1

Paza bună

de Tudor Arghezi

S-a întors cercetătoarea Să le spuie la surori

Că-i deschisă toată floarea Şi câmpia, de cu zori.

Şi-au plecat aproape toate La cules, cu mii şi mii,

Lăsând vorbă la nepoate

Să-ngrijească de copii.

Căci muscoii şi bondarii Şi-alte neamuri de pădure,

Pe şoptite, ca tâlharii, Umblau mierea să le-o fure.

Însă paza-n stupi e bună, Că târziu, după apus,

Colo jos, sub stupi, la lună,

Ei zăceau cu burta-n sus.

Stupul lor

de Tudor Arghezi

Stupul lor de pe vâlcea Stă păzit într-o broboadă

De trei plopi înalţi, de nea, Pe o blană de zăpadă.

Prisăcarul le-a uitat

Şi-a căzut şi peste ele Iarna, grea ca un plocat, Cu chenar de peruzele.

Înlăuntru însă-n stup Lucrătoarele sunt treze

Şi făcând un singur trup Nu-ncetează să lucreze.

Că niciuna n-a muncit

Pentru sine, ci-mpreună Pentru stupul împlinit Cu felii de miere bună.

Zece mâţe

de Tudor Arghezi

Zece mâţe-au fost poftite La un ceai, pe negândite.

Dar de teamă să n-o plouă,

Poate şi de altă frică,

Stă la uşă cea mai mică Şi-au plecat de-acasă nouă.

Nouă mâţe-ascultă-aici

Un concert pentru pisici.

2

Una sforăie pe nas Şi acuma doarme dusă. Şi din toată ceata spusă Mâţe opt au mai rămas.

Opt pisici se duc la râu Unde-i apa peste brâu Plină-n fund cu frig şi noapte,

Un pisoi, cum a călcat,

Că s-a dus! şi s-a-necat Şi-au rămas cu toate, şapte.

Şapte mâţe s-au jucat Un joc nemaijucat. Cărămizile fiind groase,

Au lovit pe una-n cap,

Cu o muche de dulap, Şi-au rămas, din şapte, şase.

Şase mâţe din grădină

S-au suit într-o maşină, Şi-n târligi, ca în opinci,

Una ne-ncăpând, frumos, Au lăsat-o-n drum, pe jos,

Şi din şase mai sunt cinci.

Cinci pisici s-au rânduit Sus, pe mal, la pescuit.

Hai, mai prinde-l, dacă poţi Că pe unul l-a furat

Racul cel răscăcănat Şi-au rămas patru din toţi.

Patru mâţe, după peşte, Vor să-l prindă între deşte Şi cu mâna, vrei, nu vrei. Una fuge cu un crap, Să şi-l facă la proţap,

Şi-au rămas, din patru, trei.

Trei pisici, precum se ştie, S-au dus la menajerie Ca să vadă un cotoi, Însă pe cel mai drăguţ

L-a luat şi l-a dus un struţ Şi-au rămas pisicii doi.

Două mâţe, chipurile, Au bătut nisipurile Toată ziua, toată luna.

Dar o mâţă mi s-a spus, A zburat şi s-a tot dus Şi-a rămas, din două, una.

O pisică de prigoană,

S-a văzut că e orfană, Singuratică şi mică, Şi, bolnava s-a culcat, Nu mai ştiu ce s-a-ntâmplat, Nu mai e nicio pisică.

3

Croitoraşul cel viteaz

de Fraţii Grimm

Într-o dimineaţă de vară, un croitoraş stătea la masa lui de lucru, de lângă fereastră. Se simţea în formă şi cosea din răsputeri. Cum stătea el

aşa, auzi trecând pe stradă o negustoreasă care striga:

— Magiun bun! Hai la magiun bun!

Cuvintele femeii îi plăcură croitoraşului, care îşi scoase capul gingaş pe fereastră şi strigă:

— Aici, dragă mătuşă, aici ai să scapi repede de marfă!

Femeia urcă cele trei trepte spre croitoraş cu coşurile grele, pe care le dezveli complet în faţa flăcăului. El le cercetă pe toate, le ridică în aer, îşi băgă nasul înăuntru şi, la urmă, spuse:

— Magiunul îmi pare bun. Cântăreşte-mi două uncii, dragă mătuşă,

ba chiar un sfert de livră n-ar fi rău.

Femeia, care sperase să facă vânzare bună, îi dădu flăcăului ce îi ceruse, dar plecă supărată şi morocănoasă.

„Acest magiun e o binecuvântare, gândi croitoraşul. Ar trebui să-mi dea putere şi avânt". Scoase pâinea din dulap, tăie o bucată din ea şi o

unse cu magiun.

— Ce gust bun va avea, spuse croitoraşul. Mai întâi vreau să termin

de croit pieptarul şi apoi voi lua o îmbucătură.

Aşeză pâinea lângă el şi se apucă să coasă mai departe. De bucurie, făcea împunsături din ce în ce mai dese. Între timp, mirosul de magiun se răspândi în încăpere, unde erau foarte multe muşte. Zburătoarele, ademenite de miros, se năpustiră cu droaia.

— Ei, dar cine v-a invitat pe voi? grăi croitoraşul şi goni oaspeţii

nepoftiţi.

Muştele însă, care nu înţelegeau graiul omenesc, nu s-au lăsat

alungate, ba din contră, au venit în număr din ce în ce mai mare. Atunci i-a ajuns, cum se spune, cuţitul la os croitoraşului. Se ridică din locul său, luă o cârpă şi lovi nemilos, spunând:

— Las' că v-arăt eu vouă!

Când ridică pânza şi numără, nici mai mult, nici mai puţin de şapte muşte erau moarte, cu picioruşele-n sus şi ţepene.

— Ce bărbat vânjos sunt! îşi spuse croitoraşul, mirându-se singur

4

de vitejia lui. Asta trebuie să afle tot oraşul. Apoi îşi croi în grabă un brâu, îl cusu şi brodă pe el cu litere de-o

şchioapă: "Şapte dintr-o lovitură!".

— Ei, dar ce spun eu, nu oraşul, grăi acesta mai departe, ci întreaga

lume trebuie să afle isprava mea! Atunci, de bucurie, începu să-i bată inima atât de tare, precum

codiţa unui purcel. Croitoraşul se încinse cu brâul şi plecă în lume, gândind că atelierul său e prea mic pentru aşa o vitejie. Înainte de a pleca, scotoci prin casă ceva de luat cu el. Nu găsi însă nimic altceva în afara unei bucăţi de brânză veche, pe care o băgă în buzunar. În faţa uşii

observă o pasăre ce se prinsese în tufiş, pe care o puse în buzunar, lângă brânză. Porni la drum plin de curaj şi, pentru că era uşurel şi sprinten,

nu simţi deloc oboseala. Drumul îl purtă către un munte, iar când atinse cel mai înalt vârf, întâlni un uriaş puternic, care privea netulburat în jur.

Croitoraşul se apropie curajos de el şi i se adresă:

— Bună ziua, prietene! Pentru ce stai aici şi priveşti lumea largă?

Eu am plecat în lume să-mi încerc norocul. Nu vrei să mergi cu mine? Uriaşul îl privi cu dispreţ, spunându-i:

— Vagabondule! Eşti un coate-goale!

— Se prea poate! răspunse croitoraşul, apoi îşi desfăcu cămaşa şi-i

arătă uriaşului brâul său. Citeşte aici să vezi ce bărbat sunt! Uriaşul citi: "Şapte dintr-o lovitură" şi gândi că cei şapte erau

oameni adevăraţi, pe care croitoraşul îi omorâse. Aşa că prinse respect pentru omuleţul din faţa lui. Totuşi, dori să-l încerce mai întâi. Luă o piatră în mână şi o strânse până ce începu să iasă apă din ea.

— Asta nu-i nimic, dacă ai destulă putere, spuse uriaşul.

— Doar atât? spuse croitoraşul. Păi asta-i o joacă de copii.

Scotoci în buzunar, apucă bucata de brânză moale şi o strânse până

ce ieşi zerul din ea.

— Nu-i aşa că m-am descurcat un pic mai bine? grăi apoi.

Uriaşul nu ştiu ce să răspundă, dar încă nu-i venea să-l creadă pe omuleţul acela. Aşa că mai apucă o piatră şi o azvârli atât de tare în sus

că abia se mai putea zări.

— Ei, piticule, fă şi tu la fel!

— Bună aruncare, spuse croitoraşul, dar piatra a căzut înapoi pe

pământ.

5

Scotoci apoi în buzunar, luă pasărea şi o aruncă în aer. Aceasta, bucuroasă că şi-a recăpătat libertatea, ţâşni în sus, zbură în depărtare şi nu se mai întoarse.

— Cum ţi se pare asta, prietene? întrebă atunci croitoraşul.

— Te pricepi la aruncat, spuse uriaşul, dar vom vedea dacă eşti în

stare să cari ceva greu. Şi îl duse pe croitoraş la un stejar falnic, ce căzuse la pământ şi grăi:

— Dacă ai destulă putere, ajută-mă să car acest copac afară din

pădure.

— Cu plăcere! răspunse omuleţul. Tu ridică trunchiul pe umeri, iar

eu voi căra crengile şi coroana, că doar acestea sunt cele mai grele. Uriaşul ridică trunchiul pe umeri. Croitoraşul însă se aşeză pe una

din crengi, iar uriaşul, care nu mai putea privi înapoi, trebui să care întregul copac, ba pe deasupra, şi pe croitoraş. Acesta era vesel şi bine dispus, fluierând cântecelul "Trei croitori călăreau spre poartă", de parcă ar fi fost o joacă de copii căratul copacului. Uriaşul nu mai putu înainta

după o bucată de drum în care cărase povara cea grea şi strigă:

— Ascultă, eu dau drumul copacului! Croitoraşul sări sprinten de

sus, apucă pomul cu ambele mâini ca şi cum îl cărase până atunci şi-i spuse uriaşului:

— Eşti aşa de mare şi totuşi nu mai poţi căra copacul!

Plecară împreună mai departe şi, când trecură pe lângă un cireş, uriaşul prinse coroana pomului unde atârnau cele mai coapte fructe, o trase în jos. I-o dădu croitoraşului să o ţină şi-l îndemnă să mănânce. Croitoraşul era însă prea slab pentru a ţine copacul, iar când uriaşul

dădu drumul crengii, aceasta se ridică în văzduh şi îl ridică în aer. Când coborî la loc, nevătămat, uriaşul îi spuse:

— Ce înseamnă asta? N-ai putere nici să ţii crengile astea atât de

subţiri?

— Ei aşi, nu puterea îmi lipseşte! răspunse croitoraşul. Crezi că asta

e o problemă pentru cineva care a omorât şapte dintr-o lovitură? Am sărit peste copac pentru că erau nişte vânători acolo în tufiş şi trăgeau cu puşca. Sări şi tu dacă poţi!

Uriaşul încercă, dar nu putu sări peste copac şi rămase atârnat în crengi, aşa că ieşi învingător şi de data aceasta croitoraşul. Atunci uriaşul spuse:

6

— Dacă eşti atât de voinic, vino cu mine în peştera uriaşilor, să

înnoptezi cu noi. Croitoraşul era pregătit şi îl urmă. Când ajunseră în peşteră, văzură

şi alţi uriaşi lângă foc. Fiecare ţinea în mână o oaie friptă din care se înfrupta. Croitoraşul privi în jur, gândind că aici e mai mult spaţiu decât în atelierul lui.

Uriaşul îi oferi un pat, spunându-i să se culce în el şi să doarmă. Patul era însă prea mare pentru croitoraş şi nu se culcă în el, ci se ghemui într-un colţ. La miezul nopţii, uriaşul se sculă, crezându-l adormit buştean pe croitoraş. Luă o prăjină mare de fier şi lovi patul cu putere,

gândind că a omorât lăcusta asta. Dis-de-dimineaţă, uriaşii plecară în pădure şi uitară complet de croitoraş. Dar, când văzură că acesta mergea

în urma lor vesel şi vioi, se înspăimântară, temându-se că-i va omorî pe toţi, aşa că îşi luară tălpăşiţa în mare grabă.

Croitoraşul merse mai departe, ghidându-se după nasul său ascuţit cu care adulmeca aerul. După drumeţii îndelungate, ajunse în curtea unui palat împărătesc. Pentru că îl ajunsese oboseala, se culcă în iarbă şi adormi. În timp ce dormea, se adunară oameni. Îl priviră pe toate părţile

şi citiră pe brâul său: "Şapte dintr-o lovitură".

— Vai, spuseră ei, ce caută acest mare erou şi războinic aici, în

vreme de pace? Trebuie să fie un om tare puternic! Apoi merseră la împărat şi-l înştiinţară, gândind că, în vreme de

război, acesta ar fi un bărbat tare important şi folositor, care nu trebuie lăsat să plece cu niciun preţ. Împăratului îi pică bine sfatul lor şi trimise un curtean de-al său la croitoraş să-i ofere un loc în serviciul militar,

atunci când acesta se va trezi. Trimisul rămase în picioare lângă cel ce dormea şi aşteptă până ce tânărul se întinse şi deschise ochii, şi abia apoi îi prezentă propunerea.

— Chiar din acest motiv sunt eu aici! răspunse croitoraşul. Sunt

pregătit să intru în serviciul împăratului. Astfel că fu primit cu toate onorurile şi i se dădu o locuinţă

deosebită. Dar ceilalţi războinici erau porniţi împotriva croitoraşului şi îşi

doreau să-l vadă la mii de kilometri depărtare.

— Ce va fi, vorbeau aceştia între ei, dacă ne sfădim cu dânsul, iar el,

când loveşte, ne doboară câte şapte dintr-o lovitură? Aşa nu putem trăi.

7

Astfel, ajunseră la o hotărâre. Îi povestiră împăratului totul şi îl rugară să-i lase să plece.

— Nu suntem făcuţi să răbdăm, spuseră aceştia, lângă un om care

poate nimici şapte dintr-o lovitură. Împăratul era trist că ar putea să-şi piardă toţi slujitorii credincioşi

şi îşi dorea să nu-l fi întâlnit vreodată pe croitoraş. Acum ar fi fost

bucuros să-l vadă plecat. Dar nu avea curajul să-i spună să plece, de frică să nu îi ucidă poporul şi să se aşeze pe tronul împărătesc. Multă vreme reflectă asupra acestui lucru şi, în sfârşit, primi un sfat. Trimise vorbă croitoraşului că ar fi vrut să-i facă o propunere, din moment ce e aşa un

mare războinic. Într-o pădure din ţara sa locuiau doi uriaşi care pricinuiau furturi, crime, pârjoluri şi nimeni nu se putea apropia fără a-şi

primejdui viaţa. Dacă el învingea şi omora aceşti doi uriaşi, împăratul i-o va da pe fiica sa de soţie şi jumătate de împărăţie drept zestre. De asemenea, va primi o sută de călăreţi care să-l însoţească şi să-l ajute.

"Aşa ceva se cuvine unui om ca mine - gândi croitoraşul. Mie nu mi se oferă în fiecare zi fiica frumoasă de împărat şi jumătate din împărăţie".

— Sigur că da, fu răspunsul lui. Voi îmblânzi cei doi uriaşi, iar

pentru asta nu-mi trebuie cei o sută de călăreţi. Cine nimereşte şapte

dintr-o lovitură, nu are de ce să-i fie frică de doi. Croitoraşul porni la drum, iar cei o sută de călăreţi îl însoţiră. Când

ajunseră la marginea pădurii, le spuse însoţitorilor săi:

— Aşteptaţi-mă aici! Îi voi aranja singur pe cei doi uriaşi.

Apoi intră în pădure şi se uită de jur împrejur, la stânga şi la dreapta. După un timp, îi zări pe cei doi uriaşi ce stăteau sub un copac, dormeau şi sforăiau de se arcuiau crengile încoace şi-n colo. Croitoraşul nu pierdu vremea. Îşi umplu ambele buzunare cu pietre şi se urcă în

copac. Când ajunse la mijloc, se târî pe o creangă până ajunse chiar

deasupra celor doi care dormeau şi aruncă pietrele una după alta pe piep-tul unuia dintre uriaşi. Acesta nu simţi nimic vreme îndelungată, dar se trezi într-un sfârşit, îşi împunse tovarăşul şi spuse:

— De ce mă loveşti?

— Visezi poate! spuse celălalt. Nu te-am lovit.

Se aşezară din nou la somn. Atunci, croitoraşul aruncă cu o piatră în cel de-al doilea.

— Ce înseamnă asta? spuse celălalt. De ce arunci cu pietre în mine?

8

— Nu arunc cu nimic în tine, răspunse primul bombănind.

Se dondăniră o vreme, dar, pentru că erau obosiţi, se lăsară păgubaşi şi adormiră din nou. Croitoraşul o luă de la capăt cu jocul său. Căută piatra cea mai grea şi o aruncă pe pieptul primului uriaş cu toată forţa.

— De data asta e destul! strigă acesta şi sări ca un nebun şi-l lovi pe

camaradul său de un copac, de se cutremură.

Celălalt îi plăti cu aceeaşi monedă şi aşa de tare se mâniară amândoi, încât începură să smulgă copacii şi să arunce cu ei unul în

celălalt, până ce căzură morţi la pământ, amândoi în acelaşi timp. Atunci coborî şi croitoraşul din copac.

— Ce noroc pe mine că nu au smuls copacul în care stăteam eu

altfel, ar fi trebuit să sar precum o veveriţă dintr-unul în altul. Apoi trase sabia şi îi împunse pe fiecare cu câteva lovituri în piept.

Merse la cavaleri şi le spuse:

— Treaba este rezolvată. Le-am făcut felul amândurora, dar tare a

mai fost greu. Au smuls copacii din rădăcini pentru a se apăra. Însă nu i-a ajutat cu nimic când au întâlnit unul ca mine, care nimereşte şapte dintr-o lovitură.

— Totuşi, nu sunteţi rănit? întrebară cavalerii.

— A mers foarte bine. Nu mi-au mişcat niciun fir de păr.

Cavalerii însă nu-l crezură şi merseră în pădure. Acolo îi găsiră pe cei doi uriaşi într-o baltă de sânge, iar de jur împrejur văzură copacii smulşi. Croitoraşul ceru împăratului răsplata promisă. Acesta însă se căia amarnic pentru promisiunea făcută şi căuta alte căi de a se descotorosi de

erou.

— Înainte de a o primi pe fata mea şi jumătate din împărăţie, îi

spuse împăratul croitoraşului, trebuie să mai îndeplineşti o faptă de

vitejie. Într-o pădure se găseşte un inorog ce pricinuieşte multe stricăciuni, iar tu trebuie să-l prinzi.

— De un inorog mă tem încă şi mai puţin decât de doi uriaşi. Eu

dobor şapte dintr-o lovitură. Luă cu el o funie şi un topor. Merse în pădure şi le porunci încă o

dată însoţitorilor săi să-l aştepte la marginea pădurii. Nu aşteptă mult, căci inorogul apăru curând şi se năpusti direct asupra croitoraşului, vrând să-l nimicească dintr-o lovitură.

9

— Încetişor, încetişor! spuse croitoraşul. Unde te grăbeşti aşa?

Rămase locului până ce animalul se apropie şi sări ager în spatele unui copac. Inorogul se repezi cu toată puterea înspre copac şi îşi înfipse cornul în trunchiul acestuia atât de tare, încât nu mai avu putere să-l scoată şi rămase prins acolo.

— Ei, acum te-am prins! spuse croitoraşul venind de după copac. Îi

legă frânghia de gât, apoi tăie cu toporul cornul acestuia şi, când totul fu

gata, luă animalul şi îl duse împăratului. Acesta nu voia să-i dea încă răsplata promisă şi îi propuse o a treia

încercare. Croitoraşul trebuia să prindă înainte de nuntă un mistreţ care făcea mult rău în pădure. Vânătorii îl vor ajuta.

— Cu plăcere! spuse croitoraşul. Asta-i o joacă de copii!

Pe vânători nu îi luă însă cu el în pădure, iar aceştia erau tare mulţumiţi, căci întâlniseră mistreţul deja de câteva ori şi nu aveau niciun chef să mai dea ochii cu el.

Când îl văzu, mistreţul fugi cu spume la gură şi cu dinţii clănţănind. Încercă să-l doboare la pământ, însă eroul sări sprinten într-o cabană din apropiere şi, dintr-o săritură prin fereastră, ieşi iar afară. Mistreţul îl urmărea, însă croitoraşul ţâşni afară şi trânti uşa în urma lui. Astfel a

fost prins animalul furios, care era prea greu şi prea neajutorat ca să poată sări pe fereastră. Croitoraşul îi chemă pe vânători să vadă cu proprii

ochi animalul capturat. Eroul se înfăţişă în faţa împăratului care, de voie, de nevoie, trebui să-şi ţină promisiunea şi să-i dea pe fiica sa şi jumătate din împărăţie. Dacă ar fi ştiut că în faţa lui nu stă un erou războinic, ci un croitor, i-ar fi căzut şi mai greu la inimă. Astfel, nunta avu loc cu multă splendoare, dar cu puţină bucurie. Aşa deveni eroul din croitor, rege.

După o vreme, tânăra regină îşi auzi în timpul nopţii soţul vorbind

în somn:

— Tinere, croieşte-mi un pieptar şi cârpeşte-mi pantalonii, că altfel

îţi trag una după ceafă! Atunci înţelese fata din ce neam provine tânărul stăpân. A doua zi se

plânse tatălui său de necazul ei şi îl rugă să o ajute să scape de omul care nu era altceva decât un biet croitor. Împăratul o consolă spunându-i:

— În noaptea următoare, lasă deschisă uşa iatacului vostru, căci

slujitorii mei vor aştepta afară. Când soţul tău va adormi, ei vor intra, îl

10

vor lega şi îl vor urca pe un vapor să-l ducă în lumea largă. Prinţesa fu mulţumită de răspuns. Un servitor al împăratului, care

auzise totul şi era credincios tânărului stăpân, îi povesti acestuia toată uneltirea.

"Voi termina odată cu treaba asta", îşi spuse croitoraşul. Seara, se

culcă alături de nevasta lui la ora obişnuită. Când aceasta crezu că el a adormit, se sculă, deschise uşa şi se culcă la loc. Croitoraşul, care doar se prefăcea că doarme, începu să strige cu voce tare:

— Tinere, croieşte-mi pieptarul şi cârpeşte-mi pantalonii că altfel îţi

trag una după ceafă! Eu am nimerit şapte dintr-o lovitură. Am omorât doi

uriaşi. Am adus un inorog şi am prins un mistreţ. Crezi tu că mă tem de cei care stau acum la uşa iatacului?

Când aceştia îl auziră pe croitoraş, se înfricoşară nespus şi fugiră de parcă o armată întreagă de sălbatici ar fi fost pe urmele lor şi nici unul nu mai îndrăzni să se lege de el vreodată. Astfel rămase croitoraşul rege până la adânci bătrâneţi.

Peştişorul auriu

după Helene A. Guerber

Pe o insulă mică şi singuratică, din mijlocul mării, era un bordei în

care trăia un moşneag, cu nevasta sa cea rea de gură. Erau tare săraci şi se hrăneau numai cu peştii prinşi din mare, cu un năvod.

Odată, moşneagul avu noroc şi prinse un peştişor de aur.

— Pescarule bun, se rugă peştişorul, dă-mi drumul în mare şi orice

dorinţă ţi-o voi împlini. Moşneagului i se făcu milă şi îl azvârli în mare. Se întoarse la bordei

şi povesti bătrânei întâmplarea.

— Eşti un netot! sări ea cu gura. Cum? Să ai în mână un peştişor de

aur şi să-l arunci în mare? Ne-am fi îmbogăţit, moşnege! Moşneagul fugi la ţărm.

— Peştişorule de aur! Hai, ţine-te de cuvânt şi scoate-ţi capul din

apă.

— De ce mă cauţi, omule?

— Mărite peştişor de aur! M-a certat baba că nu te-am prins.

Iertare, dar n-avem nici covată, nici pâine în covată.

11

— Am înţeles, bătrâne. Du-te acasă şi vei găsi covată nouă, plină de

pâine. După un timp baba l-a ocărât pe moşneag şi l-a trimis să ceară o

casă nouă, apoi un palat. Ajunsă împărăteasă, ea a vrut să fie regina apelor, dar peştişorul îi spuse moşului:

— Asta nu se poate. E prea lacomă baba ta.

Spunând acestea, peştişorul se afundă în mare şi toate darurile

minunate dispărură. Moşul şi baba au rămas din nou săraci.

Ciocârlia

de Ion Agârbiceanu

Zăpada, subţiată mereu către sfârşitul lui februarie, la începutul lui

martie se topi de tot sub adierile vântului de la miazăzi. Pe costişele unde bătea soarele, iarba se grăbi să-şi arate acele verzi şi fragede. Fierarii satului nu mai răzbeau cu ascuţitul fiarelor de plug. Prin curţi, prin grădini, pe lângă jirezile1 de paie, găinile cotcorozeau răsunător ca şi când le-ar fi zburătăcit cineva. Cocoşii trâmbiţau a fală de pe garduri. Purceii mici, ca nişte şobolani, guiţau prin curţi, alergând după mamele lor, care

nu i-au lăsat să sugă de ajuns, grăbindu-se să râme în ţelina dezgheţată din grădini. Pe drumuri, după dezgheţ, tina se strânse, şi se vedeau cărări bătucite.

O săptămână de primăvară învie lumea. Dar iarna înveninată rău se hotărî să se întoarcă, părându-i că prea curând a plecat.

Şi într-o seară dădu drumul vânturilor de la miazănoapte şi

dimineaţa era alb cât bătea ochiu'. Nu mai ningea, dar văzduhul era sur şi greu, coborât pe umerii dealurilor din jurul satului. Şi vântul, deşi se mai potolise, tăia ca briciul.

Cotcorozitul găinilor încetă. Purceluşii cei vărgaţi cu dungi negre se grămădiră iarăşi în paiele din coteţe. Mămăruţele - vacile Domnului - care începuseră să se ivească în ţărâna de sub streaşina gardului, unde bătea

soarele, se făcură nevăzute.

1 Jireadă – şiră, stog de fân, paie.

12

Numai oamenii nu se înspăimântară de toanele iernii. Ei începuseră să iasă cu plugurile pe cobile2, cu sarcinile de fân legate deasupra.

Pământul nu îngheţase, iar stratul de zăpadă era subţire de tot. Dacă nu mai ninge până la amiazi se poate şi topi, mai cu seamă în locurile de feţie, cum erau cele ce trebuiau semănate anul acesta - cu orz

şi cu ovăz. La început mai puţine, apoi, după ce se ascunse zăpada, tot mai

multe pluguri brăzdau pământul în locurile de arătură. Vremea mirosea încă mereu a iarnă. Văzduhul părea îmbâcsit cu praf fin de cenuşă. Oamenii purtau căciuli şi clicine peste pieptare. Pogănicii - băieţii care

mânau vitele pe brazdă - aveau buzele crăpate şi mâinile îngroşate, roşii

ca racul, dar tot aveau inimă să pocnească din bici şi să strige vitelor pe nume.

Vântul părea că nu mai bate. Nu mai mişca nicio buruiană uscată, dar era încă viu şi ardea obrajii tineri, ca o flacără nevăzut de subţire.

Câteva zile soarele nu se arătă din bolta sură şi neclintită. În lumea aceea mohorâtă, nu-i venea nici unui fecior de la coarnele plugului să

cânte. Întinderile - lanurile, luncile, dealurile - păreau, nu ştiu cum, ca de fier. Parcă toate răsuflau încă a iarnă.

Seara, când se întorceau plugarii în sat, vorbeau pe drum:

— Blestemată vreme!

— O mai fi asta primăvară!

— Ne-a zăpăcit săptămâna cea caldă. Poate am ieşit şi noi prea

devreme cu plugul.

— Da' de unde! Ca în toţi anii, numai în grabă.

— N-am apucat să ar de primăveri fără să aud ciocârlia.

— Vom auzi-o, n-avea grijă! Să se ivească numai soarele. Ea ce

aşteaptă?

Pogănicii, când intră în căldura din casă, cu degetele cârlig, cu buzele crăpate, cu obrajii arşi de foc, au lacrimi în gene, de care ei nu ştiu nimic şi încep să spună cu glas tare, aproape zbierând, cât de mult au

arat azi.

2 Cobilă, cobile – un fel de capră alcătuită din două lemne împreunate, care serveşte la

transportarea plugului pe drum.

13

O vreme a stat încordată lupta între iarnă şi primăvară - câteva zile. Poate deasupra văzduhului de cenuşă s-au tăiat în săbii pentru că, într-o bună dimineaţă sabia primăverii a despicat plumbul de sus, şi vânt cald de la miazăzi, cu mireasmă de verdeaţă a umplut lumea, fugărind norii cei încremeniţi parcă într-unul singur.

Soarele s-a ivit strălucitor de prospeţime, de tinereţe şi se înălţa biruitor în seninătatea cerului.

Un băieţaş care se grăbi să iasă cu oile la păscut ciuli deodată urechile. Se rezemă în bâtă. Îşi răsturnă pe spate capul înfundat în căciulă. Desluşi mai întâi cântecul mărunt ciripitor. Apoi văzu şi rotirea ce

se înălţa în văzduh, drept în sus, şi care părea că ea cântă. Şi un zâmbet

larg îi inundă întreaga faţă!

— Ciocârlia! strigă el nemaiputând de bucurie.

— Ciocârlia! Ia ascultaţi şi uitaţi-vă în soare! Cântă ciocârlia.

Privi împrejur. Nu era nimeni în apropiere care să-l audă. Cunoştea zborul şi cântecul ciocârliei încă din primăvara trecută.

Când înţelese că nu-i nimeni în apropiere să-i spună vestea cea mare, lăsă oile în luncă şi alergă la cel mai apropiat plug:

— Bădiţă, auzit-ai ciocârlia? Eu am auzit-o şi am şi văzut-o! Omul

cunoştea băieţaşul.

— Unde, măi Ionaş?

— Acolo unde-s oile mele.

— Nu mai spune!

Plugarul ara cu boii, fără pogănici. Opri boii.

— N-am văzut-o când s-a ridicat în aer, ci am auzit numai cum

ciripeşte ceva mărunt deasupra mea.

— Tu cunoşti cântecul ciocârliei?

— Cum să nu-l cunosc! Şi m-am uitat la cercurile pe care se înălţa

spre soare, până s-a pierdut în cer.

— Dacă-i aşa, a sosit de-acum şi primăvara, măi băiete. Era chiar

vremea. Până să-şi răsucească omul o ţigară, din împrejurimi se mai înălţară

câteva ciocârlii în văzduh.

— Auzi? Le-ai auzit? Uite-o pe una! Uite încă una! Ba-s trei! Ba-s

patru! Vezi-le, bădiţă? Ionaş nu mai ştia după care să privească. Îşi întorcea capul mereu

14

de la una la alta.

— Ţine-te numai de una, băiete, dacă vrei să o vezi până o înghite

văzduhul. Altfel le pierzi pe toate şi rămâi numai cu cântecul. Se mai opriră şi alţi plugari, şi capete răsturnate pe spate, de

oameni mari şi de pogănici, scrutau înălţimile. Câţiva băieţaşi de pe lângă plugari îşi smulseră căciulile şi le azvârliră în văzduh.

— A venit ciocârlia!

— Cântă ciocârlia!

— De acum primăvara rămâne!

Liniştea a stăpânit până acum peste hotar, dar după ce au început

să cânte ciocârliile, părea şi mai adâncă. Din înălţimi pătrundea clar şi mărunt ciripitul, tot mai imaterial, cu cât se înălţau în cer păsăruicile cele sure.

De la o vreme, cele fulgerate de lumină şi de înălţimi cădeau ca gloanţe unde şi unde, pe pajiştea rar înverzită sau pe arături.

Plugurile începură să umble iar.

Ionaş se întoarse la oile lui, care aveau miei mărişori, pe care soarele totuşi încă nu răzbea să-i încălzească, şi umblau strâmb şi zgribuliţi după mamele lor, încercând să sugă.

Îşi adună turmuliţa şi o mână într-o parte a luncii, unde mai erau şi alţi copii cu oile cu miei. Unii erau copii de şcoală, mai mari ca Ionaş.

— Aţi auzit? Aţi auzit?

— Ciocârliile?

— D-apoi ce!

— Şi acum sunt vreo cinci în văzduh. Nu se mai aud şi nu se mai

văd. Poate să le mai vedem când pică.

— De unde să pice?

— Din cer, vezi bine!

— Zboară până-n cer?

— Tu nu ai văzut?

— Uite, una a căzut!

— Unde?

— Colo! Dar nu se vede!

— Cum să se vadă, că-i o pasăre mică!

— Nu-i aşa de mică, zise Ionaş. Eu le-am văzut de aproape as-

15

tă-iarnă, la noi la şură, în jurul jirezii de paie. Şi ciocârlie şi ciocârlan! Cel cu moţ!

Un băiat din clasa a III-a, vecin cu Ionaş, zise:

— Le-am văzut şi eu astă-iarnă. Dar nu acelea-s ciocârliile care

cântă.

— Cum nu? Nu-s ciocârlii?

