Rolul familiei în formarea personalităţii copilului

Teodorescu Tudoriţa, Învăţătoare, Şcoala cu clasele I-VIII nr. 6 ,Olteniţa, Călăraşi

Eu sînt copilul. Tu ţii în mîinile tale destinul meu.

Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în

viaţă.

Dă-mi, te rog, acele lucruri care mă vor îndrepta spre fericire.

Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvîntare pentru lume...

 (din Child”s Appeal, Mamie Gene Cole)

Invăţământul românesc actual se află într-un efort de schimbare şi adaptare la

cerinţele societăţii democratice. Modernizarea şi ridicarea calităţii sale la nivelul

standardelor educaţionale europene, mereu reînnoite, cer o examinare atentă şi mereu

actualizată în concordanţă cu evoluţia sistemelor de învăţământ din celelalte ţări

europene. Eficienţa actului educativ este dată de disponibilităţile educaţiei de adaptare şi

autoreglare faţă de sfidările tot mai numeroase ale spaţiului social.

Familia este una din cele mai vechi forme de comunitate umană ce asigură

menţinerea continuităţii biologice, culturale a societăţii , satisfacerea nevoilor personale ,

asigurând sentimentul siguranţei , menţinerii şi dezvoltării personalităţii.

Rolul familiei nu se mai poate rezuma la asigurarea condiţiilor de viaţă pentru copil, la

asigurarea supravegherii acestuia, ci trebuie văzută ca primul factor în educaţia şi

instrucţia copilului şi un continuator al cerinţelor impuse de practica educaţional

instituţionalizată . Familia este prima şcoală a copilului şi contribuţia pe care o are la

educaţia acestuia poate favoriza sau îngreuia activitatea şcolii. Din perspectiva

sociologică, familia este instituţia fundamentală în toate societăţile. Familia este un "grup

social relativ permanent de indivizi legaţi între ei prin origine, căsătorie sau

adopţiune".Familia îi dă copilului primele informaţii despre lumea înconjurătoare,

primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar satisfacerii

trebuinţelor şi dorinţelor sale.

“Omul devine om numai prin educaţie, dar educaţia la rândul ei trebuie să se

silească să urmeze mersul naturii , oricât de departe ne-ar conduce” - Pestalozzi.

 Jan Amos Comenius menţiona că actul educaţional va fi eficient doar atunci cînd

familia, şcoala şi societatea îşi vor unifica eforturile. Chiar şi în cadrul unui parteneriat

educaţional eficient familiei îi revin, totuşi, cele mai relevante funcţii:

Asigurarea condiţiilor favorabile pentru securitatea şi dezvoltarea psihofizică

a copilului

Crearea mediului relaţional care ar influenţa direct socializarea copilului

Crearea unui climat psihologic favorabil pentru satisfacerea trebuinţei de

respect de sine a   copilului şi a condiţiilor oportune pentru explorarea

sinelui/autocunoaştere

         încurajarea tentaţiei copilului pentru autoeducaţie

- 2 -

Oferirea unor modele relaţionale şi comportamentale

De obicei nucleul familiei îl formează părinţii şi copii. Sunt însă şi situaţii în care la acest

nucleu se mai adaugă bunicii, iar în unele cazuri şi rudele apropiate (unchi, mătuşi) se

implică sau sunt implicate în activitatea educativă.

Cunoaşterea de către educatorii de profesie (educatoare, învăţători, profesori şi diriginţi)

a structurii familiei elevilor are o mare importanţă, căci fiecare structură creează un

climat educativ specific.

In familiile formate din părinţi şi copii, mama este cea care începe educaţia, în primul an

de viaţă având rol predominant, nu numai în hrănirea copilului cum exagerat se

accentuează, ci în realizarea şi a celorlalte dimensiuni ale educaţiei, între care căldura

afectivă şi formarea deprinderilor elementare ocupă primul loc. Mama este prima

persoană pe care o va iubi copilul.Atitudinea acestuia faţă de alte persoane este esenţial

determinată de relaţia sa cu mama.Semnificaţia pe care o vor avea pentru el mai târziu

oamenii şi perspectiva în care el va considera raporturile posibile cu lumea depind de

mamă.Contactul copilului cu universul se realizează prin intermediul mamei.Ea este în

aceeaşi măsură iniţiatoare şi pe plan intelectual şi cultural .

