Nu-mi vorbi despre tine,

doar deseneaza-ti inima

si voi sti daca esti trist sau fericit.”

O modalitate placuta de a se juca, de a se exprima si de a-si petrece timpul, pe care

copilul o alege, este desenul.

Indiferent daca ceea ce rezulta este opera unui mic Picasso, sau schita unui

caricaturist, rezultatul eforturilor sale ne poate da macar cateva indicii despre cum se simte,

ce emotii a dorit sa exprime, ce il preocupa. Desenul este unul dintre cele mai bune mijloace

de a-l cunoaste pe copil, de a pasi in universul sau si de a-i da ocazia sa-si impartaseasca

trairile, povestile, conflictele.

Evolutia desenului este in stransa legatura cu dezvoltarea copilului si independenta de

calitatile sale artistice.

Prima perioada in evolutia grafica este cea a mazgalelilor, in cel de-al doilea an de

viata, cand creionul devine o prelungire a mainii sale, iar liniile rezultate sunt in relatie

directa cu “eul” copilului. In aceasta perioada copilul nu este constient de valoarea

reprezentativa a desenului si activitatea sa nu implica niciun factor intelectual. Conform

psihanalistilor, mazgalitul este expresia placerii de a murdari. In literatura de specialitate s-

au stabilit anumite corespondente intre felul cum copilul mazgaleste si trairile sale. Copilul

instabil lucreaza discontinuu si abandoneaza repede activitatea, copilul fericit traseaza linii

apasate, iar cel care umple toata pagina este expansiv si dornic de a capta toata atentia si

dragostea mamei.Felul in care tine creionul este revelator in privinta dezvoltarii intelectuale-

copilul cu intarziere intelectuala nu va sti sa tina creionul. In a doua faza a acestei etape, intre

2 si 3 ani, in cadrul mazgalelilor apar bucle, relevatoare de noi intentii: acelea de a imita

scrisul adultilor. In aceasta faza, de multe ori desenul ramane neterminat, sau primeste un

titlu la sfarsit, devenind “jucaria”, “buni” sau “mami”.

La varsta de 3 ani, copilul incepe sa dea un sens reprezentarilor sale. Omul este

reprezentat printr-un cerc, cu linii pe post de maini si picioare si detalii sub forma de puncte

sau cerculete care simbolizeaza gura, ochii, buricul. Desenele sale capata in mod simtitor sens

si cateva caracteristici ale obiectelor desenate.

Intre 3 si 6 ani obiectele desenate castiga din ce in ce mai multe detalii, forme si

simboluri caracteristice. Detaliile se inmultesc odata cu evolutia varstei mentale si nu depind

de talentul artistic. Prin urmare, nu putem considera un desen inestetic indicator al unei

intarzieri in dezvoltarea intelectuala.

O informatie importanta pe care ne-o ofera desenul unei persoane este perceptia pe

care copilul o are asupra propriului corp si va deveni din ce in ce mai structurat pe masura ce

copilul isi insuseste schema corporala. Contextul in care deseneaza omuletul poate simboliza

o traire sau o emotie legata de sine. In literatura de specialitate exista un exemplu deosebit de

sugestiv, al unei fetite internate intr-o institutie de protectie, care a desenat un copil inconjurat

de gratii-simbolizand faptul ca se simte prizoniera.

Realismul vizual apare intre 7 si 12 ani , in functie de nivelul mental al copilului,

mediul socio-cultural, maturitatea afectiva.

Alte caracteristici ale desenului, pe baza carora putem incerca sa descifram trairile copilului

sunt: trasajul liniilor, culorile folosite, geometria formelor, tema abordata, persoanele

prezente in desen, etc.

Un copil timid, timorat, fara incredere in sine are tendinta de a trasa linii subtiri, slabe,

sterge mereu , corecteaza sau este dezamagit de estetica desenului, comentand pe tema

nepriceperii sale. Agresivitatea se traduce prin linii puternice, groase, cu riscul de a gauri

hartia. Liniile de intensitate medie caracterizeaza copilul echilibrat. Desigur, vom tine cont si

de starea de moment a copilului-daca este plictisit, obosit , sau marcat de un eveniment

negativ, este explicabila apatia sa si lipsa de interes fata de activitate din care va rezulta un

desen lipsit de vitalitate.

