insarcinata pe Ana, fiica bogatului gospodar Vasile Baciu, desi aceasta ii era promisa lui George Buluc, iar Ion era indragostit de Florica Oprea. Pentru a-si scapa fata de rusine, Vasile Baciu accepta sa-si dea toata averea, insa trece totul pe numele copilului, Petrisor.

Dupa ce Florica se casatoreste cu George, Ion isi reia relatia cu aceasta, dar adulterul este deconspirat de Savista. Atunci cand afla de infidelitatea sotului, Ana se sinucide, lasand copilul in ingrijirea bunicilor care il neglijeaza, astfel incat Petrisor moare la scurt timp. Tot Savista ii povesteste de relatia dintre Florica si Ion lui George, care pune la cale un plan pentru a-i surprinde pe cei doi impreuna. In final,




George il ucide pe Ion si isi recunoaste vina. Planul secundar al romanului cuprinde povestea familiei invatatorului Zaharia Herdelea, care este silit sa faca unele compromisuri pentru a asigura viitorul copiilor lui Laura, Titu, Ghighi.

Conflictele

In planul principal al romanului predomina conflictele exterioare motivate de interesele materiale ale personajelor. Astfel, inca din scena horei se remarca conflictul exterior principal dintre Ion si Vasile Baciu; in realizarea temelor apar si conflicte subordonate: Ion-George, Ana-Florica. In planul secundar al romanului (familia Herdelea) exista deopotriva un conflict intre invatatorul Zaharia Herdelea si preotul Belciug, dar si unul interior, in inima lui Herdelea, intre convingerile patriotice si siguranta materiala a familiei.

Personajele

Utilizand tehnicile realiste de construire a personajelor, Rebreanu intenţionează să ofere în romanul său o imagine monografică a satului ardelenesc, surprinzând tipuri de personaje reprezentative pentru întreaga ierarhie sociala: ţăranii bogaţi (Vasile Baciu, George Bulbuc), ţăranii lipsiţi de pământ (Florica), ţăranii săraci (Ion) şi intelectualitatea (Herdelea, Belciug). În aceeaşi intenţie se înscrie şi interesul pe care autorul îl acordă conturarii condiţiei femeii, apărând 4 ipostaze diferite ale feminitatii:

fata bogata, dar urată (Ana);

fata săracă, dar frumoasă (Florica);

tânăra educata , reprezentanta al mediului intelectualilor (Laura);







femeia ajunsă la maturitate , înraita de greutaţile vieţii (Zenobia).

Indiferent de tipologia pe care o reprezintă, aceste femei au în comun 2 aspecte ilustrative pentru lumea lor: trebuie să fie supuse taţilor, respectiv soţilor şi totodată trebuie să accepte că viaţa şi destinul lor este dictat de interesele materiale.

In privinta personajului Ion Pop al Glanetasului au existat doua mari controverse critice din momentul aparitiei romanului (1920). Prima e reprezentata de imposibilitatea criticilor de a cadea de acord asupra incadrarii personajului Ion in tipologia parvenitului.

Pe de o parte, criticul Eugen Lovinescu considera ca Ion reprezinta tipul parvenitului deoarece el pune la cale un plan pe baza caruia intentioneaza sa dobandeasca averea de la Vasile Baciu. In plus, Lovinescu face o paralela intre personajul lui Rebreanu si prototipul parvenitului din literatura europeana, Julien Lolle din „Rosu si Negru”. Pe de alta parte, George Calinescu considera ca Ion nu poate fi incadrat in tipologie, deoarece el nu are de ales, iar societatea nu-i lasa alta cale de a se imbogati. Calinescu da exemple din roman pentru a-si sustine ideea ca, in lumea rurala, singura modalitate accesibila pentru imbogatire era casatoria cu o fata bogata.

Ce-a de-a doua polemica e legata de inteligenta personajului. Prima varianta ii apartine lui Eugen Lovinescu, care afirma: „Ion este expresia instinctului de stapanire a pamantului, in slujba caruia pune o cazuistica stransa, o viclenie procedurala si o vointa imensa”. George Calinescu totusi, pare sa afirme contrariul: „Ion nu este decat o bruta careia siretenia ii tine loc de desteptaciune [..]. Nu din inteligenta a iesit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuala caracteristica oricarei fiinte reduse.”. Ce-a de-a treia varianta ii apartine lui Nicolae Manolescu: „Critica moderna considera ca Ion nu este un agresor ci o victima a societatii care refuza sa accepte calitatile individului, judecandu-l exclusiv in functie de avere.”. Nu putem defini concret tipul de personaj in care s-ar incadra Ion deoarece, dupa cum este ilustrat mai sus, critica literara nu poate hotari acest lucru intrucat nu s-a ajuns inca la un consens intre marii critici literari.

Din caracterizarea directa putem extrage cateva trasaturi ale personajului. Prin prisma celorlalte personaje observam cum Ion





este numit „sarantoc si talhar”, iar invatatorul il considera cel mai bun elev al sau, de aici rezultand o oarecare inteligenta. Naratorul ne mai spune ca Ion „era iute si harnic ca ma-sa, unde punea el mana, punea si dumnezeu mila” si ca „Pamantul i-a fost mai drag ca o mama”, de aici rezultand atat harnicia cat si lacomia personajului. Din autocaracterizare aflam de la Ion: „Dragostea nu-mi ajunge in viata, dragostea e doar adaosul”, rezultand din afirmatia sa ca el pune fericirea emorionala pe un loc inferior celorlalte aspecte ale vietii.

Caracterizarea indirecta este realizata prin mijloacele romanului traditional: fapte, vorbe si gesturi. Astfel, din scena sarutarii pamantului si din furtul unei brazde de pamant din lotul vecinului Simion Lungu vedem pana unde poate ajunge dragostea sa pentru pamant si avere impreuna cu lacomia. Din scena nasterii rezulta o dezumanizare a personajului intrucat acesta considera ca Ana si-a gasit nepotrivit momentul nasterii, aceasta nascand pe camp, iar impulsivitatea sa este rezultata din violenta pe care o manifesta fata de sotie, pe care o bate frecvent.