Mama este cea care îl învaţă pe copil să ajungă la primele gesturi îndemânatice şi la

primele performanţe practice.Acesta este prima autoritate cu care se confruntă copilul.El

face cunoştinţă cu primele reguli ,cu primele obligaţii , cu primele forme ale

moralei.Astfel este necesară toată dragostea mamei şi un permanent sentiment de

siguranţă pentru a face posibile începuturile adaptării copilului la exigenţele

sociale.Mama care nu consolidează sentimentul de siguranţă al

copilului care îi subestimează încrederea în ea sau în el însuşi , îl face să se teamă de

lume pune sub semnul îndoielii însăşi dezvoltarea fizică a copilului.Acest rol de iniţiator ,

de ghid şi de model are o deosebită strălucire în primii ani de viaţă ai copilului.

Pe măsură ce copilul înaintează pe treptele superioare ontogenetice, tatăl preia atribuţiile

educative într-o măsură mai mare. De fapt această defalcare a atribuţiilor este relativă,

căci şi sexul copilului îşi spune cuvântul în exercitarea influenţelor educative, fetele

rămânând în seama mamelor , iar băieţii intrând în sfera de influenţă a taţilor. Rolul

tatălui are la început manifestări în bună parte indirecte, dar aceasta nu-i ştirbeşte

caracterul esenţial.Acest rol indirect nu trebuie să ne determine să pierdem din vedere că

tatăl are de jucat şi un rol direct.Copilul cunoaşte prin tată un mod diferit de a fi şi învaţă

să se adapteze fără să se simtă ameninţat în sentimentul său de siguranţă.Tatăl îşi exercită

funcţia sa esenţială pe care o va păstra şi care constă în a reprezenta în familie şi mai ales

faţă de copil o ordine a realităţii diferită de aceea pe care o reprezintă mama.Copilul

învaţă că tata munceşte şi tocmai acestei munci depusă de tata la serviciu i se datoreşte

siguranţa de zi cu zi şi plăcerile din afara programului, care vin din timp în timp să dea o

culoare festivă existenţei curente.Rolul său de întreţinător îi dă un prestigiu considerabil.

Acest personaj plin de prestigiu ,

- 3 -

purtând aureola autorităţii , a forţei şi puterii ,este evident redutabil dar şi atrăgător,

copilul fiind mândru de el ,dorind să-i semene.

Prezenţa bunicilor în familie ar trebui să exercite influenţe benefice în educaţie. Şi

aşa se şi întâmplă în acele familii în care bunicii îşi înţeleg corect rolul de colaboratori ai

părinţilor. În momentul însă când bunicii fac exces de zel , considerându-se în continuare

părinţii tuturor şi tratându-şi copiii ca pe nişte copii, influenţa bunicilor devine

dăunătoare prin faptul că ştirbesc autoritatea părinţilor.Totuşi unii bunici au de jucat un

rol pozitiv şi util atât faţă de părinţi cât şi de copil.În afară de ajutorul real şi eficace pe

care îl pot aduce tinerilor părinţi angajaţi din plin în lupta pentru existenţă, susţinându-i şi

secundându-i în sarcina lor educativă şi înlocuindu-i câteodată temporar ,ei îndeplinesc

faţă de copii o funcţie dublă.Fiind reprezentanţii trecutului ei introduc în perspectiva

infantilă noţiunea de altădată,de continuitate a vieţii şi de înlănţuire a

generaţiilor.Copiilor nu le strică să cunoască pe lângă imaginea adulţilor în plină inflorire

şi activitate şi pe aceea mai senină şi mai tihnită oferită de adultul care îmbătrânind ,

priveşte existenţa de pe o poziţie mai retrasă .Aceştia au timp să-l asculte pe copil ,să-i

răspundă sau să-i istorisească întâmplări personale.Tatăl arată cum se procedează acum ,

în timp ce bunicul povesteşte cum se proceda odinioară, transmiţând astfel o înţelepciune

şi un element contemplativ care nu sunt lipsite de valoare.Fără îndoială există bunici

cărora nu le lipsesc aptitudinile pedagogice.Sunt situaţii când au mai multe aptitudini

decât părinţii şi acest lucru este în beneficiul copiilor.