Deseori cand copilul deseneaza, vorbeste si povesteste despre desenul sau. Este bine

sa il stimulam cu intrebari despre persoanje, sa fim atenti la ordinea in care acestea sunt

reprezentate, mai ales daca este vorba despre un desen al familiei, caci ordinea lor poate

releva ordinea preferintelor sau ordinea in care copilul se simte iubit si valorizat de catre

membrii familiei. In acelasi mod, omisiunea unui membru al familiei poate insemna

respingere, existenta unui conflict, sau sentimentul de a fi respins de catre acea persoana,

respingere pe care o “pedepseste” prin omiterea sa din desen. Copilul se poate omite pe sine,

motivand ca “a uitat” sa se deseneze. In acest caz ne putem gandi in ce masura se simte

acceptat si valorizat in familie.

Marimea personajelor vorbeste despre importanta acordata acestora, in mod negativ

sau pozitiv. Un personaj urias desenat poate simboliza admiratia pe care o poarta persoanei,

sau masura in care se teme de ea.

Modul in care sunt utilizate culorile poate da un aspect vesel sau deprimant desenului

in ansamblu, pe baza caruia putem aprecia starea sa afectiva. Pentru aceasta insa este necesar

sa aiba la dispozitie o paleta larga de culori, toate functionale, din care sa poata alege.

Asocierea culorilor poate creea o imagine de ansamblu armonioasa, sau, dimpotriva,

poate soca printr-un aspect tipator, agresiv, evocand o labilitate de ordin afectiv.Copilul

extravertit foloseste o paleta larga de culori luminoase, cel introvert se limiteaza in general la

2-3 culori. Copilul optimist va folosi culori vii si deschise, spre deosebire de cel trist,

deprimat, care va opta pentru culori inchise, fara viata.

Pentru psiholog, desenul este, alaturi de alte instrumente, o metoda de evaluare a

copilului, de familiarizare cu universul acestuia. Este folosit in special la primul contact cu

copilul, cand dialogul este mai greu de initiat in comparatie cu o activitate pe care copilul o

asociaza cu jocul, si care permite dezinhibarea sa si ii faciliteaza contactul cu o persoana

necunoscuta.

De asemenea, desenul este o excelenta metoda de art-terapie, alaturi de pictura,

modelaj, colaj, teatru, basme si povestiri terapeutice, dans si muzica, care dezvolta

personalitatea si creativitatea copilului.

Prin urmare, desenul este folosit si in psihoterapia copilului, individual sau in grup,

atunci cand copilul manifesta labilitate emotionala, timiditate, incapacitate de integrare intr-

un colectiv, tulburari de limbaj, tulburari de comportament, hiperactivitate etc.

Ca metoda terapeutica, alaturi de celelalte tehici de expresie, faciliteaza dezvoltarea

capacitatii de exprimare verbala si non-verbala, autocunoastere, autoacceptare, dezvoltarea

capacitatilor cognitive, eliberarea de tensiuni si blocaje emotionale, capacitatea de adaptare si

integrare in grup.

De la primele tentative de a intruchipa forme inteligibile si pana la etapa in care

reuseste sa dea contur dorintelor sale, copilul se exprima si va arata cate ceva despre sine

insusi, va da informatii despre starea sa de spirit si despre felul in care percepe lumea.

Evolutia grafica

Prima etapa

Pana la varsta de un an si jumatate-doi, copilul face sa alunece creionul pe foaie doar

din simpla placere, pentru a invinge rezistenta hartiei. Este stadiul in care copilul vrea sa-si

lase amprenta pe fiecare obiect. Dar, in absenta coordonarii mana-ochi, desenul copilului este

greu interpretabil.

A doua faza

Catre varsta de doi ani, copilul capata o mai buna coordonare si reuseste sa controleze

mai bine creionul.

Al treilea stadiu

La trei anisori, micutul incepe sa faca legatura dintre realitatea exterioara cu

reprezentarile grafice. Desenul devine un mijloc de invatare si baza necesara pentru

deprinderea scrisului. Aceasta faza se mentine pana la sase ani. Copilul deseneaza ceea ce

vede si ceea ce cunoaste.

A patra etapa

Intre sase si opt ani, copilul isi elaboreaza mai bine desenele si prefera sa redea grafic

lucrurile care-l reprezinta, care-l intereseaza. Abilitatea sa de desenator este deja mai rafinata

si detaliile sunt mai bine reprezentate.

Cu creionul pe hartie...

Evolutia capacitatii de a desena se poate intrevedea din felul in care copilul reuseste,

odata cu varsta, sa dea contur unui chip uman.

