Roman realist, interbelic obiectiv: Ion de Liviu Rebreanu - rezumat

 GLASUL PĂMÂNTULUI

Capitolul 1

Romanul debutează prin descrierea drumului către satul Pripas, „pitit într-o scrântitură de coline”, lângă orăşelul Armadia; „La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care răstignit un Hristos cu faţa spălăcită de ploi şi cu o cununiţă de flori veştede  agăţată de picioare.”. Intrând în localitate, se vede mai întâi casa familiei învăţătorului Herdelea, „tăiată adânc în coasta unei coline, încinsă cu un pridvor, cu uşa spre uliţă şi cu două ferestre care se uită tocmai în inima satului, cercetătoare şi dojenitoare.”.

Este vară, iar la hora duminicală, „De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi batSomeşana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltoreşte, se aşează în straturi groase pe feţele  brăzdate de sudoare, luminate de oboseală şi de mulţumire.”.

Ion, flăcău din sat, fecior al lui Alexandru Pop, zis Glanetaşu, şi al Zenobiei, o curtează pe Ana – fiica lui Vasile Baciu – având în priviri „un vicleşug neprefăcut”; retraşi într-o livadă, Ana se plânge de intenţia tatălui ei de a o căsători forţat cu George al lui Bulbuc. Referitor la sentimentele flăcăului, naratorul arată că „Nu- i fusese dragă Ana, şi nici acuma nu-şi dădea seama bine dacă i-e dragă. Iubise pe Florica [fiica văduvei lui Maxim Oprea] şi, de câte ori o vedea sau îşi amintea de ea, simţea că tot o mai iubeşte. Purta în suflet râsul ei cald, buzele ei pline şi umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaştri ca cerul de primăvară. Dar Florica era mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri, şi case, şi vite multe…”.

La horă se iveşte şi familia învăţătorului Zaharia Herdelea (soţia lui, Maria, fiică de ţăran care „pentru că umblase totdeauna în straie nemţeşti şi mai ales că s-a măritat cu un învăţător, se simţea mult deasupra norodului”, Laura, fiica lor, băiatul, Titu, lipsind doar cealaltă fiică, Ghighi, mezina familiei), însoţită de preotul Ion Belciug. Aceştia privesc cu oarecare condescendenţă spectacolul, doar Titu intrând în vorbă, degajat, cu prietenul său, Ion.

Pentru că George îl informase pe Vasile Baciu despre întâlnirea din livadă a fiicei sale cu Ion, părintele înfuriat, şi beat pe deasupra, îl atacă fizic pe acesta din urmă, după despărţirea celor doi tineri, reproşându-i faptul că, deşi este sărac, o vrea pe fiica lui de soţie, dar intervin ţăranii şi îi despart.

Bănuind cui s-a datorat incidentul, Ion îl va agresa pe George în cârciuma satului, sub pretextul că acesta nu voia să plătească lăutarii, după cum se angajase, deoarece fuseseră reţinuţi o vreme de Ion, spre a-i cânta lui şi prietenilor săi. Iubitul Anei câştigă în confruntare după ce, odată mutată bătaia în uliţă, puse mâna pe un par smuls din gard şi „croi pe George peste spinare”, lăsându-l prăbuşit de durere, în buruienile de pe marginea drumului.

Capitolul II -Zvârcolirea.

Dis de dimineaţă şi bucuros de muncă, Ion porneşte să cosească „o fâşie lungă şi îngustă, de  vreo trei care de fân. Atâta mai rămăsese din livada de douăsprezece care ce mersese până-n Uliţa din dos şi care fusese zestrea Zenobiei. Încetul cu încetul Glanetaşu îl tot ciopârţise… Îi cam plăcuse bătrânului rachiul, iar munca nu prea îl îndemnase. În tinereţea lui a fost mare cântăreţ din fluier, de i se dusese vestea până prin Bucovina. Zicea atât de frumos din trişcă, parc-ar fi fost clarinet. De aceea l-a şi poreclit lumea «Glanetaşu». Fusese băiat curăţel şi isteţ, dar sărac iască şi lenevior de n-avea pereche.”. Astfel, din toată zestrea femeii, familia mai rămăsese cu doar „trei petece de pământ” – acea fâneaţă şi „două porumbişti”. Însă „Ce-ar fi trebuit să fie Glanetaşu, a fost feciorul. Era iute şi harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca ochii din cap.”.

Odată ajuns, „Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul, cântărindu- l. Simţea o plăcere atât de mare, văzându-şi pământul, încât îi venea să cadă în genunchi şi să- l îmbrăţişeze.”. Privind în perspectiva deschisă, simţea cum „Porumbiştile, holdele de grâu şi de ovăs, cânepiştile, grădinile, casele, pădurile, toate zumzeau, şuşoteau, fâşâiau, vorbind un grai aspru, înţelegându-se între ele şi bucurându-se de lumina ce se aprindea din ce în ce mai biruitoare şi roditoare. Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, copleşindu- l.”. Acest glas al pământului l-a determinat pe Ion să renunţe la studii – cu toate că învăţătorul său, Zaharia Herdelea, îi preţuise înzestrarea intelectuală –, după ce urmase, cedând insistenţelor învăţătorului, vreme de două luni cursurile la „şcoala cea mare din Armadia”.

Ana soseşte şi ea, cu mâncare pentru tatăl ei şi cosaşii angajaţi, aflaţi ceva mai în deal, iar Ion o întâmpină cu relativă răceală. După întâlnire, fata îl va vedea pe iubitul ei, în vale, sărutând-o pe Florica, ceea ce o face să constate cu amărăciune că tot nu este iubită.

Despre Vasile Baciu naratorul afirmă că fusese sărac şi că „S-a însurat cu o fată bogată şi urâtă, dar a iubit-o ca ochii din cap, căci ea îi întruchipa pământurile, casa, vitele, toată averea care- l ridicase deasupra nevoilor.”. După moartea femeii însă, datorată unei naşteri dificile, prilej cu care şi-a pierdut şi băiatul aşteptat, tatăl Anei începuse să bea şi să îşi respingă fiica pe care o asimila cu copilul ce provocase moartea soţiei.

Iar despre Titu aflăm că „era mândria familiei”, cu toate că nu reuşise să termine liceul (acuzase mai întâi conflicte cu profesorii, apoi a renunţat când taxele examenelor date în particular se dovediseră a fi prea mari pentru puterile Herdelenilor), datorită unei poezii care i se publicate de către revista Familia. Acestea, cu prilejul relatării unui drum la casa învăţătorului evreu din Jidoviţa, cu a cărui soţie, Roza, tânărul de douăzeci şi trei de ani intenţiona să întreţină o relaţie pasională, fiind şi îndrăgostit platonic de Lucreţia, fiica profesorului de matematică Valentin Dragu din Armadia. Deoarece nu o găsise acasă se va mulţumi cu satisfacţia de a relata ajutorului de notar din Jidoviţa conflictul dintre Ion şi George Bulbuc.

În legătură cu acelaşi conflict vor discuta şi membrii familiei Herdelea cu preotul Belciug, ei luând apărarea vecinului lor; drept urmare, preotului, care se pronunţase în favoarea lui George, „Apărarea lui Ion de către familia Herdelea i se părea o jicnire personală. De altfel, 

din ziua când a intrat învăţătorul în sat, a cam simţit el că umblă să- i sape şi să- i ştirbească autoritatea.”.