Relatia dintre Ion si Ana ilustreaza conditia femeii la tara si greutatile prin care aceasta trebuie sa le depaseasca. El nu o iubeste, dar se casatoreste cu ea din dorinta inavutirii. E violent cu ea constant si au un copil impreuna pe care Ion nu il iubeste ci e doar pentru o clipa mandru ca e baiat. Deoarece o insala cu Florica, femeia frumoasa, dar saraca, pe care el o iubeste, Ana ajunge sa se sinucida pentru a scapa de durerea emotionala pricinuita de el.

Arta narativa

Naratorul este omniscient si obiectiv deoarece pe parcursul romanului acesta se situeaza de cealalta parte a baricadei fata de care sunt personajele. Evenimentele sunt redate prin alternanta planurilor narative, printr-o tehnica numita contrapunct. Naratiunea este cronologica, la persoana a III-a. Conform programului realist pe care il exprima in articolul „Cred”, scriitorul refuza jongleria cu fraze si extravagantele stilistice, preferand expresia exacta, bolovanoasa, dar capabila sa exprime adevarul. Limbajul operei contine calitati specifice

unui discurs de factura realista: precizia, proprietatea termenilor, claritatea si concizia. Armonizarea continutului cu expresia artistica creeaza o constructie polifonica, in ritmuri alternante si cu tonalitati variate.

Concluzie

In concluzie, putem afirma despre romanul „Ion”, scris de Liviu Rebreanu, ca este un roman realist, obiectiv si interbelic datorita trasaturilor sale specifice:

1. prezenta unui narator omniscrient, omniprezent si obiectiv,

2. naratiunii cronologice la persoana a III-a,

3. stilului anticalofil,

4. prezenta personajelor care sunt oameni obisnuiti in situatii obisnuite,

5. tema sociala,

6. prezenta a doua planuri narative.

7. Inspiratia din realitate a romanului,

8. prezenta conflictelor exteroare in favoarea celor interioare,

9. precum si a circularitatii incipitului cu finalul.

ALEXANDRU LAPUSNEANUL”, de Costache Negruzzi


DEFINITIE: Nuvela este o specie a genului epic în proza, de întindere medie, cu acțiune desfășurată pe un singur fir narativ, cu intriga riguroasă şi conflict puternic, la care participa o serie de personaje bine construite.

În funcție de tematică se disting mai multe categorii de nuvele: istorice, psihologice şi fantastice.

Nuvela istorică este o subspecie apărută în literatura româna în epoca romantică având următoarele trasături definitorii: sursă de inspiraţie este reprezentata de faptele reale, din trecutul istoric; protagonistul are întotdeauna un echivalent real; se acordă o atenție deosebită conturării unui cadru specific epocii în care este plasată acțiunea (culoare de epocă), prin limbaj adecvat şi arhaisme, prin elemente de vestimentaţie şi decor legate de mentalitatea din epocă; accentul nu cade pe conflictul interior ci pe cel exterior care, de obicei presupune o implicare multipla.

Introducerea operei

http://at-bac.blogspot.ro/2012/04/alexandru-lapusneanul-de-costache.html




Nuvela "Alexandru Lăpuşneanul" de Costache Negruzzi a fost publicată în 1840 în primul număr al revistei "Dacia Literară", fiind prima nuvela istorica scrisă vreodată în limba română. In cadrul operei este respectat adevarul istoric, personajele sunt inspirate din realitate, iar sursa de inspiratie este trecutul istoric.

Tema operei

Tema operei este istorică, urmărindu-se cea de-a doua domnie a lui Lăpuşneanul în Moldova (1564-1569). In conformitate cu specificul nuvelei istorice, se dezvolta un singur fir narativ care urmareste exclusiv conflictul exterior.

Sursa de inspiratie

Sursa de inspiraţie folosită de Negruzzi a fost "Letopiseţul Țării Moldovei" de Grigore Ureche, de unde sunt preluate informatiile despre cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lapusneanu in Moldova, precum şi motourile capitolelor unu ("Daca voi nu ma vreti, eu va vreau" ) şi patru ("De ma voi scula, pe multi am sa popesc si eu) din acesta. Mai apare o scenă inspirată şi din letopisetul lui Miron Costin, si anume cea a uciderii lui Motoc de catre multimea infuriata; in textul lui Costin aceasta scena este pusa pe seama boierului Batiste Veveli, insa Negruzzi o utilizeaza pentru a surprinde capacitatea domnitorului de a manipula masele.

Scene adevărate:

cele trei domnii ale lui Lăpuşneanul în Moldova.

înlaturarea lui Lăpuşneanul de la prima domnie, prin complotul boierilor conduşi de






Moţoc şi înlocuirea lui cu Despot Vodă.

recastigarea domniei cu sprijin turcesc.

căsătoria lui cu Doamna Ruxanda, nepoata lui Ștefan cel Mare.

incendierea tuturor cetăţilor din Moldova, cu excep ția Hotinului care devine cetatea lui de scaun.

omorârea la un ospăţ a celor 47 de boieri.

îmbolnăvirea lui de lingoare şi cererea de a fi călugărit.

otravirea lui de către so ție.

Elemente de fictiune:

construirea unei piramide din capetele oaspeţilor.

este adevărat că la intrarea în Moldova este întâmpinat de solia celor patru boieri, însă după scena comfruntarii, acei boieri fug în Polonia unde sunt uciși de oamenii trimiși de Lăpuşneanul.

Structura

Nuvela are o structura riguroasă, cele patru capitole având câte un moto, cu rol de sinteză.

Capitolul 1: "Dacă voi nu mă vre ți, eu vă vreu"

Capitolul 2: "Ai să dai sama doamnă"

Capitolul 3: "Capul lui Moţoc vrem"

Capitolul 4: "De mă voi scula pre mul ți am să popesc şi eu".