Copilul reuseste sa deseneze un cerc inchis intre doi ani jumatate-trei. Prima figura

elaborata este schita corpului uman: capul, ochii, bratele, picioarele, apoi trunchiul. Acest

element apare ultimul pentru ca cel mic nu este constient de sine si de imaginea sa corporala.

La patru ani, apar detaliile fetei: nas, gura, sprancene.

La cinci ani, copilul va adauga parul si urechile.

La sase ani, copilasul deseneaza hainele, iar la zece ani personajul este aproape perfect

redat.

Ce inseamna desenele celor mici

In functie de gradul de ocupare a hartiei de desen, desenele celui mic pot avea

semnificatii diferite. Foaia de hartie reprezinta mediul inconjurator si, astfel, modul de a

desena va poate oferi detalii importante despre raportul sau cu lumea.

Daca foaia este utilizata intr-o proportie mica, copilul ocupa un spatiu redus si, in

general, asteapta ca cei din jur sa ia initiativa in relatia cu el.

Daca desenul se plaseaza in centrul paginii, copilul considera ca totul se invarte in

jurul lui (la patru ani, aceasta faza este absolut fireasca).

Doar partea stanga a foii este ocupata, iar partea dreapta este libera? Inseamna ca cel

mic simte nevoia sa fie protejat, iubit de apropiati.

In cazul in care, dimpotriva, doar partea dreapta este desenata, copilul are incredere in

fortele proprii si se poate detasa de familie pentru a se deschide catre ceilalti.

Atunci cand copilul deseneaza in partea de sus a hartiei, el este un visator si un idealist.

Tot spatiul este ocupat de figuri si personaje? Copilul este extravertit si sigur pe sine,

deschis si sociabil.

Daca cel mic nu deseneaza decat in cele patru colturi ale foii, aveti un mic

perfectionist, un copilas atent la detalii, care apreciaza lucrurile simple si clare.

Daca piciul dumneavoastra delimiteaza clar reperele desenului sau (cerul si pamantul

sunt limitate cu linii trasate in stanga si in dreapta, personajele se incadreaza in patrate etc.),

cel mic are nevoie constanta de aprobarea parintilor si are dificultati in a decide singur pentru

sine. O educatie prea rigida este, de obicei, la originea unor astfel de desene.

“Copilul este copil pentru a dobândi, în timp, experienţa vieţii : copilul este mic pentru a

deveni mare. Acesta este rostul copilăriei. Este funcţia ei.” ( P.Velciov, 1994)

Vârsta copilăriei şi îndeosebi a preşcolarităţii constituie una dintre cele mai

importante perioade din viaţa unei persoane. Influenţele care se exercită asupra copilului,

evenimentele care apar la această vârstă au un rol foarte important în drumul spre a deveni

adult responsabil, de caracter. Mediul în care trăieşte copilul, educaţia pe care o primeşte îşi

vor pune amprenta în formarea viitoarei personalităţi a acestuia.Una din principalele activităţi

ale copilului o constituie desenul. Culorile, formele, liniile, sunt elemente care poartă cu ele

întreaga poveste a vieţii, a evenimentelor şi educaţiei primite. Desenul este una dintre

principalele metode de evaluare psihologică a copiilor. Deşi ei nu ştiu încă să scrie, totuşi se

exprimă prin simboluri. A desena este pentru copil o activitate prin care el se joacă. Desenele

sunt expresii ale stărilor emoţionale, ale relaţiilor cu cei din jurul său, a traumelor suferite dar

şi a capacităţilor de a face faţă problemelor. Educatoarea poate obţine studiind micile

compoziţii ale copiilor, informaţii relevante în ceea ce priveşte lumea lor interioară, starea lor

psihologică şi stilul interpersonal. Personajele care apar în desen sunt pline de semnificaţii,

emoţii, sentimente şi gânduri trăite de copil în legătură cu anumite evenimente sau persoane

din viaţa sa. Cea mai frecventă apariţie în creaţiile copiilor o au casa şi copacul şi omuleţul.

Pe baza acestor observaţii a fost creat un test psihologic, în jurul anilor 40, de către Buck,

numit „Testul Casă-Copac-Om”. Aceste aspecte fiind foarte familiare copiilor au făcut

posibilă studierea pe eşantioane reprezentative şi găsirea unor semnificaţii valide.

Casa constituie o temă preferată de copii. Ea apare foarte des în desenele acestora,

chiar de la vârste mici. Simbolic, o casă reprezintă căldură, adăpost, iubire, siguranţă. Ea

trebuie să îi ofere copilului condiţiile de care are nevoie pentru a creşte şi a se dezvolta. Este

un punct de reper faţă de tot ce este în exterior. Casa protejează copilul, adăposteşte familia,

oferă siguranţă.