Capitolul III - Iubirea

Preotului Belciug – cel căruia „Văduvia şi străşnicia i-au dobândit faima de sfânt. Veneau la dânsul oameni şi din al cincilea judeţ, să le citească sau să- i spovedească.” – faptul că familia Herdelea luase partea lui Ion, pe care el îl condamna pentru disputa cu George, îi provoacă iritare, deoarece avea „o fire încăpăţânată. Orice contrazicere îl întărâta şi îl chiar îl chinuia.”, astfel încât ajunge să îl certe pe flăcăul socotit vinovat, în biserică, în timpul predicii duminicale, „numindu- l capul tuturor relelor din sat.”. Ruşinat, Ion socoteşte o vreme că ar fi bine să renunţe la ideea căsătoriei cu Ana, dând astfel urmare cuvintelor preotului, şi promite Florică să o ia de soţie.

Pe de altă parte, drept urmare a aceluiaşi act al preotului, familia Herdelea se nelinişteşte, căci îşi înălţase casa pe un teren al bisericii, oferit de către comună ca parte a contractului de muncă al învăţătorului, dar fără vreun „înscris” care să ateste dreptul de a construi acolo: „Primejdia o simţea bine toată familia şi tocmai din pricina aceasta ura împotriva preotului creştea fără voia lor, din ce în ce mai puternică, aţâţată parcă de mâna soartei.”.

Zile mai senine cunoaşte Laura, fiica mai mare a Herdelenilor, pe care o curtează George Pintea, un student teolog care o cunoscuse la băile din Sângeorz, cu prilejul unui bal din anul precedent şi drept urmare acesta „Prin şaptezeci şi nouă de scrisori şi cărţi poştale, ce i le-a trimis pe urmă, şi-a dezvăluit încetul cu încetul pasiunea pe care i-a aprins-o frumuseţea, blândeţea, cultura aleasă şi celelalte calităţi, descoperite de dânsul dintr-o singură ochire, dar aşa de numeroase că i-a trebuit mai bine de un an de zile şi atâta hârtie până să le înşire  pe toate.”. La început atrasă, Laura se va îndrăgosti însă de studentul în medicină Aurel Ungureanu, în ciuda preferinţei părinţilor ei pentru teolog, care afirmase, într-o scrisoare de cerere în căsătorie, a optzecea, adresată învăţătorului, că nu doreşte zestre („Cred de prisos să vă amintesc că chestiunile materiale îmi sunt cu totul străine şi indiferente.”). Drept urmare se împotriveşte, purtată de sentiment, acestei căsătorii, până când Ungureanu o va sfătui să accepte mariajul, dându-i de înţeles că nu îl interesează o legătură formală cu ea, ceea ce Laura va fi gata să şi facă.

Acea discuţie cu Aurel avusese loc la o „sindrofie” dată pentru prietene de Laura şi Ghighi, existând obiceiul ca fetele „inteligenţei” satelor din zonă (intelectualitatea rurală) să se întâlnească în fiecare duminică la câte o familie. Pentru că Titu se simţea stânjenit de gălăgia şi aplombul fetelor, „care- l plictiseau cumplit fiindcă toate îl iubeau mai mult sau mai puţin şi- i cereau poezii.”, pleacă spre Armadia, unde voia să-şi întâlnească iubita platonică, pe Lucreţia, dar renunţă cuprins de inspiraţia creaţiei poetice, nefructificată însă, pentru a se întâlni apoi din întâmplare cu Roza Lang. Soţia învăţătorului evreu din Jidoviţa „trăia fără nici o ţintă lămurită, mângâindu-se doar cu gândul că şi-a greşit de la început viaţa, când s-a măritat cu un bărbat nedemn de ea. Dorea însă o iubire mare prin care să răzbune de toate decepţiile; şi deoarece nu- i ieşise în cale nici una mare, se mulţumea chiar cu iubiri mai  mărunte şi mai variate.”, astfel încât declaraţiile de amor ale junelui Herdelea („-Te iubesc 

nebuneşte! De când te-am văzut întâia dată te port în suflet ca pe o comoară nepreţuită.”…) vor fi uşor acceptate.

În urma episodului Roza Lang, Titu se întâlneşte, pe drumul spre casă, cu Ion, căruia îi spune că aflase de la un funcţionar al judecătoriei din Armadia cum că Simion Lungu – ţăran în al cărui pământ, vecin cu al său, Ion intrase cu câteva brazde, mutând însemnele de hotar, şi cu care se bătuse din această pricină – îl reclamase, dar flăcăul nu dă importanţă faptului. Îl preocupă necesitatea unei căsătorii cu Ana, în condiţii în care tatăl ei se împotrivea, solicitându-i un sfat „domnişorului”, iar acesta i-l şi oferă: „– Dacă nu vrea el să ţi-o dea de bunăvoie, trebuie să- l sileşti!”. Drept urmare „Flăcăul tresări. I se păru că în minte i s-a deschis deodată o dâră luminoasă care îi arăta lămurit calea. Oftă prelung, parcă i-ar fi căzut o povară uriaşă de pe inimă.”.

Capitolul IV- Noaptea

„De când a văzut că Ion se înstrăinează de Ana din ce în ce mai rău, George Bulbuc a început într-adevăr să meargă mai în fiecare seară pe la Vasile Baciu. Fata îi era acum mai dragă. Gălăgia ce se făcuse în jurul ei, din pricina lui Ion, i se părea că a înfrumuseţat-o şi i-a ridicat  preţul.”, pe când Ana, care „A crescut singură, lipsită de o dragoste părintească mângâietoare.”, odată cu moartea mamei, căci „Tatăl ei o iubea, dar cu o iubire plină de toane.”, a rămas cu inima la Ion, în care „descoperise deodată tot ce- i dorea inima.”. Tristeţea pricinuită de îndepărtarea flăcăului i s-a risipit când Ion o aşteaptă într-o seară lângă poarta ogrăzii, hotărât să o cucerească prin „dibăcie şi şiretenie” în relaţiile cu ea.

Are loc procesul intentat de Simion Lungu cu sprijinul preotului Belciug, acesta din urmă „crezând că izbind pe feciorul Glanetaşului are să simtă lovitura şi familia Herdelea.”. La proces însă Ion şi Simion se împacă – reclamantul acceptând retragerea plângerii cu promisiunea de a i se restitui cele trei brazde furate –, ca urmare a sfatului primit la faţa locului de la un bătrân. Dar nu cedează preotul, socotindu-se afectat în orgoliul său prin retragerea reclamantului, şi în mărturia depusă îl acuză pe Ion de tulburarea liniştei satului; drept urmare, Ion va fi condamnat la două săptămâni de închisoare, cu executare ulterioară a sentinţei. Simţindu-se umilit, acesta va solicita învăţătorului să-i redacteze o reclamaţie, iar învăţătorul cedează, cu precauţia minimă de a o pune pe Laura să scrie textul.

După ce a trimis o telegramă în care îşi anunţă fericirea de a-i fi acceptată cererea în căsătorie soseşte la casa Herdelenilor şi George Pintea, acceptat cu bucurie de către toţi, deşi în noaptea următoare „Laura a visat numai pe Aurel, care părea c-o iubeşte nebuneşte şi voia să se împuşte din pricina lui Pintea”. În cadrul unei discuţii purtate între patru ochi, învăţătorul îşi anunţă viitorul ginere despre limitarea dotei la un „trusou modest”, însă „Pintea a protestat că n-are nevoie de nici o aţă, că Laura e cea mai mândră comoară din lume”.