Şi mai grave sunt acele situaţii în care rudele apropiate dau sfaturi, îndrumări şi directive

în educaţia din familie motivându-şi acest amestec prin ajutorul material pe care l-au

acordat părinţilor.

În procesul educaţional ponderea cea mai mare a influenţelor le revine părinţilor

(sau persoanelor care îi înlocuiesc) şi familiei în întregime. Cei doi părinţi pot avea

aceeaşi atitudine fundamentală de acceptare sau de inacceptare şi o pot exprima în mod

diferit sau asemanător.A pretinde că mamele sunt în general înclinate spre supraprotecţie

sau indulgenţă , iar taţii spre respingere sau autoritarism este o exprimare cu totul

simplistă.O observare mai atentă scoate în evideţă exemple care contrazic acest mod de a

gândi .În realitate nu există un monopol al acceptării sau al neacceptării care să revină

unui părinte sau altuia. Pentru conturarea unei personalităţi de succes familia trebuie să

colaboreze cu şcoala fapt ce va influenţa pozitiv procesul de educaţie al copilului pentru o

civilizaţie democrată şi liberă , care să-i confere posibilităţi multiple de

afirmare.Indiferent de perspectiva din care am considera-o, familia îndeplineşte un rol

complex , juridic,economic, cultural şi educativ.O analiză a realităţii din şcoala de astăzi

în intervalul de timp de după 1989 conduce spre o generalizare de ordin teoretic şi anume

aceea că metoda de lucru a familiei cu şcoala trebuie să aibă la bază unificarea întregului

ansamblu de măsuri care contribuie la educaţia copiilor în spiritul drepturilor omului ,

pentru afirmarea deplină a personalităţii fiecăruia ,

- 4 -

portivit potenţialului nativ şi al mediului familial şi social.Familia constituie un rezervor

de modele pe care le oferă copiilor, înlesnind astfel înserarea lor în cultura

societăţii.Stăruind asupra modelelor

în procesul de educaţie , M. Peretti subliniază:”formarea personalităţii nu e realizată prin

cărţi , şcoală,intervenţiile autoritare ale tatălui faţă de copilul mare , ci se consolidează în

urzeala relaţiilor trăite în copilărie , adică în relaţiile de comportament cu persoanele

întâlnite zilnic , cu modul lor de a explica , de a comanda , de a cere , de a exprima

sentimente , preocupări , preferinţe”.Capacitatea copilului de a capta şi fixa imagini şi

impresii , de a trăi intens situaţii din viaţa reală depăşeşte în mod obişnuit pe aceea a

adultului.O explicaţie aacestei receptivităţi intense ar fi aceea că în cazul copilului ,

conştiinţa este departe de a fi saturată,totodată universul obiectiv care confruntă această

conştiinţă păstrează în infinite detalii un acut caracter de noutate. Foarte important este şi

cercul de prieteni ai copilului , grupul de joacă, un grup primar care , de fapt gravitează în

jurul grupului familial.Aceste două grupuri oferă prima experienţă de comportament

social, aproape în aceeşi măsură.Cu toate că funcţia culturală a familiei stă la baza

procesului de educare a copiilor , ea nu trebuie confundată cu funcţia educativă.Funcţia

educativă presupune o acţiune dirijată şi are astfel caracter internaţional.Operează prin

exprimări esenţiale active având ca finalitate integrarea eficientă a individului în

societate,dar acest lucru nu se realizează prin însuşirea cvasimecanică a unor modele , ci

prin formarea după un anumit ideal de personalitate.Individul se defineşte ca

personalitate în relaţiile cu ceilalţi indivizi, cu societatea în ansamblul ei.El trăieşte şi

acţionează având conştiinţa apartenenţei la un grup.De la dinamica personalităţii în plan

individual trebuie să se treacă la dinamica în plan social. Acestă funcţie nu se mărgineşte

să tindă la asigurarea unui sistem de tehnici în relaţiile dintre individ şi societate care să

dea acestuia din urmă minimul de stabilitate necesar pentru conservarea ei , ci urmăreşte

crearea de individualităţi bine pregătite , care să aducă o contribuţie maximă la

transformarea şi la progresul societăţii.

