“Ion” de Liviu Rebreanu

Romanul Ion apare in 1920, fiind considerat primul roman cu elemente moderne

din istoria litaraturii romane deoarece scriitorul renunta la imaginea idilica a satului si

prezinta universal rural in mod realist.

Geneza romanului. Dupa marturisirile lui Rebreanu,procesul creator a fost

îndelungat si esenta lui consta în sudarea într-o viziune unitara a trei experiente de viata:

Prima dintre experiente a fost uimirea pe care a simtit-o Rebreanu, într-una din

primaverile tineretii sale, când iesise la rasaritul soarelui cu arma pe un colnic la vânat de

porumbei a observat cum un taran, socotindu-se nevazut de nimeni a sarutat pamântul

jilav de roua, cu înfocare, ca pe o iubita.

A doua experienta i-a fost transmisa scriitorului de sora sa Livia si formeaza substanta

nuvelei Rusinea. Este vorba de patania unei fete bogate de la tara, Rodovica, amagita de

un flacau sarac si supusa din aceasta cauza, la cele mai cumplite batai de catre tatal sau.

A treia experienta este constituita de impresia puternica pe care i-a lasat-o lui Rebreanu

convorbirea cu un fecior de la tara, Ion al Glanetasului, istet si vrednic, dar împovarat de

greutati si deznadajduit, pentru faptul ca nu avea pamânt.

Textul reprezintă un roman, deoarece este o specie a genului epic în proză, cu o

acţiune care se desfăşoară pe mai multe planuri, cu conflicte multiple şi un număr mare

de personaje.

Tema este problematica pamantului in satul transilvanean de la inceputul

secolului al XX-lea.

Romanul este realist în primul rând prin tema pământului care este, de fapt, miza

conflictului, pentru că el determină în lumea satului poziţia socială şi autoritatea morală a

indivizilor. Acestei teme i se adaugă cea a iubirii, pentru că destinul personajului

principal este definit de aceste două mari coordonate. De fapt, nu pământul se află în

centrul romanului, ci dorinţa lui Ion de a-l avea.

Un alt element specific romanului realist este prezentarea aspectelor monografice ale

satului românesc tradiţional: obiceiuri legate de marile evenimente ale existenţei

umane ( botezul, nunta, înmormântarea), sărbătorile creştine (Crăciunul), hora, jocul

popular. Rebreanu acordă horei un rol esenţial pentru că ea coagulează viaţa satului, fiind

nu numai loc de întâlnire şi de petrecere, dar şi de confruntări. Se fixează în acelaşi timp

şi timpul şi spaţiul (duminica, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea)

Titlul este simbolic, si se refera la protagonistul operei; numele Ion a devenit, si

datorita acestui roman, un simbol al taranului roman. In plus, printr-o rasturnare a

literelor,Ion=noi, deci Ion reprezinta o intreaga colectivitate.

Perspectica narativă este auctorială, făcută din punctul de vedere al unui

narator detaşat, obiectiv, care nu intervine în desfăşurarea acţiunii prin comentarii sau

explicaţii, un narator omniscient şi omniprezent, care relatează la persoana a treia, prin

focalizare zero, viziunea „dindarat”, dând cititorului impresia că stăpâneşte naraţiunea.

Acest narator înfăţişează realitatea ca pe un proces logic, prin

înlănţuire(respectarea etapelor acţiunii) şi prin alternanţă (trecerea de la un plan narativ

la altul).

Tehnica narativă este tipic realistă. În primul rând, opera respectă principiul

cauzalităţii şi al coerenţei, romanul având o desfăşurare logică şi cronologică. Totuşi,

naratorul adaugă procedeul anticipării, prin care se prefigurează evoluţia unui personaj

prin replici, gesturi, situaţii care anunţă evenimentele ulterioare. În „Ion”, cel ami

important element cu valoare de anticipare este apariţia Zavistei, în momentele cheie ale

romanului.

Conflictul  este multiplu, exterior si interior, principal si secundar, social si

psihologic.

      Conflictul central si social este  ilustrat de lupta pentru pamant in satul traditional, unde

respectul e conditionat de posesia pamantului ; din acesta deriva atat conflictul exterior,

dintre Ion si Vasile Baciu, cat si cel interior, dintre « chemarile »care il duc pe Ion la

pierzanie-pamantul(pozitia sociala) si iubirea(echilibrul sufletesc).

     Conflictele secundare completeaza semnificatiile actiunii : intre Ion si Simion Butunoiu

pentru o brazda de pamant; intre Ion si George pentru Ana , apoi pentru Florica ;

  Intr-un al doilea fir epic, exista si un conflict national, in planul intelectualitatii (satul

romanesc era sub stapanire austro-ungara).