— Aşa le zicem şi lor, dar ele nu cântă în aer. Acestea care se înalţă

în văzduh şi cântă sunt mai mici şi-s păsări călătoare. Nu rămân iarna la noi, ci se duc în ţările calde.

Nici Ionaş, nici alţi copii de seama lui nu voiau să creadă. Ciocârlia e numai una: şi cea care vine iarna prin ogrăzi şi pe drumuri, şi cea care cântă primăvara.

— Nu, sunt două feluri de ciocârlii, întări şcolarul. Aşa ne-a învăţat

domnul învăţător, aşa e scris şi în carte. Ba ne-a arătat şi chipurile lor pe nişte tabele. Cântăreţele sunt mai mici şi nu-s moţate. Sunt păsări călătoare şi numai primăvara se întorc iar la noi.

Ciobănaşii rămaseră nedumeriţi. Nici unul nu ştiuse că sunt două feluri de ciocârlii.

În vremea cât ei vorbeau se mai înălţară încă multe ciocârlii,

oprindu-le vorbele şi poruncindu-le să le urmărească şi să le asculte. Pe nesimţite se amestecă între ei şi un fecioraş de vreo paisprezece

ani care păzea oile primarului. Era un fel de sluguliţă la primar, şi-l

chema Vasilică. Îl cunoşteau toţi copiii care erau aici cu oile. Vasilică era orfan şi nu umblase la şcoală. Nu ştia carte. Îl

crescuseră nişte rudenii îndepărtate până la vârsta de şapte ani. Apoi îl dădură la stăpân. Erau în sat încă mulţi copii săraci, care gustaseră din vreme pâinea amară a străinului şi care nu putură învăţa carte.

După ce-i ascultă ciorovăindu-se asupra celor două soiuri de

ciocârlii, Vasilică zise:

— Nu ştiu dacă-s mai multe feluri de ciocârlii, dar asta nici nu are

însemnătate. Cântă una ori cântă alta, e tot atât. Dar care ştie dintre voi pentru ce ciocârlia e singura pasăre cântătoare care nu se aşază pe o ramură să cânte, sau pe pământ, în grâne ca pitpalaca, ci cântă numai în văzduh, înălţându-se spre soare? Asta v-a spus-o dascălu' la şcoală? Aşa-i că nu v-a spus? Să vă spun eu, văd că nici unul nu ştie.

Erau cu toţii vreo opt copii. Trei umblau la şcoală, iar ceilalţi nu

16

ajunseseră încă la vârsta cerută. Vasilică ştia multe poveşti şi le mai spusese şi altă dată. După ce îşi

aruncară ochii după oiţele lor, se adunară în jurul lui Vasilică, iar el, dregându-şi glasul şi săltându-şi gluga în spate, începu:

Au fost odată un împărat şi o împărăteasă, puternici şi bogaţi. Aveau

un palat de aur pe care-l aprindea în fiecare zi senină soarele, încât de departe părea că a mai răsărit un soare şi pe pământ. Nu aveau la sufletul lor decât o fată, dar ce mai fată, ruptă din soare, nu alta!

Pe vremea aceea erau zmei pe pământ care vrăjeau fetele frumoase de împăraţi şi le duceau pe caii lor înaripaţi prin văzduh, pe tărâmul

celălalt.

După ce crescu fata, împăratul o încuie în rândul de sus al palatului, unde erau uşi de fier, şi la fiecare uşă paznici cu arma la picior. Tot rândul de sus era al ei, unde trăia şi se juca cu prietene şi servitoare şi avea toate bunătăţile la masă. Avea şi jucării frumoase. Nu-i fu urât în anii cei dintâi ai zăvorârii ei.

Spre răsărit şi miazăzi, palatul, la rândul de sus, avea un singur

geam de aur subţire, prin care se vedea soarele de dimineaţă până seara. Nu te orbea cu lumina lui, aşa că fata de împărat putea să-l privească

mereu. Dar la început Lia - căci Lia o chema pe fata împăratului - nu-i prea

avea grija soarelui, ci se juca cu prietenele sale. După trecerea anilor, însă, fata se juca tot mai puţin şi rămânea

adeseori pe gânduri. Era acum fată mare.

— Nu-ţi mai place jocul? o întrebară prietenele.

— Ba-mi place.

— Nu-ţi mai place de noi?

— Şi de voi îmi place.

— Să iscodim jocuri noi, poate ţi s-a urât de cele vechi.

— Nu mi s-a urât!

— Păi, dacă-i aşa, cum poţi tăcea cu ceasurile, şi nu te uiţi la noi?

— Nu tac.

— Dar ce faci?

— Vorbesc!

— Nu auzim nimic!

— Vorbesc fără cuvinte.

17

— Cu cine?

— Ştiu eu? Poate cu inima mea.

Când auzi doica fetei - căci şi ea era cu Lia - vorba din urmă, aţă la împărăteasa s-a dus.

— A venit vremea, stăpână!

— De bună seamă?

— A venit. Domniţa nu se mai joacă şi-i mereu tăcută şi gânditoare.

— Îi voi spune împăratului să dea sfoară-n ţară şi să vină peţitorii.

Împăratul se bucură lucru mare. De când aştepta el vestea asta.

Cobora spre bătrâneţe şi-i trebuia un ginere care să-l ajute la împărăţie. Apoi, dacă se mărita fata, scăpa şi el de grija şi teama lui de zi şi de noapte. Zmeii nu mai aveau putere să i-o răpească!

Se porniră crainicii să strige vestea cea mare şi în ţară şi în împărăţiile vecine.

În vremea asta, prietenele Liei auziră că fata începe să cânte, ea singură, abia şoptit, un cântec care le făcea să tremure şi inimile lor, şi se mirau că fata de împărat nu se mai depărtează de geamul prin care soarele privea în palat.

Se uita la soare şi cânta. Uneori glasul i se ridica şi prietenele

simţeau o dulceaţă nemaigustată, care le îmbolnăvea şi le făcea visătoare. Trecură săptămâni şi luni. Peţitorii din lumea întreagă începură să

curgă la palat: fii de împăraţi, în scumpeturi îmbrăcaţi, pe cai negri încălecaţi, de război înarmaţi. Crai voinici şi tinerei, toţi înalţi şi subţirei, se lipesc ochii de ei, şi mulţi feciori de plugari şi de gazde păcurari, par-că-s nişte ghinerari de cei mai mari. Toţi prin curte caii-şi poartă şi-n

vârtej se-nvârt în roată. Străluceşte curtea toată de lucirea armelor, de sclipirea hainelor, mirarea boierilor, topirea cucoanelor.

Toţi boierii mari şi mici se adunară la palat să vadă pe cine-şi va

alege fata împăratului: ei de soţ şi lor de crai. Împăratul hotărâse ca Lia să se uite din fereastră în curte, cu un

măr de aur în mână, şi de care-i va plăcea, să îl lovească cu mărul.

Dar fata privea cu ochii împăienjeniţi în curte. Nu izbi pe nici unul cu mărul, ci fugi în grabă la rândul de sus şi rămase stană înaintea geamului de aur subţire, prin care privea soarele. Nu peste mult se auzi iar cântecul abia înfiripat, dar aşa de dulce şi de duios, încât prietenele ei începură să suspine, iar doica ei a plânge.

18

Împăratul mai făcu proba zile în şir. Veniseră atâţia peţitori, încât curtea se umplu de zece ori, tot voinici care mai de care.

Dar fata nu alese pe nici unul de soţ şi se grăbea mereu la geamul de aur prin care privea soarele.

Împăratul şi împărăteasa se îmbolnăviră de întristare. Ce să fie cu

fata lor? A pătruns cineva în locuinţa ei? Paznicii răspunseră:

— Unde ne stau picioarele să ne stea capetele, dacă om pământean

va fi intrat în iatacurile ei. Prietenele şi servitoarele se jurară:

— Să-mpletim cosiţe albe, dacă a pătruns aici şi nu-mai umbră de

om! Doica plângea cutremurându-se toată:

— Nimeni n-a intrat aici decât soarele prin geamul cel de aur

subţire.

Chemară un vraci bătrân, care, ridicându-şi sprân-cenele cu cârja şi privind-o pe Lia, ofta şi zise:

— Aş bănui că s-a îndrăgostit de soare.

— De soare! suspină împăratul şi împărăteasa. Ai îmbătrânit şi

dumneata degeaba, moşule! Vraciul îşi trase cârja, sprâncenele-i căzură iar pe ochi şi porni la

drumul pe care venise. Când veni din peştera lui de munte tot mai văzu puţină lumină şi pipăind cu cârja ţinu drumul şi singur. Acum însă se

împiedica la tot pasul. Se izbea de lucrurile din palat şi nu mai ştia încotro să apuce.

— Daţi-mi o călăuză să mă ducă acasă, zise el îm-păratului.

— Încoace ai venit singur.

— Da, mai vedeam ceva. Acum nu mai văd nimic. M-a orbit fata

voastră.

— Spui prostii!

— Nu, spun adevărul. Fata voastră e acum ca ruptă din soare. Voi n-aţi văzut?

— Totdeauna a fost frumoasă!

— Frumoasă ca acum? Să ia vederile omului? Să orbească de tot pe

un moşneag? Împăratul înălţă din umeri, ca şi când ar zice că nu-şi prinde

19

mintea cu un bătrân, şi-i dădu călăuza cerută. …Trecură primăvara şi vara şi începu toamna. Începu, dar ziua, în loc să scadă creştea mereu, şi căldura verii se

înteţea. Soarele răsărea la vremea lui, dar apunea tot mai târziu. După o vreme lumea rămase încremenită. Ce să fie asta? Cum s-a

schimbat rânduiala firii? Nu mai vine toamna? Nu va mai fi iarnă? Şi căldura care creştea mereu, o dată cu ziua! Muncitorii lucrau să se spetească. Nu puteau lăsa lucrul până nu apunea soarele. Dar soarele apunea tot mai târziu.

Oamenilor le venea nebunia. Se usca tot ce mai era verde pe hotar.

Muncitorii cădeau de osteneală prea multă, iar stăpânii nu-i scoteau din

brazdă până nu apunea soarele. Nici pe ei, nici vitele de jug. Ajunseseră numai oasele şi pielea. Vai de zilele lor!

Popii se apucaseră de slujbe. Clopotele nu mai încetau. Cu ziua în cap, cititorii în stele nu se mai mişcau din palatele împăraţilor, să cerceteze şi să spună ce minune va mai fi şi asta.

Numai fata împăratului, Lia, se făcea din zi în zi mai frumoasă şi

cânta mai minunat privind, prin geamul subţire de aur, soarele. Zarva din lume crescu mereu şi ajunse până la palatul soarelui,

unde muma lui de mult se minuna şi-l întreba în toată seara de ce întârzie să vină la culcare, din zi în zi mai mult.

Dar soarele nu-i răspunse nimic, şi bătrâna vedea că el adoarme mai greu, cu fiecare seară.

Când văzu că de la el nu poate afla nimic, iar zbuciumul muritorilor se înălţă până la ea, se hotărî să pornească pe urmele lui să vadă ce-i cu minunea asta.

Îmbrăcată în neguri dese, într-o dimineaţă porni tiptil în urma soarelui. Merse tot după el şi nu descoperi nicio piedică în drumul lui

până ce ajunse la palatul de aur al împăratului. Acolo, soarele se opri

privind prin geamul cel subţire de aur. Se opri şi bătrâna şi văzu prin geam pe fata împăratului, pe Lia, cum se schimbă la faţă, cum se luminează, şi o auzi cum începe să cânte.

Când o văzu şi o auzi, muma soarelui tresări şi se cutremură, ca şi când ar fi intrat în ea toată tinereţea şi frumuseţea fetei de împărat. Aşa frumoasă numai ea, mama soarelui, mai fusese la vremea ei. Nu-i mirare

că se oprise fiul ei să vadă minunea!

20

Dar soarele nu se grăbi să plece mai departe. Părea că-şi uitase de drumul lui. Îşi uită şi bătrâna o vreme pentru ce era aici, tot privind la Lia şi sorbindu-i cântecul.

Când îşi veni în fire, soarele era tot nemişcat, dar zarva şi plângerea lumii se înălţa până la ea şi-şi aduse aminte de ce pornise pe urmele

soarelui.

— Adică asta este! suspina bătrâna. Aici întârzie! Dacă n-ar fi lumea

şi gemetele ei, n-aş zice nimic! Frumoasă fată, ca ruptă din soare. Sărmană fată! N-am ce-ţi face. Rânduiala firii nu se poate surpa, că se prăpădeşte lumea!

Şi, ciuruindu-i lacrimile din ochi, muma soarelui şopti o vrajă şi schimbă pe fata împăratului în păsăruica asta ce-i zice ciocârlie, şi o meni

să se înalţe în văzduh în toată primăvara, drept spre soare, jucând în cercuri tot mai mici şi cântându-şi cântecul, dar să nu poată ajunge niciodată până la el, să strice crugul lumii şi să se răstoarne rânduiala firii.

Un colţ din geamul subţire de aur se topi şi prin deschizătură ţâşni păsăruica cenuşie, iar soarele porni grăbit pe drumul lui către asfinţit.

Şi pe dată se puse pe lume toamnă târzie cu ploi dese şi vânturi reci,

şi lumea scăpă de prăpăd... Vasilică trebui să-şi curme mai de multe ori firul povestirii.

Ciobănaşii dădeau buzna să-şi adune oile care se răzleţiseră şi se întorceau cu sufletul la gură să audă mai departe.

După ce isprăvi, Vasilică întrebă pe şcolari:

— Povestea asta v-a spus-o dascălul? Copiii clătinară cu tristeţe din

cap că nu.

— Dacă-i aşa, nu v-a spus nici cântecul ciocârliei.

— Nu ni l-a spus.

— Să vi-l spun tot eu, şi dacă puteţi să-l învăţaţi şi voi. Vi-l spun de

mai multe ori. Vine aşa: Lie, Lie Ciocârlie, Primăverii Eşti solie, Cerurilor bucurie,

Plugarilor veselie,

Minunăţie! Tot rotind Mărunt cântând De pe lunci De pe ogoare,

Urci în soare.

21

Ameţeşti de înălţare, De lumina Cea prea tare, Fulgerată, Săgetată,

Cazi prin vânt Vâjeind, Iar pe pământ: Bulgăraş Cât pumnul meu

Aldui-te-ar Dumnezeu!

— Nu-i greu cântecul ciocârliei, nu-i aşa, măi copii? Vi l-oi spune eu

de mai multe ori să-l învăţaţi şi voi, şi când veţi vedea ciocârlii înălţân- du-se în senin să li-l spuneţi lor, că le place!

Vasilică tăcu, îşi săltă gluga între umeri şi porni îngrijorat după oile

pe care le păştea, şi care ajunseră departe, risipite. Doamne fereşte, să nu se piardă vreuna! N-ar mai putea să dea ochii cu stăpânul cel rău! Ar

trebui să ia lumea în cap! Se apropia amiaza şi ciocârliile se înălţau acum mai rar în văzduh.

Era un senin înalt şi soarele încălzea binişor. Mieii mai mari se înviorară şi căutau margini la pâraie, începând să

joace. Dar cei mai mici erau tot zgribuliţi şi se purtau strâmb printre ei, încercând mereu să sugă.

Mieii mărişori îşi scuturau în joc clopoţeii de acioaie, iar oile be-

hăiau din când în când după ei. Ciobănaşii îmbucară câte ceva din trăistucile lor vărgate cu roşu. Abia într-un târziu începură să prindă limbă şi să încerce a spune

cântecul ciocârliei. Până îl vor învăţa bine, mai trebuia. Unul dintre şcolari zise:

— Mâine îmi aduc caiet şi creion şi-l rog pe Vasilică să mi-l spună

rar, să-l pot scrie. Pe urmă îl învăţăm cu toţii mai uşor.

— Da' dacă-l învăţăm şi-l vom spune, oare ne va auzi ciocârlia?

întrebă cel mai mic dintre ei, abia cât genunchele.

— Vezi bine că ne-aude, răspunse altul mai mărişor. N-ai auzit ce-a

zis Vasilică? Apoi el pe toate le ştie!

Tinereţe fără bătrâneţe

de Vladimir Colin

A fost odată un bei bogat, dar ştii, putred de bogat. Nu era lucru pe care să nu-l aibă şi mâncare căreia să nu-i ştie gustul. Pământurile lui

22

se-ntindeau cât două ţări, puse cap la cap. În grajduri îi băteau din copite herghelii de cai arăbeşti, cu picioarele subţiri şi părul mătăsos, iar cirezile, turmele şi orătăniile lui, dacă le-ai fi scos pe câmp laolaltă, ţi-ar fi părut multe ca nisipul mării. Atât de bogat era beiul Muslim! Şi avea un palat cum nu se mai văzuse, şi în palat un odor fără preţ: pe feciorul lui, Agim.

Pentru Agim nimic nu i se părea beiului prea scump. Îl îmbrăca în catifele ţesute cu fir şi tivite cu blănuri scumpe. Îl plimba pe un cal negru ca pana corbului, cu podoabe de argint la şa şi la frâie. Cei mai mari dascăli au fost chemaţi să-şi treacă înţelepciunea în mintea crudă a lui Agim. Cele mai frumoase roabe îi cântau şi-l slujeau la masă. Nimic nu

făcea Agim toată ziua. Dacă se trezea din somn, bătea din palme, şi

roabele veneau de-l spălau, îl îmbrăcau şi-l puneau la masă. Dacă voia să se plimbe, bătea din palme şi-i sosea gata înşăuat calul negru, cu podoabe de argint. Dacă voia să vâneze, bătea din palme şi gonacii îi aduceau vânatul în bătaia arcului, aproape în curtea palatului. Atât făcea Agim: bătea din palme!

Şi anii treceau şi în palatul beiului Muslim nu se schimba nimic.

Doar Agim se făcuse bărbat în putere, iar beiul se gârbovise de tot. Dacă a văzut aşa, l-a chemat într-o bună zi bătrânul şi i-a vorbit astfel:

— Feciorul meu, Agim, câte bunuri sunt pe lumea asta, toate ţi

le-am adunat, ca să nu te mai oboseşti cu nimic şi zilele vieţii tale să curgă liniştite ca apele râului Drin... Dar un lucru nu m-am priceput să-ţi agonisesc, fiule, şi fără bunul ăsta tot ce ai să stăpâneşti după moartea mea nu face nicio para. Fără bunul ăsta ai să te desparţi de toate

celelalte, aşa cum şi eu o să mă despart de ele curând. Fiule, îţi lipseşte tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte...

Cum auzi Agim cuvintele tătâne-su beiul, un dor aprins îi cuprinse inima.

— Şi unde se găseşte tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de

moarte, tată? strigă el. La capătul lumii mă duc după ea!

— Feciorule, feciorule, oftă beiul Muslim. Dacă ştiam unde se

găseşte, ţi-o aduceam demult... N-a mai vrut Agim să asculte nimic. Tulburat, a bătut din palme şi a

cerut să i se pregătească armele şi calul. Dar, înainte de a porni la lungul drum care-l aştepta, a pus să i se cioplească un sicriu de piatră, şi în sicriul de piatră a ascuns galbeni strălucitori şi pietre scumpe, să le

23

găsească la înapoiere. Apoi, robii au cărat sicriul într-un loc anume ales de Agim, unde l-au îngropat. Şi, ca semn de recunoaştere a locului, au înălţat un stâlp de piatră, înalt cât palatul beiului. Şi, ca nimeni să nu afle taina, a pus Agim de i-a tăiat pe robii care i-au muncit şi sângele lor a curs la poalele stâlpului. Iar astea toate odată împlinite, a încălecat Agim,

şi-a luat rămas bun de la bătrânul bei şi a plecat. Din om în om, din ţară în ţară a întrebat de locul unde se află

tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, şi nici un om din nicio ţară n-a fost în stare să-i dea răspuns. Şi mergea Agim mai departe...

A ajuns odată la marginea lumii, acolo unde nu se află decât

nesfârşite întinderi de nisip. Să înainteze? Să se întoarcă din drum? I se

păru că desluşeşte ceva în zare şi atunci, îmbărbătat, porni înainte. Era greu drumul peste nisipul fierbinte şi, când trăgea aer în piept, i

se părea că înghite flăcări. Dar se apropia tot mai mult de ceea ce zărise nedesluşit, iar când ajunse la ţintă, văzu că se află în faţa unui stâlp de piatră şi că pe stâlp erau săpate nişte cuvinte: „Dacă o iei la stânga, ai să mori de sete. Dacă o iei la dreapta, ai să mori de teamă. Dacă te întorci, ai

să-ţi blestemi zilele. Dacă mergi înainte, ai să te alegi cu o învăţătură". Agim chibzui o clipă şi-şi îndemnă calul înainte. Îl mai duse calul

câţiva paşi, apoi, istovit, căzu pe nisip. Încercă Agim să-l facă să se ridice, dar truda îi fu în zadar. Sfârşit de puteri, calul se stinse în pustiu.

Şi porni atunci Agim mai departe afundându-se în deşertul fără viaţă şi, când se întoarse să-şi vadă pentru ultima oară tovarăşul de

drum, un vultur cobora în cercuri tot mai strânse peste leşul părăsit. Cu capul în piept, Agim se depărta.

Şi merse aşa vreme îndelungată şi, într-un târziu, ajunse la un munte golaş. Sui muntele târându-se în patru labe pe brâie înguste de piatră. Sui fără să-şi îngăduie niciun răgaz, nici somn, şi în zorii unei zile

de aur ajunse în vârf. Un strigăt de uimire îi scăpă printre buzele arse de

sete. De cealaltă parte, în vale, un rai i se deschidea în faţa ochilor. Vedea

o mare de verdeaţă, arbori bătrâni cu coroanele îmbinate se oglindeau în ape albastre şi în mijlocul codrilor se înălţau zidurile albe ale unui palat.

Înviorat, se năpusti în vale, căzu, se ridică, alergă şi ajunse în colţul de rai. Dar mare-i fu mirarea când văzu că zidurile albe erau crăpate, tufe

verzi crescuseră printre pietre şi nenumărate ierburi agăţătoare ţesuseră o

24

perdea deasă în faţa porţii mari a palatului. Cu sabia tăie hăţişul verde, iar după ce înlătură ierbile, văzu, prins

în poarta cea grea, un belciug. Îl ridică şi izbi iar, de trei ori. Cât de ciudat au răsunat izbiturile în poarta întunecată de vreme!

La zgomotul înfundat, răspunseră numai cârcâiri speriate şi stoluri

de păsări se ridicară, învârtindu-se neliniştite pe deasupra zidurilor. Mirat, Agim apăsă ivărul mare. Poarta se deschise încet, scârţâind.

Curtea palatului era pustie. Printre lespezile de piatră crescuseră nu numai ierburi, ci şi copaci cu trunchiurile groase, ale căror rădăcini sfărâmaseră nenumărate lespezi albe. Păsările se liniştiseră acum şi peste

tot palatul domnea o linişte apăsătoare.

— Nu-i nimeni aici? strigă Agim.

— ...Aici... aici... aici, îi răspunse din toate laturile ecoul.

Tânărul se îndreptă atunci spre intrarea năpădită de trandafiri roşii. Nu crescuseră în toate cele două laturi, aşa cum cresc trandafirii pe la casele oamenilor, ci astupaseră cu desăvârşire uşa, ca un covor sângeriu. Oricât i-ar fi fost milă de florile cu mireasmă dulce, Agim scoase iarăşi sabia şi tăie tulpinile înţesate de ghimpi. Când trandafirii căzură risipindu-şi petalele, văzu nişte cuvinte săpate pe uşă: „Străinule, am

avut palate şi bogăţii şi am crezut că numele meu va înfrunta

veacurile. Dacă n-ai auzit de mine, e pentru că faptele mele n-au

fost bune şi amintirea oamenilor nu m-a păstrat".

Gânditor, Agim împinse uşa şi intră. Colbul era gros de trei palme şi în încăperile cu oglinzi întunecate de vreme, paşii lui deşteptau nori de praf. În mijlocul unei săli înalte se aflau nenumărate lăzi de piatră.

Încercă să ridice capacul uneia şi, mişcându-l, înlătură praful. În piatră citi: „Nemurirea am căutat-o în aur, iar pentru fraţii mei oameni

ce-am făcut? La nepăsarea mea au răspuns cu nepăsare şi aurul

acum la ce mi-ar folosi?" Aceleaşi cuvinte se aflau pe capacul fiecărei lăzi şi în fiecare dormeau mormane de aur.

Rătăci mult timp Agim prin încăperile palatului şi citi încă multe

însemnări din care se desprindea aceeaşi învăţătură. "Dar dacă ar fi avut tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte,

se întrebă el, i-ar mai fi păsat de oameni?" Şi, împietrindu-şi inima, hotărî să caute mai departe taina pe care i-o descoperise tatăl lui, beiul Muslim.

Se culcă în palatul părăsit, iar în zori o porni la drum. Pe măsură ce

25

întâlnea noi privelişti, în cugetul lui amintirea cuvintelor săpate în piatră pălea.

Şi, tot mergând, ajunse într-un codru care părea să nu aibă capăt. Din loc în loc, dădea peste poieni cu iarbă fragedă, şi atunci se întindea pe covorul verde, bucurându-se de liniştea străbătută de cântecele păsărilor.

Într-un rând, adormi aşa, într-o poiană. Când se deşteptă, rămase încremenit. În faţa lui stătea o femeie nespus de frumoasă, într-o haină din pene şi frunze.

— Cine eşti? întrebă Agim, sărind în picioare.

— Împărăteasa Codrului, răspunse femeia.

Îl întrebă ce caută în ţara ei, unde picior de om nu mai călcase şi îi povesti Agim că a plecat în căutarea tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte.

— Asta-i tot ce cauţi? zâmbi împărăteasa Codrului. Atunci bucură-te,

Agim, că ai găsit ce cauţi.

— Aici?

— Vezi codrul ăsta? mai spuse împărăteasa. Luni în şir poţi umbla

prin el fără să-i dai de capăt. Şi numai când ultima crenguţă de pe ultimul

pom se va usca va veni moartea şi pe meleagurile mele... Opreşte-te aici, Agim. Vrăbiuţele au să-ţi coasă o haină de pene şi frunze şi ai să domneşti cu mine în codru până la sfârşitul veacurilor, împărţind dreptatea!

Agim rămase pe gânduri, şi ceru trei zile de răgaz, până să dea răspunsul. În primele două învăţă graiul vrăbiilor şi le ascultă poveştile,

iar în cea de a treia umblă prin codru, încercând să-şi cunoască viitoarea împărăţie. Dar, pe când se plimba aflând mereu noi frumuseţi, întâlni un stejar.

Crengile stejarului erau înnegrite şi lipsite de frunze, iar în trunchiul gros se adâncea o scorbură. Agim îngălbeni.

— Rămâi cu bine, îi spuse împărătesei Codrului. Moartea se apropie

de ţinutul tău şi nu pot zăbovi nicio clipă... În ciuda rugăminţilor ei, Agim se depărta grăbit şi apucă pe prima

potecă. După o jumătate de an, ieşi din codru. "Uf, îşi spuse ştergându-şi sudoarea de pe frunte, bine c-am scăpat

la vreme!" Acum mergea mai liniştit. Paşii îl duseră, curând, într-o vale largă,

împrejmuită de munţi înalţi. În vale află un lac, iar, pe jumătate

26

cufundate în unde, nişte curţi de aramă. Ca aurul strălucea în soare arama şi de mândreţea curţilor pe care le vedea, rămase Agim cu gura căscată. Ce erau bogăţiile beiului Muslim pe lângă curţile de aramă? În mijlocul lor se înălţa un turn de aramă, iar la o fereastră a turnului şedea o fată şi mai frumoasă parcă decât împărăteasa Codrului. Era Lubia,

jumătate femeie şi jumătate peşte.

— Ce cauţi pe aici, flăcăule? întrebă Lubia.

— Tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte.

— Asta-i tot? zâmbi Lubia. Atunci bucură-te, călătorule, că ai găsit

ce cauţi. Privi Agim în jur. Îi plăceau curţile de aramă şi nici Lubia nu era

urâtă. Ce bine ar fi să rămână pe loc! Călătorea de atâta amar de vreme...

— Vezi munţii de colo? mai întrebă Lubia. Când s-or roade şi s-or

teşi ajungând nişte muşuroaie, atunci va veni pe meleagurile astea bătrâneţea, cu moartea... Opreşte-te, călătorule, şi curţile de aramă au să capete, în sfârşit, un stăpân.

Rămase pe gânduri Agim şi ceru trei zile răgaz până să dea răspuns. În primele două cercetă curţile de aramă şi se minună de strălucirea şi trăinicia lor fără pereche, iar în a treia se îndreptă spre munţii cei înalţi.

Rătăci pe potecile lor prăpăstioase, privi în fundul râpelor şi trase în piept aerul tare cu iz de cetină. Dar, ajungând în vârful unui munte, se aşeză să se odihnească şi, cum se aşeză, un bolovan se desprinse şi alunecă la

vale. Agim cercetă locul şi băgă de seamă că piatra se fărâmiţează. Atunci îngălbeni.

Coborî îndată la curţile de aramă şi se depărta fără multă vorbă de stăpâna lor.

— Rămâi cu bine, îi spuse el Lubiei. Moartea se apropie de munţii

cei mari şi nu pot zăbovi nicio clipă...

Îl rugă fata să mai chibzuiască, îl rugă să-şi schimbe gândul, dar

Agim se depărta în grabă şi, după un an de drum, întorcând capul nu mai văzu nici munţii, nici curţile de aramă.

„Aici chiar că era s-o păţesc, îşi spuse. Noroc c-am înţeles la vreme!" Istovit, se opri. Mult avea să mai rătăcească din ţară în ţară, mult

avea să se mai chinuie pe drumurile fără capăt ale pământului? Amărât, mergea unde-l duceau ochii şi, într-o bună dimineaţă, se pomeni pe un

câmp presărat cu fel de fel de flori. Fluturii se fugăreau în soare şi în

27

depărtare se ridica un crâng de migdali. În mijlocul câmpului, văzu un bordei. Se apropie, şi un băieţaş ieşi din bordei.

— Cine eşti? întrebă Agim.

— Eu? Vântul.

— Tu? se miră Agim. Atât de tânăr?

— De mii şi mii de ani sunt tânăr, răspunse Vântul, şi tânăr am să

rămân până la sfârşitul lumii... Agim răsuflă adânc şi o mare fericire îl năpădi.

— Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, şopti el. În sfârşit!

Am găsit-o! Vântul râse, scuturându-şi pletele negre.

— Intră în bordei şi rămâi cât îţi pofteşte inima. Din clipa asta,

timpul s-a oprit pentru tine! Aici n-ai nimic de făcut... Aşa rămase Agim în bordeiul Vântului, care lipsea uneori mai mult,

alteori mai puţin, alerga prin lume scuturându-şi pletele, dar până la urmă se-ntorcea acasă. Şi, fără ca nici unul să le ţină socoteala, anii treceau cu grămada. De palatul beiului Muslim uitase Agim cu desăvârşire, aşa cum uitase de toate. Nicio cută nu-i brăzda fruntea albă,

niciun fir alb nu-i împestriţa părul negru.

— Ia seama, Agim, îi spusese Vântul, chiar în ziua în care-l primise

la el în bordei. Plimbă-te cât vrei şi umblă unde vrei, dar pe Dealul-cu-Dor şi în Valea-cu-Jale să nu te duci, că rău îţi va fi.

Şi Agim îl ascultase şi-i fusese bine. Senin, îşi urma viaţa cu care fusese obişnuit de mic, adică nu făcea nimic. Nici măcar din palme nu mai bătea, neavând de ce bate. Slugi nu se găseau în bordeiul Vântului. În schimb, nu se aflau acolo nici nevoi. De când sosise, Agim nu mai

pusese hrană în gură şi nu-i era foame. Nu-şi schimbase hainele, şi hainele-i păreau nou-nouţe. Nimic nu îmbătrânea în ţara Vântului, nimic

nu se schimba. Agim trăia fără griji. Într-o zi, Vântul plecă pentru mai multă vreme. Avea de gând să

sufle aer cald peste ţările îngheţate de la miazănoapte şi treaba asta cerea răbdare şi iscusinţă. Agim îl petrecu o bucată de loc, apoi urmă să se

plimbe. Florile erau la fel de frumoase ca demult, când le văzuse pentru

prima oară. În razele soarelui fluturii se fugăreau la fel. "Dar de ce să nu mă duc pe Dealul-cu-Dor? îşi zise deodată Agim.

28

Cine îndrăzneşte să mă împiedice?" şi se îndreptă spre Valea-cu-Jale. Deodată, cum mergea aşa, îşi aminti de beiul Muslim. Ca fulgerat, se

opri locului şi o ceaţă îi căzu de pe priviri.

— Tată, strigă el, unde eşti?

Lacrimi mari îi picurau din ochi, când se trânti în iarbă. Ca un cuţit în inimă îl sfâşia dorul după bătrânul bei, după palatul părintesc şi

locurile în care copilărise, şi plânse multă vreme, cu lacrimi fierbinţi. Agim, Agim, crezi că plânsul te mai poate ajuta? Plângând, se întoarse împleticit la bordei să-şi aştepte tovarăşul.