Rolul părinţilor este foarte important şi trebuie să fie puternic prin fermitate, nu

prin severitate sau brutalitate , prin răbdare şi dragoste . Trebuie intensificat tot ceea ce

este satisfăcător din partea copilului şi raportate progresiv, impulsurile sale agresive

folosind modelele.Astfel copilul să se regăsească în acest cadru şi să prevadă reacţiile

adultului de care este dependent. Schimburile afective sunt necesare acestei construcţii

progresive a “personalitaşii copilului”.Schema fundamentală a grupului familial , a

creşterii copiilor se formează pe modelul relaţiilor dintre părinţi, pe modelul relaţiilor

dintre aceştia şi copil.S-a constatat că cea mai mare parte dintre părinţi educă aşa cum au

fost educaţi.Astfel, copilul încet, încet va avea intenţia de a le face pe plac părinţilor,

acceptând interdicţiile şi trecând de la perioada lui de “nu”, la aceea de “da”. Dacă

tentativa de stăpânire a adultului asupra copilului este totală, fără spaţiu de libertate,

personalitatea acestuia va fi zdrobită sau chiar va risca să prelungească această perioadă

de opoziţie.Dacă i se

- 5 -

interzice ceva copilului, nici părinţii nu trebuie să facă acel lucru, pe considerentul că

sunt adulţi.Cu răbdare şi fermitate făcându-se eforturi repetate de a-i spune care sunt

interdicţiile şi limitele , copilul va înţelege că cel care face regulile este adultul.Va trebui

să înţeleagă că aceste reguli sunt valabile pentru toată lumea.Familia este cea care asigură

hrana şi îmbrăcămintea copiilor,timpul de joacă,condiţii de odihnă,sănătatea.Un program

riguros de viaţă va avea urmări pozitive asupra dezvoltării fizice. Tot în familie copilului

îşi formează primele deprinderi de igienă personală şi socială,va fi obişnuit să utilizeze

factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunăstarea organismului. In perioada

pubertăţii, schimbările fiziologice produse în organism pun probleme noi pentru

dezvoltarea fizică a copilului; prin îndrumări perseverente şi afectuoase, prin modificarea

regimului de odihnă, prin crearea unor noi deprinderi igienice, familia le va putea rezolva

la timpul potrivit.V.Pavelescu scria: „Viaţa de familie oferă o nouă treaptă de maturizare

şi diferenţiere afectivă, prin nota de respect faţă de autoritatea paternă şi dragostea faţă de

fraţi si surori...O familie dezintegrată , lipsită de afecţiune şi încredere în copil este

traumatizantă pentru copil şi îl face să privească societatea cu teamă , neîncredere şi

suspiciune.Primele reacţii de neadaptare , justificate de conştiinţa de a fi frustrat, se nasc

în asemenea climat de dezechilibru , de tensiune şi conflicte familiale”

În familie copilul îşi însuşeşte limbajul şi corectitudinea în exprimare .Aceasta oferă

copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale-informaţii despre plante, animale,

obiecte casnice , ocupaţiile oamenilor. Familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor

intelectuale ale copiilor. Ea

le dezvoltă spiritul de observaţie, memoria si gândirea.Părinţii trebuie să dea explicaţii

corecte copiilor să îi înveţe să utilizeze dicţionarul pentru însuşirea corectă a

explicaţiilor.Este binecunoscut faptul că o deprindere greşit formată este mai greu de

înlocuit cu una corectă. În perioada şcolară mică, familia vine în sprijinul şcolii, susţinând

"gustul pentru citit" al elevilor. Cel mai important este stimularea curiozităţii copilului de

a citi, prin cumpararea unor cărţi care să pună bazele unei mici biblioteci.Prin proverbul

românesc : „ Cartea face omul – om şi altoiul pomul- pom „se atestă că prin carte se

moşteneşte de la înaintaşi şi se transmite urmaşilor patrimoniul cultural al civilizaţiei

naţionale şi universale. Cititul cărţilor , altădată un privilegiu,, devine un instrument la