Incipit si final

















Incipitul operei are rol clasic de expozitiune si este redactat în stil cronicăresc, naratorul oferind o serie de informații despre modul în care Lăpuşneanul pierduse tronul prin complotul boierilor, se refugiase in Imperiul Otoman si hotarase sa se intoarca in Moldova cu spirit armat turcesc pentru a-si recastiga domnia.

Finalul nuvelei surprinde otrăvirea lui Lăpuşneanul de către soția sa şi revenirea boierilor Spancioc si Stroici, care asista la moartea acestuia. Prin sintagma "lasă o pata de sange în istoria Moldovei", naratorul își pierde obiectivitatea, exprimând o părere personală.

Timp si spatiu

Timpul şi spa ț iul sunt bine precizate, în conformitate cu apartenenţa la subspecia nuvelă istorică. Astfel, sunt narate evenimentele din intervalul 1564-1569, principala scena fiind cetatea Hotim din Moldova.

Conflictele

Conflictul cenatral al operei este cel dintre Alexandru si Motoc. Motoc a fost printre cei care l-au alungat pe domnitor prima oara de la domnie, iar scopul lui Lapusneanul este de a-l pedepsi. Singurul conflict interior, desi foarte redus, apare in cazul personajului doamna Ruxanda.






Constructia subiectului este cronologica, facuta prin naratiune si dialog si respectandu-se momentele subiectului. Opera este constituita din patru parti, ficare avand cate un moto cu rol de titlu. Autorul utilizeaza procedeul compozitional numit elipsa. Intre capitolele unu si doi, respectiv trei si patru omite in mod voit sa relateze intamplarile petrecute.

Capitolul intai al nuvelei surprinde momentul in care Lapusneanul intra in tara insotit de o oaste turceasca pentru a-si recupera tronul. El este intampinat de o solie de patru boieri care ii cer sa renunte la planurile sale. Domnitorul refuza, punand interesul propriu mai presus de al tarii si pleaca mai departe numindu-l pe Motoc sfetnicul sau.

In cel de-al doilea capitol, dupa ce isi redobandeste tronul, incepe o campanie impotriva boierilor care il tradeaza, torturandu-i cu sau fara vina. Sotiile lor ii cer doamnei Ruxanda sa intervina, iar aceasta incearca sa isi convinga sotul sa inceeteze omorurile. El ii promite ca a doua zi ii va da un leac de frica.

Capitolul trei debuteaza cu scena de la mitropolie, atunci cand Lapusneanul tine un discurs, incercand sa ii convinga pe boieri ca vrea sa se schimbe si promitandu-le ca toate crimele vor inceta. Ca semn de impacare, ii invita la un ospat pe boieri, singurii care inteleg pericolul fiin Spancioc si Stroici. In timpul ospatului, cei 47 de boieri sunt ucisi sub privirea inspaimantata la lui Motoc, pe care domnitorul il sileste sa asiste la scena. Slujitorii boierilor aduna in curtea palatului o multime de oameni de care domnitorul scapa cu viclenie dandu-li-l pe Motoc. Din capetele celor 47 de boieri Alexandru construieste o piramida, leacul de frica pentru sotie.

Capitolul patru prezinta imbolnavirea lui Lapusneanul si cererea de a fi calugarit si inlocuit la tron de catre fiul sau, Bogdan. Trezindu-se dupa boala, acesta uita ce chiar el hotarase si crede a ca fost victima unui complot al boierilor, amenintand ca ii va ucide pe toti cei iplicati, inclusiv pe fiul sau. Doamna Ruxanda are, asadar, de ales intre sot si fiu si, incurajata de mitropolit, isi ucide sotul. In final, Spancioc si Stroici se reintorc si il silesc pe domnitor sa bea otrava, privindu-l cum moare.

Personajele

Protagonistul operei se încadrează în tipului tiranului, Negruzzi utilizând procedee romantice de construcție:

1. este un erou de excepție care ia parte la întâmplări ieşite din comun;

2. are o ascensiune spectaculoasă şi o cădere pe măsură;

3. este construit pe baza unei antiteze angelic-demonic;

4. se folosește tehnica basoreliefului.

Tehnica basoreliefului: Rolul tuturor celorlalte personaje este exclusiv de a scoate în eviednţă trasăturile protagonistului. Totuși, în construirea personajului apare şi o dimensiune realistă, Lăpuşneanul având deopotrivă şi calităţi şi defecte, asemeni oamenilor obisnuiti.

Defecte:

cruzime - construirea piramidei.

egoism - "Dacă voi nu mă vre ți eu va vreu".

impulsivitate - scena cu cuţitul. (caracterizare prin gesturi)

Calităţi:

bun actor, stapanind arta disimularii - scena de la Mitropolie.

cunoaşterea psihologică a adversarilor, fin psiholog.

iscusinţă, inteligenţă, intuiţie - scena cu mulţimea.

Caracterizarea directa este făcută prin toate cele trei mijloace tradiționale. Caracterizare directa este realizara prin personaje-











reflector : "crud şi nemilos este omul acesta", mitropolitul; "învață a muri tu care știai numai a omorî", Spancioc şi Stroici.

În scena de la Mitropolie, autorul folosește adjectivul "nenorocitul domn" şi, in final, "domnia lui Alexandru Lăpuşneanul a fost o pata de sange în istoria Moldovei". Autocaracterizarea este foarte redusă şi apare în capitolul al doilea, în discuția cu Doamna Ruxanda când Lăpuşneanul afirma că e stapan pe soarta tuturor.

Caracterizarea indirecta reiese din faptele personajului. Acesta omoara toti boierii si isi terorizeaza sotia. De asemenea, doreste sa isi ucida propriul fiu. Din faptele sare rezulta incadrarea in tipul tiranului.

Relatia sa cu celelalte personaje lasa de dorit din cauza comportamentului sau tiranic. Casatoria lor este aranjata de către boieri, iar iubirea lipseste. Sotia sa este ingrozita de el si alege sa isi salveze fiul, ucigand tatal. Cuplul lor este un exemplu al antitezei angelic-demonic.