La grădiniţă educatoarea poate să observe desenele copiilor cu uşurinţă, deoarece ei

desenează de cele mai multe ori căsuţe. Am cerut copiilor de mai multe ori să deseneze o

căsuţă, în mai multe zile. Studiind desenele copiilor, am observat că unul dintre ele îmi

atrăgea atenţia în mod deosebit. O casă mare, frumoasă, spaţioasă, cu foarte multe detalii

apărea mereu. Iniţial am crezut că este vorba despre un copil care are o situaţie familială

bună, cu o atmosferă caldă, armonioasă. Nu cunoşteam foarte bine acest copil deoarece era

nou venit. Însă, studiind datele din dosare şi întrebând părinţii despre situaţia lor, am fost

surprinsă să aflu că, aceştia nu aveau de fapt condiţii bune de viaţă, aşa cum poate apărea în

desen. Locuiau într-un apartament cu o singură cameră, având posibilităţi foarte reduse, nu

aveau baie, nu aveau un loc de joacă pentru copii. Relaţiile dintre membrii familiei erau

foarte calde, pline de iubire şi întelegere... M-am întrebat atunci de ce desenele erau

întotdeauna atât de frumoase. Am înţeles apoi că, de fapt, copilul spera că într-o zi , poate va

locui în altă casă , mare, spaţioasă, frumoasă. De aceea el acorda atâta atenţie casei, fiindcă îşi

dorea condiţii mai bune pentru familia sa pe care o iubea atât de mult. Copilul

visa...Ferestrele şi uşa unei case reprezintă comunicarea cu exteriorul.

Ele sunt porţi deschise spre lume, dar pot constitui de asemenea şi dorinţe profunde de

evadare dintr-un mediu familial foarte tensionat. De obicei uşile şi ferestrele indică aspecte

legate de comunicare. Un copil care era foarte inchis, interiorizat, timid a desena de obicei o

casă fără uşă, cu geamuri care aveau gratii. Nu exista o cale de acces la sufletul lui. Fiindcă,

nu avea uşă, iar geamurile acelea nu se puteau deschide. Am aflat atunci că acest copil avea

părinţi care-l neglijau, se purtau urât cu el, ba chiar uneori îl loveau. Am încercat atunci să mă

apropii de el, să-i ofer căldura şi iubirea care-i lipseau atât de mult... Şi în desene au început

să apară uşile. Însă, copilul menţiona de fiecare dată că a desenat o altă casă, nu pe cea a lui,

o casă pe care o va avea cândva...O familie iubitoare, o atmosferă armonioasă...Prezenţa

fumului la case semnifică o atmosferă caldă, calmă de înţelegere între membrii familiei,

iubire sau, în unele cazuri, dorinţă, speranţă spre o astfel de familie. Privind unele desene ale

copiilor, casa seamănă cu o figură umană, cu o persoană. O casă poate fi primitoare, cu

elemente de decor, îngrijită. Este adăpostul trainic în care creşte copilul, familia lui. Casa

părintească este pământul în care se formează rădăcinile copilului. O casă fără fum era

desenată uneori de un copil care avea o familie disfuncţională. Când l-am întrebat de ce nu

desenează fum la casa lui el mi-a spus că nu poate. Pur şi simplu, nu putea, fiindcă în familia

lui nu exista căldura de care avea atâta nevoie...Drumurile din jurul casei sunt un indiciu a l

stării emoţionale a copilului. Majoritatea copiilor desenează o casă înconjurată de natură, de

verdeaţă, de un cadru plăcut. O casă amplasată undeva departe, în aer, sau la marginea foii

poate evoca eşecuri, frustrări, blocaje emoţionale.

La copiii din grupa pregătitoare casa apărea întotdeauna undeva deasupra pămăntului,

avea în faţă iarbă sau flori. Acest lucru semnifica faptul că ei aveau un trecut de care nu le era

frică, fără probleme şi traume. Un trecut pe care puteau să şi-l amintească. O casă care este

desenată chiar pe marginea foii poate ridica semne de întrebare cu privire la trecutul unui

copil. La copiii care au suferit pierderi ale părinţilor casa apare desenată foarte vag, fără o

formă concretă. Poate apărea doar o mică parte a casei, o mică bucăţică, o urmă a

ataşamentului, siguranţei copilului, o ruptură puternică. O casă foarte mică poate fi un simbol