îndemâna oricui, în zilele noastre .Acestă activitate trebuie să devină preocupare

cotidiană fundamentală , întrucât contribuie la îmbogăţirea vieţii spirituale a fiecăruia

dintre noi.Din păcate în concurenţa acerbă cu mijloacele mass-media , audio-vizuale , în

ultimii ani a pierdut teren mai ales în rândul tinerilor.Pentru ca apropierea de carte să

devină o deprindere zilnică , iar plăcerea de a citi – o necesitate dorită şi tăită , e necesar

ca familia să se implice activ în apropierea copilului de miracolul cărţii încă înainte de

învăţarea alfabetului.Familia constituie primul mediu de viaţă socială şi culturală , iar

prin valorile pe care le transmite copilului asigură premisele dezvoltării intelectuale

- 6 -

morale şi estetice.Oferind copilului cartea de lectură părintele, prin provocarea acestuia

de a povesti, de a comenta şi de a aprecia ceea ce l-a impresionat, va realiza natural şi

firesc primul exerciţiu de formare a judecăţii estetice.

În preadolescenţă este posibilă o deviere de la subiectele strict legate de şcoală sau

indicate vârstei fragede. Datoria părinţilor este de a îndruma şi verifica copilul ca să

citească ceea ce corespunde vârstei sale şi să respecte lista lecturilor recomandate.

Dorinta de lectură poate deveni excesivă, copilul sacrificând programul de odihnă.Copilul

obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de

învăţare. Părinţii trebuie să-i asigure copilului cele necesare studiului: rechizite şcolare,

cărţi de lectură, manuale şcolare , cât şi condiţii bune de muncă. Părinţii trebuie să-şi

ajute copiii la învăţătură , dar ajutorul trebuie limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind

indicat să efectueze temele copiilor.Atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc să

nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să nu se intereseze deloc de rezultatele şi purtarea

acestuia.

Orice greşeală a părinţilor , mai ales în cazul când este repetată des , duce la apariţia unor

trăsături morale negative , care se fixează cu timpul. In familie se formeaza cele mai

importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa

în vorbire, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. În realizarea acestor

sarcini, modelul parental ajuta cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil.

Părinţii le spun copiilor ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e

urât în comportamente ,îi îndrumă să fie sociabili,să fie buni colegi şi prieteni. Aceste

noţiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său şi a celor din

jur. Formându-se aceste atitudini juste faţă de propria persoană se pot combate unele

însuşiri negative ca îngâmfarea, aroganţa ,egoismul.Educarea acestor calităţi presupune

combaterea izolării şi a individualismului, a indiferenţei faţă de om , a nesincerităţii şi a

necinstei.Una din cele mai frumoase calităţi care împodobesc personalitatea omului este

modestia.Omul modest ştie să-şi aprecieze meritele la adevărata lor valoare , fără a face

caz de ele şi a căuta să-i pună în inferioritate pe alţii.Modestia rezultă dintr-o mare

exigenţă faţă de sine şi din respect pentru calităţile celorlalţi oameni.Copilul însă nu are

posibilitatea să se autoaprecieze just şi trebuie ajutat .Multe greşeli se fac tocmai pentru

că părinţii supraapreciază sau minimalizează calităţile copilului.Obiectivitatea este

absolut necesară, deşi orice părinte este înclinat , într-o măsură mai mare sau mai mică să

facă aprecieri subiective.Mulţi părinţi reuşesc să- şi cunoască şi să-şi aprecieze just

copilul, încurajându-i calităţile reale şi corectându-i greşelile .Cunoscându-l vor şti în ce

direcţie să acţioneze pentru a preveni apariţia unor însuşiri negative ( îngâmfarea sau

sentimentul inferiorităţii,aroganţa şi îndrăzneala exagerată sau timiditatea).