Arta narativa

Naratorul este ominscient şi în cea mai mare parte obiectiv, cu exceptia remarcii de la finalul operei, relatarea facându-se la persoana a treia, prin înlantuirea cronologică a evenimentelor. Apare procedeul compoziţional ELIPSA, între capitolele 1 şi 2, 3 şi 4. Negruzzi a insistat pe realizarea culorii de epocă.

Întrucât nuvela este scrisă în perioada paşoptistă, are elemente din trei curente literare diferite.

Elemente de clasicism :

structurată în 4 păr ți şi motoul de la începutul unui capitol.

rigoarea şi sobrietatea stilului (fără figuri de stil).

Elemente de realism :








construc ția personajului, având deopotrivă calităţi şi defecte.

obiectivitatea stilului.

Elemente romantice :

tema istorică.

personaj exceptional.

interes pentru culoarea de epocă.

scene romantice, cum ar fi otravirea din final, piramida construită din capete.

antiteza angelic - demonic.

Concluzie

Asadar, datorita trasaturilor enumerate mai sus: fir narativ unic, intriga riguroasa, conflict puternic, personaj principal bine construit, timp si spatiu bine definite, respectarea adevarului istoric, personaje inspirare din realitate, sursa de inspiratie fiind trecutul istoric, putem afirma ca opera de fata este o nuvela istorica.









Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creanga


Definitie: Basmul este o specie a genului epic de intindere medie, in care personajele supranaturale, reprezentand Binele, se lupta cu forte potrivnice pe care, de obicei, le inving. La baza acestei specii stă categoria estetică numita „fabulos”, a cărei apariţie se justifică prin “convenţia basmului”. Din punct de vedere al modalităţii de transmitere, basmul poate fi popular (are caracter oral, colectiv şi anonim); cules şi prelucrat; cult.

Deşi pleacă de la modelul popular, basmul cult devine unic şi irepetabil prin 2 aspecte esenţiale: viziunea despre lume a autorului şi stilul individual al acestuia.

Specia basm prezinta o serie de particularitati indiferent de tipologie:

1. Tema este lupta dintre bine şi rau;

2. Victoria finala a Binelui se explică prin scopul moralizator al operei;

3. Apar formule iniţiale şi finale care marcheaza intrarea şi ieşirea din fabulous;

4. Numere magice;

5. Atemporalitate şi aspaţialitate;

6. Caracter de bildungsroman;

7. Prezenta celor 4 categorii de personaje: protagonist, antagonist, adjuvanti şi donatori

http://www.blogger.com/









Introducerea operei

Publicată în “Convorbiri literare”, “Povestea lui Harap-Alb” este un exemplu ilustrativ pentru demonstrarea transformării modelului schematic popular într-un basm cult original. Deşi opera conţine toate trasăturile speciei, Creangă inovează atât în privinta acţiunii, cât şi în ceea ce priveste personajele.

Tema operei

Tema operei este lupta dintre Bine şi Rau, cu victoria Binelui, prin care se explică scopul moralizator al basmului.

Titlul Operei

Titlul operei este un oximoron prin intermediul caruia este ilustrata natura dubla a protagonistului. Pe de o parte, referitrea se face la faptul ca, desi e fiu de imparat si are origine nobila, totusi, Harap-Alb devine slujitor. Pe de alta parte, numele atrage atentia asupra faptului ca protagonistul nu mai este un ideal, ci are si defecte.



Incipit si final

În privinţa incipitului şi a finalului, se poate remarca faptul că, deşi prin intermediul cuvântului “odata” se activează “convenţia basmului”, totuşi Creangă aduce o inovaţie majoră: termenul popular “cică” are rolul de a sugera refuzul naratorului de a-şi asuma responsabilitatea asupra textului, lasând impresia că basmul ar putea fi unul popular. Formula mediană “că cuvântul din poveste, înainte mult mai este” realizează trecerea de la o secvenţă narativă la alta şi întreţine suspansul cititorului.

Finalul marcheaza sfârşitul maturizarii protagonistului prin simbolul nunţii. Creangă nu se limiteaza la a marca ieşirea din lumea fabuloasă, ci reintroduce ironic cititorul în lumea reala: “Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă.”.

Timp si spatiu

Acţiunea se desfaşoară liniar, iar relaţiile temporale şi spaţiale sunt tipice acestei specii, acţiunea basmului fiind plasată în “illo tempore” (timp mitic). Încă din incipit apare o determinare spaţială menită să accentueze dificultatea maturizarii eroului: “ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi crăia istuilalt la o altă margine”.



Din punct de vedere structural, “Povestea lui Harap-Alb” urmăreşte cele 4 secvenţe din modelul narativ al basmului :

1. Momentul iniţial, al echilibrului;

2. Apariţia momentului perturbator (scrisoarea primită de la Împăratul Verde);

3. Acţiunile reparatorii ale eroului (drumul şi probele);

4. Restabilirea echilibrului prin răsplata eroului şi pedepsirea antagonistului.

Acţiunea fiind liniara, putem identifică cu uşurinţa momentele subiectului:

În expoziţiune , ne este prezentat craiul care avea 3 feciori şi un frate mai mare, care era împărat într-o ţara îndepartată.

Intriga este marcată de scrisoarea lui Verde-Împărat către Crai, prin care cere să-l trimită pe cel mai viteaz dintre fii săi pentru a-l urma la tron, el având numai fete.

Desfăşurarea acţiunii prezinta probele prin care trece eroul. El alege armele tatălui său de când era mire, ascultă sfatul Sf. Duminici, îl înfruntă pe urs şi se întovărăşeşte cu Spânul. Ajungând la curtea împăratului Verde, în rol de slugă a Spânului, el reuşeşte să culeagă sălăţi şi să ia pielea bătută cu pietre preţioase a cerbului. În continuare, în căutarea împăraţiei lui Roş, el ajută furnicile, albinele şi se împrieteneste cu 5 făpturi himerice, care îl vor ajuta să treacă de probele lui Roş şi ale fetei lui. În final, el se întoarce cu aceasta la împăratul Verde şi adevarata lui identitate este descoperită.

