roman daniela id buzau finan e publice 2014

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE FINANŢE, ASIGURĂRI, BĂNCI ŞI BURSE DE VALORI

(F.A.B.B.V.)

Daniela Lidia ROMAN

FINANŢE PUBLICE

CURS PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ

Editura ASE

Bucureşti 2014

Copyright © 2014, Daniela Lidia Roman Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autorului Editura ASE Piaţa Romană nr. 6, sector 1, Bucureşti, România cod 010374 www.ase.ro www.editura.ase.ro [email protected]

Referenţi:

Conf. univ. dr. Lucian ŢÂŢU Conf. univ. dr. Emilia Mioara CÂMPEANU

ISBN 978-606-505-805-7

2

http://www.ase.ro/

http://www.editura.ase.ro/

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

Finanţele publice-concept, conţinut

1.1 Obiectivele unităţii de învăţare 1 1.2 Conceptul de finanţe 1.3 Nevoile din societate şi modalităţi de satisfacere a acestora 1.4 Conţinutul economic al finanţelor publice Bibliografie Lucrare de verificare nr. 1


Funcţiile finanţelor publice, rolul lor în societate

2.1 Obiectivele unităţii de învăţare 2 2.2 Funcţiile finanţelor publice, rolul finanţelor publice în societate Bibliografie Lucrare de verificare nr. 2


Mecanismul financiar 3.1 Obiectivele unităţii de învăţare 3 3.2 Mecanismul financiar-definire, componenţă 3.3 Sistemul financiar 3.4 Pârghiile economico-financiare 3.5 Metodele administrative de conducere în domeniul finanţelor 3.6. Instituţiile cu atribuţii în domeniul finanţelor publice 3.7. Cadrul juridic Bibliografie Lucrare de verificare nr. 3


Sistemul resurselor financiare publice 4.1 Obiectivele unităţii de învăţare 4 4.2 Conţinutul resurselor financiare publice 4.3 Clasificarea resurselor financiare publice 4.4. Resurse de la Bugetul Uniunii Europene pentru România

3

4.5. Indicatori de analiză a resurselor financiare publice Bibliografie Lucrare de verificare nr. 4


Noţiuni generale despre impozite

5.1. Obiectivele unităţii de învăţare 5 5.2. Impozitele – noţiuni generale 5.3. Principiile impunerii 5.4. Presiunea fiscală 5.5. Clasificarea impozitelor 5.6. Elementele impozitului 5.7. Aşezarea şi perceperea impozitelor 5.8. Impozitele directe şi impozitele indirecte Bibliografie Lucrare de verificare nr. 5


Dubla impunere juridică internaţională

6.1. Obiectivele unităţii de învăţare 6 6.2. Dubla impunere juridică internaţională – definire, concepţii 6.3. Modalităţi şi metode de evitare a dublei impuneri juridice internaţionale 6.3.1. Modalităţi de evitare a dublei impuneri juridice internaţionale 6.3.2. Metode de evitare a dublei impuneri juridice internaţionale 6.4. Impunerea unor categorii de venituri şi bunuri Bibliografie Lucrare de verificare nr. 6


Evaziunea fiscală-definire, manifestare, indicatori

7.1. Obiectivele unităţii de învăţare 7 7.2. Evaziunea fiscală – definire, forme, efecte 7.3. Evaziunea fiscală în România Bibliografie Lucrare de verificare nr. 7

4


Sistemul cheltuielilor publice

8.1. Obiectivele unităţii de învăţare 8 8.2. Cheltuielile publice: conţinut economic 8.3 Clasificarea cheltuielilor publice 8.4 Indicatori de analiză a cheltuielilor publice, eficienţa acestora 8.5. Eficienţa cheltuielilor publice Bibliografie Lucrare de verificare nr. 8


Deficitul bugetar şi echilibrul bugetar

9.1. Obiectivele unităţii de învăţare 9 9.2. Deficitul bugetar şi echilibrul bugetar Bibliografie Lucrare de verificare nr.9


Împrumuturile de stat. Creditul public

10.1. Obiectivele unităţii de învăţare 10 10.2. Împrumuturile de stat – creditul public – prezentare generală 10.3.Elementele tehnice ale împrumuturilor de stat 10.4.Operaţiunile legate de împrumuturile de stat Bibliografie Lucrare de verificare nr. 10


Datoria publică, datoria publică internă,externă

11.1. Obiectivele unităţii de învăţare 11 11.2. Datoria publică – definire, trăsături, indicatori 11.3.Datoria publică internă – definire, trăsături, indicatori 11.4.Datoria publică externă- definire, trăsături, indicatori Bibliografie Lucrare de verificare nr. 11

5


Finanţele publice-concept, conţinut

1.1 Obiectivele unităţii de învăţare 1 1.2 Conceptul de finanţe 1.3 Nevoile din societate şi modalităţi de satisfacere a acestora 1.4 Conţinutul economic al finanţelor publice Bibliografie Lucrare de verificare nr. 1

1.1. Obiectivele unităţii de învăţare 1

După studiul acestei unităţi de învăţare vei dobândi cunoştinţe privind: conceptul de finanţe publice; modalităţi de satisfacere a nevoilor din societate; conţinutul economic al finanţelor publice; relaţiile financiare ce se desfăşoară în societate.

1.2. Conceptul de finanţe

Având originea în limba latină, termenul de finanţe s-a folosit în evul mediu în diferite sensuri, cum ar fi:

finatio, financias şi financia pecuniaria, în sensul de “plată în bani”; ”finis” utilizat în sensul de “ termen de plată”.

De asemenea, s-au folosit expresiile: hommes de finances pentru denumirea arendaşilor de impozite şi a persoanelor care încasau impozitele regelui;

finance − o sumă de bani, respectiv un venit al statului; finances − întregul patrimoniu al statului.

De-a lungul timpului cuvântul finanţe a căpătat un sens foarte larg, incluzând bugetul statului, creditul, operaţiile bancare şi de bursă, relaţiile cambiale ş.a. În prezent, se utilizează frecvent noţiunea de finanţe cu semnificaţia de bani, resurse băneşti, creanţe şi obligaţii de plată în bani.

Părerile specialiştilor referitoare la finanţe şi la ştiinţa finanţelor sunt diferite, astfel:

6

Cuvântul “finanţe” desemna (M.R.Gandillot, Essai sur la science de finance, Paris,1840), orice valori aplicate serviciilor publice, indiferent dacă acestea sunt prelevate sau nu la buget, dacă constau în numerar sau în alte bunuri, dacă provin din impozite sau din surse diferite. Finanţele apar ca un număr infinit de molecule vitale, rezultate din milioane de existenţe pentru a se centraliza în mâinile statului şi a se repartiza apoi după nevoile sale.

Referitor la finanţele publice, Gaston Jeze (Cours de finances publiques, 1935-1936, Paris) afirmă că acestea au trei obiecte esenţiale legate de bani. Este vorba de cheltuieli (determinarea obiectelor şi a cuantumului acestora), de venituri (determinarea surselor şi a cuantumului acestora), şi de aplicarea veniturilor la cheltuieli. El aprecia că finanţele publice vizează banii publici, şi, prin extindere, achiziţionarea, administrarea şi utilizarea banilor publici. Ştiinţa financiară (Francesco Saverio Nitti − Principes des sciences des finances, Paris, 1904) caută modalităţile după care statul şi puterile locale procură bogăţiile materiale necesare existenţei şi funcţionării lor, precum şi modalităţile lor de utilizare. Ştiinţa financiară studiază activitatea economică a statului şi a organelor colective, comune, provincii, departamente etc.

Expresia finanţe publice evocă, pe de o parte, totalitatea resurselor şi a sarcinilor care se referă la activitatea persoanelor publice, iar pe de alta, ansamblul regulilor care determină regimul acestor resurse şi al acestor sarcini. În timp ce finanţele private se află în slujba intereselor private şi sunt supuse principiilor şi regulilor care se impun particularilor şi întreprinderilor private, finanţele publice se află în slujba intereselor publice cu care întreaga colectivitate publică este însărcinată (Enciclopedia “Larousse”).

Finanţele au apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii omeneşti, au evoluat de la o orânduire social-economică la alta, conţinutul economic, funcţiile şi rolul lor fiind determinate de modul de producţie respectiv.

Finanţele publice constituie o componentă importantă a vieţii social-economice a fiecărei ţări, iar impactul lor asupra economiei naţionale influenţează dimensiunile şi distribuirea produsului intern brut şi modul concret de realizare a acestui proces.

Existenţa finanţelor publice este strâns legată de existenţa statului, care are de îndeplinit atribuţii importante în organizarea şi conducerea activităţii economico-sociale naţionale, apărarea independenţei şi suveranităţii ţării. În procesul procurării şi repartizării resurselor financiare necesare statului pentru a-şi îndeplini funcţiile şi sarcinile sale se formează anumite relaţii sociale, de natură economică, care exprimă modul de repartizare a unei părţi din P.I.B. între diverse categorii sociale. Aceste relaţii se concretizează în transferuri băneşti de la întreprinzători, instituţii şi persoane fizice la bugetul statului, de la bugetul de stat către întreprinzători, între instituţii şi chiar în interiorul unor structuri economice, la formarea sau utilizarea diferitelor fonduri. Finanţele publice sunt considerate ca fiind: 1. Fonduri băneşti prelevate la dispoziţia statului pentru îndeplinirea obiectivelor şi

funcţiilor sale interne şi externe; 2. Mijloace de intervenţie a statului în economie cu ajutorul unor pârghii sau instrumente

specifice constituite din impozite, taxe, contribuţii, împrumuturi, alocaţii bugetare, subvenţii, diverse facilităţi fiscale, în vederea influenţării într-un sens dorit de stat a activităţii economice;

7

3. Forme şi metode concrete de administrare a banului public; 4. Acte juridice de dispoziţie autoritară sau contractuală, vizând preluarea la dispoziţia

statului a unei părţi din produsul intern brut pentru îndeplinirea funcţiilor interne şi externe ale statului;

5. Relaţii sociale de natură economică ce se manifestă în procesul de constituire şi de repartizare a resurselor financiare publice pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii.

Constituirea şi repartizarea de către stat a resurselor băneşti de care acesta are nevoie se realizează în procesul de distribuire şi redistribuire a produsului intern brut, prin intermediul unor instrumente specifice, cu ajutorul unor instituţii publice şi într-un cadru juridic adecvat.

În evoluţia concepţiilor privind finanţele publice se disting următoarele etape: cea aferentă perioadei de închegare a finanţelor ca ştiinţă economică de sine

stătătoare, corespunzând capitalismului premonopolist (concepţiile clasice); cea aferentă afirmării doctrinei intervenţioniste, de după marea criză economică

mondială, din perioada 1929-1933 (concepţiile moderne); cea aferentă sintezei neoclasice şi şcolii opţiunii publice, din perioada actuală

(concepţiile contemporane). Concepţia clasică a fost întemeiată pe doctrina liberalismului economic. Se urmărea

evitarea oricărei intervenţii a statului în economie, statul trebuind să se limiteze la îndeplinirea sarcinilor sale tradiţionale: menţinerea ordinii interne, apărarea ţării şi întreţinerea relaţiilor diplomatice (ideea guvernului ieftin).

Ştiinţa finanţelor publice era orientată cu prioritate către problemele legate de: • acoperirea cheltuielilor publice; • neutralitatea impozitelor, taxelor, contribuţiilor, împrumuturilor publice; • păstrarea echilibrului bugetar . Concepţiile de acest gen au fost avute în vedere în aşa numita etapă a statului

jandarm. Concepţiile aferente acestei perioade au un caracter juridic, fiind orientate spre: • problematica procurării resurselor necesare statului şi ale utilizării economicoase a

acestora; • repartizarea sarcinilor fiscale pe diverse categorii de contribuabili; • contractarea împrumuturilor publice atunci când este nevoie şi rambursarea lor

conform condiţiilor asumate de stat; • întocmirea şi executarea echilibrată a bugetului public; • respectarea regulilor disciplinei financiare şi ale bunei gestionări a fondurilor publice. Concepţia modernă a avut la bază doctrina intervenţionismului, promovată de lordul

englez J. M. Keynes, în lucrarea sa „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”. Statul trebuia :

să deţină un rol activ în economie; să corecteze evoluţia ciclică a economiei, intervenind pentru prevenirea crizelor sau pentru înlăturarea efectelor negative ale acestora; să încurajeze înfiinţarea de întreprinderi publice sau mixte, cu coparticipare de capital de stat;

8

să acorde subvenţii şi alte facilităţi în favoarea întreprinderilor private, în vederea redresării economiei şi combaterii şomajului.

În aceste condiţii, statul jandarm este înlocuit cu statul providenţă sau statul bunăstării.

1.3. Nevoile din societate şi modalităţi de satisfacere a acestora

Nevoile individuale (nevoia de hrană, îmbrăcăminte şi încălţăminte, de adăpost, de mijloace de deplasare şi comunicare ş.a.) depind de preferinţele fiecărei persoane şi diferă în funcţie de anumite criterii : vârstă, sex, ocupaţie, mediu social, zona geografică ş.a.. Nevoile individuale pot fi satisfăcute pe seama bunurilor private ce se află în cantităţi limitate.

Bunurile private sunt concurenţiale sau divizibile. Consumul unei persoane intră în concurenţă cu consumul celorlalte persoane.

Nevoile sociale (de apărare împotriva eventualelor agresiuni militare externe, protecţie împotriva persoanelor care pun în pericol viaţa, de apărare împotriva acţiunii forţelor naturii, de asistenţă într-o situaţie socială critică) au caracter social sau colectiv şi ele pot fi satisfăcute pe seama unor activităţi organizate de autorităţile publice de care beneficiază întrega colectivitate, chiar dacă unii membri ai colectivităţii au participat sau nu la constituirea acestor fonduri publice. Consumul bunurilor şi serviciilor publice este indivizibil şi neconcurenţial.

Sursa: Moşteanu T. şi colectivul, Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2008, p.13

Figura nr. 1.1. Bunurile private şi bunurile publice

Nevoile semipublice (cvasipublice) reunesc trăsături specifice şi nevoilor individuale şi nevoilor sociale. Acestea pot fi satisfăcute şi pe seama bunurilor publice, dar şi pe seama bunurilor private. Exemple de nevoi cvasipublice sunt: nevoia de educaţie şi instrucţie, de cultură, de ocrotire a stării de sănătate.

9

preţ

educaţie cultură

ocrotirea medicală

bunuri publice

bunuri cvasipublice cvasiprivate

e

bunuri private

Sursa: Moşteanu T. şi colectivul, Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2008, p.13 Figura nr. 1.2. Bunurile semipublice/semiprivate

Bunurile care satisfac cele trei categorii de nevoi de mai sus sunt:

bunuri private; bunuri publice; bunuri cvasipublice, respectiv cvasiprivate.

1.4. Conţinutul economic al finanţelor publice Finanţele publice se manifestă ca relaţii de natură economică în scopul formării şi utilizării fondurilor băneşti ale statului. Apariţia finanţelor publice şi dezvoltarea lor ulterioară şi în present se încadrează în procesul obiectiv al evoluţiei societăţii omeneşti, având la bază două condiţii :

1. dezvoltarea relaţiilor băneşti, astfel încât să fie posibilă formarea şi utilizarea resurselor statului în formă bănească;

2. apariţia statului şi amplificarea funcţiilor şi a sarcinilor pe care acesta şi le asumă şi pentru a căror îndeplinire sunt necesare resurse.

Cele două condiţii au făcut necesară şi posibilă apariţia finanţelor publice, iar menţinerea şi dezvoltarea lor reprezintă efectul legăturii strânse dintre aceste condiţii. Relaţiile financiare publice au fost şi sunt generate de procesele de prelevare, repartizare şi utilizare a resurselor băneşti necesare statului pentru exercitarea funcţiilor şi îndeplinirea sarcinilor sale. Finanţele reprezintă mobilizarea şi utilizarea unei părţi din PIB sub formă bănească pentru realizarea diverselor obiective din societate. Finanţele se împart în două categorii:

• finanţe publice; • finanţe private.

10

Finanţele publice exprimă relaţii sociale, de natură economică ce se manifestă între persoane fizice şi juridice, rezidente şi nerezidente, pe de o parte, şi stat, pe de altă parte, în procesul repartizării PIB-ului, în scopul realizării obiectivelor politicii sociale, economice, financiare, bugetare, fiscale, monetare a statului.

Finanţele private se referă la resursele, cheltuielile, împrumuturile primite şi acordate, creanţele de încasat şi obligaţiile de plată, asigurările şi reasigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă la nivelul întreprinzătorilor privaţi.

Scopul finanţelor publice este satisfacerea nevoilor generale ale societăţii, iar finanţele private au drept scop realizarea de profit de către întreprinzătorii privaţi.

Finanţele publice sunt reglementate de dreptul public, iar cele private de dreptul civil şi comercial.

Relaţiile financiare apar ca urmare a transferurilor de valoare la fondurile ce se constituie în economie sau de la acestea către diverşi beneficiari, efectuat

prin intermediul banilor, fără o contraprestaţie şi cu titlu obligatoriu şi nerambursabil, ori în condiţii de rambursabilitate, după caz, în

scopul satisfacerii nevoilor colective. Relaţiile financiare presupun un transfer de putere de cumpărare, contribuabilii,

persoane fizice şi/sau persoane juridice, prin plata impozitelor şi taxelor către bugetele din sistemul unitar de bugete, diminuându-şi resursele băneşti destinate procurării unor bunuri/servicii necesare persoanei, familiei, întreprinderii.

Relaţiile financiare se diferenţiază datorită condiţiilor specifice în care apar, astfel: a) relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti obligatoriu, cu titlu nerambursabil

şi care, de regulă, nu presupun o contraprestaţie din partea statului, acestea fiind relaţiile financiare clasice;

b) relaţiile care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp determinată pentru care există contraprestaţie (dobânda ş.a. forme de câştig), acestea fiind relaţii de credit (facultativitate, rambursabilitate, existenţa unei contraprestaţii);

c) relaţiile care exprimă, după caz, un transfer facultativ sau obligatoriu de resurse băneşti,în schimbul unei contraprestaţii care depinde de producerea unui fenomen aleatoriu(risc). Aceste relaţii de asigurări apar în procesul constituirii şi repartizării fondurilor de asigurări de bunuri, de persoane, de răspundere civilă, a fondurilor de asigurări sociale (facultativitate / obligatoriu, rambursabilitate, existenţa unei contraprestaţii).

d) relaţiile care apar în procesul formării şi repartizării fondurilor băneşti la dispoziţia întreprinderilor în vederea desfăşurării activităţilor economice şi a dezvoltării acestora, pe seama veniturilor realizate, a creditelor bancare, a vânzării de acţiuni, a emiterii de obligaţiuni sau pe alte căi. Acestea sunt finanţele întreprinderilor.

11

Sursa: Moşteanu T. şi colectivul, Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2008, p.17

Figura nr. 1.3. Clasificarea relaţiilor financiare Bibliografie 1.VĂCĂREL, Iulian şi colectivul, Finanţe publice, ediţia a VI-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007. 2. MOŞTEANU, Tatiana şi colectivul, Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2008. 3. ROMAN, Daniela Lidia, Finanţe aplicate, vol. 1, Editura Economică, Bucureşti, 2001. 4. Legea finanţelor publice nr. 500/2002, publicată în M.O.. partea I,nr. 597/2002.

Lucrare de verificare nr. 1

1.1. Existenţa finanţelor, a relaţiilor financiare este legată de: a) apariţia banilor şi a unor structuri statale; b) apariţia statului şi a unei mărfi cu rol de echivalent universal; c) existenţa relaţiilor marfă-bani-marfă şi de faptul că acestea devin predominante fără o

legătură directă cu existenţa şi funcţionarea unor structuri statale; d) existenţa statului, a folosirii banilor şi a formelor valorice în repartizarea produsului

intern brut; e) formarea statelor centralizate unitare şi de dezvoltarea comerţului dintre ţări. 1.2. Termenul de „asigurări de bunuri, persoane, răspundere civilă” se referă la: a) relaţii care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu titlu nerambursabil; b) relaţii care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă determinată şi este

purtător de dobândă; c) relaţii care apar în procesul formării şi repartizării fondurilor

de resurse băneşti la dispoziţia întreprinderii; d) relaţii care exprimă numai un transfer facultativ de resurse băneşti; e) relaţii care exprimă un transfer obligatoriu sau facultativ de resurse băneşti, în schimbul

unei contraprestaţii care depinde de producerea unui fenomen aleatoriu.

12

1.3. Care dintre caracteristicile următoare este proprie bunurilor

şi serviciilor publice: a) consumul lor este concurenţial; b) accesul la ele este dependent de plata preţului solicitat de furnizor; c) sunt oferite pe piaţă numai de sectorul privat; d) oferta bunurilor şi serviciilor publice este indivizibilă; e) sunt oferite pe piaţă şi de sectorul privat şi de sectorul public. 1.4. Relaţiile de repartiţie care exprimă un transfer de resurse

băneşti fără contraprestaţie şi cu titlu nerambursabil sunt: a) relaţii financiare prin care se constituie toate fondurile (centralizate sau descentralizate)

din economie; b) relaţii financiare manifestate numai în legătură cu formarea fondurilor băneşti ale

întreprinzătorilor privaţi; c) relaţii financiare, respectiv finanţe; d) relaţii financiare manifestate în legătură cu formarea şi repartizarea fondurilor centralizate

numai pentru sfera nematerială şi a serviciilor; e) relaţii financiare clasice apărute în legătură cu formarea şi repartizarea fondurilor

bugetare sau a altor fonduri publice. 1.5. Relaţiile care exprimă un transfer de resurse cu titlu obligatoriu sau benevol, în scopul

obţinerii unei contraprestaţii băneşti care depinde de producerea unui fenomen, eveniment, risc cu caracter aleatoriu sunt:

a) relaţii financiare clasice sau propriu zise; b) relaţii care apar numai în procesul constituirii şi repartizării fondurilor de asigurări

sociale; c) relaţii care apar numai în procesul constituirii şi repartizării fondurilor de asigurări de

bunuri; d) relaţii care apar numai în procesul constituirii şi repartizării fondurilor de asigurări de

bunuri, de persoane, de răspundere civilă, de asigurări sociale; e) relaţii care apar numai în procesul constituirii şi repartizării fondurilor de asigurări de

persoane. 1.6. Sfera finanţelor cuprinde: a) toate categoriile de relaţii care le exclud pe cele de transfer de valoare; b) relaţiile privind şi transferul de valoare şi schimbul valorilor; c) în afara relaţiilor băneşti, pe cele de schimb; d) relaţiile presupunând transferul de valoare, fără schimbarea formei valorii; e) dintre relaţiile băneşti, numai pe cele de schimbare a formelor valorii.

1.7. Primele elemente de finanţe au apărut: a) la apogeul orânduirii sclavagiste; b) odată cu formarea armatelor permanente în orânduirea sclavagistă;

13

c) odată cu formarea statelor centralizate unitare în orânduirea feudală; d) la punctul de trecere dintre orânduirea gentilică şi orânduirea sclavagistă; e) în perioada de trecere de la orânduirea sclavagistă la orânduirea feudală. 1.8. Trăsăturile finanţelor publice sunt: 1) satisfac nevoile colective; 2) sistem de principii şi legi; 3) sistem de instituţii publice şi private; 4) asigură constituirea şi utilizarea resurselor financiare publice; 5) asigură numai dezvoltarea economică.

a) 2,3; b) 2,5; c) 5; d) 3,5; e) 1,4. 1.9. Finanţele publice au o serie de trăsături. Care este cea incorectă? a) reprezintă relaţii băneşti cu schimbarea formelor valorii; b) presupun transferul valorii de la agenţii economici către stat şi invers; c) au ca efect redistribuirea veniturilor în societate; d) au două funcţii principale: repartiţia şi controlul; e) sunt o premisă a producţiei de bunuri publice. 1.10. Numai un răspuns este corect: a) apariţia finanţelor publice este legată numai de dezvoltarea mijloacelor de producţie; b) statul nu cheltuie resurse financiare în scopul apărării persoanei şi bunurilor sale; c) statul jandarm agreează ideea deficitului bugetar urmărind creşterea acestuia; d) statul providenţă nu intervine în vreun fel în economie; e) în prezent majoritatea statelor lumii se implică în economie.

14


Funcţiile finanţelor publice, rolul lor în societate 2.1.Obiectivele unităţii de învăţare 2 2.2.Funcţiile finanţelor publice, rolul finanţelor publice în societate Bibliografie Lucrare de verificare nr. 2

2.1 Obiectivele unităţii de învăţare 2

După studiul acestei unităţi de învăţare vei dobândi cunoştinţe privind: Funcţiile finanţelor publice; Rolul finanţelor publice în societate.

2.2. Funcţiile finanţelor publice

Finanţele publice sunt necesare deoarece contribuie la realizarea sarcinilor şi funcţiilor statului.

Mijloacele prin care finanţele publice, ca relaţii financiare îşi îndeplinesc acest rol, sunt funcţiile acestora:

• funcţia de repartiţie; • funcţia de control; • funcţia de stabilizare macroeconomică; • funcţiile de reglementare.

2.2.1. Funcţia de repartiţie a finanţelor publice

1. Funcţia de repartiţie a finanţelor publice se materializează în două etape (faze) strâns

legate între ele: a) etapa mobilizării de resurse financiare publice şi constituirii pe baza lor a fondurilor

financiare publice; b) etapa repartizării, distribuirii pe destinaţii a fondurilor financiare publice.

Cele două faze ale funcţiei de repartiţie a finanţelor publice presupun participarea finanţelor la procesele de repartiţie primară şi secundară a Produsului Intern Brut:

a) În cadrul primei etape (faze) la procesele de mobilizare a resurselor financiare participă: statul agenţii economici instituţiile publice şi private populaţia persoanele fizice şi juridice rezidente în străinatate, dar care realizează venituri în ţara considerată.

15

Mijloacele prin care se realizează mobilizarea resurselor financiare publice sunt: impozite taxe contribuţii/cotizaţii amenzi penalităţi prelevări din venituri vărsăminte din veniturile instituţiilor publice redevenţe, chirii, arenzi pentru diverse bunuri proprietate de stat împrumuturi de stat donaţii, ajutoare şi alte transferuri.

Cele mai multe resurse financiare sunt mobilizate la fondurile publice cu titlu definitiv şi fără contraprestaţie directă. Dar sunt şi resurse primite cu titlu rambursabil, care ocupă un loc secundar în totalul fondurilor respective.

Constituirea fondurilor publice se realizează în procesul distribuirii produsului intern brut, între diverse persoane juridice şi fizice, pe de o parte, şi stat, pe de alta.

În figura 2.1. sunt prezentaţi participanţii − contribuabili şi formele de prelevare a resurselor financiare publice.

• întreprinderi private

• întreprinderi publice

• întreprinderi mixte

• întreprinderi cooperatiste

• instituţii publice • populaţie • persoane fizice şi

juridice rezidente în străinătate

• impozite • taxe • contribuţii • redevenţe, chirii

din concesiunea şi închi rierea terenurilor şi a altor bunuri proprietate de stat

• donaţii • ajutoare • împrumuturi

Fonduri

Forme de prelevareContribuabilii

ale statului

Sursa:Moşteanu T. şi colectivul, Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2008, p.15 Figura nr. 2.1. Mobilizarea, constituirea resurselor financiare publice

b) Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice constă în

repartizarea fondurilor de resurse financiare publice pe beneficiari - persoane juridice şi fizice, pe destinaţii.

Acest proces de repartizare a fondurilor de resurse financiare publice este dependent de:

gradul de dezvoltare economică şi socială a ţării; capacitatea autorităţilor publice de a percepe şi de a dimensiona nevoia socială a perioadei; orientarea forţelor politice aflate la putere.

Toate acestea influenţează : volumul resurselor financiare publice care pot fi mobilizate la dispoziţia statului şi

cerinţele de resurse pentru satisfacerea nevoilor publice.

Repartiţia propriu-zisă este precedată de inventarierea nevoilor sociale existente în anul (perioada) de referinţă, cuantificarea acestora în expresie bănească şi ierarhizarea lor în funcţie de acuitate şi importanţa pe care o prezintă unele în raport cu celelalte. Deoarece

16

nevoile sociale, care exprimă cererea de resurse financiare de la fondurile publice, depăşesc resursele posibil de procurat pe plan naţional, adică oferta de resurse financiare, este necesar ca autorităţile publice competente să selecteze cererile formulate de organele centrale şi locale abilitate şi să stabilească ordinea de prioritate în satisfacerea lor în funcţie de anumite criterii. Deci etapele în procesul alocării pe destinaţii a fondurilor financiare publice mobilizate în faza 1 presupune parcurgerea etapelor specificate (E), astfel:

E 1) Inventarierea nevoilor publice existente; E 2) Cuantificarea acestora în expresie bănească; E 3) Ierarhizarea priorităţilor; E 4) Selectarea celor ce vor fi finanţate în cursul anului bugetar. E 5) Repartizarea pe destinaţii a fondurilor publice:

Învăţământ, sănătate, cultură; Asigurări sociale şi protecţie socială; Gospodărire comunală şi locuinţe; Obiective şi acţiuni economice; Apărare naţională; Ordine publică, siguranţă naţională; Alte activităţi; Datorie publică.

Pentru fiecare destinaţie, fondurile financiare publice se defalcă: pe beneficiar pe obiective pe acţiuni.

Fluxurile de resurse financiare sunt orientate către sfera producţiei materiale, respectiv

către sfera nematerială, în proporţii diferite, după caz. Aceste fluxuri de resurse financiare iau forma cheltuielilor pentru: a) plata salariilor şi altor drepturi de personal; b) procurarea de bunuri şi servicii; c) subvenţii acordate unor instituţii publice şi întreprinderi; d) transferuri către diferite persoane fizice (pensii, alocaţii, burse, ajutoare, etc.); e) investiţii şi rezerve materiale etc. Prin cheltuielile publice se completează astfel resursele financiare ale agenţilor

economici, ale instituţiilor publice şi ale altor persoane juridice servind pentru dezvoltare sau consum.

Constituirea şi dirijarea fondurilor publice de resurse financiare constituie un proces unitar şi neîntrerupt care se realizează cu ajutorul funcţiei de repartiţie a finanţelor şi joacă un rol important în realizarea, desfăşurarea reproducţiei sociale lărgite.

Distribuirea şi redistribuirea produsului intern brut prin intermediul finanţelor se realizează în cadrul aceleiaşi forme de proprietate (prelevări de resurse de la unităţi de stat la fondurile publice, şi respectiv, transferuri de resurse de la aceste fonduri la unităţi economice de stat ori mixte) şi de la populaţie la fondurile publice şi respectiv transferuri de resurse de la aceste fonduri către beneficiari din alte sectoare sociale şi populaţie.

Prelevările de la agenţii economici şi persoanele angajate în unităţi din ramurile producţiei materiale fac posibilă funcţionarea instituţiilor publice şi retribuirea persoanelor ocupate în sfera nematerială.

17

Prin facilităţile financiare acordate (reduceri sau scutiri de impozite, credite cu dobânzi subvenţionate, etc.) sau prin finanţarea directă de la buget (pentru obiective economice, infrastructură, acţiuni de protecţie a mediului înconjurător, cercetare ştiinţifică, formarea sau recalificarea muncitorilor, etc.) se asigură dezvoltarea şi modernizarea unor ramuri (subramuri) economice de nivel naţional, protecţia mediului, limitarea efectelor crizei economice, reducerea şomajului, etc.

Prin transfer al resurselor financiare de la fondurile publice centralizate către unităţile administrativ - teritoriale diferenţiate în funcţie de potenţialul economic al celor din urmă se urmăreşte lichidarea treptată a rămânerii în urmă sub raport economic şi social a unor zone geografice sau localităţi.

Prelevările mai mari de la persoanele cu venituri/avere mai mari asigură satisfacerea nevoilor de învăţământ, ocrotire medicală, protecţie socială, locuinţe, etc. ale persoanelor cu venituri insuficiente sau fără venituri.

Prin intermediul finanţelor publice se realizează o largă redistribuire a veniturilor între membrii societăţii, în scopul corectării inegalităţilor existente între indivizi, asigurării unor condiţii demne de viaţă pentru toţi cetăţenii ţării.

Importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor trebuie apreciată şi prin prisma schimbărilor care se produc în economie în urma transferurilor de resurse financiare, a efectelor economice, sociale, demografice, ecologice sau de altă natură produse de acestea.

Funcţia de repartiţie a finanţelor publice private constă în constituirea şi utilizarea fondurilor proprii ale subiecţilor economici şi sociali având drept scop următoarele: derularea activităţii curente (de exploatare); realizarea de investiţii; finanţarea unor acţiuni social-culturale şi sportive; sponsorizarea unor acţiuni organizate de terţi. În cazul finanţelor private, în procesele de constituire a fondurilor se aplică principiul afectaţiei speciale a resurselor. 2.2.2. Funcţia de control a finanţelor publice

Funcţia de control a finanţelor publice este diferită faţă de funcţia de repartiţie. Funcţia de control constă în utilizarea finanţelor ca mijloc de reflectare şi de

influenţare a proceselor economice şi sociale din cadrul societăţii. Spre deosebire de funcţia de repartiţie care se manifestă numai în domeniul repartiţiei, funcţia de control se manifestă în toate domeniile economiei: producţie, repartiţie, schimb şi consum.

Este necesară funcţia de control a finanţelor publice deoarece fondurile de resurse financiare publice aparţin întregii societăţi. Aceasta este interesată în:

asigurarea resurselor financiare necesare satisfacerii nevoilor sociale; dirijarea resurselor respective cu luarea în considerare a priorităţilor stabilite de autorităţile

abilitate; utilizarea resurselor financiare în condiţii de maximă eficienţă economică, eficacitate

socială şi de altă natură;

18

amortizarea intereselor imediate ale societăţii cu cele de perspectivă, la dimensionarea resurselor financiare puse la dispoziţia autorităţilor publice centrale şi, respectiv, a colectivităţilor locale şi la orientarea acestora către diferite destinaţii.

Controlul statului: favorizează luarea de măsuri care adaugă un plus de valoare patrimoniului public, împiedică, de regulă, irosirea avutului public, previne efectuarea de cheltuieli ilegale, inoportune sau ineficiente, contribuie la repararea prejudiciului adus avutului public, la instaurarea ordinei şi

disciplinei în gestionarea banilor şi a altor valori publice.

Controlul este necesar şi pentru că unii membri ai societăţii au: o comportare reprobabilă, o atitudine de nepăsare faţă de avutul public, încalcă regulile de convieţuire în societate, nesocotesc prevederile legii.

Pentru a impiedica : folosirea neraţională a resurselor materiale, de muncă şi băneşti, risipa, schimbarea destinaţiei fondurilor publice încredinţate spre gestionare, tendinţele de speculă şi înavuţire fără justă cauză, este necesar ca statul să exercite un control sistematic şi organizat asupra sectorului public al economiei.

Organele specializate de control au sarcina de a verifica:

integritatea venitului public, eficienţa folosirii fondurilor de producţie şi de circulaţie aflate la dispoziţia unităţilor economice cu capital integral sau majoritar de stat,

legalitatea, necesitatea şi oportunitatea cheltuielilor efectuate de instituţiile publice, respectarea obligaţiilor contractuale, a obligaţiilor faţă de buget, de creditori, de furnizori, etc.

Obiectivele controlului financiar sunt: asigurarea formării resurselor financiare ale statului şi ale agenţilor economici; menţinerea integrităţii acestora; modul de gestionare a acestor fonduri, în raport cu:

• criteriile de raţionalitate; • criteriile de eficienţă.

Scopul funcţiei de control Prin exercitarea funcţiei de control se obţin informaţiile necesare pentru formularea

unor noi decizii şi realizarea de acţiuni privind: mobilizarea oportună a resurselor, utilizarea raţională, eficientă a resurselor.

19

Scopul controlului îl reprezintă asigurarea în dinamică a echilibrului economic, financiar şi monetar, la diferite niveluri în societate.

Organe ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor private cu atribuţii în exercitarea

funcţiei de control a finanţelor sunt: Parlamentul ; Curtea de Conturi; Guvernul; Ministerul Finanţelor Publice; celelalte ministere; organele jurisdicţionale; comisiile de cenzori ale societăţilor comerciale şi ale organizaţiilor non-guvernamentale; auditorii financiari interni. Controlul asupra activităţii economice precum şi cel asupra laturii economice (raportul cheltuieli-rezultate) a activităţilor sociale este un control prin intermediul banilor. 2.2.3. Funcţia de stabilizare macroeconomică; Funcţiile de reglementare; Rolul finanţelor publice în societate În condiţiile societăţilor contemporane rolul şi funcţiile statului s-au amplificat şi diversificat în funcţie de evoluţia mecanismului economico-social şi a influenţei factorilor sociali, economici şi politici − interni şi externi. Statul a devenit protector al economiei, apoi stat partener al întreprinzătorilor privaţi.

Statul a devenit un important întreprinzător datorită separaţiei ce s-a realizat între domeniul public şi cel privat al statului. Statul este organizator şi manager deoarece pe lângă funcţiile sale privind formarea, consolidarea şi dezvoltarea suprastructurii societăţii, statul şi-o asumă şi pe aceea a asigurării organizarii şi conducerii generale a economiei.

Astfel, statul are nevoie de importante resurse economice, iar partea din PIB care formează aceste resurse se mobilizează la dispoziţia statului şi se repartizează atât în formă materială, cât şi în formă bănească.

Procesele de mobilizare şi alocare a resurselor băneşti necesare statului, în contextul menţionat, constituie conţinutul unor relaţii economice specifice, denumite relaţii financiare publice sau finanţe publice.

Această concluzie este importantă, deoarece evidenţiază necesitatea obiectivă a existenţei finanţelor în economia contemporană şi manifestarea unei varietăţi de relaţii financiare, deoarece PIB-ul se creează atât în cadrul funcţionării sectoarelor proprietăţii private, cât şi în cadrul diverselor forme ale proprietăţii mixte, în cadrul sectorului public, precum şi în cadrul sectorului privat al statului. În aceste condiţii apar relaţii financiare între stat, pe de o parte, şi întreprinzătorii din sectorul privat al economiei, precum şi populaţia în ansamblul său, pe de altă parte − prin care se realizează transferul fără echivalent direct şi imediat în proprietatea statului a unor resurse ce sunt utilizate pentru exercitarea funcţiilor acestuia.

Transferând o parte însemnată din produsul intern brut (PIB) de la anumite persoane juridice şi fizice către stat şi realocând aceste resurse spre aceeaşi sau alţi beneficiari decât cei de la care s-au preluat aceste resurse, are loc o modificare a raporturilor sociale care influenţează procesul reproducţiei sociale, potenţialul întreprinzătorilor şi chiar bunurile şi veniturile populaţiei. Intervenţia statului în economie prin mecanismul finanţelor influenţează în mod direct sau indirect mersul economiei şi bunăstarea sau sărăcia populaţiei.

20

Prin intermediul fondurilor publice statul influenţează direct sau indirect: economia; gradul de instruire a populaţiei; sănătatea publică; cultura; ordinea publică; gradul

de siguranţă a ţării; alte sfere şi domenii ale vieţii sociale. Măsurile luate de stat în domeniul managementului întreprinderilor unde proprietar

majoritar este statul, stabilirea politicilor fiscale în sfera impozitelor, taxelor şi contribuţiilor obligatorii pe care le datorează subiecţii economici şi persoanele fizice, politicile bugetare privind alegerea priorităţilor din societate cu ocazia alocării acestor resurse pe acţiuni, obiective şi beneficiari influenţează comportamentul întreprinzătorilor precum şi nivelul de trai al populaţiei.

Alături de politicile fiscale şi bugetare prin care statul intervine în economie sunt o serie de reglementări necesare protecţiei consumatorului, sancţionării concurenţei neloiale, a practicilor monopoliste, regimului de muncă, protecţiei mediului, respectării drepturilor omului, consolidării democraţiei etc.

Rolul ce revine finanţelor în economie şi societate decurge şi din conţinutul proceselor şi relaţiilor pe care acestea le exprimă şi se concretizează prin efectele sau rezultatele generate de îndeplinirea fiecăreia dintre funcţiile îndeplinite, în condiţii concrete de desfăşurare a activităţii economice şi sociale.

Având în vedere procesele economice şi sociale pe care le mijlocesc sau le influenţează, sunt mai multe direcţii de manifestare a rolului finanţelor începând cu contribuţia lor directă la realizarea procesului de repartiţie a produsului intern brut (PIB). Se realizează şi o realocare a resurselor între sfere de activitate şi în cadrul lor, între diferite domenii, ramuri şi subramuri ale economiei (crearea şi dezvoltarea unor entităţi noi sau subramuri economice) între entităţile administrativ-teritoriale, între membrii societăţii.

Rolul reglator al finanţelor în economie se concretizează şi prin integrarea variabilelor valorice financiare în structura unor mecanisme sau în modele de creştere economică echilibrată şi dezvoltare durabilă a societăţii.

Statul poate lua anumite măsuri, astfel: creşterea cheltuielilor publice în perioade de declin economic şi reducerea lor în

perioadele de creştere economică, antrenând modificarea corespunzătoare a consumului şi investiţiilor publice. Prin creşterea cererii agregate (publice şi private) în perioadele de declin, efectul ar fi sporirea producţiei şi ofertei (cu reducerea şomajului) şi, astfel, s-ar înregistra o creştere economică.

finanţarea de programe de sprijinire a agriculturii sau cercetării ştiinţifice, de protecţie a mediului etc.

intervenţia în combaterea consumului abuziv al unor produse dăunătoare sănătăţii oamenilor (de exemplu, majorând impozitele indirecte la aceste produse) sau prin susţinerea unor politici demografice raţionale.

Impactul finanţelor publice asupra economiei se manifestă şi sub forma redistribuirii veniturilor şi a averii în rândurile populaţiei, ca şi ale întreprinzătorilor.