Pentru a se iubi cu doamna Lang, Titu îl duce pe soţul acesteia la petrecerea vânătorilor din cârciuma lui Neumann, de unde ştia că învăţătorul evreu nu se va depărta până în zori. O găsi dormind – după ce o avizase că va veni –, iar când se culcă lângă ea „Corpul Rozei se răsuci şi se lipi de Titu care, simţindu- i căldura, îl încolăci cu amândouă braţele şi- l strânse 

sălbatec parcă să- i sfărâme oasele. Sânii plini cu sfârcurile roze, îi ardeau pieptul. În îmbrăţişarea aprinsă femeia se zvârcolea gemând cu ochii închişi…”.

Ion face şi el progrese, meşteşugite, în relaţia cu Ana, căci „vorbea puţin. Prin tăcere urmărea să deştepte mai mult iubirea în inima Anei, să se facă mai dorit. Voia să- l cheme ea tot mai înlăuntru. Astfel ajunse din uliţă în poartă, apoi în ogradă, pe urmă pe prispă… Acum mai trebuia să pătrundă în casă.”. Ceea ce se întâmplă, într-o noapte când Vasile Baciu dormea toropit de alcool, nu într-atât încât să nu audă „ţipătul scurt” al Anei care îşi pierdea virginitatea, dar nu protestează, socotindu-l pe George autor al faptei alăturate patului său. În timpul acesta George, căruia „Carnea îi tremura de scârbă”, stătuse ascuns în şanţul din faţa casei.

Capitolul V - Ruşinea

Într-o discuţie întâmplătoare, „Ion, cu limba dezlegată de băutură, povesti lui Titu cum stă cu Ana.”, precizând că o socoteşte gravidă „Şi de n-a rămas până acuma mai are vreme să rămână! Adăugă apoi cu un râs larg care- i dezvălea gingiile roşii şi- i întipărea pe faţă atâta răutate şi încăpăţânare, încât Titu se înfricoşă”.

Are loc logodna dintre Laura şi George Pintea, susţinută financiar de un împrumut bancar al învăţătorului, de o mie cinci sute de zloţi, de la Banca Someşana. „În atmosfera caldă George, cu ochii înflăcăraţi, plimbându-se prin casă cu mâinile la spate, începu să-şi desfăşoare planurile de viitor, despre apostolatul ce- l are de îndeplinit în satul de la marginea românismului, unde primejdiile sunt mai mari, datoriile mai multe, munca mai grea… Povesti cum în Vireag, comuna din Sătmar unde este numit el să păstorească, românii  nici nu ştiu româneşte, încât sunt siliţi să spună pe ungureşte că sunt români.”, o sarcină pe care nu ar lua-o „fără o tovarăşă de viaţă ca Laura, ea însăşi o româncă entuziastă.”. După plecare, tatăl spune fiului „că s-a pripit, că nu- i place ce a văzut aici, că se bagă într-o ceată de calici care mai umblă să-şi ascundă mizeria prin sforăială în vorbe ca şi în fapte”, pe când în casa logodnicei „O bucurie mare stăpânea toată familia. De-abia acum îşi dădeau seama de norocul Laurei.”

Pe când Laura se pregăteşte sufleteşte, recunoscătoare fiind pentru dezinteresul arătat de George în privinţa zestrei, pentru o iubire matrimonială curată şi harnică, „Titu, căzut în mrejele iubirii pătimaşe, nu mai trăia decât pentru Roza Lang. După câteva întâlniri, femeia îi cucerise toate gândurile şi toate simţurile.”, până când lumea începu să vorbească, ceea ce îl determină pe tatăl său, temător de izbucnirea vreunui scandal, să-i găsească un post de ajutor notar în comuna Gargalău, pentru a-l îndepărta de obiectul ispitei.

Dându-şi seama – în urma discuţiei lămuritoare cu George Bulbuc, care surprinsese întâlnirea amoroasă din casa fetei – că Ana este însărcinată cu Ion, tatăl ei o bate sălbatec: „porni să- i care pumni în cap, în coaste, în burtă, cu o iuţeală fulgerătoare, gâfâind  şi mugind”. Cu toată suferinţa ei fizică şi psihică, Ana trăieşte puternic bucuria sarcinei, atunci când simte în pântece „câte o uşoară zvâcnire”. Este trimisă de Vasile Baciu la Ion, să rezolve problema căsătoriei, dar Ion o primeşte cu indiferenţă, pretinzând o întrevedere cu tatăl ei, pentru „tocmeală” şi „învoială” asupra zestrei. Ca urmare a atitudinii lui Ion, Vasile Baciu continuă să o bată până ce „Fata se jigări ca o scoabă de atâtea bătăi, încât abia se 

mai ţinea pe picioare.”. Situaţia însă pare să-l bucure pe tatăl copilului, cel care, într-un schimb de replici pe această temă cu Laura, socotise „că bine- i face! Lasă s-o bată zdravăn, că i se cade!”.

Capitolul VI - Nunta

Ajuns în Gargalău, în calitate de ajutor al notarului evreu Friedman, cu care se înţelege bine pentru că îi aminteşte de familia pe jumătate evreiască a iubitei sale, Roza Lang, Titu Herdelea constată discrepanţa dintre nivelul de viaţă al populaţiei maghiare şi româneşti, exprimată şi de aşezarea spaţială a locuitorilor celor două etnii, de înfăţişarea gospodăriilor: „În mijloc se înălţa trufaşă, cu un cocoş alb în vârful turnului, biserica ungurească nouă, iar în apropiere şcoala satului, cu coperişul roşu de ţiglă, cu două etaje, severă şi poruncitoare ca o stăpână nemiloasă. Prinprejur se înşirau numai case bune, cele mai multe de piatră cu ogrăzi largi, acareturi bogate, vite frumoase. Pe la margini, ca nişte cerşetori flămânzi, se răzleţeau bordeie murdare, umile, învelite cu paie afumate şi, într-un colţ, ruşinoasă, se ascundea parcă bisericuţa românească de lemn, dărăpănată, cu turnuleţul ţuguiat de şindrilă mucigăită.”. Dar Titu este totuşi patriot şi entuziast, considerând în sine că locul arată, la modul simbolic, ca „O cetate încercuită de o oştire desculţă!”.

Aflând despre redactarea reclamaţiei lui Ion de către Zaharia Herdelea – Ion spusese, chemat fiind la judecătoria din Armadia, cine o scrisese, în ciuda promisiunilor sale repetate de a nu dezvălui autorul, făcute învăţătorului –, preotul Ion Belciug îl socoteşte pe flăcău drept unealtă a Herdelenilor împotriva sa şi decide să-l împace cu Vasile Baciu. Întrevederea dintre familia fetei şi a flăcăului se va termina fără o conciliere de fapt, doar cu un început de negociere a zestrei, căci Ion pretinde toată averea lui Vasile Baciu, pe când acesta nu acceptă să dea decât „cinci locuri şi o pereche de boi”, pentru că, afirmă el, „nu vreau să rămân pe drumuri şi s-ajung la bătrâneţe să cer de pomană”. După săptămâni de tocmeală însă Vasile Baciu „Primi să- i dea zestre toate pământurile şi amândouă casele, cerând doar să fie scrise, după cununie, pe numele amândurora.”.