Punctul culminant este atins când eroul este pedepsit de către Span, dar în

deznodământ, Harap-Alb reînvie cu ajutorul obiectelor miraculoase, se căsătoreste şi este rasplatit cu scaunul împăraţiei.















Elemente de originalitate

Cele mai mari elemente de originalitate aduse de autor sunt referitoare la construcţia personajelor.

1. Spre deosebire de personajele de basm popular, construite schematic, pe 2 coordonate antitetice, eroii lui Creangă par oameni adevarati, având şi calitaţi, dar şi defecte. Spre exemplu, pe lângă o serie de calităţi evidente, Harap Alb este un personaj superficial, naiv şi impulsiv.

2. Pe de alta parte, inovaţia se refera şi la apariţia conflictului interior: niciun personaj de basm popular nu are zbucium lăuntric, îndoieli. Harap Alb este un personaj sensibil, capabil de empatie, aşa cum reiese din scena în care el se simte ruşinat de suferinţa tatălui său.

3. O alta noutate adusă de Creangă este alegerea unui antagonist atipic; Spânul este un om ca oricare altul, lipsit de puteri supranaturale şi chiar umanizat pe alocuri. De exemplu, în scena de la fântâna, el îi cruţa viaţa lui Harap-Alb, fiindu-i milă de acesta.

În concluzie, în construirea personajelor, Creangă utilizeaza un procedeu numit autohtonizarea fantasticului (toate personajele se comporta şi vorbesc asemeni unor ţărani din Humuleşti).

Personajele

În acest basm, accentul nu cade pe vitejia sau curajul protagonistului, ci pe o serie de trasături de ordin moral. Drumul iniţiatic îl face pe Harap–Alb să-şi însuşească o serie de valori, precum prietenia, compasiunea, auto-sacrificiul şi altruismul.














Protagonistul basmului parcurge un drum iniţiatic fiind prezentat în text în 3 mari ipostaze:

Neinţiatul, imaturul, fiul de Crai;

Novicele, ucenicul, Harap-Alb;

Omul matur, împăratul.

În text apar toate cele 3 modalitati de caracterizare directă , deşi autocaracterizarea este mai redusă. (“Eu sunt deprins a-l asculta pe tata.”). Naratorul renunţă uneori la obiectivitate, ironizându-şi protagonistul “Fiul craiului, boboc în felul lui la treburi de aieste.” Pasajele de caracterizare directă facută prin vorbele altor personaje arată că, pe de o parte, Harap-Alb este considerat “slab de înger, mai fricos decât o femeie”, iar pe de alta parte mai multe personaje accentuează calităţile morale ale protagonistului “Puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută Harap-Alb”.

Caracterizarea indirecta este facută prin fapte, gesturi, limbaj şi nume. Impulsivitatea eroului reiese din scena în care îşi bate calul şi dă dovadă de superficialitate atunci când râde de aspectul fizic al făpturilor himerice. De asemenea, el este naiv crezând că este în ţara spânilor.

Pe de alta parte, dă dovadă de empatie atunci când sufera de ruşinea tatalui, iar loialitatea reiese din relaţia cu Spânul. Este totodata milos şi drept, fiind atent la dorintele celor din jur.

Relaţia dintre protagonistul şi antagonistul basmului este şi ea un element de originalitate. Spre deosebire de basmul popular, unde conflictul cu forţele răului era evident de la început, în povestea lui Creangă, Spânul pare la început un alt adjuvant. Relaţia dintre cei 2 este una de subordonare inversă. Critica literară a considerat că Spânul are şi rolul iniţiatorului, fiind un “rau necesar”.

Arta narativa














Arta narativă a basmului se caracterizează prin prezenţa unui narator omniscient, omniprezent şi, în linii mari, obiectiv; există totuşi pasaje de implicare a naratorului, fie în mod direct, fie prin ironie.

Acţiunea se dezvoltă prin înlantuirea cronologică a secvenţelor narative, povestea fiind narată într-un registru popular , cu un vocabular presărat cu regionalisme moldovenesti. Nota originală a lui Creangă constă în utilizarea oralitatii şi a umorului (“Şi odata pornesc ei, teleap, teleap, teleap!”, “Să traiască trei zile cu cea de-alaltaieri”).

Concluzie

În concluzie, “Povestea lui Harap-Alb” pleacă de la modelul popular al basmului însă devine o opera originala, cultă, prin inovaţiile aduse de Creangă în privinţa incipitului, finalului, construcţiei personajului şi a stilului.

„IONA”, de Marin Sorescu

-drama postbelica, forme ale dramaturgiei in teatrul modern-Despre Specie si Subspecie

Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor literare scrise cu scopul de a fi puse in scena si in care principalul mod de expunere este dialogul.





Trasaturile genului dramatic sunt:

- structura specifica

acte (schimbare decor)

scene (schimbare personaje)

tablouri (se schimba ideea)

- prezenta didascaliilor (indicatii scenice) – care ofera informatii despre scenografie (decor, costume, sonorizare) sau despre regie (jocul actorilor si desfasurarea evenimentelor)

- modurile de expunere sunt dialogul si monologul

- conflict dramatic (interior si exterior)

- specii de baza: comedie, tragedie, drama

- replica este unitatea minimala a textului dramatic, avand dublu rol:

caracterizarea personajelor

dezvoltarea actiunii

Drama este o specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, caracterizata prin ilustrarea vietii reale printr-un conflict complex si puternic al personajelor individualizate sau tipice, cu intamplari si situatii tragice, in care eroii au un destin nefericit. Drama are o mare varietate tematica: sociala, istorica, mitologica, psihologica. Limbajul solemn alterneaza cu cel familiar, fiind deseori presarat cu elemente comice.