Repartizarea unei părţi importante din P.I.B. prin intermediul finanţelor publice generează anumite efecte utile pentru întreaga societate, pentru unele grupuri sociale sau pentru anumite persoane considerate individual.

21

Redistribuirea realizată cu ajutorul impozitelor şi taxelor este urmată de o a doua redistribuire, realizată prin alocaţiile bugetare, subvenţiile şi transferurile de resurse de la fondurile publice la diverşi beneficiari, în scopul sprijinirii celor lipsiţi de posibilităţi materiale sau cu un potenţial economic redus.

Astfel se corectează parţial disproporţiile mari şi inechităţile existente între cei bogaţi şi cei săraci. Nu se poate spune de la ce persoană provine suma de bani utilizată de stat pentru finanţarea unei cheltuieli de care beneficiază o anumită persoană, dar se poate presupune că persoanele fizice cu venituri mari şi cu averi importante, suportând impozite progresive contribuie cu o parte din resursele lor la finanţarea burselor, pensiilor, indemnizaţiilor sociale etc., cuvenite celor cu venituri reduse sau fără venituri.

Autorităţile publice folosesc instrumentele financiare şi pentru a influenţa procesele economice în scopul înlăturării dezechilibrelor economice.

Prin intermediul finanţelor se derulează acţiuni publice care urmăresc, printre altele: creşterea potenţialului economic al ţării; dezvoltarea economică a unor regiuni rămase în urmă; asigurarea forţei de muncă într-o structură socio-profesională corespunzătoare nevoilor economiei naţionale; menţinerea stării de sănătate a populaţiei cât mai aproape de standardele europene; ridicarea gradului de cultură al tuturor membrilor societăţii; asigurarea condiţiilor pentru instaurarea şi consolidarea unei democraţii pluripartidiste; respectarea drepturilor omului şi ale minorităţilor naţionale; îndeplinirea riguroasă a angajamentelor asumate prin tratate, acorduri şi convenţii bi- şi multilaterale; participarea ţării la diviziunea internaţională a muncii.

Intervenţia statului în economie, în societate cu ajutorul finanţelor are un rol activ.

Bibliografie 1. VĂCĂREL, Iulian şi colectivul, Finanţe publice, ediţia a VI-a, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 2007. 2. MOŞTEANU, Tatiana şi colectivul, Finanţe publice, Editura Universitară,

Bucureşti, 2008. 3. ROMAN, Daniela Lidia, Finanţe aplicate, vol. 1, Editura Economică, Bucureşti,

2001. 4. Legea finanţelor publice nr. 500/2002, publicată în M.O., partea I, nr. 597/2002.

22


2.1. Controlul financiar se efectuează: a) numai la instituţiile private; b) numai la impozitul pe salarii ; c) numai în faza consumului ; d) numai la trecerea graniţelor ; e) în domeniul producţiei, repartiţiei, schimbului şi consumului. 2.2. Sunt funcţii ale finanţelor publice: a) stabilitatea financiar-monetară şi facultativitatea împrumuturilor; b) repartiţia şi controlul; c) facultativitatea împrumuturilor şi autonomia locală; d) obligativitatea formelor de asigurare şi creditare; e) autonomia locală şi stabilitatea legislativă. 2.3. Constituirea fondurilor publice se realizează prin

intermediul funcţiei de repartiţie a finanţelor în: a) procesul distribuirii PIB între persoane juridice şi stat; b) procesul distribuirii şi redistribuirii PIB între persoane juridice şi fizice, pe de o parte, şi

stat, pe de altă parte; c) procesul redistribuirii PIB între întreprinzătorii privaţi şi persoane juridice, pe de o parte,

şi stat, pe de altă parte; d) procesul distribuirii PIB între întreprinzătorii privaţi din sfera producţiei materiale şi stat; e) procesul distribuirii PIB între regiile autonome şi stat şi redistribuirii PIB între

întreprinzătorii privaţi şi stat. 2.4. Finanţele publice îşi îndeplinesc misiunea lor socială cu

ajutorul: a) unităţilor în care se creează resurse financiare din care se varsă o parte la bugetul de stat

şi la bugetul asigurărilor sociale de stat; b) rezultatelor favorabile de care beneficiază societatea utilizând fondurile băneşti

constituite în economie; c) funcţiilor acestora, respectiv prin funcţia de repartiţie şi funcţia de control; d) activităţii desfăşurate de salariaţii aparatului financiar al statului; e) măsurilor luate de organele fiscale pentru utilizarea eficientă a banului public. 2.5. Constituie scop al finanţelor publice: a) facilităţi pentru întreprinderile private; b) încasarea impozitelor şi taxelor; c) facilităţi pentru anumite grupuri sociale; d) înfiinţarea de instituţii publice; e) condiţii demne de viaţă pentru populaţie.

23

2.6. Funcţia de control a finanţelor publice: a) este o funcţie temporară; b) este cu aplicare obligatorie lunară; c) se exercită numai de Guvern; d) se exercită numai la primării; e) se exercită în toate domeniie economiei. 2.7. Funcţia de repartiţie a finanţelor publice: a) se manifestă în sfera consumului; b) se manifestă în sfera schimbului; c) se manifestă la agenţii economici privaţi; d) se manifestă în sfera producţiei; e) se manifestă numai în domeniul repartiţiei. 2.8. Funcţiile finanţelor publice sunt: a) de reglare şi autocontrol; b) de distribuire şi redistribuire; c) de verificare trimestrială; d) de redistribuire şi autocontrol; e) de repartiţie şi control. 2.9. Scopul controlului este: a) să crească cheltuielile publice; b) să reducă impozitul pe profit; c) să crească datoria publică; d) să verifice cheltuirea banului public; e) să crească accizele. 2.10. Comparativ cu funcţia de repartiţie, funcţia de control a finanţelor publice: a) are o arie mai mare de aplicare; b) are o arie mai mică de aplicare; c) ambele au aceeaşi arie de aplicare; d) este mai puţin importantă; e) nu se efectuează prin leu.

24


Mecanismul financiar 3.1. Obiectivele unităţii de învăţare 3 3.2. Mecanismul financiar-definire, componenţă 3.3. Sistemul financiar 3.4. Pârghiile economico-financiare 3.5. Metodele administrative de conducere în domeniul finanţelor 3.6. Instituţiile cu atribuţii în domeniul finanţelor publice 3.7. Cadrul juridic Bibliografie Lucrare de verificare nr. 3 3.1. Obiectivele unităţii de învăţare 3

După studiul acestei unităţi de învăţare vei dobândi cunoştinţe despre: conceptul de mecanism financiar; componentele sistemului financiar şi importanţa acestora; influenţarea comportamentului întreprinzătorilor şi consumatorilor prin pârghiile

economico-financiare; metodele administrative de conducere în domeniul finanţelor; instituţiile cu atribuţii în domeniul finanţelor publice; normele juridice aplicabile în domeniul financiar.

3.2. Mecanismul financiar-definire, componenţă În societate există mecanismul economic şi mecanismul financiar.

Mecanismul economic cuprinde ansamblul: • instrumentelor, • metodelor, • mijloacelor

utilizate pentru: organizarea conducerea reglarea economiei naţionale. Cea mai importantă funcţie a mecanismului financiar este funcţia de conducere şi de reglare a proceselor economice. Astfel, se repartizează resursele financiare publice pe destinaţii legate de necesităţile perioadei şi de interesele naţionale. La nivel:

• microeconomic, rolul hotărâtor în (auto)reglarea proceselor economice revine pieţei concurenţiale (imperfectă);

• macroeconomic, statul (prin organismele şi instituţiile sale) intervine în mod selectiv în economie în vederea menţinerii echilibrului general economic, folosind instrumente, metode şi mijloace specifice. Ca urmare, statul acţionează în calitate de: ●autoritate publică; ● întreprinzător; ● asigurător în domeniul social; ● bancher.

25

Fiecare economie naţională are propriul său mecanism de funcţionare, care poate să prezinte atât asemănări, cât şi deosebiri faţă de mecanismele altor economii, astfel:

1. Condiţionări istorice comune sau obiective politice, sociale, economice sau de altă natură, asemănătoare sau foarte apropiate, cum sunt:

• Forma de proprietate dominantă asupra mijloacelor de producţie; • Sistemul de conducere al economiei naţionale (pe baza legilor şi principiilor

specifice economiei de piaţă sau a planului de stat); • Sistemul de repartizare a rezultatelor muncii (în funcţie de gradul de participare la

capitalul social, de munca depusă sau o formă mixtă); • Regimul politico-ideologic (democratic, totalitar); • Participarea la alianţe politice, militare sau la uniuni economice constituite după

criterii regionale, de interese etc. 2. Deosebirile sunt determinate de:

• Potenţialul de resurse de care dispune economia naţională; • Structura socială, gradul de maturizare a relaţiilor sociale de producţie şi a

democratismului economic; • Gradul de independenţă a economiei faţă de străinătate (respectiv proporţia de

acoperire a necesarului de materii prime, resurse energetice, specialişti, tehnologie şi capital din surse interne);

• Obiectivele de politică economică urmărite pe termen mediu şi lung. Mecanismul financiar − ca parte componentă a mecanismului economic − are o

structură complexă care cuprinde: sistemul financiar; pârghiile economico-financiare utilizate de stat pentru influenţarea activităţii

economice; metodele administrative de conducere folosite în domeniul finanţelor; cadrul instituţional alcătuit din instituţii şi agenţii cu atribuţii în domeniul

finanţelor; cadrul juridic format de actele normative din domeniul finanţelor.

3.3. Sistemul financiar-concept, componente

Sistemul financiar reprezintă un ansamblu de componente legate între ele prin esenţa comună fenomenelor financiare şi între care există raporturi de interdependenţă. Sistemul financiar reprezintă un ansamblu de elemente sau categorii financiare, caracterizat prin legături organice între componentele sale, care îi imprimă un caracter unitar. Conceptul de sistem financiar are semnificaţii multiple, acesta putând fi abordat şi interpretat sub mai multe aspecte, şi anume:

a) Ca un sistem de relaţii social-economice, în expresie bănească, prin care se vehiculează resurse băneşti, respectiv sistem de relaţii financiare;

26

b) Ca un sistem de instituţii sau structuri cu atribuţiuni în organizarea relaţiilor financiare sau ca participant la constituirea, distribuirea şi utilizarea fondurilor băneşti, precum şi elaborarea şi executarea deciziilor financiare;

c) Ca un sistem de fonduri de resurse financiare ce se constituie, distribuie şi utilizează la nivelul diferitelor structuri economice sau sociale;

d) Ca un sistem de planuri financiare (instrumente de conducere şi reglare a activităţii financiare), care reflectă anumite procese prevăzute a se produce în formă bănească în cursul unei perioade de timp determinate.

În cadrul sistemului de relaţii financiare se disting mai multe grupuri de relaţii

caracterizate prin anumite particularităţi şi cuprinzând categorii financiare specific, astfel: Sistemul financiar public este ansamblul relaţiilor financiare prin care se

constituie, distribuie şi utilizează fondurile financiare publice de către autorităţile sau entităţile publice, care administrează în interes colectiv fondurile respective:

Bugetul de stat; Bugetul asigurărilor sociale de stat ; Bugetele locale; Bugetul fondurilor speciale; Bugetul instituţiilor publice autonome; Bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din BS, BASS, BL, BFS ;

Bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii ; Bugetul Trezoreriei Statului;

Bugetele fondurilor externe nerambursabile; Bugetele creditelor externe rambursabile.

Sistemul financiar privat este ansamblul relaţiilor financiare prin care se constituie, distribuie şi utilizează capitalurile şi fondurile băneşti private, având ca participanţi entităţile şi persoanele private care administrează fondurile respective în interesul persoanelor fizice sau juridice private:

Creditul public şi cel bancar; Asigurările de bunuri, persoane, răspundere civilă; Finanţele întreprinderilor.

Pentru sistemul financiar public sunt aplicabile reglementările şi normele juridice de

drept public privind organizarea şi conducerea activităţii financiare, iar pentru sistemul financiar privat sunt aplicabile normele juridice de drept privat, având la bază deplina autonomie în angajarea relaţiilor financiare şi fluxurilor băneşti corespunzătoare.

În raporturile dintre cele două mari componente ale sistemului financiar se constată şi existenţa unor interrelaţii şi zone de interferenţă între acestea, astfel:

întreprinzătorii sunt importanţi „furnizori” de resurse financiare publice sub formă de impozite, contribuţii, taxe, disponibilităţi băneşti şi dobânzi şi

întreprinzătorii beneficiază de subvenţii, de sume pentru finanţarea diferitelor acţiuni, despăgubiri sau sume asigurate, de credite în condiţii avantajoase.

27

Derularea resurselor financiare în cadrul sistemului financiar se realizează printr-un sistem de planuri financiare (bugete), care, în sens mai larg, exprimă:

Relaţiile de transfer de resurse băneşti, cu caracter obligatoriu, fără contraprestaţie şi nerambursabil;

Relaţii de împrumuturi de resurse băneşti, facultative, rambursabile şi cu contraprestaţie (creditul public);

Relaţii de transfer de resurse financiare cu caracter obligatoriu/facultativ în schimbul unei contraprestaţii viitoare care depinde de producerea unui eveniment (risc) aleatoriu (asigurările de bunuri, persoane, răspundere civilă);

Relaţii care apar în procesul formării de resurse băneşti la dispoziţia întreprinzătorilor.

Sistemul financiar este privit ca relaţii reflectate prin: Bugetul de stat care cuprinde relaţiile financiare de mobilizare, constituire de resurse

financiare publice la dispoziţia statului pe seama impozitelor, taxelor prelevate de la în-treprinzători şi populaţie. El este un plan financiar aprobat prin lege.

Bugetul asigurărilor sociale de stat, al doilea plan financiar ca importanţă după bugetul de stat, este destinat constituirii resurselor financiare necesare finanţării pensiilor de asigurări sociale de stat, pensiilor pentru agricultori, indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă, concedii de maternitate şi îngrijirea copiilor, ajutoare pentru deces, tratament balnear ş.a..

Resursele publice care se constituie prin intermediul bugetului asigurărilor sociale de stat sunt formate din contribuţiile obligatorii pe care le datorează instituţiile publice, întreprinzătorii şi alte persoane juridice şi fizice care folosesc munca salariată, precum şi angajaţii înşişi.

Asigurările sociale exprimă relaţiile prin care se constituie, distribuie şi utilizează fondurile destinate protecţiei celor ce îşi pierd total sau parţial, definitiv sau temporar capacitatea de muncă sau nu se pot întreţine singuri din anumire motive. Participanţii la aceste relaţii sunt autorităţile publice ce administrează fondurile de asigurări sociale de stat şi persoanele fizice şi juridice aflate în ipostaza de contribuabili sau beneficiari la constituirea sau cheltuirea acestor fonduri.

Bugetele locale reprezintă principalele instrumente financiare prin intermediul cărora autorităţile locale îşi procură fondurile necesare în vederea finanţării acţiunilor, sarcinilor şi obiectivelor de interes local.

După apariţia Legii administraţiei publice locale şi a Legii finanţelor publice locale, drepturile şi responsabilităţile autorităţilor publice locale au sporit şi astfel, a crescut autoritatea şi autonomia acestor colectivităţi în procesul de construcţie şi execuţie a bugetelor.

Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă reprezintă relaţii de repartiţie în expresie bănească, în legătură cu formarea şi repartizarea fondurilor de asigurări în domeniul respectiv.

Creditul exprimă relaţiile financiare caracteristice constituirii şi utilizării fondurilor de creditare administrate de către instituţii financiar-bancare, având la bază încrederea între participanţi şi aplicarea principiului rambursabilităţii şi a plăţii de dobândă, ca

28

preţ al folosirii resurselor împrumutate. Dacă asemenea relaţii vizează satisfacerea unor nevoi publice acestea sunt denumite credit public, constituind una din formele creditului şi o componentă a sistemului financiar public.

Participanţi la relaţiile financiare de credit public sunt:

persoanele fizice şi juridice în calitate de creditori (cedează disponibilităţile băneşti proprii) şi

autorităţile publice în calitate de debitori (primesc şi utilizează resursele disponibilizate).

Sistemul fondurilor de resurse financiare

Fiecărei componente a sistemului financiar îi corespund mai multe fonduri de resurse, fiecare fond având legăturile sale specifice cu celelalte fonduri şi având propriile reguli de constituire şi distribuire. CLASIFICAREA FONDURILOR

După nivelul la care se constituie sunt fonduri:

- la nivel macroeconomic; - la nivel mezoeconomic; - la nivel microeconomic.

La nivel macroeconomic sunt următoarele: - fondul bugetului de stat; - fondurile asigurărilor sociale de stat şi de sănătate; - diverse fonduri cu destinaţie specială; - fondurile asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă; - fonduri de creditare.

La nivel mezoeconomic sunt următoarele: - fonduri bugetare ale judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor.

La nivel microeconomic sunt următoarele : - fonduri proprii ale întreprinderilor, instituţiilor şi persoanelor fizice.

După destinaţie sunt:

- fonduri de înlocuire şi dezvoltare; - fonduri de consum; - fonduri de rezervă; - fonduri de asigurare.

În scop de înlocuire şi dezvoltare se folosesc:

fondurile proprii ale întreprinderilor, fondurile procurate de întreprinderi pe piaţa capitalului de împrumut, în anumite cazuri, o parte din fondurile bugetare şi extrabugetare ale statului şi o parte din resursele proprii ale populaţiei.

29

În scop de consum se utilizează:

o parte din fondurile înscrise în bugetul de stat şi în bugetele locale cu acest titlu şi care servesc pentru finanţarea unor acţiuni şi sarcini intervenite în cursul anului şi

fondurile de rezervă.

Fondurile de asigurare sunt cele constituite la dispoziţia societăţilor de asigurare cu acest titlu şi care servesc pentru acoperirea daunelor suferite de pe urma calamităţilor naturale, a accidentelor şi a altor fenomene/riscuri.

După forma de proprietate sunt fonduri:

- proprietate publică; - proprietate privată.

Constituie proprietate publică:

fondul bugetului de stat, fondurile bugetare ale unităţilor administrativ-teritoriale; fondul asigurărilor sociale de stat, fondurile publice speciale extrabugetare, fondurile proprii ale întreprinderilor cu capital integral sau majoritar de stat şi ale

instituţiilor publice; fondurile proprii ale băncilor şi societăţilor de asigurare cu capital integral sau majoritar de

stat; fondurile unor regii autonome publice, companii naţionale cu caracter autonom.

Constituie proprietate privată:

fondurile aparţinând societăţilor comerciale, agricole,bancare, de asigurare şi reasigurare cu capital privat,

fondurile înteprinzătorilor particulari, fondurile altor societăţi fără scop lucrativ, resursele băneşti ale populaţiei.

După titlul cu care se constituie fondurile de resurse financiare publice sunt:

prelevări cu titlu definitiv şi caracter obligatoriu (impozite, taxe, contribuţii); prelevări cu titlu rambursabil şi caracter facultativ (depuneri la bănci şi la alte instituţii

de credit ale statului, subscrieri ale împrumuturilor de stat); transferuri externe rambursabile (împrumuturi sau credite contractate în străinătate); transferuri externe nerambursabile (granturi, donaţii, ajutoare).

30

3.4. Pârghiile economico-financiare Pârghiile economico-financiare sunt categorii economice utilizate drept instrumente prin care statul acţionează asupra interesului economic al întreprinzătorilor, al unei colectivităţi determinate sau al membrilor acesteia luaţi individual, pentru modificarea comportamentului acestora într-un sens dorit de stat, în scopul realizării unui anumit obiectiv . Pârghiile economico-financiare influenţează direct nivelul şi structura veniturilor şi cheltuielilor populaţiei, întreprinzătorilor şi statului, prin cele două roluri pe care le au în economie: rolul de redistribuire şi de alocare a fondurilor, cu influenţarea eficienţei economice,

a înclinaţiei de a economisi, de a investi şi de a munci ; rolul de stabilizator automat pentru activitatea economică urmărind:

stimularea dezvoltării sau restrângerii unor activităţi (agricultură, export, investiţii străine etc.);

creşterea ocupării forţei de muncă; atingerea unor obiective sociale, demografice şi politice.

Pârghii financiare sunt următoarele: impozitele şi taxele; taxele vamale; subvenţiile (pentru export, pentru agricultură, subvenţionarea dobânzii etc); dobânda, rata scontului şi a rescontului; cursul valutar etc.

Acţiunea pârghiilor economico-financiare constă atât în trezirea interesului economic al participanţilor la procesele economice în realizarea anumitor obiective, cât şi în sancţionarea materială a acestora în cazul nerespectării unor obligaţii legale sau contractuale.

Spre exemplu, la instituirea unui impozit, acesta poate fi conceput astfel încât să servească nu numai ca

sursă de venit bugetar, dar şi ca mijloc de stimulare şi/sau de restrângere a producţiei, a investiţiilor, a consumului, a schimburilor comerciale externe; de redistribuire sau de reglare a veniturilor unor categorii sociale; de stabilizare economică şi de înlăturare a dezechilibrelor.

3.5 Metodele administrative de conducere în domeniul finanţelor Pe lângă pârghiile economico-financiare se utilizează şi metode administrative de conducere în domeniul finanţelor, astfel:

întocmirea de prognoze, programe economice şi planuri financiare pe termen de 3-4 ani pentru a şti în ce direcţii, în ce ritm, cu ce eforturi şi cu ce rezultate se dezvoltă economia;

31

conducerea evidenţei contabile de către agenţii economici şi sociali şi întocmirea de bilanţuri contabile, conturi de profituri şi pierderi şi bugete de venituri şi cheltuieli după normele metodologice stabilite de autorităţile publice competente;

exercitarea controlului financiar de către organe specializate asupra modului de conservare şi gestionare a mijloacelor materiale şi băneşti ale statului;

stabilirea de preţuri sau tarife de către autorităţile publice, pentru unele bunuri şi prestări de servicii;

reglementarea regimului valutar; supravegherea derulării operaţiunilor de export şi import; sancţionarea evaziunii fiscale, a speculei şi a altor abateri de la prevederile legale.

3.6. Instituţiile cu atribuţii în domeniul finanţelor publice

Cadrul instituţional se defineşte prin totalitatea autorităţilor (organismelor) şi a instituţiilor sau structurilor funcţionale implicate în organizarea şi derularea activităţii financiare, considerate la nivel naţional, între care există raporturi de interdependenţă. Astfel, sunt două categorii de autorităţi implicate în activitatea financiar-bancară:

autorităţi şi instituţii specializate, structuri funcţionale care desfăşoară activităţi financiar-bancare: Ministerul Finanţelor, băncile, societăţile de asigurări şi reasigurări etc., compartimente financiare din ministere şi din alte organe centrale şi locale ale administraţiei de stat, din prefecturi şi primării sau din întreprinderi şi instituţii financiare cu capital de stat sau instituţii publice şi

autorităţi şi instituţii nespecializate, dar cu atribuţiuni în sfera finanţelor: Parlamentul, Consiliile judeţene, Consiliile locale, organele administraţiei de stat, centrale şi locale: Guvernul, ministerele, alte organe centrale şi locale ale administraţiei de stat, prefecturile şi primăriile. 3.6.1. Parlamentul, ca autoritate legislativă, adoptă legi referitoare la problemele financiare şi monetare ale ţării: legile privind finanţele publice şi cele privind bugetul de stat, impozitele şi taxele de la persoane fizice şi juridice, legea asigurărilor sociale de stat, legea bancară, legea privind datoria publică, legea contabilităţii, legile privind organizarea şi funcţionarea Guvernului, a ministerelor, a Curţii de Conturi şi a altor instituţii publice.

3.6.2. Guvernul asigură promovarea politicii financiare a statului, conform programului de guvernare; răspunde pentru elaborarea anuală a proiectului bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat sau celor ale fondurilor speciale, precum şi de întocmirea conturilor generale anuale de execuţie a bugetului; supune aceste proiecte spre aprobare Parlamentului, iar după aprobare trebuie să asigure realizarea prevederilor bugetare;

exercită conducerea generală a activităţii executive în domeniul finanţelor publice; răspunde de recuperarea creanţelor externe ale statului român.

3.6.3. Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de organ specializat al administraţiei publice centrale, coordonează întreaga activitate financiară şi aplică strategiile şi programele de guvernare în domeniul finanţelor publice; exercită administrarea generală a finanţelor statului; asigură funcţionarea pârghiilor financiare şi valutare în contextul cerinţelor economiei de piaţă etc.

32

Principalele atribuţii ale Ministerului Finanţelor

Între atribuţiunile principale îndeplinite de către Ministerul Finanţelor în cadrul sistemului financiar public se regăsesc:

Conduce şi execută lucrările pentru elaborarea proiectelor bugetului de stat, legii bugetare anuale, proiectului legii de rectificare a bugetului de stat;

Elaborează clasificaţia indicatorilor privind finanţele publice; Fundamentează echilibrul sau deficitul bugetar în faza de elaborare a proiectului

bugetului de stat şi a propunerilor de rectificare a acestuia; Stabileşte măsurile necesare pentru încasarea veniturilor şi limitarea cheltuielilor în

vederea încadrării în deficitul bugetar aprobat şi urmăreşte execuţia prevederilor bugetare; Colaborează cu Ministerul Muncii la elaborarea proiectelor bugetului asigurărilor

sociale de stat, legii bugetului asigurărilor sociale de stat, şi legii de rectificare a acestui buget; Colaborează cu Banca Naţională a României la elaborarea balanţei de plăţi externe, a

balanţei creanţelor şi angajamentelor externe, a reglementărilor din domeniul monetar; Contractează şi garantează împrumuturi de stat de pe pieţele financiare interne şi

externe; Asigură punerea în circulaţie, prin Banca Naţională a României, a bonurilor de tezaur

sau a altor instrumente specifice; Elaborează sau avizează, după caz, proiecte de acte normative pentru aprobarea

normelor şi normativelor de cheltuieli şi acordarea unor drepturi salariaţilor din instituţiile publice;

Elaborează proiecte de acte normative privind stabilirea impozitelor directe şi indirecte şi urmăreşte perfecţionarea aşezării, încasării acestora;

Elaborează proiecte de acte normative în domeniul evidenţei contabile, financiare şi de gestiune şi urmăreşte perfecţionarea sistemului de evidenţă contabilă;

Analizează, fundamentează, propune cadrul legislativ şi stabileşte măsuri privind împrumuturile necesare acoperirii deficitului bugetar şi refinanţării acestuia sau pentru acţiuni şi lucrări de interes public;

Elaborează proiecte de acte normative cu privire la colectarea veniturilor bugetare, procedurile de control fiscal, licitaţiile de achiziţii publice, combaterea şi sancţionarea evaziunii fiscale, relaţiile dintre contribuabili şi administraţia fiscală;

Exercită, prin organele sale de specialitate, controlul utilizării creditelor bugetare de către instituţiile publice; controlează activitatea financiară a agenţilor economici, urmărind stabilirea corectă şi îndeplinirea integrală şi la termen a obligaţiilor financiare şi fiscale faţă de stat;

Avizează programe de investiţii publice anuale şi multianuale, elaborate de ordonatorii principali de credite;

Exercită calitatea de reprezentant al României la organismele internaţionale cu character financiar;

Coordonează, negociază şi încheie acorduri internaţionale, în numele statului, în domeniul relaţiilor financiare şi valutare;

Propune strategii pe termen lung şi soluţii de reformă în domeniul finanţelor.

33

3.6.4.Curtea de Conturi constituie organul suprem de control financiar şi de jurisdicţie în domeniul finanţelor publice şi funcţionează pe lângă Parlament.

Curtea de Conturi exercită funcţia de control asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului, în general ale sectorului public, precum şi asupra modului de gestionare a patrimoniului public şi privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale.

Curtea de Conturi hotărăşte asupra descărcării de gestiune. În cazul descoperirii de nereguli, acestea sunt aduse la cunoştinţa Colegiului jurisdicţional, care judecă şi hotărăşte cu privire la stabilirea şi plata despăgubirilor civile pentru prejudiciile cauzate, inclusiv aplicarea de sancţiuni pentru abateri de la disciplina financiară comise de către administratori, gestionari, contabili şi alte persoane.

Printre activităţile care fac obiectul controlului exercitat de Curtea de Conturi se regăsesc:

formarea şi utilizarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului asigurărilor sociale de stat şi ale bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi transferul fondurilor între aceste bugete;

constituirea, utilizarea şi gestionarea fondurilor speciale; formarea şi gestionarea datoriei publice şi situaţia garanţiilor guvernamentale pentru

creditele interne şi externe; utilizarea alocaţiilor bugetare pentru investiţii, a subvenţiilor şi transferurilor şi a

altor forme de sprijin financiar din partea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale; constituirea, administrarea şi utilizarea fondurilor publice de către instituţiile

publice autonome cu caracter comercial şi financiar şi de către organismele autonome de asigurări sociale;

situaţia, evoluţia şi modul de administrare a patrimoniului public şi privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale de către instituţiile publice, regiile autonome, societăţile comerciale sau de către alte persoane juridice în baza unui contract de concesiune sau închiriere.

3.6.5. Banca Naţională a României este banca centrală în cadrul sistemului bancar

românesc iar pentru atingerea obiectivului său fundamental – asigurarea stabilităţii monedei naţionale- elaborează şi poartă răspunderea aplicării politicilor monetare, valutare, de credit şi de plăţi, în economia naţională.

B.N.R. răspunde de autorizarea şi supravegherea prudenţială bancară, în cadrul politicii generale a statului, urmărind funcţionarea normală a sistemului bancar şi pro-movarea mecanismelor financiar-monetare specifice economiei de piaţă.

B.N.R. emite şi pune în circulaţie bancnote şi monede metalice, folosite ca mijloace legale de plată pe teritoriul României.

B.N.R. are sarcina efectuării de operaţiuni pe piaţa monetară cu băncile comerciale, inclusiv de supraveghere bancară, ca şi unele operaţiuni pe contul statului, respectiv cu aur şi active externe.

Banca Naţională stabileşte ca volum şi structură şi administrează rezervele internaţionale, alcătuite din aur, active externe, cambii, cecuri, bilete la ordin, operaţiuni şi alte valori mobiliare, efecte publice. Împreună cu Ministerul Finanţelor, ea urmăreşte

34

menţinerea rezervelor internaţionale la un nivel pe care îl apreciază ca fiind adecvat tranzacţiilor financiar-valutare ale statului.

Banca Naţională a României poate participa, în numele statului, la tratative şi negocieri externe în problemele financiare, monetare, valutare, de credit şi de plăţi, precum şi în cel al autorizării şi supravegherii bancare. 3.6.6. Alte instituţii publice

Ministerele şi celelalte organe ale administraţiei centrale de stat îndeplinesc, prin compartimente specializate, o serie de atribuţiuni financiare concretizate în:

elaborarea bugetelor de venituri şi cheltuieli şi executarea prevederilor acestora; repartizarea creditelor bugetare organelor ierarhic inferioare; controlul financiar asupra activităţii unităţilor subordonate şi aplicare de măsuri

pentru prevenirea sau corectarea deficienţelor în asigurarea integrităţii patrimoniului şi respectarea disciplinei financiare.

Administraţiile publice locale funcţionează pe principiile autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor locale, ale legalităţii şi consultării cetăţenilor în problemele majore de interes local. La nivelul comunelor şi al oraşelor fiinţează consilii locale, care au calitatea de autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive, iar la cel al judeţelor şi Capitalei funcţionează consilii judeţene, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti, toate acestea având de îndeplinit şi atribuţiuni financiare.

Consiliile locale au atribuţii referitoare la finanţele publice locale integrate activităţilor economice, sociale şi de altă natură de interes local.

Consiliul judeţean reprezintă autoritatea administraţiei publice judeţene pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale, orăşeneşti şi municipale în vederea prestării serviciilor publice de interes judeţean. Îndeplineşte o serie de atribuţii în domeniul finanţelor publice locale, între care, cele mai semnificative sunt:

Adoptă programe şi prognoze de dezvoltare economico-socială a judeţului şi urmăreşte realizarea acestora;

Adoptă bugetul propriu al judeţului şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar; Stabileşte impozite şi taxe judeţene, precum şi taxe speciale pe timp limitat, în

condiţiile legii; Hotărăşte repartizarea pe comune, oraşe, municipii a cotei din sumele defalcate din

unele venituri ale bugetului de stat sau din alte surse. Preşedintele consiliului judeţean

exercită funcţia de ordonator principal de credite, întocmeşte proiectul bugetului propriu al judeţului şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare consiliului judeţean, urmăreşte modul de realizare a veniturilor bugetare şi propune consiliului judeţean măsurile necesare pentru încasarea acestora la termen.

Prefectul, în calitate de reprezentant al Guvernului pe plan local asigură realizarea intereselor naţionale, aplicarea şi respectarea Constituţiei, a legilor, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, a celorlalte acte normative, exercită controlul privind legalitatea actelor administrative adoptate sau emise de autorităţile administrative publice locale şi judeţene,

35

poate ataca în instanţă actele autorităţilor administraţiei publice locale, dacă consideră că acestea sunt ilegale.

Instituţiile publice dispunând de organisme de conducere şi compartimente specializate, întocmesc bugete de venituri şi cheltuieli şi urmăresc realizarea bugetelor aprobate de către organele competente luând decizii pentru îndeplinirea obiectivelor specifice, care vizează şi latura lor financiară, inclusiv folosirea eficientă a resurselor materiale, de muncă şi băneşti. Societăţile de asigurări şi reasigurări preiau de la asiguraţi, în schimbul unor prime, riscuri referitoare la producerea de pagube sau accidente bunurilor şi persoanelor, urmând să plătească despăgubiri sau sume asigurate. Administrează resursele băneşti ce se mobilizează la fondul de asigurare dezvoltând relaţii financiare prin mai multe categorii de asigurări/reasigurări, potrivit obiectului de activitate stabilit prin contractul de societate şi prin statut.

3.7. Cadrul juridic

Funcţionarea mecanismului financiar presupune în mod obiectiv existenţa unui cadru reglementativ referitor la organizarea şi efectuarea operaţiunilor băneşti şi financiare. Cadrul juridic este alcătuit din reglementările emise de organele puterii legislative (Parlamentul) şi ale puterii executive (Guvernul) şi care trebuie să îndeplinească următoarele criterii (principii):

• au caracter obligatoriu pentru toate persoanele fizice şi juridice din România; • sunt unitare pe întregul teritoriu al ţării; • prevăd sancţiunile care se aplică în cazul nerespectării prevederilor legale. Se concretizează prin legi, hotătâri, ordonanţe, ordonanţe de urgenţă şi ordine emise de

organe ale puterii administrative de stat sau prin norme de aplicare a unor legi, decizii, instrucţiuni, precizări, regulamente emise de alte structuri economice şi sociale pentru domeniul lor de activitate.

Existenţa lor asigură derularea fluxurilor financiar-monetare în echilibrul cunoscut de participanţii la aceste fluxuri, constituind o premiză a corelării şi armonizării lor. Asemenea norme şi reglementări vizează:

♦ Instituirea şi realizarea veniturilor, cheltuielilor bugetare; ♦ Organizarea şi funcţionarea instituţiilor de control financiar, modul de desfăşurare a activităţii acestora; ♦ Regimul creditelor bancare şi gestiunea datoriei publice; ♦ Sistemul de pârghii economico-financiare; ♦ Regimul dobânzii; ♦ Relaţiile valutare la care participă întreprinzători sau statul.

La nivel microeconomic, operează norme şi reglementări a căror aplicabilitate trebuie să ţină seama de specificul activităţilor fiecărei întreprinderi integrându - se în reglementările care asigură cadrul general obligatoriu pentru derularea operaţiunilor financiar- monetare.

36

O condiţie obligatorie este asigurarea concordanţei dintre reglementările din activitatea financiară emise la diferite niveluri de decizie, evitînd contradicţiile ce pot conduce la efecte negative. Obiectul reglementărilor juridice mai fac şi o serie de probleme ce necesită intervenţia statului, astfel:

• Intervenţia statutului la formarea sau controlul unor categorii de preţuri şi tarife;

• Intervenţia statului pe piaţa forţei de muncă, stabilirea salariului minim, acordarea ajutorului de şomaj etc.

• Intervenţia statului pe piaţa monetară (luarea de măsuri cu caracter inflaţionist sau deflaţionist);

• Intervenţia statului pe piaţa capitalului de împrumut (acordarea de credite de la fondurile publice, garantarea unor credite etc.);

• Reglementările de natură financiară sub formă de legi, hotărâri, regulamente, etc., emise/aprobate de Parlament, Guvern, ministere sau alte organe de stat. Reglementările de natură financiară sau cu efecte financiare pot fi grupate la 4 niveluri:

• Constituţia, ca lege supremă; • Legile aprobate de Parlament şi promulgate prin decrete de către Preşedinţie; • Ordonanţele (simple şi de urgenţă) şi hotărârile emise de Guvern, cu menţiunea că

primele sunt emise prin delegare legislativă, adică trebuie aprobate de Parlament; • Regulamentele, instrucţiunile, precizările şi normele emise de miniştri şi de şefii

diferitelor agenţii guvernamentale. Între reglementările emise la diferite niveluri trebuie să existe o concordanţă deplină:

• Legile emise de Parlament trebuie să corespundă cu litera şi spiritul Constituţiei; • Ordonanţele şi hotărârile emise de Guvern trebuie să se încadreze în limitele şi

condiţiile stabilite de lege; • Regulamentele, instrucţiunile, precizările şi normele emise de miniştri trebuie să se

refere exclusiv la problemele specifice domeniului, fără să modifice sensul şi sfera de aplicare a prevederilor legii.

Bibliografie 1.VĂCĂREL, Iulian şi colectivul, Finanţe publice, ediţia a VI-a,Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007; 2.MOŞTEANU, Tatiana şi colectivul, Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2008; 3.ROMAN, Daniela Lidia, Finanţe aplicate, vol. 1, Editura Economică, Bucureşti, 2001; 4.Legea finanţelor publice nr. 500/2002, publicată în M.O., partea I, nr. 597/2002.

37


3.1. La constituirea fondurilor publice contribuţia principală o are/au: a) impozitul pe profit; b) avuţia naţională; c) împrumuturile externe; d) taxele vamale; e) produsul intern brut. 3.2. Care dintre următoarele elemente nu au caracter de pârghii economico- financiare: 1) impozitele şi taxele; 2) subvenţiile acordate de autorităţile publice; 3) stabilirea de către autorităţile publice de preţuri şi tarife; 4) reglementarea regimului valutar; 5) cursul valutar. Dintre variantele de mai jos, alegeţi răspunsul corect:

a) 1,2,3,4,5; b) 1,2,5; c) 1,2,4,5; d) 1,2; e) 3,4. 3.3. De la constituirea fondurilor publice sunt excluse: a) regiile autonome şi societăţile cu capital de stat; b) societăţile comerciale cu capital privat sau mixt; c) organizaţile cooperatiste şi asociaţiile cu scop lucrativ; d) instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora; e) activitatea specifică cultelor religioase. 3.4. Mecanismul economic îndeplineşte funcţia de: a) producţie; b) comandă unitară a economiei; c) încasare a împrumuturilor acordate de stat; d) conducere a activităţii întreprinzătorilor privaţi; e) conducere şi reglare a proceselor economice în funcţie de interesele economiei naţionale. 3.5. Nu constituie metodă administrativă şi de conducere în domeniul finanţelor: a) prognozele economico-financiare; b) programele economico-financiare; c) strategiile economico-financiare; d) asieta accizelor la carburanţi; e) previziunile economico-financiare.

38

3.6. Sistemul financiar public nu cuprinde: a) bugetul asigurărilor sociale de stat; b) creditul acordat de băncile de stat; c) finanţele regiilor autonome; d) finanţele companiilor naţionale; e) finanţele întreprinzătorilor privaţi. 3.7. Nu se individualizează relaţiile financiare în funcţie de: a) destinaţia fondurilor; b) locul de constituire a fondurilor; c) metodele folosite în mobilizarea şi repartizarea fondurilor; d) partidele politice; e) beneficiarii resurselor financiare publice. 3.8. Cu ajutorul pârghiilor economice nu se înfluenţează: a) schimbul; b) producţia; c) consumul întreprinzătorilor; d) consumul populaţiei; e) creşterea patrimoniului cultelor. 3.9. Sistemul financiar nu este un sistem de: a) instituţii publice; b) relaţii economice; c) taxe consulare; d) fonduri financiare; e) planuri financiare. 3.10. Nu se regăsesc ca fonduri la nivel central: a) bugetul de stat; b) bugetul asigurărilor sociale de stat; c) fondurile municipiilor; d) fondurile de creditare; e) fondurile asigurărilor de bunuri, persoane, răspundere civilă. 3.11. Parlamentul are sarcina: a) aplicării legilor în practica economică; b) aprobării legilor în domeniul finanţelor publice; c) aprovizionării agenţilor economici; d) aprobării planurilor de învăţământ; e) aprobării bugetului de venituri şi cheltuieli al primăriilor comunale.

39

3.12. Guvernul are sarcina: a) aprobării bugetului Camerei Deputaţilor; b) aprobării bugetului Senatului; c) aprobării bugetului Trezoreriei Statului; d) aprobării bugetului BNR; e) elaborării proiectului bugetului de stat. 3.13. Curtea de Conturi are drept atribuţii: a) controlul resurselor băneşti ale agenţilor economici privaţi; b) controlul resurselor băneşti ale populaţiei; c) controlul resurselor băneşti ale liber profesioniştilor; d) controlul administrării patrimoniului public şi privat al statului; e) controlul resurselor băneşti ale asociaţiilor de tip familial. 3.14. Ministerul Finanţelor Publice nu are drept atribuţii: a) fundamentarea împrumuturilor necesare acoperirii deficitului bugetar; b) avizarea deschiderii de credite bugetare pentru stimularea producţiei de export; c) elaborarea metodologiei de întocmire a proiectului bugetului de stat; d) monitorizarea cheltuielilor de personal de la instituţiile publice; e) aprobarea bilanţului contabil al unei societăţi cu capital integral privat. 3.15. Parlamentul nu are drept atribuţii: a) aprobarea legilor bugetare anuale; b) aprobarea legii finanţelor publice; c) aprobarea legii finanţelor publice locale; d) aprobarea legii contabilităţii; e) aprobarea planului de investiţii la primăriile orăşeneşti.