Şi iată că Vântul fusese mai harnic de astă dată şi-şi isprăvise

treaba mai degrabă. Râzând, se întoarse acasă şi deschise uşa. Agim îl privea fără nicio vorbă şi lacrimi grele îi picurau din ochi.

— Nenorocitule, strigă Vântul, ai fost pe Dealul-cu-Dor, în

Valea-cu-Jale!

— Nu ştiu, răspunse Agim. Din nebăgare de seamă... Vântul îşi

clătină pletele şi rămase tăcut.

— Vreau să mă-ntorc acasă, şopti Agim.

— Acasă? Vântul dădea din cap. Ce mai poţi face acum? Du-te!...

Şi astfel părăsi Agim bordeiul Vântului şi, cu inima sfâşiată de dor, se îndreptă spre palatul beiului Muslim.

Multă vreme a umblat, mult pământ a colindat, dar până la urmă a ajuns la ţintă.

Dar ce durere-l aştepta acasă! Din palatul beiului nu rămăsese nici

urmă şi pe locurile unde se înălţaseră cândva ziduri tari, hambare şi grajduri, se întindea acum o bostănărie. Iar un ţăran bătrân, bătrân, păzea bostănăria.

— Moşule, unde-i palatul beiului? răcni Agim.

— Al cui?

— Al beiului Muslim.

Moşneagul se gândi, până la urmă spuse:

— Beiul Muslim? Cât sunt eu de bătrân, de numele ăsta n-am auzit.

Şi-o fi având curţile prin alte locuri...

— Dar de Agim, vestitul, ai auzit?

— Agim?... Care, tăietorul de lemne?

Simţind că-i tremură genunchii, Agim se lăsă pe laviţa bătrânului. Pierise tot, tot, tot...

29

Deodată sări în picioare:

— Minţi! Şi ca să-ţi dovedesc că minţi, uite!

Îl luă Agim pe moşneag de mână şi îl duse până la un ciot acoperit de muşchi. Era tot ce mai rămăsese din stâlpul de piatră pe care-l ridicase înaintea plecării.

— Vezi?

Apucă o sapă şi se puse pe treabă. Sapă o zi şi o noapte, şi iar o zi,

şi iar o noapte şi, în sfârşit, ajunse la sicriul de piatră. Îl deschise. Ghemuită, în stânga, şedea Bătrâneţea, iar în dreapta, chircită,

aştepta Moartea. Între ele - grămada de aur pe care Agim o îngropase odinioară.

— O-of! gemu Bătrâneţea. Ai venit, până la urmă? Ia-l tu, Moarte, că

eu am obosit de când îl tot aştept!

— Ia-l tu, strigă Moartea, ridicându-se în picioare. Îl luă întâi

Bătrâneţea şi-i albi părul, şi-i frânse spinarea, şi-i boţi faţa. Apoi, când îl văzu aşa, îl luă şi Moartea.

Ţăranul cel bătrân deşertă aurul şi-l aşeză pe Agim în sicriul de piatră. Cu aurul de demult au trăit liniştiţi până la sfârşitul zilelor lor, şi moşneagul, şi copiii, şi copiii copiilor lui. Iar Agim, care n-a ţinut seama

de oameni şi s-a iubit pe sine peste măsură, n-a avut parte de ceea ce râvnise.

Singura tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte e a vitejilor,

ale căror fapte nu se uită nicicând.

Doi feţi cu stea în frunte

de Ioan Slavici

A fost ce-a fost. Dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti.

A fost odată un împărat. Împăratul acesta stăpânea o lume întreagă. Şi în lumea asta erau un păcurar1 bătrân şi o păcurăriţă, care aveau trei fete: Ana, Stana şi Lăptiţa.

Ana, cea mai în vârstă dintre surori, era frumoasă, încât oile încetau a paşte când o zăreau în mijlocul lor. Stana, cea mijlocie, era frumoasă, încât lupii păzeau turma când o vedeau pe dânsa stăpână. Iară Lăptiţa,

cea mai tânără soră, albă ca spuma laptelui şi cu păr moale ca lâna mieluşeilor, era frumoasă - mai frumoasă decât surorile sale împreună -

30

frumoasă cum numai dânsa era. Într-o zi de vară, când razele soarelui erau mai stâmpărate, cele trei

surori se duseră ca să culeagă căpşuni în marginea codrilor. Pe când ele culegeau căpşunile, îndată se aude un şir de tropote, ca

şi când ar veni şi s-ar apropia o ceată de călăreţi. Era cine era: era tocmai

feciorul împăratului, venind ca să meargă cu prietenii şi cu curtenii săi la vânat.

Tot voinici frumoşi, crescuţi în şeile cailor, dar cel mai frumos şi pe cel mai înfocat armăsar era... cine altul putea să fie?... Făt-Voinic, feciorul de împărat. Focul cailor se stâmpără în zărirea celor trei surori şi călăreţii

deteră în pas mai încetişor, până ce, veniţi şi sosiţi, se simţiră duşi.

— Auzi tu, soră! grăi Ana către sora mijlocie, dacă m-ar lua pe mine, i-aş frământa o pâine din care mâncând s-ar simţi ş-ar fi tot june şi voinic, mai voinic decât toţi voinicii din lume.

— Eu - zise Stana - dacă pe mine m-ar lua, i-aş toarce, ţese şi coase o cămaşă pe care, îmbrăcând-o, s-ar putea lupta cu zmeii, trecând prin apă fără ca să se ude, trecând prin foc fără ca să se ardă.

— Iară eu - grăi Lăptiţa - cea mai tânără soră, dacă i-aş fi soţie, i-aş face doi feţi-frumoşi, gemeni cu părul de aur şi cu stea în frunte, stea ca

luceafărul din zori. Când trec pe lângă fete, voinicii, chiar şi cei împărăteşti, văd cu ochii

şi ascultă cu urechile. Ascultând, ei auziră, auzind, înţeleseră, iar înţelegând, ei suciră frâiele şi săriră la fete.

— Sfântă-ţi fie vorba şi a mea să fii, soţie de împărat! grăi feciorul de împărat ridicând la sine în şa pe Lăptiţa cu căpşuni cu tot.

— Şi tu a mea! grăi cel dintâi voinic către Stana, făcând şi el precum a văzut pe stăpânul său.

— Şi tu a mea! grăi al doilea în voinicie către Ana, ridicând-o şi pe ea

în şa.

Făcând aşa, voinicii porniră spre curtea împărătească. În ziua următoare se făcură nunţile şi apoi trei zile şi trei nopţi întreaga împărăţie răsuna de veselia oaspeţilor...

Peste alte trei zile şi trei nopţi merse vestea în ţară că Ana şi-a făcut pâinea: a cules bobi, a măcinat, cernut, frământat şi a copt pâinea precum a fost zis la culesul de căpşuni.

Încă de trei ori câte trei zile şi de trei ori câte trei nopţi trecură şi o

31

nouă veste merse în ţară, că Stana şi-a făcut cămaşa: a cules fire de in, le-a copt şi meliţat, a periat fuiorul, a tors firele, a ţesut pânza şi a cusut cămaşa pe trupul soţului ei, precum a fost zis la culesul de căpşuni.

Numai a Lăptiţei vorbă nu s-a împlinit încă. Dar toate se fac numai cu vremea.

Când se împlini de-a şaptea oară a şaptea zi, numărată de la cea de întâi zi de cununie, feciorul de împărat se arătă înaintea voinicilor şi celorlalţi curteni ai săi cu faţa veselă şi cu vorba pe de sute şi mii de ori mai blândă şi mai îndurătoare decât până acuma, dând de ştire că de aici înainte multă vreme n-are să mai iasă din curte, fiindcă-l poartă inima să

stea zi şi noapte lângă soţia sa. Era adică să se întâmple precum a grăit

Lăptiţa la cules de căpşuni... Şi lumea, şi ţara, şi întreaga împărăţie se bucurau aşteptând să se vadă ce nu s-a mai văzut încă.

Hei! dar multe se petrec în lume, şi dintre multe, multe bune şi rele multe!

S-a întâmplat adică, ca feciorul de împărat să aibă şi o mamă vitregă, iară asta, o fată mare în păr, pe care a fost adus-o cu sine, având-o

de la cel dintâi bărbat. Şi apoi, vai şi amar de acela ce cade în asemenea cuscrii!

După gândul vitregei era să fie ca fiica sa s-ajungă soţie de împărat şi stăpână peste împărăţie, iară nu Lăptiţa, fata cea de păcurar.

Şi acuma, sărmana Lăptiţa avea să sufere pentru că n-a fost pe gândul vitregei, ci după voinţa lui Dumnezeu. Vezi! aşa e lumea: chiar şi

acolo e rea unde o poartă gândul cel bun. Era acuma în gândul vitregei ca întâmplându-se după cum a fost zis

Lăptiţa, să facă pe lume să creadă şi să creadă feciorul de împărat că nu e precum este şi precum s-a zis.

Nu putea însă face nimic, fiindcă feciorul de împărat stătea de-a

pururea, zi şi noapte, lângă soţia lui. Îşi puse dar de gând ca, cu una, cu

două, cu vorbe şi iscusinţe, să-l urnească pe acesta, iară după aceea, rămânând Lăptiţa în grija ei, a ei să fie grija. Ştia că nu-i va fi greu să afle cale şi chip. Cu una, cu două, feciorul de împărat nu se urnea însă din loc. Vorbele zburară în vânt şi iscusinţele rămaseră lucru fără treabă. Vremea trecea, ziua se apropia, era mâine-poimâine, şi feciorul de împărat nu se depărta de lângă soţia sa.

Când vitrega văzu că acuma nu e încotro, îşi puse piatră pe inimă şi

32

trimise carte, ştire şi veste la frate-său, a cărui împărăţie era vecină, spuse cum şi ce, şi grăi două-trei vorbe, ca să vină cu oaste şi voinici şi să cheme pe feciorul de împărat la război.

Asta era una, bună şi cea din urmă. Nici nu rămase în zadar. Feciorul de împărat sări cuc de mânie când îi veni vestea că acum

nu e bine, că iaca cum şi ce, şi cum că oştile vrăjmaşilor sunt pe cale să vină, să intre şi să fie precum de mult n-a mai fost... Bătaie adică, bătaie grozavă, bătaie între doi împăraţi!

Văzu şi el că acuma nu e încotro, că n-are decât să facă ce e de făcut.

Aşa sunt feciorii de împărat! Oricât de cu drag şi-ar păzi nevestele şi

oricât de-a dor ar aştepta să-şi vadă feţii, când aud de bătaie, li se zvârcoleşte inima în trup, li se frământă creierii în cap, li se împăienjenesc ochii... lasă nevastă şi feţi în grija Domnului şi pornesc ca vântul la război.

Feciorul de împărat a pornit ca primejdia. S-a dus ca pedeapsa lui Dumnezeu. S-a bătut cum se bate, cum numai el se bate şi, când în a

treia zi au crăpat zorile, iarăşi a fost la curtea împărătească, sosind cu inima stâmpărată prin luptă şi cu ea plină de dor neastâmpărat să ştie ce

şi cum, de când s-a dus! Hei! Dar ce-auzi? Ce văzu? Îmi vine nici să nu mai povestesc când

văd atâta răutate, atâta suflet fără milă, şi urâtă, şi supărăcioasă, şi grozavă treabă, încât nici nu se poate spune fără ca să răsufli o dată cu

greu! Adică a fost aşa. În clipita când stelele se strâng pe cer, când feciorul

de împărat era numai trei paşi de la poarta curţii, s-a întâmplat întocmai precum a fost zis Lăptiţa: doi feţi-frumoşi, feciori de împărat, unul ca altul, cu păr de aur şi cu luceferi în frunte.

Dar era ca lumea să nu-i vadă!

Vitrega, rea precum era în gândul ei, în pripă puse doi căţei în locul copiilor, feţi-frumoşi, iar pe copiii cu părul de aur şi cu steaua în frunte îi îngropă în colţul casei, tocmai la fereastra împăratului.

Când feciorul de împărat intră în casă şi cercă s-audă şi să vadă, n-auzi nimic, ci văzu numai pe cei doi căţeluşi, pe care vitrega i-a fost pus în patul Lăptiţei.

Multă vorbă nu se mai făcu. Feciorul de împărat văzu cu ochii, şi

33

asta era destul. Lăptiţa nu şi-a ţinut vorba, şi acuma nu rămase decât să-şi ajungă pedeapsa.

Feciorul de împărat n-avu încotro, îşi călcă pe inimă şi porunci să o îngroape în pământ până la sânişori, rămânând aşa în ochii lumii, pentru ca să se ştie ce e aceea când cineva cutează să înşele pe un fecior de

împărat. Într-altă zi, apoi, se făcu pe gândul vitregei. Feciorul de împărat se

cunună a doua oară şi iarăşi răsunară veseliile de nuntă trei zile şi trei nopţi.

Hei! Dar nu e darul lui Dumnezeu pe faptă nedreaptă!

Cei doi feţi-frumoşi nu aflau odihnă în pământ. În locul în care erau

îngropaţi crescură doi paltini frumoşi. Când vitrega îi văzu crescând, porunci ca să-i stârpească din rădăcină.

— Lăsaţi-i să crească! porunci împăratul. Îmi plac aici la fereastră! Aşa paltini n-am văzut încă.

Şi apoi crescură paltinii, crescură cum alţi paltini nu cresc: în fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, iară în crăpatul zorilor, când se

strâng stelele pe cer, trei ani într-o clipită. Când se împliniră trei zile şi trei nopţi, cei doi paltini erau mândri şi nalţi, ridicându-se cu crengile lor

până la fereastra împăratului. Şi apoi, când adia vântul şi se mişcau frunzele, împăratul asculta, asculta zile întregi la şoptirea lor. Îi părea că aude un suspin neîncetat, ca o plângere pusă în vorbe neînţelese, pe care numai sufletul lui o simţea ca o simţire ascunsă şi nepricepută, care ziua

nu-i lăsa odihnă şi care noaptea îl ţinea treaz. Îl cuprindeau fiorii în auzul acestei şoptiri şi totuşi îi părea că n-ar putea să fie fără de ea.

Vitrega simţi, însă, ce e şi cum. Îşi puse de gând ca, cu orice preţ, să stârpească paltinii. Era greu, dar minţile muiereşti storc din piatră zăr. Vicleşugul muierilor dezbracă voinicii. Ce puterea nu poate, poate

dulceaţa vorbelor, şi ce nici asta nu poate, pot lacrimile mincinoase.

Într-o dimineaţă împărăteasa se puse pe marginea patului soţului ei şi începu să-l ademenească cu dezmierdări şi vorbe de dragoste. Mult a ţinut până la ruptul firului, dar în sfârşit... şi împăraţii sunt tot oameni.

— Bine! grăi feciorul de împărat cam cu jumătate de gură. Să fie pe voia ta. Să stârpim paltinii. Dar din unul să facem un pat pentru mine, din altul un pat pentru tine.

Împărăteasa se mulţumi cu atâta.

34

Paltinii fură tăiaţi, şi nici nu se înnoptă bine până ce paturile erau făcute şi puse în casa împăratului.

Când feciorul de împărat se culcă în patul nou, îi părea că se simte de o sută de ori mai greu decât până acuma şi totuşi află odihnă cum n-a mai aflat. Iară împărăteasa i se părea că zace culcată pe spini şi mărăcini,

încât toată noaptea nu putu dormi. După ce împăratul adormi, paturile începură să scârţâie. Şi de

aceste scârţâituri împărăteasa scotea un înţeles cunoscut. I se părea că aude vorbe pe care nimeni nu le pricepea decât numai dânsa.

— Ţi-e greu, frăţioare? întrebă unul dintre paturi.

— Ba! mie nu mi-e greu, răspunse patul pe care dormea împăratul.

— Mi-e bine, căci pe mine zace iubitul meu tată!

— Mie mi-e greu - zise celălalt pat - căci pe mine zace un suflet rău!

Şi tot aşa vorbiră paturile în auzul împărătesei până la crăpatul zorilor. Când se făcu ziuă, împărăteasa îşi puse de gând să prăpădească

paturile. Porunci dar să facă alte două paturi tocmai ca şi acelea şi, când împăratul merse la vânat, le puse pe aceste pe neştiute în casă, iară paturile de paltini le aruncă în foc până la cea mai mică scândură.

Focul ardea, iară în pocniturile focului împărăteasa părea că aude

tot acele vorbe de înţeles nepriceput. După ce paturile arseră, încât nu rămase nici măcar o bucăţică de

cărbune, împărăteasa adună cenuşa şi o aruncă în vânt, pentru ca să fie dusă peste nouă ţări şi peste nouă mări, ca parte cu parte în veci să nu se mai afle.

Ea n-a văzut însă că tocmai atunci când focul ardea mai frumos se

ridicaseră în sus două scântei şi, ieşind la lumină, căzură tocmai unde au fost crescuţi cei doi paltini. Iară căzute aici, cele două scântei se prefăcură în doi mieluşei gemeni, din care unul era tocmai atât de frumos ca şi

celălalt, tocmai atât de blând, cu lâna tocmai atât de strălucită. Doi miei, fiecare preţ de-o împărăţie!

Când împărăteasa văzu mieluşeii păscând pe sub ferestrele

împăratului, sări plină de bucurie la dânşii, îi luă în braţe pe amândoi şi-i duse la soţul său.

Din clipita asta, feciorul de împărat zi şi noapte nu se gândea decât la mieluşei. Îi părea că în fiecare mişcare a mieluşeilor, în fiecare zbieret ieşit din gura lor, în fiecare privire află ceva, care îi cădea greu şi totuşi îi

35

ustura inima. Văzând că soţul său a îndrăgit mieluşeii, împărăteasa iarăşi prinse

gând rău şi nu se împăcă până ce, când cu bine, când cu rău, când cu vorbe dulci şi când cu plâns, nu făcu pe feciorul de împărat ca să se învoiască cu pierzarea mieluşeilor.

Mieluşeii fură tăiaţi. Ce nu se putu mânca, împărăteasa puse să se arunce în foc... în foc şi piele, şi lână, şi oase, şi tot ce a mai fost.

Nu mai rămase nimic. Nimeni n-a băgat de seamă că tocmai pe fundul vasului în care s-a spălat carnea, între crăpătura doagelor, au rămas două bucăţele din creierii mieluşeilor. Când apoi slujnica

împăratului s-a dus la vale după apă, bucăţelele de creieri s-au spălat şi

au mers cu pârâul până în apa cea mare, care curgea prin mijlocul împărăţiei. Aici din cele două bucăţele s-au făcut doi peştişori cu solzii de aur, unul tocmai ca şi celălalt, deopotrivă, ca să se ştie că sunt fraţi gemeni.

Într-o zi pescarii împărăteşti se sculară des-de-dimineaţă şi-şi aruncară mrejele în apă. Tocmai în clipa când cele din urmă două stele se

stinseră pe cer, unul dintre pescari ridică mreaja şi văzu ce n-a mai văzut: doi peştişori cu solzii de aur.

Pescarii s-adunară să vadă minunea, iar după ce văzură şi se minunară, hotărâră ca, aşa vii precum sunt, să ducă peştişorii la împărat şi să-i facă cinste.

— Nu ne duce acolo, că de acolo venim, de-acolo suntem şi acolo e

pieirea noastră, grăi unul dintre peştişori.

— Ce să fac dar cu voi? întrebă pescarul.

— Pune-te şi adună rouă de pe frunze. Lasă-ne să înotăm în rouă.

Pune-ne la soare şi apoi nu veni până ce razele soarelui nu vor fi sorbit roua de pe noi, grăi al doilea peştişor.

Pescarul făcu precum i s-a zis: adună rouă de pe frunze, lăsă peştişorii să înoate în rouă, îi puse la soare şi nu veni până ce razele soarelui nu sorbiră roua de pe ei.

Ce-a aflat? Ce-a văzut? Doi copilaşi, feţi-frumoşi cu părul de aur şi cu stea în frunte, unul ca celălalt, încât cine îi vedea trebuia să ştie că sunt gemeni.

Copiii crescură repede... În fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, iar în crăpatul zorilor, când stelele se stingeau pe cer, trei ani într-o

36

clipită. Şi apoi creşteau precum alţii nu cresc: de trei ori în vârstă, de trei ori în putere şi tot de trei ori în înţelepciunea minţii. Când se împliniră trei zile şi trei nopţi, copiii erau de doisprezece ani în vârstă, de douăzeci şi patru în putere şi treizeci şi şase în înţelepciunea minţii.

— Acuma lasă-ne să mergem la tatăl nostru, grăi unul dintre copii

către pescar.

Pescarul îi îmbrăcă frumos pe amândoi. Le făcu câte o căciulă de miel, pe care o traseră pe cap ca nimeni să nu vadă părul de aur şi steaua în frunte. Apoi feţii porniră către curtea împăratului.

Era ziua mare când ajunseră la curte.

— Vrem să vorbim cu împăratul! grăi unul dintre feţi către străjerul

ce sta încărcat de arme la poarta curţii.

— Nu se poate, fiindcă tocmai acuma şade la masă, îi răspunse

străjerul.

— Tocmai pentru că şade la masă! vorbi al doilea făt intrând

îndărătnic pe poartă.

Străjerii se adunară, voind să scoată pe feţi din curte, dar aceştia trecură printre dânşii precum trece argintul-viu printre degete. Cu trei paşi înainte şi alţi trei în sus se pomeniră tocmai înaintea casei celei mari,

unde împăratul ospăta cu curtenii săi. — Vrem să intrăm! grăi unul dintre feţi aspru către slujitorii ce stau

la uşă.

— Nu se poate, răspunse un slujitor. — Ei! vom vedea noi dacă se poate ori nu se poate! strigă celălalt făt,

cotind îndărătnic pe slujitori în dreapta şi în stânga. Dar mulţi erau slujitorii şi feţii numai doi. Se făcu o îmbulzeală şi o

larmă înaintea uşii, încât răsuna curtea. — Ce e acolo, afară? întrebă împăratul mânios. Feţii se deteră

pacinici2 când auziră vorbele tatălui lor. — Doi băieţi voiesc să intre cu puterea! zise un slujitor intrând la

împăratul. — Cu puterea? Cine să intre cu puterea în curte la mine? Cine sunt

băieţii aceia? strigă împăratul într-o răsuflare. — Nu ştiu, înălţate împărate, răspunse slujitorul, dar curat nu-i

lucru, căci băieţii sunt tari ca puii de leu, încât au străbătut prin străjuirea de la poartă, şi acuma ne dau nouă de lucru! Ş-apoi, de

37

îndărătnici ce sunt, nici căciulile nu şi le iau din cap. Împăratul se roşi de mânie.

— Scoateţi-i afară, strigă el, înhăţaţi-i cu câinii

— Lasă, că mergem noi şi aşa, grăiră feţii plângând de asprimea

vorbelor ce auziră, şi porniră în jos pe trepte. Când erau să iasă pe poartă, îi opri un slujitor ce venea în ruptul

sufletului.

— A zis împăratul să veniţi, că împărăteasa vrea să vă vadă! Băieţii

se gândiră puţin, apoi se întoarseră, suiră treptele şi intrară la împăratul

cu căciulile în cap. Era o masă plină, lungă şi lată, iar pe lângă masă toţi oaspeţii

împărăteşti. În capul mesei împăratul şi lângă dânsul împărăteasa, şezând pe douăsprezece perini de mătase.

Când băieţii intrară, căzu una dintre perinele pe care şedea împărăteasa. Ea rămase pe unsprezece perini.

— Luaţi căciulile din cap! strigă un curtean către băieţi.

— Acoperământul capului este cinstea omului. Noi avem poruncă să

fim precum suntem.

— Ei bine! grăi împăratul îmblânzit de auzul vorbelor ce ieşiră din

gura băiatului. Rămâneţi precum sunteţi! Dar cine sunteţi, de unde veniţi şi ce voiţi?

— Suntem doi feţi gemeni, doi lăstari dintr-o tulpină ruptă în două,

jumătate în pământ şi jumătate în cap de masă. Venim de unde-am pornit şi suntem sosiţi de unde venim. Fost-am cale îndelungată şi am grăit cu suflarea vânturilor şi am vorbit în limba fiarelor şi am cântat cu valurile de apă. Iar acuma, în grai de om, voim să-ţi cântăm un cântec pe care-l

cunoşti fără ca să ştii! De sub împărăteasă a sărit a doua perină.

— Lasă-i să meargă cu prostiile lor! grăi ea către soţul său.

— Ba nu, lasă-i să cânte! răspunse împăratul. Tu ai dorit să-i vezi, iar eu doresc să-i ascult. Cântaţi, băieţi!

Împărăteasa tăcu, iar feţii începură să cânte povestea vieţii lor. "A fost un împărat..." începură feţii. De sub împărăteasă căzu a treia perină.

Când feţii povestiră despre pornirea feciorului de împărat la bătaie, de sub împărăteasă căzură trei perini deodată.

Când feţii sfârşiră cântecul, sub împărăteasă nu mai era nicio

38

perină. Iar când ei luară căciulile din cap şi-şi arătară părul de aur şi stelele în frunte, oaspeţii, curtenii şi împăratul îşi acoperiră ochii, ca nu cumva să piarză lumina de atâta strălucire.

Şi s-a făcut apoi precum de la început a fost să fie. Lăptiţa fu pusă în cap de masă lângă soţul ei. Fata vitregei rămase cea mai rea slujnică la

curtea Lăptiţei, iar pe vitrega cea cu gând rău o legară de coada unei iepe nebune şi înconjurară ţara de şapte ori cu ea, încât lumea să ştie şi să nu mai uite că cine începe cu rău, cu rău sfârşeşte.

Mica sirenă

de H. Ch. Andersen

Departe, departe în largul mării, apa-i albastră ca floarea

albăstrelelor, limpede ca cel mai curat cristal, şi aşa de adâncă, încât niciodată vreo ancoră nu i-a dat de fund, şi ar trebui să pui nenumărate turnuri de biserici unele peste altele, ca să poţi ajunge din fund până la suprafaţa apei.

Acolo locuieşte poporul mării. Să nu credeţi însă că pe fundul acela ar fi numai nisip, nu. Acolo cresc nişte plante şi nişte copaci foarte

ciudaţi, şi care-s aşa de mlădioşi, încât cea mai mică mişcare din apă îi face să se-ndoaie parcă ar fi vii. Toţi peştii mari şi mici umblă printre crengile lor, cum zboară păsările printre ramurile copacilor. În locul cel mai adânc se află palatul regelui mării. Zidurile-i sunt de mărgean,

ferestrele din chihlimbarul cel mai străveziu şi acoperişul de scoici, care se deschid şi se închid, aici umplându-se, aici golindu-se de apă. Fiecare din aceste scoici are înăuntru mărgăritare aşa de strălucitoare, încât cel mai mic dintre ele ar face podoaba cea mai de preţ a unei coroane împărăteşti.

De multă vreme, regele mării era văduv şi mama lui bătrână îngrijea

de casă. Era femeie deşteaptă, dar aşa de mândră de rangul ei, că îşi purta de coadă aninate douăsprezece stridii, pe câtă vreme celelalte doamne de la Curte n-aveau voie să poarte mai mult de şase. Era însă vrednică de toată lauda pentru grija ce purta faţă de cele şase prinţese, nepoatele ei, care de care mai frumoasă. Cea mai mică însă era mai drăgălaşă decât toate. Avea faţa albă şi rumenă cum e foaia de trandafir,

şi ochii albaştri ca albastrul cerului. Dar n-avea picioare. Trupuşorul ei ca

39

şi al celorlalte surori se sfârşea printr-o coadă de peşte. Toată ziua, prinţesele se jucau prin odăile mari ale palatului, unde

flori vii creşteau pe pereţi. Când se deschideau ferestrele de chihlimbar, peştii intrau înăuntru, cum intră la noi rândunelele, şi prinţesele îi mângâiau şi le dădeau să mănânce din mână. În faţa palatului era o

grădină mare, cu pomi albaştri şi roşii ca focul. Roadele pomilor străluceau ca aurul, şi florile, când se legănau, păreau că-s flăcări. Pe jos era nisip alb şi curat, şi de jur împrejur, de pretutindeni se revărsa o lumină albastră ciudată, încât ai fi crezut că te afli în aer, sub albastrul cerului, iar nu în adânc de ape. Când marea era liniştită, puteai să zăreşti

soarele, ce părea o floare de purpură vărsând lumina din potirul ei.

Fiecare prinţesă avea în grădină câte-un locşor, pe care îl îngrijea după cum voia. Una-i da forma unei balene, alta pe cea a unei sirene. Cea mai mică însă îşi făcu grădiniţa rotundă ca soarele, şi sădi multe flori roşii ca şi el. Era o copilă ciudată, gânditoare şi tăcută. Pe când surorile ei se jucau cu lucruri de tot felul, găsite de la corăbii scufundate, ei îi plăcea să împodobească o statuie mică de marmură, care înfăţişa un prea frumos

băiat. O aşezase sub o salcie trandafirie care-o învelea într-o umbră violetă.

Cea mai mare plăcere a ei era să asculte povestiri despre lumea unde trăiesc oamenii. Şi mereu punea pe bunica ei să-i vorbească de corăbii, de cetăţi, de oameni, de vieţuitoare. Se mira mai ales, auzind că pe pământ florile răspândesc miresme cum nu se pomenesc în apă, şi că

pădurile erau verzi. Nu-şi putea închipui cum peştii cântau şi săreau prin copaci. Bunica zicea peşti la păsărele că altfel n-ar fi putut-o pricepe.

— Când vei împlini cincisprezece ani, zicea bunica, o să-ţi dau voie

să te ridici la suprafaţa mării, şi să stai pe stâncă la lumina lunii, să vezi trecând corăbiile mari, şi să cunoşti pădurile şi oraşele.

Peste un an, cea mai mare dintre surori împlinea cincisprezece ani, şi cum nu era decât un an între fiecare, cea mai mică trebuia să mai

aştepte încă cinci ani, până să iasă şi ea din fundul mării. Şi îşi făgăduiau una alteia să-şi povestească toate minunile ce-au să vadă. Căci bunica nu le spunea niciodată îndeajuns. Şi erau atâtea lucruri pe care ele ardeau de dorinţa să le afle.

Cea mai nerăbdătoare era tocmai cea mai mică. Noaptea, adesea, stătea la fereastra ei deschisă, încercând să străbată cu privirea tot

40

noianul acela de apă albăstrie, pe care peştii îl puneau în tremur când vâsleau din coadă şi din aripioare. Zări într-adevăr luna şi stelele, dar ele se străvedeau şterse şi foarte mult mărite de apă.

Când le-acoperea vreun nor negru, ea credea că era sau vreo balenă sau vreo corabie încărcată cu oameni, care plutea deasupra ei. Aceştia

negreşit nici nu bănuiau că o sirena drăgălaşă întindea din fundul mării mânuţele-i albe spre corabia lor.

Sosi ziua când prinţesa cea mare împlini cincisprezece ani, şi ea se ridică deasupra apei.

Când se-ntoarse, avea o mulţime de lucruri de povestit.

— O! E aşa de fermecător, zicea ea, să stai tolănită pe o stâncă, la

lumina lunii, în mijlocul mării, şi să priveşti pe ţărm măreaţa cetate unde

licăresc luminile ca mii de stele, să asculţi muzicile armonioase, sunetul clopotelor de la biserici, şi tot zgomotul acela de oameni şi de trăsuri.

Şi cum o mai asculta sora cea mică! În toate serile, în picioare, lângă fereastra deschisă, căutând să străbată cu privirea uriaşul strat de apă, ea visa la cetatea mare, la zgomotul şi la luminile ei, şi i se părea că aude sunând clopote în juru-i.

În anul următor, a doua dintre surori căpătă voia de-a se ridica la

suprafaţa apei. Ea scoase capul tocmai când soarele apunea şi frumuseţea acestei privelişti nespus de mult o fermecă.

— Tot cerul, spunea ea, când se-ntoarse, părea de aur, şi

frumuseţea norilor nu se poate închipui. Lunecau prin faţa mea unii roşii, alţii viorii, şi printre ei, zburând spre soare, ca un val alb şi lung, trecea un stol de lebede sălbatice. Am vrut şi eu să înot spre marele glob de foc,

dar deodată el dispăru, şi lumina trandafirie, care colora faţa apei ca şi norii, se stinse şi ea curând.