Introducerea operei

In piesele sale de teatru din trilogia „Setea muntelui de sare”, Marin Sorescu depaseste schema dramatica traditionala, aducand o serie de inovatii in planul structurii si al compozitiei. In primul rand, se renunta la dialog, acesta fiind inlocuit cu solilocviul (monologul dialogat): „Ca orice om foarte singur, Iona se dedubleaza”. In al doilea rand, absenta altor personaje anuleaza conflictul exterior; nu se poate poate vorbi de nici un conflict exterior, Iona fiind o victima a absurdului existential si nu este inchis din vina lui. Pe de alta parte, Sorescu recurge la

amestecul de genuri si specii: desi piesa are subtitlul „tragedie”, este de fapt o drama a singuratatii si a luptei individului cu soarta.

Tema operei

Tema piesei este de factura filozofica: singuratatea, autorul insusi marturisind : „Stiu numai ca am vrut sa scriu despre un om singur, nemaipomenit de singur”. In plus, opera abordeaza si problematica absurdului existentei, a destinului asupra caruia omul nu are control.

Sursa de inspiratie

La baza operei a stat mitul biblic al porocului Iona, trimis de Dumnezeu in cetatea Ninive pentru a propovadui cuvantul acestuia. Prorocul incearca sa fuga, se ascunde pe o corabie, dar Dumnezeu da porunca sa fie aruncat in valuri si inghitit de un chit. Sorescu pastreaza din mit doar numele personajului si ideea inghitirii de catre un peste urias; in piesa inghitirea nu este o pedeapsa, iar Iona nu are nici o sansa sa fie eliberat prin cainta.

Titlul Operei

Titlul face trimitere la mitul biblic al lui Iona, prorocul revoltat care se intoarce la calea sa dupa cele trei zile de pocainta si recluziune in burta unui chit. Insa pescarul Iona din textul lui Marin Sorescu nu are un destin asemanator. Teatrul modern valorifica si reinterpreteaza miturile.

Structura

Piesa este alcatuita dintr-o succesiune de patru tablouri. Fiecare dintre acestea prezinta un alt context in care se afla personajul. Rolul indicatiilor scenice este de a oferi un sprijin pentru intelegerea problematicii textului.

Incipit si final

Incipitul piesei il surprinde pe protagonist pescuind „nepasator” in gura deschisa a unui peste urias; cuvantul „nepasator” sugereaza ca omul are iluzia controlului asupra destinului, desi realitatea este iminenta. Apar doua metafore-cheie simbolul acvariului cu fate (iluzia omului ca are control asupra propriului destin) si simbolul pierderii ecoului (singuratatea absoluta). Finalul piesei surprinde momentul in care Iona, desi sperase ca s-a eliberat, constata cu groaza ca orizontul nu e decat un sir nesfarsit de burti, ca niste geamuri suprapuse. Momentul de amnezie in care Iona isi pierde chiar si identitatea umana este urmat de hotararea de a se ucide; acest gest nu trebuie privit ca o renuntare la lupta, ci ca unica metoda de a-si dovedi superioritatea asupra destinului: „Gata, Iona? (isi despica burta) Razbim noi cumva la lumina!”

Timp si spatiu

In conformitate cu structura de parabola, indicii temporali si spatiali nu sunt precizati. Singura mentiune legata de tip apare in didascalia tabloului IV prin referirea la barba „lunga si ascutita” a lui Iona. Generalizarea ideii centrale a textului face din Iona un personaj arhetip (reprezinta orice om care a trait vreodata): „Omenirea intreaga este Iona. Iona este omul in conditis lui umana in fata vietii si in fata mortii.”.


In conformitate cu structura de parabola, textul poate fi analizat in functie de doua niveluri de interpretare. Nivelul de suprafata reprezinta povestea propriu-zisa, accesibila, subiectul fiind structurat pe cele patru tablouri. In timp ce pescuieste in gura deschisa a unui peste urias, Iona este inghitit de acesta si incearca sa evadeze cu ajutorul unui cutit, insa constata ca primul peste fusese, la randul lui, inghitit de altul mai mare. De-a lungul piesei Iona incearca de mai multe ori sa scape in acelasi mod, dar, in final, observa ca nu se va putea elibera niciodata si ia hotararea de a se sinucide. Nivelul de adancime cuprinde semnificatiile filozofice ale textului, care se desprind prin interpretarea simbolurilor si a metaforelor. Una dintre metaforele centrale este apa, care, in visiunea lui Sorescu, simbolizeaza viata, oamenii fiind comparati cu pestii care isi petrec timpul cautand „nade”, idealuri, fara a realiza insa ca timpul este limitat: „Apa asta e plina de nade...noi, pestii, inotam printre ele atat

de repede incat parem galagiosi. Ne punem in gand o fericire, o speranta..., dar, peste cateva clipe, observam mirati sa ni s-a terminat apa.” . o semnificatie aparte are, in tabloul al treilea, simbolul unghiei; Iona isi arunca arma si incearca sa evdeze strapunzand burta pestelui cu unghiile, simbol al revoltei umanitatii impotriva constrangerii. In epoca aparitiei, aceasta metafora a fost interpretata ca o chemare la lupta impotriva comunismului, din aceasta perspectiva pestii reprezentand regimul socialist care ingradeste libertatile individuale: „in loc de mine sunt tot o unghie, o unghie care sparge incaltamintea si iese afara la lume ca o sabie goala”.

In tabloul al doilea, Iona isi exprima dorinta de a construi „o banca de lemn in mijlocul marii”, aceasta ilustrand nevoia omului de regasire si meditatie, de repaos in lupta istovitoare a destinului.

Cei doi figuranti, pescarii care apar in tabloul al treilea si refuza comunicarea reprezinta de fapt incapacitatea oamenilor de a fi solidari si de a-si impartasi problemele. Barnele pe care le poarta cei doi sugereaza, prin trimiterea biblica, pacatul originar, blestemul care apasa asupra intregii umanitati.

Tabloul IV reprezinta „o gura de grota, spartura ultimului peste spintecat de Iona. La inceput scena e pustie. Liniste.” „Barba lui Iona” care rasare la gura grotei, „lunga si ascutita”, este un indice de timp: a trecut o viata de cand omul incearca zadarnic sa gaseasca solutia.