  La nivelul profund, al semnificatiilor simbolice, se poate identifica si un conflict tragic,

intre omul primitiv, instinctual  si pamantul-stihie/obiect de veneratie.

O altă trăsătură realistă este prezentarea veridică a oamenilor şi evenimentelor,

care se face încă din incipit. În descrierea drumului care intră în satul Pripas, naratorul

estompează distincţia dintre realitate şi ficţiune şi surprinde cadrul unei lumi în care

naraţiunea pare a continua viaţa însăşi. Detaliile toponimice dau veridicitate prezentării şi

îl familiarizează pe lector cu aspectele etnografice şi sociale ale lumii prezentate. În

acelaşi timp, descrierea ilustrează condiţia socială a unor personaje şi anticipează rolul

acestora în desfăşurarea narativă.

Finalul reprezintă descrierea aceluiaşi drum, după încheierea evenimentelor, drum care

se pierde, de această dată, în „şoseaua mare”, înscriind destinul individual al personajelor

în marele destin universal. Simetria incipitului cu finalul corespunde concepţiei lui

Rebreanu despre roman, înţeles ca un „corp sferiod”.

În ceea ce priveşte structura, romanul este alcătuit din două mari părţi

complementare, avand în centru pământul, respectiv iubirea: „Glasul pământului” şi

„Glasul iubirii”, cărora li se subordonează cele treisprezece capitole cu titluri sugestive:

„Începutul”, „Blestemul”, „Sfârşitul”.

În ceea ce priveşte planurile narative, Rebreanu foloseşte tehnica planurilor

paralele, prin care prezintă simultan viaţa ţărănimii (Ion, Ana, Vasile Baciu, George,

Florica) şi viaţa intelectualităţii (preotul Belciug şi familia Herdelea). Se poate vorbi

aşadar chiar despre un roman în roman, pentru că se urmăreşte în paralel destinul a două

familii aparţinând unor grupuri sociale diferite.

In planurile secundare apare lupta îndârjita a lui Vasile Baciu pentru a-si apara pamântul,

lupta preotului Ion Belciug pentru a zidi biserica de piatra în satul Pripas; lupta fetelor

invatatorului Laura si Ghighisi a familiei lor pentru o partida, un mariaj cât mai bun;

concurenta dintre avocatii si functionarii marunti, ca si luptele pentru o brazda din ogorul

vecinului.

La nivel microtextual se remarca utilizarea tehnicii contrapunctului(prezentarea

aceleiasi teme in planuri diferite, de exemplu, nunta Anei corespunde cu nunta Laurei)

In ce priveste subiectul romanului, actiunea graviteaza în jurul protagonistului, flacaul

chipes, voinic, inteligent, si vrednic, dar sarac, Ion al Glanetasului, care din cauza

dorintei de a se îmbogati îsi sacrifica iubirea. In prim-plan se mai afla si Florica, o fata

frumoasa, dar saraca asemenea lui, ce reprezinta simbolic”glasul iubirii” , si pe care Ion

incearca sa o uite in momentul in care se casatoreste cu Ana, simbol al “glasului

pamantului”. Aceasta din urma este fiica unui bogatas al satului, Vasile Baciu.

Casatorindu-se cu fata bogata, dar urata , al carei tata a consimtit sa i-o dea de sotie

numai dupa ce a aflat ca a sedus-o (si ca, în consecinta, gândul lui de a o marita cu

George Bulbuc, cel mai bogat flacau din sat, nu se mai poate împlini), eroul simte ca si-a

redobandit demnitatea odata cu pozitia sociala mult ravnita.

Dupa casatorie, Ion o maltrateaza pe Ana pâna când aceasta, nemaiputând

suporta, se sinucide, lasând în urma un copil de câteva luni, care in scurt timp moare si el.

Vasile Baciu crede ca, dupa moartea Anei si a copilului, ar putea primi pamânturile

înapoi, dar legea  nu-l favorizeaza,iar preotul satului, Belciug, speculeaza nestiinta celor

doi, determinandu-i ca, dupa moarte, sa lase toata averea lor bisericii.

Între timp, Ion vrea sa recupereze iubirea pierduta, pe Florica, devenita sotia lui

George Bulbuc, care îl surprinde noaptea în curtea sa si-l omoara.

Si învatatorul Herdelea are necazurile lui. Si-a zidit casa pe locul bisericii, cu

învoirea preotului Belciug. Cu timpul, relatiile învatatorului cu preotul s-au racit, iar

Herdelea, împovarat cum era, se temea sa nu piarda ceea ce agonisise cu greutate. În

schimb, preotul Belciug, ramas vaduv din primul an al preotiei, a fost un om strângator si

tenace. Respectat de sateni, preotul nu sufera sa i se încalce autoritatea. Din aceasta cauza

e în conflict cu învatatorul Herdelea.