Apoi veni rândul celei de-a treia. Ea era cea mai îndrăzneaţă, şi

apucă în susul unui râu mare. Văzu dealuri frumoase îmbrăcate cu vii, văzu castele mândre în mijlocul codrilor. Auzi cântecul păsărelelor şi căldura soarelui o sili de mai multe ori să se scufunde-n apă ca să se

răcorească. Într-un loc întâlni o mulţime de mici fiinţe omeneşti, care se jucau scăldându-se. Vru să se joace şi ea cu dânsele, dar ele fugiră speriate, şi o lighioană neagră - era un câine - începu a lătra aşa de grozav, încât se sperie şi dânsa şi porni repede spre largul mării. Dar niciodată nu va putea să uite pădurile măreţe, dealurile verzi şi copiii

41

drăguţi, care ştiau să înoate, cu toate că n-aveau coadă de peşte. Sora a patra care era mai puţin îndrăzneaţă, rămase în mijlocul

mării, unde vederea se pierdea în nesfârşitul zărilor, şi unde cerul se boltea deasupra apei ca un clopot mare de cristal. Din depărtare, corăbiile i se păreau ca nişte păsări. Delfinii zburdalnici făceau tumbe, şi balenele

uriaşe aruncau apă pe nări. Sosi şi rândul celei de-a cincea şi se întâmplă ca ziua ei să cadă

tocmai iarna. Aşa că ea văzu ceea ce nu văzuseră celelalte. Marea era verzuie şi pe deasupra ei pluteau nişte munţi de gheaţă care aveau forme ciudate şi străluceau ca diamantele. Fiecare, spunea dânsa, părea un

mărgăritar mare, mai mare decât turlele bisericilor pe care le clădesc

oamenii. Ea se aşezase pe unul din cei mai mari, şi toţi marinarii se depărtau speriaţi de locul unde se vedea fâlfâind, în bătaia vântului, părul ei despletit şi lung. Pe seară, cerul se acoperi de nori. Fulgerele spintecau văzduhul, tunetul bubuia, şi marea furioasă şi întunecată ridica munţii de gheaţă şi-i făcea să strălucească-n lumina roşie a fulgerelor. Corăbierii îşi strânseră pânzele, şi groaza era peste tot cuprinsul. Ea însă stătea

liniştită pe muntele ei de gheaţă, şi văzu trăsnetul ca un şarpe de foc, căzând în apa lucitoare.

Când una dintre surori ieşea pentru întâia oară la suprafaţa apei, ea rămânea totdeauna fermecată de lucrurile noi ce vedea. După ce se făcea mare şi putea oricând să iasă în lumina de afară, nu mai simţea nimic din farmecul dintâi. Aşa că, după o lună de zile, găsea că-i mult mai frumos

în fundul mării, şi că palat ca al lor nu-i nicăieri. Adeseori, seara toate cinci surorile ţinându-se de mâini, se

ridicau astfel la suprafaţa apei. Aveau glas fermecător, ca nicio altă fiinţă de pe lume. Când cerul se acoperea de nori şi vreo furtună prevestea pieirea unei corăbii, ele înotau înaintea corăbiei cântând cele mai

ademenitoare cântece, lăudând frumuseţea fundului mării, şi chemând pe

călători să vină la dânsele. Aceştia însă nu puteau înţelege cuvintele sirenelor, şi niciodată nu vedeau minunăţiile pe care le cântau ele. Când se scufunda corabia, oamenii se înecau şi numai leşurile lor ajungeau până la palatul regelui mării.

Când plecau cele cinci surori, cea mai mică rămânea singură lângă fereastră. Le urmărea cu privirea şi-i venea să plângă. Dar sirenele n-au

lacrimi, şi pentru asta inima lor suferă şi mai mult.

42

— O! De-aş împlini şi eu cincisprezece ani, zicea ea.

Simt de pe-acum ce mult am să iubesc lumea de sus şi oamenii care sunt pe-acolo.

Sosi în sfârşit şi ziua aceea. Împlini şi ea cincisprezece ani.

— Acum o să pleci şi tu, îi zise bunica. Vino să te gătesc ca şi pe

surorile tale. Şi-i puse pe cap o coroană de crini albi, ale căror foi erau din

jumătăţi de perle. Şi-i atârnă de coadă opt stridii mari, ca să se ştie din ce viţă mare se trage.

— Mă doare! zise mica sirenă.

— Ca să fii gătită frumos trebuie să suferi puţin, răspunse bunica.

Cum ar mai fi aruncat ea toate podoabele astea, şi coroana grea care-i apăsa capul. Florile roşii din grădina ei i-ar fi stat mult mai bine, dar nu-ndrăznea să spună nimic.

— Adio, zise ea, şi uşoară ca spuma se-nălţă prin noianul de apă.

Când scoase capul din mare, soarele tocmai asfinţise. Norii erau încă rumeniţi, tiviţi cu aur, şi luceafărul serii scânteia pe cer. Aerul era

plăcut şi răcoros, şi marea liniştită. Aproape de mica sirenă plutea o

corabie mare cu trei catarge. N-avea însă decât o singură pânză întinsă, pentru că nu bătea vântul, şi marinarii stăteau rezemaţi de frânghii. Cântecele răsunau fără întrerupere, şi când înnoptă se aprinseră sute de felinare de toate culorile, agăţate de frânghii. Ai fi crezut că-s steagurile tuturor ţărilor. Sirena înotă până-n dreptul ferestrei de la odaia cea mare,

şi de câte ori o sălta apa, vedea prin geam o mulţime de oameni foarte frumos îmbrăcaţi. Cel mai mândru dintre ei era un tânăr prinţ de vreo şaisprezece ani, cu părul lung şi negru. Pentru serbarea zilei lui se făcuseră toate pregătirile astea.

Marinarii jucau pe punte, şi când tânărul prinţ se arătă, o sută de

artificii se înălţară în văzduh, împrăştiind o lumină ca ziua. Sirenei însă îi

fu frică şi se dădu la fund, dar curând ieşi iar şi i se păru că stelele cerului cădeau ca ploaia asupra ei. Niciodată ea nu văzuse focuri de artificii. Sori mari se-nvârteau. Peşti de aur săgetau noaptea, şi toată marea limpede şi potolită strălucea. Pe corabie se vedeau lămurit nu numai oamenii, dar şi frânghiile. O, ce frumos era tânărul prinţ! Strângea mâna tuturor, vorbea şi zâmbea fiecăruia, pe când muzica umplea

noaptea de cântecele-i armonioase.

43

Era târziu acum, dar sirena nu-şi mai putea lua ochii de la corabie şi de la tânărul prinţ. Luminile se stinseseră şi tunurile amuţiră. Toate pânzele fură întinse şi corabia porni repede înainte. Sirena o urmări fără a-şi abate privirile de la fereastră. Dar, deodată marea începu a se tulbura, valurile creşteau, şi nori groşi, negri, se grămădeau pe cer. În

depărtare fulgeră. O furtună îngrozitoare se apropia. Corabia, în fuga-i ameţitoare, se legăna pe marea-nvolburată. Valurile ridicându-se ca munţii înalţi, aici o făceau să lunece între ele ca o lebădă, aici o înălţau pe culmea lor. La început îi plăcu foarte mult micii sirene această călătorie zbuciumată. Dar, când corabia, izbită cu furie, începu a trosni, când văzu

catargul cel mare frângându-se ca o trestie, şi corabia lăsându-se pe o

parte, în vreme ce apa năpădea în fundul vasului, numai atunci îşi dădu seama de primejdie, şi trebui să se ferească de grinzile şi de sfărâmăturile corăbiei prăpăstuite.

Câteodată se făcea aşa de întuneric, că nu se mai vedea nimic. Numai la lumina fulgerelor i se înfăţişau toate amănuntele acestei grozave nenorociri. Pe corabie era o învălmăşeală de neînchipuit. Încă o

zguduitură, şi vasul se desfăcu în bucăţi. Sirena văzu pe tânărul prinţ pierind în valuri. În culmea fericirii, crezu că el se coboară la locuinţa ei,

dar numaidecât îşi aduse aminte că oamenii nu pot să trăiască în apă, şi că el o să ajungă mort la palatul tatalui ei. Atunci ea, ca să-l scape, se repezi înot printre grinzile şi sfărâmăturile ce pluteau deasupra apei, negândind c-ar fi putut şi ea să fie zdrobită de vreuna din ele. Se coborî în

adâncuri de mai multe ori, şi astfel putu ajunge până la tânărul prinţ, tocmai în clipa când, părăsit de puteri, el închidea ochii, gata să moară. Mica sirena îl prinse şi susţinându-i capul deasupra apei, se lăsă cu el în voia valurilor.

A doua zi vremea se îndreptase. Din corabie însă nu mai rămăsese

nimic. Soarele, cu razele-i pătrunzătoare, părea că vrea să readucă viaţa

pe faţa tânărului prinţ, dar ochii lui stăteau tot închişi. Sirena îl sărută pe frunte, şi dându-i la o parte părul ud, găsi o asemănare uimitoare cu mica statuie de marmură din grădiniţa ei. Zări în sfârşit pământul, şi-n depărtare munţii înalţi albaştri, cu coamele sclipitoare de zăpadă albă. La poalele dealului într-o pădure de toată frumuseţea, era o biserică sau o mănăstire. La poartă erau palmieri uriaşi şi-n grădină portocali şi lămâi.

În apropiere de locul ăsta, marea făcea o cotitură până-n dreptul unei

44

stânci, acoperită cu nisip alb şi mărunt. Acolo sirena duse pe prinţ, având grijă să-i ţină capul tot în sus şi-n bătaia razelor soarelui.

Deodată începură a suna clopotele de la biserică, şi o mulţime de fete tinere intrară-n grădină. Sirena atunci se depărtă înotând, şi se ascunse în dosul unor stânci, ca să vadă ce-o să i se întâmple bietului

prinţ. În curând una din fete trecu pe lângă el. Întâi se sperie, dar

venindu-şi repede în fire, alergă să cheme şi pe celelalte, care dădură prinţului toate îngrijirile. Sirena îl văzu cum îşi venea în simţire şi zâmbea celor ce-l înconjurau. Numai ei nu-i zâmbea, fiindcă nu ştia el cine-l

scăpase de la moarte. Iar când tânărul prinţ fu luat şi dus într-o clădire

mare, sirena, mâhnită, coborî în adâncuri şi se întoarse la palatul tatălui ei.

Ea fusese întotdeauna tăcută şi gânditoare, dar din ziua aceea fu şi mai tăcută şi mai gânditoare. Surorile ei o întrebară despre cele ce văzuse ea sus, dar nu le povesti nimic.

Adeseori, seara şi dimineaţa, se urca spre locul unde lăsase ea pe

prinţ. Văzu roadele din grădină cum se coceau. Văzu zăpada topindu-se pe munţii cei înalţi, dar pe frumosul prinţ nu-l mai văzu. Şi din ce în ce

mai mâhnită se întorcea în fundul mării. Acolo, singura ei mângâiere era să stea în grădiniţa ei, îmbrăţişând mica statuie de marmură, care semăna cu prinţul. În vremea asta florile ei neîngrijite, uitate, se întindeau prin alee ca într-un loc sălbatic, încolăcind tulpinile lor printre ramurile

copacilor, făcând astfel bolţi stufoase, unde lumina nu mai putea pătrunde.

După câtva timp însă, mica sirenă nu mai putu suferi astfel de viaţă, şi îşi dezvălui taina uneia dintre surori. Aceasta la rândul ei o povesti celorlalte, dar nu numai lor, ci şi câtorva sirene, care şi ele o spuseră

prietenelor lor cele mai bune. Se-ntâmplă, că una dintre acestea văzuse şi

ea serbarea de pe corabie, cunoştea pe prinţ, şi ştia locul unde era împărăţia lui.

— Vino, surioară, ziseră celelalte prinţese. Şi luându-se de mâini, în

şir, se ridicară deasupra apei în dreptul palatului prinţului. Palatul acesta era clădit din pietre galbene, lustruite. Scări mari de

marmură duceau înăuntru şi-n grădină. Mai multe turnuri aurite străluceau pe acoperiş, şi printre stâlpii galeriilor erau statui de marmură

45

care păreau vii. Sălile măreţe erau împodobite cu perdele şi covoare de-o uimitoare bogăţie, şi pereţii acoperiţi cu minunate zugrăveli. În sala cea mare soarele, străbătând printr-un tavan de cristal, încălzea florile cele mai rare care creşteau sub o veşnică ploaie de picături strălucitoare.

De-atunci, mica sirenă venea adeseori în locul acesta, şi noaptea, ca

şi ziua. Se apropia de ţărm şi îndrăznea chiar să se aşeze sub marele balcon de marmură, a cărui umbră se-ntindea departe deasupra apelor. De acolo vedea pe tânărul prinţ, care se plimba singur la lumina lunii. De multe ori, în cântecul muzicii, el trecu prin faţa ei într-o luntre frumos împodobită cu steaguri şi stofe scumpe, şi cei care zăreau vălul ei alb prin

trestiile verzi o luau drept o lebădă cu aripile-ntinse.

Ea îi auzea pe pescari spunând mult bine de tânărul prinţ, şi atunci se bucură că-i scăpase viaţa, cu toate că el nici nu ştia de dânsa. Iubirea ei pentru oameni creştea din zi în zi, şi din zi în zi tot mai mult dorea să se apropie de ei. Lumea lor îi părea mult mai întinsă decât a ei. Apoi oamenii ştiau să străbată marea cu corăbiile lor, să se urce pe munţi, deasupra, până dincolo de nori. Ei aveau câmpii verzi şi păduri

nemărginite. Surorile ei nu ştiau să-i spună despre toate câte ar fi vrut ea să afle. Întrebă atunci pe bunica ei care cunoştea bine lumea de sus,

aceea pe care, cu drept cuvânt, o numea ea "cuprinsul de pe deasupra apelor".

— Dar dacă oamenii nu se îneacă, întreabă tânăra prinţesă, trăiesc

ei veşnic? Nu mor şi ei ca noi?

— Fără-ndoială, răspunse bătrâna, mor şi ei. Viaţa lor e chiar mai

scurtă decât a noastră. Noi trăim uneori şi trei sute de ani şi când

încetăm de a mai fi, ne prefacem în spumă, căci în fundul mării nu sunt morminte pentru corpuri neînsufleţite. Sufletul nostru nu e nemuritor. Cu moartea totul e sfârşit. Noi suntem ca trestiile verzi. Odată tăiate, ele nu

mai înverzesc niciodată. Oamenii însă au suflet care trăieşte veşnic, care trăieşte şi după ce corpul lor s-a prefăcut în ţărână. Sufletul acesta se înalţă în văzduh până la stelele care lucesc, şi, precum ne ridicăm noi din

fundul apelor, ca să vedem locurile unde trăiesc oamenii, aşa şi ei se înalţă în lumi încântătoare, unde niciodată nu pot ajunge noroadele mării.

— Dar de ce n-avem şi noi suflet nemuritor? zise mica sirenă

mâhnită. Aş da bucuroasă sutele de ani ce mai am de trăit ca să fiu şi eu fiinţă omenească, o zi, numai o zi, şi să mă pot ridica pe urmă în împără-

46

ţia cerurilor.

— Nu te mai gândi la asemenea lucruri, zise bătrâna. Noi suntem

mult mai fericiţi aici în fundul mării, decât sunt oamenii acolo sus.

— Va trebui dar să mor într-o zi, şi să mă prefac în spumă. Pentru

mine n-au să mai fie nici şoapte de valuri, nici flori, nici soare. Dar nu-i oare un mijloc ca să dobândesc suflet nemuritor?

— Unul singur, zise bunica, dar e aproape cu neputinţă. Ar trebui

ca un om să simtă pentru tine o iubire fară margini, să-i fii mai scumpă decât tatăl şi mama lui. Atunci când, fiind astfel legat de tine cu tot

sufletul şi inima lui, un preot i-ar pune mâna lui dreaptă în mâna ta şi el ţi-ar făgădui credinţă veşnică, numai atunci sufletul lui s-ar împărtăşi, şi ai putea şi tu să iei parte la fericirea oamenilor. Dar niciodată lucrul acesta nu se va putea întâmpla. Ceea ce la noi, în mare, trece drept o frumuseţe, cum e coada ta de peşte, la ei pe pământ e ceva foarte urât. Săracii oameni! Ca să fie frumoşi ei îşi închipuie c-au nevoie de două

proptele grosolane, pe care le numesc picioare! Mica sirenă oftă cu amar, uitându-se la coada ei de peşte.

— Să fim vesele! zise bătrâna. Să jucăm şi să petrecem cât mai mult

în cei trei sute de ani cât avem de trăit. Asta e o bucăţică bună de timp, o

să ne odihnim cu-atât mai bine pe urmă. În astă seară e bal la curte. Nu se pot închipui pe pământ minunăţiile de pe-acolo. Sala cea

mare de joc era toată de cristal. Mii de scoici mari aşezate de-o parte şi de

alta, umpleau sala c-o lumină albăstruie, şi prin pereţii străvezii împrăştiau lumina asta şi-n mare de jur-împrejur. Se vedeau înotând nenumăraţi peşti, mari şi mici, cu solzi care luceau ca purpura, ca aurul şi ca argintul.

În mijlocul sălii curgea un râu larg, în care jucau delfinii şi sirenele în sunetul glasului lor fermecător. Nimeni însă nu cânta mai frumos ca

mica sirenă, şi toată lumea o lăuda aşa de mult, că, pentru o clipă, bucuria asta o făcu să uite minunile de pe pământ. Curând însă îşi întoarse gândul iar la vechile-i amărăciuni, la frumosul prinţ şi la sufletul lui nemuritor. Ieşi binişor din palat, depărtându-se de cântece şi de veselie, şi se duse-n grădiniţa ei. De-acolo auzi strigătul de corn, ce străbătea prin apă.

— Acum pluteşte-acolo sus, acel pe care-l iubesc din tot sufletul şi

din toată inima mea, acel spre care-mi sunt îndreptate toate gândurile

47

mele, şi căruia aş vrea să-i încredinţez fericirea vieţii mele. Aş face orice, numai să fiu cu el şi să pot căpăta suflet nemuritor. Pe când joacă şi petrec surorile mele aici în palat, eu am să mă duc la vrăjitoarea mării, de care-am avut atâta groază pâna azi. Ea va şti poate să-mi dea sfaturi şi să-mi vină în ajutor.

Şi ieşind din grădiniţa ei, mica sirenă se îndreptă spre vâltorile zgomotoase îndărătul cărora locuia vrăjitoarea. Niciodată nu mai fusese pe drumul acesta. Nicio floare, niciun fir de iarbă nu creştea pe-acolo. Fundul, numai de nisip cenuşiu, se întindea până la o cotitură unde apa se învârtea repede în loc, ca pietrele morii, şi înghiţea în adâncul ei tot ce

putea prinde. Sirena se văzu silită să străbată aceste groaznice vâltori, ca

să ajungă în ţinuturile vrăjitoarei, a cărei casă se afla în mijlocul unei păduri ciudate. Toţi copacii şi toate tufişurile nu erau decât polipi, jumătate animale, jumătate plante. Păreau că-s şerpi cu sute de capete, ce ieşeau din pământ. Ramurile erau nişte braţe lungi şi lipicioase, şi în loc de degete aveau viermi care mişcau mereu. Braţele acestea se încolăceau peste tot ce putea apuca, şi nimic nu mai scăpa.

Mica sirenă, îngrozită, ar fi vrut să se întoarcă. Dar gândindu-se la prinţ şi la sufletul omenesc, îşi luă inima în dinţi, îşi strânse în jurul

capului părul ei lung, ca să n-o poată apuca polipii, îşi încrucişă braţele pe piept şi înotă astfel repede ca un peşte, printre urăţeniile acelea, ce fiecare ţinea câte o pradă în braţe, ca în cleşte de fier, fie schelete albe de înecaţi, fie vâsle, lăzi, sau oase de animale. Şi prinţesa înlemni de groază

când văzu şi o mică sirenă sugrumată în încleştarea braţelor acestora. În sfârşit ajunse la un loc deschis în pădurea aceasta, unde şerpi

uriaşi se încolăceau, înfiorând privirea cu pântecele lor gălbui. În mijlocul deschizăturii acesteia era casa vrăjitoarei, făcută toată numai din oasele înecaţilor. Acolo vrăjitoarea, stând pe-o piatră mare, dădea de mâncare

unui broscoi, cum dau oamenii la canari să mănânce zahăr. Ea zicea că

şerpii aceia scârboşi sunt puişorii ei, şi-i plăcea să şi-i încolăcească peste pieptul ei, care semăna cu un burete de mare.

— Ştiu ce vrei, zise ea, văzând pe mica sirenă. Dorinţa ta e o

nebunie. Totuşi voi face să ţi se împlinească, dar ştiu că asta are să-ţi aducă nenorocire. Tu vrei să scapi de coada ta de peşte, şi s-o înlocuieşti cu cele două proptele cu care umblă oamenii, şi asta, pentru ca să te iubească prinţul, să te ia de soţie şi să-ţi dea suflet nemuritor.

48

Rostind vorbele astea, izbucni într-un hohot de râs înspăimântător, care făcu să cadă şi broscoiul şi şerpii.

— În sfârşit, bine-ai făcut c-ai venit. Mâine, la răsăritul soarelui, ar

fi fost prea târziu, şi ar fi trebuit să mai aştepţi încă un an. Am să-ţi pregătesc o băutură pe care o s-o duci pe pământ înainte de revărsatul zorilor. Te-aşezi pe ţărm, şi o bei. Îndată coada ta o să se subţieze şi o să

se desfacă în două, în ceea ce numesc oamenii "frumoase picioare". Dar să ştii că asta are să te doară, ca şi cum te-ar tăia cineva c-o sabie ascuţită. Toată lumea se va minuna de frumuseţea ta, vei păstra mersul tău uşor şi lin, dar fiecare pas te va sângera şi îţi va pricinui dureri, ca şi cum ai

călca pe vârfuri de ace. Dacă tu vrei să înduri toate suferinţele astea, mă învoiesc să-ţi dau ajutor.

— Le voi îndura, zise sirena cu glas tremurat, gândindu-se la prinţ

şi la sufletul nemuritor.

— Dar ţine bine minte, urmă vrăjitoarea, că odată schimbată în

fiinţă omenească, nu te vei mai putea face iar sirenă! Niciodată nu vei mai revedea palatul tatălui tău şi dacă prinţul, uitând de tatăl şi mama lui, nu te va iubi din tot sufletul şi inima lui, şi nu te va lua de soţie în faţa unui preot, atunci, suflet nemuritor niciodată nu vei putea dobândi. În ziua

când el se va însura cu alta, inima ta se va zdrobi, şi tu nu vei mai fi decât puţină spumă pe culmea valurilor.

— Mă învoiesc, zise printesa, albă ca de ceară.

— Atunci, dacă-i aşa, răspunse vrăjitoarea, află că trebuie să mă

plăteşti şi eu nu-ţi cer puţin lucru. Glasul tău e cel mai frumos dintre toate cele din fundul mării. Tu crezi că farmeci pe prinţ cu el, dar eu tocmai glasul tău ţi-l cer ca plată. Vreau ceea ce ai tu mai frumos, în schimbul acestei băuturi de preţ. Căci pentru ca să aibă leac, trebuie să pun în ea sânge de-al meu.

— Dar dacă tu îmi iei glasul, întrebă mica sirenă, ce-mi va mai

rămâne?

— Faţa ta frumoasă, răspunse vrăjitoarea, mersul tău uşor şi lin, şi

ochii tăi fermecători. Asta-i de-ajuns ca să răpeşti inima unui om. Haide!

Fă-ţi curaj! Scoate limba să ţi-o tai, şi îţi voi da băutura.

— Fie! răspunse prinţesa.

Vrăjitoarea îi tăie limba şi biata copilă rămase mută. Apoi vrăjitoarea puse căldarea pe foc, ca să fiarbă băutura fermecată.

49

— Bun lucru e curăţenia, zise ea luând un mănunchi de vipere ca să

cureţe căldarea. Şi făcându-şi o tăietură pe piept, lăsă sângele ei negru să curgă în căldare. Ieşi un fum gros, făcând fel de fel de figuri ciudate, îngrozitoare. În fiecare clipă, bătrâna arunca mereu câte ceva în căldare, şi când amestecul acesta începu a clocoti, se auzi un sunet întocmai ca gemetele de crocodil. Când fu gata băutura, părea că-i apă limpede.

— Iat-o, zise vrăjitoarea, după ce-o turnă într-o sticluţă. Dacă polipii

ar umbla să te înhaţe când vei trece prin pădurea mea, n-ai decât să le arunci o picătură din băutura asta, şi braţele şi degetele lor vor sări în mii

de bucăţi. Sfatul acesta era zadarnic căci polipii, numai zărind băutura ce

lucea ca o stea în mâna sirenei, se dădeau în lături speriaţi. Astfel trecu ea prin pădure şi peste vâltorile zgomotoase.

Când ajunse la palatul tatălui ei, luminile din sala cea mare erau stinse. De bună seamă că toată lumea dormea şi ea nu îndrăzni să intre. Nu le mai putea vorbi. Şi în curând trebuia să-i părăsească pentru totdeauna. I se frângea inima de durere. Se strecură în grădină, culese câte o floare din fiecare brazdă a surorilor ei şi trimise, din vârful degetelor, mii de sărutări palatului, şi se ridică deasupra apei.

Nu răsărise încă soarele când ea văzu palatul prinţului. Luna lucea pe cerul senin. Se aşeză pe mal şi sorbi băutura. Simţi ca şi cum o sabie tăioasă i-ar fi despicat trupul. Leşină şi rămase ca moartă. Soarele se ridicase mult deasupra mării, când ea se deşteptă în junghiurile unor dureri cumplite. Dar înaintea ei stătea frumosul prinţ, care-o privea uimit cu ochii lui negri. Mica sirena îşi plecă ochii în jos şi văzu că nu mai avea

coadă de peşte, ci în locul ei erau două picioare albe şi frumoase. Prinţul o întrebă, cine e şi de unde vine. Ea îl privi cu un aer blănd

şi trist, fără a putea scoate un cuvânt. Tânărul atunci o luă de mână şi o

duse la palat. Fiecare pas, după cum îi spusese vrăjitoarea, îi pricinuia dureri cumplite. Totuşi, fiind la braţul prinţului, ea urcă, uşoară ca un fulg, scara cea de marmură, şi toată lumea se minuna de mersul ei lin şi

mlădios. Fu îmbrăcată în mătase şi în zăbranic scump şi ochii tuturor o sorbeau şi nu se mai săturau privind frumuseţea ei. Cu toate acestea ea tot mută rămânea. Roabe, îmbrăcate în aur şi mătase, cântau în faţa prinţului vitejiile strămoşilor lui. Ele cântau frumos, şi prinţul le lăuda, zâmbind gingaşei copile.

50

"Dac-ar şti, îşi zicea ea în gând, ce glas cu mult mai frumos mi-am jertfit eu pentru el!"

Când tăcură cântările, roabele jucară în sunetul unei muzici fermecătoare. Dar când începu a juca mica sirenă, ridicând braţele-i albe şi ţinându-se numai în vârful picioarelor, aproape fără să atingă

pământul, pe când ochii ei vorbeau inimii mai bine decât cântecul roabelor, toţi fură cuprinşi rapid de farmecul acesta nespus. Prinţul porunci ca ea să nu-l mai părăsească niciodată, şi-o îngădui să doarmă la uşa lui, pe o pernă de catifea. Lumea însă nici nu bănuia suferinţele ce îndurase ea jucând.

A doua zi prinţul o îmbrăcă într-un costum de paj, pentru ca ea să-l

poată urma călare. Străbătură astfel împreună pădurile înmiresmate şi se urcară în munţi înalţi. Sirena râdea, deşi numai ea ştia cât suferea.

Noaptea când toată lumea dormea, ea cobora pe ascuns, pe scara de marmură până la malul mării, unde-şi răcorea în apa rece, picioarele ce-i ardeau şi toate amintirile copilăriei o împresurau atunci.

Într-o noapte, zări pe surorile ei ţinându-se de mână. Ele cântau cu

atâta întristare, pe când înotau, că mica sirenă nu se putu opri de-a le face semn. Recunoscând-o, ele îi povestiră câtă amărăciune le pricinuise

ea. De-atunci ele veneau în toate nopţile. O dată aduseră şi pe bunica lor bătrână, care de mulţi ani nu mai scosese capul din mare, şi pe tatăl lor, regele mării, cu coroana lui de mărgean pe cap. Amândoi întinseră mâinile spre fata lor dar nu îndrăzneau să se apropie de mal, cum făceau surorile

ei. Din zi în zi prinţul iubea mai mult pe mica sirenă, dar o iubea ca pe

un copil drăguţ şi bun, fără a se gândi s-o ia de soţie. Şi pentru ca ea să poată dobândi suflet nemuritor, şi să nu fie într-o zi numai puţină spumă de mare, trebuia ca neapărat prinţul să o ia de nevastă.

— Nu mă iubeşti tu mai mult decât pe celelalte? iată ce păreau a-l

întreba ochii bietei copile.

— Negreşit, răspundea prinţul, care îi înţelegea întrebarea, tu ai

inima mai bună ca toate celelalte. Tu îmi eşti mai apropiată, şi semeni cu o fată pe care am văzut-o într-o zi, dar pe care nu cred s-o mai revăd vreodată. Aflându-mă pe-o corabie care s-a scufundat, am fost dus de valuri la ţărm, lângă o mănăstire unde erau mai multe fete. Una dintre ele, cea mai tânără, mă găsi pe mal şi îmi scăpă viaţa, dar n-am văzut-o

51

decât de două ori, şi niciodată nu voi putea iubi pe alta decât pe dânsa. Ei bine, tu îi semeni aidoma, şi uneori înlocuieşti chipul fetei acesteia în sufletul meu.

"Doamne, îşi zise în gând mica sirenă. El nici nu bănuieşte că eu l-am purtat pe valuri până la mănăstire şi l-am salvat. Alta-i aceea pe care

o iubeşte. Dar fata aceea e la mănăstire, nu iese niciodată de-acolo. Poate că o va uita pentru mine, pentru mine care-l voi iubi şi-i voi închina lui toată viaţa mea".

— Prinţul se însoară cu frumoasa fată a împăratului vecin, auzi ea

într-o zi. El pregăteşte o corabie strălucitoare sub cuvânt că vrea numai

să se ducă să vadă pe împăratul, dar adevărul e că el o să ia pe fata lui de soţie.

Aceste vorbe făcură pe mica sirenă să zâmbească. Ea ştia mai bine ca oricine gândurile prinţului, deoarece el îi spusese: "Fiindcă doresc părinţii mei, mă voi duce să văd pe frumoasa prinţesă, dar niciodată ei nu mă vor putea sili s-o iau de soţie. Nu pot s-o iubesc. Ea nu seamănă, ca tine, cu tânăra fată de la mănăstire. Mai degrabă te-aş lua pe tine de soţie, sărman copil găsit, cu ochi fermecători, cu toate că eşti mută".

Şi sărutând-o pe frunte prinţul plecă.

— Cred că n-ai teamă de mare, scumpă copilă, îi zise el când erau

pe corabia care-i ducea. Apoi el îi vorbi de furtuni şi de mare când e înfuriată, de peştii

ciudaţi şi de tot ce găseau scafandrii în fundul apei. Vorbele acestea o făceau să zâmbească.

Cine cunoştea fundul mării mai bine decât ea?

La lumina lunii, pe când dormeau ceilalţi, ea, şezând pe marginea corabiei, îşi adâncea privirea în apa străvezie, şi i se părea că vede palatul tatălui ei, şi pe bătrâna bunică având ochii aţintiţi spre corabie. Într-o

noapte îi apărură surorile ei. Ele priveau cu mâhnire şi îşi frângeau mâinile. Mica sirenă le chemă făcându-le semne, şi îşi dădu silinţa să le facă a înţelege că totul mergea bine, dar în clipa aceea se apropie un

marinar, şi ele coborâră în adâncuri, lăsându-l să creadă că n-a văzut decât spumă de mare.

A doua zi, corabia sosea la cetatea unde locuia împăratul vecin. Toate clopotele începură a suna, muzici cântau din înălţimile turnurilor, şi soldaţii se puseră-n rânduri cu steagurile desfăşurate şi cu armele

52

strălucitoare în bătaia soarelui. Fiecare zi era o sărbătoare. Balurile şi petrecerile se ţineau lanţ. Numai prinţesa nu venise încă de la mănăstire, unde se zicea ca a fost trimisă ca să înveţe toate îndatoririle împărăteşti. În sfârşit sosi şi ea.

Mica sirenă era foarte nerăbdătoare de a vedea cât de frumoasă era

prinţesa. I se împlini în sfârşit dorinţa asta. Trebui să recunoască şi ea că niciodată nu văzuse chip mai frumos, faţă mai albă şi mai curată, şi ochi mai adânc întunecaţi, un fel de albastru închis, ochi într-adevăr fermecători.

— Tu eşti! strigă prinţul când o zări. Tu eşti cea care m-a scăpat de

la moarte acolo pe ţărm. Şi strânse în braţe pe logodnica lui, care se înroşise toată. E prea multă fericire! urmă el, întorcându-se spre mica

sirenă. Dorinţa mea cea mai vie s-a împlinit! Tu vei împărtăşi fericirea mea, căci tu ţii la mine mai mult ca toţi.

Copila mării sărută mâna prinţului, cu toate că-şi simţea inima zdrobită.

În ziua nunţii aceluia pe care-l iubea, ea trebuia să moară şi să se prefacă în spumă.