În Gargalău, Titu Herdelea realizează, după o convorbire cu preotul român din sat, vanitatea existenţei sale, comparând-o cu viaţa grea dusă de ţăranii români („Ce folos că citea tot ce- i cădea în mână împuindu-şi mintea cu gândurile altora, dacă nu căutase să ştie ce se petrece în jurul său? Ce să mai închipuieşti drame şi tragedii pentru glorie, când în faţa ta se desfăşoară tragedia unui popor întreg, mai dureroasă în muţenia ei decât orice născociri romantice?”) şi se decide să devină luptător în folosul neamului său. Drept urmare, atunci când Friedman îl trimite să pună sechestru pe bunurile datornicilor la impozitare, o face dar numai în cazul maghiarilor, nu şi al românilor, ceea ce îi aduce concedierea. Lucrul nu-l supără prea mult, îi va provoca însă un mic şoc vestea, primită de la mama sa, că în absenţa lui Roza Lang a fost „în stare să se ţină până şi cu practicantul notarului…”.

Cum familia Herdelea nu plătise de câteva luni ratele pentru mobila de salon achiziţionată la insistenţele fetelor, firma care o vânduse îl dă în judecată pe Zaharia Herdelea, însă avocatul reprezentant al firmei îi propune, după procesul soldat cu o decizie de vânzare la licitaţie a mobilei, să o cumpere el, urmând ca să i se plătească lui ratele restante şi dobânda aferentă, ceea ce învăţătorul acceptă.

Are loc nunta Laurei – în Armadia, „la berăria Rahova, în sala de la etaj pe care berarul o împodobise feeric şi unde se adună toată domnimea din Armadia şi împrejurimi.” –, apoi nunta lui Ion, care dansează pătimaş cu mai vechea sa iubită, Florica. Văzându-i, „Ana tresări ca muşcată de viperă. Simţi că nădejdile ei de fericire se risipesc şi că ea se prăvale iar  furtunos în aceeaşi viaţă nenorocită.”.

GLASUL IUBIRII

Capitolul VII -Vasile

La licitaţia organizată pentru vinderea formală a mobilei de sufragerie a participat şi preotul Belciug, spre a cumpăra masa, căci, afirmase acesta, îi lipsea un asemenea obiect, ceea ce provocase o criză de furie, mai puţin decentă, doamnei Herdelea („Să ieşi afară de aici, hoţule, că altfel îţi sucesc gâtul! Afară, ticălosule!…”).

Ion, la rândul său, trăieşte un sentiment de satisfacţie intensă, manifestat şi gestual: „Pe uliţă umbla cu paşi mai rari şi cu genunchii îndoiţi. Vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic numai de pământ şi de avere.”, până când socrul refuză cedarea cu forme legale a pământului, sub argumentul unei nedreptăţi comise astfel.

Iar pe Zaharia Herdelea îl solicită avocatul Victor Grofşoru, din Armadia, să îi facă propagandă electorală în alegerile pentru un loc de deputat, împotriva contracandidatului său, „bancherul Bela Beck, şvab ungurizat din Budapesta”. Ceva mai târziu primeşte însă o scrisoare de la subinspectorul Horvat, de solicitare a sprijinului în direcţia opusă, a candidatului maghiar, însoţită de o vagă promisiune de ajutor, ceea ce-l determină să meargă pe această cale („-Pentru mofturi n-am să-mi las eu bătrâneţele pe drumuri…”, se justifică el faţă de Titu, gândind la procesul ce-i fusese intentat de către judecătorul pârât în numele lui Ion).

Drept urmare a refuzului de a întăbula pământul pe numele său, Ion îşi va trimite nevasta la socru cu solicitări în acest sens, dar ea se întoarce la soţ bătută de tată, unde se va bucura de acelaşi tratament: „Atunci, cu o poftă neînfrânată, ridică mâna şi o lovi greu peste obrazul drept, şi apoi cu dosul palmei, repede peste obrazul stâng. Durerea stoarse din pieptul femeii un ţipăt atât de ascuţit că Ion auzi cum zângănesc geamurile casei. O mai trăzni însă şi peste ochii ce- l priveau cu spaimă, dar care chiar spăimântaţi îşi păstraseră o clipire de bunătate…”.

Purtată astfel între Ion şi Vasile Baciu, Ana are pentru prima oară dorinţa de a muri, împreună cu sesizarea incapacităţii de a-şi decide poziţia în conflictul de interese dintre cele două familii, din moment ce „toţi au dreptate, şopti femeia podidită de plâns. Numai eu n-am nici un loc în lume.”.

Capitolul VIII - Copilul

Din rândul celor unsprezece ţărani cu drept de a alege din Pripas, şase îl urmează, la votare în Armadia, pe Belciug, iar cinci pe Herdelea, pentru a se pronunţa în favoarea deputatului român, respectiv maghiar, pe când românii prezenţi în faţa primăriei, unde se găsea biroul

electoral, strigă „Ruşine! Renegaţii!… Jos!…”, grupului condus de învăţător. A fost ales Bela Beck, cu o majoritate de cinci voturi.

Alungată de Ion, Ana îşi găseşte adăpost în casa părintelui ei, care o primeşte liniştit, având convingerea că „La urmă tot va trebui să vie bărbatul şi s-o ia, mulţumindu-se cu ce-o căpăta, căci n-are încotro… Acum e vorba de răbdare. Cine o răbda mai lung, rămâne deasupra.”. Aceasta până când Ion îl dă în judecată, asistat de avocatul Grofşoru, pentru nerespectarea contractului verbal de dotare matrimonială, concluzionat cu martori, moment în care „începură îndoielile”. Astfel ameninţat, socrul cedează parţial, întăbulând cinci loturi şi o casă pe numele ginerelui, urmând ca procesul să meargă totuşi înainte, iar Ana se întoarce la soţ.

Deşi însărcinată, Ana „Robotea ca o slujnică. Zenobia, de când avea noră în casă nu catadicsea nici să mute un scaun de ici până colo; în schimb însă o dăscălea toată ziua, bruftuluind-o şi afurisind-o.”, inclusiv atunci când o apucă durerile facerii şi pleacă la câmp cu mâncare, după o momentană potolire a lor. Va naşte acolo, spre supărarea soţului („-Afurisită muiere! bombăni Ion, fără măcar să se întoarcă. Ştie că- i soseşte ceasul şi vine să fete pe câmp!”), mişcat până la urmă „în faţa minunei care se petrece zilnic sub privirea oamenilor”.

Pe alt plan al evenimentelor narate, viaţa lui Titu Herdelea cunoaşte o nouă modificare: tânărul îşi găseşte singur un loc de ajutor de notar în comuna Lucşa, „sat mare şi bogat, cu păşuni grase şi vite multe”, unde va descoperi alt obiect al pasiunii în persoana învăţătoarei Virginia Gherman, alături de care îşi petrece serile convorbind asupra românismului.

Are loc botezul copilului Anei şi al lui Ion, numit Petre, dar la nici o săptămână după aceasta Ion o bate iarăşi, încât „Fericirea ce umpluse sufletul Anei, durerile naşterii, se stinseră repede ca aburii în vânt. Acum trebui să-şi dea seama în sfârşit că Ion o urăşte şi deodată se miră cum n-a înţeles până azi?”. Sentimentul inutilităţii şi gândul dispariţiei îi vor fi întărite de sinuciderea cârciumarul Avrum, ruinat de o afacere în care îl angrenase notarul Stoessel; văzând cadavrul spânzuratului, femeia „Nu simţea nici groază, nici milă, ci doar o dorinţă aprigă de a citi pe faţa lui taina care o împiedica pe dânsa.”.

Înaintea procesului său şi al lui Ion cu judecătorul ofensat de reclamaţie, Zaharia Herdelea trimite câte o scrisoare subinspectorului Horvat şi deputatului Bela Beck solicitându-le „să pună o vorbă bună unde cred dânşii că trebuieşte”, însă fără nici un rezultat – „Ion Pop-Glanetaşu este condamnat la o lună este condamnat la o lună închisoare şi o sută coroane amendă, iar Zaharia Herdelea, învăţător în Pripas, la opt zile închisoare şi cincizeci de coroane amendă.”.