Satul lui L. Rebreanu este diferentiat economic. Stratificarea sociala depinde de pamântul

pe care îl are taranul. Patimile se nasc din saracie, din nevoia de pamânt.

Stilul- e neutru, impersonal (« stilul cenusiu ») ; e prezent si stilul indirect liber,ca

mijloc al analizei psihologice ; limbajul e regional, evocand cu fidelitate atmosfera

perioadei.Personajele sunt construite, de asemenea, în spirit realist, susţinând firul epic al

romanului. Personajul principal este tipic realist, exponenţial pentru o anumită categorie socială, iar structura sa psihologică este pusă sub semnul unor trăsături dominante: tipul ţăranului, caracterizat printr-o inteligenţă dură, egoism şi cruzime, dar mai ales printr-o voinţă imensă.

Ion este un personaj eponim (numele său dă numele romanului), realizat prin tehnica basoreliefului. El domină întreaga lume care gravitează în jurul său (Ana, Vasile Baciu, Florica, George) şi care contribuie la evidenţierea trăsăturilor lui, a caracterului complex, cu însuşiri contradictorii: viclenie şi ingenuitate, brutalitate şi delicateţe.

Iniţial el este caracterizat în mod direct de către narator, beneficiind de un portret marcat de calităţi: „iute şi harnic ca mă-sa”; „munca îi era dragă oricât ar fi fost de aspră”. Elementul fundamental al conflictului, pământul, îi subordonează toate trăsăturile: „Pământul îi era drag ca ochii din cap”.

Celelalte personaje ale romanului îi evidenţiază caracterul, cu lumini şi umbre, în funcţie de conflictele în care sunt implicaţi cu toţii. Astfel, învaţatorul Herdelea îl aprecia ca „unul dintre cei mai iubiţi elevi”, iar doamna Herdelea îl consideră „un băiat cumsecade, muncitor, harnic, săritor, isteţ”.

Cele mai multe trăsături reies însă din caracterizarea indirectă, din faptele şi atitudinea personajului, din relaţiile cu celelalte personaje. Astfel, Ion este impulsiv, chiar violent, ceea ce atrage respectul, teama celorlalţi flăcăi ai satului şi a lăutarilor care cântă la comanda lui şi îl însoţesc la cârciumă după horă, deşi George este cel care îi plăteşte.

Viclenia sa este evidentă în relaţia cu Ana, pe care o seduce, îi speculează sentimentele, cucerind-o şi lăsând-o să creadă că, de fapt, ea l-a cucerit. Inteligenţa dură, egoismul, cruzimea îi subordonează toate acţiunile: bătaia cu George, comportamentul agresiv faţă de Ana. El reprezintă, aşa cum spunea criticul Eugen Lovinescu, „expresia instinctului de stăpânire a pământului”, având ca trăsături definitorii „inteligenţa ascuţită”, „viclenia procedurală” şi „voinţa imensă”.

Este naiv, in relaţia cu Vasile Baciu, crezând că nunta îi va aduce şi pământul, fără a încheia o înţelegere legală.

De la început, Ion este sfâşiat de două forţe, glasul pământului şi glasul iubirii, căzând victimă acestor două patimi. Pământul înseamnă pentru Ion demnitate, obiect al

muncii asupra căruia îşi exercită energia, vigoarea, hărnicia şi priceperea. Personajul are o dorinţă obsesivă de a stăpâni acest pamânt, iar elocventă în acest sens este scena sărutării lutului: „Îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbraţişeze huma, s-o crâmpoţească în sărutări!” Acest gest depăşeşte limitele unei reacţii obişnuite, sugerând patima exagerată pentru pământ, precum şi legătura indestructibilă cu acesta. Personajul trăieşte o triplă voluptate: a simţurilor, a puterii, a trupului, iar acest moment alegoric exprimă reducerea lui la esenţă.

Odată satisfăcută patima pentru pământ, celălalt glas ce mistuit sufletul lui Ion, iubirea pătimaşă pentru Florica, duce fără dubiu la destinul tragic al eroului. Ion este omorât de George, care îi prinde pe cei doi în flagrant, fiind apoi arestat, iar Florica rămâne singură şi de ruşineu satului. Astfel, personajul este drastic pedepsit de autor, întrucât el se face vinovat de dezintegrare morală, răspunzător de viaţa Anei şi a copilului lor, tulburând liniştea unui cămin, liniştea unei întregi colectivităţi. După dramele consumate, viaţa satului îşi reia cursul normal, finalul romanului ilustrând sărbătoarea sfinţirii noii biserici, la care este adunat tot satul, iai drumul dinspre Pripas sugerează faptul că totul reintră în obişnuit.

In concluzie, Liviu Rebreanu construieşte un personaj memorabil, complex, realist, cu un caracter bine individualizat şi care rămâne un model pentru proza de acest tip din literatura noastră.