Personajele

In conturarea personajului , Marin Sorescu a portnit de la ideea ca pentru a vorbi despre conditia umana in general, trebuie sa renunte la individual. Iona este, asadar, un arhetip, orice om care a trait sau va trai vreodata. Statutul social al personajului, cel de pescar, nu este intamplator, ironia autorului manifestandu-se prin faptul ca Ion devine din vanator – vanat. Statutul psihologic este foarte bine contural, iar folosirea solilocviului permite deslusirea gandurilor si a tririlor personajului.

Caracterizarea directa a protagonistului se realizeaza, in primul rand, prin didascalii, Iona fiind prezentat ca fiind „un om foarte singur... se dedubleaza si se strange dupa cerintele vietii sale interioare.”

Caracterizarea indirecta se face in special pe baza replicilor, atribuindui-se lui Iona trasaturi ale umanitatii in genral. Astfel, textul demonstreaza ca Iona este ambitios si perseverent, petrecandu-si intreaga viata in lupta zadarnica, dar continua, cu destinul. O dovada in acest sens este hotararea lui de a spinteca toti pestii, iar precizarea finala legata de barba lunga si ascutita sugereaza ca refuza sa se lase invins. Ca om, Iona realizeaza ca superioritatea lui in fata destinului reprezinta capacitatea de a gandi si de a-si decide sfarsitul. Firea lui meditativa, modul in care vorbeste cu el insusi pentru a nu inebuni, dar si nevoia continua de comunicare il fac pe Iona sa inteleaga faptul ca in viata conteaza cu adevarat doar cunoasterea de sine: „Am pornit-o bine, dar drumul, el a gresit. Trebuie sa o iau in partea cealalta.”

ConcluzieIn concluzie, „Iona” reprezinta in literatura romana postbelica manifestarea teatrului parabolic, inovatiile aduse de Sorescu constand in folosirea solilocviului, imbinarea speciilor, eliminarea conflictului exterior si reinterpretarea unui mit din perspectiva filosofiei moderne.

O SCRISOARE PIERDUTA”,De Ion Luca Caragiale

-comedie-


Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor literare scrise cu scopul de a fi puse in scena si in care principalul mod de expunere este dialogul.

Trasaturile genului dramatic sunt:

- structura specifica

acte (schimbare decor)

scene (schimbare personaje)

tablouri (se schimba ideea)

- prezenta didascaliilor (indicatii scenice) – care ofera informatii despre scenografie (decor, costume, sonorizare) sau despre regie (jocul actorilor si desfasurarea evenimentelor)

- modurile de expunere sunt dialogul si monologul

- conflict dramatic (interior si exterior)

- specii de baza: comedie, tragedie, drama

- replica este unitatea minimala a textului dramatic, avand dublu rol:

caracterizarea personajelor

dezvoltarea actiunii

Comedia este specia genului dramatic in care se ironizeaza aspecte sociale sau defecte umane, folosindu-se mijloace de realizare a comicului. Comicul este o categorie estetica provenita din discrepanta intre aparenta si esenta; se disting patru tipuri de comic, acestea actionand simultan (de limbaj, situatie, de moravuri, caracter). O alta trasatura a comediei este prezenta conflictului exclusiv exterior care, insa, se rezolva in scena finala, personajele implicate impacandu-se in fata publicului.

Introducerea operei

„O scrisoare pierduta”, publicata in 1883, este cea de-a doua comedie scrisa de Caragiale, urmand „O noapte furtunoasa” si precedand „Conu’ Leonida fata cu reactiunea” si „D-ale carnavalului”.

Tema operei

Tema acestei comedii este ironizarea vietii politice si a moravurilor politicienilor. Astfel, se atrage atentia asupra adulterului, demagogiei, coruptiei si imoralitatii.

Titlul Operei

Titlul piesei sugereaza de fapt elementele din intriga si, prin forma articulata nehotarat a substantivului, se creeaza generalizarea, astfel

scrisoarea devine un simbol al coruptiei, sugerand faptul ca functiile politice nu se obtin pe baza meritelor ci intr-o maniera imorala.

Structura

Textul dramatic este structurat in patru acte alcatuite din scene, fiind construit sub forma schimbului de replici intre personaje.

Incipit si final

In construirea incipitului, Caragiale a folosit tehnica acumularilor succesive sau „a bulgarelui de zapada”, oferind informatii incomplete publicului cu scopul de a capta atentia acestuia. Inca din prima scena, Ghita Pristanda il informeaza pe Stefan Tipatescu, prefectul judetului, in legatura cu un document despre care adversarul lor politic, Nae Catavencu, afirmase ca ii asigura postul de deputat. Abia in scena a III-a aparitia lui Zaharia Trahanache lamureste misterul asupra scrisorii. Finalul este specific unei comedii, surprinzand rezolvarea conflictului exterior in momentul in care Zoe Trahanache isi recupereaza scrisoarea. Ea il pedepseste pe Catavencu, obligandu-l sa organizeze petrecerea data in cinstea celui ales in locul sau, Agamemnon Trahanache.

Timp si spatiu

Timpul si spatiul nu sunt precizati, in didascalia initiala aparand mentiunea „in capitala unui judet de munte, in zilele noastre”. Astfel, actiunea si tipurile umane prezentate capata valoare generala, conferind piesei un caracter pururi actual.