Capitolul IX - Sărutarea

Laura, însărcinată, îşi vizitează părinţii, arătându-se încântată de soţ şi de noua condiţie socială („N-aş mai putea trăi acuma cum am trăit înainte. Mă şi mir cum am putut trăi aici, fără a cunoaşte pe George atâta vreme.”).

În acest timp Vasile Baciu, înspăimântat de perspectiva procesului cu Ion („Cu cât se apropia  însă sorocul, cu atât frica i se încuiba în inimă. S-ajungă el la bătrâneţe să- l mănânce 

procese şi avocaţii! I se părea o ruşine nesuferită.”), hotărăşte să cedeze toată averea ginerelui, ceea ce şi face, dincolo de realele simţiri, exprimate după întocmirea actelor, la cârciuma unde intrase cu Ion ca să-şi stâmpere amarul: „-Tâlharule, tâlharule, m-ai lăsat pe drumuri! izbucni deodată Vasile Baciu, otrăvit de furie, şi- şi înfipse mâinile în gâtul ginerelui.”.

Procesul învăţătorului Herdelea se soldează şi cu suspendare din funcţie, datorită condamnării primite, în locul său fiind numit un tânăr învăţător, Nicolae Zăgreanu, dar avocatul Grofşoru îl angajează la cancelaria sa pe cel suspendat temporar, „cuprins de compătimire adevărată” şi în vederea următoarelor alegeri.

Iar visul de iubire al tânărului Herdelea se sfârşeşte când descoperă relaţia dintre Virginia Gherman şi plutonierul maghiar din Luşca („El îi vorbea de năzuinţele neamului, pe când ea râvnea iubire…”, constată puţin afectat ajutorul de notar), odată cu hotărârea fermă de a se stabili în România. Deoarece nu avea banii necesari, se va angaja, pe un salariu mai bun, în biroul notarial al fostului său coleg de bancă, Alexe Căldăraru, din Măgura. În drumul către Măgura, dus de către Ion cu căruţa, ţăranul îi mărturiseşte, surprinzându-l astfel, a-i fi îndatorat pentru ideea de a proceda cum procedase cu Ana („– Dacă nu m-ai fi învăţat dumneata, domnişorule, rămâneam mai rău ca un ţigan!”).

Primăvară fiind, Ion merge îmbrăcat sărbătoreşte să-şi vadă pământurile; acolo „încet, cucernic, fără să-şi dea seama, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor…”.

Capitolul X - Ştreangul

Stând la sora ei, care născuse o fetiţă, Ghighi se metamorfozează, „Crescuse, se împlinise, pierduse copilăria şi-şi păstrase veselia comunicativă. Ochii ei albaştri însă luceau mai puternic şi parcă ascundeau dorinţe nelămurite…Povestea bătrânilor cu mare însufleţire viaţa fericită şi armonioasă ce o ducea Laura cu Pintea.”. Aspect pe care îl observă, probabil, şi tânărul învăţător suplinitor Zăgreanu, din moment ce îşi înteţeşte vizitele … pentru a se împărtăşi din experienţa didactică a tatălui ei.

La nunta lui George Bulbuc şi a Floricăi (unde mirele „Avea mulţumirea, ce- l măgulea grozav, că a cucerit pe Florica”, iar mireasa „se topea de fericire. Nu nădăjduise ea niciodată norocul să o ia feciorul unui «bocotan» ca Toma Bulbuc.”) participă şi Ion împreună cu Ana care, văzând privirile soţului îndreptate către mireasă, înţelege „că Ion pofteşte pe Florica. Odinioară s-ar fi prăpădit de durere; acuma numai o ruşine crâncenă îi ardea sufletul, că toţi  oaspeţii o văd batjocorită.”. Drept urmare se simte total însingurată, chiar şi faţă de copilul ei, pentru că acesta „semăna atât de bine cu Ion încât ea, care se îngrozea de bărbatul ei, îi ocolea privirea de frică să nu vadă într- însa ochii din noaptea ospăţului, cei ce-au pătruns ca  nişte săgeţi aprinse în carnea celeilalte femei.”. Până când o informaţie căpătată de la Savista Oloaga (femeia găzduită din milă de către George) asupra vizitelor repetate ale soţului la noii căsătoriţi o determină să se spânzure, în grajd. Murind, „un fior o furnică prin tot corpul. Simţi o plăcere grozavă, ameţitoare, ca şi când un ibovnic mult aşteptat ar fi îmbrăţişat-o cu o sălbăticie ucigătoare…”.

Capitolul XI - Blestemul

În faţa cadavrului Anei care atârna în ştreang, Ion se simte afectat de „Mila stranie, alcătuită  din groază şi mirare, ce te cuprinde instinctiv în faţa morţii”, dar apoi, „obişnuindu-se puţin cu faţa schimonosită cumplit a femeii, îl munci întrebarea cum a putut el trăi în acelaşi pat cu ea şi sfârşi zicându-şi că bine a făcut că s-a omorât”.

Are loc, din iniţiativa avocatului Grofşoru, care şi pledează, rejudecarea procesului Herdelea, soldată cu achitarea inculpatului, astfel încât acesta redobândeşte dreptul de a funcţiona ca învăţător în Pripas, spre marea dezamăgire a suplinitorului său.

În acest timp Ion, cel condamnat odată cu Herdelea, face luna de pedeapsă la închisoarea judecătoriei din Armadia, în condiţii plăcute chiar, însă la eliberare îşi găseşte copilul grav bolnav. Cu toate că bunica Zenobia încearcă vindecarea cu ajutorul unor descântece, copilul va muri, probabil din pricina hrănirii necorespunzătoare, constatase medicul ajuns în urma decesului. Imediat după înmormântare Vasile Baciu se va simţi îndatorat să-l avertizeze pe Ion, cum că îşi doreşte pământurile şi casele înapoi („dacă a murit şi Ana şi copilul, cuvine-se  ce-a fost al lor să se întoarcă înapoi la mine. Aşa- i legea şi omenia…”), ameninţând şi cu un proces, în cazul în care întâmpină opoziţie.

Verificând modul de desfăşurare a examenului de sfârşit de an, fostul subinspector Horvat, devenit acum inspector, reproşează învăţătorului Herdelea faptul că soţia sa nu vorbeşte limba maghiară, că nu ştiu copiiTatăl nostru în limba maghiară (spre indignarea preotului Belciug, cel care predă religia, manifestată în faţa oficialului) şi că nivelul de cunoaştere a limbii maghiare – obligatorie ca limbă de predare în şcolile de stat – de către copii este redus şi, drept urmare, sugerează învăţătorului să ceară pensionarea, înainte de vreme.

La băile din Sângeorz se petrece o întâlnire între clanul Pintea, reunit împreună cu rudele din România (sora lui George Pintea, Eugenia, acompaniată de soţul ei, Gogu Ionescu), şi Herdeleni, prilej cu care se discută critic situaţia românilor din Ungaria, Titu fiind invitat de către familia Ionescu în Regat, cu promisiunea de a i se găsi o slujbă de jurnalist la gazeta partidului reprezentat de către Gogu în Parlamentul României.