Veselia domnea în tot ţinutul. Crainici vestiră logodna pretutindeni

în sunet de trâmbiţe. În biserica cea mare miresme ardeau în cătui de argint. Preoţii legănau cădelniţele. Cei doi logodnici ţinându-se de mână, primiră binecuvântarea marelui preot. Îmbrăcată în aur şi mătase, mica sirenă era de faţă la cununie dar urechile ei n-auzeau cântările. Ochii ei nu vedeau sfânta slujbă. Nu se gândea decât la moartea ei apropiată şi la

tot ce pierduse ea în lumea asta. În aceeaşi seară, cei doi tineri plecară pe o corabie. Tunurile

bubuiau. Toate steagurile fâlfâiau. În mijlocul corabiei se aşezase un cort împărătesc de purpură şi de aur, unde se pregătise un pat măreţ. Pânzele

se umflară, şi corabia lunecă uşor pe marea liniştită. Când noaptea se apropie, se aprinseră felinare de toate culorile, şi

marinarii începură a juca pe punte cu veselie. Mica sirenă îşi aminti atunci de seara când, pentru întâia oară, a văzut ea lumea oamenilor. Se prinse şi ea în joc, zburând cum zboară rândunica, încât uimi pe toţi cu jocul ei nemaivăzut vreodată. E cu neputinţă însă a spune ce se petrecea în inima ei. Pe când juca, ea se gândea la acela pentru care părăsise rudele şi lumea ei, îşi jertfise glasul fermecător, şi suferise chinuri

53

nemaipomenite. Aceasta era cea din urmă noapte când mai respira acelaşi aer cu el, când mai privea marea adâncă şi cerul înstelat. Noapte veşnică, noapte fără vise o aştepta, fiindcă n-avea suflet nemuritor. Până la miezul nopţii ţinură jocul şi veselia pe corabie. Ea juca si râdea, cu moartea-n suflet.

Apoi prinţul şi prinţesa se retraseră în cortul lor. Totul intră în tăcere, şi rămase în picioare numai marinarul care era la cârmă. Mica sirenă, rezemată cu braţele-i albe pe bordul corăbiei se uita spre răsărit unde se iveau zorile. Ea ştia că prima rază de soare o va ucide.

Deodată surorile ei ieşiră din mare, albe ca şi dânsa. Părul lor lung

nu mai fâlfâia în vânt. Fusese tăiat.

— L-am dat vrăjitoarei, ziseră ele, pentru ca să-ţi vină în ajutor şi să

nu mori în dimineaţa asta. Ea ne-a dat cuţitul acesta. Vezi ce ascuţit e? Înainte de a răsări soarele, trebuie să-l împlânţi în inima prinţului, şi când sângele lui cald va curge pe picioarele tale, atunci ele se vor uni şi se vor schimba într-o coadă de peşte. Te vei face iarăşi sirenă. Te vei coborî în apă cu noi, şi numai peste trei sute de ani vei muri şi te vei preface în spumă de mare. Dar grăbeşte-te, căci în clipa când soarele va răsări,

trebuie ca unul din voi să moară. Ucide-l şi vino cu noi! Vezi tu dunga

aceea roşie în faţa noastră? Peste câteva clipe soarele se va ivi, şi totul va fi sfârşit pentru tine.

Apoi, oftând adânc, se cufundară în valuri. Mica sirenă dădu la o parte perdeaua de la cort şi văzu pe tinerii prinţi adormiţi. Ea se apropie încetişor de dânşii, se aplecă şi puse o sărutare pe fruntea celui pe care-l

iubise atât de mult. Apoi întorcându-şi privirile spre răsăritul care se înroşea din ce în ce, se uită când la cuţitul tăios, când la frumosul prinţ, ce rostea în vis numele soţiei lui, ridică arma cu o mâna tremurătoare, dar cuţitul îi căzu din mână. Mica sirenă se mai uită o dată la prinţ şi se

aruncă în mare, unde-şi simţi corpul topindu-se în spumă. În clipa aceea soarele ieşi din valuri. Razele-i calde şi binefăcătoare

cădeau pe spuma rece şi mica sirenă nu se simţea încă nimicită. Ea văzu soarele strălucind, norii de purpură şi pe deasupra ei plutind mii de fiinţe străvezii din lumile cereşti. Glasurile lor cântau aşa de dulce şi aşa de tainic, că nici o ureche omenească n-ar fi fost în stare să le-audă, cum nici de văzut ochiul pământesc nu le-ar fi putut vedea. Copila mării băgă de seamă că şi ea avea trup la fel ca fiinţele acelea şi că încet, încet, se

54

lămurea din spumă.

— Unde sunt? întrebă ea cu un glas în care nu mai era nimic

pământesc.

— La Fetele cerului, răspunseră celelalte. Sirenele n-au suflet

nemuritor şi nici nu-l pot dobândi decât prin iubirea unui om. Veşnicia vieţii lor atârnă de puterea altuia. Ca şi sirenele, suflet nemuritor n-au nici Fetele cerului, dar ele îl pot dobândi prin faptele lor bune. Noi zburăm

în ţările calde, unde aerul otrăvit omoară pe oameni. Le ducem răcoarea binefăcătoare şi răspândim în aer miresmele florilor. Pretutindeni pe unde

trecem, ducem sănătate şi voie bună. Şi numai după ce facem bine vreme de trei sute de ani, dobândim suflet nemuritor şi putem să ne bucurăm şi noi de veşnica fericire omenească. Biată mică sirenă, tu ai făcut din toată inima aceleaşi sforţări, ca şi noi. Ca şi noi ai suferit şi ai ieşit învingătoare

din toate încercările. Tu te-ai ridicat pâna la lumea Duhurilor cerului, unde nu mai depinde decât de tine ca să poţi, după trei sute de ani, dobândi suflet nemuritor prin faptele tale bune.

Şi mica sirenă, ridicându-şi braţele spre cer, simţi pentru întâia oară că i se umplu ochii de lacrimi.

Zgomote de veselie se auziră din nou pe corabie. Sirena văzu pe

prinţ şi pe frumoasa lui soţie cum se uitau cu înduioşare la clocotul de spumă, ca şi cum ar fi ştiut că ea se aruncase în valuri. Nevăzută, ea sărută fruntea prinţesei, îl mângâie pe prinţ, şi apoi se înălţă cu Fetele cerului în norul trandafiriu care trecea pe cer.

Cum i-a crescut cămilei ghebul

de Rudyard Kipling

Aceasta este povestea care urmează, şi din ea o să aflăm cum s-a

ales Cămila cu ghebul cel mare. La începutul anilor, când lumea era nouă-nouţă şi Animalele abia

începuseră să muncească pentru Om, trăia o cămilă care, nevrând să

lucreze, locuia în miezul pustiului plin de urlete şi urla şi ea cât o ţinea gura. Mânca doar mărăcini şi tamaris, şi buruieni, şi murături, atât era de leneşă, şi când cineva încerca să-i vorbească, spunea: „Ghee!" Doar: „Ghee!" şi nimic mai mult.

Odată, într-o luni dimineaţă, veni la ea Calul, cu o şa în spinare şi

55

un smoc de iarbă între dinţi, şi-i spuse:

— Cămilo, hei, Cămilo! Ieşi şi munceşte ca noi ceilalţi.

— Ghee! zise Cămila şi Calul plecă să-i spună omului.

Apoi veni Câinele, cu un băţ în gură, şi zise:

— Cămilo, hei, Cămilo! Hai şi adună şi cară ca noi ceilalţi.

— Ghee! răspunse Cămila. Şi Câinele plecă să-i spună Omului.

Veni şi Boul, cu jugul de gât, şi zise:

— Cămilo, hei Cămilo! Vino şi ară ca noi ceilalţi.

— Ghee! zise Cămila. Şi Boul plecă să-i spună Omului.

La sfârşitul zilei, Omul chemă Calul, Câinele şi Boul şi le spuse:

— Voi trei, voi aceştia trei, mi-e foarte milă de voi (în lumea asta

nouă-nouţă), dar fiinţa aceea care spune „ghee!" şi locuieşte în pustiu nu e în stare să muncească, altfel ar fi sosit până acum. Aşa că am hotărât s-o las în pace, dar va trebui ca voi să munciţi îndoit şi pentru ea.

Cei trei se mâniară foarte (cu toate că lumea era nou-nouţă), ţinură sfat şi adunare la marginea pustiului şi Cămila veni cum nu se poate mai leneşă, mestecând alene o buruiană şi râse de ei. Apoi zise „ghee!" şi se îndepărtă.

Îndată se ivi şi Djinul însărcinat cu toate pustiurile, rostogolindu-se într-un nor de praf (Djinii călătoresc întotdeauna astfel, fiindcă-i o vrajă la

mijloc) şi se opri să stea şi să pălăvrăgească cu cei trei.

— Djin al tuturor pustiurilor, zise Calul, este drept ca unii să nu

facă nimic în lumea asta nouă?

— Fireşte că nu, zise Djinul.

— Ei bine, zise Calul, există o fiinţă în miezul pustiului tău plin cu

urlete, şi ea însăşi urlă, o fiinţă cu gât lung şi picioarele lungi, care nu s-a urnit la treabă de luni de dimineaţă. Nu vrea să meargă împreună cu noi.

— Ptiu! făcu Djinul, fluierând. Asta-i Cămila mea. Pun rămăşag pe

tot aurul din Arabia! Şi ea ce spune?

— Spune „ghee!", răspunse Câinele şi nu vrea să adune şi să care.

— Nu spune decât atât?

— Doar „ghee!" şi nu vrea nici să are, zise Boul.

— În regulă, spuse Djinul. O s-o gheboşesc eu! Sunteţi atât de buni

să aşteptaţi un minut?

— Djinul se înfăşură în mantia lui de praf şi porni prin deşert, şi

56

găsi Cămila grozav de leneşă, privindu-şi chipul într-un ochi de apă.

— Prietena mea lungă şi închipuită, zise Djinul, ce aud eu despre

tine, că nu faci nimic în lumea asta nouă?

— Ghee! zise Cămila.

Djinul se aşeză şi, proptindu-şi bărbia în palmă, începu să se gândească la o mare vrajă, în timp ce Cămila se privea în ochiul de apă.

— De luni de dimineaţă cei trei trebuie să muncească şi pentru tine,

şi asta numai din pricina lenei tale îngrozitoare, zise Djinul. Cu bărbia proptită în palmă, se gândi mai departe la vrăjile lui.

— Ghee! zise Cămila.

— Dacă aş fi în locul tău, n-aş mai spune asta, zise Djinul. Se pare

c-o spui cam prea des. Închipuito, vreau să munceşti! Şi Cămila mai zise „ghee!", dar nu termină bine, că îşi şi zări

spinarea, de care era atât de mândră, umflându-se şi iar umflându-se într-un gheb mare şi moale.

— Îl vezi? întrebă Omul. Ăsta-i ghebul cu care te-ai ales lenevind.

Azi e joi, şi de luni n-ai muncit deloc, de luni de când a început lucrul. Acum o să munceşti.

— Cum o să pot, zise Cămila, cu ghebul în spate?

— Ghebul e dinadins, zise Djinul, numai şi numai din pricină că ai

tras chiulul cele trei zile. Ai să fii acum în stare să munceşti trei zile în şir,

fără să mănânci nimic, pentru că ai să poţi trăi pe seama ghebului, şi să nu spui că n-am făcut nimic pentru tine. Pleacă din pustiu şi du-te la cei trei şi poartă-te cum trebuie!

Şi Cămila plecă să li se alăture celor trei. Şi din ziua aceea, Cămila poartă mereu gheb. (Îi spunem Cocoaşă acum, ca să n-o jignim.) Dar n-a izbutit niciodată să câştige cele trei zile pe care le-a pierdut la începutul

lumii şi nici să înveţe cum să se poarte.

Povestea balenei

de Rudyard Kipling

Odată, demult, draga mea, trăia în mare o balenă, şi balena aceasta

mânca tot soiul de peşti. Mânca şi steaua de mare şi pisica de mare, şi crabul şi crapul, şi morunul şi barbunul şi calcanul, şi ciortanul şi cega, şi păstruga, şi homarul, şi ţiparul. Toţi peştii pe care-i găsea pe unde

57

umbla, îi înfuleca - uite aşa! Dar tot hăpăind, se pomeni într-o zi că nu mai rămăsese în toată

marea decât un singur peştişor: un peşte mic de tot, dar tare isteţ, care înota în dosul urechii drepte a balenei, ca să fie în afara oricărei primejdii. Nemaigăsind nimic de mâncare, balena se ridică în coadă şi spuse:

— Mi-e foame!

Auzind vorbele acestea, peştişorul cel isteţ răspunse cu o voce mică, dar şireată!

— Nobil şi generos ai gustat vreodată om?

— Nu, răspunse balena. Ce gust are?

— Are gust bun, spuse peştişorul cel isteţ. E bun, dar cam greu de

mistuit.

— Atunci fă-mi rost de câţiva, spuse balena, bătând apa cu coada,

de se înspuma marea cât puteai cuprinde cu ochii.

— Ţi-e de ajuns unul din când în când răspunse peştişorul cel isteţ.

Dacă înoţi până la cincizeci de grade latitudine nordică şi patruzeci de grade latitudine vestică (asta e ceva mai complicat, draga mea) vei afla în mijlocul mării, şezând pe o plută, un marinar naufragiat, îmbrăcat doar

cu o pereche de pantaloni de pânză albastră, cu o pereche de bretele (nu

care cumva să uiţi bretelele, draga mea) şi înarmat cu un cuţit... Trebuie însă să-ţi mărturisesc că marinarul este un om grozav de înţelept şi de priceput.

Aşa că balena se aşternu la drum şi înotă, cât putu de repede, până ce ajunse la cincizeci de grade latitudine nordică şi patruzeci de grade longitudine vestică. Acolo, pe o plută, în mijlocul mării îmbrăcat doar cu o

pereche de pantaloni de pânză albastră şi cu o pereche de bretele (neapărat să ţii minte bretelele, draga mea) şi înarmat cu un cuţit, şedea singur-singurel un marinar naufragiat, bălăcindu-şi picioarele în apă.

(Mămica lui îi dăduse voie să se bălăcească, pentru că altfel nu s-ar fi încumetat niciodată, fiind un om grozav de înţelept şi de priceput).

De îndată ce-l zări, balena deschise gura mare, atât de mare, încât

colţurile buzelor îi ajunseră până aproape de coadă. Îl înghiţi pe marinar cu pantalon, cu bretele (pe care nu trebuie să le uiţi), cu cuţit şi cu plută cu tot. Îl înghiţi şi-i dădu drumul în camera caldă şi întunecoasă a pântecului ei. Apoi plescăi din buze aşa şi făcu trei tumbe.

Dar, de îndată ce se văzu în pântecul balenei, marinarul, care era un

58

om grozav de înţelept şi priceput, se porni pe ţopăit şi trântit, pe sărit şi buşit, apoi lovi şi izbi, se smuci, se răsuci, trosni şi plesni, muşcă şi pişcă, se învârti, se zvârcoli, se răsuci, urlă şi strigă, se târî şi ocărî, chiui şi sudui, se stropoşi şi hăuli, şi se puse pe dănţuit tocmai unde nu trebuia şi, nu mai încăpea vorba, balena se simţi cum nu se poate de nenorocită.

(Mai ţii minte bretelele?) Aşa că îi spuse peştişorului celui isteţ:

— Omul ăsta e greu de mistuit, şi unde mai pui că din pricina lui şi

sughit. Ce să fac?

— Spune-i să iasă, îşi dădu cu părerea peştişorul cel isteţ. Zis şi

făcut, balena strigă în josul beregatei către marinarul naufragiat:

— Ieşi afară şi poartă-te cuviincios! Din cauza ta sughit întruna.

— Nu, nu, răspunse marinarul, nu merge aşa. Altul o să fie târgul

nostru. Du-mă acasă, până la stâncile albe ale Albionului şi pe drum o să mă mai gândesc.

Şi se porni să dănţuiască mai dihai decât până atunci.

— Ai face mai bine să-l duci acasă, o sfătui peştişorul cel isteţ.

Trebuia să te fi prevenit că-i om grozav de înţelept şi de priceput.

Aşa că, balena se puse iarăşi pe înotat şi înotă, şi iar înotă, cu amândouă aripioarele şi cu coada, atât de repede cât o lăsă sughiţul. În sfârşit, tărâmul de baştină al marinarului şi albele stânci ale Albionului. Ajuns acolo, se săltă cu jumătate din trup pe plajă şi deschise o gură cât o şură strigând:

— Aici coboară cei care merg la Winchester, Ashuelot, Nashua,

Keene şi celelalte staţii dinspre Fitchburg. Şi când rosti Fitch, marinărul

sări afară la lumină. Dar, pe când balena înota de zor spre ţărm, marinarul, om grozav de

înţelept şi priceput, pusese mâna pe cuţit şi, spărgând lemnele plutei,

făcuse o mulţime de aşchii pe care apoi le legase strâns, cu bretelele într-un fel de plută (Acum ştii de ce nu trebuia să uiţi bretelele?). Odată treaba terminată, înţepenise grătarul în gâtlejul balenei. Şi acolo rămase! Apoi

recită următoarele versuri, pe care, tu nemaiauzindu-le până acum, o să ţi le spun eu:

Un grătar ţi-am pus în gât, Să-ţi piară pofta să mănânci atât! Şi marinarul, de felul său, era lipsit de scrupule.

59

Odată ce păşi pe mal, se duse acasă la mămica lui, care-i dăduse voie să se bălăcească. Mai târziu se însură şi trăi fericit încă mulţi ani. Şi tot aşa de fericită fu şi balena. Dar din ziua aceea, grătarul din gâtlej, pe care nu putu nici să-l scuipe, nici să-l înghită nu-i mai dădu voie să mănânce nici băieţi şi nici fetiţe.

Peştişorul cel isteţ fugi şi se ascunse în mâlul de sub pragul Ecuatorului. Se temea ca nu cumva balena să fie înfuriată pe el.

Când ieşi la lumină, marinarul luă cu sine cuţitul. Mai purta pantalonii din pânză albastră, dar bretelele nu le mai avea, pentru că, după cum ştii, legase cu ele grătarul.

Şi cu asta, povestea s-a terminat.

Pinocchio

de Carlo Collodi

Ce s-a întâmplat când meşterul Cireaşă - Tâmplarul a găsit o

bucată de lemn care plângea şi râdea ca un copil

A fost odată… Un împărat! vor spune repede micuţii mei cititori.

Nu, copii, n-aţi nimerit. A fost odată o bucată de lemn. Nu era, ce-i drept, un lemn de preţ, ci doar o bucată din grămadă,

din cele pe care le băgăm iarna în sobe sau în vetre, ca s-aprindem focul şi să-ncălzim odăile.

Şi nu ştiu cum s-a întâmplat, dar într-o bună zi bucata asta de lemn nimeri în dugheana unui tâmplar bătrân pe care îl chema meşter Anton şi căruia toată lumea îi spunea meşter Cireaşă, din pricina nasului său, al cărui vârf era veşnic lucios şi vânăt, întocmai ca o cireaşă coaptă.

Îndată ce văzu bucata de lemn, meşterul Cireaşă se bucură nespus.

Îşi frecă mâinile mulţumit şi mormăi cu jumătate de glas:

— Lemnul acesta a nimerit tocmai la timp. Tare aş vrea să fac din el

un picior de masă. Zis şi făcut. Apucă repede o secure ascuţită, cu gând să-l cojească şi

să-ll cioplească. Dar când era gata să-i desprindă prima aşchie, rămase cu mâna încremenită în aer. Desluşi un glăscior subţirel care ţipa:

— Nu mă lovi prea tare!

Închipuiţi-vă cum a rămas bunul unchiaş, meşterul Cireaşă!

60

Îşi roti speriat ochii, jur-împrejurul odăii, să vadă de unde se pornise glăsciorul, dar nu descoperi nimic! Se uită pe sub masa pe care lucra - nimic. Se uită în coşul cu talaş şi rumeguş— nimic. Deschise uşa prăvăliei să-şi rotească privirea şi pe stradă— tot nimic! Prin urmare?…

— Am priceput! zise atunci, râzând şi scărpinându-şi peruca.

Mi s-a părut, se vede, c-am auzit un asemenea glăscior. Ia să

m-apuc eu iar de lucru! Şi, luând din nou securea, trase o lovitură straşnică în bucata de

lemn.

— Au! Ce rău m-ai lovit! strigă din nou, văicărindu-se, glăsciorul

piţigăiat. De data asta, meşterul Cireaşă rămase stană de piatră, cu ochii

holbaţi de spaimă, cu gura căscată şi cu limba atârnându-i până la

bărbie, ca măscăricii de piatră care împodobesc unele fântâni ţâşnitoare. Când îşi veni în fire, începu să spună, dârdâind şi holbându-se de

spaimă:

— De unde-o mai fi ieşit glăsciorul acesta, care-a strigat „au”?…

Fiindcă aici nu-i, totuşi, nici ţipenie de om! Nu cumva bucata asta de lemn o fi învăţat să plângă şi să se smiorcăie ca un copil? Nu prea-mi vine

să cred. Lemnul, uite-l: e un lemn ca toate lemnele, bun de pus pe sobă. Dacă ar fi azvârlit în foc, ar putea prea bine să fiarbă şi o oală cu fasole…

Atunci? Oare să fie careva ascuns înăuntru? Dacă o fi într-adevăr aşa, cu atât mai rău pentru el. Îi arăt eu!

Şi, zicând astfel, smuci biata bucată de lemn cu amândouă mâinile şi se porni s-o izbească fără milă de toţi pereţii.

Apoi se apucă să tragă cu urechea, dacă se mai aude cumva vreun glăscior care plânge. Aşteptă două minute, nimic; cinci minute, nimic;

zece minute, iar nimic!

— Am priceput! zise el atunci, căznindu-se să râdă şi ciufulindu-şi

peruca. Mi s-a părut, se vede, c-am auzit glăsciorul acela spunând „au”! Să m-apuc iar de lucru.

Şi fiindcă-i intrase o frică straşnică în oase, prinse să cânte uşurel, doar-doar şi-o mai face un pic de curaj.

Până una-alta, puse securea deoparte şi luă rindeaua să răşluiască

şi să netezească bucata de lemn. În timp ce trăgea însă cu rindeaua în sus şi-n jos, auzi din nou acelaşi glăscior care-i spuse râzând:

61

— Astâmpără-te! Mă gâdili de nu mai pot!

De data asta, bietul meşter Cireaşă căzu ca trăsnit. Când deschise ochii, se trezi prăvălit la pământ.

Părea cu totul schimbat la faţă. Până şi vârful nasului, din vânăt cum era de obicei, se făcuse albastru de frică!

Meşterul Cireaşă dăruieşte bucata de lemn prietenului său

Geppetto. Acesta o ia să-şi facă dintr-însa o păpuşă de lemn, cu

meşteşug, care să ştie să danseze, să se bată cu sabia şi să se dea

tumba

Tocmai atunci cineva ciocăni în uşă: Poftim, intră— zise tâmplarul, fără să se poată ridica în picioare.

Atunci, în dugheană întră un bătrânel tare sprinten, pe care-l chema Geppetto şi căruia puştanii din vecinătate, când voiau să-l necăjească, îi spuneau „Mămăliguţă”, din pricina perucii sale galbene, care semăna foarte mult cu o mămăligă.

Geppetto era tare supărăcios. Vai şi amar de cel care îndrăznea să-i spună „Mămăliguţă”! Devenea pe dată o fiară şi nu mai era chip s-o

stăpâneşti!

— Ziua bună, meştere Anton! zise Geppetto. Ce faci aici pe jos?

— Ia, învăţ furnicile să socotească!

— Să-ţi fie de bine!

— Ce te-a adus pe la mine, cumetre Geppetto?

— Picioarele, nu vezi? Află, meştere Anton, c-am venit la dumneata

cu o rugăminte.

— Sunt gata să ţi-o împlinesc - îi răspunse tâmplarul, ridicându-se

în genunchi.

— Azi-dimineaţă mi-a trăsnit prin cap o idee!

— S-o auzim.

— M-am gândit să-mi meşteresc o păpuşă de lemn, dar o păpuşă

năzdrăvană, care să ştie să danseze, să se bată cu sabia şi chiar să facă tumbe. Vreau să fac cu păpuşa asta ocolul lumii, ca să-mi agonisesc o bucată de pâine şi un păhărel de vin. Ce părere ai?

— Bravo, Mămăliguţă!, strigă glăsciorul, care nu se ştie de unde se

ivise iar. Auzindu-se chemat „Mămăliguţă”, cumătrul Geppetto deveni pe dată

62

roşu ca un ardei şi, întorcându-se către lemnar, îi spuse cumplit de înfuriat:

— Pentru ce-ţi baţi joc de mine?

— Cine-şi bate joc?

— Mi-ai zis „Mămăliguţă”!

— Nu ţi-am zis eu!

— Poate vrei să spui că eu?! Tu mi-ai spus aşa!

— Nu!

— Ba da!

— Ba nu!

— Ba da!

Şi astfel, aprinzându-se, trecură de la vorbe la fapte. Se înhăţară unul pe altul de păr, se zgâriară, se muşcară şi se ocărâră zdravăn!

Când terminară păruiala, meşterul Anton se pomeni că ţinea peruca cea galbenă a lui Geppetto în mâini, iar Geppetto băgă de seamă că strângea în dinţi peruca tâmplarului.

— Dă-mi peruca înapoi! îi zise meşterul Anton.

— Dă-mi-o şi tu pe-a mea şi facem din nou pace.

Şi cei doi moşnegi, după ce-şi luară perucile înapoi, îşi strânseră

mâna şi jurară să rămână prieteni buni până la moarte.

— Prin urmare, cumetre Geppetto, zise tâmplarul în semn de pace,

cu ce am plăcerea să-ţi fiu de folos?

— Aş vrea să-mi dai niţeluş lemn, ca să-mi meşteresc păpuşa. Îmi

dai? Tare bucuros, meşterul Anton se duse în grabă să ia de pe masa lui

de lucru bucata de lemn care îi pricinuise atâta spaimă. Dar când era gata să i-o dea prietenului său, lemnul începu să se zbată amarnic şi,

ţâşnindu-i din mâini, se porni să-i tragă de zor bietului Geppetto peste

ţurloaie.

— Aoleo, meştere Antoane! Cu asemenea bunăvoinţă îmi dăruieşti ce

ţi-am cerut? M-ai cotonogit!

— Îţi jur că nu eu!

— Atunci, poate eu!

— Toată vina e a nesuferitului ăstuia de lemn!

— Ştiu că e a lui. Totuşi, tu mi-ai tras cu el peste picioare!

63

— Nu ţi-am tras eu!

— Mincinosule!

— Geppetto, nu mă ocărî, că acum îţi zic şi eu ţie Mămăliguţă!

— Măgarule!

— Mămăliguţă!

— Mojicule!

— Mămăliguţă!

— Maimuţoi spurcat!

— Mămăliguţă!

Auzind că-i spune pentru a treia oară Mămăliguţă, Geppetto văzu

roşu în faţa ochilor şi se năpusti asupra lemnarului. Şi îşi cărară la ghionţi, cu vârf şi îndesat.

Când isprăviră păruiala, meşterul Anton se trezi cu două zgârieturi mai mult pe nas, iar celălalt cu doi nasturi lipsă la haină. Dar după ce-şi plătiră astfel datoriile unul celuilalt, îşi strânseră mâinile şi se legară să rămână buni prieteni pentru toată viaţa!

Şi astfel, Geppetto îşi luă la subsuoară lemnul cel năzdrăvan şi, mulţumind meşterului Anton, o porni şontâc-şontâc spre casă.

Întors acasă, Geppetto se apucă îndată să-şi meşterească un

prichindel de lemn, pe care-l botează Pinocchio. Cele dintâi ştrengării

ale prichindelului

Locuinţa lui Geppetto era o odăiţă scundă, care-şi primea lumina pe

sub o scară. Cât despre lucruri, nici că se putea ceva mai sărăcăcios: un scăunaş stricat, un pat hodorogit şi o măsuţă dărăpănată. În fund se putea vedea o vatră mică în care pâlpâia focul. Dar focul era numai zugrăvit şi pe lângă foc era înfăţişată o ulcică ce clocotea veselă şi

azvârlea-n sus nişte aburi groşi, de-ai fi zis că-s aburi adevăraţi. Îndată ce intră în casă, Geppetto îşi luă uneltele şi se apucă să-l

cioplească şi să-l meşterească pe prichindel. „Ce nume să-i pun? se întrebă el. Aş vrea să-l cheme « Pinocchio».

Numele acesta o să-i poarte noroc. Am cunoscut o familie întreagă de Pinocchi: Pinocchio tatăl, Pinocchioaia mama şi Pinoccheii copiii, şi tuturor le mergea de minune. Cel mai bogat dintre ei era cerşetor”.

După ce-i găsi prichindelului un nume, începu să-l lucreze fără

zăbavă şi-i făcu la repezeală părul, pe urmă fruntea şi mai apoi ochii.

64

Îndată ce-i făcu ochii, mare-i fu uimirea când băgă de seamă că ochii se mişcă şi-l privesc ţintă întruna!

Văzându-se astfel pironit de cei doi ochişori de lemn, Geppetto nu se simţi prea în largul său şi zise cu dojană în glas:

— Ochişori de lemn, de ce mă priviţi aşa?

Nu-i răspunse însă nimeni.

Atunci, după ochi, îi făcu nasul. Dar abia îl isprăvi, că şi începu să-i crească. Şi crescu, şi crescu, de ajunse în câteva minute un năsoi ce părea că nu se mai isprăveşte!

Degeaba se tot trudea bietul Geppetto să i-l scurteze. Cu cât îl tăia

şi-l scurta mai mult, cu atât obraznicul de nas se lungea mai tare! După nas îi făcu gura.

Dar n-apucă să-i facă bine gura, că aceasta se porni numaidecât să râdă şi să-l îngâne.

— Termină cu râsul! zise Geppetto încruntându-se.

Dar parc-ar fi vorbit cu pereţii.

— Termină odată cu râsul, îţi spun! răcni el cu glas mânios.

Atunci gura încetă să mai râdă, dar scoase afară o limbă de-un cot. Ca să nu-şi fărâme opera, Geppetto se prefăcu că nu-l ia în seamă

şi-şi văzu mai departe de lucru. După gură îi făcu bărbia, apoi gâtul, umerii, pântecele, braţele şi

mâinile. Abia-i isprăvi mâinile, şi Geppetto simţi că peruca din cap i-o ia la

sănătoasa! Se uită în sus, şi ce credeţi că-i fu dat să vadă? Peruca-i galbenă era în mâinile prichindelului!

— Pinocchio!… Dă-mi repede peruca înapoi!

Dar, ţi-ai găsit! În loc să-i dea peruca înapoi, Pinocchio şi-o îndesă pe cap atât de vârtos, că era gata-gata să se înăbuşe!

Faţă de o asemenea obrăznicie şi batjocură, Geppetto deveni pe dată trist şi amărât cum nu mai fusese niciodată în viaţa sa. Şi, întorcându-se către Pinocchio, îi grăi:

— Copil afurisit ce eşti! Nici nu te-am isprăvit şi ai şi-nceput să-l iei

pe taică-tău în răspăr! Rău, băiatul meu, tare rău! Şi îşi şterse o lacrimă. Mai rămânea să-i facă picioarele.

Când isprăvi şi picioarele, Geppetto se pomeni c-un şut drept în

65

vârful nasului. „Uite, aşa-mi trebuie! îşi spuse el atunci. Trebuia să mă gândesc

bine mai înainte! Acu-i prea târziu!” În cele din urmă apucă prichindelul de subsuori şi-l aşeză în

picioare, pe podea, ca să-l înveţe să meargă.

Însă Pinocchio avea picioarele ţepene şi nu ştia încă să şi le mişte, astfel că Geppetto, luându-l de mână, începu să-l plimbe şi să-l deprindă cum să-şi mişte un picior după celălalt.

După ce i se dezmorţiră picioarele, Pinocchio începu să meargă de unul singur şi să zburde prin odăiţă. Dar când ajunse la uşă, o zbughi în

stradă şi de aici o luă la sănătoasa.

Sărmanul Geppetto o porni în goană mare după el, dar nu-l mai putu ajunge. Năzdrăvanul de Pinocchio sărea aşa acum ca un iepure şi bocănea cu picioarele lui de lemn pe lespezile pavajului, mai amarnic decât douăzeci de perechi de botfori de lemn ţărăneşti!

— Puneţi mâna pe el! Puneţi mâna pe el! răcnea Geppetto. Lumea de

pe stradă, văzând un prichindel de lemn, alergând ca un armăsar, se oprea încântată să-l privească şi râdea, râdea, râdea de nu mai putea.

Din fericire, până la urmă, se ivi un poliţai. Auzise şi el toată

hărmălaia şi, crezând că-i vorba de-un mânz care dăduse cu copita în stăpânul său, se propti voiniceşte cu picioarele îndepărtate de-a curmezişul drumului, hotărât să-l împiedice să mai facă şi alte boroboaţe.

Dar Pinocchio, văzând de departe că poliţaiul îi ţine calea, se gândi să-i tragă o păcăleală straşnică şi s-o zbughească fără veste printre

picioarele lui. Însă, de data asta, dădu greş! Fără prea multă trudă, poliţaiul îl înhăţă frumuşel de nas (care era

ditai năsoiul, parcă înadins făcut să fie înşfăcat de poliţist) şi-l dădu în primire lui Geppetto care, ca să-l înveţe minte, vru să-l înhaţe de urechi şi

să-l tragă zdravăn de ele. Închipuiţi-vă însă cum a rămas când, căutân-du-i urechile, nu izbuti să dea de ele. Şi ştiţi de ce? Fiindcă-n graba cu

care-l cioplise, uitase să i le facă. Atunci îl înhăţă de ceafă, şi-n timp ce-l împingea de la spate, glăsui,

dând ameninţător din cap:

— Haidem acasă! Ne socotim noi acolo, n-avea grijă!