40


Sistemul resurselor financiare publice 4.1 Obiectivele unităţii de învăţare 4.2 Conţinutul resurselor financiare publice 4.3 Clasificarea resurselor financiare publice 4.4. Resurse de la Bugetul Uniunii Europene pentru România 4.5 Indicatori de analiză a resurselor financiare publice Bibliografie Lucrare de verificare nr. 4 4.1. Obiectivele unităţii de învăţare 4

După studiul acestei unităţi de învăţare vei dobândi cunoştinţe privind: Conţinutul resurselor financiare publice; Clasificarea resurselor financiare publice; Resurse de la Bugetul Uniunii Europene pentru România; Indicatori de analiză a resurselor financiare publice.

4.2. Conţinutul resurselor financiare publice;factorii de influenţă Alături de resursele materiale, umane, valutare şi informationale, un rol deosebit îl au resursele financiare.

Resursele, provenind din produsul intern brut, la care se adaugă importul, sunt folosite pentru: consum, formare brută de capital şi export.

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp determinat. În categoria resurselor financiare se includ resursele autorităţilor publice şi instituţiilor publice, resursele întreprinderilor publice şi private, resursele organismelor fără scop lucrativ şi resursele populaţiei. Resursele financiare publice împreună cu resursele financiare private constituie resursele financiare ale societăţii. Resursele financiare = resurse financiare publice + resurse financiare private+ resurse financiare externe. Resursele bugetare reprezintă acea parte a resurselor financiare publice cuprinsă în bugetele entităţilor publice.

• Resursele sunt elemente ale bogăţiei unei naţiuni.

Deoarece resursele financiare au un caracter limitat se pune problema alocării optime a acestora, necesară producerii tuturor categoriilor de bunuri (publice, private,

41

mixte). Alocarea optimă este determinată prin raportul alocării resurselor între sectorul public şi cel privat. Factorii de influenţă a resurselor financiare publice Cererea de resurse financiare publice este determinată de nivelul şi evoluţia cheltuielilor publice şi de posibilitatea apelării la resurse financiare externe (împrumuturi, ajutoare, donaţii). Acoperirea cererii de resurse, la un moment dat, este influenţată de un ansamblu de factori: economici (creşterea economică are ca efect creşterea bazei de impozitare şi sporirea veniturilor fiscale), monetari (creşterea dobânzii atrage creşterea preţurilor, care duce la creşterea nominală a încasărilor fiscale), sociali (creşterea necesităţilor cu caracter social presupune mai mulţi bani pentru educaţie, sănătate, cultură, protecţie socială), demografici (anumită structură a populaţiei − creşterea populaţiei active- poate duce la creşterea încasărilor fiscale), politici şi militari (creşterea anumitor necesităţi militare − datorate integrării în NATO, de exemplu − sau luarea anumitor decizii de politică economică, populiste, trebuie susţinute de societate prin impozite şi taxe ridicate), de natură financiară (sintetizează caracterul celorlalţi factori prin dimesiunea cheltuielilor publice)

Conţinutul economic al resurselor financiare publice Având în vedere conţinutul economic resursele financiare publice sunt:

1. Prelevările cu caracter obligatoriu se prezintă sub forma veniturilor fiscale şi nefiscale. Aceste venituri se instituie de către stat, în virtutea suveranităţii sale financiare, în calitatea sa de subiect de drept public.

Veniturile cu caracter fiscal au ponderea cea mai mare în resursele financiare publice. Ele reprezintă prelevări din veniturile create de unităţile economice şi populaţie, inclusiv în legătură cu deţinerea de către aceştia a unor bunuri sau proprietăţi impozabile şi se concretizează în:

impozite, taxe şi contribuţii directe, în cazul cărora suportatorul real este considerat a fi însuşi subiectul lor;

impozite şi taxe indirecte, în cazul cărora suportatorul real nu coincide cu subiectul plătitor, datorită fenomenului financiar de repercursiune.

Veniturile nefiscale sunt acele venituri care revin statului: din calitatea sa de proprietar de capitaluri avansate în procesul reproducţiei economice (ex. dividendele);

de la regiile publice sau societăţile naţionale autonome (sub forma întregului profit net al acestora sau a vărsămintelor unei fracţiuni din profitul net rămas după alimentarea fondurilor proprii);

de la instituţiile publice (sub forma taxelor de metrologie, pentru eliberarea autorizaţiilor de transport cu autovehicule, taxele consulare, taxe şi alte venituri din protecţia mediului, venituri din chiriile aferente imobilelor proprietate de stat).

42

2. Resursele de trezorerie sunt acele resurse utilizate pentru acoperirea temporară a deficienţelor curente ale bugetului naţional public. Ele prezintă următoarele caracteristici principale:

• sunt împrumuturi pe termen scurt, contractate pe piaţa de capital, prin emisiunea şi plasarea unor titluri de stat sub forma bonurilor de tezaur, a certificatelor de depozit;

• au caracter temporar şi rambursabil; • presupun un cost determinat de dobânda aferentă titlurilor de stat, precum şi de

cheltuielile ocazionate de punerea şi retragerea din circulaţie a titlurilor respective. 3. Resursele financiare provenind din împrumuturi publice sunt împrumuturile pe

termen mediu şi lung şi constituie un mijloc frecvent de procurare a resurselor financiare, de acoperire a deficitului bugetar.

4. Emisiunea monetară fără acoperire constituie o modalitate de finanţare a deficitului bugetar dar, datorită faptului că produce şi efecte negative pe plan economic şi social, se utilizează mai rar.

Structura resurselor financiare ale societăţii

1. Având în vedere structura organizatorică a statelor în statele de tip unitar:

• resurse publice ale bugetului central; • resurse publice ale bugetelor locale; • resurse mobilizate pe linia asigurărilor sociale, reprezentate în bugetul central

consolidat. în statele de tip federal:

• resurse publice ale bugetului federal; • resurse publice ale bugetelor statelor, regiunilor sau provinciilor membre ale

federaţiei; • resurse publice ale bugetelor locale.

În statele de tip federal, resursele asigurărilor sociale se regăsesc că venit atât în bugetul central consolidat, cât şi în bugetele statelor, regiunilor sau provinciilor membre ale federaţiei. 2. Privit prin prisma bugetului general consolidat:

resurse financiare ale bugetului de stat; resurse financiare ale bugetelor locale; resurse financiare ale bugetului asigurărilor sociale de stat; resurse financiare ale bugetelor fondurilor speciale; resurse financiare ale bugetului trezoreriei statului; resurse financiare ale bugetelor instituţiilor publice autonome; resurse financiare ale bugetelor instituţiilor publice, finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;

43

resurse financiare ale bugetelor instituţiilor publice, finanţate integral din venituri proprii;

resurse financiare ale bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;

resurse financiare ale bugetului fondurilor externe nerambursabile.

3. Având în vedere ritmicitatea încasării a) resurse ordinare (curente):

• sunt cele considerate normale, fireşti pentru constituirea bugetului public; • se încasează la buget cu o anumită regularitate, în cadrul fiecărui exerciţiu bugetar; În această categorie se includ:

• veniturile fiscale; • contribuţiile pentru asigurările sociale de stat; • contribuţiile ce alimentează fondurile speciale; • veniturile nefiscale.

b) resurse extraordinare (întâmplătoare sau incidentale): • se apelează la acestea în situaţii deosebite; • se încasează la buget incidental.

4. Având în vedere provenienţa

a) resurse de provenienţă internă:

În funcţie de calitatea subiectului, acestea se divid în: • venituri de la agenţii economici; • venituri de la instituţiile publice şi private; • venituri de la populaţie. • se încasează la bugetele corespunzătoare sub formă de impozite, taxe, contribuţii,

venituri nefiscale, împrumuturi publice interne. b) resurse de provenienţă externă:

Acestea sunt, în principal, sub formă de: • împrumuturi de stat contractate de la instituţii financiare internaţionale (FMI, Bancă

Mondială, BERD ş.a.); • împrumuturi de stat contractate de la guvernele altor ţări; • împrumuturi de stat contractate de la bănci externe; • împrumuturi de stat contractate de la deţinători străini (particulari) de capitaluri

băneşti; • dobânzi percepute pentru creditele externe acordate, precum şi a ratelor scadente la

aceste credite ce se încasează de buget în anul curent; • ajutoare financiare şi donaţii primite din străinătate; • lichidări ale participaţiilor de capital ale statului în străinătate.

44

4.3. Clasificarea resurselor financiare publice 1. În funcţie de conţinutul economic: - prelevări cu caracter obligatoriu - fiscale - impozite - taxe - contribuţii - nefiscale - prelevări - vărsăminte - resurse de trezorerie - împrumuturi pe termen scurt - sub 1 an - resurse provenind din împrumuturi publice - împrumuturi pe termen - mediu - 2, 3 ani - lung - 5 ani - finanţare prin emisiune monetară fără acoperire 2. În funcţie de regularitatea încasării la buget: - resurse ordinare – venituri - fiscale - impozite - taxe - contribuţii - nefiscale, din care: - prelevări - vărsăminte - resurse extraordinare

- emisiune monetară fără acoperire - împrumuturi - interne

- externe - ajutoare şi alte transferuri din străinătate − valorificarea peste graniţă a bunurilor

statului - sumele primite pentru lichidarea participaţiilor de capital ale statului în strainătate

3. În funcţie de provenienţă: - resurse interne - venituri curente - venituri fiscale - venituri nefiscale - venituri din capital - emisiune monetară fără acoperire - împrumuturi interne - resurse externe - împrumuturi externe de la -guverne - bănci externe - organizaţii - transferuri externe 4. În funcţie de bugetul colector: resurse colectate la bugetul de stat; resurse colectate la bugetele locale; resurse colectate la bugetul asigurărilor sociale de stat;

45

resurse colectate la bugetele fondurilor speciale; resurse colectate la bugetul trezoreriei statului; resurse colectate la bugetele instituţiilor publice autonome;

resurse colectate la bugetele instituţiilor publice, finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;

resurse colectate la bugetele instituţiilor publice, finanţate integral din venituri proprii; resurse colectate la bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau

garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;

resurse colectate la bugetul fondurilor externe nerambursabile.

4.4. Resurse de la Bugetul Uniunii Europene pentru România Bugetul UE aferent perioadei 2007-2013 prevede pentru Fonduri Stucturale şi de

Coeziune 347.410 milioane Euro. Totalul alocărilor financiare pentru România pe perioada 2007-2013 pentru Fondurile

Structurale şi de Coeziune este de 19.667 milioane Euro, ceea ce reprezintă 5,6% din totalul bugetului european.

Din bugetul alocat României pentru finanţarea Fondurilor structurale şi de coeziune pe perioada 2007-2013, cea mai mare pondere şi anume, 64,3% îi revine obiectivului Convergenţă.

Tabelul nr. 4.1. Alocarea financiară pentru România în perioada 2007-2013

Alocare financiară pentru România, 2007-2013, din care:

Suma (mil. Euro)

Procent alocare

Total buget U.E.

(mil euro)

Procent alocare din total

buget U.E Convergenţă 12.660 64,3% 3,6% Fondul de Coeziune

6.552 33,3% 1,8%

Cooperare teritorială

454 2,3% 0,13%

Total 19.667 100%

347.410

5,6%

Sursa: Calculat pe baza datelor din www.mfinante.ro

Între România şi Uniunea Europeană au fost stabilite fluxuri financiare la nivel

bugetar, care se desfaşoară în ambele sensuri. România a primit resurse financiare de la Bugetul Uniunii Europene prin intermediul Fondurilor Structurale, Fondului de Coeziune, Fondurilor alocate Politicii Agrare Comune şi Politicilor Interne. România a trebuit să asigure cofinanţarea fondurilor comunitare şi să contribuie la finanţarea Bugetului Uniunii Europene.

46

http://www.mfinante.ro/

4.5. Indicatori de analiză a resurselor financiare publice 4.5.1. Indicatori de nivel

Indicatorii utilizaţi în analiza nivelului resurselor financiare publice sunt: N 1. Volumul resurselor financiare publice exprimat în mărime nominală, preţuri curente (RFPn

p) şi în mărime reală, preţuri constante (RFPrp)

Acest indicator exprimă volumul resurselor financiare publice în expresie nominală (în preţurile curente ale anului considerat, în moneda naţională) şi se notează cu RFPn

p.

RFPnp

Deoarece preţurile sunt influenţate de inflaţie, resursele financiare publice se recalculează

în preţuri constante, care exprimă volumul resurselor financiare publice în expresie reală, care se notează cu RFPr

p. Această transformare se face cu ajutorul indicelui PIB deflator, calculat conform

relaţiei: Ip 0/cst = PIB0 / PIBcst x 100

Ip 1/cst = PIB1 / PIBcst x 100, unde:

Ip0/cst – indicele preţurilor anului 0 faţă de anul considerat Ip1/cst – indicele preţurilor anului 1 faţă de anul considerat Relaţiile de calcul ale resurselor financiare publice reale sunt:

RFPrp 0 = RFPn

p 0 / Ip0/cst

RFPrp 1 = RFPn

p 1 / Ip1/cst N 2. Ponderea resurselor financiare publice în produsul intern brut, calculată conform relaţiei:

RFP/PIB x l00, unde:

RFP − resursele financiare publice ale perioadei analizate, preţuri curente; PIB − produsul intern brut al aceleiaşi perioade, preţuri curente.

N 3. Mărimea resurselor finaciare publice medii pe locuitor.

Acest indicator se poate exprima în monedă naţională, iar, pentru a se asigura comparabilitatea intemaţională, el se poate exprima şi într-o monedă de circulaţie internaţională relativ stabilă, dolarul american sau o monedă regională, euro. Pentru primul caz, relaţia de calcul este:

47

RFP/loc=RFP/P, unde:

RFP/loc − resursele financiare publice medii pe locuitor, exprimate în monedă naţională; P − numărul de locuitori în perioada analizată; RFP − resursele financiare publice ale perioadei analizate.

Pentru al doilea caz, relaţia de calcul este:

RFP USD/loc=RFP/P/Cs sau RFP EURO/loc=RFP/ P/Cs, unde

RFP USD/loc. sau RFP EURO/loc − resursele financiare publice medii pe locuitor, exprimate în USD sau în

EURO; P − numărul de locuitori în perioada analizată; RFP − resursele financiare publice ale perioadei analizate; Cs − cursul de schimb al monedei naţionale comparativ cu $ SUA sau cu EURO.

4.5.2. Indicatori de structură

Analiza resurselor financiare publice ale unei ţări poate fi efectuată şi din punctul de vedere al structurii lor pe diferite categorii de resurse, având în vedere un anumit criteriu de clasificare, mai ales dacă economia statului respectiv este afectată într-o măsură mai mare de inflaţie, de creşterea preţurilor, de deprecierea monedei naţionale. Este necesară stabilirea ponderii (greutăţii specifice – gs) a fiecărei categorii de resurse financiare publice în totalul acestora sau un subtotal, după caz, conform cerinţelor analizei, pe baza relaţiei:

gsRFPi = RFPi / RFPt x 100, în care:

gsRFPi – ponderea resursei financiare publice „i” în totalul (subtotalul) resurselor publice analizate;

RFPi – resursele financiare publice ale grupării „i”; RFPt – resursele financiare publice totale

„i” - 1…n - grupări de cheltuieli.

Indicatorul de structură poate fi utilizat şi la analiza în dinamică a proporţiilor diverselor categorii de resurse financiare în totalul acestora.

4.5.3. Indicatori de dinamică

Dinamica resurselor financiare publice reflectă modificările care intervin în mărimea, nivelul şi structura acestora într-o anumită perioadă de timp.

48

Indicatorii dinamicii resurselor financiare publice sunt:

D 1-2-3-4- Modificarea nominală şi reală a resurselor financiare publice în mărime absolută şi în mărime relativă în anul „t1” comparativ cu anul „t0” Modificarea nominală rezultă din comparaţia resurselor financiare publice exprimate în preţuri curente, iar modificarea reală rezultă din comparaţia resurselor financiare publice exprimate în preţuri constante în anul „t1” comparativ cu „t0”.

Modificarea nominală şi reală în mărime absolută se poate determina cu ajutorul relaţiilor:

D 1. ΔRFPn(1-0) = RFPn

1 - RFPn 0

D 2. Δ RFPr

(1-0) = RFPr1 - RFPr

0, unde

ΔRFPn(1-0) − modificarea nominală absolută a resurselor financiare publice în anul „t1”

comparativ cu „t0” RFPn

1, respectiv RFPn 0

- resursele financiare publice în anul „t1” şi în anul „t0”, exprimate în preţuri curente;

Δ RFPr(1-0) − modificarea reală absolută a resurselor financiare publice în anul „t1”

comparativ cu „t0” RFPr

1, respectiv RFPr 0 − resursele financiare publice în anul „t1” şi în anul „t0”, exprimate

în preţuri constante. Modificarea nominală relativă în anul „t1” comparativ cu anul „t0” se calculează astfel: D 3. %RFPn

(1/0) = IRFPn (1/0) x l00 – 100 sau %RFPn

(1/0) = ΔRFPn(1-0) / RFPn

(0) x l00 Modificarea reală relativă în anul „t1” comparativ cu anul „t0” se calculează astfel: D 4. %RFPr

(1/0) = IRFPr (1/0) x l00 – 100 sau %RFPr

(1/0) = (ΔRFPr(1-0) / RFPr

0) x l 00 D 5. Modificarea ponderii resurselor financiare publice în produsul intern brut în anul „t1” comparativ cu anul „t0”

Calculul se efectuează astfel:

Δ(RFP/PIB) (1-0) = RFP1/PIB1 x l00 – RFP0/PIB0 x l00, unde

Δ(RFP/PIB) (1-0) − modificarea ponderii resurselor financiare publice în PIB în anul „t1” faţă de anul „t0”

49

D 6. Modificarea nivelului mediu al resurselor financiare publice pe locuitor în anul „t1” comparativ cu anul „t0”

Calculul se efectuează astfel:

D 6.1. Δ(RFP/loc) (1-0) = RFP/loc1 - RFP/loc0

unde resursele financiare publice sunt exprimate în monedă naţională. Pentru crearea posibilităţii comparabilităţii internaţionale se recurge la cursul de schimb, relaţia de calcul a modificării nivelului resurselor financiare publice fiind:

D 6.2. Δ(RFP$/loc) (1-0) =RFP$/loc 1-RFP$/loc 0

D 7. Modificarea structurii resurselor fmanciare publice în anul „t1” comparativ cu anul „t0” Calculul se efectuează cu ajutorul formulei:

± ΔgsRFPi(1-0) = gsRFPi 1 - gsRFPi 0, unde

± ΔgsRFPi(1-0) - modificarea ponderii resursei financiare publice „i” în totalul resurselor financiare publice, în anul „t1” comparativ cu anul „t0”. D 8. Indicatorul de corespondenţă dintre creşterea resurselor financiare publice şi creşterea produsului intern brut în anul „t1” comparativ cu anul „t0” Relaţia de calcul este:

Ic = IRFP(1/0) / IPIB(1/0), unde

Ic – coeficientul de corespondenţă dintre creşterea resurselor financiare publice şi creşterea produsului intern brut în anul „t1” comparativ cu anul „t0”; IRFP(1/0) şi IPIB(1/0) – indicii de creştere a resurselor fmanciare publice şi a produsului intern brut în anul „t1” comparativ cu anul „t0”.

În situaţia în care Ic>1, atunci resursele financiare publice cresc mai repede decât ritmul de creştere al produsului intern brut în anul „t1” comparativ cu anul „t0”.

Dacă Ic <1, atunci ritmul de creştere a produsului intern brut devansează ritmul de creştere a resurselor financiare publice.

D 9. Elasticitatea resurselor financiare publice faţă de produsul intern brut.

Relaţia de calcul este:

e RFP = (ΔRFP(1-0) /RFP0) / ΔPIB(1-0)/PIB0, în care:

50

ΔRFP(1-0) şi ΔPIB(1-0) reprezintă creşterea resurselor financiare publice şi a produsului intern brut în anul „t1”de faţă de anul „t0”;

RFP1 şi PIB 1 reprezintă resursele financiare publice, respectiv produsul intern brut în anul care se analizează.

RFP0 şi PIB 0 reprezintă resursele financiare publice, respectiv produsul intern brut în anul considerat de bază. Bibliografie

1.VĂCĂREL, Iulian şi colectivul, Finanţe publice, ediţia a VI-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007. 2.MOŞTEANU, Tatiana şi colectivul, Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2008. 3.ROMAN, DANIELA LIDIA, Finanţe publice internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2006.


4.1. Care venit este greşit precizat? Veniturile bugetelor locale în România cuprind: a) veniturile obţinute din vânzarea unor bunuri; b) sumele încasate din valorificarea bunurilor confiscate; c) transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat; d) încasări din impozite şi taxe; e) încasarea TVA de la instituţiile publice din rază teritorială.

4.2. În cadrul veniturilor nefiscale se cuprind: a) taxele de metrologie, taxele consulare, taxele vamale, impozitul pe venitul agricol; b) venituri din amenzi, taxele consulare, taxele de metrologie, venituri din aplicarea

prescripţiei extinctive; c) penalităţile şi majorările pentru veniturile nevărsate la termen, taxa asupra mijloacelor de

transport, impozitul pe spectacole, taxele vamale; d) impozitul pe profit, impozitul pe salarii, veniturile din amenzi, taxa pe valoarea adăugată; e) impozitul pe spectacole, taxa asupra mijloacelor de transport, taxele de metrologie, taxa

pentru reconstrucţia drumurilor.

4.3. Resursele financiare publice nu includ: a) resursele administraţiei publice centrale; b) resursele administraţiei publice locale; c) resursele populaţiei; d) resursele întreprinderilor publice; e) resursele asigurărilor sociale de stat.

51

4.4. După regularitatea cu care se încasează la buget, resursele financiare se împart în: a) resurse ordinare şi resurse extraordinare; b) resurse ordinare şi resurse curente; c) resurse extraordinare şi resurse incidentale; d) venituri fiscale şi venituri nefiscale; e) venituri fiscale şi resurse curente. 4.5. Care dintre următoarele modalităţi de constituire a resurselor financiare publice au ca

efect imediat apariţia inflaţiei: a) prelevările fiscale; b) împrumuturile pe termen scurt; c) împrumuturile pe termen mediu; d) împrumuturile pe termen lung; e) finanţarea prin emisiune monetară fără acoperire. 4.6. Veniturile nefiscale au o pondere mai redusă deoarece: a) cotele de impunere care se aplică la masa impozabilă aferentă acestor venituri sunt mai

mici; b) apar numai în ţările în curs de dezvoltare; c) sunt venituri extraordinare; d) sfera de cuprindere a sectorului public este limitată; e) aceste venituri nu se redistribuie catre populaţie. 4.7. Principala categorie de resurse publice o constituie: a) veniturile întreprinderilor de stat; b) impozitele şi taxele; c) împrumuturile externe; d) împrumuturile interne; e) contribuţiile benevole ale agenţilor economici la formarea anumitor fonduri. 4.8. Resurse extraordinare sunt: a) impozitul pe profit; b) taxa pe valoarea adăugată; c) emisiunea bănească fără acoperire; d) taxele vamale; e) impozitul pe salariu. 4.9. Nu sunt resurse de provenienţă externă: a) dobânzi percepute pentru creditele externe acordate; b) ajutoare financiare primite din străinătate; c) donaţii primite din străinătate; d) împrumuturi de stat contractate de la guvernele altor state; e) venituri de la instituţiile publice.

52

4.10. Indicatorul privind elasticitatea creşterii cheltuielilor comparativ cu creşterea PIB-ului

este un indicator: a) de nivel; b) de structură; c) specific datoriei publice; d) de dinamică; e) specific resurselor publice.

53


Noţiuni generale despre impozite 5.1. Obiectivele unităţii de învăţare 5 5.2.Impozitele – noţiuni generale 5.3.Principiile impunerii 5.4.Presiunea fiscală 5.5.Clasificarea impozitelor 5.6. Elementele impozitului 5.7. Aşezarea şi perceperea impozitelor 5.8. Impozite directe şi impozite indirecte Bibliografie Lucrare de verificare nr. 5 5.1. Obiectivele unităţii de învăţare 5

După studiul acestei unităţi de învăţare vei dobândi cunoştinţe despre:

conceptul de impozit; principiile impunerii; presiunea fiscală; clasificarea impozitelor; elementele impozitului; aşezarea şi perceperea impozitelor;

caracteristicile impozitelor directe şi indirecte ; principalele impozite directe şi indirecte.

5.2. Impozitele-noţiuni generale Dintre toate formele de prelevări impozitele sunt cele care, după cotizaţiile sociale, aduc cele mai mari venituri la bugetul general consolidat. Conţinutul impozitelor

Impozitele sunt: o formă de prelevare a unei părţi din veniturile şi / sau averea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului, în scopul acoperirii cheltuielilor publice;

plăţi cu titlu obigatoriu, definitiv şi, de regulă, fără contraprestaţie directă din partea statului.

54

Rolul impozitului este: financiar: principalul mijloc de procurare a resurselor financiare publice pentru acoperirea cheltuielilor publice; social: redistribuirea veniturilor persoanelor fizice şi juridice între diferitele categorii de beneficiari; economic: asigurarea intervenţiei sale în viaţa social-economică, influenţând comportamentul întreprinzătorilor şi consumatorilor în sensul dorit de stat (încurajarea/descurajarea anumitor activităţi, descurajarea consumului unor produse dăunătoare sănătăţii ş.a.).

5.3 Principiile impunerii

Principiile impunerii au fost formulate pentru prima dată de către economistul englez Adam Smith sub forma unor principii fundamentale, respectiv:

principiul justeţei impunerii, conform căruia cetăţenii fiecărui stat trebuie să contribuie la acoperirea cheltuielilor publice atât cât le permit veniturile obţinute sau averea deţinută;

principiul certitudinii impunerii ce vizează legalitatea impunerii şi presupune ca mărimea impozitelor datorate să fie certă iar termenele, modalitatea şi locul de plată să fie bine stabilite şi cunoscute;

principiul comodităţii impunerii − perceperea impozitelor trebuie să aibă loc la termenele şi în modalităţile cele mai convenabile pentru contribuabil;

principiul randamentului impozitelor − instituirea impozitelor să fie cât mai puţin apăsătoare pentru contribuabil şi încasarea să presupună un minim de cheltuieli.

Principiile care stau la baza impunerii în prezent sunt de:

Echitate fiscală, care presupune: impunerea să fie generală; stabilirea unui mimim neimpozabil; echitate fiscală orizontală: pentru contribuabilii cu situaţii personale asemănătoare să se aplice tratament fiscal egal;

echitate fiscală verticală: stabilirea sarcinii fiscale în legătură cu puterea contributivă a fiecăruia.

Politică financiară, ce se referă la randamentul impozitului, care presupune următoarele:

universalitatea impozitului − să fie plătit de toate persoanele fizice şi juridice care obţin venituri din aceeaşi sursă sau deţin acelaşi gen de avere sau îşi apropie, prin cumpărare, aceeaşi categorie de bunuri; universalitatea impozitului presupune, totodată, ca întreagă materie impozabila să fie supusă impunerii; cheltuielile aferente asietei impozitului să fie cât mai reduse;

55

să nu existe posibilităţi, legale sau nelegale, de sustragere de la impunere a unei părţi din materia impozabilă.

stabilitatea impozitului, care presupune ca randamentul acestuia să rămână constant pe parcursul ciclului economic, fără variaţii în perioadele de creştere economică sau de criză.

elasticitatea acestuia, care presupune adaptarea permanentă la necesităţile de resurse financiare ale statului.

Politică economică, care presupune folosirea de către stat a impozitelor ca pârghii de influenţă asupra dezvoltării unor ramuri economice, pentru a stimula sporirea producţiei şi/sau a consumului unor bunuri sau servicii, pentru extinderea sau limitarea relaţiilor comerciale externe.

Politică socială, ceea ce presupune că guvernele încearcă să menţină încrederea populaţiei în politica fiscală pe care o promovează (reducerea/creşterea consumului anumitor bunuri şi servicii), ca şi influenţa ce o au în rândul anumitor categorii sociale.

Principiile fiscalităţii în România conform Codului fiscal Legea privind Codul fiscal nr.571 din 22 decembrie 2003 în capitolul II la art. 3 bazează fiscalitatea pe următoarele principii:

a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând condiţii egale investitorilor, capitalului român şi străin;

b) certitudinea impunerii prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale;

c) echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor, în funcţie de mărimea acestora;

d) eficienţa impunerii prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor Codului fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru persoane fizice şi juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea a unor decizii investiţionale majore.

5.4. Presiunea fiscală

Presiunea fiscalã este gradul de fiscalitate, adică măsura în care contribuabilii în ansamblul lor, societatea, economia, suportă, pe seama rezultatelor obţinute din activitatea lor, impozitele şi taxele, ca

prelevări obligatorii instituite şi percepute prin constrângere legală de cãtre stat.

56

Presiunea fiscală este raportul dintre suma tuturor impozitelor, taxelor, cotizaţiilor sociale şi altor prelevări cu conţinut fiscal, percepute la nivel central şi local, şi un indicator macroeconomic agregat (P.I.B., P.N.B., venitul naţional).

Presiunea fiscală sau gradul de fiscalitate sau rata fiscalităţii (Pf) este raportul dintre veniturile fiscale (Vf=impozite + taxe) şi produsul intern brut (PIB), relaţia de calcul fiind:

Pf=Vf/PIBx100

Presiunea fiscală generală (Pfg) cuprinde la numărător alături de veniturile fiscale (Vf), şi cotizaţiile sociale (Cs), relaţia de calcul fiind:

Pfg=(Vf+Cs)/PIB x 100

sau Pfg=(Impozite+taxe+Cs)/PIB x 100.

În practica fiscală internaţională sunt utilizaţi o serie de indicatori derivaţi pentru

aprecierea presiunii fiscale: Rata fiscalităţii consolidate se obţine în urma eliminării unor prelevări cu

caracter redundant (cotizaţii şi impozite plătite de autorităţi), cât şi a prelevărilor obligatorii autofinanţate, oferind o imagine pertinentă asupra veniturilor utilizate în finanţarea activităţii autorităţilor publice.

Rata fiscalităţii nete se obţine prin eliminarea părţii redistribuite direct agenţilor economici din suma prelevărilor obligatorii.

Rata fiscalităţii lărgite rezultă din luarea în calcul a altor surse de finanţare a cheltuielilor publice, altele decât prelevările cu caracter obligatoriu.

Impozitul poate modifica comportamentul economic şi social al contribuabilului,

persoană fizică sau juridică, prin influenţa exercitată asupra gradului de economisire şi asupra consumului acestuia.

La nivel de agent economic, rata fiscalităţii poate fi calculată astfel:

Rfa = Impozite plătite de agentul economic / Valoarea adăugată brută x 100, respectiv, Rfa = (Impozit pe profit + CAS + alte impozite şi taxe) / Valoarea adăugată brută x 100.

Presiunea fiscală se poate determina: la nivelul fiecărui impozit, la nivelul fiecărui întreprinzător, la nivelul gospodăriilor populaţiei în funcţie de scopul analizei întreprinse.

În măsura în care presiunea fiscală creşte, trebuie ca impozitul să nu creeze distorsiuni grave şi să fie just. Justificarea prelevării fiscale se află în utilitatea economică a cheltuielilor publice pe care le finanţează.

57

5. 5. Clasificarea impozitelor

Clasificarea impozitelor este următoarea: 1. După trăsăturile de fond şi formă:

IMPOZITE DIRECTE Reale

Impozitul funciar Impozitul pe clădiri Impozit pe activităţi industriale Impozit pe activităţi comerciale şi profesii libere Impozitul pe capitalul mobiliar

Personale

pe venit al persoanelor fizice al persoanelor juridice

contribuţii privind securitatea socială datorate de angajatori datorate de angajaţi

pe avere pe averea propriu zisă pe circulaţia averii

Impozit pe succesiuni Impozit pe donaţiuni Impozit pe actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri

pe sporul de avere

IMPOZITE INDIRECTE

TVA Accize Taxe vamale Monopoluri fiscale Taxe de timbru şi de înregistrare

2. După obiectul impozabil:

impozite pe venit; impozite pe avere; impozite pe cheltuieli (pe consum).

3. După scopul urmărit:

impozite financiare impozite de ordine

58

4. După frecvenţa realizării: impozite permanente sau ordinare impozite incidentale sau extraordinare 5. După instituţia care le administrează: în statele de tip federal: impozite federale impozite ale statelor, provinciilor, regiunilor impozite locale în statele de tip unitar: impozite ale administraţiei centrale de stat impozite locale

5.6. Elementele impozitului

Tehnica aşezării şi perceperii impozitelor presupune precizarea unui anumit număr de elemente definitorii, astfel:

Subiectul impozabil numit contribuabil este persoana fizică sau juridică obligată la plata unui impozit către stat ca urmare a faptului că posedă bunuri sau realizează venituri pentru care legea prevede obligaţia plăţii unui impozit.

Plătitorul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata şi calcularea acestuia.

Suportatorul impozitului este persoana care suportă efectiv impozitul din veniturile sale. La impozitele directe, de regulă, plătitorul şi suportatorul sunt aceeaşi persoană. La impozitele indirecte (TVA, accize, taxe vamale) suportatorul diferă de plătitor, acesta transmiţând presiunea fiscală consumatorului final, iar acest fenomen este cunoscut sub denumirea de repercursiunea impozitelor.

Obiectul impozabil reprezintă materia supusă impozitării, care, la impozitele directe o constituie: averea, veniturile. La impozitele indirecte obiectul impozabil este preţul produsului vândut, tariful serviciului prestat, preţul bunului exportat/importat.

Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul. La impozitele pe venit sursa coincide, de regulă, cu venitul. La impozitele pe avere, impozitul se plăteşte din veniturile dobândite pe seama averii sau, după caz, din veniturile contri-buabilului.

Unitatea de impunere este unitatea de măsură a materiei impozabile exprimată în unităţi valorice (unitatea monetară − leul) sau în unităţi naturale (hectar, m.p., tonă, capacitate cilindrică).

59

Cota de impunere reprezintă impozitul ce revine pe unitatea de măsură a materiei impozabile, respectiv, impozitul aferent a 100 de unităţi de impunere. Se poate stabili impozitul cu ajutorul

sumelor fixe, al cotelor procentuale, care sunt:

proporţionale, progresive (simple, compuse), regresive.

Cota de impunere poate fi: aparentă (cea prevăzută de lege) sau reală (care poate fi mai mică sau mai mare decât cea aparentă, datorită unui sistem de scutiri sau penalizări).

În funcţie de gradul de cuprindere a subiecţilor impozitului şi a materiei impozabile,

impunerea poate fi generală, când se extinde asupra tuturor persoanelor care realizează un venit dintr-o anumită sursă sau deţin un anumit gen de avere, sau parţială, când unele persoane beneficiază de anumite scutiri sau reduceri de impozite.

Impunerea în cote (sume) fixe nu are în vedere venitul sau averea contribuabilului şi

situaţia personală a acestuia. Această formă de impunere a apărut ca o dare pe locuitor şi s-a utilizat în orânduirea feudală şi în primele stadii de dezvoltare a capitalismului.

Impunerea în cote procentuale poate fi întâlnită sub forma impunerii în: ►cote

proporţionale; ►cote progresive; ►în cote regresive. Impunerea în cote proporţionale

este o manifestare directă a principiului egalităţii în faţa impozitelor; se aplică aceeaşi cotă de impunere indiferent de mărimea obiectului impozabil,

păstrându-se în permanenţă aceeaşi proporţie între impozit şi volumul venitului (valoarea averii);

acest mod de impunere a fost un pas înainte faţă de impunerea în cote (sume) fixe; acest mod de impunere nu respectă principiul echităţii fiscale pentru că nu ţine

cont de puterea contributivă a diferitelor categorii sociale; în prezent impunerea în cote proporţionale se foloseşte şi în cazul impozitelor

directe (de exemplu, în unele ţări pentru calculul impozitului pe profitul societăţilor de capital), şi în cazul impozitelor indirecte (de exemplu, la taxa pe valoarea adăugată, la taxele vamale, la taxele de timbru etc.).

Impunerea în cote progresive

constă în aceea că, odată cu creşterea venitului (averii), are loc şi creşterea cotei impozitului, astfel încât impozitul creşte mai repede decât obiectul impozabil.

cotele progresiei pot creşte într-un ritm constant sau într-unul variabil.

60

Impunerea progresivă are două variante şi anume: impunerea în cote progresive simple impunerea în cote progresive compuse.

Impunerea în cote progresive simple

se aplică aceeaşi cotă de impozit asupra întregii materii impozabile aparţinând unui contribuabil.

Fiind vorba de o impunere progresivă,

cota de impozit va fi cu atât mai mare, în limitele progresivităţii stabilite prin lege, cu cât venitul sau averea respectivă va fi mai mare.

impozitul datorat statului se obţine calculând produsul dintre mărimea obiectului impozabil (venitul, averea) şi cota de impozit aferentă nivelului acestuia.

Impunerea în cote progresive compuse

este folosită mai mult pentru impunerea veniturilor obţinute de persoanele fizice şi uneori şi la unele impozite pe avere;

etapele în calcularea impozitului sunt: e1) materia impozabilă se imparte în mai multe tranşe (de venit sau de avere) şi

pentru fiecare tranşă se stabileşte o cotă de impunere care creşte pe măsură ce creşte valoarea materiei impozabile;

e2) impozitul se calculează prin însumarea impozitelor tranşelor anterioare la care se adaugă produsul dintre a) diferenţa dintre valoarea efectivă a materiei impozabile şi minimul tranşei în

care se regăseşte valoarea materiei impozabile şi b) cota de impunere aferentă tranşei în care se regăseşte valoarea materiei

impozabile.

La impunerea în cote regresive

materia impozabilă se împarte în mai multe tranşe, iar cotele de impunere aferente fiecărei tranşe scad pe măsură ce mărimea materiei

impozabile creşte. acest mod de impunere se foloseşte mai rar, de regulă la unele servicii publice

(spre exemplu, la notariate − taxe succesorale, taxe asupra actelor de vânzare-cumpărare a anumitor bunuri, care, deşi se numesc „taxe”, totuşi ele reprezintă impozite pe avere, şi anume, pe circulaţia averii).

Sistemul de impunere care se bazează pe cotele progresive compuse răspunde în mai mare măsură cerinţelor echităţii fiscale. Sistemul progresivităţii impunerii poate să nu modifice prea mult puterea de cumpărare a anumitor persoane, dacă, pe calea evaziunii fiscale (legale şi/sau frauduloase), acestea au posibilitatea să sustragă de la impunere o parte din materia impozabilă.

61

Termenul de plată este reprezentat de data până la care este datorat impozitul, nerespectarea acestuia fiind sancţionată cu amenzi, majorări şi penalităţi de întârziere.

Asieta (modul de aşezare al impozitului)

reprezintă un grup de operaţiuni care se iau de organele fiscale în legătură cu fiecare subiect impozabil, pentru:

identificarea obiectului impozabil,

stabilirea mărimii materiei impozabile şi determinarea impozitului datorat statului.

5.7. Aşezarea şi perceperea impozitelor Aşezarea unui impozit presupune:

(1) Constatarea şi evaluarea materiei impozabile; (2) Stabilirea cuantumului impozitului datorat de către contribuabil; (3) Perceperea/încasarea impozitului; (4) Urmărirea impozitului.

(1). Constatarea şi evaluarea materiei impozabile

Evaluarea bazei de calcul se poate efectua utilizând principiul realităţii şi principiul personalizării impozitului.

Principiul realităţii nu ţine cont de interesele individuale, familiale, sociale şi de situaţia personală a fiecărui contribuabil.

Principiul personalizării are în vedere natura şi importanţa bunurilor economice, veniturile realizate de contribuabil, obligaţiile legate de asigurarea reconstituirii venitului şi a patrimoniului, obligaţia de întreţinere a membrilor familiei , cheltuielile personale. Se folosesc mai multe metode de evaluare:

metoda evaluării directe, bazate pe probe (evaluarea pe baza declaraţiilor contribuabililor; evaluarea pe baza declaraţiilor terţilor);

metoda evaluării indirecte, bazate pe prezumţie (evaluarea pe baza semnelor exterioare, evaluarea forfetară, evaluarea administrativă).

62

Evaluarea directă are două variante:

V1 − Evaluarea bazei de calcul prin intermediul declaraţiei de impunere a contribuabilului are ca scop întocmirea declaraţiei de impunere în urma unei evidenţe stricte a plătitorului cu privire la veniturile şi cheltuielile sale.

V2 − Evaluarea pe baza declaraţiilor fiscale ale unor terţe persoane constă în aceea că mărimea obiectului impozabil se stabileşte pe baza declaraţiei scrise pe care o terţă persoană, care cunoaşte această mărime, este obligată prin lege să o depună la organele fiscale.

Terţa persoană poate fi: agentul economic, pentru salariile plătite angajaţilor; locatarii pentru chiriile plătite proprietarului; debitorii, pentru sumele plătite creditorilor.

Evaluarea indirectă

V1 − Evaluarea indirectă pe baza semnelor exterioare specifică impozitelor de tip real; permite stabilirea cu aproximaţie a mărimii obiectului impozabil; nu se ia în considerare situaţia persoanei care deţine obiectul respectiv;

se folosesc anumiţi indici care nu sunt suficient de relevanţi pentru a determina valoarea reală a materiei impozabile (numărul animalelor din gospodărie, suprafaţa de teren, arenda, preţul pământului).