In cele patru acte ale piesei, actiunea se dezvolta prin inlantuirea secventelor, chiar daca intriga este anterioara intamplarilor propriu-zise (Zoe pierduse deja scrisoarea.). Actul I prezinta modul in care o scrisoare compromitatoare de dragoste trimisa de Stefan Tipatescu lui Zoe Trahanache ajunge in mainile adversarului politic, Nae Catavencu. Acesta pune la cale un santaj, amenintand ca va publica in ziar scrisoarea daca nu primeste sprijin politic din partea partidului condus de Trahanache in vederea alegerii lui in functia de deputat. Cel de-al doilea act surprinde incercarile celor implicati de a rezolva problema:

Tipatescu ordona arestarea lui Catavencu si perchezitionarea casei lui; Zoe vrea sa accepte santajul, convingandu-si amantul sa negocieze cu Nae Catavencu, iar Trahanache gaseste o polita falsa prin care Catavencu fura din banii asociatiei si intentioneaza sa-i raspunda acestuia tot printr-un santaj. Sedinta in cadrul careia urma sa fie desemnat candidatul este prezentata in actul al III-lea. Dupa discursul lui Farfuridi si Catavencu, o telegrama de la Bucuresti anunta ca cel aes este un necunoscut: Agamemnon Dandanache. In urma bataii iscate in sedinta, Catavencu isi pierde palaria in captuseala creia ascunsese scrisoarea, aceasta fiind gasita de cetateanul turmentat, care i-o inapoiaza lui Zoe.

Conflictele

Conflictul dramatic principal consta in confruntarea pentru puterea politica a doua forte opuse: reprezentantii partidului aflat la putere (prefectul Stefan Tipatescu, Zaharia Trahanache – presedintele gruparii locale a partidului si Zoe, sotia acestuia) si gruparea independenta constituita in jurul lui Nae Catavencu, ambitios avocat si proprietar al ziarului „Racnetul Carpatilor”. Conflictul are la baza contrastul dintre ceea ce sunt si ceea ce vor sa para personajele, intre aparenta si esenta. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Branzovenescu, care se teme de tradarea prefectului.

Personajele

Constructia personajelor respecta modelul realist clasic, personajele incadrandu-se in tipologii. De exemplu, Zaharia Trahanache reprezinta tipul incornoratului, Nae Catavencu – demagogul si ipocritul, Zoe – tipul femeii voluntare, Tipatescu – tipul junelui prim si Ghita Pristanda – tipul politistului corupt. Aceste personaje nu au conflict interior, rar profilul lor psihologic nu este bine conturat.

O particularitate a comediilor lui Caragiale este aceea ca nu exista un singur protagonist ci mai multi, datorita faptului ca autorul considera la fel de grave defectele intruchipate de celelalte personaje .

Unul dintre personajele principale este Nae Catavencu (al carui statut social reiese chiar din tabla de personaje: „avocat, director proprietar al ziarului „Racnetul Carpatilor”, prezident al Societatii Enciclopedice Cooperative „Aurora Economica Romana””). Statutul moral al personajului se defineste chiar prin tipologia pe care o reprezinta: tipul demagogului, al politicianului lipsit de etica; Catavencu fura, santajeaza, manipuleaza, minte fara scrupule si fara mustrari de

constiinta. Caracterizarea directa a personajului se realizeaza atat prin vorbele celorlalti („misel”, „nebun”, „canalie”), cat, mai ales, prin autocaracterizare: „Vreau ceea ce merit in orasul asta de gogomani unde snt cel dintai... dintre fruntasii politici”. Caracterizarea indirecta se face, in primul rand, pe baza replicilor, limbajul lui denotand incultura si demagogie. De exemplu, el crede ca a fi capitalist inseamna sa locuiesti in capitala si e convins ca „industria romana e admirabila, e sublima, dar lipseste cu desavarsire”. Ilustrativa este scena discursului din actul III in care Catavencuvorbeste mult, joaca teatru, dar nu spune, in schimb, nimic. Incadrarea in tipologie este sustinuta si prin faptele personajului, acestea dovedindu-si imoralitatea si fatarnicia. El fura bani din fondurile asociatiei, il imbata pe cetateanul turmentat si ii ia scrisoarea , doreste sa obtina o functie politica in urma unui santaj, iar, in final, isi schimba radical comportamentul, acceptand sa organizeze festivitatile date in cinstea lui Dandanache. Relatia dintre Catavencu si Zoe Trahanache denota caracterul ambivalent al avocatului. Daca la inceput, cand are scrisoarea, afiseaza o atitudine superioara si o umileste pe Zoe prin santaj, in final, pierzand biletul compromitator, se arata sleit, cade in genunchi si isi cere iertare.Arta narativa

O caracteristica a acestei specii este prezenta celor patru tipuri de comic, care actioneaza simultan si releva inclinatia lui Caragiale spre caricatura. Comicul de situatie se refera la intamplarile care provoaca rasul prin caracterul lor neasteptat (bataia din sedinta, aparitiile cetateanului turmentat, repetarea istoriei cu scrisoarea ). Comicul de moravuri (intentie) se refera la aspectele sociale/ defectele umane pe care autorul doreste sa le ironizeze. De exemplu, prin intermediul personajului Catavencu se ironizeaza demagogia. Comicul de caracter provine din discrepanta intre ce vor sa para personajele si ce sunt de fapt. De pilda, Trahanache este convins ca e un bun politician respectabil si un cetatean onorabil, dar, de fapt, este un batran senil si incornorat. Comicul de limbaj se manifesta prin greselile de exprimare care arata incultura personajelor. Apar deformari fonetice („bampir”, „printipuri”, „sotietate”, „famelie”), etimologii populare („renumeratie”), confuzii paronimice (Ghita se lauda ca e „scrofulos la datorie”), nonsensuri („sa punem punctele pe i”, „dupa lupte seculare ce au durat trezeci de ani”, „ora 12 trecut de fix”, „daca e anonima, o semnez”), truisme („o societate care nu merge inainte, sta pe loc”). O alta sursa de comic de limbaj sunt si ticurile verbale (Trahanache: „aveti putintica rabdare”, Ghita: „curat”). Comicul de nume are rol si in caracterizare: Catavencu vine de la cata sau cataveica (haina cu doua fete); Trahanache: trahana (coca moale); Pristanda: dans moldovenesc in care se bate pasul pe loc; Agamemnon Dandanache (dandana=boacana).

ConcluzieIn concluzie, „O scrisoare pierduta”, se incadreaza in specia dramatica a comediei prin prezenta comicului, a finalului fericit, conflict exclusiv exterior si are ca tema moravurile societatii.

romana bac

Documents