al timidităţii copilului, a sentimentului de inferioritate sau de hipersensibilitate, a unui

ataşament perturbat. Dimpotrivă, o casă foarte mare semnifică nevoia de afectivitate. O casă

respingătoare poate semnifica autoritatea parentală excesivă.S-a întâmplat să evaluez o fetiţă

care a venit cu mama sa pentru consiliere psihologică. Am cerut fetiţei să deseneze o casă, în

timp ce discutam cu mama ei. am aflat de la mamă că acel copil trecuse printr-o situaţie

traumatizantă recent: tatăl ei s-a sinucis prin spânzurare iar fetiţa şi mama au fost cele care l-

au găsit. Am privit desenul fetiţei: în mijlocul foii munţi ocupau marea parte a spaţiului, iar

undeva, într-un colţ, a patra parte a unei case, din care se vedea doar un geam cu şi o parte

din acoperiş. Fetiţa fusese profund afectată şi nu mai avea o familie...căldura, siguranţa,

suportul de care avea nevoie nu mai exista...doar o mică parte, poate sprijinul mamei,

reprezentat prin bucăţica de casă...

Copacul este un element care arată dezvoltarea psihologică a copilului, precum şi

trăirile faţă de mediul exterior, înconjurător. Testul arborelui pote fi aplicat atât la adulţi cât şi

la copii, trebuie să se ţină seama, însă de nivelul dezvoltării lor. Trebuie specificat copilului

că trebuie să deseneze un pom fructifer, nu un brad, deoarece acesta nu poate fi interpretat.

La fel ca şi casa, copacul reprezintă copilul. Prin acest desen copilul se proiectează,

oferindu-ne indicii ale dezvoltării sale. În interpretarea arborelui sunt privite cele trei

elemente importante ale unui copac: rădăcina, trunchiul şi ramurile, coroana. O rădăcină

foarte groasă sau cu multe ramificaţii poate semnifica agresivitate a copilului care poate să se

manifeste sau poate fi inhibată. O fetiţă foarte energică desena întotdeauna un copac cu

rădăcini foarte mari, groase şi ascuţite. Era agresivă şi astfel apărea şi în desenul ei. de obicei

copiii nu desenează rădăcinile unui copac deoarece ele nu se văd. Această fetiţă le desena şi

apăsa foarte tare. Era un indice de agresivitate care se regăsea şi în comportamentul ei: lovea

copiii, ţipa foarte tare, îi împingea... Trunchiul este partea cea mai stabilă a copacului. O mare

importanţă se acordă suprafeţei acestuia. Un trunchi colorat cu îndârjire, apăsat, scrjelit poate

fi un semnal de alarmă, deoarece poate fi indiciul unui abuz, a unei traume, dar şi a

agresivităţii îndreptate spre sine sau spre altcineva. De asemenea poate semnifica

inadaptare.pâna la 12 ani copiii vor desena un trunchi dreptunghiular, ceea ce este normal.

Crengile sunt sudate de trunchi, ca şi cum ar fi lipite. Este normal acest lucru. Abia după 12

ani poate ridica semne de întrebare aspura dezvoltării mentale. Coroana semnifică relaţiile cu

exteriorul. Ea poate fi închisă, acoperită cu o membrană, sau deschisă. Închiderea coroanei

arată un copil destul de retras, care are relaţii timide cu exteriorul, cu persoanele din jur, este

închis, nu doreşte să comunice şi să interrelaţioneze. El se protejează de ceilalţi, îşi închide

spaţiul de acces. Vrea să fie singur, se teme. Coroana deschisă lasă posibilitatea de

interactiune, de comunicare. Barierele sunt aproape inexistente, copilul poate fi extrovertit,

deschis, interacţionează cu ceilalţi. Unii copii desenează multe frunze şi fructe, simboluri ale

vioiciunii, fanteziei, construcţiilor fabulatorii. Unii copii desenează la grădiniţă copaci care

nu au frunze dar sunt deschişi, nu au o coroană care este delimitată strict. Coroana nu este