V2 − Evaluarea indirectă forfetară

aplicabilă în situaţiile în care sunt foarte mulţi plătitori care au obligaţia conducerii unei evidenţe sumare a veniturilor sau care nu sunt obligaţi să conducă aceste evidenţe; organele fiscale atribuie o anumită valoare obiectului impozabil, cu acordul subiectului impozabil.

V3 − Evaluarea indirectă administrativă

are caracteristic faptul că organele fiscale stabilesc valoarea materiei impozabile pe baza documentelor (datelor) pe care le au la dispoziţie; dacă subiectul impozitului nu este de acord cu evaluarea făcută de organul fiscal el are dreptul să o conteste prezentând documentele justificative.

(2). Determinarea cuantumului impozitului

După modul de stabilire a impozitelor, principalele tipuri de impozite sunt: impozitele de repartiţie şi impozitele de cotitate.

63

Impozitele de repartiţie statul stabileşte o sumă globală a impozitelor ce urmează să se încaseze într-o

anumită perioadă; această sumă se repartizează pe unităţi administrativ-teritoriale; la unitatea de bază (teritorială) are loc defalcarea sumei atribuite pe obiecte sau

subiecte impozabile.

Impozitele de cotitate se stabilesc de jos în sus se aplică anumite cote procentuale asupra obiectului impozabil pentru fiecare

plătitor în parte.

(3). Perceperea impozitelor

Încasarea impozitelor se poate realiza astfel:

direct de către organele fiscale. Metoda este utilizată când contribuabilul (persoană fizică sau juridică) are obligaţia de a vărsa impozitele datorate din proprie iniţiativă, la termenele legale.

Încasarea impozitelor de către organele fiscale direct de la plătitori are două variante,

astfel încât impozitul poate fi: portabil, când plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale pentru

a-şi plăti impozitul datorat şi cherabil, când organul fiscal are obligaţia să se deplaseze la domiciliul plătitorului

pentru a le solicita să achite impozitul.

prin stopaj la sursă − impozitul se reţine şi se varsă de către o terţă persoană (angajatorii, persoane fizice şi/sau juridice au obligaţia reţinerii şi vărsării la bugetul statului a impozitului pe salariu);

prin aplicarea de timbre (se percepe pentru acţiunile iniţiate în justiţie, pentru acte,

certificate şi alte documente eliberate de anumite organe ale administraţiei de stat) impozitarea sub această formă făcându-se înainte ca prestaţiile respective să fie efectuate de organele de drept.

(4). Urmărirea impozitului.

Gradul de colectare (încasare) a impozitelor

Gradul de colectare (Gc) a impozitelor se calculează ca un raport între suma impozitelor încasate (IMPî) şi suma impozitelor planificate/ programate (IMPpl) a se încasa. Cu ajutorul

64

acestui indicator se analizează eficacitatea activităţii de colectare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor de către administraţia publică. Relaţia de calcul este:

Gc=(IMPî)/ (IMPpl) x 100

5.8. Impozitele directe şi impozitele indirecte Caracteristicile impozitelor directe

Impozitele directe au caracteristic faptul că: se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege;

se încasează direct de la subiectul impozitului; au un cuantum şi termen de plata ce pot fi precizate în prealabil; pot fi cunoscute din timp de către contribuabil; subiectul şi suportatorul impozitului sunt, în intenţia legiuitorului, una şi aceeaşi persoană, deşi, practic, uneori acestea nu coincid.

Deosebiri între impozitele directe şi cele indirecte

dacă în cazul impozitelor directe obiectul acestora îl reprezintă existenţa venitului/averii, în cazul celor indirecte obiectul impunerii îl constituie cheltuirea/consumul venitului/ averii.

incidenţa şi repercusiunea lor, adică a modului în care impozitele afectează pe cineva şi ceva.

Impozitele directe au o incidenţă directă, adică plătitorul este aceeaşi persoană cu suportatorul şi nu pot fi repercutate (de regulă) asupra altor persoane.

În cazul impozitelor indirecte, incidenţa (sarcina fiscală) este indirectă, acest lucru fiind prevăzut prin lege.

în cazul impozitării directe a venitului sau averii există din punct de vedere juridic-administrativ rolul nominativ (o poziţie, un fişier în evidenţa electronică); orice plătitor are o poziţie deschisă la fisc.

la impozitele indirecte nu există un sistem de evidenţiere la organele încasatoare deoarece nu se cunoaşte dinainte contribuabilul.

Avantajele impozitelor directe

echitatea fiscală; asigură statului venituri relativ stabile.

Dezavantajele impozitelor directe perceperea lentă, la mari intervale de timp a impozitului; vizibilă (iritabilă pentru contribuabili); randament destul de scăzut.

65

Clasificarea impozitelor directe

Impozitele directe pot fi grupate în: - impozite reale; - impozite personale. Impozitele reale

se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale (pământul, clădirile, fabricile, magazinele etc.),

fac abstracţie de situaţia personală a subiectului impozitului. cunoscute şi sub denumirea de impozite obiective sau pe produs, deoarece se

aşează asupra obiectului impozabil. obiectul impunerii se defineşte în mod cantitativ.

Din categoria acestor impozite fac parte impozitele pe clădiri, pe terenuri etc.

se stabilesc pe baza unor indici exteriori şi de aceea, de multe ori, sarcina suportată de plătitor nu este echitabilă, neţinându-se seama de capacitatea plătitorului de a realiza venit şi de a plăti impozite.

Impozitele reale sunt: Impozitul funciar (terenuri) Impozitul pe clădiri Impozit pe activităţi industriale Impozit pe activităţi comerciale şi profesii libere Impozitul pe capitalul mobiliar

Impozitele personale se aşează asupra veniturilor sau averii, în strânsă legătură cu

situaţia personală a subiectului impozitului, motiv pentru care sunt cunoscute şi sub denumirea de impozite subiective.

Impozitele personale directe sunt: pe venit

al persoanelor fizice al persoanelor juridice

contribuţii privind securitatea socială datorate de angajatori datorate de angajaţi pe avere pe averea propriu zisă

pe circulaţia averii Impozit pe succesiuni Impozit pe donaţiuni Impozit pe actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri pe sporul de avere

66

Principalele impozite directe

Impozitul pe profit: este un impozit direct care se aplică venitului obţinut din desfăşurarea unei activităţi

economice; reprezintă unul din principalele venituri ale bugetului de stat cu frecvenţă trimestrială în ceea ce privesc operaţiile de plată şi decontările cu bugetul statului; ca pârghie economică, impozitul pe venit, mai ales pe profitul societăţilor comerciale, este folosit pentru stimularea investiţiilor întreprinderilor, a cercetării ştiinţifice, progresului tehnic, lărgirea exportului sau dezvoltarea economică; este un impozit care are un rol important: prin prisma contribuţiei sale la formarea veniturilor bugetare; prin influenţarea activităţilor generatoare de profit.

Contribuabilii în cazul impozitului pe profit sunt: persoanele juridice române, pentru profitul impozabil obţinut din orice sursă atât din

România, cât şi din străinătate; persoanele juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul unui sediu permanent în România, asupra profitului impozabil atribuibil sediului permanent ; persoanele juridice străine şi persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activitate în România într-o asociere fără personalitate juridică, asupra părţii din profitul impozabil al asocierii atribuibile fiecărei persoane; persoanele juridice străine care realizează venituri din sau în legătură cu proprietăţi imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de participare deţinute la o persoană juridică română, asupra profitului impozabil aferent acestor venituri ; persoanele fizice rezidente asociate cu persoane juridice române, pentru veniturile realizate atât în România cât şi în străinătate, din asocieri fără personalitate juridică, asupra părţii din profitul impozabil al asocierii atribuibile persoanei fizice rezidente. În acest caz impozitul datorat de persoana fizică se calculează, se reţine şi se varsă de către persoana juridică română. Pentru încurajarea diferitelor activităţi sau instituţii sunt scutiţi de la plata impozitului pe profit: trezoreria statului; instituţiile publice, pentru fondurile publice, inclusiv pentru veniturile proprii ; fundaţiile române constituite ca urmare a unui legat; cultele religioase, pentru veniturile obţinute din producerea şi valorificarea obiectelor şi produselor necesare activităţii de cult, şi pentru veniturile obţinute din chirii, cu condiţia ca acestea să fie folosite pentru întreţinerea şi funcţionarea unităţilor de cult; asociaţiile de proprietari constituite ca persoane juridice şi asociaţiile de locatari recunoscute ca asociaţii de proprietari pentru veniturile obţinute din activităţile economice şi care sunt sau urmează a fi utilizate pentru îmbunătăţirea utilităţilor şi a eficienţei clădirii, pentru întreţinerea şi repararea proprietăţii comune.

Profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile.

La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul şi alte elemente similare veniturilor şi cheltuielilor prevăzute prin lege. Venituri neimpozabile considerate la calculul profitului impozabil sunt: dividendele primite de la o persoană juridică română; diferenţele favorabile de valoare a titlurilor de

67

participare, înregistrate ca urmare a încorporării rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune la persoanele juridice la care se deţin titluri de participare; veniturile din anularea cheltuielilor pentru care nu s-a acordat deducere; veniturile din reducerea sau anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere; veniturile din recuperarea cheltuielilor nedeductibile, veniturile din restituirea sau anularea unor dobânzi şi/sau penalităţi de întârziere pentru care nu s-a acordat deducere.

Impozitul pe profit este folosit şi ca pârghie economico-financiară, încurajându-se cheltuielile de cercetare-dezvoltare prin acordarea de stimulente fiscale, astfel:

deducerea suplimentară la calculul profitului impozabil în proporţie de 20% a cheltuielilor eligibile pentru aceste activităţi; deducerea suplimentară se calculează trimestrial/anual.

aplicarea metodei de amortizare accelerată şi în cazul aparaturii şi echipamentelor destinate activităţilor de cercetare-dezvoltare.

Pentru încurajarea investitorilor, printre alte măsuri se regăseşte şi aceea ce priveşte scutirea de impozit a profitului reinvestit, astfel:

Este scutit de impozit profitul investit în producţia şi/sau achiziţia de echipamente tehnologice (maşini, utilaje şi instalaţii de lucru), folosite în scopul obţinerii de venituri impozabile.

Pentru contribuabilii care au obligaţia de a plăti impozit pe profit trimestrial, în situaţia în care se efectuează investiţii în trimestrele anterioare, din profitul contabil cumulat de la începutul anului se scade suma profitului investit anterior pentru care s-a aplicat facilitatea.

Pentru a nu favoriza unele activităţi de evaziune fiscală, şi anume creşterea nejustificată a cheltuielilor şi diminuarea astfel a mărimii profitului impozabil, cheltuielile deductibile se stabilesc prin lege.

Cheltuielile deductibile la determinarea impozitului pe profit sunt numai cheltuie-lile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative. Prin lege mai sunt considerate şi alte cheltuieli care pot fi deductibile: cheltuielile cu achiziţionarea ambalajelor pe durata de viaţă stabilită de către contribuabil; cheltuielile efectuate pentru protecţia muncii şi cheltuielile efectuate pentru prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale; cheltuielile reprezentând contribuţiile pentru asigurarea de accidente de muncă şi boli profesionale ; cheltuielile de reclamă şi publicitate efectuate în scopul popularizării firmei; cheltuielile de transport şi de cazare în ţară şi în străinătate, efectuate pentru salariaţi şi administratori; contribuţia la rezerva mutuală de garantare a casei centrale a cooperativelor de credit; cheltuielile pentru formarea şi perfecţionarea profesională a personalului angajat.

O altă măsură luată de stat pentru stimularea mediului de afaceri este posibilitatea

acordată prin lege de a deduce la calcularea impozitului pe profit şi cheltuielile pentru marketing, studiul pieţei, promovarea pe pieţele existente sau noi, participarea la târguri şi expoziţii, la misiuni de afaceri, editarea de materiale informative proprii.

68

Cheltuieli care nu sunt deductibile la determinarea impozitului pe profit

Pentru a nu diminua baza de impozitare a profitului şi pentru a nu reduce astfel resursele financiare ale statului constituite pe seama profitului obţinut de agenţii economici, prin lege se stabilesc şi acele cheltuieli care nu sunt deductibile: cheltuielile proprii ale contribuabilului cu impozitul pe profit datorat, inclusiv cele reprezentând diferenţe din anii precedenţi sau din anul curent. dobânzile/majorările de întârziere, amenzile, confiscările şi penalităţile de întârziere datorate către autorităţile române/străine, potrivit prevederilor legale;

cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor sau a activelor corporale constatate lipsă din gestiune ori degradate, neimputabile, pentru care nu au fost încheiate contracte de asigurare, precum şi taxa pe valoarea adăugată aferentă, dacă aceasta este datorată conform legii. cheltuielile cu taxa pe valoarea adăugată aferentă bunurilor acordate salariaţilor sub forma unor avantaje în natură, dacă valoarea acestora nu a fost impozitată prin reţinerea la sursă. cheltuielile aferente veniturilor neimpozabile. cheltuielile de sponsorizare şi/sau mecenat şi cheltuielile privind bursele private, acordate potrivit legii.

Conform prevederilor Codului fiscal, cota de impunere este de 16%. Impozitul pe venit

Categoriile de venituri supuse impozitului pe venit în România sunt următoarele: venituri din activităţi independente; venituri din salarii, venituri din cedarea folosinţei bunurilor; venituri din investiţii,; venituri din pensii; venituri din activităţi agricole; venituri din premii şi din jocuri de noroc; venituri din transferul proprietăţilor imobiliare; venituri din alte surse. Contribuabilii impozitului pe venit sunt: persoanele fizice rezidente; persoanele fizice nerezidente care desfăşoară o activitate independentă prin intermediul unui sediu permanent în România; persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activităţi dependente în România; persoanele fizice nerezidente care obţin venituri din pensii. Venituri neimpozabile la impozitul pe venit sunt : ajutoarele, indemnizaţiile şi alte forme de sprijin cu destinaţie specială, acordate din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele locale şi din alte fonduri publice; sumele încasate din asigurări de orice fel reprezentând despăgubiri, sume asigurate, precum şi orice alte drepturi; sumele primite ca urmare a exproprierii pentru cauză de utilitate publică; sumele primite drept despăgubiri pentru pagube suportate ca urmare a calamităţilor naturale, precum şi pentru cazurile de invaliditate sau deces; pensiile pentru invalizii de război, orfanii, văduvele/văduvii de război; sumele sau bunurile primite sub formă de sponsorizare sau mecenat; veniturile primite ca urmare a transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile şi mobile din patrimoniul personal, altele decât câştigurile din transferul titlurilor de valoare; drepturile în bani şi în natură primite de militarii în termen, militarii cu termen redus, studenţii şi elevii unităţilor de învăţământ din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională şi persoanele civile, precum şi cele ale gradaţilor şi soldaţilor concentraţi sau mobilizaţi; bursele primite de persoanele care urmează orice formă de şcolarizare sau perfecţionare în cadru instituţionalizat; sumele sau bunurile primite cu titlu de moştenire ori donaţie; veniturile din agricultură şi silvicultură; subvenţiile primite pentru achiziţionarea de

69

bunuri; premiile obţinute de sportivii medaliaţi la campionatele mondiale, europene şi la jocurile olimpice; premiile şi alte drepturi sub formă de cazare, masă, transport şi altele asemenea, obţinute de elevi şi studenţi în cadrul competiţiilor interne şi internaţionale.

Cota de impozit la impozitul pe venit este de 16% şi se aplică asupra venitului impozabil corespunzător fiecărei surse din fiecare categorie pentru determinarea impozitului pe venit. Impozitul pe venitul din salarii Venituri din salarii sunt considerate: toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă. Venituri asimilate salariilor sunt: indemnizaţiile din activităţi desfăşurate ca urmare a unei funcţii de demnitate publică, stabilite potrivit legii; indemnizaţii din activităţi desfăşurate ca urmare a unei funcţii alese în cadrul persoanelor juridice fără scop patrimonial; drepturile de soldă lunară, indemnizaţiile, primele, premiile, sporurile şi alte drepturi ale personalului militar, acordate potrivit legii; indemnizaţia lunară brută, precum şi suma din profitul net, cuvenite administratorilor la companii/societăţi naţionale, societăţi comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar, precum şi la regiile autonome; remuneraţia obţinută de directori în baza unui contract de mandat conform prevederilor legii societăţilor comerciale; remuneraţia primită de preşedintele asociaţiei de proprietari sau de alte persoane, în baza contractului de mandat, potrivit legii privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari; sumele primite de membrii fondatori ai societăţilor comerciale constituite prin subscripţie publică; orice alte sume sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor în vederea impunerii. Venituri neimpozabile la impozitarea veniturilor din salarii sunt: ajutoarele de înmormântare, ajutoarele pentru pierderi produse în gospodăriile proprii ca urmare a calamităţilor naturale, ajutoarele pentru bolile grave şi incurabile, ajutoarele pentru naştere, veniturile reprezentând cadouri pentru copiii minori ai salariaţilor, cadourile oferite salariatelor, contravaloarea transportului la şi de la locul de muncă al salariatului, costul prestaţiilor pentru tratament şi odihnă, inclusiv transportul pentru salariaţii proprii şi membrii de familie ai acestora, acordate de angajator pentru salariaţii proprii; cadourile oferite de angajatori în beneficiul copiilor minori ai angajaţilor, cu ocazia Paştelui, zilei de 1 iunie, Crăciunului şi a sărbătorilor similare ale altor culte religioase, cadourile oferite angajatelor cu ocazia zilei de 8 martie (valoarea cadoului oferit fiecărei persoane, cu orice ocazie din cele de mai sus, să nu depăşească 150 lei. Veniturile din salarii se determină lunar; salariaţii datorează un impozit final;

impozitul se calculează şi se reţine la sursă; se aplică cota de impunere de 16% asupra bazei de calcul, determinate ca diferenţă între venitul net din salarii, obţinut ca diferenţă între venitul brut şi contribuţiile obligatorii, şi deducerea personală acordată în luna respectivă contribuţia sindicală lunară,contribuţiile la fondurile de pensii facultative. deducerea personală se acordă pentru fiecare lună a perioadei impozabile numai pentru veniturile din salarii la locul unde se află funcţia de bază.

70

Plata impozitului pe veniturile din salarii se face de către plătitorii de salarii şi de venituri asimilate salariilor prin virare la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc aceste venituri. . Cotizaţiile sociale Cotizaţiile sociale deţin un rol important în formarea veniturilor bugetului general consolidat, având ponderea cea mai mare, respectiv între 9 şi 10% din aceste venituri;

categoria impozitelor directe (pe venit) cuprinde şi contribuţiile pentru securitate socială, deoarece acestea au caracter obligatoriu şi se stabilesc în sarcina angajatorilor şi a salariaţilor.

De menţionat că încasările pentru securitate socială au o destinaţie dinainte stabilită, spre deosebire de impozite, şi se regăsesc sub următoarele forme : contribuţii pentru asigurări de şomaj, contribuţii pentru asigurări de sănătate, contribuţii pentru asigurări de pensii, contribuţii pentru asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale, acestea din urmă revin doar în sarcina angajatorului.

Baza de calcul a contribuţiilor pentru securitate socială o reprezintă veniturile salariale: contribuţiile plătite de salariaţi se calculează prin aplicarea cotelor de contribuţie asupra veniturilor salariale brute; contribuţiile plătite de angajator se calculează prin aplicarea cotelor de contribuţie prevăzute de lege asupra totalului veniturilor salariale brute lunare ale angajaţilor. Impozitele indirecte − prezentare generală Impozitele indirecte, impozite pe consum sau impozite pe cheltuieli au trăsături specifice care le diferenţiază de impozitele directe.

Impozitele indirecte se percep cu ocazia vânzării unor bunuri şi al prestării unor servicii, fiind vărsate la bugetul public de către producători, comercianţi sau prestatori de servicii şi suportate de către consumatorii bunurilor şi serviciilor impozabile. În cazul acestor impozite, prin lege, se atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice sau juridice decât suportatorului acestora.

Rolul impozitelor indirecte

În funcţie de nivelul de dezvoltare economică a fiecărui stat aportul impozitelor la formarea veniturilor fiscale este diferit. Astfel:

În ţările dezvoltate, aportul impozitelor indirecte este mai mic decât cel al impozitelor directe, iar ponderea impozitelor indirecte în totalul încasărilor fiscale cunoaşte diferenţe de la o ţara la alta;

În ţările emergente, de regulă, ponderea impozitelor indirecte o devansează pe cea a impozitelor directe, datorită nivelului mediu scăzut al veniturilor şi averii realizate şi deţinute de majoritatea populaţiei în aceste ţări.

În România impozitele indirecte procură cea mai mare parte a veniturilor bugetului de stat.

71

Impozitele indirecte prezintă următoarele caracteristici: se stabilesc în cote proporţionale asupra preţului mărfurilor supuse vânzării şi

serviciilor sau în sumă fixă pe unitatea de măsură a acestora; se percep la vânzarea mărfurilor şi serviciilor prin adăugarea unor cote de impunere

la preţurile şi tarifele acestora; se încasează de la toate persoanele care cumpără mărfurile şi serviciile, supuse

impunerii indirecte, indiferent de veniturile, averea sau situaţia personală a acestora; se virează la bugetul public de către producători, comercianţi, însă sunt suportate de

către consumatori, fiind incluse în preţurile mărfurilor sau tarifele serviciilor; în acest sens există o neconcordanţă între plătitorul acestora la buget şi suportatorul lor real;

mărimea acestora este necunoscută de consumatori, fiind inclusă în preţuri sau tarife; fiind cuprinse în preţul de vânzare al produselor sau în tarifele prestărilor de servicii, sunt

mai ascunse, iar nemulţumirea cumpărătorilor (beneficiarilor) se îndreaptă împotrivă agenţilor economici care practică preţuri (tarife) majorate, şi nu a statului, care de fapt a dispus creşterea impozitelor ce a dus la scumpirea produselor şi serviciilor. Cumpărătorul, consumatorul final, nu ştie cât din preţul plătit pentru produs (serviciu) revine agentului economic şi cât ajunge la dispoziţia statului.

au un pronunţat caracter regresiv, datorită discrepanţei dintre mărimea veniturilor diferitelor categorii sociale (la impozitele directe contribuabilii cu venituri situate sub minimul neimpozabil sunt scutiţi de impozit, dar la impozitele indirecte nu se acordă nici un fel de reducere).

au un caracter inechitabil, deoarece nu prevăd venit minim neimpozabil, nu cuprind anumite facilităţi în cazul celor care au copii sau alte persoane în întreţinere;

utilizarea lor, ca şi în cazul impozitelor directe, conduce la scăderea nivelului de trai al populaţiei, deoarece, prin reducerea veniturilor reale, se diminuează puterea de cumpărare a populaţiei;

manifestă o sensibilitate sporită faţă de conjunctura economică. În perioadele când o economie înregistrează un curs ascendent impozitele indirecte pot avea un randament fiscal ridicat; în schimb, în perioadele de criză şi depresiune, când producţia şi consumul înregistrează un regres, încasările din impozitele indirecte urmează aceeaşi evoluţie, peri-clitând realizarea echilibrului bugetar sau conducând la adâncirea deficitului bugetar.

necesită o perioadă scurtă de timp din momentul luării deciziei de instituire a impozitelor printr-un act normativ şi până devin operaţionale;

reclamă cheltuieli modice de aşezare, percepere şi încasare; perceperea lor este comodă şi reclamă un cost relativ redus.

Clasificarea impozitelor indirecte

Impozitele indirecte sunt:

TVA Accize Monopoluri fiscale

Asupra producţiei Asupra vânzarii Asupra producţiei şi vânzării

Taxe vamale De import De export De tranzit

72

Alte taxe De timbru De înregistrare Alte taxe

Principalele impozite indirecte Taxele de consumaţie reprezintă, în cazul ţărilor dezvoltate, cel mai important impozit indirect, iar în ţările în curs de dezvoltare deţin o pondere însemnată în totalul încasărilor provenite din impozitele indirecte. Taxele de consumaţie sunt impozite indirecte care se includ în preţul de vânzare al mărfurilor produse. Se numesc taxe impropriu, dar în esenţa lor acestea sunt impozite, adică sunt obligatorii, nu presupun o contraprestaţie şi sunt fără o destinaţie specială. Se percep taxe de consumaţie, de regulă, asupra mărfurilor de larg consum.

Taxele de consumaţie pot fi: 1. taxe generale pe vânzări, când se percep la vânzarea unor mărfuri, indiferent dacă

acestea sunt bunuri de consum sau mijloace de producţie; 2. taxe speciale de consumaţie, care se aplică numai asupra unor categorii de mărfuri

sau servicii. TAXA PE VALOAREA ADĂUGATĂ Caracteristicile TVA: este un impozit indirect, un impozit general pe consum care se stabileşte asupra operaţiilor privind transferul de bunuri şi prestările de servicii; reprezintă diferenţa dintre încasările obţinute din vânzarea bunurilor sau prestarea serviciilor şi plăţile efectuate pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii aferente aceluiaşi stadiu al circuitului economic; taxa pe valoarea adăugată − impozit unic încasat fracţionat, cum mai este denumit − se calculează asupra creşterii de valoare, valoare adăugată de fiecare agent economic care participă la ciclul realizării unui produs sau la executarea unei lucrări care intră sub incidenţă acestui impozit.

Taxa pe valoarea adăugată în România Persoane impozabile şi activitatea economică Persoană impozabilă este orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice care cuprind: activităţile producătorilor comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora, exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate. Nu acţionează de o manieră independentă angajaţii sau oricare alte persoane legate de angajator printr-un contract individual de muncă sau prin orice alte instrumente juridice care creează un raport angajator/angajat în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, remunerarea sau

73

alte obligaţii ale angajatorului. Instituţiile publice nu sunt persoane impozabile pentru activităţile care sunt desfăşurate în calitate de autorităţi publice.

Instituţiile publice sunt persoane impozabile pentru următoarele activităţi: telecomunicaţii; furnizarea de apă, gaze, energie electrică, energie termică, agent frigorific şi altele de aceeaşi natură; transport de bunuri şi de persoane; servicii prestate în porturi şi aeroporturi; activitatea târgurilor şi expoziţiilor comerciale; operaţiunile posturilor publice de radio şi televiziune. Sunt operaţiuni impozabile în România cele care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: operaţiunile care constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată; locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România; livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă; livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activităţile economice prevăzute de lege. Operaţiunile impozabile pot fi: operaţiuni taxabile, pentru care se aplică cotele prevăzute de lege; operaţiuni scutite de taxă cu drept de deducere, pentru care nu se datorează taxa, dar este permisă deducerea taxei datorate sau achitate pentru achiziţii; operaţiuni scutite de taxă fără drept de deducere, pentru care nu se datorează taxa şi nu este permisă deducerea taxei datorate sau achitate pentru achiziţii; importuri şi achiziţii intracomunitare, scutite de taxă, conform legii. Baza de impozitare a TVA cuprinde următoarele: impozitele şi taxele, dacă prin lege nu se prevede altfel, cu excepţia taxei pe valoarea adăugată; cheltuielile accesorii, cum sunt: comisioanele, cheltuielile de ambalare, transport şi asigurare, solicitate de către furnizor/prestator cumpărătorului sau beneficiarului. cheltuielile facturate de furnizorul de bunuri sau de prestatorul de servicii cumpărătorului, care fac obiectul unui contract separat şi care sunt legate de livrările de bunuri sau de prestările de servicii în cauză.

Baza de impozitare nu cuprinde următoarele: rabaturile, remizele, sconturile şi alte reduceri de preţ, acordate de furnizori direct clienţilor la data exigibilităţii taxei; sumele reprezentând daune-interese, stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, penalizările şi orice alte sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parţială a obligaţiilor contractuale, dacă sunt percepute peste preţurile şi/sau tarifele negociate; valoarea ambalajelor care circulă între furnizorii de marfă şi clienţi, prin schimb, fără facturare. T VA − cotele de impozitare: Cota standard este de 24% şi se aplică asupra bazei de impozitare pentru operaţiunile impozabile care nu sunt scutite de taxă sau care nu sunt supuse cotelor reduse. Cota redusă de 9% se aplică asupra bazei de impozitare pentru prestări de servicii şi/sau livrări de bunuri prevăzute de Codul fiscal. Cota redusă de 5% se aplică asupra bazei de impozitare pentru livrarea locuinţelor ca parte a politicii sociale, inclusiv a terenului pe care sunt construite. Cota aplicabilă pentru importul de bunuri este cota aplicabilă pe teritoriul României pentru livrarea aceluiaşi bun.Cota aplicabilă pentru achiziţii intracomunitare de bunuri este cota aplicată pe teritoriul României pentru livrarea aceluiaşi bun şi care este în vigoare la data la care intervine exigibilitatea taxei. Sunt scutite de TVA: spitalizarea, îngrijirile medicale şi operaţiunile strâns legate de acestea(spitale, sanatorii, centre de sănătate rurale sau urbane, dispensare, cabinete

74

şi laboratoare medicale, centre de îngrijire medicală şi de diagnostic, baze de tratament şi recuperare, staţii de salvare şi alte unităţi autorizate să desfăşoare astfel de activităţi); prestările de servicii efectuate în cadrul profesiunii lor de către stomatologi şi tehnicieni dentari, precum şi livrarea de proteze dentare efectuată de stomatologi şi de tehnicieni dentari; prestările de îngrijire şi supraveghere efectuate de personal medical şi paramedical, conform prevederilor legale aplicabile în materie; transportul bolnavilor şi al persoanelor accidentate, în vehicule special amenajate în acest scop, de către entităţi autorizate în acest sens; activitatea de învăţământ prevăzută în Legea învăţământului nr. 84/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, formarea profesională a adulţilor.

Accizele

Criteriile de alegere a bunurilor care cad sub incidenţa accizelor sunt: să se producă şi să se consume în cantităţi mari, să aibă cererea inelastică în raport cu preţul, să fie protejate de speculă sau contrabandă. Accizele trebuie să aibă un randament ridicat. Fiecare stat nominalizează prin liste bunurile accizate. Accizele ajută la reglarea raporturilor dintre preţuri. Accizele sunt: taxe speciale de consum; se datorează bugetului de stat pentru o serie de produse provenite din producţia internă sau din import; reprezintă un impozit indirect; se aplică, de regulă, o singură dată, la comercializarea de către producători sau importatori a anumitor produse (bere, vinuri, băuturi fermentate, alcool etilic, produse din tutun şi uleiuri minerale).

Accizele armonizate sunt taxe speciale de consum care se datorează bugetului de stat pentru următoarele produse provenite din producţia internă sau din import: bere, vinuri, băuturi fermentate, altele decât bere şi vinuri, produse intermediare, alcool etilic, tutun prelucrat, produse energetice, energie electrică.

Produsele prevăzute sunt supuse accizelor în momentul producerii lor pe teritoriul comunitar sau la momentul importului lor în acest teritoriu.

Acciza este exigibilă în momentul eliberării pentru consum sau când se constată pierderi sau lipsuri de produse accizabile.

Pentru motorina destinată utilizării în agricultură se aplica o acciză redusă.

Taxele vamale Taxele vamale sunt sunt un impozit indirect cu următoarele caracteristici: sunt sume percepute de către stat în momentul în care mărfurile trec graniţele vamale în scopul importului, exportului sau tranzitului, se instituie asupra bunurilor şi produselor care intră şi ies în/din ţară sau/şi asupra celor care tranzitează teritoriul naţional.Deoarece taxele vamale sunt cuprinse în preţul produselor cel care le suportă în final este cumpărătorul. Funcţiile taxelor vamale Principalele funcţii îndeplinite de taxele vamale sunt: instrument fiscal şi instrument de politică comercială.

75

De la 1 ianuarie 2007 România nu mai percepe taxe vamale în operaţiunile comerciale cu ţările membre ale Uniunii Europene, iar în operaţiunile comerciale cu ţările nemembre practică tariful vamal integrat comun.Urmarea, din punct de vedere fiscal, este că s-au redus încasările pe seama acestui impozit indirect.

Taxa vamală de import, exprimată în procente, se aplică la valoarea în vamă a mărfii, exprimată în lei. Transformarea în lei se face la cursul de schimb comunicat de Banca Naţională a României în fiecare zi de joi pentru săptămâna următoare. Clasificarea taxelor vamale

În funcţie de criteriul folosit, taxele vamale se pot clasifica astfel: 1. După scopul urmărit de către stat: - taxe vamale fiscale; - taxe vamale protecţioniste. 2. După obiectul impunerii: - taxe vamale de import; - taxe vamale de export; - taxe vamale de tranzit. 3. După modul de taxare: - taxe vamale autonome; - taxe vamale convenţionale; - taxe vamale preferenţiale; - taxe vamale de retorsiune. 4. După modul de percepere: − taxe vamale ad-valorem; −taxe vamale specifice; − taxe vamale mixte.

Bibliografie 1.VĂCĂREL, Iulian şi colectivul, Finanţe publice,ediţia a VI-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007. 2.MOŞTEANU, Tatiana şi colectivul, Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2008. 3.ROMAN, Daniela Lidia, Finanţe aplicate, vol. 1, Editura Economică, Bucureşti, 2001. 4.Lege privind Codul fiscal nr. 571 / 2003, publicată în M.O., partea I, nr. 927/2003, cu modificările şi completările ulterioare.

76

Lucrare de verificare nr.5

5.1. Impozitele: a) sunt datorate în valoare absolută în cuantum egal de către toţi contribuabilii; b) reprezintă cheltuieli pentru stat; c) au un caracter facultativ pentru toţi contribuabilii; d) sunt achitate numai de către persoanele juridice; e) au un caracter nerambursabil. 5.2. Care principiu al impunerii urmărea ca sistemul fiscal să asigure încasarea impozitelor

cu minimum de cheltuieli şi să fie cât mai puţin apăsător pentru contribuabili: a) principiul justeţei impunerii; b) principiul comodităţii impunerii; c) principiul certitudinii impunerii; d) principiul randamentului financiar; e) principiul administrativ. 5.3. Numai una din afirmaţiile de mai jos este cea adevărată: a) majorarea impozitelor este întotdeauna o măsură populară; b) împrumuturile nu antrenează cheltuieli suplimentare; c) împrumuturile publice afectează însuşi capitalul naţiunii, iar impozitele diminuează numai

veniturile acesteia; d) împrumuturile de stat oferă deţinătorilor de resurse băneşti un plasament nesigur şi

costisitor; e) prin împrumuturile de stat se pot procura resurse mai greu decât pe calea impozitelor

directe. 5.4. La nivelul unui stat, rata fiscalităţii (presiunea fiscală) este dată de: a) ponderea veniturilor fiscale în P.I.B.; b) ponderea veniturilor fiscale în totalul veniturilor bugetare; c) ponderea veniturilor publice în P.I.B.; d) cota medie a impozitelor directe; e) ponderea veniturilor fiscale în cheltuielile publice. 5.5. Rolul impozitelor pe plan financiar se referă la: a) folosirea impozitelor ca instrumente, ca mijloc de intervenţie în activitatea economică; b) sistemul fiscal trebuie să asigure prelevarea impozitelor cu minimum de cheltuieli; c) procurarea resurselor financiare publice necesare acoperirii cheltuielilor publice; d) redistribuirea unei părţi importante din PIB între grupuri sociale şi indivizi, între persoane

fizice şi juridice; e) dreptatea socială în materie de impozite.

77

5.6. Randamentul fiscal al impozitelor presupune: a) stabilirea sarcinii fiscale în funcţie de puterea contributivă; b) mărimea impozitelor datorate să fie certă şi, termenele, modalitatea şi locul de plată, clar

stabilite; c) impozitele să fie percepute la termene convenabile pentru contribuabili; d) să nu existe posibilitatea de sustragere de la impunere a unei părţi de materie impozabilă; e) impunerea să fie generală − să cuprindă toate categoriile sociale. 5.7. Presiunea fiscală este: a) un impozit direct; b) un impozit indirect; c) un indicator de dinamică a cheltuiellilor publice; d) un indicator de nivel; e) un indicator de dinamică a datoriei publice. 5.8. Care dintre următoarele afirmaţii referitoare la cotele procentuale progresive este falsă: a) cresc pe măsură ce creşte mărimea obiectului impozabil; b) pot fi cote progresive simple; c) pot fi cote regresive; d) pot fi cote progresive compuse; e) cotele progresive simple sunt mai costisitoare pentru contribuabil decât cotele progresive

compuse. 5.9. Care dintre următoarele afirmaţii nu este adevărată: a) impozitele şi taxele reprezintă venituri bugetare; b) impozitele şi taxele reprezintă prelevări cu titlu definitiv şi nerambursabil; c) pe baza impozitelor şi a taxelor percepute, statul poate efectua cheltuielile sale; d) impozitele şi taxele pot fi introduse numai de organele de stat centrale; e) impozitele şi taxele sunt reglementate prin lege. 5.10. Printre elementele impozitului nu se numără: a) obiectul impozabil; b) subiectul impunerii; c) încasatorul; d) unitatea de impunere; e) asieta. 5.11. Precizaţi care din următoarele afirmaţii referitoare la impozitele directe este falsă: a) sunt impozite nominative; b) la stabilirea lor se au în vedere şi o serie de factori de natură socială; c) suportatorul este consumatorul final; d) sunt impozite reale şi personale; e) sunt impozite pe venit şi pe avere.

78

5.12. Una din afirmaţiile de mai jos nu este corectă: a) impozitele reale sunt impozite pe cheltuieli; b) impozitele directe sunt venituri fiscale; c) impozitul pe venit este un venit fiscal; d) impozitul pe clădiri este un impozit direct; e) taxa asupra mijloacelor de transport auto este un impozit direct. 5.13. Referitor la impozitele reale este adevărat că: a) ţin cont de situaţia contribuabilului; b) sunt nominative şi au caracter regresiv; c) asieta este asemănătoare cu cea utilizată la impozitul pe veniturile din pensii; d) au termene de plată aleatorii; e) se determină pe baza venitului net. 5.14 Pentru impozitarea veniturilor persoanelor fizice se consideră: a) suprafaţa desfăşurată a locuinţei; b) veniturile unor membri ai familiei; c) vârsta şi preocupările sociale; d) veniturile realizate de fiecare persoană fizică; e) numărul de autoturisme deţinut. 5.15. În legătură cu impozitele personale nu este adevărat că ele: a) cuprind impozite pe avere; b) au în vedere situaţia personală a contribuabilului; c) cuprind impozite pe venit; d) cuprind impozitul pe dividende; e) se stabilesc numai în legătură cu bunurile. 5.16. În legătură cu impozitele directe nu este adevărat că: a) au, de regulă, caracter regresiv; b) termenele de plată sunt prestabilite; c) au apărut înaintea taxelor vamale; d) au caracter nominativ; e) respectă echitatea fiscală în mai mare măsură decât impozitele indirecte. 5.17. Referitor la impozitul pe profit nu este adevărat că: a) este un impozit pe venitul unor categorii de întreprinzători; b) este un impozit pe cheltuieli; c) este un venit fiscal; d) este un impozit cuvenit bugetului de stat; e) se calculează, de regulă, în cote proporţionale. 5.18. La impozitarea salariului se au în vedere: a) situaţia personală a salariatului; b) numărul de proprietăţi; c) obligatoriu sporul de toxicitate;

79

d) numărul de luni lucrate într-un an; e) numărul anilor de şcolarizare. 5.19. Referitor la impozitul pe profit nu este adevărat că: a) cheltuielile deductibile se adaugă la baza de calcul; b) cheltuielile nedeductibile sunt prevăzute de lege; c) este permisă deducerea cheltuielilor aferente veniturilor realizate; d) este permisă deducerea unor sponsorizări în limitele legii; e) se plăteşte la termene stabilite prin lege. 5.20. Preferinţa pentru impozitele indirecte, ca alternativă de finanţare a cheltuielilor

publice, se poate explica prin: a) perioada lungă de timp din momentul instituirii şi aplicării; b) perioada scurtă de timp din momentul instituirii şi aplicării, inexistenţa cheltuielilor de

aşezare, percepere şi urmărire; c) perioada scurtă de timp din momentul instituirii şi aplicării, cheltuieli modice de aşezare,

percepere şi urmărire; d) caracterul global; e) îmbunătăţirea colectării veniturilor bugetare din impozite directe. 5.21. În cadrul impozitelor indirecte nu se includ: a) taxa pe valoarea adăugată; b) impozitul pe spectacole; c) taxa asupra mijloacelor de transport; d) accizele; e) taxele vamale. 5.22. Taxele speciale de consumaţie sunt aşezate asupra: a) unor produse cu cerere neelastică; b) unor produse ce se consumă în cantităţi mici; c) deverului total al întreprinderilor industriale; d) livrărilor de mărfuri către terţi; e) importului şi exportului de mărfuri. 5.23. Taxa pe valoarea adăugată: a) este o taxă parafiscală; b) este un impozit direct; c) este un impozit indirect; d) se aplică asupra profitului brut; e) este un impozit facultativ. 5.24. Suportatorul efectiv al taxei pe valoarea adăugată este: a) intermediarul; b) consumatorul final; c) statul; d) importatorul; e) ţăranul, pentru bunurile din producţie proprie.

80

5.25.Accizele se stabilesc numai pentru: a) produse din tutun; b) băuturi fermentate; c) carburanţi ; d) alcool etilic ; e) toate produsele de mai sus. 5.26.Taxele vamale sunt: a) impozite pe cifra de afaceri; b) taxe de timbru; c) taxe de mediu; d) impozite indirecte; e) impozite directe. 5.27. În calitatea sa de stat membru al UE, România percepe: a) taxe vamale majorate în relaţiile comerciale cu statele membre; b) taxe vamale mai mici în relaţiile comerciale cu statele membre; c) taxe vamale de retorsiune în relaţiile comerciale cu statele membre; d) taxe vamale sezoniere în relaţiile comerciale cu statele membre; e) nu percepe taxe vamale în relaţiile comerciale cu statele membre.