Tot la o întâlnire, dar de dragoste şi întâmplătoare, în plin câmp, cu Ion (care, încins de pasiune „Încerca să se smulgă din lanţul ce- l strângea tot mai tare ca să-şi întoarcă toate gândurile la moşia lui ameninţată de îndârjirea lui Vasile. Dar când se mustra c-o să-şi piardă averea pentru o muiere blestemată, cum se mustrase şi altădată, acum i se adăoga în  creieri, nechemată, întrebarea: ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e pe lume drag nu- i al tău?”) va participa şi Florica. Stând cei doi de vorbă în marginea lanului pe care el îl cosea, aşezaţi pe sumanul aflat acolo din întâmplare, dar „ca un culcuş pregătit înadins”, Ion, după câteva momente de ezitare, „brusc, ca o fiară o cuprinse de subţiori şi- i muşcă buzele. Apoi Florica se lăsă pe spate, moale, gemând…”

Capitolul XII - George

Ion, pentru a se întâlni cu Florica, îl vizitează pe George ca pe „un frate bun, când să- i ceară un sfat, când să- i dea el o povaţă, găsind totdeauna o pricină care să- i îndreptăţească venirea...”, dar supravegheat atent de Savista Oloaga, căci „Fiindcă George a strâns-o de pe drumuri şi glumea uneori cu dânsa şi mai ales fiindcă nu uita niciodată, când aducea rachiu, să- i dea şi ei câte un păhărel, Savista îl iubea cu o furie sălbatică, atât de caracteristică estropiaţilor, şi ar fi fost în stare să strângă de gât pe oricine pentru dânsul.”. Iubindu-l pe George, îl ura însă pe Ion „de când a simţit că umblă după Florica” şi, drept urmare, avertizează soţul asupra intenţiilor necurate ale pseudo-prietenului său.

În acest timp Zaharia Herdelea primeşte vizita învăţătorului Zăgreanu, sosit cu mesajul de grăbire a cererii de pensionare, din partea inspectorului Horvat, sub ameninţarea – nerostită de mesager, dar limpede în subtext – că altfel va fi destituit, ceea ce îl determină pe titularul postului să se resemneze „ca femeia când trebuie să-şi dea seama că a îmbătrânit.”.

Pe de altă parte, „Vasile Baciu fusese la trei avocaţi în Bistriţa şi toţi trei îi spuseseră la fel: legea zice că copilul moşteneşte pe tată şi tata moşteneşte pe copil. Asta înseamnă că să nu-şi mai tocească opincile în zadar. Cu toate acestea el ameninţa mereu pe Ion cu judecata,  nădăjduia să- l sperie, cum s-a speriat şi dânsul odinioară. Sufletul lui însă era toropit de amărăciune şi se revolta împotriva legii care permitea ca un tâlhar să- i ademenească fata, să- i smulgă moşia şi pe urmă, după ce bagă în groapă femeia, să rămână cu pământurile şi averea luate cu japca…”.

Mânat de aceste stări sufleteşti, Vasile Baciu ajunge să accepte o propunere a preotului făcută celor doi adversari cu prilejul convocării lor în casa parohială, alături de fruntaşii satului, spre a se găsi o soluţie de compromis: urmează a păstra în folosinţă pe viaţă, dar fără a fi proprietar, trei loturi şi casa în care stătea. Ion acceptă şi el propunerea, în plus semnează un act prin care lasă bisericii, dacă moare fără urmaşi, toată averea – aceasta la cererea părintelui, susţinută prin ideea de a evita risipirea bunurilor în direcţii neprevăzute şi pe nemerit.

În drumul său către Bucureşti, unde vrea să ajungă spre a răspunde invitaţiei rudelor sale prin alianţă şi din dorinţa de a se realiza în centrul românismului, Titu se opreşte la Sibiu, ca trimis al ziarului Tribuna Bistriţei la serbările Asociaţiei pentru Cultura şi Literatura Poporului  Român. Acolo îi va cunoaşte, aflăm puţin mai târziu, pe Virgil Pintea şi Liviu Pintea, fraţii cumnatului său. Cel din urmă, căpitan al armatei austro-ungare, îl va uimi printr-o atitudine, pentru el, neaşteptată: „Sunt român şi eu, dar mai-nainte de a fi român, sunt ofiţer şi servitor al majestăţii- sale împăratul. Ca atare, fireşte, nu pot admite năzuinţele celor de teapa dumnealui [referire la fratele său, Virgil, n. n.] care trag mereu cu ochiul către Bucureşti şi spre România. În mintea mea aşa ceva nu se cheamă politică naţională, ci trădare de ţară…”. În schimb Virgil, drept răspuns la dezamăgirea lui Titu în privinţa atitudinii participanţilor la serbări, orientată mai ales către micile probleme individuale decât către interesul naţional, afirma că „Duşmanul ne atacă prin toate mijloacele moderne de cutropire, prin cultura lui, prin şcoala lui, prin arta lui, prin banii şi prin munca lui… Noi trebuie să dăm din mâini ca baremi să nu ne înecăm. Atât. Dacă ne menţinem la suprafaţă, am izbutit.”.

Avizat de către Savista, George îi comunică lui Ion că va pleca noaptea după lemne la pădure, dar se întoarce din drum şi aşteaptă sosirea iubitului Floricăi, alături de ea, spre disperarea femeii care îşi aşteaptă amantul. Când Ion soseşte, pe întuneric, în grădină, George îl izbeşte cu sapa de trei ori şi îl lasă muribund acolo.

Capitolul XIII - Sfârşitul

Naratorul reia din perspectiva victimei evenimentele: „Ion se prăbuşise sub lovitura a doua care- i crăpase ţeasta. Lovitura următoare n-o mai simţi, după cum nu simţise durere nici la cea dintâi… Venise de-a dreptul de la cârciumă, ameţit mai mult de fericire decât de rachiu, deşi băuse atât de speriase pe vădana lui Avrum.”. Înainte de a muri îşi reaminteşte „repede, ca într-o aiurare, cum se ducea la liceu în Armadia, cum a fugit de la şcoală ca să umble cu vitele pe câmp şi să ţină coarnele plugului, apoi dragostea lui dintâi cu fata dascălului Simion Butunoiu, măritată acum cu unul din Săscuţa, apoi dragostea lui să aibă pământ mult, şi Ana, şi copilul, şi Titu cu toată familia Herdelea şi cu cântecele cele frumoase, seara, în pridvor, şi- i părea rău că toate au fost degeaba şi că pământurile lui au să rămâie nimănui…” apoi, deşi grav rănit – la mâna dreaptă, la piept şi la cap –, se târăşte până aproape de gardul dinspre uliţă, sub un nuc, unde îl lasă puterile.

Toată noaptea va geme înfiorător, ascultat de către Florica, împietrită de spaimă, şi de către George. A doua zi dimineaţa, în faţa mulţimii adunate în ogradă, George recunoaşte omorul, ca răspuns la întrebarea judecătorului, mărturisind şi cauza: „-Pentru că venise la nevastă-mea şi…”. Oamenii din sat şi cei din împrejurimi – şocaţi de cele petrecute, căci „În Pripas nu se pomenise omucidere de când se ţinea minte.” – compătimesc atât victima cât şi pe ucigaş. Iar preotul Belciug, căruia „Îi părea rău de Ion, dar în acelaşi timp se bucura că biserica va câştiga prin moartea lui.” moştenindu-i averea, îl îngroapă în curtea noii biserici, în calitate de donator excepţional.

Acelaşi Belciug, împăcat acum cu familia Herdelea, face actul de donare a pământului pe care se construise casa învăţătorului, astfel încât Ghighi, cerută în căsătorie de către Zăgreanu – care a fost numit învăţător în locul pensionatului Zaharia Herdelea – va primi drept zestre casa împreună cu terenul.