La auzul acestei veşti neplăcute, Pinocchio se trânti la pământ şi nu mai vru să meargă nici în ruptul capului. În vremea asta, curioşii şi toţi

66

gură-cască începură să se strângă grămadă în jurul lor. Unii erau de-o părere, alţii de alta.

— Sărmanul prichindel! spuneau unii. Are dreptate să nu mai vrea

acasă. Cine ştie cum l-o mai pedepsi tartorul ăsta de Geppetto!… În vreme ce mulţi adăugau cu viclenie:

— Geppetto ăsta pare un om de treabă! Totuşi, e un adevărat zbir cu

copiii! Dacă-i pică bietul prichindel în mâini, e-n stare să-l facă ţăndări…

În cele din urmă atâtea vorbiră şi atâtea făcură, încât poliţaiul îi dădu drumul lui Pinocchio şi-l înhăţă în schimb pe bietul Geppetto. Iar

acesta, negăsind cum să se dezvinovăţească, plângea ca un viţel şi bolborosea printre sughiţuri, pe când se îndrepta spre temniţă:

— Copil afurisit! Şi când te gândeşti câte am pătimit, numai şi

numai fiindcă am vrut să-l fac un prichindel de lemn cuminte şi ascultător. Aşa-mi trebuie! Era mai bine dacă mă gândeam de la început!…

Ceea ce s-a întâmplat mai apoi e o poveste de necrezut şi am să v-o povestesc pe de-a-ntregul în cele ce urmează.

Geppetto îi repară picioarele lui Pinocchio şi-şi vinde paltonul

ca să-i cumpere un Abecedar

Îndată ce-şi astâmpără foamea, Pinocchio începu să se smiorcăie şi

să scâncească, spunând că vrea o pereche de picioare noi. Dar Geppetto, ca să-l pedepsească pentru şotiile făcute, îl lăsă să

plângă şi să se căineze o jumătate de zi. Pe urmă îi vorbi:

— Şi de ce vrei să-ţi dreg picioarele? Să te văd poate c-o ştergi iar de

acasă?

— Îţi făgăduiesc - spuse prichindelul printre sughiţuri - că de azi

înainte am să fiu cuminte…

— Toţi copiii - îi întoarse vorba Geppetto— zic aşa când vor să

capete ceva.

— Îţi făgăduiesc că am să mă duc chiar şi la şcoală şi am să învăţ,

ca să te făleşti cu mine!

— Toţi copiii repetă aceeaşi poveste când vor să capete câte ceva.

— Dar eu nu-s ca alţi copii! Eu sunt mai bun şi totdeauna spun

numai adevărul. Îţi promit, tăticule, că am să deprind un meşteşug şi am să fiu toiagul

şi mângâierea bătrâneţilor tale!…

67

Geppetto, deşi se arătase tare neînduplecat, avea ochii plini de lacrimi şi sufletul îndurerat, văzându-l pe sărmanul Pinocchio bun să-i plângi de milă. Nu rosti niciun cuvânt, ci îşi luă uneltele şi două bucăţele de lemn uscat şi începu să lucreze cu nădejde.

În mai puţin de-o oră, picioarele erau gata şi minunat lucrate. Două

picioruşe sprintene, subţiri şi nervoase, de parc-ar fi cioplite de cel mai mare meşter.

Apoi Geppetto îi spuse prichindelului: Pinocchio închise ochii şi se prefăcu adormit. Dar în vreme ce se

făcea că doarme, Geppetto îi lipi picioarele la loc cu puţin clei topit într-o

coajă de ou şi i le lipi atât de bine, că nici nu se mai vedea locul unde

fuseseră arse. Îndată ce băgă de seamă că are picioare, prichindelul nostru ţâşni

de pe masa pe care stătuse întins şi începu să sară şi să ţopăie nebun de fericire.

— Pentru toate câte ai făcut pentru mine, îi spuse Pinocchio tatălui

său, vreau să merg de-ndată la şcoală.

— Bravo, băiete!

— Dar ca să merg la şcoală, să ştii că am nevoie de ceva

îmbrăcăminte. Geppetto care era sărac şi n-avea în buzunar nici măcar un şfanţ. Îi

croi atunci nişte hăinuţe de hârtie înflorată, o pereche de pantofiori din coajă de copac şi o beretuţă din miez de pâine.

Pinocchio dădu fuga să se odihnească într-o cratiţă cu apă şi rămăsese atât de încântat, încât spuse împăunându-se:

— Par-aş fi un boier mare!

— Într-adevăr - îi întoarse vorba Geppetto - dar ţine seama că nu o

haină frumoasă face pe om, ci totdeauna o haină curată.

— Fiindcă veni vorba, adăugă Pinocchio, ca să merg la şcoală îmi

lipseşte ceea ce-i mai important.

— Şi ce anume?

— Îmi lipseşte Abecedarul.

— Ai dreptate! Dar cum putem face să ai şi tu unul?

— Foarte uşor: te duci la librărie şi-mi cumperi unul!

— Dar gologanii?

— N-am nicio leţcaie.

68

— Nici eu, adăugă bunul moşneag, întristându-se.

Şi cu toate că Pinocchio era un băieţel tare vesel, se întristă dintr-o dată şi el. Fiindcă sărăcia, când e într-adevăr sărăcie, o înţelege oricine. Până şi copiii!

— Aşteaptă! strigă deodată Geppetto ridicându-se în picioare. Şi,

luându-şi paltonul cel vechi de lână, tot numai petice şi cârpeli, ieşi în grabă afară din casă.

După puţin timp se întoarse ţinând în mână Abecedarul băiatului, însă paltonul nu-l mai avea pe el.

Bietul om era numai în cămaşă, iar afară fulguia.

— Şi paltonul?

— L-am vândut.

— De ce l-ai vândut?

— Fiindcă-mi ţinea de cald.

Pinocchio pricepu repede tâlcul răspunsului şi, neputându-şi stăpâni avântul inimii lui bune, sări de gâtul tatălui său şi se porni să-l sărute pe amândoi obrajii.

Pinocchio îşi vinde Abecedarul ca să meargă la Teatrul de păpuşi

Când conteni ninsoarea, Pinocchio o porni cu minunatul său Abecedar nou-nouţ la subsuoară, pe drumul ce ducea la şcoală.

Mergea şi îşi croia în căpşorul lui mii de planuri, mii de gânduri, unul mai năstruşnic decât celălalt.

Şi vorbind cu sine, însuşi, îşi zicea: „Azi la şcoală, vreau să învăţ neapărat să citesc. Pe urmă, mâine

învăţ să scriu, iar poimâine am să învăţ să număr. Astfel, cu dibăcia mea am să câştig o grămadă de bani şi cu primii gologani care or să-mi pice în buzunar, am să-i fac lui tăticu o manta frumoasă de postav. Dar ce spun

eu de postav? Am să i-o fac toată numai din aur şi argint şi cu nasturi de briliant. Căci bietul om o merită pe bună dreptate. La urma urmei, ca să-mi cumpere cărţi şi să mă dea la învăţătură, a rămas doar în cămaşă…

pe frigul ăsta! Numai părinţii sunt în stare de asemenea jertfe!” În timp ce-şi spunea astfel, tare mişcat, i se păru că aude în

depărtare o muzică de trâmbiţe şi bătăi de tobă mare. Se opri să asculte. Sunetele acelea veneau dinspre capătul şoselei

care ducea spre un orăşel ridicat pe ţărmul mării.

69

— Ce să fie cu muzica asta? Păcat că trebuie să mă duc la şcoală, că

altfel… Şi rămase în loc, nehotărât. Oricum, trebuia să ia o hotărâre: ori la

şcoală, ori să asculte trâmbiţele.

— Azi o să ascult trâmbiţele, iar mâine, la şcoală. Pentru şcoală am

timp destul - îşi spuse în încheiere ştrengarul, dând din umeri. Zis şi făcut. O rupse la fugă pe şosea. Şi cu cât fugea, cu atât auzea

mai desluşit sunetele trâmbiţelor şi bufniturile tobei mari. Când, deodată, iată că se pomeni în mijlocul unei pieţe, plină de

lume care se îngrămădea în jurul unei barăci de lemn şi pânză, zugrăvită în mii şi mii de culori.

— Ce-o fi şi cu hardughia asta? întrebă Pinocchio întorcându-se

spre un băieţel de prin partea locului.

— Citeşte mai întâi ce-i scris pe firmă şi ai să afli!

— Aş citi bucuros, dar vezi că tocmai azi nu ştiu să citesc!

— Bravo, prostilă! Atunci hai să-ţi citesc eu. Află prin urmare că pe

firma aceea stă scris cu litere ca focul: „Mare Teatru de Păpuşi”…

— O fi început de mult reprezentaţia?

— Începe chiar acum.

— Şi cât costă intrarea?

— Patru gologani.

Pinocchio, care fierbea de curiozitate, nu se mai putu stăpâni şi-i spuse fără sfială băieţelului cu care vorbea:

— Mi-ai putea da patru gologani până mâine?

— Ţi i-aş da bucuros - îi răspunse celălalt în bătaie de joc - dar vezi

că tocmai azi nu ţi-i pot da.

— Pentru patru gologani îţi vând hăinuţa mea, îi spuse atunci

prichindelul.

— Ce vrei să fac eu cu o hăinuţă de hârtie înflorată? Dacă plouă, n-o

mai poţi scoate de pe tine.

— Vrei să-mi cumperi pantofiorii?

— Sunt buni de pus pe foc.

— Cât îmi dai pe tichiuţă?

— Straşnic chilipir, n-am ce zice! O tichiuţă din miez de pâine! Să

vină şoarecii şi să mi-o mănânce din cap!

70

Pinocchio stătea ca pe ghimpi. Era gata-gata să facă o ultimă încercare, dar nu îndrăznea. Stătea la îndoială, şovăia, suferea. În sfârşit, spuse:

— Vrei să-mi dai patru gologani pe Abecedarul ăsta nou?

— Eu nu sunt decât un copil şi de la alţi copii nu cumpăr nimic - îi

răspunse micuţul cu care vorbea şi care avea mai multă minte decât el.

— Pe patru gologani îl cumpăr eu! strigă un vânzător de haine vechi,

care ascultase tot ce vorbiseră. Cartea fu vândută pe loc. Şi când te gândeşti că sărmanul Geppetto

rămăsese acasă să tremure de frig în cămaşă, numai ca să-i cumpere fiului său Abecedarul!

Pinocchio îi făgăduieşte Zânei să se facă băiat cuminte şi să

înveţe, fiindcă s-a săturat să mai fie un prichindel de lemn şi ar vrea

să devină un băiat de ispravă

La început, buna şi tânăra femeie spuse că nu e ea Zâna cu părul negru-albăstrui. Pe urmă, văzându-se descoperită şi nevrând să mai întindă gluma, recunoscu şi-i spuse lui Pinocchio:

— Prichindel ştrengar! Cum de-ai băgat de seamă că sunt chiar eu?

— Dragostea mare pe care ţi-o port mi-a arătat că eşti dumneata!

— Ţi-aminteşti? M-ai lăsat o copiliţă şi acum mă regăseşti femeie.

Aproape că aş putea să-ţi fiu mamă.

— Ce drag mi-ar fi, Zâniţă bună, fiindcă astfel, în loc de surioară,

ţi-aş putea spune mămică. De mult mă topesc de dor să am şi eu o măicuţă cum au toţi copiii!… Dar cum ai făcut de-ai crescut atât de repede?

— E o taină.

— Dezvăluie-mi-o şi mie. Tare aş vrea să mai cresc şi eu un pic. Nu

vezi? Am rămas tot atât de mare cât un boţ de caşcaval!

— Dar tu nu poţi să creşti, îi răspunse Zâna.

— Dar de ce?

— Fiindcă, dragul meu, păpuşile nu cresc niciodată. Se nasc păpuşi,

trăiesc păpuşi şi mor tot păpuşi.

— Uf, m-am săturat să tot fiu prichindel! strigă Pinocchio dându-şi o

palmă peste ceafă. Ar fi timpul să devin şi eu om ca toţi ceilalţi.

71

— Ai să devii, dacă ai să ştii să meriţi…

— Adevărat! Şi ce trebuie să fac ca să merit?

— O treabă tare uşoară: să te sileşti să fii un băieţel de treabă.

— Şi oare nu sunt?

— Da' de unde! Copiii cuminţi sunt ascultători, pe când tu…

— Eu nu ascult niciodată.

— Copiii cuminţi au dragoste de muncă şi de învăţătură, pe când

tu…

— Sunt un pierde-vară şi o haimana fără pereche!

— Copiii cuminţi spun totdeauna numai adevărul.

— Iar eu, totdeauna numai minciuni!

— Copiii cuminţi merg bucuroşi la şcoală…

— Iar mie, când aud de şcoală, mi se face rău. Dar de azi înainte

vreau să-mi schimb felul de a fi!

— Îmi făgăduieşti?

— Făgăduiesc. Vreau să mă fac şi eu băieţel cuminte, să fiu

mângâierea tătuţului meu… Unde-o fi acum sărmanul meu tătuţ?

— Nu ştiu.

— O să am oare norocul să-l mai văd şi să-l mai îmbrăţişez

vreodată?

— Cred că da. Sunt chiar sigură.

La acest răspuns, atât de nemărginită fu bucuria lui Pinocchio, încât o apucă pe Zână de amândouă mâinile şi începu să i le sărute cu atâta înfocare, de parcă-şi ieşise din minţi. După care înălţă capul şi, privind-o cu mult drag, o întrebă:

— Spune-mi, măicuţă, prin urmare aşa-i că n-ai murit?

— Se vede că nu, răspunse Zâna surâzând.

— De-ai şti câtă amărăciune, şi câte noduri în gât am simţit când

am citit „Aici zace…!”

— Ştiu. Pentru asta te-am şi iertat. Durerea ta sinceră mi-a arătat

că ai o inimioară de aur. De la copiii buni la suflet, chiar dacă sunt puţintel cam ştrengari şi cu năravuri proaste, tot te mai poţi aştepta la

ceva. Te poţi aştepta oricând s-o apuce din nou pe calea cea bună. Iată de ce am venit tocmai până aici să te caut. Am să fiu măicuţa ta…

— Oh, ce lucru minunat! strigă Pinocchio sărind în sus de bucurie.

72

— Să mă asculţi însă şi să faci mereu tot ce am să-ţi spun eu.

— Bucuros, bucuros!

— Uite, bunăoară, chiar de mâine, adaugă Zâna, ai să-ncepi să te

duci la şcoală. (Lui Pinocchio îi pieri un picuţ din veselie) Pe urmă ai să-ţi alegi după placul inimii o artă sau un meşteşug…

Acum Pinocchio se posomorî.

— Ce tot mormăi printre dinţi? întrebă Zâna niţeluş supărată.

— Spuneam… gemu Pinocchio cu gura pe jumătate, că mi se pare

prea târziu să mai merg acum la şcoală…

— Nu, domnule. Ţine minte bine că pentru învăţătură şi pentru

educaţie, niciodată timpul nu-i trecut!

— Dar eu nu vreau să învăţ nimic. Nici artă şi nici vreun meşteşug…

— Şi pentru ce, mă rog?

— Pentru că mi se pare tare greu să munceşti!

— Copilul meu, spuse Zâna, cei care vorbesc aşa ca tine o sfârşesc

totdeauna rău. Ori în temniţă, ori în spital. Omul, ca să ştii şi tu, fie că se naşte bogat, fie că se naşte sărac, trebuie să facă ceva pe lumea asta. Să nu stea degeaba, ci să muncească. Vai de tine, dacă ai să te laşi cuprins

de trândăvie! Trândăvia este o boală şi încă una tare urâtă. Trebuie vindecată repede, de mic copil. Dacă nu, când eşti mare, nu se mai vindecă niciodată!

Aceste cuvinte îi merseră drept la inimă lui Pinocchio. Îşi ridică ochii îndată spre Zână, o privi cu vioiciune şi-i spuse plin de însufleţire:

— Am să învăţ, am să muncesc, am să fac tot ce ai să-mi spui,

fiindcă, în sfârşit, mi s-a urât cu viaţa asta de prichindel şi vreau să devin

şi eu un băiat ca toţi ceilalţi. Mi-ai făgăduit, nu-i aşa?

— Ţi-am făgăduit, cum să nu! Totul depinde numai de tine.

Pinocchio se duce cu colegii săi de şcoală la ţărmul mării ca să

vadă o balenă îngrozitoare

A doua zi, Pinocchio merse la şcoala comunală. Închipuiţi-vă glumele copiilor când văzură intrând în şcoala lor un

prichindel de lemn! Se stârni un râs nemaipomenit care nu mai contenea!

Unul îl necăjea într-un fel, altul într-altfel. Care-i trăgea tichiuţa din mână, care-l apuca de pulpana hăinuţei. Şi dacă unul se încumeta să-i facă două mustăţi groase cu cerneală sub nas, altul nu se lăsa

73

mai prejos şi se apuca să-i lege sfori de mâini şi de picioare, să-l facă să joace.

La început, Pinocchio se folosi de sprinteneala sa şi o luă la sănătoasa. Totuşi, în cele din urmă, simţind că-i piere răbdarea, se întoarse spre cei care îl necăjeau şi le-o spuse de la obraz:

— Băgaţi de seamă, băieţi. Eu n-am venit aici ca să fiu paiaţa

voastră! Respect pe ceilalţi şi, prin urmare, vreau să fiu şi eu respectat!

— Bravo, paiaţo, ai vorbit ca din carte! urlară ştrengarii, stricându-se

de râs. Ba, unul dintre ei, mai obraznic decât toţi, întinse o mână cu

gând să-l apuce pe prichindel de vârful nasului. Dar n-avu timp, fiindcă Pinocchio întinse deodată piciorul pe sub

bancă şi-i arse una zdravănă peste ţurloi.

— Aoleo, ce mai cotonoage ai! urlă băiatul frecându-şi vânătaia pe

care i-o făcuse prichindelul.

— Şi ce mai coate!… Mai mari decât picioarele! spuse un altul care,

pentru glumele sale nesărate, se alesese cu un cot zdravăn în burtă.

Şi ce să mai lungim vorba, după lovitura de picior, Pinocchio îşi câştigă repede stima şi simpatia tuturor copiilor din şcoală. Acum îl mângâiau şi-l iubeau din toată inima. Până şi profesorul îl lăuda, fiindcă

îl vedea tare atent, silitor, deştept, şi fiindcă intra cel dintâi în clasă şi se ridica ultimul în picioare, la sfârşitul lecţiilor.

Singurul său cusur era că se înhăita prea des cu tot soiul de copii.

Printre aceştia erau numeroşi ştrengari, cunoscuţi ca nişte cai breji pentru trândăvia lor şi pentru că nici nu se sinchiseau să devină şi ei copii de ispravă.

Profesorul îi atrăgea atenţia şi chiar Zâna cea bună nu scăpa niciodată prilejul să-i spună:

— Bagă de seamă, Pinocchio! Colegii ăia ai tăi vor reuşi să te facă,

mai curând sau mai târziu, să nu-ţi mai placă învăţătura. Cine ştie, într-o

zi poate or să-ţi aducă şi vreo mare neplăcere.

— Nu mi-e frică! răspunse prichindelul grozăvindu-se şi ducându-şi

degetul arătător la frunte, ca şi cum ar fi spus: ”E destulă minte aici, înăuntru!”

Întâmplarea făcu însă ca într-o zi, în timp ce mergea spre şcoală, să se întâlnească în drum cu o ceată de tovarăşi de-ai lui care-i spuseră:

— Ai aflat ultima noutate?

74

— Nu.

— Aici, în marea din apropiere, a venit o balenă mare cât un munte!

— Adevărat?… Nu cumva o fi tot balena aia din ziua în care s-a

înecat bietul taică-meu?

— Noi ne ducem pe ţărm s-o vedem. Nu vii şi tu?

— Nu, eu mă duc la şcoală.

— Ce-ţi pasă ţie de şcoală? La şcoală ne ducem mâine. Cu o lecţie în

sus sau în jos, tot nătărăi rămânem.

— Şi ce-o să zică profesorul?

— Lasă-l încolo de profesor! De-aia e plătit, ca să bombăne toată

ziua.

— Dar mama?

— Mamele nu ştiu niciodată nimic, răspunseră ticăloşii.

— Ştii ceva? spuse Pinocchio. Vreau să văd şi au balena, fiindcă am

o mulţime de motive… dar o s-o văd după lecţii.

— Săracul găgăuţă! îi întoarse vorba unul din ceată. Nu cumva crezi

că un peşte atât de mare are să stea pe loc, numai şi numai ca să-ţi facă ţie pe plac? Cum se plictiseşte, o şi apucă într-altă direcţie şi atunci, cine

l-a văzut - bine. Cine nu - atâta pagubă.

— Cât timp facem de aici şi până la ţărm? întrebă prichindelul.

— Într-o oră ne ducem şi ne întoarcem.

— Atunci, hai! Şi cine fuge cel mai repede ăla e cel mai deştept!

strigă Pinocchio. Odată dat semnalul de pornire, ceata de ştrengari, cu caietele şi cu

cărţile sub braţ, o luă la fugă peste câmp. Pinocchio era mereu în fruntea tuturor. Parcă ar fi avut aripi la picioare!

Din când în când, întorcându-se îndărăt, dădea cu tifla colegilor

rămaşi în urmă şi, văzându-i gâfâind, osteniţi, plini de praf şi cu limba scoasă de un cot, râdea din toată inima. Nenorocitul, habar n-avea în clipa aceea câte spaime şi câte neplăceri amarnice îl mai pândeau.

Pinocchio regăseşte în trupul Balenei… Pe cine regăseşte? Citiţi

acest capitol şi-o să aflaţi!

Abia îşi luă rămas bun de la prietenul său Thonul, şi Pinocchio începu să bâjbâie prin beznă şi să dibuie prin trupul balenei. Se îndrepta

75

tiptil, tiptil, spre licărirea care aici se ivea, aici dispărea departe, departe. Pe când mergea el aşa, simţea cum i se afundă picioarele într-un

terci gros şi alunecos, care răspândea un miros atât de pătrunzător de peşte prăjit, de parcă ar fi fost în postul Paştelui.

Cu cât înainta mai mult, cu atât licărirea devenea mai strălucitoare,

mai desluşită. Tot mergând şi mergând el aşa, în cele din urmă ajunse acolo. Şi când ajunse… ce credeţi că găsi? Ghici ciupercă ce? Găsi o măsuţă pregătită, pe care ardea o lumânare înfiptă într-o sticlă de cleştar verde. La măsuţă şedea un bătrânel, atât de albit de vreme, încât părea făcut din promoroacă ori din frişcă. Morfolea câţiva peştişori vii, dar atât

de vii, încât în timp ce-i mânca, aproape că-i scăpau din gură.

În faţa acestei privelişti, bietul Pinocchio avu o bucurie atât de neaşteptată şi fără seamăn, că puţin îi mai trebui să nu leşine. Îi venea să râdă, îi venea să plângă, îi venea să spună o grămadă de vorbe, dar nu izbuti decât să geamă încurcat şi bâlbâi cuvinte fără şir şi fără noimă. În sfârşit izbuti să scoată un strigăt de bucurie şi desfăcându-şi braţele, se aruncă de gâtul moşneagului şi începu să urle:

— Ah, tăticul meu bun! În sfârşit, te-am regăsit! De-aici înainte n-o

să te mai părăsesc niciodată, niciodată!

— Prin urmare, ochii nu mă înşală? răspunse bătrânelul frecân-

du-se de zor la ochi. Prin urmare, tu eşti chiar iubitul meu Pinocchio?

— Da, da, eu sunt, chiar eu sunt! Şi tu m-ai iertat, nu-i aşa? Ah,

tăticul meu, cât eşti de bun!… Şi când te gândeşti că, în schimb eu… Ah, dacă ai şti câte necazuri mi-au mai căzut pe cap şi câte lucruri neplăcute am mai pătimit! Închipuie-ţi că în ziua aceea în care ţi-ai vândut haina, ca să-mi cumperi Abecedarul, şi să mă pot duce la şcoală, eu am tulit-o să văd păpuşile, iar stăpânul teatrului a vrut să mă pună pe foc ca să-şi

rumenească un berbec, însă pe urmă tot el mi-a dăruit cinci gologani de

aur ca să ţi-i aduc ţie, şi eu m-am întâlnit cu Vulpoiul şi cu Cotoiul care m-au condus la hanul „La Racul roşu”, unde au înfulecat ca nişte lupi. Iar eu, plecând singur, m-am întâlnit cu tâlharii care s-au luat după mine. Şi eu fugi, şi ei fugi, şi eu fugi, până ce m-au spânzurat de o creangă a Marelui Stejar, de unde Frumoasa Copiliţă cu părul albastru a trimis a

caretă să mă ia. Doctorii când m-au consultat au spus îndată: ”Dacă nu e mort, înseamnă că trăieşte!” Şi atunci am tras o minciună, iar nasul a început să-mi crească şi nu-mi mai ieşea pe uşă afară, din care pricină

76

am pornit-o cu Vulpoiul şi cu Cotoiul să îngrop cei patru bănuţi de aur, căci unul îl cheltuisem la han. Şi Papagalul s-a pornit pe râs şi-n loc de două mii de galbeni n-am mai găsit nici unul, drept care Judecătorul, aflând că am fost păcălit, m-a azvârlit repede în temniţă, ştii ca să le dea tot hoţilor mulţumire, de unde am văzut nişte araci cu struguri într-o vie,

iar eu am rămas agăţat în capcană şi ţăranul, pe bună dreptate, mi-a pus o zgardă de câine ca să-i păzesc poiata, dar când a văzut că sunt nevinovat, m-a lăsat să plec, iar Şarpele cu coada fumegândă a început să râdă până ce i-a plesnit o venă în piept şi astfel m-am întors la frumoasa Copilă care murise şi Porumbelul văzând că plâng mi-a spus: „L-am văzut

pe tatăl tău care-şi meşterea o bărcuţă, s-o pornească în căutarea ta.” Şi

eu i-am spus: ”Ah, să fi avut şi eu aripi!” iar el mi-a spus: „Vrei să mergi la tatăl tău?”, iar eu i-am spus: „Bucuros! Dar cine o să mă ducă?”, iar el mi-a spus: „Te duc eu” şi eu i-am spus: ”Cum?”, iar el mi-a spus „Urcă-te pe spinarea mea”— şi aşa am zburat toată noaptea. Dimineaţa, toţi pescarii care se uitau pe mare mi-au spus: „E un biet om într-o bărcuţă gata-gata să se scufunde”, iar eu, de departe, te-am recunoscut îndată,

fiindcă aşa-mi spunea inima, şi ţi-am făcut semn să te întorci la ţărm…

— Te-am recunoscut şi eu - spuse Geppetto - şi bucuros m-aş fi

întors la ţărm, dar cum? Marea era răvăşită, iar un talaz mi-a răsturnat bărcuţa. Atunci, o Balenă năprasnică, de prin partea locului, îndată ce mă văzu în apă, se repezi şi, scoţând limba, mă apucă deodată şi mă înghiţi ca pe o clătită.

— Şi de câtă vreme eşti aici înăuntru? întrebă Pinocchio.

— De-atunci şi până acum să tot fie doi ani. Doi ani, Pinocchio

dragă, care mi-au părut cât două veacuri!

— Şi cum ai făcut ca să vieţuieşti? Unde ai găsit lumânarea? Şi

chibrituri ca s-o aprinzi, cine ţi-a dat?

— O să-ţi povestesc totul cum s-a întâmplat. Trebuie mai întâi să

ştii că furtuna care mi-a răsturnat bărcuţa a mai scufundat şi o corabie cu mărfuri. Marinarii s-au salvat cu toţii, dar corabia s-a dus la fund. Balena, care în ziua aceea avea o poftă de mâncare grozavă, m-a înghiţit şi pe mine şi, numaidecât, a dat pe gât şi corabia…

— Cum? A înghiţit-o dintr-o dată?… întrebă Pinocchio uimit.

— Pe toată, dintr-o înghiţitură. A scuipat numai catargul cel mare, fiindcă îi

rămăsese înfipt între măsele, ca un oscior de peşte. Spre norocul meu,

77

corabia era doldora de cutii de conserve de carne, de pesmeţi, adică de pâine prăjită, de sticle de vin, de struguri uscaţi, de caş, de cafea, de zahăr, de lumânări şi cutii de chibrituri cu beţe de ceară. Cu mana asta cerească am izbutit să trăiesc doi ani. Acum, însă, toate sunt pe terminate. În cămară nu mai e nimic şi lumânarea asta, pe care o vezi

aprinsă, e ultima care mi-a mai rămas…

— Şi pe urmă?

— Pe urmă, dragul meu, o să rămânem amândoi pe întuneric.

— Atunci, tăticul meu, spuse Pinocchio, n-avem timp de pierdut. Să

ne gândim repede cum să fugim…

— Să fugim… Dar cum?

— Să ieşim prin gura Balenei şi să ne avântăm înot în larg.

— Ai dreptate, dar eu, dragă Pinocchio, nu ştiu să înot.

— Şi ce dacă?… Te sui călare pe spinarea mea şi eu, care sunt un

bun înotător, o să te duc teafăr şi nevătămat până la ţărm!

— Te înşeli, copilul meu… îi întoarse vorba Geppetto lăsând capul în

jos şi zâmbind cu amărăciune. Crezi că-i un fleac ca un prichindel de lemn, abia de un metru înălţime, cum eşti tu, să aibă atâta putere să mă

ducă înot în spinare?

— Încearcă şi ai să vezi! Oricum, dacă ne-o fi scris să murim, o să

avem cel puţin mângâierea că am pierit împreună. Şi, fără să mai lungească vorba, Pinocchio apucă lumânarea şi o luă

înainte, ca să facă lumină, spunându-i tatălui său:

— Vino după mine şi nu-ţi fie teamă.

Merseră astfel o bună bucată de drum, străbătând tot trupul şi tot pântecele Balenei. Când ajunseră la intrarea în gâtlejul uriaş al monstrului, chibzuiră să se oprească, să-şi rotească mai întâi privirile şi

să-şi aleagă o clipă prielnică de fugă. Trebuie să ştiţi însă că Balena, fiind tare bătrână, suferind de

înecăciune şi bătăi de inimă, era nevoită să doarmă totdeauna cu gura

deschisă. Astfel că Pinocchio se duse acolo unde începea gâtlejul monstrului, se uită în sus şi putu să vadă în afara gurii aceleia enorme, căscate, un colţişor minunat de cer înstelat şi lumina nemaipomenit de frumoasă a lunii.

— Acum ar fi cel mai nimerit s-o ştergem de aici, murmură el îndată

ce se întoarse la tatăl său. Balena doarme buştean, marea e neclintită, iar

78

afară e lumină ca ziua. Tăticule, vino aşadar repede după mine şi peste puţin timp suntem scăpaţi.

Zis şi făcut! Săriră peste gâtlejul monstrului marin şi, odată ajunşi în uriaşa-i gură, începură să umble în vârful picioarelor pe limba lui. Limba era atât de lată şi de lungă de parcă era o alee dintr-un parc. Şi

tocmai când erau gata-gata să se azvârle înot în mare, iată că Balena strănută. Dar când strănută, se cutremură atât de puternic, încât Pinocchio şi Geppetto se pomeniră îndărăt în pântecul monstrului.

Din pricina zguduiturii, lumânarea se stinse, iar tatăl şi fiul rămaseră pe întuneric.

— Şi acum?… întrebă Pinocchio, devenind serios.

— Acum, băiatul meu, suntem pierduţi amândoi, şi gata.

— Dar de ce pierduţi? Dă-mi mâna, tăticule, şi vezi să n-aluneci!

— Unde mă duci?

— Trebuie să încercăm să fugim din nou. Vino cu mine şi nu-ţi fie

frică. Astfel zicând, Pinocchio îl apucă pe tatăl său de mână şi, umblând

numai în vârful picioarelor, sări din nou împreună cu el peste gâtlejul

monstrului. Păşiră pe limbă, de la un capăt la altul, se căţărară peste cele trei rânduri de colţi şi, mai înainte de a face săritura hotărâtoare, Pinocchio spuse tatălui său:

— Urcă-mi-te călare pe spinare şi ţine-te bine de tot! De rest am eu

grijă. Nici nu se suise bine Geppetto pe spinarea feciorului său, că

Pinocchio, sigur pe sine, se azvârli în apă şi începu să înoate.

Marea era neclintită, ca untdelemnul. Luna strălucea în toată măreţia ei, iar Balena continua să doarmă cufundată într-un somn atât de adânc, încât n-o trezeai nici cu tunul!

În sfârşit, Pinocchio încetează să mai fie un prichindel de lemn

şi se preface în băiat

În timp ce Pinocchio înota voiniceşte să ajungă la ţărm, îşi dădu seama că tăticuţul său, care-i stătea călare pe spinare, cu picioarele jumătate în apă, tremura ca varga, de parcă ar fi fost, bietul om, apucat de friguri de baltă.

Tremura de frică sau de frig? Cine ar putea să spună? Poate că şi

79

una şi de alta. Însă Pinocchio, crezând că tremura de frică, îi spuse ca să-l mai liniştească:

— Curaj, tată! În câteva minute ajungem la ţărm şi suntem salvaţi.