81


Dubla impunere juridică internaţională

6.1. Obiectivele unităţii de învăţare 6 6.2. Dubla impunere juridică internaţională – definire, concepţii 6.3. Modalităţi şi metode de evitare a dublei impuneri juridice internaţionale.

6.3.1. Modalităţi de evitare a dublei impuneri juridice internaţionale 6.3.2. Metode de evitare a dublei impuneri juridice internaţionale

6.4. Impunerea unor categorii de venituri şi bunuri Bibliografie Lucrare de verificare nr. 6 6.1. Obiectivele unităţii de învăţare 6

După studiul acestei unităţi de învăţare vei dobândi cunoştinţe privind: Dubla impunere juridică internaţională-definire, concepţii; Modalităţi şi metode de evitare a dublei impuneri juridice internaţionale; Impunerea unor categorii de venituri şi bunuri.

6.2. Dubla impunere juridică internaţională - definire, concepţii

Contextul apariţiei dublei impuneri juridice internaţionale este dat de:

procesul ireversibil de internaţionalizare, globalizare, mondializare a economiilor statelor lumii;

revoluţia tehnico-stiinţifică; dispariţia distanţelor geografice; acţiuni complexe de cooperare economică şi industrială

care depăşesc graniţele naţionale; intens proces de internaţionalizare a pieţei mărfurilor.

Apariţia dublei impuneri juridice internaţionale trebuie privită în stransă legatură cu: a) particularităţile politicii fiscale şi ale sistemelor de impozite întâlnite într-o ţară

sau alta, b) interesele unor state de a utiliza impozitele pentru

stimularea activităţilor producătoare de venituri impozabile sau, dimpotrivă, pentru frânarea acestora.

82

Consecinţele negative pe care le are dubla impunere juridică internaţională asupra dezvoltarii relaţiilor economice şi financiare dintre diferite ţări au facut necesară găsirea unor soluţii pentru înlăturarea sau diminuarea acesteia. Dubla impunere juridică internaţională poate fi evitată prin diverse modalităţi şi metode de calcul.

Dubla impunere juridică internaţională, prin impozitarea repetată a veniturilor realizate, constituie un obstacol, o barieră în dezvoltarea relaţiilor economice dintre state deoarece diminuează veniturile operatorilor internaţionali şi interesul acestora pentru efectuarea de investiţii în străinătate.

Dubla impunere se poate manifesta sub două forme: • intenţionată, dorită de legiuitor şi • neintenţionată, nedorită, de legiuitor. • Dubla impunere intenţionată. Statele interesate în protejarea excesivă a economiei naţionale încearcă prin aceasta metodă să îngreuneze concurenţa capitalului extern într-o ramură economică naţională.

• Dubla impunere neintenţionată, întâmplătoare, se întâlneşte în cazurile în care nu se urmăreşte, dar se realizează, prin coincidenţa diferitelor impozite din aceeaşi ţară şi din străinătate, afectarea, respectiv impozitarea aceluiaşi venit sau bun de două ori.

Există două concepţii privind impunerea: - concepţia teritorială, care are la bază criteriul sursei sau originea veniturilor. Elementul

hotărator îl constituie sursa veniturilor şi nu destinatarul acestora; - concepţia mondială, care are la bază criteriul rezidenţei sau al naţionalităţii

contribuabilului, interesând persoana căreia îi sunt destinate veniturile şi nu sursa acestora.

Definirea dublei impuneri juridice internaţionale

Dubla impunere juridică internaţionala reprezintă: supunerea la impunere a aceleiaşi materii impozabile, la impozite de aceeaşi natură, pentru aceeaşi perioadă de timp, de către două suveranităţi/entităţi fiscale din ţări diferite.

Dubla impunere poate apărea în cazul realizării de către rezidenţii unui stat a unor venituri pe teritoriul altui stat. În cadrul unui stat supunerea aceluiaşi venit sau a aceleiaşi averi la mai multe impozite reprezintă o dublă impunere economică. În relaţiile dintre state interesează nu dubla impunere economică, ci dubla impunere juridică internaţională.

Dubla impunere juridică internaţională poate apărea numai în cazul impozitelor directe, respectiv al impozitelor pe venit şi al celor pe avere.

În cazul impozitelor indirecte, nu se pune problema dublei impuneri juridice internaţionale, deoarece cetăţenii unui stat, atunci când se află pe teritoriul altui stat, suportă, în calitate de cumpărători, aceleaşi impozite cuprinse în preţurile mărfurilor cumpărate sau în tarifele serviciilor ca şi cetăţenii statului respectiv. Pentru mărfurile sau serviciile cumpărate de cetăţenii unui stat din altă ţară, ei nu mai plătesc în ţara lor impozite indirecte similare cu cele incluse în preţul de cumpărare al mărfurilor sau serviciilor respective.

83

Efectele dublei impuneri juridice internaţionale Avantaje - completarea şi perfecţionarea mijloacelor de contracarare a evaziunii fiscale; - îmbunătăţirea legislaţiei interne; - adâncirea relaţiilor dintre state în ceea ce priveşte prevenirea şi eliminarea evaziunii fiscale. Dezavantaje - impozitarea repetată a veniturilor constituie un obstacol în dezvoltarea relaţiilor economice

dintre state (diminuând veniturile persoanelor fizice şi juridice interesate); - nivelul crescut al impozitelor poate influenţa deciziile persoanelor fizice sau juridice care

vor să investească în străinătate; - impunerea veniturilor conform concepţiei mondiale, adică a tuturor veniturilor în statul de

rezidenţă, indiferent de statul de origine al acestora, poate diminua interesul pentru dezvoltarea relaţiilor economice dintre state;

- sustragerea de la impunere a unei părţi însemnate din veniturile externe generând apariţia evaziunii fiscale.

Criterii conform cărora statele îşi atribuie dreptul de a impune

Statele lumii utilizează anumite criterii care stau la baza impunerii veniturilor sau a averii, astfel:

C1. criteriul rezidenţei (domiciliului fiscal), C2. criteriul naţionalităţii şi C3. criteriul originii veniturilor (teritorialităţii).

C1. Conform criteriului rezidenţei, impunerea veniturilor se efectuează de

autoritatea fiscală din ţara căreia aparţine rezidentul, indiferent dacă veniturile ori averea care fac obiectul impunerii, sunt obţinute, respectiv, se află pe teritoriul acelui stat sau în afara acestuia.

Problema rezidenţei unui contribuabil trebuie soluţionată pe baza dreptului intern al fiecărui stat.

Este posibil ca, în conformitate cu legislaţia unui stat contractant, o persoană să fie rezidentă a acelui stat, în timp ce după legislaţia celuilalt stat să nu i se recunoască această calitate, sau ambele state să o considere ca fiind rezidentă a lor.

În aceste situaţii se apelează la criteriile subsidiare (css) prevăzute în convenţie într-o anumită ordine ierarhică, distinct pentru persoanele fizice, respectiv pentru persoanele juridice, până la găsirea unei soluţii acceptabile pentru ambele părţi. Persoana fizică este considerată ca fiind rezidentă în statul în care ea are:

o locuinţă permanent (css 1), indiferent dacă aceasta este o casă, un apartament, în proprietate personală sau închiriat. Condiţia cerută este ca această locuinţă să fie utilizată în cea mai mare parte a anului, deci să nu aibă caracter temporar. Dacă persoana dispune de câte o locuinţă cu caracter permanent în fiecare din cele două state semnatare ale convenţiei, atunci ea este considerată ca fiind rezidentă a statului cu care are legături personale şi economice cele mai strânse, respectiv centrul intereselor vitale (css 2). La determinarea acestui stat se ţine cont de unii factori(relaţiile familiale şi sociale, ocupaţia etc.). Dacă statul cu care persoana fizică are legăturile cele mai strânse nu poate fi determinat sau dacă ea nu dispune de o locuinţă cu caracter permanent în nici unul

84

din cele două state, atunci persoana fizică este considerată rezidentă a statului în care locuieşte în mod obişnuit, respectiv locul şederii obişnuite (css 3). Dacă persoana în cauză locuieşte în mod obişnuit în ambele state sau dacă nu locuieşte în mod obişnuit în nici unul din ele, atunci ea este considerată rezidentă al statului al cărei cetăţean sau naţional (css 4) este. Dacă are cetăţenia ambelor state ori a nici unuia dintre ele, atunci problema domiciliului fiscal va fi rezolvată prin acordul comun al celor două părţi interesate (css5). În cazul unei persoane juridice, aceasta se consideră ca fiind rezidentă a statului în

care se află situat sediul conducerii sale efective. Principalele criterii de stabilire a rezidenţei fiscale a societăţilor sunt: a) criteriul constituirii; b) criteriul conducerii centrale şi puterii de control; c) criteriul sediului social; d) criteriul conducerii societaţii şi conducerii efective; e) biroul principal de conducere; f) activitatea principală; g) controlul; h) domiciliul.

Potrivit legii române, societăţiile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române.

Dubla rezidenţă fiscală poate rezulta: - din alegerea unui criteriu a cărei aplicare poate conduce la admiterea unei duble

rezidenţe; - din faptul că două state dau o interpretare diferită aceluiaşi criteriu; - din faptul ca două state reţin criterii diferite.

Conceptul de rezident al unui stat contractant este important pentru: - stabilirea sferei de aplicare a convenţiei cu privire la persoane ; - rezolvarea cazurilor în care dubla impunere decurge din dubla rezidenţă ; - rezolvarea cazurilor în care dubla impunere decurge, pe de o parte, din impunerea în

statul de rezidenţă, iar pe de altă parte, din impunerea în statul sursă sau al sediului.

C2. Criteriul naţionalităţii Termenul de naţionalitate este utilizat în forme diferite dar cu înţelesuri

asemănătoare: naţional, cetăţean, naţionalitate, cetăţenie. Acestui termen i se atribuie următorul înţeles:

- toate persoanele fizice având cetăţenia unui stat contractant; - toate persoanele juridice sau alte entităţi constituite în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Codul fiscal defineşte persoana fizică rezidentă astfel: orice persoană fizică ce îndeplineşte cel puţin una dintre următoarele condiţii:

are domiciliul în România; centrul intereselor vitale ale persoanei este amplasat în România;

85

este prezentă în România pentru o perioadă sau mai multe perioade ce depăşesc în total 183 de zile, pe parcursul oricărui interval de 12 luni consecutive, care se încheie în anul calendaristic vizat;

este cetăţean român care lucrează în străinătate, ca funcţionar sau angajat al României într-un stat străin.

C3. Criteriul originii veniturilor (teritorialităţii) sau sediului permanent Impunerea de către un stat a profiturilor unei întreprinderi a altui stat este una dintre

problemele cele mai importante de rezolvat din domeniul evitării dublei impuneri juridice in-ternaţionale.

Sediul permanent este: un loc prin care se desfăşoară integral sau parţial activitatea unui nerezident, fie

direct, fie printr-un agent dependent; un loc de conducere, sucursală, birou, fabrică, magazin, atelier, precum şi o mină,

un puţ de ţiţei sau gaze, o carieră sau alte locuri de extracţie a resurselor naturale; un şantier de construcţii, un proiect de construcţie, ansamblu sau montaj sau

activităţi de supervizare legate de acestea, numai dacă şantierul, proiectul sau activităţile durează mai mult de 6 luni.

Existenţa şi funcţionarea unui sediu permanent sunt condiţionate de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii:

existenţa unui loc de afaceri; statutul (calitatea) de permanent/permanenţă care trebuie să fie fix, adresa să fie precisă şi identificabilă;

exercitarea efectivă a activităţii întreprinderii prin acest loc de afaceri. 6.3. Modalităţi şi metode de evitare a dublei impuneri juridice internaţionale

6.3.1. Modalităţi de evitare a dublei impuneri juridice internaţionale

Modalitatea 1. Măsuri unilaterale pentru evitarea dublei impuneri. Evitarea dublei impuneri prin măsuri legislative unilaterale este mai dificil de

realizat deoarece fiecare stat este interesat să realizeze venituri fiscale cât mai mari. Măsurile unilaterale de evitare a dublei impuneri juridice internaţionale sunt promovate

de statele de domiciliu ale societăţilor care posedă filiale în străinătate sau care realizează venituri din surse externe.

Statele implicate apreciază că prioritatea în aplicarea impozitelor revine statului unde se realizează veniturile iar reducerile fiscale trebuie să fie acordate de statul de rezidenţă a contribuabililor.

Printre statele care prevăd scutiri şi reduceri ale impozitelor se numără şi România, care, prin măsurile luate în domeniul reformei fiscale (prevederi în Codul fiscal) a avut ca principal scop atragerea investiţiilor şi capitalurilor din străinătate.

Modalitatea 2. Evitarea dublei impuneri prin încheierea de convenţii între state este o altă modalitate de evitate a dublei impuneri juridice internaţionale.

86

Scopul convenţiilor încheiate este de a diminua sau înlătura fenomenul de evaziune fiscală:

- introducerea în legislaţiile interne a unor prevederi menite să împiedice impunerea repetată de către două sau mai multe suveranităţi fiscale diferite;

- îmbunătăţirea legislaţiei interne; - acordarea de scutiri şi reduceri; - deducerea impozitului plătit în străinătate. - aplicarea unor măsuri convenţionale pentru evitarea dublei impuneri internaţionale

reglementate de regulă prin două categorii de instrumente: a) convenţii propriu-zise; b) acorduri internaţionale care conţin dispoziţii fiscale fără ca aplicarea acestora să

constituie obiectul lor principal; Convenţiile fiscale sunt acorduri internaţionale care au un obiect exclusiv sau esenţial

fiscal. În raport cu numărul părţilor contractante, convenţiile se pot grupa în: - convenţii bilaterale - convenţii multilaterale.

Convenţiile au la bază MODELE date publicităţii în anii 1963 şi 1977 de către

Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică; separat de acestea există convenţii model ONU. Convenţia pentru evitarea dublei impuneri se aplică impozitelor pe venit şi pe avere, instituite de fiecare din statele contractante şi subdiviziunile lor politice şi unităţile administrative teritoriale. Sub incidenţa convenţiei intră persoanele care sunt rezidente ale unui stat contractant sau ale fiecăruia dintre cele două state, fiind vorba atât de persoane fizice, cât şi de persoane juridice (societăţi de persoane şi de capital, fundaţii). Convenţiile fiscale pot conţine referiri la una sau mai multe categorii de impozite directe. Deşi, de regulă, sunt enumerate impozitele în vigoare în momentul semnării convenţiei, lista are un caracter declarativ şi nu restrictiv.

Sfera de aplicabilitate teritorială a convenţiilor fiscale este, de obicei, reprezentată de spaţiul geografic asupra căruia fiecare stat semnatar îşi exercită suveranitatea. Sfera de aplicare a convenţiilor fiscale referitoare la persoane este limitată la persoanele care sunt rezidente ale unui stat contractant sau al ambelor state contractante şi care pot fi persoane fizice, societăţi şi orice alte grupuri de persoane definite ca atare în contextul convenţiilor.

Singurul mod de reglementare a diferendelor de natură fiscală este recursul la procedura amiabilă prevăzută în cea mai mare parte a convenţiilor.

Procedura amiabilă poate fi angajată la iniţiativa unui contribuabil, atunci când el estimează că măsurile luate de unul dintre statele contractante pot antrena o impozitare neconformă cu dispoziţiile convenţiei.

Conform articolelor convenţiilor fiscale veniturile obţinute de subiecţii impozabili sunt clasificate astfel: venituri obţinute din proprietăţi imobiliare; venituri obţinute din activităţi de transport internaţional; profiturile realizate din afaceri; veniturile obţinute din activităţi independente; dividendele; dobânzile; redevenţele; comisioanele; veniturile realizate din exploatarea dreptului de proprietate intelectuală ş.a.

Legislaţia fiscală din România cuprinde termeni şi definiţii care servesc la evitarea dublei impuneri juridice internaţionale, cum sunt:

87

Rezident − orice persoană fizică care este domiciliată sau are domiciliul stabil în România pentru o perioada sau perioade care depăşesc în total 183 zile în orice perioadă de 12 luni, începând sau sfârşind în anul calendaristic vizat, precum şi persoanele juridice române.

Când nu se face dovada rezidenţei potrivit legii române, sau contribuabilul aparţine unui stat cu care România nu are încheiată convenţie pentru evitarea dublei impuneri, veniturile impozabile în România sunt supuse impunerii potrivit legislaţiei fiscale interne.

Credit fiscal − o diminuare a impozitului pe venit sau a impozitului pe profit cu suma impozitului achitat în străinătate, conform convenţiilor de evitare a dublei impuneri.

Naţionalitatea − în cazul persoanelor fizice este considerată legea statului a cărei cetăţenie o are persoana fizică în cauză, iar în cazul persoanelor juridice este cea a statului pe al cărui teritoriu şi-au stabilit sediul social conform actului constitutiv.

Modalitatea 3. Cutuma − o regulă potrivit căreia atunci când nu există reglementări precise cu privire la aplicarea convenţiilor fiscale, interpretarea prevederilor acestora conform obiceiului locului trebuie să uşureze obligaţiile contribuabilului şi nu să le agraveze.

Modalitatea 4. Jurisprudenţa − se prezintă sub formă de situaţii care au mai făcut obiectul judecăţii unor instanţe naţionale sau internaţionale, hotărârile adoptate rămase definive şi investite cu titlu executoriu fiind preluate ca atare şi având autoritatea lucrului judecat.

Modalitatea 5. Doctrina − reprezintă opinii, păreri ale specialiştilor, importante în domeniul impunerii, ce pot fi avute în vedere pentru soluţionarea problemelor fiscale apărute în relaţiile dintre state, urmare a studiilor efectuate de specialişti consacraţi sub egida unor organisme internaţionale.

6.3.2. Metode de evitare a dublei impuneri juridice internaţionale Metodele de evitare a dublei impuneri juridice internaţionale sunt prevăzute în

convenţiile fiscale, în acestea rezidând criteriile şi procedeele primare prin care urmează a se elimina sau diminua, după caz, fenomenul de dublă impunere juridică internaţională.

Sunt două metode de evitare a dublei impuneri juridice internaţionale, metoda scutirii şi metoda creditării, fiecare din ele având câte două variate, deci, în total sunt patru metode de utilizat.

1. Metoda scutirii Metoda scutirii se referă doar la venit. Aceasta se poate aplica în cazuri concrete sub formă duală: persoana poate fi scutită

de la plata impozitului în mod total sau, dacă legea prevede, în mod progresiv. Statul de rezidenţă al beneficiarului unui anume venit nu va impozita veniturile

acestuia, care au fost deja impozitate, conform prevederilor convenţiilor fiscale, de către statul sursă, originar al veniturilor respective.

Această metodă fiscală de limitare, diminuare a dublei impuneri internaţionale este utilizată în două variante distincte ca formă şi conţinut: metoda scutirii progresive şi metoda scutirii totale.

SCUTIREA PROGRESIVĂ

În conformitate cu această variantă a metodei scutirii, venitul impozabil în statul sursă, cel în care se află sediul permanent sau baza fixă de afaceri, nu se impune în statul de

88

rezidenţă al beneficiarului venitului. Esenţa metodei scutirii progresive o reprezintă faptul că statul de rezidenţă are totuşi dreptul de a lua în considerare venitul realizat în statul de ori-gine atunci când determină impozitul aferent statului de rezidenţă, dar numai pentru stabilirea cotei de impunere, cotă care este cea afererentă venitului cumulat, respectiv venitului mondial.

Pentru calcularea impozitului în statul de rezidenţă (ISR) conform metodei scutirii progresive (MSP), se poate utiliza următoarea relaţie de calcul:

ISRMSP = VSR x CISR(VSR +VSO) , unde (1) VSR - venitul realizat în statul de rezidenţă; CISR(VSR +VSO) -cota de impunere în statul de rezidenţă pentru venitul cumulat.

Unicitatea acestei metode rezidă în faptul că ea micşorează baza de impozitare neluând în calcul şi venitul realizat în statul de origine.

În cazul în care nu este încheiată o convenţie pentru evitarea dublei impuneri, atunci impozitul datorat în statul de rezidenţă (ISRDI) se poate calcula astfel:

ISRDI = (VSR+VSO) x CISR(VSR+VSO) (2) ISRDI = VSRxCISR(VSR+VSO) + VSOxCISR(VSR+VSO) (3)

Produsul matematic VSOxCISR(VSR+VSO) reprezintă acel impozit pe care contribuabilul nu îl mai datorează conform aplicării metodei scutirii progresive.

Această sumă reprezintă degrevarea fiscală - DfMSP.

Relaţia de calcul pentru degrevarea fiscală în cazul metodei scutirii progresive este următoarea:

DfMSP = VSO x CISR (VSR +VSO) (4 a)

Degrevarea fiscală se poate calcula şi prin diferenţă, scăzând din impozitul datorat în statul de rezidenţă când există dublă impunere (ISRDI ) , impozitul în statul de rezidenţă calculat prin aplicarea metodei scutirii progresive (ISRMSP). În acest caz, relaţia de calcul este următoarea:

DfMSP = ISRDI - ISRMSP (4b) SCUTIREA TOTALĂ

În acord cu prevederile acestei metode conform convenţiilor fiscale, statul de rezidenţă al beneficiarului, în momentul în care determină impozitul pe avere sau venit, nu va lua în considerare venitul impozabil în statul de origine şi nici cel obţinut ca urmare a deţinerii unui sediu permanent ori a unei baze fixe din acest stat contractant.

Relaţia de calcul este: ISRMST = VSR x CISR VSR , unde, (5) ISRMST − impozitul în statul de rezidenţă, determinat conform metodei scutirii totale; VSR − venitul în statul de rezidenţă; CISR VSR − cota de impunere în statul de rezidenţă pentru venitul realizat în statul de rezidenţă.

Degrevarea fiscală se determină prin diferenţă, scăzând din impozitul datorat în statul de rezidenţă când există dublă impunere , impozitul în statul de rezidenţă calculat prin aplicarea metodei scutirii totale. DfMST = ISRDI - ISRMST (6)

89

2. Metoda creditării În cazul acestei metode de evitare a dublei impuneri juridice internaţionale, ţara de

rezidenţă a beneficiarului va trata impozitele străine ţinând cont de anumite comparaţii realizate între cuantumurile impozitelor din statele contractante, deci ea priveşte impozitele şi nu veniturile. Această metodă are două variante: metoda creditării obişnuite şi metoda creditării totale,fiecare stat având posibilitatea de a alege metoda cea mai adecvată pentru politica sa fiscală internă.

CREDITAREA OBIŞNUITĂ Această metodă indică faptul că statul de rezidenţă deduce, cu titlu de impozit plătit în

statul de origine a venitului, o sumă egală sau mai mică decât cea plătită efectiv în statul de sursă a venitului.

În situaţia în care cotele aplicate de statul de rezidenţă sunt mai mici decât cele practicate de statul de origine, atunci cel dintâi va reduce din impozitul datorat de contribuabil o sumă mai mică decât cea a impozitului efectiv plătit în statul sursă.

Această metoda a creditării obişnuite nu conduce la o evitare totală a dublei impuneri, ci la o evitare parţială.

Relaţiile de calcul sunt: ISRMCO = ITSV/SA - VSR x CISRVSR (7), unde

ISRMCO = impozit datorat în statul de rezidenţă în cazul creditării obişnuite; ITSV/SA = impozit total stabilit pentru întregul venit sau întreaga avere impozabil/impozabilă datorat de un rezident dacă există dublă impunere juridică internaţională; VSR = venitul din statul de rezidenţă egal cu venitul din statul sursă; CISRVSR = cota de impunere în statul de rezidenţă pentru un venit din statul de rezidenţă egal cu cel din statul sursă; VSR x CISRVSR = impozitul permis a se deduce în statul de rezidenţă pentru un venit egal cu cel din statul sursă.

Degrevarea fiscală se determină scăzând din impozitul datorat când nu este încheiată convenţie fiscală şi există dublă impunere juridică internaţională, impozitul calculat conform aplicării metodei creditării obişnuite.

DfMco = ISRDI - ISRMco (8) CREDITAREA TOTALĂ

În conformitate cu această metodă, statul de rezidenţă deduce din impozitul total aferent averii/venitului impozabil al beneficiarului acel impozit care a fost datorat şi plătit în statul de origine al venitului sau averii.

Relaţia de calcul este următoarea: ISRMCT = ITSV/SA – ISO, unde (9)

ISRMCT = impozit datorat în statul de rezidenţă în cazul creditării totale; ITSV/SA = impozit total stabilit pentru întregul venit sau întreaga avere impozabil/impozabilă datorat de un rezident;

90

ISO = impozit datorat şi plătit în statul de sursă, de origine, care se admite integral la deducea din impozitul intern datorat.

Degrevarea fiscală va fi dată de următoarea relaţie de calcul: Df = CFe = ISO , unde (10)

Df = degrevarea fiscală CFe = credit fiscal extern ISO = impozit datorat şi plătit în statul de sursă, care se admite integral la deducerea din impozitul intern datorat.

În convenţiile fiscale încheiate, statul poate prevedea o anumită metodă pentru evitarea dublei impuneri pentru o anumită categorie de venituri şi alte metode pentru alte categorii de venituri. În cadrul unei convenţii fiscale se pot regăsi una sau mai multe metode de evitare a dublei impuneri juridice internaţionale. Fiecare stat poate să prevadă în reglementările interne modalităţi de calcul care presupun o determinare facilă a acestor impozite, modalităţi diferite de cele precizate în convenţiile fiscale încheiate.

6.4. Impunerea unor categorii de venituri şi bunuri

Impunerea veniturilor imobiliare şi a câştigurilor din capital Veniturile imobiliare vizate de convenţii se referă la exploatarea directă, închirierea, arendarea, precum şi la folosirea în orice altă forma a proprietăţii imobiliare.

Venitul obţinut de un rezident al unui stat contractant de la bunurile imobile situate în celălalt stat contractant va fi impus în acel celălalt stat contractant.

În cazul câstigurilor din capital, respectiv a celor provenite din înstrăinări de bunuri imobile şi mobile prin vânzare sau schimb, expropriere, aport de capital, donaţie, în cazul în care aceste bunuri sunt situate în alt stat contractant sunt impozabile în statul în care sunt situate bunurile.

Dacă bunurile imobile înstrăinate sunt parte din activul unei societăţi veniturile sunt impozabile în statul în care se află situat sediul permanent.

Impunerea profiturilor societăţii

Ca regulă generală, profitul unei întreprinderi a unui stat contractant se impozitează numai în statul în care se află societatea.

În cazul în care societatea îşi desfăşoară activitatea prin intermediul unui sediu permanent situat în celălalt stat contractant, atunci profitul aferent acelui sediu permanent va fi impus în celălalt stat contractant în care se află sediul permanent respectiv.

Impunerea profiturilor societăţilor de transport internaţional

Convenţiile fiscale tratează separat impunerea profiturilor societăţilor de transport.

Profiturile acestor societăţi se impun exclusiv în statul contractant în care este situat sediul conducerii efective a societăţii de transport.

91

În situaţia în care sediul conducerii efective se află la bordul unei nave, acesta se va considera că se află în statul contractant în care este situat portul de înregistrare sau de bază al navei sau dacă nu există un asemenea port, în statul contractant în care cel care exploatează nava este rezident.

Impunerea dividendelor

Conform convenţiei O.C.D.E., dividendele plătite de o societate rezidentă a unui stat

contractant unei persoane rezidente a celuilalt stat contractant se impun în acest din urmă stat, adică în statul de destinaţie al venitului respectiv. Conform modelului ONU, statele au prevăzut în convenţiile fiscale încheiate şi un drept limitat de impunere pentru statul de origine a venitului, cotele de impunere variind între 3,5% şi 13,5 %, cota de aplicat fiind stabilită de ambele părţi contractante de comun acord.

În convenţiile încheiate de România se prevede că dividendele plătite de către o societate rezidentă a unuia dintre statele contractante unui rezident al celuilalt stat contractant, pot fi impuse în ambele state contractante; cota de impozit aplicată de ţara de sursă este însă limitată.

Impunerea veniturilor din dobânzi

Conform convenţiei O.C.D.E., dobânzile plătite de o societate rezidentă a unui stat

contractant unei persoane rezidente a celuilalt stat contractant se impun în acest din urmă stat, adică în statul de destinaţie al acestora, care este statul creditor. Conform modelului ONU, statele au prevăzut în convenţiile fiscale încheiate şi un drept limitat de impunere pentru statul de origine a venitului, cotele de impunere variind între 3,5% şi 13,5 %, cota de aplicat fiind stabilită de ambele părţi contractante de comun acord.

În convenţiile încheiate de România se prevede că dobânzile la creditele comerciale obţinute de către un rezident al unuia dintre statele contractante din surse aparţinând celuilalt stat contractant pot fi impuse în ambele state. Cota este limitată, spre exemplu, la 10% din suma dobânzilor (în convenţiile României cu Danemarca, Cipru, Franţa) sau la 15% în convenţiile cu Canada, Egipt, Malaiezia. Impunerea veniturilor din comisioane

Impunerea comisioanelor se face în statul de rezidenţă al beneficiarului acestora. Conform modelului ONU, statele au prevăzut în convenţiile fiscale încheiate şi un

drept limitat de impunere pentru statul de origine a venitului, cotele de impunere variind între 3,5% şi 13,5 %, cota de aplicat fiind stabilită de ambele părţi contractante de comun acord.

În convenţiile încheiate de România se prevede că comisioanele provenind dintr-un stat contractant şi plătite unui rezident al celuilalt stat contractant pot fi impuse în acel celălalt stat contractant. Ele pot fi impuse şi în ţara de sursă, dar impozitul astfel stabilit nu poate depăşi o anumită cotă din suma comisioanelor.

92

Impunerea redevenţelor Redevenţele provenind dintr-un stat contractant şi plătite unui rezident al celuilalt stat

contractant pot fi impuse numai în acest din urmă stat, adică în statul de rezidenţă al beneficiarului redevenţei.

Ca urmare, statul de unde provine redevenţa nu are nici un drept de impozitare. Totuşi, conform modelului ONU, statele au prevăzut în conventiile fiscale încheiate şi un drept limitat de impunere pentru statul de origine a venitului, cotele de impunere variind între 3,5% şi 13,5 %, cota de aplicat fiind stabilită de ambele părţi contractante de comun acord.

Impunerea veniturilor din profesii independente

Venitul realizat de un rezident al unui stat contractant este impozabil numai în acel stat, adică în statul de rezidenţă al beneficiarului acelui venit.

Dacă rezidentul în cauză dispune în celălalt stat contractant de o bază fixă pentru desfăşurarea activităţii, venitul poate fi impus în acest din urmă stat, adică în statul de sursă, dar numai în măsura în care este atribuibil acelei baze fixe permanente.

Impunerea veniturilor din profesii dependente Salariile, retribuţiile şi alte remuneraţii similare pe care un rezident al unui stat

contractant le primeşte, sunt impozabile numai în acest stat, adică în statul de rezidenţă, dacă acea activitate nu se desfăşoară în celălalt stat contractant.

Dacă activitatea se desfăşoară în celălalt stat contractant, remuneraţia aferentă poate fi impusă în acest stat, care este statul de sursă de venit.

Rezultă că, de regulă, dreptul de impunere a salariilor se atribuie statului pe teritoriul căruia se desfăşoară activitatea salariată adică statul de sursă.

Impunerea veniturilor din pensii Pensiile plătite de către un stat contractant unei persoane fizice pentru serviciile

prestate în acel stat sunt impozabile numai în acel stat adică în statul de sursă al pensiilor.

Impunerea remuneraţiilor pentru îndeplinirea unei funcţii publice

Remuneraţiile plătite de un stat contractant unei persoane fizice pentru serviciile prestate acelui stat în exercitarea funcţiilor cu caracter public, sunt impozabile numai în acel stat, adică în statul de sursă a veniturilor.

93

Impunerea altor venituri Elementele de venit ale rezidentului unui stat contractant, indiferent de provenienţă,

care nu sunt tratate în articolele convenţiilor, sunt impozabile numai în acest stat, adică în statul de rezidenţă al contribuabilului.

Impozitarea capitalurilor De regulă, statul care deţine dreptul de impozitare a veniturilor din exploatarea

capitalurilor va impozita şi capitalul producător de venituri (proprietăţi imobiliare, mijloace de transport pe căi ferate, apă şi aeriene).

Bibliografie 1.VĂCĂREL, Iulian şi colectivul, Finanţe publice, ediţia a VI-a, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 2007. 2.MOŞTEANU, Tatiana şi colectivul, Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2008. 3.ROMAN, Daniela Lidia, Finanţe publice internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2006, Capitolul 2.

Lucrare de verificare nr. 6 6.1. Care din metodele de evitare a dublei impuneri internaţionale asigură contribuabilului

cea mai mare degrevare fiscală? a) metoda scutirii progresive; b) metoda creditării ordinare; c) neexistenta unei convenţii fiscale; d) metoda creditării totale; e) metoda scutirii totale. 6.2. Convenţia pentru evitarea dublei impuneri juridice internaţionale se aplică: a) impozitelor pe venit, avere, consum, instituite de fiecare dintre statele contractante; b) numai impozitelor pe venit instituite de fiecare dintre statele contractante; c) numai impozitelor pe avere instituite de fiecare dintre statele contractante; d) TVA-ului şi accizelor; e) impozitelor pe venit şi pe avere, instituite de fiecare dintre statele contractante.

94

6.3.Nu este o modalitate de evitare a dublei impuneri juridice internaţionale: a) utilizarea convenţiilor fiscale; b) reglementările interne în materie; c) doctrina fiscală internă şi internaţională; d) calculul regresiv al impozitelor; e) jurisprudenţa. 6.4. Nu este o metodă de evitare a dublei impuneri juridice internaţionale: a) creditarea totală; b) scutirea progresivă; c) creditarea obişnuită; d) impunerea globală a veniturilor; e) scutirea totală. 6.5.Impunerea profitului aferent sediului permanent situat în alt stat se realizează în: a) statul de provenienţă a materiilor prime; b) statul de destinaţie a dividendelor; c) statul în care se desfăşoară activitatea prin sediul permanent; d) statul de destinaţie a comisioanelor; e) statul în care se află sediul central al întreprinzătorului. 6.6.În convenţiile fiscale nu sunt precizate următoarele: a) impozitele vizate; b) metodele de evitare; c) sfera de aplicare; d) cotele de impunere a profitului; e) criteriul rezidenţei. 6.7.Concepţiile care se au în vedere la evitarea dublei impuneri juridice internaţionale sunt: a) teritorială şi mondială; b) impunere globală şi impunere separată; c) cetăţenia şi acordul comun al părţilor; d) impunerea globală şi acordul comun al părţilor; e) teritorială şi impunerea separată. 6.8.Numai una din afirmaţiile de mai jos este adevărată: a) dividendele se impun majoritar în statul de origine a veniturilor; b) comisioanele se impun peste 20% în statul de origine a veniturilor; c) dobânzile se impun peste 20% în statul de origine a veniturilor; d) dividendele se impun numai în statul de origine a veniturilor; e) comisioanele se impun sub 15% în statul de origine a veniturilor.

95

6.9.Numai una din afirmaţiile de mai jos este adevărată: a) degrevarea fiscală este o sumă de impozite indirecte; b) impozitul în statul de origine nu este obligatoriu; c) impozitul în statul de rezidenţă se determină numai prin impunere separată a veniturilor; d) convenţiile fiscale se referă numai la impozitele directe; e) impozitul în statul de rezidenţă se determină cumulativ şi prin impunerea separată a veniturilor şi prin impunerea globală a acestora. 6.10.Evitarea dublei impuneri juridice internaţionale nu se realizează prin: a) convenţiile fiscale încheiate; b) metoda creditării obişnuite; c) definirea termenilor specifici; d) metoda surplusului imobiliar; e) metoda scutirii progresive.

96


Evaziunea fiscală − definire, manifestare, indicatori

7.1. Obiectivele unităţii de învăţare 7 7.2. Evaziunea fiscală – definire, forme 7.3. Evaziunea fiscală în România Bibliografie Lucrare de verificare nr. 7


După studiul acestei unităţi de învăţare vei dobândi cunoştinţe privind:

Evaziunea fiscală, definire, forme, efecte; Evaziunea fiscală în România.

7.2. Evaziunea fiscală − definire, forme, efecte Evaziunea fiscală este definită drept

sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor speciale extrabugetare de către persoanele fizice şi persoanele juridice române sau străine.

Evaziunea fiscală este unul din fenomenele economico-sociale importante cu care se confruntă toate statele, eradicarea sa este practic imposibilă, încercându-se limitarea la maximum a acestui fenomen.

În funcţie de modul cum poate fi săvârşită, evaziunea fiscală cunoaşte două forme de manifestare:

• evaziunea legală (realizată la adăpostul legii); • evaziune frauduloasă (ilicită) sau fraudă fiscală.

97

Delimitarea evaziunii fiscale licite de cea ilicită

este necesară şi utilă, pentru estimarea mărimii fenomenului de evaziune fiscală pe cele două forme de manifestare şi contribuie la sensibilizarea factorilor de decizie politică şi a celor administrativi pentru mijloace adecvate de limitare şi combatere a fenomenului în cauză.

este foarte greu de delimitat evaziunea fiscală licită de cea frauduloasă, pentru că, între legal şi ilegal este o continuitate, încercările succesive de a profita de lacunele legii conducând contribuabilul de la legal la ilegal.

Frauda fiscală desemnează, de regulă, o infracţiune la lege, o încălcare voită a legii

fiscale în vigoare şi se distinge de evaziunea fiscală licită, care reprezintă o utilizare abilă a posibilităţilor şi alternativelor oferite de lege.

Se pot identifica trei zone în care contribuabilii pot acţiona în vederea neîndeplinirii sarcinilor fiscale (a se vedea tabelul nr. 7.1.).

Frauda şi evaziunea fiscală − grade de ilegalitate

Tabelul nr.7.1.

ZONA ILEGALĂ • FRAUDA

ZONA GRI • ABUZUL DE DREPT • ABILITATEA FISCALĂ

ZONA LEGALĂ

• ABSTINENŢA • APLICAREA REGIMURILOR FISCALE DE

FAVOARE • RESPECTAREA LEGII

Sursa: J. Martinez Ţinând cont de gradele de ilegalitate, singura formă a evaziunii fiscale care, în funcţie

de gravitate, nu constituie contravenţie ci infracţiune, fiind pedepsită ca atare, este cea situată în zona ilegală şi anume evaziunea fiscală frauduloasă sau frauda fiscală.

Zona gri este situată la graniţa dintre legal şi ilegal, delimitarea acesteia fiind greu de efectuat. Forme şi caracteristici ale evaziunii fiscale

Din punct de vedere al modului cum poate fi săvârşită, al raportului care există între

fenomenul în cauză şi legislaţia în vigoare, evaziunea fiscală cunoaşte următoarele forme de manifestare: evaziunea fiscală licită şi evaziunea fiscală ilicită.

98

Evaziunea fiscală licită

Evaziunea fiscală licită

reprezintă sustragerea unei părţi din materia impozabilă, fără ca acest lucru să fie considerat contravenţie sau infracţiune. presupune exploatarea cadrului normativ existent,

în sensul valorificării inteligente a inconsecvenţelor, contradicţiilor sau echivocităţii unor prevederi legale,

în scopul evitării obligaţiilor legale către stat. evitarea obligaţiilor fiscale, în limitele legii, necesită, de obicei, asistenţă din partea unor persoane specializate în domeniul fiscal.

costurile de evitare sunt suportate şi justificabile doar pentru contribuabilii cu venituri mai modeste deoarece nu presupune costurile unei consultanţe specializate.

Faptele de evaziune fiscală licită, bazate pe interpretarea favorabilă a legii, sunt

foarte diversificate, în funcţie de inventivitatea contribuabilului şi gradul de permisivitate a legii.

Evaziunea fiscală licită este favorizată de:

acordarea unor facilităţi fiscale sub forma unor exonerări, scutiri parţiale, reduceri, deduceri;

acordarea unor scutiri delimitate temporar, în cazul înfiinţării de noi societăţi comerciale;

scoaterea de sub incidenţa impozitului a unor categorii de venituri; impunerea veniturilor realizate de anumite categorii de persoane fizice, pe baza

unor norme medii de venit, ceea ce creează condiţii pentru contribuabili care realizează venituri mai mari decât media, să nu plătească impozit pentru diferenţa respectivă;

exploatarea unor lacune, neconcordanţe ale legii.

În România, evaziunea fiscală licită s-a realizat pe baza: facilităţilor fiscale acordate de guvern: eşalonări, amânări sau scutiri la plata impozitelor şi taxelor, a majorărilor şi penalităţilor aferente acestora. Astfel, au fost avantajaţi contribuabilii rău-platnici în defavoarea celor de bună credinţă.

omisiuni în reglementarea unor impozite şi taxe. Evaziunea fiscală licită acţionează de câte ori prin legile fiscale sunt lăsate:

posibilităţi de opţiune; de excepţie de la regulă; de omisiune;

99

de interpretare în mai multe modalităţi a legii, acolo unde există exprimate facilităţile fiscale.

Evaziunea fiscală ilicită (frauda fiscală)

Evaziunea fiscală frauduloasă (frauda fiscală):

constituie o formă de eludare agravantă, fiind studiată, analizată, legiferată şi sancţionată prin măsuri pecuniare şi privative de libertate, ori de câte ori este depistată;

constă în ascunderea ilegală, totală sau parţială, a materiei impozabile de către contribuabili;

scopul este reducerea sau eliminarea obligaţiilor fiscale ce le revin contribuabililor;

presupune un anumit comportament al contribuabilului, sustragerea de la impunere fiind intenţionată, cu rea credinţă.