Factorii familiali sunt ca proximitate şi importanţă cei mai importanţi în dezvoltarea unei

personalităţi armonioase, în securizarea fizică, afectivă şi materială a copilului.Indiferent

de modul

- 7 –

de organizare, mediul familial întemeiat pe un sistem de interacţiuni afective intense este

apt de a reacţiona la trebuinţele copilului, de a participa şi favoriza elaborarea

personalităţii, a imaginii sale

de sine şi despre lume.Colaborarea şcolii cu familia este o parte componentă a sistemului

general al activităţii educative.Şcoala nu trebuie să corecteze singură greşelile de educaţie

ale părinţilor , deoarece sistemul acesta nu poate duce decât cu greu la rezultate

bune.Ceea ce îndreaptă şcoala poate să fie anulat de metodele greşite folosite în

continuare de familie . Este nevoie de o unitate de exigenţe şi de măsuri , şi aceasta face

absolut necesară colaborarea dintre familie şi şcoală.Numai împreună pot corecta tot ce s-

a greşit până acum , punând temelia unei educaţii morale sănătoase .

Familia este locul de inserţie a copilului în societate şi în cultură, constituind

mijlocul prin care copilul este introdus în viaţa umană şi în cadrul în care se elaborează

personalitatea sa proprie.Numeroase trăsături importante ale personalităţii se constituie

după măsura situaţiilor trăite de copii în sânul familiei.Atitudinile părinteşti determină pe

copii să se diferenţieze unii de alţii destul de net pentru ca particularităţile pe care le

prezintă să se manifeste clar şi coerent în comportamentul curent sau în exprimările pe

care subiecţii înşişi le oferă prin unele teste de personalitate .Cei doi părinţi sunt implicaţi

în mod egal în procesul educativ familial.Ei sunt indispensabili , dar pot , în largă măsură

să fie substituiţi de înlocuitori adecvaţi , dacă copiii îi acceptă pe aceştia , fapt care

depinde mai ales de propria acceptare a copiilor de către părinţi.Orice neînţelegere dintre

părinţi , pune în pericol sentimentul de siguranţă al copilului şi deci armonia dezvoltării

personalităţii sale.Părinţii trebuie să fie convinşi că nu există o metodă unică de educaţie

infailibilă şi universal valabilă ,ci sunt mai multe metode , toate bune ,dacă sunt folosite

adecvat , în funcţie de individualitatea copilului şi de împrejurările concrete.

Personalitatea este întotdeauna unică şi originală, aceasta întrucât fiecare porneşte de la o

zestre ereditară unică, singulară (cu excepţia gemenilor univitelini care posedă eredităţi

identice) şi mai departe în câmpul existenţei sociale, fiecare străbate un drum anume,

încercând o serie de experienţe variate, intrând în anumite relaţii, toate având anumite

efecte asupra cursului dezvoltării personalităţii. În realitate fiecare om are un mod propriu

şi concret de gândire şi de simţire, totuşi între oameni nu sunt numai deosebiri ci şi

asemănări. Se înţelege că asemănările nu sunt totale, iar tipurile nu reprezintă decât o

schemă ce permite o grupare prin aproximaţie.

Specialiştii au investigat şi investighează în continuare celula familială pentru a construi

adevărata imagine a grupului social, a funcţiilor pe care le îndeplineşte , funcţii dintre

care cea mai importantă o constituie creşterea şi educarea copiilor.

Cu siguranţă sunt foarte multe de spus vizavi de conturarea personalităţii, acesta fiind un

subiect amplu şi dezbătut de-a lungul timpului de specialişti.Voi lăsa loc discuţiilor

pentru completarea acestui subiect neepuizat.

- 8 –

Bibliografie

A.S.Makarenko- Carte pentru părinţi ,E.D.S.P.,Bucureşti , 1961

V. Pavelescu –Invitaţie la cunoaşterea de sine Ed. Stiinţifică, 1970 , Bucureşti

V. Pavelescu –Opere citate

Paul Popescu-Neveanu – Psihologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti –

1990

Ursula Şchiopu şi Emil Verza - Psihologia vârstelor, Editura Didacticã şi

Pedagogicã, Bucureşti - 1981

Marcello Peretti-La pedagogia della famigli