— Dar unde e ţărmul ăsta binecuvântat? întrebă moşneagul

îngrijorându-se şi mai mult şi strângând din ochi, aşa cum fac croitorii când vor să bage aţa prin urechile acului. Mă uit în toate părţile şi nu zăresc decât cerul şi marea.

— Eu văd şi ţărmul, spuse prichindelul. Trebuie să ştii că eu sunt

ca o pisică. Văd mult mai bine pe-ntuneric decât pe lumină.

Bietul Pinocchio se străduia să pară vesel, însă… însă… începea să-şi piardă curajul. Puterile îl părăseau, răsuflarea îi devenea mai greoaie şi obosită… În sfârşit, nu mai putea, iar ţărmul era încă departe.

Înotă cât îl mai ţinură puterile. Apoi îşi întoarse privirea spre Geppetto şi-i spuse cu glas întretăiat:

— Tăticul meu, ajută-mă… fiindcă mor!

Şi tatăl şi fiul erau cât p-aici să se înece, când deodată desluşiră un

glas dogit ca de cobză spartă care întreabă:

— Cine spune că moare?

— Eu şi bietul meu tată!

— Cunosc glasul ăsta! Tu eşti, Pinocchio!…

— Chiar aşa! Şi tu?

— Sunt Thonul, tovarăşul tău de temniţă din pântecul Balenei.

— Şi cum ai putut să scapi?

— Am făcut şi eu ca tine. Tu mi-ai arătat drumul, iar după tine am

fugit şi eu.

— Thonule dragă, ai picat tocmai la timp! Te rog, pentru dragostea

pe care o porţi Thonişorilor tăi, ajută-ne, ori suntem pierduţi.

— Bucuros, cum de nu, şi din toată inima. Agăţaţi-vă amândoi de

coada mea şi lăsaţi-vă conduşi. În patru minute vă scot la ţărm! După cum vă puteţi închipui, Geppetto şi Pinocchio primiră repede.

Dar în loc să se prindă de coadă, găsiră mai nimerit să se suie de-a dreptul pe spinarea Thonului.

— Suntem prea grei? îl întrebă Pinocchio.

— Grei? Nici gând de aşa ceva. Parcă aş duce în spinare două coji de

scoică, răspunse Thonul, care era aşa de gras şi de trupeş, încât părea

80

mai degrabă un viţel de doi ani. Ajunşi la ţărm, Pinocchio sări cel dintâi pe uscat, ca să-l ajute pe

tatăl său să sară şi el. Apoi se întoarse spre Thon şi cu glas tare mişcat îi grăi:

— Prietene dragă, mi-ai salvat tatăl! Nici nu găsesc cuvinte să-ţi

mulţumesc îndeajuns! Dă-mi voie cel puţin să te sărut, în semn de

recunoştinţă veşnică. Thonul îşi scoase botul afară din apă, iar Pinocchio îngenunche şi-i

aşternu, cu dragoste, o sărutare vie şi sinceră pe gură. Thon se simţi atât de înduioşat, încât de ruşine să nu fie văzut că plânge ca un copil, îşi vârî

repede capul sub apă şi se făcu nevăzut. Între timp se luminase de ziuă.

Atunci Pinocchio dădu braţul tăicuţului său, care de-abia mai avea putere să se ţină pe picioare, şi-i spuse:

— Sprijină-te bine de braţul meu, dragă tăticule, şi hai să mergem.

O să mergem încet-încet, ca furnicile, şi când vom osteni o să ne odihnim pe drum.

— Şi unde mergem?

— Să căutăm vreo casă sau vreo colibă, unde să căpătăm de

pomană o bucată de pâine şi niscai paie pe care să ne culcăm. N-apucară să facă nici o sută de paşi şi văzură în mărăcinişul

şanţului de pe marginea uliţei două chipuri urâte care cerşeau cu mâinile

întinse. Erau Cotoiul şi Vulpoiul. Nu semănau însă nici pe departe cu cei de

altădată. Închipuiţi-vă pe Cotoi, care, tot făcând pe orbul, orbise de-a binelea. Cât despre Vulpoi, acum îmbătrânit şi cu blana mâncată de molii şi năpârlită pe-o parte, nu-i mai rămăsese nici măcar coada. Chiar aşa. Jalnicul hoţoman, căzut în cea mai mare mizerie, fusese nevoit într-o

bună zi să-şi vândă şi coada unui negustor ambulant, care i-o cumpără să-şi facă din ea o apărătoare de muşte…

— Ah, Pinocchio, fie-ţi milă de doi bieţi schilozi! strigă Vulpoiul cu o

voce plângăreaţă.

— Schilozi! repetă Cotoiul.

— Drum bun, prefăcuţilor! răspunse Pinocchio. M-aţi tras pe sfoară

o dată, dar acum nu vă mai merge.

— Crede-ne, Pinocchio, acum suntem săraci lipiţi pământului şi

81

nenorociţi de-a binelea!

— De-a binelea! repetă Cotoiul.

— Dacă sunteţi săraci, o meritaţi din plin. Să vă aduceţi aminte de

zicala: „Banii de haram, de haram se duc.” Drum bun, prefăcuţilor!

— Ai milă de noi!

— De noi!…

— Drum bun, prefăcuţilor! Să vă aduceţi aminte de zicala: „Cine se

ia după porci ajunge în cocină.”

— Nu ne lăsa!…

— …ăsa! repetă Cotoiul.

— Drum bun, prefăcuţilor! Să vă aduceţi aminte de zicala: „Cine

sapă groapa altuia, cade singur în ea!” Şi zicând astfel, Pinocchio şi Geppetto îşi văzură mai departe de

drum, până ce, după încă o sută de paşi, văzură la capătul unei cărări, în mijlocul câmpului, o colibă frumoasă de paie, cu acoperiş de ţigle şi de

cărămizi.

— Coliba aia trebuie să fie locuită de cineva, spuse Pinocchio. Să

mergem şi să batem.

Într-adevăr, se duseră şi bătură la uşă.

— Cine-i acolo? se auzi un glăscior dinăuntru.

— Un biet tată cu fiul său, fără pâine şi fără culcuş, răspunse

prichindelul.

— Suceşte cheia şi uşa se va deschide, spuse acelaşi glăscior.

Pinocchio întoarse cheia şi, într-adevăr, uşa se deschise. Îndată ce intrară înăuntru, se uitară încoa', se uitară încolo, dar nu văzură pe nimeni.

— Unde să fie oare stăpânul colibei? spuse Pinocchio tare mirat.

— Iată-mă ici, sus!

Tatăl şi fiul se uitară îndată spre tavan şi văzură, urcat pe-o grindă,

pe Greierele-vorbitor.

— Ah, scumpul meu Greieraş! îl salută Pinocchio înclinându-se

până la pământ.

— Acum îmi spui „scumpul meu Greieraş”, nu-i aşa? Dar îţi

aminteşti când, voind să mă goneşti din casa ta, mi-ai tras una cu ciocanul de lemn?

82

— Ai dreptate, Greieraşule! Goneşte-mă şi tu acum… Trage-mi şi tu

cu ciocanul, dar ai milă de tatăl meu…

— O să am destulă şi de tată şi de feciorul său! Am vrut numai să-ţi

amintesc mojicia cu care m-ai răsplătit când te-am sfătuit că, oricând poţi, e bine să te arăţi bun şi îndatoritor faţă de toată lumea, dacă vrei să fie şi alţii la fel cu tine, la vreme de nevoie.

— Ai dreptate, greieraşule, şi ai atâta înţelepciune, că poţi să mai

dai şi altora. Eu am să ţin minte bine de tot lecţia pe care mi-ai dat-o. Poţi să-mi spui însă cum ai făcut de ţi-ai cumpărat coliba asta frumoasă?

— Mi-a dăruit-o ieri o capră tare drăgălaşă, a cărei lână avea o

culoare minunată neagră-albăstrie.

— Şi acum unde s-a dus capra? întrebă Pinocchio vrând mult de tot

să afle acest lucru.

— Nu ştiu.

— Şi când o să se întoarcă?

— Niciodată. A plecat ieri, tare îndurerată şi, behăind, părea a

spune: „Bietul Pinocchio… De aici înainte n-am să-l mai văd niciodată… căci poate că Balena l-o fi înghiţit…”

— Chiar aşa a spus?… Prin urmare, chiar ea era!…Ea era!… Era

Zâna mea cea dragă! începu să urle Pinocchio, sughiţând şi plângând fără încetare.

După ce se sătură de plâns, îşi şterse lacrimile şi, pregătindu-şi un culcuş bun de paie, îl culcă pe bătrânul Geppetto. Apoi îl întrebă pe

Greierele-vorbitor:

— Spune-mi, Greieraşule, unde aş putea să găsesc un pahar cu

lapte pentru bietul meu tată?

— Peste trei ogoare de aici se află grădinarul Giangio, care are o

mulţime de vaci. Du-te la el şi o să capeţi laptele de care ai nevoie. Pinocchio se duse într-un suflet acasă la grădinarul Giangio, dar

grădinarul îi spuse:

— Cât lapte ai vrea?

— Un pahar plin.

— Un pahar cu lapte costă un gologan. Dă-mi întâi gologanul.

— N-am nici măcar o părăluţă, răspunse Pinocchio, încremenit şi

îndurerat.

83

— Rău, prichindelule, răspunse grădinarul. Dacă n-ai nici măcar o

părăluţă, nici eu n-am nici măcar un deget de lapte.

— Nu-i nimic! spuse Pinocchio şi dădu să plece.

— Aşteaptă puţin, spuse Giangio. Putem să facem o învoială.

— Vrei să învârteşti la „roata grădinarului”?

— Ce-i aia „roata grădinarului”?

— E o unealtă de lemn care serveşte să scoţi apă din puţ ca să

stropeşti zarzavaturile.

— O să încerc…

— Atunci să-mi scoţi o sută de căldări de apă şi eu o să-ţi dau în

schimb un pahar de lapte.

— E bine.

Pinocchio se apucă îndată de lucru, dar până să scoată cele o sută de găleţi de apă, se prefăcu într-un lac de sudoare din cap până în picioare. O asemenea trudă nu mai încercase nicicând.

— Până acum, povara învârtitului la roată mi-o făcea măgăruşul

meu, dar azi, bietul animal e gata să-şi dea sufletul, spuse grădinarul.

— Mă laşi să-l văd şi eu?

— Bucuros.

Îndată ce intră în staul, Pinocchio văzu un măgăruş drăguţ, întins

pe paie, sfârşit de foame şi de prea multă oboseală. După ce-l privi lung, lung, îşi spuse în sinea lui, uşor tulburat:

„Şi totuşi, pe măgăruşul ăsta, parcă l-aş cunoaşte! Nu mi-e străină figura lui!”

Şi aplecându-se spre el, îl întrebă pe măgăreşte:

— Cine eşti?

— La întrebarea asta, măgăruşul îşi deschise puţin ochii istoviţi şi

bâlbâi în acelaşi grai:

— Sunt Fi… ti…laş…

Apoi închise ochii şi-şi dădu sufletul.

— Ah, bietul Fitilaş! spuse Pinocchio cu jumătate de gură. Pe urmă

luă o mână de paie şi-şi şterse o lacrimă ce-i aluneca pe obraz.

— Te prăpădeşti atâta cu firea pentru un măgăruş care nu

înseamnă nimic pentru tine? spuse grădinarul. Ce-ar trebui să mă fac eu, care l-am plătit cu patru gologani peşin?

84

— Trebuie să vă spun… că era un bun prieten de-al meu!…

— Prieten de-al tău?

— Un coleg de şcoală…

— Cum de şcoală? zise grădinarul izbucnind în râs. Cum, aveai

colegi măgari? Îmi închipui ce mai carte ai învăţat!… Auzind asemenea vorbe, Pinocchio se simţi atins, dar nu răspunse

nimic. Luă numai paharul cu lapte aproape cald şi se întoarse la colibă. Din ziua aceea, mai bine de cinci luni în şir, Pinocchio se scula în

fiecare dimineaţă, cu noaptea în cap, şi se ducea să învârtească la roată.

Astfel îşi agonisea el paharul cu lapte, atât de trebuitor sănătăţii şubrede

a tăicuţului său. Dar nu se mulţumi numai cu atât! Cu timpul mai începu să împletească şi coşuri şi paneraşe din papură, iar cu banii pe care-i strângea, se îngrijea cu multă dragoste de toate cele trebuitoare în fiecare zi. Printre altele, îşi meşteri singurel un cărucior minunat cu care-l ducea pe bietul său tătuţ la plimbare în zilele însorite, ca să mai ia astfel puţin aer.

În veghea nopţilor se trudea să scrie şi să citească. Îşi cumpărase din satul învecinat, cu câţiva gologani, o carte mare, căreia îi lipseau, ce-i drept, coperta şi tabla de materii, dar pe ea deprinse să citească. În ceea

ce priveşte scrisul, se folosea de un fus ascuţit, drept toc şi peniţă. Şi neavând nici călimară, nici cerneală, îl înmuia într-o sticluţă plină de zeamă de dude şi cireşe.

Astfel, mulţumită faptului că avea o voinţă de fier să înveţe, să muncească şi să meargă tot mereu înainte, nu numai că reuşi să-i facă tatălui său, care era bolnăvicios, o viaţă tihnită, dar izbuti să mai pună deoparte şi patruzeci de gologani, cu care, într-o zi, voi să-şi cumpere o hăinuţă nouă.

Într-o dimineaţă îi spuse tatălui său:

— Mă duc până aici, în târgul din apropiere, să-mi cumpăr o

hăinuţă, o tichiuţă şi o pereche de ghetuţe. Când o să mă întorc acasă - adăugă el râzând - o să fiu atât de bine îmbrăcat, încât mă tem că o să mă asemui cu-n boier adevărat.

După ce ieşi din casă, începu să alerge tare vesel şi mulţumit. Când, deodată, se auzi chemat pe nume. Întorcându-se, văzu un melc frumos ivindu-se dintr-o gaură din gard.

— Nu mă mai recunoşti? spuse Melcul.

85

— Parcă da, parcă nu…

— Nu-ţi mai aminteşti de Melcul care o slujea pe Zâna cu părul

negru-albăstrui? Nu-ţi mai aduci aminte când am coborât ca să-ţi luminez calea şi tu ai rămas cu un picior înfipt în uşă?

— Mi-amintesc şi încă bine de tot! strigă Pinocchio. Spune-mi însă

degrabă, Melcuşorule drag, unde lăsat-o pe Zâniţa mea cea bună? Ce mai face? M-a iertat? Îşi mai aminteşte de mine? Mă mai iubeşte încă? E departe tare până la ea? Aş putea să merg şi s-o găsesc?

La toate întrebările acestea înfrigurate şi puse pe nerăsuflate, Melcul

îi răspunse cu obişnuita lui încetineală:

— Dragul meu Pinocchio! Zâna, biata de ea, zace într-un pat de

spital!…

— La spital?

— Chiar aşa! Lovită de tot felul de necazuri, s-a îmbolnăvit tare greu

şi n-are nici măcar cu ce să-şi cumpere o bucăţică de pâine.

— Vorbeşti adevărat?… Ah, ce grozavă durere mi-ai pricinuit! Ah,

biata Zânişoară! Biata Zânişoară!… De-aş avea un milion, m-aş duce în goană mare să i-l duc… Dar eu n-am decât patruzeci de gologănaşi… Uite,

tocmai mă duceam să-mi cumpăr o hăinuţă nouă. Ia-i, Melcule, du-te cât poţi de repede să-i duci bunei mele Zâne.

— Dar haina ta cea nouă?

— Ce-mi mai trebuie mie acum haină nouă? Mi-aş vinde până şi

trenţele astea de pe mine, numai să-i pot veni ei în ajutor! Du-te, Melcule,

şi grăbeşte-te! În două zile să vii din nou, căci trag nădejde să-ţi mai pot da câţiva bani. Pân-acum am muncit ca să-l pot îngriji pe tăticu'. De azi înainte am să muncesc cinci ore mai mult pe zi, s-o pot îngriji şi pe măicuţa mea cea bună. Drum bun, Melcule, şi peste două zile te aştept

din nou! Melcul, împotriva firii sale, începu să alerge ca o şopârlă în zilele lui

Cuptor. Când Pinocchio se întoarse acasă, tatăl său îl întrebă:

— Dar haina ta cea nouă?

— N-am putut să găsesc una care să-mi vină bine. Nu-i nimic! Am

să mi-o cumpăr altă dată. În seara aceea, Pinocchio, în loc să stea până la zece, stătu până ce

sună de miezul nopţii. Şi-n loc să facă opt coşuleţe de papură, făcu

86

şaisprezece. Apoi se vârî în pat şi adormi. În vis se făcea c-o vede pe Zână, frumoasă şi surâzătoare. După ce-i dădu o sărutare, îi spuse aşa:

„Bravo, Pinocchio! Pentru inimioara ta cea bună, îţi iert toate necazurile pe care mi le-ai pricinuit până acum. Copiii care îngrijesc cu dragoste părinţii la nevoie şi când sunt bolnavi merită toată lauda şi

dragostea, chiar dacă nu pot fi daţi tocmai ca pildă pentru ascultare şi purtare prea bună. De-aici înainte să ai mai multă minte şi să fii fericit!”

În clipa aceea, visul se sfârşi, iar Pinocchio se trezi şi făcu ochii mari.

Puteţi să vă închipuiţi acum uimirea lui nemaipomenită când,

trezindu-se, băgă de seamă că nu mai era un prichindel de lemn, ci se

prefăcuse într-un băiat ca toţi băieţii. Îşi roti privirile prin preajmă şi, în locul obişnuiţilor pereţi de paie ai colibei, văzu o odăiţă mobilată şi împodobită simplu, dar frumos. Sări jos din pătuc şi văzu că-l aşteaptă un costum nou, o beretă nouă şi o pereche de cizmuliţe din piele care-i veneau turnate pe picior.

Îndată ce se îmbrăcă, îşi vârî, cum era şi de aşteptat, mâinile în

buzunare şi de acolo scoase un portofel mititel de fildeş pe care erau scrise câteva cuvinte: „Zâna cu părul negru-albăstrui înapoiază

scumpului ei Pinocchio cei patruzeci de gologani şi-i mulţumeşte mult pentru inima lui cea bună”. Când deschise portofelul, în loc de patruzeci de gologani de aramă găsi, strălucind înăuntru, patruzeci de galbeni noi-nouţi.

Apoi se duse la oglindă să se privească şi atunci i se păru că e altul. Nu mai văzu oglindindu-se acelaşi chip al prichindelului de lemn, ci întâlni figura vioaie şi inteligentă a unui băieţel frumos, cu cârlionţi castanii, cu ochi albaştri cum e cerul şi cu înfăţişarea veselă şi fericită ca o sărbătoare a trandafirilor.

În mijlocul atâtor minunăţii, care veneau una după alta, Pinocchio

nu mai ştia nici el dacă e treaz cu adevărat ori încă visează cu ochii deschişi.

— Şi tăticul meu unde-i? strigă dintr-o dată. Dar când intră în odaia

de alături, îl găsi pe bătrânul Geppetto sănătos, voinic şi bine dispus, ca şi altădată. Acum se apucase din nou de vechiul lui meşteşug de tâmplar. Tocmai îşi meşterea o ramă frumoasă, împodobită cu frunze, cu flori şi cu tot felul de capete de animale.

87

— Explică-mi un lucru, tătucule? Oare cum s-au întâmplat toate

astea, aşa deodată? Pinocchio îi sări de gât şi-l acoperi cu mii de sărutări.

— Schimbarea asta neaşteptată din casa noastră ţi se datorează

numai şi numai ţie.

— De ce tocmai mie?

— Păi, când copiii se fac din răi buni, capătă o înfăţişare nouă şi

surâzătoare, chiar şi pentru cei din familia lor.

— Dar fostul Pinocchio, cel de lemn, unde s-o fi ascuns acum?

— Uite-l acolo! răspunse Geppetto şi îi arătă o păpuşă de lemn,

sprijinită de-un scaun, cu capul sucit într-o parte, cu braţele atârnate, cu picioarele puse unul peste altul şi îndoite de la genunchi, încât părea o adevărată minune că mai stă pe scaun.

Pinocchio îşi întoarse capul să-l privească. Şi după ce se uită o clipă la el, îşi spuse în gând, cu o mulţumire fără margini: „Cât de caraghios păream când eram un prichindel de lemn! Şi cât sunt acum de fericit că am devenit şi eu un copil ca toţi copiii…!”

Fata săracului cea isteaţă

basm popular românesc

A fost odată ca niciodată… Au trăit odată un om şi o femeie. Ei erau atât de săraci, încât nu a-

veau nici după ce bea apă. Nu tu casă, nu tu masă, nimic, nimic, dar nimic n-aveau pentru sufletul lor. Muncea bietul om de dimineaţa până

seara târziu, alături de femeia lui, de-i treceau năduşelile. Să aibă şi ei spor la ceva, ba.

Se ţinea, vezi, norocul după dânşii ca apa de gâscă, cum se zice. Umblau de colo până colo, şi ca să se statornicească şi ei într-un loc,

nu găseau. Umblau ca rromii cu cortul. Cine era să-i primească pe ei, doi calici, cu droaia de copii după dânşii?

Trebuie să vă spun că aceşti oameni aveau mulţi copii. Din aceştia cei mai mari erau numai fete, iar băieţii erau mărunţei şi stau pe lângă dânşii ca ulcelele în jurul sobei. Dacă aţi fi fost de faţă când se întorcea tatăl lor de la muncă, aţi fi fost martorii unui spectacol jalnic. Ieşeau cu toţii afară înaintea lui, leşinaţi de foame, piţigăiaţi, jigăriţi şi tăbărau pe bietul om, strigând: «Tată mi-e foame! Tată mor de foame!»

88

Tatăl lor se zăpăcea şi nu ştia către care să se întoarcă mai întâi şi le dădea tot ce agonisea în acea zi. Dar nu le aducea cine ştie ce. Abia puneau pe-o măsea. Tată-său şi biata mamă-sa de multe ori se culcau nemâncaţi. Şi, ca să-şi liniştească copiii, el le făgăduia că a doua zi are să le aducă mai mult. Astfel, cu şoşele, cu momele, adormeau şi bieţii copii,

cu nădejdea că a doua zi are să le fie mai bine. Dintre toţi copiii, fata cea mare era mai tăcută şi cu mintea

luminată. Ea rămânea cu surorile şi fraţii cei mici când se duceau părinţii la muncă. Avea grijă de dânşii, îi povăţuia să fie răbdători şi să nu amărască până într-atât pe părinţi. Dar, bate toba la urechea surdului.

Adică, de! Ce să zici? Ar fi fost ei mai îngăduitori şi mai cu răbdare, dar burta nu le da odihnă şi îi făcea adesea să fie neînţelegători.

Într-o zi, boierului, pe moşia căruia se aflau aceşti oameni urgisiţi de Dumnezeu, i se făcu milă de ei. Când veni omul să ceară învoire pentru sălaş, acesta le zise:

— Omule, te văd harnic, munceşti de te speteşti, dar în zadar. Iată,

eu îţi dăruiesc un petic de pământ, să fie pe veci al tău. Du-te de-ţi alege

locul care-ţi va plăcea mai mult şi să-ţi faci un bordei.

— Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, cucoane. De unde dai să izvorască.

Se duse de-şi alese un petic de loc şi, până seara, groapa pentru bordei era gata.

Neşansa lui. Cum se nimeri ca locul pe care l-a ales să fie alături de cel al unui ţăran bogat şi mândru, de nu-i ajungea nimeni cu prăjina la nas.

Peste noapte, nu ştiu cum se făcu, că o vită de-a bogatului căzu în

groapa unde urma să fie bordeiul, şi muri. A doua zi de dimineaţă, bogatul, văzându-şi vita moartă, sări ca ars,

cu gura mare, asupra săracului. Îl luă de piept şi, cu el târâş se duse la

curtea boierului, să le facă dreptate. Boierul se miră când îl văzu şi-i întrebă ce caută. Ţăranul cel bogat zise:

— Boierule, acest prăpădit de om, după ce ţi-ai făcut pomană şi i-ai

dat un petic de loc, el, tocmai lângă mine şi-a ales să-şi facă bordeiul! Groapa pe care şi-a făcut-o pentru bordei, după ce că e foarte adâncă, nu a avut grijă să o acopere peste noapte cu ceva, şi mi-a căzut o vită într-însa de şi-a rupt gâtul. Judecă dumneata acum, nu e dator să mi-o

89

plătească? El zice că n-are nicio vină şi că nu are cu ce să mi-o plătească. Şi ce-mi pasă mie de asta?

— Boierule, răspunse şi săracul umilit şi cu lacrimi în ochi.

Boierule, n-am ce zice, omoară-mă, spânzură-mă, n-am ce face dacă a dat păcatul peste mine. Aşa e cum zice bogatul meu vecin. Şi, fiindcă lui Dumnezeu îi place dreptatea, să-ţi spun adevărul: am săpat groapa, şi o

groapă mare, ca să încapă bordeiul pe toţi ai mei, dar nici că m-am gândit ca să-i aduc pagubă. Şi nici n-a fost în mintea mea gândul de mândrie, căci n-aveam cu ce mă mândri, când am ales locul lângă dumnealui. Acum, luminat de Dumnezeu, boierule, judecă după dreptate!

Boierul sta în cumpănă. Nu ştia cui să dea dreptate. Vedea că săracul a căzut în păcat, dar fără voie. După ce se gândi el niţel, zise:

— Bre, oameni buni! Eu am să vă pun trei întrebări. Cine le va da

răspunsul potrivit, a aceluia să fie dreptatea. După trei zile să veniţi să-mi daţi răspunsurile. Ţineţi bine minte!

Întâia întrebare sună aşa: Ce este mai gras în lume? A doua: Ce este mai bun?

Şi a treia: Ce aleargă mai iute? Haide, duce-ţi vă acum! Dar să mai ştiţi una: dacă niciunul din voi

nu va ghici vreuna din întrebările mele, să ştiţi că unde vă stau picioarele o să vă stea şi capetele.

Amândoi împricinaţii se întoarseră la casele lor. Bogătaşul,

lăudându-se că el are să ghicească, fiindcă ce lucru poate fi mai uşor decât a spune că porcul său din ogradă este cel mai gras, deoarece slănina de pe dânsul este de o palmă. Săracul plângea de potopea

pământul pentru că nu ştia ce să răspundă. Dacă ajunseră fiecare la ai săi, bogătaşul era vesel că are să-şi câştige pricina, iar săracul se puse pe gânduri şi tot ofta.

Copiii se adunară pe lângă dânsul, se uitau, dar nu cutezau să-l întrebe ceva. Începură şi ei să plângă. Şi se făcură acolo la dânşii o plângere şi o jelanie de te luau fiorii de milă.

Numai fata cea mare îşi luă inima în dinţi şi-l întrebă pe tată-său ce are, de ce este aşa de trist.

90

— Ce să am, fata mea? Iacă pedeapsă de la Dumnezeu. Boierul ne-a

îndatorat să ghicim la nişte întrebări, întrebări la care nici oamenii cei pricopsiţi nu ar şti ce să răspundă, nicidecum un prost ca mine.

— Dar spune-ne nouă, cine ştie, poate reuşim să-ţi fim de ajutor!

— Ce ajutor aţi putea voi să-mi daţi, voi care nu ştiţi încă nici cum

se mănâncă mămăliga.

— Te miri, tată, la ce am putea fi buni şi noi. Şi apoi ce strică dacă

ne vei spune şi nouă? Atunci, săracul le istorisi povestea.

Fata cea mare se puse pe gânduri şi, după ce cugetă, se apropie de

tatăl său şi îi zise:

— Lasă, tată, nu mai fi aşa de mâhnit. Nu ne lasă Dumnezeu pe noi

să pierim. Când te vei duce la boier să-i dai răspuns, ţi-oi spune şi eu ceva. Şi poate că va da Dumnezeu să scapi cu faţa curată dinaintea lui.

În dimineaţa când fu a se înfăţişa la boier ca să-i ghicească la întrebări, fata îi spuse ce să răspundă. Săracul se arătă mulţumit, dar se îndoia.

Se înfăţişară înaintea boierului: bogătaşul, mândru şi cu pieptul

înainte, iar săracul umilit şi strâns la piept de sta să-i crape sumanul cel zdrenţuit de pe dânsul.

Boierul întrebă pe bogătaş:

— Ei bade, ce este mai gras pe lumea asta?

Bogătaşul răspunse cu mult curaj:

— Apoi de, cucoane, ce să fie mai gras decât porcul meu din ogradă,

care are grăsimea pe el de-o palmă de groasă.

— Minciuni spui, răspunse boierul.

Şi întrebând şi pe săracul, el răspunse cu sfială:

— Apoi de cucoane, eu zic cu mintea mea proastă că pământul să fie

mai gras pe lumea asta, că el ne dă toate bunătăţile pe care la avem.

— Aşa este, răspunse boierul.

Acum zice bogătaşul iar:

— Ce aleargă mai iute pe lumea asta?

— Armăsarul meu, cucoane, răspunse bogătaşul, că aleargă peste

văi şi dealuri, când îi dau drumul, de nu-i vezi copitele.

— Apoi de, cucoane, capul meu nu mă duce aşa departe, aşa încât

91

dau cu socoteală că nimic nu aleargă aşa de iute ca gândul, răspunse şi săracul.

— Tu ai dreptate. Celălalt aiurează.

În cele din urmă, mai întrebă o dată pe bogătaş:

— Ce este mai bun pe lumea asta?

— Nimic nu este mai bun pe lumea asta, milostive stăpâne,

răspunse el, ca judecata cea dreaptă a măriei tale.

— Eu, boierule, cu prostia mea mă duce gândul să cred că nimic nu

e mai bun pe lumea asta ca Dumnezeu, care ne suferă pe lume cu toate

răutăţile noastre.

— Adevărat, aşa este, zise boierul.

Şi întorcându-se către bogătaş, adăugă:

— Ieşi afară, ţăran viclean şi mojic ce eşti sau pun acum de-ţi trage

la tălpi atâta cât nu poţi duce. Bogătaşul ieşi cu coada între picioare. Şi, chemând mai aproape pe sărac, îl întrebă cu un grai blajin:

— Spune-mi, omule, cine te-a învăţat să răspunzi aşa de potrivit,

căci din capul tău acela sec nu cred să fi ieşit aşa cuvinte înţelepte.

Bietul sărac se cam codea. Nu-i venea să spună drept, de teamă să nu păţească ceva. Dar dacă se văzu încolţit, spuse adevărul precum a

fost. Atunci boierul, mirându-se în sine de iscusinţa fetei săracului, îi

porunci ca a doua zi să vină cu fata la curtea boierească. Ea să fie nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lângă drum.

Cum auzi săracul unele ca astea, începu a se boci şi a se văicări, de

nu-ţi venea să-l mai auzi, şi se întoarse la ai săi. Fata cea mare, când auzi cele, îi spuse:

— Nu te teme, tătucă, că-i vin eu de hac! Numai să-mi cauţi două

mâţe. Cum se făcu dimineaţă, fata aruncă pe dânsa o plasă, luă mâţele la

subsuori, încălecă pe un ţap şi plecă la curtea boierească. Mergând astfel pe drum, nu era nici călare, nici pe jos, căci îi da de

pământ când un picior, când altul, ţapul fiind pitic. Umbla nici pe drum, nici pe lângă drum, căci ţapul nu ţinea drumul drept. Aci trecea pe lângă câte un gard să apuce câte un lăstar de la vreun pomişor, aci trecea de

92

partea cealălaltă. Nu era nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, cu plasa aruncată pe dânsa.

Şi aşa, cu chiu, cu vai, ajunse la curtea boierească. Când o văzură, boierul şi oamenii curţii încremeniră. Boierul, vezi, nu voia să se dea rămas, şi porunci să dea drumul la doi dulăi pe care-i ţine la curte în lanţ.

Aceştia, cum văzură alaiul cu care venea fata săracului, se repeziră la dânsa, dar ea dădu drumul îndată mâţelor şi dulăii se luară după dânsele, iar fata săracului ajunse la scara boierească aşa precum îi poruncise boierul.

Văzând această iscusinţă a fetei, boierul n-avu încotro şi fu nevoit

s-o primească. Atunci porunci să o îmbăieze. O îmbrăcă cu nişte haine ca

de mireasă şi hotărî să o dea după un fecior pe care-l avea boierul pe lângă dânsul şi care îi slujea cu credinţă.

După ce o văzu boierul curăţică şi ferchezuită ca o mireasă, şi cum avea pe vino-ncoace, i se păru mai frumoasă de cum era atunci. Aşa că, pofti să o aibă el de nevastă, mai cu seamă că era burlac, şi se cunună cu dânsa. Mai-nainte de a se cununa, boierul zise dânsei:

— Eu te iau de soţie. Dar să ştii că tu n-ai voie să judeci niciodată

fără mine.

Ea primi. După ce trecu cât trecu de la cununia lor, boierul se duse odată în

treaba lui la moşie. În lipsa lui veniră doi ţărani cu o pricină la curte. Aflând că boierul nu e acasă, şi văzând pe cuconiţa într-un ceardac, ei se jeluiră la dânsa. Ea asculta şi tăcea.