Evaziunea fiscală frauduloasă se prezintă sub următoarele forme: a) evaziunea tradiţională (prin disimulare):

constă în sustragerea, parţială sau totală, de la plata obligaţiilor fiscale, întocmirea şi depunerea de documente incorecte, neîntocmirea documentelor cerute de legislaţia în vigoare presupune o serie de procedee cum sunt:

întocmirea unor declaraţii fiscale false sau neîntocmirea acestora; reducerea intenţionată a încasărilor, în scopul reducerii T.V.A şi a profitului

impozabil, prin încasări în numerar fără chitanţe şi vânzări fără factură; creşterea cu intenţie a cheltuielilor pentru a diminua profitul impozabil; producerea şi comercializarea de bunuri şi servicii în mod clandestin;

b) evaziunea juridică: ascunde adevărata natură a unei activităţi (contract) evită anumite consecinţe fiscale. c) evaziunea contabilă: greu de identificat în practică, creează impresia unei evidenţe contabile corecte, utilizează documente false, scopuri:

- creşterea cheltuielilor, - diminuarea veniturilor, - reducerea profitului impozabil, - reducerea obligaţiilor fiscale datorate statului.

100

d) evaziunea prin evaluare are specific: diminuarea valorii stocurilor, supraestimarea amortismentelor şi provizioanelor scopul − deplasarea profitului în viitor. domeniile cele mai propice fraudei fiscale sunt activităţile terţiare (comerţul şi serviciile)

construcţiile.

- Comerţul deţine primul loc în cadrul activităţilor generatoare de economie subterană.

- Frauda este extinsă şi în cazul veniturilor declarate de contribuabili, cum este cazul impozitului pe venitul global (pentru situaţiile în care se mai aplică) şi a impozitului pe societate (pe profit).

- În cazul impozitelor reţinute prin stopaj la sursă, precum şi în cazul impozitelor locale, când administraţia stabileşte bazele de impozitare, posibilităţile de fraudă sunt reduse.

Pe categorii de contribuabili, cele mai mari posibilităţi de fraudare sunt în:

activităţi industriale şi comerciale; activităţi liberale (avocaţi, medici, arhitecţi).

Actele de evaziune frauduloasă se referă la:

sustragerea de la plata impozitelor printr-o înregistrare incorectă a operaţiunilor economice în actele contabile;

înfiinţarea companiilor fantomă şi conducerea de activităţi evazioniste în numele acestora;

distrugerea documentelor importante şi a evidenţelor contabile; nedeclararea anumitor activităţi comerciale sau a unor surse de impozitare; subzistenţa unor activităţi economice fără declararea subsidiarelor, punctelor de

lucru şi antrepozitelor; prezentarea de documente false privind operaţiunile de import-export.

Cele mai utilizate tehnici de fraudare fiscală constatate în urma acţiunilor de control efectuate în România grupate pe categorii de obligaţii fiscale sunt:

a) în cazul impozitului pe profit: - reducerea bazei de impozitare, prin includerea pe costuri a unor cheltuieli, fără

documente justificative sau bază legală (amenzi, penalităţi); - înregistrarea unor cheltuieli supradimensionate sau peste limita admisă de

lege; - deducerea unor cheltuieli personale ale asociaţilor; - determinarea impozitului pe profit prin aplicarea necorespunzătoare a

prevederilor legale, în special în ceea ce priveşte reducerea impozitului aferent profitului reinvestit;

- necalcularea de către unele organizaţii nonprofit a impozitului aferent veniturilor realizate din activităţi economice;

- neînregistrarea în contabilitate a diferenţelor stabilite prin actele de control sau chiar a obligaţiilor privind impozitul pe profit datorat.

101

b) în cazul taxei pe valoarea adăugată: Motivul evaziunii în materie de T.V.A este:

tendinţa însuşirii unor sume mari şi foarte mari, impactul acestui impozit asupra trezoreriei şi lichidităţilor agenţilor economici. Modalităţi de sustragere :

majorarea fictivă a T.V.A. deductibilă, prin intrări scriptice de bunuri; micşorarea T.V.A. colectată, prin subevaluarea valorilor ieşirii de produse, mărfuri şi servicii.

În practică, organele de inspecţie fiscală au constatat: - aplicarea eronată a sistemului deducerilor, - emiterea de chitanţe fiscale şi facturi cu taxă pe valoare adăugată fără ca agentul economic să fie plătitor şi fără să înregistreze şi să vireze taxa pe valoare adăugată;

- sustragerea de la plata taxei pe valoare adăugată aferentă importurilor de bunuri prin prezentarea în vamă a unor acte fictive de donaţie, de la parteneri externi, în loc de acte de cumpărare, precum şi neincluderea în deconturi a taxei pe valoare adăugată de plată în vamă;

- cereri de rambursare nejustificate; - erori de calcul, de adiţie, de scriere sau transcriere.

c) în privinţa impozitului pe salarii: - neimpozitarea tuturor sumelor plătite salariaţilor cu titlu de venituri salariale; - aplicarea incorectă a tabelelor de impozitare a drepturilor salariale; - nereţinerea şi nevirarea impozitului pe salariu datorat pentru persoanele angajate pe

bază de convenţii civile sau pentru zilieri. d) în ceea ce priveşte accizele: - necuprinderea în baza de impozitare a tuturor sumelor impozabile; - micşorarea bazei de impozitare prin subevaluarea produselor importate în vamă prin

folosirea de documente duble; - necalcularea accizelor aferente modificării concentraţiei alcoolice; - neincluderea accizelor în preţul de vânzare al produselor pentru care se datorează

accize; - neevidenţierea în contabilitate a obligaţiei de plată a accizelor; - sustragerea de la plata accizelor prin schimbarea denumirii produselor accizate şi

trecerea lor la produse neaccizabile sau accizabile cu cote reduse (pentru uleiuri minerale, alcool).

e) în ceea ce priveşte celelalte impozite şi taxe datorate bugetului de stat sau

bugetelor locale: - evidenţierea în contabilitate a unor clădiri la valori inferioare celor reale; - nedepunerea la organele fiscale a declaraţiilor privind:

bunurile aflate în patrimoniu – clădirile, mijloacele de transport aflate în posesie terenurile deţinute sau aflate în administrarea agenţilor economici;

102

- declararea unor suprafeţe mai mici (referitor la majorările datorate pentru ce depăşeşte 150 mp);

- declararea unor date eronate, neactualizate şi nesincere, în ce priveşte impozitul pe clădiri, taxa asupra mijloacelor de transport, taxa pentru folosirea terenurilor pro-prietate de stat;

- nedeclararea lucrărilor de modernizare, consolidare a clădirilor vechi pentru a beneficia în continuare de reduceri de impozite.

Potrivit statisticilor, cele mai noi şi mai utilizate modalităţi de fraudare a bugetului statului sunt:

simularea unor exporturi, trecerea scriptică a operaţiunilor prin mai multe firme, organizarea în asociere a acţiunilor frauduloase, prin implicarea mai multor firme

dispersate în teritoriu, aparent fără legătură între ele, întocmirea de documente care îndeplinesc doar formal cerinţele legale, urmate de

transferuri bancare prin care se simulează stingerea obligaţiilor fictive între parteneri.

7.3. Evaziunea fiscală în România

Menţinerea aproximativ constantă a frecvenţei evaziunii fiscale, ca indicator care

descrie disciplina fiscală, poate fi apreciată prin faptul că, în această perioadă, conformarea fiscală a contribuabilului român nu a cunoscut îmbunătăţiri. Scăderile s-ar putea datora legiferării şi practicării cotei unice de impozitare.

Reducerea numărului de verificări efectuate şi, deci, a probabilităţii ca un contribuabil evazionist să fie descoperit, în afara faptului că determină o reducere a costurilor actului de control fiscal, nu poate avea un impact favorabil asupra gradului de conformare fiscală a contribuabilului.

Agenţia Naţională pentru Administrare Fiscală (ANAF) se va preocupa pentru: - implementarea metodelor de control indirect pentru reconstituirea veniturilor şi cheltuielilor; - înfiinţarea, funcţionarea unei structuri specializate pentru impozitarea persoanelor fizice cu venituri foarte mari; - asigurarea unor servicii de asistenţă şi a unui dialog bazat pe transparenţă în relaţiile cu aceşti contribuabili.

În ceea ce priveşte structura evaziunii fiscale identificate după natura juridică a contribuabilului statisticile ANAF arată că:

- în cazul persoanelor fizice este o degradare a conformării fiscale a acestei categorii de contribuabili, tot mai multe persoane fizice recurgând la evaziune ca modalitate de majorare a veniturilor disponibile.

- în cazul persoanelor juridice, reducerea uşoară a frecvenţei evaziunii fiscale şi a valorii medii a evaziunii fiscale identificate la acestea indică o oarecare îmbunătăţire a gradului de conformare fiscală.

103

Concluzia: mai puţine persoane fizice care evazionează dar cu sume mai mari. Analiza evaziunii fiscale în România pe categorii de venituri arată că partea cea mai

consistentă a evaziunii fiscale s-a produs la impozitul pe profit şi la taxa pe valoarea adăugată, impozitul cel mai fraudat. Având în vedere faptul că taxa pe valoarea adăugată are o contribuţie importantă la formarea veniturilor bugetare, se poate aprecia că frauda la acest impozit a avut un rol semnificativ în reducerea capacităţii de finanţare a cheltuielilor bugetare pe seama veniturilor bugetare ordinare.

Modificarea structurii categoriilor de venituri fiscale care sunt evazionate de la o

perioadă la alta este în legătură cu acţiunea unui complex de factori, cum ar fi: - orientarea controalelor spre zone de risc: T.V.A, impozit pe profit; - nivelul cotelor de impunere şi modificarea acestor cote; - acordarea unor facilităţi fiscale, care, de regulă, conduc la sustragerea de la plata

impozitelor, trecând de la zona evaziunii licite spre frauda fiscală; - măsuri de ordin financiar - în perioadele în care creditul bancar este mai scump

decât dobânzile şi penalităţile percepute pentru neplata la timp a obligaţiilor fiscale, contribuabilii preferă să nu plătească obligaţiile fiscale, beneficiind astfel de credit fiscal.

Structura evaziunii fiscale în România pe categorii de venituri fiscale oferă informaţii

importante cu privire la orientarea eforturilor organelor fiscale pentru reducerea infracţionalităţii la acele categorii de impozite. Astfel, anticiparea zonelor cu risc mare de fraudă fiscală contribuie într-o măsură semnificativă la combaterea eficientă a fenomenului, constituind, totodată, una dintre măsurile importante de previziune şi prevenire.

Bibliografie

1.VĂCĂREL, Iulian şi colectivul, Finanţe publice, ediţia a VI-a, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 2007. 2.MOŞTEANU, Tatiana şi colectivul, Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti,

2008. 3.ROMAN, Daniela Lidia, Finanţe publice internaţionale, Editura Economică, Bucureşti,

2006. 4.Lege pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale nr. 241/15.07.2005 publicată în

M.O., partea I, nr. 672/27.07.2005.

104


7.1. Evaziunea fiscală este o metodă de: a) stabilire a impozitelor directe; b) evitare a dublei impuneri juridice internaţionale; c) stabilire a impozitelor indirecte; d) creştere a accizelor; e) sustragere de la impunere. 7.2.Printre practicile agenţilor economici de sustragere de la impunere nu se regăseşte: a) evidenţierea unor venituri diminuate artificial; b) evidenţierea unor cheltuieli majorate artificial ; c) dubla înregistrare a facturilor aferente achiziţiilor; d) înregistrări contabile însoţite de documente justificative; e) calcule greşite, ştersături, documente deteriorate. 7.3.Se apreciază că evaziunea fiscală nu poate fi: a) la adăpostul legii; b) frauduloasă; c) intenţionată; d) în scădere accelerată;e) neintenţionată. 7.4.Nu se regăsesşte printre cele mai noi modalităţi de fraudare a statului: a) trecerea scriptică a operaţiunilor prin mai multe firme; b) metoda simulării unor exporturi; c) organizarea în asociere a acţiunilor frauduloase; d) neimplicarea mai multor firme care să se disperseze în teritoriu; e) întocmirea de documente care îndeplinesc doar formal cerinţele legale. 7.5.Nu este factor de influenţă a modificării structurii categoriilor de venituri fiscale care sunt evazionate de la o perioadă la alta: a) nivelul cotelor de impunere şi modificarea acestor cote; b) acordarea unor facilităţi fiscale şi alte măsuri financiare; c) orientarea controalelor spre zone de risc: T.V.A, impozit pe profit; d) modificarea lunară a taxelor consulare; e) facilităţile acordate conduc la sustragerea de la plata impozitelor din zona evaziunii licite

înspre frauda fiscală. 7.6.Care din activităţile următoare nu conduc la evaziune fiscală? a) omiterea înregistrării unor documente justificative; b) schimbare de bunuri fără plată, fără factură; c) deduceri false pe baza unor facturi false; d) utilizarea regimului facilităţilor în limitele legii; e) aplicarea scutirilor într-o măsură mai favorabilă decît permite legea.

105

7.7.Este cel mai evazionat impozit în ţara noastră: a) impozitul pe mijloacele de transport; b) accizele; c) taxele vamale; d) taxa pe valoarea adăugată; e) impozitul pe profit. 7.8.Nu este o modalitate de limitare a evaziunii fiscale: a) eliminarea unor paralelisme în exercitarea activităţilor de control; b) eliminarea din legislaţie a prevederilor favorizante evaziunii fiscale; c) strânsă corelaţie între cadrul legislativ şi realitatea economică; d) modificarea trimestrială a asietei TVA-ului; e) înfiinţarea unor instituţii publice cu atribuţii în creşterea conformării voluntare a cetăţenilor. 7.9.Nu este o cauză a evaziunii fiscale: a) activităţi desfăşurate fără aprobare legală; b) încălcarea deliberată a legislaţiei fiscale; c) tergiversarea obligaţiilor fiscale corect determinate; d) evidenţa contabilă condusă conform legii contabilităţii; e) incoerenţe şi inconsecvenţe legislative utilizate pentru a evaziona. 7.10. Numai un răspuns este corect: a) cheltuielile aferente veniturilor se deduc conform legii; b) este corectă evidenţierea facturilor cu valori reduse faţă de cele reale; c) de regulă, sumele încasate în timpul inspecţiei fiscale scad în ritm mai mare decât

ritmul încasărilor de TVA; d) frecvenţa mare a erorilor de înregistrare nu influenţează nivelul TVA-ului datorat; e) este corectă evidenţierea facturilor referitoare la servicii inexistente.

106


Sistemul cheltuielilor publice 8.1. Obiectivele unităţii de învăţare 8 8.2. Cheltuielile publice: conţinut economic, factori de influenţă 8.3. Clasificarea cheltuielilor publice 8.4. Indicatori de analiză a cheltuielilor publice 8.5. Eficienţa cheltuielilor publice Bibliografie Lucrare de verificare nr. 8 8.1. Obiectivele unităţii de învăţare 8

După studiul acestei unităţi de învăţare vei dobândi cunoştinţe despre: conceptul de cheltuieli publice, categoriile de cheltuieli publice, indicatorii de analiză a cheltuielilor publice, eficienţa acestora.

8.2. Cheltuielile publice: conţinut economic, factori de influenţă Conţinutul cheltuielilor publice

Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în forma bănească care se manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare publice, în scopul îndeplinirii funcţiilor statului.

Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legatură cu destinaţia lor, unele cheltuieli publice exprimând un consum definitiv de produs intern brut, iar altele o avansare de produs intern brut.

Cheltuielile publice cuprind: - cheltuieli publice efectuate de administraţiile centrale de stat, din fondurile bugetare si extrabugetare; - cheltuielile colectivităţilor locale ale unitaţilor administrativ teritoriale; - cheltuielile organismelor internaţionale din resursele publice prelevate de la membrii acestora; - cheltuielile finanţate din fondurile asigurărilor sociale de stat.

Cheltuielile publice nu sunt identice cu cheltuielile bugetare. Cheltuielile publice sunt acele cheltuieli care se efectuează în sectorul public, prin

intermediul instituţiilor publice, care se acoperă de la buget (aparat de stat, instituţii social-culturale, armată, ordine internă şi siguranţă naţională, cercetare ştiinţifică) sau din veniturile proprii ale instituţiilor publice obţinute de acestea.

107

Cheltuielile bugetare se referă numai la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul de stat, din bugetele locale, din bugetul asigurărilor sociale de stat. Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli publice, dar nu toate cheltuielile publice sunt şi cheltuieli bugetare.

Cheltuielile publice consolidate reflectă efortul financiar anual al statului în scopul realizării acţiunilor şi obiectivelor stabilite prin politica bugetară, relaţia de calcul fiind:

Ch. pub. consolidate = Ch.pub. neconsolidate - transferuri între bugete + credite

externe - rambursări.

Ch. pub. neconsolidate = totalitatea cheltuielilor publice înainte de consolidare.

Delimitarea cheltuielilor bugetare de cele publice

1. Cheltuielile bugetare sunt obligatoriu aprobate prin lege sau hotărâri ale consiliilor locale; 2. Cheltuielile bugetare nu sunt rambursabile; 3. Se efectuează numai dacă au fost aprobate pentru destinaţia lor, nefiind suficientă simpla

existenţă a resurselor băneşti; 4. Cheltuielile bugetare se efectuează ierarhic, de sus în jos, prin intermediul ordonatorilor

de credite: principali, secundari şi terţiari; 5. În sistemul cheltuielilor bugetare este obligatoriu controlul financiar preventiv care se

exercită în toate etapele execuţiei bugetare. Factori de influenţă

Factorii de influenţă asupra creşterii cheltuielilor publice sunt de natură:

demografică (modificări ce au loc în numărul şi structura populaţiei făcând necesară adaptarea corespunzătoare a cheltuielilor publice);

economică (statul redistribuie resursele financiare publice după criteriul eficienţei şi echilibrului);

socială (armonizarea veniturilor medii individuale aparţinând diferitelor categorii sociale); legaţi de urbanizare (favorizează creşterea cheltuielilor publice); militară (cresc cheltuielile publice în eventualitatea unor conflicte armate); istorică (perpetuarea în timp a unor probleme ca datoria publică moştenită de la un regim

politic la altul sau ca inflaţia); politică (se referă la complexitatea funcţiilor statului).

8.3. Clasificarea cheltuielilor publice

Clasificarea (clasificaţia) cheltuielilor publice se face în funcţie de mai multe criterii:

al instituţiilor, de natură economică, al destinaţiilor, de natură financiară şi conform rolului lor în reproducţia socială.

108

C-1-Clasificaţia administrativă − conform criteriului instituţiilor, nivelului ierarhic prin/la care se efectuează cheltuieli publice sunt:

cheltuieli ale ministerelor, ale instituţiilor publice autonome sau subordonate, ale unităţilor administrativ-teritoriale.

C-2-Clasificaţia economică are în vedere două criterii: al scopului în care sunt

efectuate plăţile (cheltuielile publice curente sau de funcţionare şi cheltuielile publice de capital sau de investiţii); al existenţei sau nu a unei contraprestaţii (cheltuielile publice ale serviciilor publice ale administraţiei şi cheltuielile de transfer). cheltuielile curente (sau cheltuielile de funcţionare) sunt cele care asigură funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor publice, cheltuieli cu servicii publice: cheltuieli de personal, bunuri şi servicii, prime , subvenţii, transferuri, dobânzi, rezerve. cheltuielile de capital sunt reprezentate de cheltuielile pentru investiţii (investiţii în infrastructură, construire-modernizare bază materială ş. a).

Pe lângă acestea, în legile bugetare anuale sunt evidenţiate şi împrumuturile acordate şi rambursările de credite şi plăţile de dobânzi şi comisioane. cheltuielile de transfer care au caracter distributiv, astfel: destinaţii economice (subvenţii pentru anumite ramuri sau întreprinderi), destinaţii sociale (pensii, indemnizaţii, burse). C-3-Clasificaţia funcţională are în vedere sectoarele, domeniile de activitate către care sunt repartizate resursele financiare publice:

domeniul social: învăţământ, sănătate, cultură, ocrotire,asistenţă socială etc.; domeniul cercetării; domeniul economic (investiţii, comenzi de stat, acordarea de subvenţii, prime şi

facilităţi); domeniul apărării, ordinii interne şi siguranţei naţionale; domeniul administrativ public central şi local.

C-4 - Clasificaţia financiară

criteriul momentului efectuării şi a efectului acestora: cheltuieli publice definitive caracterizate prin faptul că se finalizează cu plăţi la scadenţe ferme, certificând lichidarea totală a angajării statului pentru efectuarea cheltuielilor prevăzute în buget; cheltuieli publice temporare: majoritatea sunt operaţiuni de trezorerie urmate de plăţi cu scadenţe certe; cheltuieli publice virtual sau posibile: pe care statul le va realiza sau nu în anumite condiţii(ex.Garantarea unor credite contractate de instituţii publice sau de agenţi economici privaţi).

şi criteriul formei de manifestare (cu/ fără contraprestaţie; definitive/ provizorii;

speciale/ globale)

109

C-5-Clasificaţia după rolul cheltuielilor publice în reproducţia socială – Cheltuielile publice pot fi: cheltuieli publice negative (reale) şi cheltuieli publice pozitive (economice):

Cheltuielile negative (reale) sunt un consum efectiv şi definitiv de venit naţional şi nu au un efect viitor asupra PIB-lui. Sunt reprezentate de cheltuielile cu întreţinerea aparatului de stat, întreţinerea şi dotarea armatei, dobânzile plătite la împrumuturile externe ale statului ş.a.

Cheltuielile pozitive (economice) sunt cele realizate în domeniul economic şi în domeniul social-cultural, şi care au efecte în timp asupra creşterii economice: diverse investiţii efectuate de stat, subvenţionarea anumitor activităţi ale întreprinzătorilor.

Clasificaţia Organizaţiei Naţiunilor Unite, care a fost adoptată şi de Romania, are în

vedere cele două criterii: economic şi funcţional. Clasificaţia folosită de instituţiile specializate ale O.N.U. conform criteriilor: a) funcţional (cheltuielile publice sunt împărţite în cheltuieli pentru: servicii publice

generale, apărare, educaţie, sănătate, securitate socială şi bunăstare, locuinţe şi servicii comunale, recreere, cultură şi religie, acţiuni economice, alte cheltuieli);

b) economic (cheltuielile publice reprezentând un consum final de produs intern brut şi cheltuielile publice în scopul formării brute de capital).

8.4. Indicatori de analiză a cheltuielilor publice O analiză aprofundată a cheltuielilor publice serveşte la caracterizarea politicii bugetare a fiecărui stat în diferite perioade de timp. Aprecierea efectelor intervenţiei statului în viaţa socială şi în economie presupune cunoaşterea volumului cheltuielilor publice efectuate de organele centrale şi locale de stat din fondurile publice de resurse financiare. 8.4.1. Indicatori privind nivelul cheltuielilor publice

Nivelul cheltuielilor publice poate fi privit din punct de vedere static (structură de la un anumit moment) sau dinamic (ca evoluţie temporară) şi poate fi analizat urmărind indicatorii: volumul cheltuielilor publice, ponderea cheltuielilor publice în PIB, volumul cheltuielilor publice ce revine în medie pe un locuitor exprimat în monedă naţională sau într-o monedă de circulaţie internaţională/regională. Nivelul cheltuielilor publice se calculează pe baza următorilor indicatori: N. 1. Volumul cheltuielilor publice, în expresie nominală şi reală; N. 2. Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut; N.3. Volumul cheltuielilor publice ce revine în medie pe un locuitor exprimat în monedă naţională sau o monedă de circulaţie internaţională/regională.

110

N.1. Volumul cheltuielilor publice, în expresie nominală şi reală

Indicatorul cheltuieli publice în expresie nominală (Cnp ) sau reală(Cr

p) este util pentru a reflecta volumul acestora, în monedă naţională şi serveşte la efectuarea de analize pe plan intern, naţional. El nu are putere de comparaţie internaţională. Acest indicator exprimă volumul cheltuielilor publice în expresie nominală (în preţurile curente ale anului considerat, în moneda naţională) şi se notează cu Cn

p. Deoarece preţurile sunt influenţate de inflaţie, cheltuielile publice se recalculează şi în preţuri constante, care exprimă volumul cheltuielilor publice în expresie reală, care se notează cu Cr

p. Această transformare se face cu ajutorul indicelui PIB deflator, calculat conform relaţiei:

Ip 0/cst = PIB0 / PIBcst x 100 Ip 1/cst = PIB1 / PIBcst x 100, unde

Ip 0/cst – indicele preţurilor anului 0 faţă de anul considerat Ip 1/cst – indicele preţurilor anului 1 faţă de anul considerat Relaţiile de calcul ale cheltuielilor reale sunt:

Crp 0 = Cn

p 0 / Ip 0/cst

Crp 1 = Cn

p 1 / Ip 1/cst N.2. Indicatorul care poate exprima o caracterizare a nivelului cheltuielilor publice este ponderea cheltuielilor publice în PIB. Relaţia de calcul este următoarea:

Cp/PIB = Cp / PIB x 100, unde

Cp/PIB - ponderea cheltuielilor publice în PIB; Cp - cheltuieli publice în expresie nominală (în preţuri curente); PIB - PIB în expresie nominală (în preţuri curente). N.3. Cheltuieli publice medii pe locuitor exprimate în monedă naţională sau o monedă de circulaţie internaţională (USD)/regională (euro) Relaţiile de calcul sunt: N.3.1.- pentru exprimarea în monedă naţională:

Cp/loc = Cp în UMN/P

N.3.2.- pentru exprimarea în monedă de circulaţie internaţională (USD) sau regională (euro):

Cp/loc = Cp în USD /P sau Cp/loc = Cp în EURO/P, unde

111

Cp/loc = cheltuieli publice medii pe locuitor; Cp în USD sau EURO – cheltuieli publice, exprimate în preţuri curente ale anului, recalculate în USD sau în EURO, pe baza cursului de schimb; P – populaţia, numărul de locuitori ai anului pentru care se efectuează calculul. 8.4.2. Indicatori privind structura cheltuielilor publice Analiza cheltuielilor publice ale unei ţări poate fi efectuată şi din punctul de vedere al structurii lor pe diferite categorii de cheltuieli, având în vedere un anumit criteriu de clasificare. Cele mai importante grupări sunt: clasificaţia economică şi cea funcţională. Este necesară stabilirea ponderii (greutăţii specifice − gs) a fiecărei categorii de cheltuieli publice în totalul acestora sau un subtotal, după caz, conform cerinţelor analizei, pe baza relaţiei:

gsCpi = Cpi / Cpt x 100, în care,

gsCpi – ponderea cheltuielii publice „i” în totalul (subtotalul) cheltuielilor publice analizate; Cpi – cheltuieli publice „i” conform unui criteriu de clasificare; Cpt – cheltuieli publice totale; „i “ – 1…n grupări de cheltuieli. 8.4.3. Indicatori privind dinamica cheltuielilor publice Dinamica cheltuielilor publice exprimă modificările care intervin în cuantumul şi structura acestora în decursul unui interval de timp. Indicatorii dinamicii cheltuielilor publice sunt: D. 1-2-3-4. Modificarea în mărimi absolute şi în mărimi relative a cheltuielilor publice nominale şi reale în anul t1 comparativ cu anul t0 Pentru aprecierea corectă a evoluţiei cheltuielilor, este necesar să se facă distincţie între creşterea nominală şi creşterea reală a acestora. Modificarea nominală rezultă din comparaţia cheltuielilor publice exprimate în preţuri curente, iar creşterea reală rezultă din comparaţia cheltuielilor exprimate în preţuri constante. Ambele modalităţi de calcul exprimă creşterea mărimii absolute, conform relaţiilor:

D 1. ΔCnp (1-0) = Cn

p 1 - Cnp 0

D 2. ΔCr

p( 1-0) = Crp 1 - Cr

p 0, în care:

112

ΔCnp 1-0 – modificarea nominală absolută a cheltuielilor publice, în perioada 1 faţă de perioada 0;

Cnp 1 , Cn

p 0 – cheltuieli publice ale perioadei curente (1) şi perioadei de bază (0) exprimate în preţuri curente; ΔCr

p 1-0 – modificarea reală absolută a cheltuielilor publice, în perioada 1 faţă de perioada 0; Cr

p 1 , Crp 0 - cheltuieli publice ale perioadei curente (1) şi perioadei de bază (0) exprimate în

preţuri constante. Comparaţia cheltuielilor exprimate în preţuri curente (creşterea nominală) poate da o imagine deformată dacă în perioada analizată a avut loc o depreciere monetară care a dus la creşterea nominală a cheltuielilor, sau o criză economică, o criză monetară care să determine scăderea preţurilor şi, respectiv, reducerea nominală a cheltuielilor. Pentru corectarea influenţelor determinate de modificarea preţurilor, este necesară exprimarea modificării cheltuielilor în preţuri constante. Dacă în perioada aleasă pentru analiză, cheltuielile sunt exprimate în preţuri constante, se poate proceda la transformarea acestora din preţuri curente în preţurile perioadei de bază, cu ajutorul indicelui de creştere a preţurilor (indicele deflator). De asemenea, analiza modificării absolute a cheltuielilor publice trebuie completată cu analiza modificării relative a acestora, folosindu-se indicele creşterii cheltuielilor publice. Modificarea nominală relativă se calculează astfel:

D 3 . %Cnp = ΔCn

p(1-0) / Cnp 0 x 100

Modificarea reală relativă se calculează astfel:

D 4. %Crp = ΔCr

p(1-0) / Crp 0 x 100, în care:

% Cn

p – modificarea nominală în mărimi relative, % Cr

p – modificarea reală în mărimi relative. Transformarea indicatorilor supuşi analizei în mărimi deflatoare, cu ajutorul indicelui creşterii preţurilor, este necesară pentru determinarea evoluţiei cheltuielilor publice în expresie reală şi identificarea factorilor care au influenţat un anumit sens al acesteia. D.5. .Modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB în anul t1 comparativ cu anul t0 Calculul se efectuează astfel:

ΔCp/PIB(1-0) = Cp 1/ PIB1 x 100 – Cp 0 / PIB0 x 100, în care:

ΔCp/PIB(1-0) = modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB în anul 1 comparativ cu anul 0.

113

D.6. Modificarea nivelului mediu al cheltuielilor publice pe locuitor în anul t1 comparativ cu anul t0 D.6.1.Modificarea nivelului mediu al cheltuielilor publice pe locuitor exprimată în monedă naţională în anul t1 comparativ cu anul t0

D 6.1. ΔCp/loc(1-0) = Cp/loc 1 – Cp/loc 0

Acest indicator se poate exprima şi într-o monedă de circulaţie internaţională(USD) sau regională (EURO) prin raportarea la cursul de schimb. D.6.2. Modificarea nivelului mediu al cheltuielilor publice pe locuitor exprimată în monedă naţională în anul t1 comparativ cu anul t0

D 6.2.a. ΔCpUSD/loc(1-0) = CpUSD/loc 1 – CpUSD/loc 0 sau

D 6.2. b. ΔCpEURO /loc(1-0) = CpEURO/loc 1 – CpEURO/loc 0

D.7. Modificarea structurii cheltuielilor publice PIB în anul t1 comparativ cu anul t0

ΔgsCpi(1-0 ) = gsCpi 1 – gsCpi 0

ΔgsCpi(1-0 ) – modificarea ponderii cheltuielilor publice ale grupării „i” în totalul cheltuielilor publice în anul 1 comparativ cu anul 0. Acest indicator reflectă în ce proporţie au fost orientate resursele financiare publice către anumite domenii: învăţământ, sănătate, asigurări, asistenţă socială, economie, mediu ş.a. Se pot analiza în dinamică modificările opţiunilor bugetare ale statelor, dar şi comparaţiile între statele cu niveluri diferite de dezvoltare. D8. Indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea cheltuielilor publice şi creşterea PIB în anul t1 comparativ cu anul t0

k = Icp 1/0 / IPIB 1/0

în care: k − coeficientul de corespondenţă dintre creşterea cheltuielilor publice şi creşterea PIB în anul 1 comparativ cu anul 0; Icp1/0 − indicele creşterii cheltuielilor publice în anul 1 comparativ cu anul 0. IPIB 1/0 − indicele creşterii PIB în anul 1 comparativ cu anul 0.

114

D.9. Elasticitatea cheltuielilor publice faţă de PIB în anul t1 comparativ cu anul t 0 Acest indicator măsoară amploarea reacţiei cheltuielilor publice la modificarea PIB.

ecp = (ΔCp(1-0) / Cp 0) / (ΔPIB(1-0) / PIB0)

Cp 0 şi ΔCp − cheltuieli publice şi modificarea acestora în perioada de referinţă; PIB şi ΔPIB − produsul intern brut şi modificarea acestuia în perioada de referinţă; ecp - elasticitatea cheltuielilor publice. Când ecp > 1, aceasta va exprima tendinţa de utilizare într-o mai mare măsură a PIB pentru finanţarea cheltuielilor publice. Cheltuielile publice sunt elastice la creşterea PIB. Când ecp < 1, aceasta exprimă tendinţa de restrângere a proporţiei cheltuielilor publice în PIB. Cheltuielile publice sunt inelastice faţă de creşterea PIB. Când ecp = 1, tendinţa rămâne aceeaşi. 8.5. Eficienţa cheltuielilor publice

Analiza eficienţei cheltuielilor publice se face raportând eforturile financiare la efectele măsurabile (prezente sau estimate) ale finanţării de către stat a unor obiective de interes public. Evaluarea eficienţei cheltuielilor publice este responsabilitatea factorilor de decizie ai aparatului politic, fiind realizată prin utilizarea indicatorilor continuţi în bugetul anual şi în programele pe termen mediu si lung. Cheltuielile pot fi eficiente şi pot conduce la bunăstare socială dacă se îndeplinesc următoarele condiţii: există posibilitatea alegerii, dintre mai multe alternative, a variantei celei mai ieftine în raport cu efectul final obţinut asupra serviciului ce se dorea îmbunătăţit;

are loc o modernizare în producerea serviciului, care maximizează utilitatea resimţită de consumator; preţul plătit pe acest serviciu şi costul de utilizare să fie minime; contextul economico-social să fie predictibil pentru perioade de timp îndelungate.

Resursele financiare publice sunt limitate şi trebuie să fie optimizate maximal. Sunt importante în evaluarea eficienţei două variabile:

* eficienţa alocativă a resurselor; * X – eficienţa resurselor.

Analiza eficientei alocative a resurselor se întemeiază pe conceptul de optimitate al lui Pareto, care poate fi operaţionalizat în trei dimensiuni:

- eficienţa schimbului (permite adaptarea structurilor de consum ale indivizilor la preţurile relative; condiţia esenţială este ca rata marginală a substituţiei între două bunuri să fie egală pentru toţi consumatorii);

115

- eficienţa tehnică (combaterea în mod optim a factorilor de producţie, astfel încât rata marginală de substituţie între oricare doi factori să fie egală pentru toate bunurile produse);

- eficienţa omniprezentă (presupune ca rata marginală a transformării factorilor să fie egală cu rata marginală comună a substituţiei).

Referitor la X-eficienţa resurselor, se realizează atunci când se obţine un cost mic în

comparaţie cu costurile inputurilor absolut necesare producerii unor anumite outputuri. Studiile moderne asupra eficienţei cheltuielilor publice recomandă ca serviciile

publice sa nu fie oferite neaparat gratuit iar, acolo unde există posibilitatea, serviciile publice furnizate de stat să fie înlocuite de cele private.

Ca metode evaluative a eficienţei cheltuielilor publice, din prisma eforturilor şi

efectelor acestora, sunt: * analiza de tip cost-beneficiu (în centru se află avantajul rezultat din furnizarea unor servicii publice, iar criteriul de apreciere a eficienţei acesteia îl reprezintă valoarea minimă a raportului cost / beneficiu şi maximă a raportului inversat – beneficiu / cost). Metoda cost-beneficiu are ca specific, în sectorul public, obiectivul maximizării sociale, spre deosebire de cel privat − în care se urmăreşte maximizarea profitului. * analiza de tip cost-eficacitate se aplică în absenţa unei evaluări monetare a avantajelor. În anumite ipoteze în care obiectivul este unic, se va alege programul cel mai puţin costisitor; * metode multicriteriale − atunci când există o multitudine de criterii, imposibil de restrâns prin elaborarea unui indicator sintetic, proiectele pot fi clasificate în grade de eficacitate conform fiecărui criteriu în parte.

Bibliografie

1.VĂCĂREL, Iulian şi colectivul, Finanţe publice, ediţia a VI-a,Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007. 2.MOŞTEANU, Tatiana şi colectivul, Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2008. 3.ROMAN, Daniela Lidia, Finanţe aplicate, vol. 1, Editura Economică, Bucureşti, 2001. 4.Legea finanţelor publice nr. 500/2002, publicată în M.O., partea I, nr.597/2002.

Lucrare de verificare nr. 8 8.1. Cheltuielile publice înglobează: 1. cheltuielile colectivităţilor locale; 2. cheltuielile efectuate de administraţia centrală de stat; 3. cheltuielile finanţate din fondul asigurărilor sociale de stat; 4. cheltuielile populaţiei; 5. impozitele şi taxele plătite de agenţii economici.

a) 1,2,3,4; b) 2,4,5; c) 1,3,4,5; d) 1,2,3; e) 1,2,4.

116

8.2. Subvenţiile sunt considerate: 1) cheltuieli curente; 2) cheltuieli de capital; 3) cheltuieli de transfer; 4) consum definitiv de produs intern brut; 5) avansare de produs intern brut.

a) 1,3,4; b) 2,3; c) 2,5; d) 2,4; e) 3,5.

8.3. Cheltuielile virtuale, conform clasificaţiei financiare, reprezintă: a) cheltuieli pe care statul se angajează să le efectueze în anumite condiţii; b) cheltuieli care nu se reflectă in contabilitatea naţională; c) sunt pseudo-cheltuieli, fiind de fapt, împrumuturi ale statului; d) sunt cheltuieli efectuate pentru constituirea de resurse strategice; e) sunt cheltuieli cu majorările de salarii. 8.4. Cheltuielile publice exprimă: a) relaţii economico-sociale în formă bănească în contextul repartizării fondurilor publice pe

destinaţii ce reflectă obiectivele de politică ale statului; b) cheltuielile efectuate de stat pentru refacerea imaginii sale în străinătate; c) în toate cazurile exprimă un consum definitiv de produs intern brut; d) în toate cazurile exprimă o avansare de produs intern brut; e) totalitatea cheltuielilor care se efectueaza la nivelul unui stat. 8.5. Clasificaţia funcţională a cheltuielilor publice grupează cheltuielile după: a) criteriul administrativ (al instituţiilor); b) destinaţia lor; c) după momentul în care se efectuează; d) după natura şi efectul lor economic; e) atât in funcţie de destinaţia lor, cât şi în funcţie de natura şi efectul lor economic. 8.6. Care dintre următoarele categorii de cheltuieli nu sunt

împărţite după clasificaţia economică: a) cheltuielile temporare; b) cheltuielile materiale; c) cheltuielile de personal; d) transferurile; e) cheltuielile de capital. 8.7. Care dintre indicatorii de analiză a cheltuielilor publice

exprimă amploarea reacţiei cheltuielilor publice la modificarea PIB? a) indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea cheltuielilor publice şi creşterea PIB-

ului; b) ponderea cheltuielilor publice în PIB; c) creşterea reală a cheltuielilor publice;

117

d) indicatorul elasticităţii cheltuielilor publice faţă de PIB; e) structura cheltuielilor publice. 8.8. Nu sunt cheltuieli conform clasificaţiei funcţionale: a) cheltuielile pentru mediu; b) cheltuielile pentru învăţământ; c) cheltuielile pentru sănătate; d) cheltuielile de personal; e) cheltuielile pentru cercetare. 8.9. Nu sunt cheltuieli conform clasificaţiei economice: a) cheltuielile pentru bunuri şi servicii; b) dobânzile aferente datoriei publice; c) cheltuielile pentru agricultură; d) rezervele; e) subvenţiile. 8.10. Sunt cheltuieli virtuale: a) cheltuielile pentru acţiuni economice; b) cheltuielile pentru mediu; c) cheltuielile pentru cercetare ştiinţifică; d) cheltuielile pentru învăţământ; e) garanţiile constituite de stat la împrumuturile contractate de unităţile sale.

118


Deficitul bugetar şi echilibrul financiar

9.1.Obiectivele unităţii de învăţare 9 9.2. Deficitul bugetar şi echilibrul financiar Bibliografie Lucrare de verificare nr. 9 9.1.Obiectivele unităţii de învăţare cunoaşterea conţinutului deficitului bugetar şi al echilibrului general economic, cunoaşterea modului în care se realizează echilibrul financiar public şi echilibrul financiar la nivelul societăţii. 9.2. Deficitul bugetar şi echilibrul financiar Statele trebuie să vegheze ca atât nivelul, cât şi ritmul de creştere al datoriei publice să fie sustenabile, iar serviciul datoriei publice să poată fi asigurat în diverse situaţii respectând obiectivele de cost şi de risc. Este necesară menţinerea îndatorării sectorului public pe o traiectorie viabilă, precum şi punerea în practică a unei strategii credibilă de reducere a nivelului datoriei, dacă acesta este excesiv. Datoria publică trebuie structurată corespunzător în ceea ce priveşte ratele dobânzii, scadenţele şi moneda în care sunt contractate împrumuturile. O structurare defectuoasă, precum şi existenţa unui nivel ridicat al garanţiilor acordate de Guvern împrumuturilor contractate de instituţiile publice sau de agenţii economici privaţi au constituit factori ce au contribuit la declanşarea sau propagarea crizelor economice. Raportul dintre datoria externă şi produsul intern brut nu poate să crească în mod nelimitat. Recurgerea la împrumuturi trebuie să fie corelată cu potenţialul economico-financiar al ţării, inclusiv cu posibilităţile de a suporta serviciul datoriei publice totale, interne, externe. Suplimentar, creditorii externi pot solicita randamente din ce în ce mai crescute pentru a împrumuta în continuare. Politica de îndatorare influenţează pe termen lung impozitele şi cheltuielile fiecărui stat. Pentru a stopa creşterea raportului dintre datoria publică şi produsul intern brut, fiecare ţară trebuie să acţioneze, fie în sensul creşterii veniturilor fiscale, fie în sensul reducerii cheltuielilor publice.