De la Titu soseşte o scrisoare, uşor amară, trimisă din Bucureşti, unde nu s-a întâlnit cu rudele care îl invitaseră căci acestea nu au revenit în capitală, fiind astfel nevoit să se descurce cu banii pe care îi avea („Viaţa- i viaţă pretutindeni, cu aceleaşi deşertăciuni, cu aceleaşi aşteptări şi mai ales cu aceeaşi faţă spăimântătoare care retează scurt aripile avântului.”).

Romanul se încheie prin descrierea festivităţilor legate de sfinţirea noii biserici din Pripas, inclusiv relatându-se „petrecerea poporului”, unde participă aceiaşi protagonişti din scena similară ce deschide naraţiunea, mai puţin Ion şi George, ultimul aflat după gratii. Nu s-au petrecut, în fond, mari schimbări, consemnează naratorul odată cu descrierea drumului pe care iese din Pripas căruţa cu bătrânii Herdelea: „Câţiva oameni s-au stins, alţii le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări plăpânde într-un uragan uriaş.”.

Argumentare

ROMANUL OBIECTIV / REALIST

Romanul este opera epică, în proză, de mare întindere, cu o acţiune desfăşurată pe mai multe planuri şi la care participă un număr mare de personaje.

Trăsăturile romanului obiectiv:

îşi propune să reflecte existenţa obişnuită ;

universul fictiv al operei literare este construit după principiul verosimilităţii ;

construcţia subiectului respectă ordinea cronologică ;

incipitul se află într-o strânsă legătură cu finalul ;

incipitul prezintă cadrul acţiunii, fixează timpul, reuneşte cele mai importante personaje din roman ;

acţiunea se desfăşoară coerent, fără apariţia unor situaţii neprevăzute, evoluţia ei putând fi anticipată ;

finalul este închis, rezolvând conflictele şi nepermiţându-i cititorului alte interpretări ;

personajul este reprezentativ pentru o categorie socială sau umană, fiind deseori vorba de tipuri ;

personajul este surprins într-un proces de transformare ;

naratorul este omiscient, relatând la persoana a III-a, neutru şi impersoanl, fără să emită judecăţi de valoare, să comenteze faptele sau să explice situaţiile .

ION (1920)

Publicat în 1920, romanul Ion reprezintă primul roman al lui Liviu Rebreanu, un roman realist şi obiectiv care înfăţişează univerul rural fără a-l idealiza. Geneza romanului Ion este legată de câteva elemente autobiografice: o scenă pe care a văzut-o autorul cu un ţăran care săruta pământul, un eveniment din satul său, când un ţăran văduv şi bogat şi-a bătut fata pentru că rămăsese însărcinată cu un tânăr sărac şi o discuţie cu un flăcău foarte sărac, Ion Pop al Glanetaşului, din cuvintele căruia „se simţea o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicioasă.” Scena sărutării pământului se regăseşte în roman şi are un rol important deoarece reprezintă un simbol al iubirii obsesive pentru pământ. Este un gest semnificativ nu numai pentru destinul personajului principal ci şi pentru conturarea întregii naraţiuni, deoarece destinul tuturor personajelor se învârte în jurul problemei pământului.

În proza lui Liviu Rebreanu se întâlnesc două mari teme: problema conştiinţei naţionale în romanul Pădurea spânzuraţilor şi problema pământului în Ion şi Răscoala. Tema romanului o constituie lupta ţăranului român pentru pământ într-o societate împărţită în săraci şi bogaţi. Pe parcursul romanului se desprinde ideea că dorinţa de pământ duce la dezintegrare morală atunci când aceasta depăşeşte limitele normalului, transformându-se în obsesie. În acelaşi timp, romanul este o monografie a satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea. Pe parcursul romanului sunt descrise ritualuri care privesc marile evenimente din existenţa unui om: naşterea (naşterea copilului Anei), căsătoria (obiceiurile descrise la nunta dintre Ion şi Ana) şi moartea (ritualurile pentru Dumitru Moarcăş şi moartea Anei). Un alt eveniment important din viaţa unei comunităţi săteşti asupra căruia autorul se opreşte este hora. În afara obiceiurilor referitoare la desfăşurarea existenţei umane, sunt descrise şi îndeletniciri specifice mediului rural legate de munca la câmp, care subliniază şi mai mult caracterul monografic al romanului.

Din punct de vedere compoziţional, romanul este împărţit în două părţi, Glasul pământului şi Glasul iubirii, titlurile acestora sintetizând esenţa conţinutului. Acţiunea romanului este dispusă pe două planuri care alcătuiesc de fapt imaginea globală a satului transilvănean. Primul plan este al ţăranilor şi îl are în centru pe Ion, al doilea plan este al intelectualităţii rurale care descrie viaţa şi problemele cu care se confruntă familia Herdelea. Interesantă în cazul romanului Ion este construcţia ciclică, acesta începe şi se sfârşeşte cu descrierea drumului spre /dinspre satul Pripas. Prin această metaforă a drumului, autorul conduce cititorul în spaţiul geografic, social şi uman în care se va petrece acţiunea romanului. De la imaginea podului peste Jidoviţa, la Pădurea Domnească şi Cişmeaua Mortului, de aici pe sub Râpele Dracului, se ajune la imaginea Pripasului „pitit într-o scrântitură de coline”, unde se desfăşoară tradiţionala horă de duminică. Drumul descris în final încheie într-un fel evenimentele tragice petrecute în sat: „Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au stins, alţi le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări plăpânde într-un uragan uriaş.”. Autorul susţine că a urmărit deliberat o construcţie circulară spre a întări iluzia realului, cititorul fiind readus la sfârşit, exact acolo de unde intrase în lumea ficţiunii. Ciclicitatea se va extinde şi în construcţia personajului principal: Ion revine în final la iubirea pentru Florica, ignorând glasul pământului. De asemenea, se precizează în text că acesta reia destinul lui Vasile Baciu. La fel ca şi Ion, tatăl Anei obţinuse pământurile căsătorindu-se cu o fată bogată, dar pe care nu o iubea. Dar reluarea presupune la Rebreanu o degradare: revenirea la Florica nu echivalează cu revenirea la iubirea pură de la începutul romanului ci se transformă într-o obsesie mistuitoare ca şi cea pentru pământ şi îi va aduce personajului sfârşitul tragic. De asemenea, spre deosebire de Ion, Vasile Baciu are grijă de familia lui, chiar dacă nu îşi iubeşte fiica.

În centrul acţiunii se află figura lui Ion, care stăpânit de o obsesivă dorinţă de a avea pământ, îşi vede realizarea visurilor prin căsătoria cu Ana, fiica lui Vasile Baciu, unul dintre ţăranii bogaţi ai satului. Deşi o iubeşte pe Florica, o fată frumoasă dar săracă, îşi urmează cu tenacitate şi răbdare planul de a obţine pământurile, lăsând-o însărcinată pe Ana şi obligându-l astfel pe Vasile Baciu să-l accepte ca ginere şi să-i dea ca zestre pământurile.

Relaţiile cu Vasile Baciu rămân tensionate, iar atitudinea de indiferenţă faţă de Ana o determină pe aceasta să se sinucidă.