Unul zise:

— Aveam să mă duc până la cutare loc, însă o roată de la căruţă mi

se stricase. Nu-mi puteam înhăma iapa la căruţa cu trei roate, mai cu seamă că era a făta. Atunci m-am rugat de vecinul meu, ăsta care e de

faţă, să-mi împrumute el o roată. El, ce e drept, aseară mi-a împrumutat roata pe care i-am cerut-o, cu gândul ca azi până în ziuă să mă duc la treaba mea. Când, ce să vedeţi, cinstiţi boieri? Azi noapte mi-a fătat iapa

un mânz. Ţăranul cel cu roata îi tăie cuvântul şi zise şi el:

— Nu-l credeţi, cucoană, să vă ţină Dumnezeu! Roata mea a fătat

mânzul. Cucoana asculta din cerdac şi tăcea.

93

Ţăranii aşteptară ce mai aşteptară şi, dacă văzură că cucoana nu le face nicio judecată, întrebară:

— Da' unde-i dus boierul, cucoană?

— Ia, s-a dus, răspunse ea, să vadă un loc de mălai pe care-l avem

pe marginea unui iaz, că în toate nopţile ies broaştele dintr-însul şi mănâncă mălaiul.

Ţăranii se uitară lung şi plecară. Ajungând la poarta ogrăzii

boiereşti, ei începură a se întreba unul pe altul:

— Ce fel de vorbă fu aia a cucoanei, mă, nea ăsta? Cum pot

broaştele să mănânce mălaiul? Ce se sfătuiră ei, ce vorbiră, că numai se întoarseră să întrebe pe

cucoană ce vorbă fu aia. Dacă veniră dinaintea cerdacului iar, prinseră a întreba:

— Da' bine cucoană, ce înseamnă vorba pe care ne-ai spus-o? Pot

broaştele să mănânce mălaiul?

— Nu ştiu dacă broaştele pot să mănânce mălai au ba, răspunse

cucoana, dar ştiu că roata nu poate să fete mânji.

Tocmai atunci veniră şi ţăranii de acasă. Acum înţeleseră şiretenia

vorbei cucoanei, se mirară de atâta înţelepciune şi se împăcară cum ştiură ei mai bine.

Venind şi boierul acasă, întrebă:

— Cine a fost p-aici în lipsa mea? Ce s-a mai petrecut?

— Ce să fie? răspunse ea. Iaca, iaca cine a venit şi iaca ce s-a

întâmplat cu ei, şi ce le-am zis eu. Boierul, cum auzi, îi zise:

— Fiindcă ai călcat făgăduiala şi ai judecat fără mine, nu mai putem

trăi amândoi. Ia-ţi ce pofteşti de la mine şi ce-ţi este mai drag în casa mea,

şi să te duci la tată-tău, acasă. Cucoana zise:

— Vorbele tale, sunt sfinte pentru mine, pentru că de aceea bărbatul

este bărbat. Nu sunt vinovată întru numic, căci n-am judecat pe acei jeluitori, ci le-am spus numai unde este stăpânul lor. Dar dacă dumneata găseşti cu cale să mă goneşti, eu mă supun fără să cârtesc şi-ţi mulţumesc încă din adâncul sufletului pentru bunătatea de a mă lăsa să

aleg ce mi-e mai drag din casa dumitale. Un lucru te rog: fiindcă mă goneşti, lasă-mă să mă mai veselesc o dată şi eu în casa bărbatului meu.

94

Dă o masă şi cheamă pe prietenii noştri şi cunoscuţi să petrecem împreună şi să chefuim pentru cea din urmă dată.

Boierul se înduplecă şi porunci de făcu o masă d-alea înfricoşătoare, unde chemă prietenii şi pe apropiaţii lor. Şezură, se veseliră şi chefuiră cât le cerură inima. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului şi el le tot

bea. Şi-i mai dădu unul, şi încă unul, până ce boierul se îmbătă turtă. Atunci şi cucoana îl ia frumuşel la spinare, fără să mai simtă boierul ceva, şi-l duse la tată-său acasă, unde-l puse pe cuptor de dormi până se trezi.

A doua zi, când se deşteptă boierul, văzându-se în astfel de hal, întrebă unde se află. Cucoana îi răspunse:

— La tata acasă. Când m-ai gonit de la dumneata, mi-ai dat voie să

iau din casa dumitale ce mi-o fi mai drag. Aceea am făcut. Nimic nu mi-a

fost mai drag decât bărbatul. Nu cred să mă ţii de rău pentru că mi l-am luat.

Când auzi boierul asemenea vorbe cu noimă, se gândi ce se gândi, apoi răspunse:

— Aidem, nevastă, acasă, şi să trăim ca în sân de rai. Acum pricep

eu ce odor de femeie am dobândit. Şi m-am suit pe o şa…

Degeţica

de Hans Christian Andersen

A fost odată o femeie care nu putea să aibă copii, deşi îşi dorea tare, din toată inima. Într-o zi, a ajuns la o zână şi a rugat-o:

— Aş vrea din tot sufletul să am un copil. Oare tu mă poţi ajuta?

— Cu siguranţă! i-a răspuns zâna cea bună. Uite aici o sămânţă de

orz care nu seamănă defel cu cele pe care le cultivă ţăranii sau le

mănâncă păsările. Pune-o la încolţit într-un ghiveci şi minunează-te de ce

se va întâmpla.

— Mulţumesc! spuse femeia şi plăti zânei zece bănuţi pentru

sămânţa fermecată. Ajunsă acasă, făcu întocmai cum o sfătuise zâna şi pe dată crescu o

mândreţe de floare ce semăna cu o lalea, dar cu petalele strânse încă în boboc. «Ce splendoare de floare!» îşi spuse femeia. Şi pe când săruta încântată petalele roşii-gălbui, bobocul de lalea se deschise. Înăuntru, ce

să vezi? Printre staminele verzi catifelate, sta aşezată delicat o domnişoară

95

graţioasă. Înaltă cât un deget, i-a pus numele DEGEŢICA. Avea drept leagăn o

coajă de nucă, lustruită, iar noaptea se odihnea într-un pătuţ din petale albăstrui de viorele şi se învelea cu o păturică din petale catifelate de trandafiri sălbatici. Pe timpul zilei, mămica ei îi amenajase pentru

plimbare un lac dintr-o farfurie plină ochi cu apă şi ornată cu o coroniţă de flori de câmp. Aşezată pe o frunză de lalea ce îi servea drept bărcuţă, Degeţica vâslea de la un capăt la altul al micului lac. Şi unde mai pui că ştia să cânte atât de frumos, ca nimeni alta. Nu te mai săturai privind-o şi ascultând-o.

Într-o noapte călduroasă de vară, o broască mare, urâtă şi udă, se

strecură printr-o spărtură din geamul ferestrei, chiar lângă locul unde dormea liniştită micuţa domnişoară. «Ce nevestică potrivită pentru fiul meu!» – se gândi broasca cea mare. Şi, luând sub braţ coaja de nucă, cu tot cu Degeţica adormită, sări pe fereastră drept în grădină.

Broasca din povestea noastră locuia împreună cu fiul său, pe malul mlăştinos al unui râu mare, mare. Broscoiul era chiar mai urât decât

maică-sa şi, când o văzu pe domnişoara drăguţă, nu putu decât să orăcăie de mulţumire:

— Oac, oac, oac!

— Nu vorbi aşa tare, că o trezeşti! îi spuse mama-broască. Hai s-o

ducem pe una din frunzele de nufăr care plutesc pe râu. Cum e ea mititică şi uşoară ca fulgul, n-o să poată scăpa. În timpul ăsta, noi ne vom grăbi să pregătim coliba în care vei locui după ce te însori.

Departe pe râu, creşteau mulţi nuferi cu frunze mari şi verzi, ce

păreau că plutesc pe luciul apei. Broasca-mamă înotă până la cea mai îndepărtată frunză şi lăsă acolo coaja de nucă.

Degeţica, trezită de roua dimineţii, suspină amar când văzu unde a

ajuns. În jurul ei era doar apă şi nu putea scăpa nicicum. În acest timp, cele două broaşte îşi făceau de lucru în mlaştină, decorând de zor, cu stuf şi gălbenele, camera pentru viitoarea noră. Apoi au înotat amândoi până

la frunza de nufăr unde o lăsaseră pe biata Degeţica. Voiau să pregătească patul cel elegant în camera viitorilor miri. Broasca-mamă se înclină adânc în faţa ei şi îi apuse:

— Iată-l pe fiul meu, ce-ţi va fi soţ, şi veţi trăi fericiţi în mlaştina de

lângă râu.

96

— Oac, oac, oac! orăcăi de încântare fiul broaştei şi plecă înot cu

pătuţul cel elegant, lăsând-o pe domnişoara singurică şi înlăcrimată pe frunza de nufăr.

Degeţica nu putea suferi gândul să locuiască alături de broasca cea urâtă şi fiul ei, ca soţ. Auzind spusele broaştei, peştişorii, ce înotau în preajmă, ieşiră curioşi să vadă cine plângea. «Nu se poate! Nu se poate!».

Şi pentru că le părea rău pentru fiinţa cea drăgălaşă s-au adunat şi au hotărât s-o ajute. Şi au ros tulpina frunzei de nufăr, lăsând-o să plutească mai departe pe râu. Degeţica a călătorit aşa drum lung, iar păsările şi sălbăticiunile de pe maluri rămâneau uimite la vederea ei şi cântau: «Ce

fiinţă minunată!» Iar frunza plutea mai departe, purtând-o pe Degeţica spre alte meleaguri.

Un fluturaş alb şi graţios ce zbura deasupra ei se opri lângă ea pe frunză. Mult se mai minunase el de delicateţea domnişoarei, iar Degeţica s-a bucurat foarte tare să afle că se depărtase mult de broscoiul cel urât şi că acesta nu o mai putea prinde din urmă. Aşa că Degeţica şi-a desfăcut cingătoarea şi a legat un capăt de codiţa frunzei, iar pe celălalt capăt l-a prins de fluturaş. Acum ea plutea mai repede ca niciodată, bucurându-se

de lumina soarelui ce strălucea ca aurul în apa râului pe care-l traversa.

Dar deodată apăru un cărăbuş care, văzând-o cât de frumoasă era, o ridică în picioruşele sale ca nişte cleştişori şi zbură cu ea într-un copac. Frunza pe care ea plutise zbura mai departe cu fluturaşul, căci acesta rămase legat de ea.

Oh, cât de înfricoşată s-a simţit Degeţica zburând cu cărăbuşul în

copac! Dar mai ales îi părea rău de fluturele cel frumos care rămăsese agăţat cu cingătoarea ei. Sărăcuţul, ar putea să moară de foame dacă nu se va putea dezlega. Dar cărăbuşului nu părea să-i pese de soarta celui care o ajutase pe Degeţica. Cărăbuşul se aşeză lângă ea, o servi cu polen

de flori şi îi spuse că este frumuşică foc, deşi nu seamănă cu o cărăbuşă. Dar, răutăcioase, celelalte cărăbuşe vorbeau între ele:

— Are doar două picioare!

— Uitaţi-vă la ea, nici măcar nu are antene!

Iar alta:

— Şi ce mijloc subţire!

— Seamănă cu oamenii!

— Vai, e tare urâtă! spuseră în cor cărăbuşele, deşi Degeţica era tare

97

drăguţă. Atunci, bosumflat că fata nu era pe placul semenilor săi, cărăbuşul

o lăsă liberă să plece unde doreşte. Aşa că o dădu jos din copac şi o lăsă plângând pe o margaretă, umilită că e atât de urâtă, încât nici cărăbuşii nu vor să se uite la ea. Dar ea era o fiinţă atât de delicată şi de graţioasă,

ca o petală de trandafir. Toată vara ce a urmat, Degeţica a locuit singură în pădurea largă.

Şi-a ţesut singură un pat din fire de iarbă şi l-a aşezat sub o frunză mai mare, ca să se apere de ploaie.

S-a hrănit cu polen de la flori, a băut roua frunzelor şi a petrecut

astfel toată vara şi toată toamna, până a venit iarna cea lungă şi rece.

Toate păsărelele care îi cântaseră până mai ieri Degeţicăi zburaseră deja spre ţările calde, iar copacii şi florile erau toate ofilite. Frunza mare de trifoi sub care se adăpostise era acum strânsă şi uscată, iar tulpina gălbuie abia se vedea. Îi era tare, tare frig Degeţicăi, pentru că hăinuţele erau subţirele şi se ponosiseră şi, aşa plăpândă şi delicată era mai-mai să îngheţe.

Şi iată că a început să ningă. Ea simţea fulgii de zăpadă care cădeau asupra ei ca pe nişte uriaşi care se abăteau asupra ei. Să nu uităm că era

cât un degeţel. Ca să nu temure atât de tare de frig, a încercat să se învelească într-o frunză uscată, dar nu a reuşit să se încălzească deoarece frunza s-a crăpat pe mijloc.

Lângă pădurea în care trăia Degeţica se întindea un lan de porumb,

care fusese cules demult. Miriştea era acum îngheţată, dar pentru Degeţica era ca şi cum ar fi înaintat într-o pădure. Ce mai tremura, biata de ea! Într-un târziu, ajunse la uşa unei familii de şoareci de câmp care-şi construise o garsonieră în acea mirişte: o bucătărie, o sufragerie frumoasă şi spaţioasă, o baie şi o magazie plină ochi cu provizii. Degeţica se aşeză

umilă în faţa uşii şi cerşi nişte tărâţe de ovăz, căci nu mâncase nimic de

două zile.

— Sărăcuţa de tine! spuse şoricica. Vino să te încălzeşti şi să cinezi

cu noi! Şi cum îi plăcu tare mult de fetiţă, îi spuse:

— Eşti binevenită să rămâi cu noi peste iarnă, dacă doreşti. Un

lucru te rugăm, să ne spui poveşti, căci tare mult ne place să ascultăm poveşti.

98

— Vom avea un oaspete în curând, spuse bărbatul şoricicăi într-o zi.

Este vorba de vecinul nostru, care ne vizitează o dată pe săptămână. El este mult mai înstărit decât noi. Are un adevărat castel, cu multe camere şi se îmbracă cu un costum de catifea neagră. Dacă ai fi de acord să fii soţia lui, ţi-ar prinde foarte bine. Dar să ştii că este orb, aşa că lui trebuie să-i spui cele mai frumoase poveşti pe care le cunoşti.

Degeţica, însă nu era deloc interesată de acest nou oaspete, căci acesta era, de fapt, un sobol. Când veni în vizită, era într-adevăr îmbrăcat în costumul de catifea neagră.

— Este foarte bogat şi învăţat, iar casa lui este de o sută de ori mai

mare decât a noastră, îi tot amintea şoricica. Era bogat şi învăţat, fără îndoială, dar întotdeauna vordea cu dispreţ

despre soare, flori, pomi, păsări, pentru că el nu le văzuse niciodată.

Degeţica a fost obligată să-i cânte: «Buburuză-ruză, Încotro tu vei zbura Acolo e casa ta.»

şi alte cântece frumoase. Iar sobolul se îndrăgosti de fată, căci avea o voce tare frumoasă, dar nu spuse nimic pentru moment, pentru că era prudent din fire.

Cu puţin timp înainte, sobolul săpase un tunel pe sub pământ, până

la casa şoricicăi şi îi dădu acesteia permisiunea să iasă la plimbare cu Degeţica ori de câte ori voia. Dar le avertiză ca nu cumva să se sperie de o pasăre moartă care se afla în tunel. Pasărea nu murise de mult, avea pene şi cioc, şi zăcea acolo în tunel. Sobolul apucă cu gura un ciot de lemn fosforescent ce lumina în întruneric. Când au ajuns la locul unde zăcea biata pasăre, sobolul o împinse cu nasul său lat către tavan, iar pământul

din jur cedă şi se făcu o gaură ce lăsa lumina să pătrundă în tunel. Degeţica observă întristată rândunica moartă, cu capul sub una din

aripile sale frumoase, strânse pe lângă corp. Biata păsărică murise, se

înţelege, îngheţată. Fetei îi plăceau tare mult păsărelele, căci toată vara îi ciripiseră atât de frumos. Dar sobolul o împinse într-o parte cu picioarele sale strâmbe şi spuse:

— N-o să mai cânte de-acum încolo. Ce groaznic ar fi să te naşti o

pasăre! Sunt recunoscător că niciunul din copiii mei nu va fi pasăre, căci n-ar face nimic altceva decât să ciripească şi să moară de foame şi frig iarna.

— Da, se vede că gândeşti ca un înţelept! exclamă şoricica. Ce rost

are să ciripeşti dacă, atunci când vine iarna, mori fie de foame, fie de frig!

99

Degeţica nu spuse nimic. Dar când cei doi s-au întors cu spatele la pasăre, ea s-a aplecat şi i-a mângâiat penele moi ce-i acopereau căpşorul şi i-a sărutat genele.

— Draga de tine, spuse ea, poate tu ai fost una dintre cele care mi-au

cântat atât de dulce toată vara. Între timp, sobolul a acoperit gaura prin care razele soarelui

pătrundeau în tunel şi le-a însoţit acasă. Când veni vremea somnului, Degeţica nu reuşi să adoarmă, aşa că se ridică din pat şi împleti un covor din fân, se duse la rândunică şi o înveli cu acesta şi cu puful de păpădie pe care-l luă din camera gazdei.

Era moale precum lâna, aşa că a presărat puf pe aripile rândunicii, ca să-i ţină de cald.

— Rămâi cu bine, dragă rândunică! spuse ea. Rămâi cu bine!

Mulţumesc pentru cântecele din vară, când toată natura era verde şi plină de viaţă şi soarele era generos.

Şi apropiindu-se de pieptul păsării, ca să-şi ia rămas bun, auzi un sunet ca de tobă: «Bum-bum!» Era inima păsării care nu era de fapt moartă, ci doar îngheţată de frig, iar căldura o readucea la viaţă.

Toamna, toate rândunelele zboară spre ţările calde, dar dacă se

întâmplă ca vreuna să întârzie, o prinde frigul, îngheaţă şi cade moartă, acoperită de zăpadă.

Degeţica tremura toată de frică, pentru că pasărea era mult mai mare decât ea, care nu era mai înaltă de un deget. Dar îşi adună tot curajul, aşeză cu mare atenţie covoraşul peste biata rândunică, iar peste covor aşeză o frunză pe care o folosise ea drept păturică. Dimineaţa se

furişă din nou s-o vadă. Trăia, dar era foarte slăbită. Abia reuşi să deschidă ochii şi să se uite puţin la Degeţica, luminată de raza unui lemnuş putrezit.

— Mulţumesc, dragă fetiţă! spuse rândunica bolnavă. Mă simt mai

bine de când mă îngrijeşti şi în curând s-ar putea să-mi recapăt puterile şi voi fi în stare să zbor iar.

— Nu! spuse ea. Afară este încă frig. A nins şi totul este îngheţat.

Rămâi în pătuţul tău călduţ şi eu voi avea grijă de tine! Apoi îi aduse apă într-o frunză. Rândunica, după ce bău, îi povesti

cum rămăsese în urma tuturor celor care îşi luaseră zborul deja spre ţările calde. Ea îşi rănise o aripioară într-un capăt de sârmă pe care un

100

om neglijent o lăsase la streaşina casei unde-şi avea familia ei cuibul. Rândunica nu-şi amintea nici cum căzuse, nici cum ajunsese în galeria de sub pământ. Toată iarna, pasărea a rămas în locuinţa sobolului, iar Degeţica a îngrijit-o cu dragoste şi multă atenţie.

Şoricica şi sobolul nu ştiau nimic despre toate acestea, căci lor nu le

plăceau rândunelele. Primăvara sosi, iar soarele încălzi pământul cu căldura lui. Cum simţi că viaţa a revenit pe pământ, rândunica deschise gaura din tavanul galeriei şi îşi luă rămas bun de la fetiţă. Rândunica se oferi să o ia şi pe Degeţica:

— Te pot duce pe spatele meu şi zburăm oriunde vrei tu!

Dar Degeţica ştia că şoricica, gazda ei, s-ar fi întristat dacă ar părăsi-o, aşa că refuză:

— Nu, nu pot face asta, spuse ea.

— Cu bine atunci, rămâi cu bine, dulce şi prea bună domnişoară.

Şi rândunica zbură către soare. Degeţica se uita după ea cu lacrimi

în ochi. «Cip-cirip!» cânta rândunica pe când zbura deasupra pădurii.

Degeţica era tristă. Ea nu avea voie să iasă şi să se bucure de soare. Grâul care fusese cultivat din toamnă, crescuse tare înalt, iar pentru Degeţica

părea ca o pădure înaltă şi deasă.

— Te vei căsători, Degeţica! îi spuse într-o zi şoricica. Vecinul meu

te-a cerut de nevastă. Ce noroc pe capul tău! Hai să pregătim rochia de

nuntă. Aceasta trebuie să fie din lână şi in, căci soţiei de sobol nu trebuie să-i lipsească nimic.

Degeţica a trebuit să toarcă, iar şoricica angajă patru păianjeni care să ţeasă zi şi noapte. În fiecare seară, sobolul o vizita şi vorbea necontenit despre sfârşitul verii, când trebuia să aibă loc nunta. Acum căldura soarelui era prea mare, iar pământul era tare ca piatra. Însă Degeţica nu

era de loc încântată de evenimentul aşteptat de sobol. În fiecare zi, la răsărit şi apus, se furişa în afara casei, iar când vântul sufla printre spicele de grâu putea zări cerul albastru şi se gândea cât de mult i-ar fi plăcut s-o revadă pe draga ei rândunică. Dar aceasta nu se mai întorcea, căci zburase departe, către pădurea cea verde.

Când sosi toamna, Degeţica avea pregătită rochia de nuntă. Şoricica

îi zise:

— În patru săptămâni va avea loc nunta.

101

Atunci Degeţica începu să plângă şi mărturisi că nu dorea să se mărite cu domnul sobol.

— Prostii! replică şoricica. Nu fi încăpăţânată, că altfel te muşc! E

un sobol tare chipeş. Nici măcar regina nu se îmbracă mai frumos cu aşa catifea şi cu aşa blănuri. Iar bucătăria şi pivniţa sunt pline ochi. Ar trebui să fii recunoscătoare că a dat peste tine aşa noroc.

Aşa că a fost fixată ziua nunţii, când sobolul trebuia să o ducă pe Degeţica să locuiască împreună cu el, adânc sub pământ, acolo unde nu va mai fi văzut soarele vreodată.

— Cu bine, soare strălucitor! strigă ea şi îşi întinse braţele către el.

Apoi se plimbă puţin mai departe de casă. Acum grâul fusese secerat şi nu mai rămăsese decât miriştea goală.

— Rămâi cu bine, rămâi cu bine! repetă ea, îmbrăţişând o floare

roşie. Să o saluţi pe rândunică din partea mea, dacă te vei întâlni vreodată cu ea!

— Cip-cirip! se auzi deodată deasupra ei.

Când ridică privirea, o văzu încântată pe rândunică zburând în apropierea ei, căci şi ea o recunoscuse. Iar Degeţica îi povesti cu lacrimi în ochi despre apropiata nuntă şi cât de nefericită ar fi făcut-o viaţa sub

pământ, alături de sobol.

— Vine iarna în curând, o anunţă rândunica. Eu voi zbura în ţările

calde. Vrei să vii cu mine? Poţi să-ţi legi cingătoarea de gâtul meu şi să plecăm împreună departe de sobol şi de palatul său întunecos. Hai cu

mine, Degeţica, departe, departe peste munţi, către locuri mai calde, unde cerul este senin tot timpul, iar florile cu mult mai frumoase! Hai cu mine, micuţo, căci mi-ai salvat viaţa atunci în tunel. Numai aşa pot să-ţi mulţumesc, salvându-te la rândul meu.

— Da, voi veni cu tine! se hotărî Degeţica.

Şi se aşeză pe spatele păsării, fixându-şi cingătoarea de penele cele mai tari ale aripilor.

Atunci, rândunica se ridică în aer şi zbură peste mări şi ţări şi peste

cei mai înalţi munţi. Dacă nu s-ar fi adăpostit sub penele călduroase, micuţa ar fi îngheţat.

Au ajuns după două săptămâni de zbor în ţările calde, unde soarele era atât de strălucitor, încât cerul părea mult mai departe de pământ. Aici peste tot creşteau tufişuri cu struguri albi, verzi, violeţi. Lămâile şi

102

portocalele împodobeau pomii în livezi. Aerul era înmiresmat. Copiii alergau pe dealuri, se jucau cu fluturii mari şi veseli. Iar rândunica zbura mai departe, fiecare loc prin care trecea părea şi mai frumos.

În sfârşit, au poposit lângă un lac albastru unde, adăpostit de copacii înverziţi, se afla un palat vechi, construit din marmură albă.

Lujerii de viţă-de-vie înconjurau stâlpii semeţi, ce aveau în vârf cuiburi de rândunele. Unul dintre acele cuiburi era casa părinţilor celei care o salvase pe Degeţica.

— Aceasta este casa mea, îi arătă rândunica. Pentru tine o să

alegem cea mai frumoasă floare.

— Ce grozav! se minună ea şi bătu din palme bucuroasă.

Unul dintre stâlpi era căzut la pământ, şi în cădere, se spărsese în trei bucăţi. Printre aceste bucăţi îşi făcuse loc o floare, albă ca spuma

laptelui. Rândunica o coborî pe Degeţica pe una din frunzele late ale acestei flori. Când, ce să vezi? Printre staminele florii locuia un băiat mititel, alb-străveziu de parcă era zămislit din cristal. Nu era mai mare decât Degeţica şi purta pe cap o coroniţă de aur şi avea o pereche de aripi tare delicate. El era îngerul acelei flori, căci în fiecare floare există câte un înger după cum cred că ştiţi. În plus era şi regele tuturor.

— Vai, ce chipeş este! suspină Degeţica.

Micul prinţ s-a speriat un pic de apariţia rândunicii, dar îndată ce a

zărit-o pe Degeţica, a rămas încântat de gingăşia şi frumuseţea ei. Îşi luă coroana de pe cap şi o dărui Degeţicăi, întrebând-o cum o cheamă şi dacă acceptă să-i fie soţie şi regină peste flori.

Degeţica, după ce-l privi cu un aer romantic, spuse «DA» prinţului cel frumos. Atunci, toate florile s-au deschis şi din fiecare a apărut câte un prinţişor sau o prinţesă mică, cu toţii atât de minunaţi, de-ţi era mai

mare dragul să-i priveşti. Fiecare îi aduse Degeţicăi un cadou, dar cel mai

grozav cadou a fost o pereche de aripi superbe, pe care şi le-a prins de umeri pentru a putea şi ea zbura din floare în floare.

Şi s-a ţinut o petrecere mare de nuntă, iar rândunica, ce locuia deasupra lor, a cântat cum s-a priceput mai bine. În sinea ei era mâhnită, căci Degeţica îi era foarte dragă şi nu ar fi vrut să se despartă de ea vreodată.

— Trebuie să-ţi schimbi numele! hotărî prinţul florilor. Degeţica nu

este un nume demn de frumuseţea ta. Te vom striga «Maria».

— Cu bine, rămâneţi cu bine! le ură rândunica, cu inima grea, căci

103

trebuia să zboare spre zări…

Puişorul moţat

de Elena Farago

Puii mamii, pui, pui, pui, Are cloşca şapte pui - Cinci pestriţi, unul bălţat, Numai unul e moţat Şi curat şi încălţat.

— "Spune-mi, puiule, şi mie

De ce-ţi face numai ţie Mama ta, ciorapi şi ghete Şi îţi leagă moţ în plete?

Oare frăţiorii tăi Sunt aşa de proşti şi răi,

Sau că poate mama ta

O fi leneşă ori rea?"

Spune puiul: — "Mama mea Nu-i nici leneşă nici rea Dar e tristă, vai de ea, Căci îi fac ruşine multă Fraţii mei şi n-o ascultă,

Că de-i cheamă fug pe-afară Şi de-i prinde, plâng, şi zbiară, Şi de-aceia-s nespălaţi Şi desculţi şi nemoţaţi.

Dar eu stau cu mama mea

Şi mi-i drag s-ascult de ea. Şi de-aceea sunt moţat

Că-s cuminte şi curat".

Bucatele afumate

de Petre Ispirescu

După ce călcase focul văduviei pe un biet om, norocul îi ajută să dea peste o femeie de treabă şi bună. Se căsători omul a doua oară. El era

mulţumit. De unde casa lui era risipită, văzu că începe a se aduna, belşugul intră pe uşă, iar nevoia ieşea pe fereastră. Muierea îl căuta şi îl

îngrija ca pe un copilaş. Vezi că îi era drag. Şi el îşi iubea muierea, fiindcă vedea hărnicia ei. Pentru asta, nici el nu voia să rămâie pre jos.

Cu toate astea, de câte ori şedea la masă, el nu se putea opri de a ofta. Muierea se topea de mâhnire când îl tot vedea că oftează. Ea se silea

să-i facă toate bune şi nici nu-i trecea pe dinainte ca să nu-l supere întru cu ceva. Bucatele le făcea însăşi cu mâna ei şi le gătea bine, numai şi numai ca să-i placă. El ofta mereu. Azi aşa, mâine aşa, până ce într-o zi femeia, luându-şi inima în dinţi, îi zise:

— Bărbate, ce vierme te roade la inimă de tot oftezi? Dacă vezi ceva

104

în casă ce nu-ţi place spune-mi. Eu mă silesc din toate puterile mele să fac cum

e bine. Dacă vreun lucru nu este făcut după pofta inimii tale, învaţă-mă cum să fac altfel.

— Nevastă – răspunse el – n-am să mă plâng de tine nici cât negru sub unghie. Eu văz că tu te frămânţi cu firea şi faci totul cum să fie bine. Tu deretici,

scuturi şi găteşti bucatele cu însăţi mâna ta. Toate lucruşoarele îşi au locul lor şi fiecare este aşezat aşa, încât noaptea pe întuneric să poţi să te duci să pui mâna pe ele. Când vin de la lucru, n-am să aştept şi masa este pusă şi bucatele

gata. Nu ştiu însă cum, nu ştiu de ce, dar bucatele n-au gust ca cele de la nevasta dintâi. Nu te supăra pentru că ţi-am spus. Tu m-ai silit. Eu n-aş fi cutezat odată cu capul să ţi-o spun.

— Prea bine, bărbate, nu mă supăr deloc. Spune-mi numai, înva- ţă-mă cum făcea răposata nevastă-ta, ca să fac şi eu ca dânsa.

— Nu ştiu, nevastă, ce să-ţi spun, nu ştiu ce să te învăţ. Atâta ştiu numai că gustul bucatelor ei era altfel.

Femeia, biata, se puse, cu mai mare râvnă să facă bucate care să placă bărbatului.

El ofta mereu. Când într-o zi, ea, după ce aşeză bucatele la foc, se dete după alte treburi

ale casei şi venind să mai vază de bucate, ele se afumaseră. Se căina biata muiere şi se smulgea de mâhnire de ţi se rupea inima de mila ei, cum de i se afumaseră bucatele. Ea se gândea cât de nemulţumit are să fie bărbatul ei, când

lui nu-i plac bucatele când sunt făcute după tot şartul lor, dar încămite acum, când sunt afumate. S-ar fi apucat biata femeie să facă alte bucate, dar n-avea timp. Era târziu. Trebuia să vie de prânz bărbatul.

Puse masa şi-l aştepta cu inima cât un purice, de teamă să nu-i facă imputări. Când îl văzu că vine, se făcu mititică şi nu ştia cum să umble mai cu

binişorul pe lângă dânsul. Bărbatul, cum veni, se puse la masă. Femeia aştepta când-când, să-i zică cine ştie ce pentru că bucatele nu

sunt bune. În loc de acestea, barbatul zise: — Mulţumesc ţie, Doamne, că ai luminat pe femeia mea să-mi gătească

măcar o dată bucate care să-mi placă şi mie.

Pasămite, nevasta dintâi îi făcea bucate afumate. — Astfel de bucate îţi făcea nevasta dintâi, bărbate? îi zise femeia.

Mulţumesc şi eu lui Dumnezeu că m-a făcut în cele din urmă să ştiu ce fel de bucate ai mâncat de la nevasta dintâi.

Vezi că el se învăţase cu bucate afumate şi acum, biet, el credea că aşa

trebuie să fie.

105

CUPRINS

1. Paza bună.....................................................................1 2. Stupul lor.....................................................................1 3. Zece mâţe ...................................... ...............................1 4. Croitoraşul cel viteaz....................................................3 5. Peştişorul auriu .......................................................... 10

6. Ciocârlia ..................................................................... 11 7. Tinereţe fără bătrâneţe ................................................ 21 8. Doi feţi cu stea în frunte ............................................. 29 9. Mica sirenă ................................................................. 38 10. Cum i-a crescut cămilei ghebul ................................. 54 11. Povestea balenei ........................................................ 56 12. Pinocchio .................................................................. 59 13. Fata săracului cea isteaţă ........................................ .87 14. Degeţica ................................................................... .94 15. Puișorul moțat.........................................................103

16. Bucatele afumate....................................................103