Relaţia dintre datoria publică şi deficitul bugetar Resursele din care statul îşi finanţează cheltuielile provin din colectarea impozitelor şi taxelor şi din împrumuturi publice. Atunci când, la nivelul unui exerciţiu financiar-bugetar, cheltuielile totale ale statului nu pot fi acoperite pe seama resurselor fiscale, apare deficitul bugetar care trebuie acoperit prin apelul la împrumuturi. Indiferent de gradul de dezvoltare al unei ţări, majoritatea acestora se confruntă cu probleme de dezechilibru bugetar. Diferenţa, de la ţară la ţară, constă în identificarea

119

orientării cheltuielilor suplimentare pe categorii de ţări. Analiza structurii acestor cheltuieli este foarte diferită în ţările puternic dezvoltate, faţă de cea a ţărilor emergente. În timp ce o serie de ţări dezvoltate înregistrează cheltuieli ridicate pentru creşterea securităţii populaţiei, cheltuieli ridicate în domeniul militar şi pentru înarmare, cheltuieli pentru întărirea şi afirmarea puterii economice şi politice pe plan internaţional, cheltuieli ridicate în domeniul educaţiei, culturii, protecţiei sociale, sănătăţii, învăţământului etc., nu puţine ţări emergente sunt nevoite să cheltuiască sume importante pentru dezvoltarea economică a ţării, pentru susţinerea datoriei împrumutate ori pentru scopuri militare etc. Prezentarea datoriei publice este legată de prezentarea evoluţiei deficitelor publice care au determinat apariţia acesteia. Analiza datoriei publice nu poate să evite problemele economice generate de măsurile de politică monetară şi bugetară care în anumită măsură au determinat apariţia datoriei. Cu cât un stat înregistreză deficite bugetare în creştere, cu atât nivelul datoriei publice va fi mai mare şi serviciul datoriei publice va fi mai dificil de suportat. Trebuie să se menţină un raport stabil între datoria publică şi PIB. Stabilirea raportului datorie publică şi PIB are anumite implicaţii asupra nivelului la care statul are capacitatea să menţină datoria publică, deficitul bugetar, respectiv veniturile şi cheltuielile. Stabilirea raportului datorie publică/PIB pe termen lung implică reunirea a două condiţii: creştere economică echilibrată, reducerea deficitului bugetar.

Într-o economie în expansiune, în care statul este îndatorat, aplicarea unei politici bugetare de menţinere constantă a raportului dintre datoria publică şi PIB pe termen lung necesită ca volumul datoriei să crească în medie în acelaşi ritm cu PIB nominal. Statul trebuie să contracteze noi împrumuturi, să înregistreze noi deficite în fiecare exerciţiu financiar, pentru a urmări creşterea PIB nominal. Deficitul bugetar care asigură menţinerea raportului dintre datorie şi PIB este egal cu produsul dintre rata de creştere a PIB nominal (z) şi volumul datoriei publice, respectiv:

Deficit bugetar = z × Datorie publică, în care:

z = rata de creştere a PIB nominal; z = g+d; g = rata de creştere a PIB real; d = rata inflaţiei.

Efectul volumului datoriei publice asupra situaţiei financiare a sectorului public depinde, în mod esenţial, de diferenţa între rata nominală a dobânzii şi rata de creştere a PIB nominal. Acoperirea cheltuielilor suplimentare care depăşesc nivelul resurselor se realizează prin contractarea de împrumuturi pe plan intern sau extern. Noţiunea de deficit este utilizată în România pentru a determina deficitul convenţional, primar şi operaţional. Deficitul convenţional se determină ca diferenţă între încasările şi plăţile efective şi reprezintă necesarul de finanţare a sectorului public (încasări –plăţi efective). Deficitul primar al bugetului general consolidat al statului exclude din deficitul convenţional cheltuielile cu dobânzile la datoria publică. Adică, diferenţa între volumul cheltuielilor şi cel al veniturilor publice (cheltuieli > venituri) înregistrată la nivelul unui an dă mărimea deficitului primar al statului. Deficitul operaţional însumează deficitul primar şi dobânda reală plătită în cadrul datoriei publice interne.

120

Pot apărea următoarele situaţii: • atunci când rata nominală a dobânzii este superioară ratei de creştere a PIB, veniturile

bugetare trebuie să fie superioare cheltuielilor primare pe termen lung. În acest caz, o parte din veniturile fiscale care depăşesc cheltuielile primare pot fi folosite pentru acoperirea unei părţi din serviciul datoriei publice;

• atunci când rata nominală a dobânzii este inferioară ratei de creştere a PIB, iar raportul datorie PIB trebuie să se menţină, statul trebuie să contracteze noi împrumuturi într-un ritm mai rapid decât ritmul de creştere a dobânzilor plătite în contul datoriei publice.

Există o legătură directă între datorie şi deficit. În perioadele inflaţioniste nu se constată un deficit public ridicat. Principalul factor care influenţează mărimea îndatorării este mărimea deficitului primar.

În ţara noastră fondurile provenite din constractarea de împrumuturi nu au fost utilizate preponderent pentru realizarea de investiţii, ci în mare parte pentru consum. Astfel, nu s-a constatat o îmbunătăţire a performanţelor economiei româneşti pe măsura creşterii stocului datoriei. Împrumuturile contractate atât pe plan intern, cât şi pe plan extern au fost utilizate pentru rambursarea ratelor şi a dobânzilor scadente la împrumuturile deja contractate. Acest lucru a făcut ca împrumuturile, în loc să reducă masa totală a datoriei, să crească obligaţiile cu plata dobânzilor de la an la an. Structura evoluţiei cheltuielilor bugetului general consolidat al României arată importanţa volumului cheltuilelilor cu plata dobânzilor aferente datoriei publice. Ritmul rapid de creştere a cheltuielilor cu plata dobânzilor preia/utilizează o mare parte din PIB al ţării. Astfel, PIB-ul în loc să fie utilizat pentru finanţarea unor cheltuieli care să contribuie la creşterea economică şi respectiv, a nivelului de trai al populaţiei este utilizat pentru transferuri negative.

Finanţarea deficitului bugetar

Finanţarea deficitului bugetului general consolidat se face, în principal, din surse

interne şi în completare din surse externe.

Finanţarea deficitului bugetar se realizează, de regulă, prin: -emisiuni de titluri de stat în lei, respectiv certificate de trezorerie cu discont, cu

scadenţe la 1, 3, 6 şi 12 luni; -obligaţiuni de stat de tip benchmark pe piaţa internă, cu scadenţe pe termen mediu, la

3 şi 5 ani; -emisiuni de titluri de stat sub formă de subscripţie publică, în valută pe termen mediu;

- împrumuturi deja contractate (în derulare) destinate finanţării de proiecte; - contractarea unor finanţări externe noi în cadrul pachetului financiar extern încheiat

cu FMI, UE şi Banca Mondială; - împrumuturi contractate de autorităţile administraţiei publice locale; - sume recuperate de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului din

activele bancare neperformante.

121

Având în vedere efectele crizei financiare globale asupra accesului, termenilor şi condiţiilor de împrumut pentru companiile care implementează proiecte de interes strategic în România, cu efect multiplicator în economie, Ministerul Finanţelor Publice are în vedere acordarea de garanţii de stat pentru atragerea de resurse financiare pentru astfel de proiecte.

Echilibrul financiar reprezintă starea către care tinde economia, în vederea alocării optime a resurselor.

Echilibrul general economic este expresia generalizată a echilibrului material al economiei naţionale, a echilibrului forţei de muncă şi a echilibrului valoric.

Echilibrul financiar presupune egalitatea între resursele financiare care pot fi mobilizate la nivel macroeconomic şi resursele necesare pentru acţiunile economice, sociale sau de altă natură.

Instrumentele folosite pentru determinarea echilibrului financiar servesc la dimensionarea resurselor financiare, la precizarea destinaţiilor acestora, la fundamentarea echilibrului, la modalitatea de acoperire a deficitului sau de valorificare a excedentului de resurse.

Echilibrul financiar la nivel microeconomic • echilibrul trebuie realizat pe feluri de activităţi şi pe categorii de fonduri; • situaţia normală la nivel microeconomic este aceea în care se obţine profit

(veniturile mai mari decât cheltuielile); • echilibrul financiar la nivel de întreprindere se poate exprima astfel:

V = Ch + P, unde, V = venituri; Ch = cheltuieli; P = profit. • în practică, echilibrul financiar pe ansamblul întreprinderii se poate realiza:

numai pe seama resurselor proprii sau pe seama resurselor proprii şi a eventualelor fonduri de la bugetul public sau pe seama resurselor proprii, a eventualelor fonduri de la bugetul public şi a

împrumuturilor contractate de pe piaţă. Dezechilibrul întreprinderii se manifestă prin incapacitatea acesteia de a-şi onora obligaţiile pe care le are faţă de stat, furnizori, bănci şi salariaţi.

Echilibrul financiar la nivel macroeconomic: echilibrul financiar la nivel macroeconomic poate să vizeze:

-totalitatea resurselor financiare ale societăţii şi destinaţiile acestora; -resursele financiare aparţinând unui anumit sector, unei anumite ramuri sau unei unităţi administrativ teritoriale şi destinaţia acestora.

Echilibrul financiar public - instrumentul utilizat: BUGETUL GENERAL CONSOLIDAT, care cuprinde,

conform operaţiunii de consolidare, veniturile şi cheltuielile următoarelor bugete: • bugetul de stat; • bugetele unităţilor administrativ-teritoriale; • bugetul asigurărilor sociale de stat; • bugetele fondurilor speciale; • bugetul trezoreriei statului; • bugetele instituţiilor publice autonome; • bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul

asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz; • bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii; • bugetele fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi

ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice; • bugetele fondurilor externe nerambursabile.

122

O expresie a dezechilibrului este deficitul bugetar, care poate avea una din următoarele semnificaţii:

• deficit de criză (statul nu poate să-şi acopere cheltuielile curente - se acoperă deficitul prin împrumuturi);

• deficit de dezvoltare (state care produc resurse în plus realizate în afara sectorului public. De exemplu, în sectorul bancar şi la populaţie se preconizează venituri în plus); De asemenea, poate fi:

• deficit acut, dacă apare întâmplător, într-un anumit exerciţiu financiar, ca o consecinţă a creşterii ieşirilor (cheltuielilor) sau a micşorării intrărilor (veniturilor).

• deficit cronic, dacă apare constant, pe parcursul mai multor exerciţii financiare succesive.

Sursa: Moşteanu T. şi colectivul, Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2008, p.326.

Figura nr. 9.1. Cauzele deficitelor bugetare

=> nivelul de dez-voltare scăzut determină veni-turi bugetare re-duse; aportul ve-niturilor la buget din impozite şi taxe este mic, datorită bazei reduse de impo-zitare, chiar dacă se adoptă un grad de fiscalitate ridicat; => cheltuieli mari pentru aparatul administrativ.

=> scăderea continuă a nive-lului producţiei şi, implicit, a produsului intern brut, în con-diţiile transformărilor pro-funde, structurale, ce au loc în aceste ţări; => creşterea drastică a ratei in-flaţiei, în condiţiile în care este cunoscut faptul că veniturile bugetare, exprimate în preţuri curente, au o rată de creştere inferioară celei a cheltuielilor bugetare, în preţuri curente; => creşterea cheltuielilor buge-tare, prin asumarea de către Guvern a costurilor sociale im-plicate de procesul de tranziţie; => subvenţiile pentru întreprin-derile cu pierderi; => creşterea constantă a datoriei publice şi, implicit, a cheltuielilor pentru rambur-sarea sa şi a dobânzilor.

=> cheltuielile, în continuă creştere, cu întreţinerea aparate-lor guvernamentale; => creşterea conti-nuă a cheltuielilor cu rambursarea da-toriei publice (o ma-re parte din aceasta fiind, de regulă, ge-nerată tocmai de fi-nanţarea deficitelor bugetare ale anilor anteriori); => cheltuieli mari cu înarmarea, în majo-ritatea ţărilor şi, în general, toate tipurile de cheltuieli neproductive.

CAUZELE DEFICITELOR BUGETARE

CAUZE SPECIFICE

CAUZE GENERALE

CAUZE SPECIFICE ŢĂRILOR ÎN TRANZIŢIE

ŢĂRILOR SLAB DEZVOLTATE

123

Deficitul bugetar se acoperă prin: încasarea de venituri de dimensiuni mai mari decât cele prevăzute de legea bugetară; împrumuturi pe termen mediu şi lung, prin emisiuni de titluri de credit public (datorie

publică); împrumuturi externe generează datorie publică; emisiune monetară strict limitată şi controlată de către Banca Naţională.

Echilibrul financiar al societăţii • instrumentul utilizat: SISTEMUL CONTURILOR NAŢIONALE Sistemul Conturilor Naţionale evidenţiază fluxurile directe, materiale şi financiare, bunurile produse şi serviciile prestate în cadrul economiei naţionale, relaţiile existente în sferele producţiei, consumului şi formării capitalului, constituirii şi utilizării veniturilor în interiorul ţării, precum şi relaţiile cu străinătatea. Notaţii:

S = oferta agregată; D = cererea agregată; Y = Produsul Intern Brut; IM = importuri; X = exporturi; C = consumul privat; I = investiţiile; G = consumul guvernamental;

E = economisirea sector. neguv. = Y – T – C T = impozitele şi taxele;

Ecuaţia de bază a veniurilor în sistemul conturilor naţionale este: S = D (9.1.) Y + IM = C + I + X + G (9.2.) Y + IM-T = C + I + X + G-T (9.3.) (Y - T - C) - I - (X - IM) = (G - T) (9.4.)

Ecuaţia soldurilor (9.5) (E-I) (X - IM) (G - T)

Soldul economiilor Soldul contului Soldulsectorului curent al sectorului

neguvernamental balanţei de plăţi guvernamental

Echilibrul general macroeconomic

• Instrumentul utilizat: PENTAGONUL MACROSTABILIZĂRII Notaţii: Anul 1 = anul pentru care se construieşte pentagonul; Anul 0 = anul precedent celui pentru care se construieşte pentagonul; r = rata creşterii economice;

r = (PIB1 – PIB0) / PIB0 x 100,unde, (9.6) PIB1 şi PIB0 reprezintă valorile produsului intern brut în anii 0 şi 1 exprimate în preţuri constante => creşterea este reală.

124

CA = ponderea soldului contului curent al balanţei de plăţi în PIB; CA = (EXP1 – IMP1) / PIB1 x 100 , unde (9.7) EXP1 = volumul exporturilor în anul 1;

IMP1 = volumul importurilor în anul 1; PIB1 = produsul intern brut în anul 1. g = ponderea soldului bugetului general consolidat în PIB;

g = (VBGC1 – CBGC1) / PIB1 x 100, unde, (9.8) VBGC1 = veniturile bugetului general consolidat în anul 1; CBGC1 = cheltuielile bugetului general consolidat în anul 1; PIB1 = produsul intern brut în anul 1. i = rata inflaţiei;

i = (Pc1 - Pc0) / Pc0 x 100 , unde, (9.9), Pc1 = preţurile de consum în anul 1; Pc0 = preţurile de consum în anul 0;

u = rata şomajului. u = Nr.şomeri / Pop. Ocupată x 100 (9.10)

Principii de construcţie şi interpretare a pentagonului macrostabilizării: • fiecare indicator se reprezintă pe o axă; • pe fiecare axă, mişcarea către origine semnifică înrăutăţirea valorii indicatorului, iar

îndepărtarea de origine, îmbunătăţirea valorii indicatorului.

Figura nr. 9.2. Pentagonul macrostabilizării

Sursa:Moşteanu T. şi colectivul, Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2008, p.332.

125

Din reprezentarea grafică a pentagonului macrostabilizării pentru România, în anul 2002, se observă că problema cea mai gravă era cea a inflaţiei, acest indicator având valoarea cea mai apropiată de origine.

Mixul politicilor financiare şi monetare pentru asigurarea echilibrului financiar

Starea economiei

Obiectivele politicii + economico - sociale

Bugetul general consolidat se impune să fie:

Excedentar Echilibrat Deficitar

Figura nr.9.3 Condiţionarea bugetului general consolidat Sursa: Moşteanu T. şi colectivul, Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2008, p.332.

Obiectivul central al politicii financiare - cu cele două componente ale sale, politica fiscală şi, respectiv, cea bugetară - trebuie să fie acela al echilibrării cererii agregate cu oferta agregată şi nu de a echilibra bugetul. Soldul bugetului şi, implicit, politica financiară reprezintă, în mod preponderent, instrumente active de influenţare a evoluţiei economiei şi nu o reflectare pasivă a dinamicii acesteia.

cererea privată de bunuri şi servicii C+ I + IM)(X -

prea mică prea mare

politică financiară politică financiară

Figura nr. 9.4. Principiul mecanismului politicii financiare Sursa:Moşteanu T. şi colectivul, Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2008, p.237.

expansionistă restrictivă

relansarea cererii din reducerea cererii printr-un volum economie prin intermediul mai redus al cheltuielilor publice

creşterii cheltuielilor publice (G) (G)

deficit bugetar echilibru sau excedent bugetar

126

Bibliografie

1.Văcărel Iulian şi colectivul, Finanţe publice ,ediţia a VI-a, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 2007;

2.Moşteanu Tatiana şi colectivul, Buget şi trezorerie publică , Ediţia a III-a, Editura

Universitară, Bucureşti, 2008;

3.Călin Magdalena, Datoria publică , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006;

4.Radu Stroe, Dan Armeanu, Finanţe, Ediţia a II-a, Editura ASE, Bucureşti, 2004.

127


Împrumuturile de stat. Creditul public 10.1. Obiectivele unităţii de învăţare 10 10.2. Împrumuturile de stat – creditul public – prezentare generală 10.3. Elementele tehnice ale împrumuturilor de stat 10.4. Operaţiunile legate de împrumuturile de stat Bibliografie Lucrare de verificare nr. 10


După studiul acestei unităţi de învăţare vei dobândi cunoştinţe privind: împrumuturile de stat-creditul public elementele tehnice ale împrumuturilor de stat operaţiunile legate de împrumuturile de stat.

10.2. Împrumuturile de stat − creditul public, prezentare generală

Conţinutul economic al creditului public Apariţia creditului public este determinată de insuficienţa resurselor financiare ale unei

autorităţi publice centrale sau locale, în raport cu cheltuielile acesteia. Împrumutul de stat apare în legătură cu execuţia bugetului de stat care se poate

confrunta cu insuficienţa veniturilor în raport cu cheltuielile prevăzute a se efectua, apărând astfel necesităţi de trezorerie (acoperirea unor cheltuieli pe termen scurt), sau necesităţi de echilibrare a bugetului (acoperirea deficitului anual).

Creditul public este o formă de credit acordat statului sau altei entităţi dependente de acesta. Pot fi creditori ai statului persoane fizice şi juridice, rezidente sau nerezidente care deţin resurse băneşti temporar disponibile şi care acceptă să le pună la dispoziţia statului sub formă de împrumut.

Deoarece în societate au nevoie de resurse băneşti: autorităţile publice, întreprinzătorii privaţi, organizaţiile cooperatiste, unele categorii sociale, pentru

asigurarea desfăşurării normale a activităţilor lor economice (creditul pe termen scurt),

efectuarea de investiţii (credite pe termen mijlociu sau lung), satisfacerea unor nevoi ale populaţiei (credite de consum) şi oferta de capital este

limitată, atunci creditul public intră în competiţie cu creditul privat. Împrumutul contractat de un agent economic la o bancă şi utilizat de acesta în calitate de capital, contribuie la creşterea masei profitului realizat. Cu toate că împrumuturile de stat folosite în scop de consum nu produc valoare, ele sunt totuşi purtătoare de dobânzi. Plata dobânzii şi restituirea împrumutului se fac pe seama veniturilor bugetare.

128

Comparaţia dintre creditul public şi cel privat este prezentată în tabelul nr 10.1.

Tabelul nr. 10.1. Comparaţia dintre creditul public şi cel privat Creditul public Creditul privat

• este contractat de către stat; • este contractat de agenţii economici, populaţie;

• debitorul este reprezentat de autorităţile publice centrale şi locale, iar creditorii sunt cei de la care provin resursele de împrumut;

• debitorii sunt agenţii economici, populaţia;

• cererea vine din partea au-torităţilor publice centrale şi locale;

• cererea vine din partea persoanelor fizice sau juridice;

• oferta vine din partea băncilor, altor instituţii financiare, agenţilor economici, populaţiei;

• oferta vine din partea statului, băncilor, altor instituţii financiare, agenţilor economici, populaţiei;

• este utilizat pentru funcţionarea serviciilor publice, finanţarea cheltuielilor militare, menţinerea ordinii publice, rambursarea la scadenţă a datoriei publice, plata dobânzilor aferente;

• este utilizat atât în scopuri productive, caz în care contribuie la creşterea profitului realizat din care se cedează băncii o parte sub formă de dobândă, cât şi neproductive, când se percepe, de asemenea, dobândă chiar dacă nu produc valoare adăugată;

• rambursarea şi plata dobânzilor şi comisioanelor aferente se realizează pe seama veniturilor bugetare (impozite, taxe, etc);

• rambursarea şi plata dobânzilor şi comisioanelor aferente se realizează pe seama resurselor private;

• dobânda platită de stat, la împrumuturile contractate, exprimă relaţii de redistribuire a venitului naţional; se redistribuie, în principal, veniturile persoanelor fizice şi juridice, mobilizate la fondurile de resurse financiare publice, pe calea impozitelor şi a taxelor, în favoarea celor care au împrumutat statul şi pentru care încasează dobânzi.

• dobânda plătită de debitori exprimă relaţii de distribuire a valorii adăugate între participanţii la activitatea economică financiară prin credit, precum şi a profitului realizat de agentul economic, împrumutat şi banca împrumutătoare.


129

Deosebirile dintre creditul public şi cel privat conduc la deosebiri şi între acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile de capital şi obligaţiunile împrumuturilor de stat. În tabelul următor sunt prezentate comparativ acţiunile şi obligaţiunile menţionate mai sus.

Tabelul nr. 10.2. Acţiuni şi obligaţiuni-comparaţii

Acţiunile emise de societăţi de capital

Obligaţiunile emise de societăţi de capital

Obligaţiunile împrumuturilor de stat

înscrisuri care certifică deţinătorului lor calitatea de copro-prietar al acesteia. Caracteristici:

• dau dreptul deţinătorului lor la o parte din profitul realizat sub formă de dividend;

• nu au valoare proprie (capital fictiv sau iluzoriu);

• reprezintă o anumită va-loare, respectiv capitalul real concretizat în mijloace de muncă, obiective, procurate cu bani de la acţionari;

• circulă independent de capitalul real, se cumpără, se vând şi se gajează ca şi cum ar avea o valoare proprie.

certifică deţinătorului lor calitatea de creditor şi-i dau dreptul să primească o do-bândă la sumele împrumu-tate, indiferent de rezultatele obţinute de societatea care a emis obligaţiunile. Caracteristici:

• dau dreptul la un venit fix; • nu au valoare proprie (capital

fictiv sau iluzoriu); • reprezintă o anumită valoare,

respectiv capitalul real con-cretizat în mijloace de muncă, obiective, procurate cu bani de la diverse categorii de creditori pe bază de obligaţiuni sau alte înscrisuri;

• circulă independent de capitalul real, se cumpără, se vând şi se gajează ca şi cum ar avea o valoare proprie.

titluri care atestă deţină-torilor lor calitatea de cre-ditor al statului. Caracteristici:

• nu au o valoare proprie; • circulă ca şi cum ar avea o

valoare proprie; • pot fi utilizate atât în sco-

puri productive, cât şi pentru consum, caz în care nu generează valoare adău-gată;

• dau deţinătorului dreptul de a primi o dobândă din par-tea statului care se suportă din resursele bugetare;

• reprezintă un dublu capital fictiv.


Din punct de vedere juridic, împrumutul de stat este o înţelegere între o persoană fizică sau juridică, pe de o parte, şi stat, pe de altă parte, prin care prima consimte să pună la dispoziţia statului o sumă de bani, sub formă de împrumut, iar acesta din urmă se angajează să o ramburseze la termenul stabilit şi să achite dobândă şi alte costuri aferente stabilite. Trăsăturile împrumutului de stat 1. Caracter contractual. Spre deosebire de impozit care constituie o prelevare obligatorie, împrumutul exprimă acordul de voinţă al părţilor. De regulă, împrumuturile de stat au la bază principiul facultativităţii. Există şi cazuri de împrumuturi forţate, când subscrierea nu este lăsată la latitudinea subscriitorilor, ci are un caracter obligatoriu.

130

2. Caracter rambursabil. Împrumutul se restituie la termenul fixat persoanelor fizice şi juridice care l-au acordat, spre deosebire de impozit care constituie o prelevare la dispoziţia statului definitivă, fără contraprestaţie şi nerambursabilă. 3. Existenţa contraprestaţiei. Împrumuturile de stat asigură deţinătorilor de înscrisuri publice pe lângă rambursarea sumei împrumutate şi o anumită contraprestaţie, de regulă, dobândă sau alte forme de câştig.

Concluzii ale specialiştilor privind împrumuturile de stat:

împumuturile de stat generează cheltuieli bugetare suplimentare sub formă de dobânzi, comisioane, prime de rambursare etc., care necesită, în final, majorarea impozitelor;

împrumuturile uşurează sarcina fiscală a generaţiei prezente, dar afectează generaţiile viitoare cu cheltuielile necesare rambursării ratelor scadente şi plata dobânzilor;

împrumuturile publice afectează însuşi capitalul naţiunii, în timp ce impozitele diminuează numai veniturile acesteia;

echilibrarea bugetului de stat trebuie să se asigure exclusiv pe seama veniturilor ordinare.

Acoperirea golului temporar de trezorerie sau a deficitului bugetar anual prin împrumuturi în loc de impozite prezintă unele avantaje:

operativitatea (deoarece evită un proces legislativ, de regulă, de lungă durată, strict obligatoriu în cazul impozitelor),

evitarea nemulţumirii sociale (deoarece, fără excepţie, creşterea fiscălităţii este o decizie guvernamentala neagreată nici de populaţie, nici de întreprinzatori) şi

diminuarea relativă în timp a efortului fiscal,deoarece acţionează efectele inflaţiei, în masura în care dobânda angajată ajunge în timp să nu mai acopere integral rata inflaţiei.

Aceste avantaje au însă un cost reprezentand dezavantajul apelului la împrumut, cost format din:

cheltuielile de lansare (publicitate, comisioane), vânzarea sub pari, dobânda, prima de rambursare ş.a.

În cazul în care împrumutul (include şi cheltuielile aferente lui) are ca destinaţie acţiuni de tip investiţii economice, rambursarea se poate face din venitul net adus de acestea, ceea ce nu generează cheltuieli bugetare suplimentare la datele de scadenţă.

Când destinaţia împrumutului nu este de natura investiţiilor, astfel încât rambursarea lui determină cheltuieli care sunt acoperite din sursele fiscale curente ale anilor de rambursare, atunci împrumuturile bugetare de echilibrare sunt impozite anticipate.

În calitatea lor de impozite anticipate, împrumuturile de stat se deosebesc de

impozitele curente prin următoarele caracteristici: au caracter contractual − aceasta exclude caracterul obligatoriu al impozitelor curente, înlocuit cu alternativa facultativităţii, deoarece posibilii creditori pot să nu accepte condiţiile de preluare a împrumutului. Statul nu acordă garanţii materiale.

131

au caracter rambursabil, similar oricărui împrumut, dar nespecific pentru impozite; acest caracter se păstrează inclusiv în cazul împrumuturilor zise perpetue, deoarece rambursarea acestora se face totuşi, chiar dacă discret şi fără o scadenţă anterior anunţată; asigură contraprestaţie, care nu este o trăsătură a impozitelor; această contraprestaţie este, de regulă, dobânda, prima de rambursare şi emiterea sub valoarea nominală (sub pari).

10.3. Elemente tehnice ale împrumuturilor de stat Înainte de lansarea unui împrumut de stat este necesară stabilirea unor elemente tehnice care îl definesc din punct de vedere juridic:

• Denumirea împrumutului; • Valoarea nominală ; • Valoarea reală; • Cursul; • Termenul de rambursare; • Dobânda; • Avantaje şi facilităţi.

Denumirea împrumutului poate să fie legată de destinaţia acestuia.

Valoarea nominală (Vn) − pentru fiecare împrumut contractat statul emite înscrisuri de o anumită valoare trecută pe înscris (valoarea nominală) exprimând mărimea creanţei pe care deţinătorul o are de încasat. La scadenţă statul achită deţinătorului valoarea nominală a titlului.

Valoarea reală (Vr) este valoarea la care se vinde şi se cumpără la bursă anticipat un titlu deţinut, valoare care poate fi mai mare (supra pari) sau mai mică (sub pari) decât valoarea nominală. Mărimea valorii reale depinde de cursul cu care se cotează titlurile publice la bursă.

Cursul (C) exprimă preţul cu care se cumpără şi se vând 100 de unităţi monetare de valoare nominală şi acesta poate fi: al pari, adică egal cu 100, sub pari, adică mai mic decât 100, sau supra pari, adică mai mare decât 100. La lansarea unui împrumut, cursul obligaţiunii unui împrumut de stat este, de regulă, sub pari şi foarte rar, al pari sau supra pari.

Cursul depinde de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut, de nivelul dobânzii la împrumutul respectiv, ca şi de alte avantaje oferite de stat deţinătorilor înscrisurilor acelui împrumut.

Sensibilitatea pune în evidenţă corelaţia dintre rata dobânzii şi curs. Această corelaţie este invers proporţională. Sensibilitatea arată cu cât se modifică cursul obligaţiunii la modificarea ratei dobânzii cu 1%.

Termenul de rambursare Împrumuturile pot fi :

cu termene (precise) de rambursare şi fără termene precise de rambursare.

În funcţie de termenul pentru care se contractează împrumuturile, titlurile emise au denumiri diferite.

132

a) Împrumuturi pe termen scurt. certificatele de depozit − titluri pe 3 sau 6 luni, emise la hotărârea guvernului pentru

a acoperi deficitul bugetar al anului în curs. Au dobânda fixă, valoarea de emisiune este egală cu valoarea nominală.

certificate de trezorerie − înscrisuri pe 1, 3 sau 6 luni emise de către trezoreria statului pentru a acoperi nevoia temporară de resurse care apare din cauza necolectarii corespunzătoare şi la timp a veniturilor publice.Au rata dobînzii fixă şi o valoare nominală predefinită.

certificate de impozit − titluri care apar pe pieţele dezvoltate şi sunt folosite de populaţie pentru plată impozitelor datorate statului. Suma împrumutată nu este rambursabilă dar se face o compensare între datoria statului faţă de creditor, care este deţinătorul înscrisului şi datoria creditorului faţă de stat reprezentată de impozitul pe profit. b) Împrumuturi pe termen mediu şi lung.

obligaţiuni − valori mobiliare care dau posesorului calitatea de creditor dar şi dreptul de a încasa la un anumit termen dobânda cuvenită şi suma de rambursat. Aceasta se face fie la maturitatea împrumutului (scadenţa finală), fie în rate anuale. Statul emite obligaţiuni publice, iar colectivităţile locale (judeţe, municipii, oraşe) emit obligaţiuni municipale.

c) Împrumuturi fără termen. titluri de rentă perpetuă. Statul se obligă să plătească dobânda anuală, dar nu face

nici o precizare cu privire la momentul rambursării creditului. Rambursarea poate avea loc oricând în viitor atunci când statul va dispune de resurse. Statul răscumpără titlurile de rentă perpetuă prin tragere la sorţi.

Dobânda (Dob) reprezintă o formă a preţului pe care statul îl plăteşte creditorilor săi pentru folosirea sumei împrumutate. Este un venit fix de care beneficiază toţi deţinătorii de înscrisuri, proporţional cu valoarea nominală a sumelor împrumutate.

De regulă, rata dobânzii la împrumuturile de stat se menţine la un nivel mai mic decât cel de la creditele bancare, diferind de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta.

Rata nominala a dobânzii (Rn) este acea rata de dobândă care aplicată la valoarea împrumutului permite calcularea mărimii dobânzii. Această rata a dobânzii poate fi fixă (nu se modifică pe toata durata de viaţă), sau poate fi variabilă (se aliniază la dobânda pieţei).

Rata reală a dobânzii (Rr) reprezintă o rată a dobânzii corelată cu indicele de preţ al PIB (deflator) faţă de anul precedent luat ca bază, din ţara creditorului.

Venitul sub forma dobânzii poate fi acordat în trei modalităţi: • plata în numerar la scadenţă, pe baza detaşării cupoanelor aferente respectivei

scadenţe; • atribuirea dobânzii doar unora din obligaţiunile emise, prin tragerea la sorţi a

seriilor titlurilor câştigatoare; în acest caz, dobânda aferentă împrumutului, la data unei scadenţe de plată a acesteia, se divide într-un număr de câştiguri; titlurile câş-tigatoare sunt retrase din circulaţie odată cu înmânarea câştigului;

• mixt, când o parte din dobândă se plăteşte în numerar, iar o altă parte sub formă de câştiguri.

133

Relaţii de calcul:

Dob = Vn x Rn Vr = Vn x C Rr = Dob/Vr x 100 Rr = (100 + Rn)/(100 + IPIB1/0) x 100 – 100,unde: Dob − dobânda , Vn – valoarea nominală, Vr – valoarea reală, Rn – rata nominală a dobânzii, Rr – rata reală a dobânzii, C – cursul, IPIB1/0 − indicele de preţ al PIB(deflator) faţă de anul precedent luat ca bază, din ţara

creditorului.

Cuponul este un înscris cu elemente de securizare, pe care este menţionată scadenţa la care este încasabilă dobânda aferentă titlului respectiv pentru o perioadă determinată. La fiecare scadenţă de dobândă, posesorul detaşează cuponul, îl prezintă casieriei plătitoare şi încasează în schimbul său dobânda aferentă. Având valoare reprezentată prin dobânda de încasat, cuponul este şi el un titlu de valoare şi poate circula separat de titlul de care a fost ataşat.

Cele mai uzuale înscrisuri sunt:

Bonurile de tezaur pot avea sau nu putere circulatorie. În primul caz ele circulă ca şi banii de hârtie. În al doilea caz pot fi negociabile la bursă în măsura în care piaţa este suficient de susţinută; de asemenea, pot fi lombardate (în toate cazurile în care nu se pot negocia la bursă), adică vândute înainte de termen acelor bănci care fac astfel de operaţiuni şi care îşi reţin o parte din dobânda aferentă respectivelor bonuri de tezaur sub forma taxei de lombard (similară taxei de scont). Poliţele de tezaur sunt supuse dreptului cambial, adică pot fi scontate înainte de termen acelor bănci ce fac astfel de operaţiuni şi care îşi reţin o parte din dobânda aferentă poliţelor de tezaur sub forma taxei de scont.

Certificatele de trezorerie nu au putere circulatorie. Ele sunt preschimbate în numerar la scadenţă, plus dobânda aferentă.

Certificatele sau bonurile de impozite sunt înscrisuri cu care statul îşi plăteşte furnizorii, nu sunt purtătoare de dobândă şi pot fi utilizate de posesori pentru plata impozitelor către stat.

Obligaţiunile sunt înscrisuri cu piaţă secundară, adică negociabile la bursă. Similar, titlurile cu rentă perpetuă, care sunt retrase din circuitul economic de către stat prin achiziţionarea lor la bursă, la preţul pieţei.

134

Avantaje şi facilităţi Pentru a face mai atractive împrumuturile de stat acesta poate proceda la:

Înlocuirea dobânzii cu câştiguri − Suma care ar fi revenit tuturor deţinătorilor de înscrisuri sub formă de dobândă se repartizează deţinătorilor înscrisurilor ieşite câştigătoare la tragerile la sorţi.

Plasarea împrumuturilor la un curs sub valoarea nominală şi acordarea unei prime de rambursare la un curs al pari sau plasarea la un curs al pari şi rambursarea la un curs suprapari. Se acordă o primă care reprezintă diferenţa dintre valoarea nominală a unui titlu de stat, la care se rambursează împrumutul şi valoarea reală la care acesta a fost plasat.

Scutirea de impozite şi taxe a veniturilor provenind de la anumite împrumuturi şi/sau tranzacţiilor la bursă cu efecte publice;

Acceptarea de către stat a unor înscrisuri ale împrumuturilor sale, la valorea nominală, drept plată în contul impozitelor datorate de către deţinătorul lor înainte de expirarea termenului de rambursare;

Garantarea împotriva variaţiilor puterii de cumpărare a monedei naţionale prin: stabilirea unei dobânzi nominale care să fie real pozitivă pe tot parcursul

împrumutului, exprimarea împrumutului într-o unitate monetară mai stabilă sau într-o unitate

de calcul, indexarea împrumutului pe baza unui indice de preţ.

10.4. Operaţiunile specifice ale împrumuturilor de stat

Aceste operaţiuni sunt legate de: plasarea împrumuturilor, rambursarea acestora şi modificarea unora din elementele tehnice ale împrumutului ulterior lansării lui.

Plasarea împrumuturilor publice Plasarea împrumuturilor presupune vânzarea titlurilor şi încasarea contravalorii

vânzării care va reprezenta suma colectată ca împrumut de către emitent. Plasarea este operaţiunea prin care statul intră în posesia sumei împrumutate de deţinătorii de resurse băneşti.

Forme de plasare: A. Plasarea direct de către stat a titlurilor prin intermediul instituţiilor ce

aparţin Ministerului Finanţelor, de regulă, trezorerii publice.

Subscripţia publică este forma de plasare organizată şi gestionată de Ministerul Finanţelor.

135

Acoperirea cheltuielilor ocazionate de vânzarea titlurilor şi colectarea sumelor se face printr-un comision acordat instituţiei organizatoare a plasării. Plata valorii titlurilor subscrise şi intrarea în posesia lor se face ulterior, cu un decalaj în timp, necesar pentru corelarea volumului subscrierii cu volumul împrumutului lansat.

În practica plasării împrumuturilor prin subscripţie publică se întâlnesc două

situaţii : a) când nu se limitează cuantumul împrumutului ce poate fi contractat. În acest caz,

fiecare subscriitor efectuează vărsăminte pentru întreaga sumă subscrisă, fără nici o restricţie;

b) când cuantumul împrumutului se limitează. În această situaţie sunt următoarele variante:

subscrierile se desfăşoară până la expirarea termenului de subscriere, urmând ca în caz de depăşire, pe ansamblu a plafonului stabilit, să se limiteze fiecărui subscriitor suma ce poate să se verse (proporţională cu cea subscrisă), stabilirea de limite de subscriere de la început, pe fiecare ghişeu sau plasator.

Efectele plasării directe: - statul intră treptat în posesia sumei împrumutate, pe măsură ce reuşeşte să vândă

înscrisurile emise; - operaţiunea de vînzare impune un cost generat de cheltuielile instituţiilor publice ce se

ocupă cu vînzarea înscrisurilor. Acest cost reduce randamentul împrumutului, deoarece din suma obţinută din vînzarea înscrisurilor se scad cheltuielile de plasare.

Există şi practica atribuirii către fiecare agent plasator al instituţiei organizatoare a unui anumit plafon de împrumut (un anumit număr de obligaţiuni), urmând ca el să le vândă în ordinea cronologică a solicitărilor.

B. Plasarea prin intermediul băncilor sau a consorţiilor bancare.

Banca, în calitate de intermediar, fie preia în comision înscrisurile emise de stat, fie le cumpără efectiv.

• Plasarea în comision − banca îşi asumă responsabilitatea să vândă titlurile emise

de stat la valoarea nominală. • Pe baza contractului, statul pune la dispoziţia băncii un anumit număr de înscrisuri

pe care aceasta, într-un anumit interval de timp numit perioadă de plasament vinde aceste înscrisuri posesorilor de capital. Pe măsura vânzării inscrisurilor, banca pune la dispoziţia statului banii încasaţi reţinând comisionul prevăzut în contract.

Efectele plasării în comision: - statul intră treptat în posesia banilor; - riscul plasării din punct de vedere al vânzării înscrisurilor revine statului; - randamentul împrumutului depinde de comisionul pe care îl percepe banca.

136

• Cumpărarea înscrisurilor emise de stat de către intermediari − banca cumpără toate titlurile emise de stat la un preţ de emisiune prevăzut în contractul de intermediere, înscrisuri pe care ulterior le vinde la un preţ mai mare decât preţul de emisiune. Există cazuri în care banca nu poate vinde înscrisurile la un preţ mai mare decât preţul de emisiune şi atunci le vinde la un preţ mai mic acceptând pierderea, sau rămâne unicul creditor al statului aşteptând data scadenţei împrumutului.

Efectele plasării prin intermediari: - statul intră dintr-o dată în posesia sumei împrumutate; - riscul plasamentului se transferă către bancă. C. Plasarea prin intermediul bursei de valori

Prin vânzare la bursă sunt plasate înscrisurile unui împrumut nou, atunci când statul doreşte ca acesta să treacă neobservat. Această modalitate prezintă avantajul că este discre-tă, comodă şi foarte puţin costisitoare. Dezavantajul este că această metodă nu poate fi aplicată pe scară largă, deoarece oferta mare de înscrisuri ar atrage după sine reducerea cursului acestora, ceea ce ar micşora randamentul financiar al împrumutului.