închisă. Ei sunt vorbăreţi, deschişi , dispuşi să comunice, să se ataşeze. Totuşi, există şi

desene în care apare o coroană care este inchisă şi nu are nici un spaţiu deschis. Un copil care

era introvertit desena un copac cu o coroană rotundă , complet închisă, cu contur gros şi

apăsat. Era foarte rece, nu sermitea apropierea. Cu multă afecţiune poarta către sufletul

copilului poate fii deschisă însă trebuie arătată multă încredere şi ataşament. Amplasarea

copacului în partea stângă a foii semnifică orientarea faţă de mamă, trecut. Dacă copacul este

situat în partea dreaptă, copilul este înclinat spre tată, spre viitor. Un copil care nu mai locuia

cu tatăl lui deoarece fuseseră separaţi în urma unui divorţ desena întotdeauna copacul în

partea dreaptă a foii. Prezenţa scorburilor şi a cioturilor constituie un semn de alarmă, acestea

fiind simbolul unui gol, vid, a unei traume suferite de copil, care i-a luat o parte din el şi care

nu a fost depăşită în unele cazuri. O fetiţă care şi-a pierdut tatăl a desenat doar o parte a unei

case, într-o margine a foii şi un copac complet închis , cu o scorbură pe trunchi.

Desigur, în evaluarea desenelor copiilor trebuie să se ţină seama în primul rând de

vârsta acestora. În grupele mică şi mijlocie copiii nu ştiu să deseneze copaci sau case,

informaţiile pe care le au, cunoştinţele lor sunt destul de limitate. De aceea cele mai multe

desene pot fi interpretate după vârsta de 4 -5 ani.

Cea de-a treia parte a testului, copilul , constituie o parte foarte importantă a

interpretării. Testul omuleţului este un test foarte complex ca interpretare, obţinându-se

indicii ai dezvoltării mentale. La copiii preşcolari desenul persoanei este mai superficial la

vârste mici şi devine din ce în ce mai complet la vârste mai mari. Ceea ce este vizibil şi uşor

de observat în desenul unei persoane este maniera de execuţie, caracteristicile desenului. Un

omuleţ foarte mic poatre fi un simbol al unei timidităţi, al îngrădirii, al frustrării, descurajării.

Relaţiile din cadrul familiei pot fi observate cu uşurinţă în desen. Copilul poate să-şi deseneze

membrii familiei, sau poate să-i omită, fiindcă aşa simte în acel moment sau aşa doreşte el.

Distanţa dintre membrii familiei poate semnifica anumite bariere, restricţii sau chiar

interdicţii. Copiii abuzaţi de tată îl vor omite din desene de cele mai multe ori, sau, îl vor

desena mai departe de ceilalţi membrii. Una dintre fetiţele din grupă care aveu un tată

alcoolic desena adesea trei personaje feminine. Dacă o întrebam ce a desenat ea spunea: „Pe

mine, pe Sabina(sora ei) şi pe mama”. –„Dar pe tata nu l-ai desenat”. –„Da, am uitat. Oricum

nu mai încăpea în foaie...”Zâmbetul personajelor, expresia feţei se pot interpreta cu uşurinţă.

O fetiţă care era foarte des certată de către mama sa a desenat-o pe aceasta având o gură

foarte mare, disproporţionată faţă de celelalte componente ale feţei. Mâinile pot fi semne ale

unui abuz suferit. Copiii care sunt bătuţi de părinţi le desenează acestora mâini foarte mari.

Însă, ele pot i şi simbolul protecţiei. Un copil care era cel mai des cu mama lui, tatăl fiind

plecat , o desena pe mamă cu mâini lungi, ţinând de mână un băieţel. Era simbol al grijii, al

sprijinului, ea era cea care se îi oferea acestuia siguranţa, era persoana de bază din viaţa

copilului. Apropierea dintre părinţi şi copii poate apărea şi în desen.

De obicei, copiii se ţin de mâna părinţilor sau a părintelui preferat, desenul este viu

colorat, atrăgător, vesel. De multe ori, observând comportamentul unui copil pe o perioadă

mare de timp putem obţine informaţii directe despre el, prin acţiunile pe care le face,

cuvintele pe care le foloseşte. Privind atent un desen ne putem completa informaţiile

referitoare la copil, relaţiile din familia sa, emoţiile trăite, dificultăţile sau chiar frustrările lui.

Desigur, nu este de ajuns să analizăm un singur desen pentru a ajunge la concluzii certe. Însă,

acesta poate constitui un instrument care ne ajută în formarea imaginii generale despre

mediul în care creşte copilul. „Cândva desenam ca un adult. Dar mi-a luat o viaţă întreagă

să pot desena ca un copil...” P. Picasso

Bibliografie:

Bumbuluţ, S., (2004): Desenul în evaluarea copilului abuzat

Munteanu, A., (1998): Psihologia copilului şi a adolescentului,Timişoara, Ed.

AugustaVelciov, P., (1994): Psihologia vârstelor,Tipografia Universităţii, Timişoara