Nici viaţa intelectualităţii nu este ferită de tulburări şi privaţiuni, determinând uneori umiliri sau compromisuri. Laura, fiica cea mare a soţiilor Herdelea, se căsătoreşte cu George Pintea, deşi iubise pe altcineva. Învăţătorul face cu greu faţă dificultăţilor materiale şi, intrând în conflict cu autorităţile, votează, împotriva convingerilor sale, cu deputatul maghiar. Un rol important în viaţa satului îl are preotul Belciug, preocupat de construirea unei noi biserici şi de destinul ţăranilor între care provoacă diferite animozităţi.

PERSONAJUL PRINCIPAL: ION POP AL GLANETAŞULUI

Autorul nu îşi analizează personajele, nu le critică sau le admiră ci pur şi simplu le prezintă cititorului. Ion este personajul principal al romanului. Numele său întreg este Ion Pop al Glanetaşului şi face parte din categoria ţăranilor săraci care îşi doresc pământ. Portretul său fizic nu este conturat, gesturile, mimica şi îmbrăcămintea fiind descrise pentru a pune în evidenţă anumite trăsături sau stări ale personajului. Un exemplu elocvent este descrierea lui Ion, care se duce îmbrăcat în haine de sărbătoare să-şi viziteze pământurile.

Trăsătura sa esenţială este dragostea pentru pământ: „Unde punea el mâna, punea ţi Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca ochii din cap. [...] Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă...” Dorinţa de a avea pământ este justificată de realitatea socială în care trăieşte, pentru Ion pământul înseamnă stabilitate, statut social, cea mai bună dovadă a hărniciei sale. Prin caracterizare directă, îi sunt subliniate de către narator o parte din trăsături: Ion este un ţăran sărac, dar harnic, un bun gospodar care doreşte să aibă ce munci. De asemenea, i se pun în evidenţă inteligenţa, ambiţia, voinţa, trăsături remarcate şi de celelalte personaje: Zaharia Herdelea, Titu Herdelea, chiar şi Vasile Baciu. Apreciat în sat pentru hărnicia şi isteţimea sa, el înţelege că doar munca cinstită nu-l poate ajuta să ajungă printre cei cu delniţe multe şi cu un cuvânt greu în sat. Evoluţia sa este urmărită în contradicţie cu câteva personaje: George Bulbuc, Vasile Baciu, tatăl său, dar şi în contradicţie cu sine: personajul are numeroase momente de nehotărâre, de ezitare între dorinţa de a avea pământ şi iubirea pentru Florica. Iniţial, visul lui era să recâştige pământurile pierdute de tatăl său, prin urmare dorinţa de pământ era justificată. Cu timpul însă, obţinerea pământurilor se transformă într-o obsesie care duce la decăderea morală a personajului, aducând în prim plan trăsăturile negative ale acestuia: Ion va da dovadă de egoism şi cruzime faţă de Ana, de răutate şi chiar de violenţă. Deşi la început ezită între „glasul pământului” şi „glasul iubirii”, interpretează vorbele lui Titu Herdelea în favoarea sa şi ia decizia de a-l obliga pe Vasile Baciu să-i dea pământurile: „Se simţea înfrânt şi neputincios, iar simţământul acesta îi aprindea sângele şi-i umplea creierii de planuri şi hotărâri care de care mai năzdrăvane. Totuşi nu mai îndrăznea să se apropie de casa lui Vasile Baciu şi nici să schimbe vreo vorbă cu Ana. În schimb se ducea mai în fiecare seară pe la Florica. Ochii ei albaştri îi mulcomeau zbuciumarea. Râdea însă când îşi amintea de făgăduinţa lui că o va lua de nevastă. Cum s-o ia dacă toată zestrea ei e un purcel jigărit şi câteva bulendre vechi? Dragostea nu ajunge în viaţă... Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia. Şi îndată ce zicea aşa, se

pomenea cu gândurile după Ana...”; „ – Dacă nu vrea el să ţi-o dea de bunăvoie, trebuie să-l sileşti! [...] – Poţi să-l sileşti? Ai cum să-l sileşti? [...] –Pot, domnişorule! izbucni Ion aspru, cu ameninţare în glas.” Deşi Titu Herdelea va avea impresia că este vinovat pentru decizia lui Ion, această idee este prezentă în mintea personajului chiar de la început, fiul învăţătorului nu face altceva decât să i-o amintească: „Nu-i fusese dragă Ana şi nici acuma nu-şi dădea seama bine dacă i-e dragă. Iubise pe Florica... dar Florica e mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri şi case şi vite multe.” Când intră în posesia pământului, Ion se vede „mare şi puternic ca un uriaş din basme care a biruit în lupte grele o ceată de balauri îngrozitori”. Chiar şi pământul, faţă de care se simţise „mic şi slab cât un vierme pe care-l calci în picioare”, pare acum a se clătina şi „a se închina în faţa lui”. Metamorfoza personajului este evidentă şi este subliniată indirect prin prezentarea gesturilor care arată siguranţa şi mândria de sine: „Pe uliţă umbla cu paşi mai mari şi cu genunchii îndoiţi. Vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic numai de pământ şi avere.” Familia pe care şi-o întemeiază va fi însă neglijată, îşi va determina soţia să se sinucidă şi îşi va lăsa copilul să moară. Nu durerea pierderii soţiei îl copleşeşte pe Ion, ci teama că legătura sa cu pământul s-ar putea rupe prin moartea copilului bolnav. Scena în care Vasile Baciu şi Ion, răspunzători de moartea Anei, se privesc stând de o parte şi de alta a coşciugului este sugestivă şi are caracter anticipativ: „Privirea socrului său era ca a unui şarpe uriaş ce-şi ameţeşte prada înainte de a o înghiţi. În ochii lui însă, Ion citi mai ales o întrebare, întâi întuneacoasă, apoi limpede ca lumina zilei: «Unde-s pământurile?... În pământ se duc toate pământurile...»” Dacă în acţiunea de dobândire a pământului, Ion se dovedise lucid, calm, controlându-şi acţiunile, gesturile, acum, ameninţat de pierderea lor, acţionează încrâncenat, dezorganizat. Moartea copilului redeschide lupta pentru pământ dintre Ion şi Vasile Baciu, dar şi paisunea pentru Florica: „Ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e drag nu-i al tău?”. Deşi la începutul romanului iubirea lor este una îngăduită, în final situaţia se schimbă deoarece Florica este căsătorită acum cu George. Obsesia pentru Florica ia locul obsesiei pentru pământ, ajunge la concluzia că nimic nu are valoare fără cineva alături. Prin dorinţa de a o cuceri pe Florica, Ion încalcă din nou legile morale ale colectivităţii, dar mai ales înfruntă din nou destinul. El îşi doreşte totul: pământurile şi pe Florica, uitând de echilibru şi măsură, însă sancţiunea pe care o va primi este definitivă. Florica îi acceptă dragostea, dar totul se va sfârşi tragic prin uciderea lui Ion de către George Bulbuc. Destinul său este circular, se întoarce de unde a plecat, la sărăcie, la iubirea pentru Florica. Vinovat de propria-i dezintegrare morală, răspunzător de moartea Anei, de distrugerea căminului Floricăi, este pedepsit. Urmărind evoluţia lui Ion, scriitorul sugerează că iubirea lui pentru pământ este înnăscută, în consecinţă, destinul lui se află implacabil sub semnele tragicului deoarece acţiunile, faptele şi gesturile sale îi pregătesc sfârşitul tragic. Sfârşitul său violent nu e deloc surprinzător, agonia lui este descrisă detaliat: „Se gândea însă numai la băltoaca în care se bălăcea, carel scârbea şi din care vroia să scape cu orice preţ.”, ultimul său gând este: „Mor ca un câine!