Efectele plasării prin bursa de valori: înregistrarea variaţiilor de curs face imposibilă cunoaşterea sumei rezultate din vânzarea titlurilor;

- cheltuielile de plasament sunt reduse deoarece înscrierea titlurilor la bursă se face automat ceea ce face ca randamentul împrumutului să nu depindă de eventuale comisioane sau cheltuieli de cotare.

Rambursarea împrumuturilor publice

Rambursarea împrumuturilor publice este operaţiunea prin care se retrag din circulaţie titlurile emise de stat.

Modalităţi de rambursare:

Rambursarea pe calea anuităţilor. Prin anuitate se înţelege plata anuală de către debitor a unei părţi din valoarea împrumutată la care se adaugă dobânda aferentă anului respectiv. Anuitatea presupune o rambursare eşalonată a sumei împrumutate. Ratele anuale de rambursat pot fi egale, mai mari sau mai mici. Cel mai frecvent se foloseşte rambursarea în rate egale.

Rambursarea prin intermediul bursei de valori mobiliare. Ori de câte ori pe piaţă sunt cotate titluri de stat acestea pot fi retrase din circulaţie în orice moment prin răscumpărarea la bursă.

Se urmăresc momentele când cursul bursier are tendinţa să scadă ceea ce face ca efortul bugetului de stat privind răscumpărarea să scadă. Această modalitate prezintă avantajul că este simplă şi nu comportă cheltuieli foarte mari de răscumpărare.

137

Rambursarea prin trageri la sorţi, se foloseşte atunci când numărul creditorilor

statului este foarte mare şi când obligaţiunile au fost emise fără o scadenţă fermă. În scopul retragerii lor din circulaţie se organizează periodic trageri la sorţi. În acest

caz sunt restituite doar sumele aferente obligaţiunilor care au ieşit câştigatoare la tragerile la sorţi. Aceste trageri se vor repeta astfel încât să poată fi realizată răscumpărarea integrală într-un anumit interval de timp. Nerambursarea datoriei

În cazuri de excepţie, statul nu mai are în vedere rambursarea datoriei, ci amânarea sau stingerea ei forţată. Sunt cunoscute în acest sens următoarele modalităţi:

• arieratele financiare, adică amânarea sine die a rambursării datorită unor împrejurări excepţionale (conflict armat, criză economică prelungită, catastrofe naturale);

• reeşalonarea, adică reaşezarea termenelor de plată şi a cuantumului rambursărilor, uneori inclusiv a dobânzilor, ca rezultat al consecinţelor unor situaţii de excepţie;

• stingerea prin inflaţie, adică diminuarea relativă a plăţilor angajate anterior unui proces inflaţionist puternic şi de durată sau unei hiperinflaţii; diminuarea ar putea fi atât de puternică, în contextul unei masive creşteri a masei monetare, încât plata datoriei să se poată face în termenii ei nominali fără nici un fel de efort;

• repudierea, adică negarea/nerecunoaşterea unui împrumut angajat de stat anterior şi care intervine, de regulă, în cazul schimbărilor de regim politic.

Modificări ale elementelor tehnice ale împrumuturilor în timpul derulării împrumuturilor de stat

Pe parcursul derulării împrumuturilor de stat pot să apară modificări ale nivelului dobânzii

sau modificarea termenului de rambursare. Modificarea nivelului dobânzii

Dobânda titlurilor de stat poate fi modificată de către stat atunci când pe piaţa capitalurilor de împrumut se înregistrează fluctuaţii însemnate ale ratei dobânzii datorită modificării raportului dintre cererea şi oferta de capital de împrumut.

Dacă rata dobânzii scade statul poate proceda la o operaţiune numită conversiune. Efectele scăderii ratei dobânzii: - scade costul împrumutului; - se reduce gradul de fructificare a investiţiei în titluri de stat. Conversiunea − modificarea ratei dobânzii la un împrumut public, datorată

diminuării dobânzii curente sub nivelul celei practicate la respectivul împrumut. Statul găseşte pe piaţă surse de creditare mai ieftine decât cele pe care le-a găsit la momentul plasării împrumutului. Conversiunea presupune înlocuirea titlurilor emise în trecut (titluri vechi) cu alte titluri pentru care dobândă este corelată cu cea a pieţei, adică mai mică (titluri noi).

138

Conversiunea forţată presupune înlocuirea titlurilor vechi cu altele noi, într-un interval de timp anunţat. După încheierea acestuia, titlurile vechi îşi pierd valabilitatea.

Conversiunea facultativă presupune înlocuirea titlurilor vechi cu altele noi prin preschimbare benevolă de către posesorii titlurilor vechi; titlurile vechi nu-şi pierd valabilitatea; titlurile noi pot fi procurate fie la schimb cu cele vechi, fie prin cumpărare.

Conversiunea prin rambursare anticipată presupune înlocuirea titlurilor vechi cu unele noi cu opţiunea pentru posesorii de titluri vechi de a şi le preschimba sau de a solicita răs-cumpărarea lor.

Conversiunea afectează negativ imaginea de debitor a statului şi îi înrăutăţeşte piaţa pentru eventuale viitoare lansări de împrumuturi.

Conversiunea este posibilă dacă atât pe piaţa monetară cât şi pe piaţa obligaţiunilor private se înregistrează o scădere a ratei dobânzii.

Creditorii nu sunt obligaţi să accepte conversia datoriei publice. În acest caz ei au dreptul să solicite statului rambursarea împrumutului.

Dacă rata dobânzii creşte, statul poate modifica, tot în sensul creşterii, nivelul ratei dobânzii la titlurile deja emise. Această operaţiune se numeşte arozare.

Arozarea este operaţiunea inversă conversiunii şi este practicată atunci când, datorită creşterii ratei dobânzii pe pieţele monetare şi de capital sau altor fenomene conjuncturale, cursul bursier al titlurilor de stat scade dramatic, generând repercusiuni negative pentru debitorul-stat. Pentru a reface această imagine se pot lansa noi înscrisuri cu dobândă majorată, care să le înlocuiască pe cele vechi.

În măsura în care statul dispune de resurse financiare şi nu doreşte să contracteze noi împrumuturi în viitorul apropiat, atunci, profitând de scăderea cursului, poate cumpăra la bursă la un curs avantajos înscrisurile respective. Această operaţiune nu este o arozare, ci o răscumpărare a împrumutului înainte de termenul de rambursare.

Efectele creşterii ratei dobânzii: - creşte costul împrumutului deoarece cheltuielile cu dobânda vor fi mai ridicate; - se menţine la acelaşi nivel cursul obligaţiunilor pe piaţă. Modificarea termenului de rambursare Dacă statul debitor se confruntă cu dificultăţi în rambursarea împrumuturilor se

apelează la o operaţiune numită consolidare.

Consolidarea este o operaţiune vizând: modificarea termenului de rambursare a unui împrumut şi se practică în legătură cu:

împrumuturile pe termen scurt sau mediu care sunt transformate în împrumuturi pe termen lung sau fără termen; atunci când titlurile pe termen scurt se apropie de scadenţă şi statul nu dispune de resurse financiare pentru a răscumpăra respectivele titluri.

La scadenţă statul va oferi titluri de rentă sau titluri de rentă perpetuă cu aceeaşi valoare ca şi cele pe termen scurt, dar cu o majorare de dobândă, majorare determinată de faptul că, pentru termene mai lungi, dobânda este mai mare, fenomen normal al pieţelor monetare şi de capital.

139

Efectul consolidării pentru stat vizează două aspecte: - animă rambursarea datoriei pentru un buget viitor în care se presupune că vor

exista resurse provenite din venituri curente care să permită rambursarea; - se vor plăti dobânzi suplimentare aferente anilor în care s-a prelungit plata

împrumuturilor. În cazul consolidării, creditorii pot opta pentru:

acceptarea unei noi scadenţe impuse de stat, vânzarea pe piaţă a titlurilor deţinute.

În cazul vânzării titlurilor apare un efect negativ referitor la scăderea cursului titlurilor, din cauza ofertelor mari de vânzare.

Pentru a se evita aceste efecte negative care fac ca deţinătorii de capital să îşi piardă încrederea în titlurile de stat, statul poate efectua o consolidare deghizată. Atunci când se apropie scadenţa unui împrumut se procedează la contractarea unui nou împrumut în scopul rambursării împrumutului vechi ajuns la scadenţă. O asemenea soluţie este fezabilă atunci când împrumuturile pe termen scurt nu deţin o pondere prea mare în totalul datoriei publice, dezechilibrul bugetar pare să fie de scurtă durată, iar deţinătorii de bonuri de tezaur şi alte înscrisuri similare consimt să-şi plaseze în continuare disponibilităţile lor băneşti în astfel de înscrisuri. Consolidarea este avantajoasă pentru bănci, deoarece ele încasează importante comisioane pentru operaţiunea de preschimbare a inscrisurilor împrumuturilor.

Rambursarea împrumuturilor se efectuează din următoarele fonduri:

a) fondul special de amortizare − La dispoziţia unei instituţii specializate se constituie un fond cu afectaţie specială, din care se achită cheltuielile cu plata dobânzilor şi rambursarea împrumuturilor. Acest fond se alimentează din anumite venituri publice date în administrarea instituţiei respective. b) resursele prevăzute în buget cu această destinaţie − cheltuielile legate de datoria publică se înscriu în bugetul de stat şi se acoperă din veniturile bugetare ordinare, fără să se creeze un fond special de amortizare; c) excedentele bugetare − la folosirea excedentelor bugetare se apelează pentru rambursarea împrumuturilor fără termen, atunci când acestea există şi operaţiunea respectivă prezintă interese financiare pentru stat. Bibliografie

1.VĂCĂREL, Iulian şi colectivul, Finanţe publice, ediţia a VI-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007.

2.MOŞTEANU, Tatiana şi colectivul, Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2008.

140


10.1. Operaţiunea de conversiune a împrumuturilor de stat presupune: a) modificarea termenului de rambursare şi înlocuirea vechiului împrumut cu un împrumut

nou a cărui scadenţă este pe termen mediu sau lung; b) modificarea nivelului dobânzii şi preschimbarea înscrisurilor vechiului împrumut cu

înscrisuri ale unui împrumut nou a cărui dobândă este mai redusă; c) modificarea nivelului dobânzii şi preschimbarea înscrisurilor vechiului împrumut cu

înscrisuri ale unui împrumut nou a cărui dobândă este mai ridicată; d) acordarea unor facilităţi creditorilor, care constau în garanţii contra variaţiilor monetare; e) modificarea modalităţii de rambursare a împrumutului contractat de stat. 10.2. Statul apelează la împrumuturi din necesităţi de echilibru bugetar: a) pentru finanţarea proiectelor de investiţii de mediu; b) pentru echilibrarea bugetului în cazul insuficienţei resurselor; c) pentru a asigura excedente bugetare pentru anii următori; d) pentru asigurarea echilibrului bugetar nu se apelează la împrumuturi; e) pentru finanţarea proiectelor de investiţii rurale. 10.3. Finanţarea deficitului bugetului de stat se asigură prin: 1) contribuţia benevolă a populaţiei; 2) donaţii primite din partea Fondului Monetar Internaţional; 3) împrumuturi de stat; 4) disponibilităţi aflate temporar în contul general al trezoreriei statului; 5) transferuri din bugetele locale.

a) 5; b) 2,3; c) 2,3,4; d) 1,4; e) 3,4. 10.4. Când un consorţiu bancar cumpără efectiv titluri de stat, câştigul bancar este dat de: a) valoarea bursieră a inscrisurilor plasate pe piaţă; b) comisionul bancar aplicat asupra valorii nominale; c) mărimea sumelor ce alimentează bugetul prin subscripţie publică; d) diferenţa dintre cursul la care obligaţiunile sunt vândute către populaţie şi cursul la care

au fost cumpărate de la stat; e) valoarea comisionului corectată cu procentul în care titlurile sunt plasate pe piaţă. 10.5. Spre deosebire de impozite, împrumuturile de stat: 1) au caracter obligatoriu; 2) presupun o contraprestaţie; 3) nu sunt rambursabile; 4) sunt facultative; 5) nu sunt purtătoare de dobândă.

a) 1,3,4; b) 1,3; c) 2,4; d) 3,4,5; e) 1,2,4.

141

10.6. Numai una din afirmaţiile de mai jos este adevărată: a) termenul de rambursare este data la care se rambursează numai dobânda; b) dobânda este mărimea creanţei pe care creditorul o are de încasat de la stat; c) valoarea nominală este preţul pe care statul îl plăteşte creditorilor săi pentru folosirea

sumei împrumutate; d) obligaţiunile sau titlurile de rentă sunt înscrisuri specifice împrumuturilor pe termen

mediu şi lung; e) valoarea reală este suma înscrisă pe titlul unui împrumut de stat. 10.7. Operaţiunea de consolidare a împrumuturilor de stat presupune: a) modificarea termenului de rambursare şi înlocuirea vechiului împrumut cu un împrumut

nou a cărui scadenţă este pe termen mediu sau lung; b) modificarea nivelului dobânzii şi preschimbarea înscrisurilor vechiului împrumut cu

înscrisuri ale unui împrumut nou a cărui dobândă este mai redusă; c) modificarea nivelului dobânzii şi preschimbarea înscrisurilor vechiului împrumut cu

înscrisuri ale unui împrumut nou a cărui dobândă este mai ridicată; d) acordarea creditorilor unor facilităţi care constau în garanţii contra variaţiilor monetare; e) modificarea modalităţii de rambursare a împrumutului contractat de stat. 10.8. Împrumuturile externe sunt: a) venituri ale băncilor externe creditoare; b) metode de colectare a excedentelor bugetare; c) garanţii acordate de stat pentru împrumuturi interne; d) suma totală a datoriilor unui stat; e) o formă a exportului de capital pentru instituţiile creditoare. 10.9. Împrumuturile de stat se deosebesc de impozite deoarece: a) împrumuturile presupun contraprestaţie pentru sumele colectate, în timp ce impozitele sunt

fără contraprestaţie directă; b) impozitele au un caracter rambursabil, prin intermediul serviciilor publice; c) împrumuturile de stat nu au caracter rambursabil, ci sunt obligatorii ca în cazul

impozitelor; d) împrumuturile de stat nu au caracter rambursabil, ci sunt perpetue, în timp ce impozitele se

rambursează prin intermediul serviciilor publice furnizate; e) sumele obţinute în urma împrumuturilor emise nu au o destinaţie cu caracter productiv,

spre deosebire de impozite. 10.10. Nu este element al unui împrumut de stat: a) valoarea reală; b) cursul; c) valoarea nominală; d) denumirea împrumutului; e) denumirea creditorului.

142


Datoria publică, datoria publică internă,externă 11.1.Obiectivele unităţii de învăţare 11 11.2.Datoria publică – definire, trăsături, indicatori 11.3.Datoria publică internă – definire, trăsături, indicatori 11.4.Datoria publică externă- definire, trăsături, indicatori Bibliografie Lucrare de verificare nr. 10 11.1. Obiectivele unităţii de învăţare 11 După studiul acestei unităţi de învăţare vei dobândi cunoştinţe privind:

Datoria publică, trăsăturile acesteia, indicatorii de analiză; Datoria publică internă, trăsăturile acesteia, indicatorii de analiză; Datoria publică externă, trăsăturile acesteia, indicatorii de analiză.

11.2. Datoria publică - definire, trăsături, indicatori

Datoria publică reprezintă:

totalitatea sumelor împrumutate de către autorităţile publice centrale şi locale de la persoane fizice şi juridice, rezidente şi nerezidente şi existente în sarcina acestora la un moment dat.

Datoria publică reprezintă totalitatea obligaţiilor financiare interne şi externe ale statului, la un moment dat, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de Guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice, sau de autorităţile administraţiei publice locale de la diverşi creditori, persoane fizice sau juridice rezidente sau nerezidente în România. Obligaţiile reprezintă angajamentele care decurg din contractarea împrumuturilor, şi anume:

rambursarea împrumutului, plata dobânzilor, a comisioanelor, a unor avantaje speciale acordate creditorilor.

143

Rambursarea datoriei publice guvernamentale este o obligaţie a statului necondiţionată şi irevocabilă de plată a capitalului, dobânzilor comisioanelor, a altor costuri aferente finanţărilor rambursabile angajate sau garantate.

Cheltuielile privind serviciile prestate de agenţiile de rating pentru evaluarea riscului de ţară, comisioanele, dobânzile, valoarea discontului şi alte cheltuieli legate de angajarea fi-nanţărilor rambursabile în numele şi contul statului sunt plătite din bugetul de stat.

Pentru acoperirea riscurilor financiare care decurg din garanţiile de stat s-a constituit fondul de risc.

Sursele fondului de risc sunt:

sumele încasate sub formă de comisioane de la garantaţi de stat; sumele încasate sub formă de comisioane de la garantaţi de stat, reprezentând rate de capital, dobânzi, comisioane şi alte costuri aferente finanţărilor rambursabile ga-rantate de stat, plătite de Ministerul Finanţelor Publice în numele garantatului;

dobânzi la disponibilităţile aflate în contul fondului de risc; majorări de întârziere; sume recuperate conform legii; fonduri alocate de la bugetul de stat pentru acest scop.

Scopul datoriei publice Scopul contractării datoriei publice este: finanţarea deficitului bugetar de stat;

finanţarea unor obiective de investiţii de interes naţional; refinanţarea datoriei publice interne; alte obiective aprobate prin legi speciale.

Clasificarea datoriei publice

După apartenenţa geografică a creditorului, datoria publică poate fi internă sau externă.

• Datoria publică internă este reprezentată de împrumuturi la care subscriu creditori de pe piaţă internă.

• Datoria publică externă este formată din împrumuturi contractate de stat la bănci cu sediul în alte ţări şi instituţii financiar-bancare regionale şi internaţionale, de la guvernele altor state precum şi pe piaţa internaţională de capital. Din punct de vedere al naturii creditorilor statului:

• Datoria publică brută constă în totalitatea datoriilor contractate de stat pe piaţa internă şi externă indiferent de natura creditorilor, indiferent dacă aceştia sunt publici sau privaţi;

• Datoria publică netă reprezintă totalitatea împrumuturilor contractate de stat de la persoane fizice şi persoane juridice altele decât instituţiile de drept public.

144

În raport cu perioada pentru care se contractează împrumutul: • Datoria flotantă se referă la împrumuturile pe termen scurt; • Datoria consolidată include împrumuturi contractate pe scadenţe mijlocii şi lungi.

În funcţie de nivelele de administrare:

• Datoria publică guvernamentală; • Datoria publică locală.

Indicatori ai datoriei publice Datoria publică este un indicator care arată totalitatea obligaţiilor asumate de stat faţă de creditorii externi şi interni.

Cuantificarea îndatorării statului pe piaţa internă şi externă se realizează prin indicatorul grad de îndatorare care se calculează ca raport între soldul datoriei publice şi produsul intern brut.

Gî= SdDP / PIB x 100. Principalii indicatori de evaluare a efortului financiar realizat de stat privind datoria publică sunt:

Mărimea absolută a datoriei publice exprimată în unitate monetară naţională (u.m.n.) sau într-o unitate monetară internaţională (u.m.i.)

DP u.m.n. sau DP u.m.i.

Serviciul datoriei publice exprimat în mărime medie pe locuitor SDP/nr.loc. = (RaDP + DOBDP + Ac) / nr.loc. , unde,

SDP/nr.loc. = serviciul datoriei publice exprimat în mărime medie pe locuitor; RaDP = rambursările anuale aferente datoriei publice; DOBDP = dobânzile aferente datoriei publice; Ac = alte cheltuieli ocazionate de datoria publică; nr.loc. = populaţia ţării.

Raportul dintre serviciul datoriei şi totalul cheltuielilor publice

SDP / CP x 100 Raportul dintre serviciul datoriei şi PIB (gradul de îndatorare menţionat mai sus)

SDP/PIB x 100

Raportul dintre dobânzile aferente datoriei publice şi totalul cheltuielilor publice DOB / CP x 100

Ponderea dobânzilor aferente datoriei publice în PIB

DOB / PIB x 100

145

11.3. Datoria publică internă - definire, trăsături, indicatori Datoria publică guvernamentală internă este partea din datoria publică guvernamentală care reprezintă:

totalitatea obligaţiilor financiare ale statului, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, de la persoane fizice sau juridice rezidente din România, în lei sau în valută, inclusiv sumele temporar disponibile din contul general al Trezoreriei Statului

pentru finanţarea temporară a deficitelor bugetare.

Plăţile legate de datoria publică sunt realizate pe baza autorizării bugetare permanente pentru efectuarea acestor cheltuieli.

• Ministerul Finanţelor Publice este contractantul şi administratorul datoriei publice guvernamentale, având totodată şi autoritatea de a stabili:

viitoarele cerinţe de lichiditate; scadenţa datoriei publice guvernamentale; costurile cu dobânda corespunzătoare; refinanţarea/diminuarea datoriei publice guvernamentale.

• Datoria publică internă ca parte din datoria publică totală este generată de:

deficitul bugetar consolidat şi activele neperformante preluate de stat la datoria publică pe bază de legi speciale.

Datoria publică internă este structurată conform următoarelor criterii:

pe destinaţii: împrumuturi de stat de pe piaţă internă, pentru finanţarea şi refinanţarea deficitului bugetar,

împrumuturi de stat pe bază de legi speciale pentru recapitalizare, acordare de despăgubiri şi alte măsuri.

pe tipuri de instrumente: certificate de trezorerie denominate în lei certificate de trezorerie denominate în valută obligaţiuni de stat denominate în lei obligaţiuni de stat denominate în valută alte titluri de stat

pe tipuri de scadenţe: titluri de stat pe termen scurt (T < 1an) titluri de stat pe termen mediu (1 < T < 5) titluri de stat pe termen lung (T > 5 ani)

146

pe tipuri de deţinători: sectorul bancar sectorul nonbancar alţi deţinători (conturi guvernamentale).

pe tipuri de monedă de emisiune:

titluri de stat exprimate în lei titluri de stat exprimate în valută.

Indicatori ai datoriei publice interne

Principalii indicatori privind datoria publica internă sunt:

Mărimea absolută a datoriei publice interne exprimată în moneda naţională

DPI u.m.n.

Datoria publică internă într-un an

DPI = DPId + DPIg unde DPId = datoria publică internă directă a statului DPIg = datoria publică internă garantată de stat

Datoria publică internă raportată la PIB

DPI/PIB x 100

Dobânzile aferente datoriei publice interne raportate la PIB

DOB DPI /PIB x 100

Raportul dintre dobânzile aferente datoriei publice interne şi totalul cheltuielilor publice

DOB DPI/CP x 100

Serviciul datoriei publice interne

SDPI = RaDPI + DOBDPI + Ac , unde

RaDPI = rambursările anuale aferente datoriei publice interne DOBDPI =dobânzile aferente datoriei publice interne

Ac = alte cheltuieli ocazionate de datoria publică internă

147

Serviciul datoriei publice interne exprimat în mărime medie pe locuitor

SDPI/nr.loc. = (RaDPI + DOBDPI + Ac)/nr.loc., unde

SDPI/nr.loc. = serviciul datoriei publice interne exprimat în

mărime medie pe locuitor RaDPI = rambursările anuale aferente datoriei publice interne DOB.DPI = dobânzile aferente datoriei publice interne Ac = alte cheltuieli ocazionate de datoria publică internă nr.loc. = populaţia ţării

Raportul dintre serviciul datoriei publice interne şi totalul cheltuielilor publice

SDPI/CP x 100

Raportul dintre serviciul datoriei publice interne şi PIB

SDPI/PIB x 100

11.4. Datoria publică externă, definire, indicatori

Pentru a decide necesitatea contractării şi/sau garantării unor împrumuturi externe generatoare de datorie publică guvernamentală externă, guvernul trebuie să facă o analiză în mai multe etape, care presupune un şir de opţiuni de politică economică.

Dacă un guvern nu dispune de surse de autofinanţare, atunci pentru reducerea deficitului bugetar poate opta pentru:

reducerea cheltuielilor bugetare sau creşterea datoriei guvernamentale.

Dacă sunt bine gestionate, împrumuturile externe pot fi un factor important de

dezvoltare economică. Investind pentru consum productiv,

dezvoltând anumite activităţi, modernizând unele domenii, se vor obţine, în viitor

sumele investite iniţial, un profit care să depăşească cheltuielile aferente datoriei (capacităţi de

producţie noi sau modernizate, venit naţional, creştere economică, producţie naţională, locuri de muncă, venituri, bunăstare: la fiecare leu investit, trebuie să se obţină, pe termen lung, mai mult decât s-a investit iniţial.

148

Datoria externă este:

suma în valută datorată, la un moment dat, de o ţară altor ţări şi/sau instituţii financiare internaţionale în baza creditelor primite de stat (guvern) şi de întreprinderi private, dar cu garanţia statului (datoria publica externă) precum şi

de firme sau persoane private şi care urmează a fi achitată într-o perioadă mai mare de un an (datoria externă privată, negarantată public).

Datoria guvernamentală externă

este parte componentă a datoriei externe, are o sferă de cuprindere mai restrânsă are ponderea cea mai mare în valoarea totală a datoriei externe.

Datoria externă cuprinde datoria externă brută în sens larg = toate obligaţiile unui

stat faţă de străinătate. Cuprinde: sumele datorate - de stat, - de unităţi administrativ-teritoriale - de alte entităţi de drept public, - de agenţi economici cărora statul le garantează datoria.

Datoria externă brută în sens restrâns reprezintă datoria externă brută în sens larg,

mai puţin: împrumuturile pe termen scurt (sub un an); invesţiile străine directe care nu au termene de rambursare sau de lichidare; ajutoare nerambursabile primite în cadrul programelor de asistenţă financiară bilaterală şi

multilaterală; împrumuturi externe cu o perioadă de graţie de 10-15 ani; împrumuturi acordate de unii creditori externi sucursalelor, filialelor sau reprezentanţilor

lor în condiţii mai avantajoase; împrumuturi contractate de persoane fizice sau juridice negarantate de autorităţile publice.

Datoria externă în interpretarea Băncii Mondiale şi a instituţiilor din sistemul său

are următoarele componente: sume datorate de stat unor creditori publici şi privaţi în valută, bunuri sau servicii,

cu o perioadă de rambursare de peste un an; sume datorate de persoane private garantate de autorităţi publice.

149

Exclude: - datoriile persoanelor private către străinătate negarantate de autoritatea publică; - datoria din tranzacţiile cu F.M.I.; - datoria care poate fi achitată în moneda debitorului; - sume datorate unor creditori rezidenţi în străinătate, pentru care nu au fost stabilite

termene de plată.

Datoria externă netă cuprinde :

diferenţa dintre activele publice şi private ale rezidenţilor unei ţări în străinătate (disponibilităţi valutare, împrumuturi acordate, investiţii directe, titluri, alte creanţe şi valori)

şi activele deţinute de rezidenţii străini în ţara considerată (împrumuturi primite de la guverne, agenţii guvernamentale şi alte entităţi publice, credite primite de la bănci private, organisme financiare şi alţi creditori, investiţii de capital, titluri, dis-ponibilităţi valutare şi alte valori aparţinând unor persoane publice sau private străine).

De cele mai multe ori, în datoria externă netă se cuprind numai creanţele lichide sau uşor realizabile faţă de străinătate.

Datoria publică în perioada 2011-2013

În perioada 2011-2013, Guvernul a urmărit realizarea obiectivului principal privind menţinerea în limite sustenabile a nivelului datoriei publice guvernamentale, asigurarea surselor necesare finanţării deficitelor bugetare asigurarea resurselor de plată a serviciului datoriei la un cost cât mai redus şi un

nivel al riscului acceptabil, în condiţiile dezvoltării pieţei interne a titlurilor de stat şi în condiţiile accesării pieţelor internaţionale de capital.

În acest interval, serviciul datoriei publice guvernamentale s-a estimat că va scădea

de la 13,6 miliarde euro cât a fost prevăzut pentru 2011 la 13,2 miliarde euro în anul 2013. Important de menţionat că în anul 2012 s-a urmărit răscumpărarea emisiunii de euroobligaţiuni în valoare de 700 milioane euro lansată în anul 2002. Finanţarea deficitului bugetar s-a realizat în principal din surse interne şi în completare din surse externe, încercându-se, în funcţie şi de evoluţiile pieţelor financiare interne şi externe, încadrarea în obiectivele privind administrarea datoriei publice guvernamentale, respectiv:

• creşterea controlată a datoriei publice guvernamentale; • reducerea costurilor cu datoria publică guvernamentală pe termen mediu şi lung; • limitarea riscurilor aferente portofoliului de datorie publică guvernamentală; • dezvoltarea pieţei titlurilor de stat. (Sursa: www.mfinante.ro)

150

Indicatori ai datoriei publice externe

Datoria externă totală(DE) cuprinde datoria publică externă (DPE) şi datoria externă comercială negarantată (DENg).

DE = DPE + DENg

Datoria externă exprimată într-o monedă de circulaţie internaţională sau

regională

DE u.m.i. ($ SUA) sau DE u.m.i. (EURO)

Datoria externă raportată la populaţie

DE/nr.loc = DE / populaţie Datoria externă raportată la încasările din exportul de bunuri şi servicii

DE / EXP b.s. x 100

Ponderea datoriei externe în produsul intern brut

DE/PIB x 100

Acest indicator contribuie la măsurarea prezenţei resurselor financiare străine în economie, deoarece nivelul datoriei externe reprezintă recurgerea, la o data anterioară, la intrări de capitaluri străine.

Pentru a putea aprecia capacitatea pe termen lung a unei ţări de a suporta datoria externă, trebuie avut în vedere că nu numai exporturile, ci întreaga economie susţine plata serviciului. Serviciul datoriei externe constituie un consum final de PIB Intrarea de capital care a produs datoria externă a contribuit la creşterea avuţiei naţionale, atât în mod direct (s-a adăugat la avuţia naţională), cât şi în mod indirect (a favorizat creşterea venitului naţional).

Posibilitatea unei ţări de a onora serviciul datoriei externe depinde şi de eficienţa cu care lucrează economia ţării respective, de capacitatea ei de a realiza beneficii corespunzătoare la nivelul fiecărei unităţi productive, pe baza cărora să fie posibilă acu-mularea fondurilor necesare atât dezvoltării, cât şi rambursării capitalului extern împrumutat.

Datoria externă este rambursată din partea de venit naţional acumulată, care trebuie să fie suficient de mare pentru a acoperi atât necesităţile interne, cât şi obligaţiile externe sca-dente.

151

Serviciul datoriei publice externe (SDE) cuprinde rambursarea împrumuturilor externe exigibile în anul considerat (Ra), dobânzile (Dob DE), comisioanele (Cm) şi alte cheltuieli aferente datoriei externe exigibile în anul considerat(Ac).

SDPE = Ra + Dob DE + Cm + Ac

Serviciul datoriei publice externe exprimat în mărime medie pe locuitor

SDPE /Nr. Loc

Serviciul datoriei publice externe raportat la încasările din exportul de

mărfuri şi servicii

SDPE/ Î.exp. m.s. x 100 Acest indicator arată proporţia în care exporturile anuale ale bunurilor şi serviciilor

unei ţări ar absorbi plăţile în contul serviciului datoriei, ea măsurând sarcina impusă datoriei. Este un indicator orientativ dar şi un indicator de lichiditate.

Capacitatea unei ţări de a asigura serviciul datoriei publice externe scade atunci când acest indicator creşte.

Importanţa acestui indicator rezultă din faptul că el constituie un indice al rigidităţii balanţei de plăţi externe a unei ţări pe o perioadă scurtă.

Serviciul datoriei publice externe raportat la PIB

SDPE/ PIB x 100

Prin raportarea serviciului datoriei publice externe la PIB se poate calcula un indicator util al capacităţii unei ţări de a suporta pe termen lung serviciul datoriei publice externe.

Dobânzile aferente datoriei publice externe raportate la încasările din exportul de mărfuri şi servicii

Dob DE/ Î.exp. m.s. x 100

Gradul de îndatorare al unei ţări se măsoară cu ajutorul următorilor indicatori

a) Datoria publică externă raportată la încasările din exportul de mărfuri şi servicii

DPE/Î.exp. m.s. x 100

b) Ponderea datoriei publice externe în produsul intern brut

DPE/PIB x 100

152

c) Serviciul datoriei publice externe raportat la încasările din exportul de mărfuri şi servicii

SDPE/ Î.exp.m..s. x 100

d) Dobânzile aferente datoriei publice externe raportate la încasările din exportul

de mărfuri şi servicii

Dob DPE/ Î.exp.m..s x 100

Bibliografie 1.VĂCĂREL, Iulian şi colectivul, Finanţe publice, ediţia a VI-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007. 2.MOŞTEANU, Tatiana şi colectivul, Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2008. 3.Ordonanţa de urgenţă nr. 64/2007 privind datoria publică, publicată în M.O., partea I, nr. 439/2007 cu modificările şi completările ulterioare.

www.mfinante.ro www.insse.ro www.bnro.ro


11.1. Se măsoară gradul de îndatorare prin raportarea: a) datoriei publice la produsul intern brut; b) datoriei externe la datoria internă; c) datoriei externe la serviciul datoriei publice totale; d) serviciului datoriei publice la cheltuielile bugetului consolidat; e) serviciului datoriei publice externe la încasările din exportul de mărfuri şi servicii. 11.2.Se poate defini datoria publică astfel: a) datoria statului faţă de alte guverne; b) datoriile totale ale unei naţiuni; c) datoriile totale ale unei naţiuni în străinătate; d) toate împrumuturile entităţilor publice; e) datoria statului faţă de gospodăriile populaţiei.

153


http://www.insse.ro/

http://www.bnro.ro/

11.3. Este datorie publică internă:

a) datoria statului faţă de gospodăriile populaţiei; b) datoria care se rambursează din împrumuturile externe; c) datoria faţă de creditorii externi; d) datoria faţă de creditorii interni; e) datoria scadentă în anul negocierii. 11.4. Datoria publică guvernamentală cuprinde: a) toate obligaţiile consiliilor locale la un moment dat; b) obligaţiile provenind din finanţările rambursabile angajate numai pe baze contractuale; c) toate obligaţiile privind protecţia mediului; d) obligaţiile provenind numai din finanţările rambursabile garantate de Guvern; e) toate obligaţiile statului la un moment dat, angajate pe bază de contract sau garantate. 11.5.Datoria publică locală cuprinde: a) toate obligaţiile statului la un moment dat; b) toate obligaţiile privind protecţia copilului; c) obligaţiile provenind din finanţările rambursabile garantate de Guvern; d) obligaţiile guvernamentale provenind din finanţările rambursabile angajate numai pe

baze contractuale; e) toate obligaţiile unităţilor administrativ teritoriale la un moment dat, angajate pe bază

de contract sau garantate. 11.6. Fondul de risc este constituit la: a) unităţile administrativ teritoriale şi Ministerul Finanţelor Publice; b) consiliile comunale şi Ministerul Educaţiei; c) Ministerul Transporturilor şi consiliile judeţene; d) consiliile municipale şi Ministerul Culturii; e) consiliile orăşeneşti şi Ministerul de Externe. 11.7. Serviciul datoriei publice nu cuprinde: a) dobânzi; b) comisioane; c) rate de capital; d) rente viagere; e) diverse costuri aferente datoriei publice. 11.8. Nu constituie sursă a fondului de risc pentru datoria publică guvernamentală: a) majorări de întârziere aplicate garantaţilor de stat pentru neplata în termen a

comisioanelor la fondul de risc; b) dobânzi la disponibilităţile aflate în contul fondului de risc; c) sumele încasate sub formă de comisioane de la garantaţi de stat;

154

d) sumele încasate de la garantaţi de stat reprezentând rate de capital, dobânzi, comisioane aferente finanţărilor rambursabile garantate;

e) sume încasate de la populaţie sub formă de garanţii. 11.9. Instrumentele datoriei publice locale nu cuprind: a) credite furnizor; b) leasing financiar; c) împrumuturi de la băncile comerciale; d) titluri de valoare; e) garanţie guvernamentală. 11.10. Nu constituie sursă a fondului de risc pentru datoria publică locală: a) majorări de întârziere aplicate garantaţilor de administraţia publică locală pentru neplata

în termen a comisioanelor la fondul de risc; b) dobânzi la disponibilităţile aflate în contul fondului de risc; c) sumele încasate sub formă de comisioane de la garantaţi de administraţia publică locală; d) sumele încasate de la garantaţi de administraţia publică locală reprezentând rate de

capital, dobânzi, comisioane aferente finanţărilor rambursabile garantate; e) sume încasate de la colectivitatea locală sub formă de garanţii. 11.11. Împrumuturile externe sunt: a) venituri ale băncilor externe creditoare; b) metode de colectare a excedentelor bugetare; c) garanţii acordate de stat pentru împrumuturi interne; d) suma totală a datoriilor unui stat; e) o formă a exportului de capital pentru instituţiile creditoare. 11.12. Raportul dintre datoria externă şi încasările din exportul de mărfuri şi servicii arată : a) proporţia serviciului datoriei publice în cuantumul încasărilor din exportul de mărfuri şi servicii; b) în cât timp se pot rambursa dobânzile aferente datoriei externe prin încasările din exportul de mărfuri şi servicii; c) în cât timp se poate rambursa datoria unei ţări către străinătate prin încasările din exportul de mărfuri şi servicii; d) proporţia datoriei externe garantate în cuantumul încasărilor din exportul de mărfuri şi servicii; e) proporţia datoriei externe negarantate în cuantumul încasărilor din exportul de mărfuri şi servicii. 11.13. Referitor la datoria guvernamentală externă nu este adevărat: a) are o sferă de cuprindere mai restrânsă; b) este parte componentă a datoriei externe; c) se contractează de Guvern prin Ministerul Finanţelor; d) reprezintă 14% din totalul datoriei externe; e) are ponderea cea mai mare din totalul datoriei externe.

155

11.14.Plafonul de îndatorare publică externă: a) este stabilit prin ordin al ministrului finanţelor; b) reprezintă datoria pe termen scurt; c) reprezintă datoria flotantă; d) anual este stabilit prin lege; e) reflectă datoria consolidată.

11.15. Serviciul datoriei publice externe nu cuprinde: a) ratele de capital devenite exigibile; b) dobânzile aferente datoriei publice externe; c) ratele de capital ale debitorilor privaţi; d) comisioanele aferente datoriei publice externe; e) alte cheltuieli ocazionate de datoria publică externă.

11.16. Nu este un indicator al datoriei externe: a) ponderea dobânzilor aferente datoriei externe în PIB; b) ponderea serviciului datoriei externe în PIB; c) ponderea serviciului datoriei externe în încasările din exportul de mărfuri şi servicii; d) ponderea dobânzilor aferente datoriei externe în încasările din exportul de mărfuri şi

servicii; e) nivelul datoriei publice în PIB.

11.17. Numai una din afirmaţii este adevărată: a) Curtea de Conturi este autorizată să contracteze împrumuturi de stat externe; b) Parlamentul este autorizat să contracteze împrumuturi de stat externe; c) Parlamentul este autorizat să garanteze împrumuturi de stat externe; d) Guvernul este autorizat să contracteze împrumuturi de stat externe; e) Guvernul prin Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să contracteze împrumuturi de

stat externe.

11.18. Care instituţie publică este autorizată să emită titluri de stat? a) Guvernul şi Monetăria Statului; b) Banca Naţională şi Monitorul Oficial; c) Trezoreria şi Prefectura Capitalei; d) Ministerul Finanţelor Publice; e) Agenţia Naţională pentru Administrare Fiscală.

11.19. Datoria externă în concepţia Băncii Mondiale cuprinde: a) datoriile persoanelor private către străinătate negarantate de autoritatea publică; b) datoria din tranzacţiile cu F.M.I.; c) sume datorate de persoane private garantate de autorităţi publice; d) sume datorate unor creditori rezidenţi în străinătate, pentru care nu au fost stabilite

termene de plată ; e) datoria care poate fi achitată în moneda debitorului.

156

11.20. Serviciul datoriei externe: a) este un indicator de analiză a activităţii Curţii de Conturi; b) este un indicator de analiză a activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală; c) constituie o avansare de PIB; d) constituie un consum final de PIB; e) este un indicator de analiză specific Băncii Mondiale.

157

158

BIBLIOGRAFIE

1. CĂLIN, Magdalena, Datoria Publică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,2006;

2. MOŞTEANU, Tatiana şi colectivul, Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2008;

3. ROMAN, Daniela Lidia, Finanţe publice internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2006;

4. ROMAN, Daniela Lidia, Finanţe aplicate, vol. 1, Editura Economică, Bucureşti, 2001;

5. STROE, Radu, ARMEANU, Dan, Finanţe, Ediţia a II-a, Editura ASE, Bucureşti, 2004;

6. VĂCĂREL, Iulian şi colectivul, Finanţe publice, ediţia a VI-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007;

7. Legea finanţelor publice nr. 500/2002, publicată în M.O., partea I, nr. 597/2002;

8. Lege privind finanţele publice locale nr. 273 din 2006, publicată în M.O., partea I, nr. 618/2006;

9. Lege privind Codul fiscal nr. 571 / 2003, publicată în M.O., partea I, nr. 927/2003, cu modificările şi completările ulterioare;

10. Lege pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale nr. 241/15.07.2005 publicată în M.O., partea I, nr. 672/27.07.2005;

11.Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 64/2007 privind datoria publică, publicată în M.O., partea I, nr. 439/2007 cu modificările şi completările ulterioare;

12. Guvernul României, Ministerul Finanţelor Publice, Raport privind situaţia macroeconomică pentru anii 2010-2014

13. Legile bugetare anuale 2001-2014

• www.mfinante.ro

• www.insse.ro

• www.bnro.ro


http://www.insse.ro/

http://www.bnro.ro/

roman daniela id buzau finan e publice 2014

Documents