Nr.3188/475/2005                           C ă t r e

    PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

                          În baza art.4142 alin.1 din Codul de procedură penală şi a art.23 lit.a din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, d e c l a r 

RECURS ÎN INTERESUL LEGII în vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art.215 alin.4 din Codul penal şi art.84 alin.1 pct.2 din Legea nr.59/1934 asupra cecului.                         Examenul jurisprudenţei privind încadrarea juridică a faptei de a emite file cec fără a exista disponibil în contul bancar evidenţiază caracterul neunitar al acesteia, ilustrat de următoarele orientări :                        I. În situaţia în care beneficiarul filei cec a cunoscut faptul că, la momentul emiterii, aceasta nu avea acoperire în contul bancar, instanţele au considerat că o astfel de faptă urmează a fi încadrată juridic în dispoziţiile :                        1. Art.84 alin.1 pct.2 din Legea nr.59/1934 asupra cecului întrucât, neexistând elementul de inducere în eroare, activitatea infracţională se rezumă la încălcarea/prejudicierea acelor valori sociale concentrate în siguranţa şi încrederea care trebuie să însoţească introducerea în circuitul civil a unui titlu de plată (Anexele nr.1 - 29).

            În acest sens, Curtea Supremă de Justiţie – Secţia penală, prin decizia nr.5683 din 19 decembrie 2001, a arătat că, în cazul în care, în cadrul unei tranzacţii comerciale, o persoană emite o filă cec fără acoperirea bancară necesară, situaţie cunoscută şi acceptată de beneficiar, elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art.215 alin.4 din Codul penal nu sunt întrunite.                        Fapta în sine, de a emite fila cec fără a avea la tras disponibil suficient constituie însă infracţiunea prevăzută de art.84 alin.1 pct.2 din Legea nr.59/1934 (Anexa nr.30).                         2. Art.215 alin.1 şi 4 din Codul penal, apreciindu-se că producerea unui prejudiciu beneficiarului cecului este suficientă pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune prin cecuri, fiind indiferent faptul că acest beneficiar cunoştea situaţia lipsei disponibilului (Anexele nr.31 – 42).

                        Referitor la această orientare a practicii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, prin decizia nr.6115 din 18 noiembrie 2004, a motivat că „lipsa intenţiei de inducere în eroare nu este de natură a transforma infracţiunea de înşelăciune, într-o altă infracţiune” (cea prevăzută de art.84 alin.1 pct.2 din Legea nr.59/1934 – n.n. – Anexa nr.43).                         II. În ipoteza în care beneficiarul filei cec nu a cunoscut faptul că, în momentul emiterii, aceasta nu avea acoperire în contul bancar, instanţele au considerat că o astfel de faptă urmează a fi încadrată juridic în dispoziţiile :                        1. Art.215 alin.1 şi 4 din Codul penal cu motivarea că art.84 alin.1 pct.2 din Legea nr.59/1934 a fost abrogat prin intrarea în vigoare a Codului penal din anul 1936 care, în art.553, incrimina infracţiunea de înşelăciune prin cecuri, fie a fost abrogat prin modificarea Codului penal din anul 1968 prin Legea nr.140/1996 care a incriminat infracţiunea de înşelăciune prin cecuri, prin introducerea alineatului 4 al articolului 215 din Codul penal (Anexele nr.44 şi 45).                         2. Art.215 alin.1 şi 4 din Codul penal, întemeiat pe caracterul subsidiar al incriminării cuprinse în art.84 alin.1 pct.2 din Legea nr.59/1934, argument dedus din art.84 alin.1 teza finală a legii anterior citate care stabileşte că fapta se va pedepsi conform acestui act normativ, cu excepţia cazului „când faptul constituie delict sancţionat cu o pedeapsă mai mare”, aşa cum este cazul infracţiunii prevăzute de art.215 alin.1 şi 4 din Codul penal (Anexele nr.46 - 50), sau fără o motivare expresă (Anexe nr.51 – 251).                         3. Art.215 alin.1 şi 4 din Codul penal şi art.84 alin.1 pct.2 din Legea nr.59/1934, în concurs real, conform art.33 lit.a din Codul penal, fără a exista o motivare expresă a acestei opţiuni privind încadrarea juridică (Anexele nr.252 - 257).                         4. Art.215 alin.1 şi 4 din Codul penal raportat la art.84 alin.1 pct.2 din Legea nr.59/1934, argumentând că „atunci când această faptă (cea prevăzută de art.84 alin.1 pct.2 din Legea nr.59/1934) este sancţionată cu o pedeapsă mai grea prin o altă lege se aplică aceasta din urmă”. Temeiul legal al acestei încadrări juridice îl reprezintă, aşadar, teza finală a art.84 alin.1 din Legea nr.59/1934 (Anexele nr.258 şi 259).                         5. Art.84 alin.1 pct.2 din Legea nr.59/1934, fără ca această încadrare juridică să fie motivată în drept (Anexele nr.260 şi 261).

**                *

                        Un prim aspect ce se impune a fi clarificat îl reprezintă actualitatea dispoziţiilor cuprinse în art.84 alin.1 pct.2 din Legea nr.59/1934.                        Opinia potrivit căreia această incriminare ar fi în prezent abrogată nu poate fi primită pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.                        Existenţa infracţiunii de înşelăciune prin cecuri, incriminată originar prin art.533 din Codul Carol al II-lea nu echivalează cu o abrogare implicită a dispoziţiilor art.84 alin.1 pct.2 din Legea nr.59/1934. Pentru a exista o asemenea situaţie este necesar ca două norme succesive în timp să reglementeze aceeaşi situaţie de fapt, considerată atât din perspectiva acţiunii/inacţiunii umane ce o constituie, împreună cu elementele subiective inerente – mobil, scop, cât şi a efectelor pe care le produce, a valorilor sociale asupra cărora se răsfrâng acestea. Plasată în acest context, analiza comparativă a celor două dispoziţii legale demonstrează lipsa de identitate a aspectelor avute în vedere : prin infracţiunea prevăzută de art.84 alin.1 pct.2 din Legea nr.59/1934 legiuitorul a asigurat ocrotirea valorii sociale a încrederii ce trebuie să însoţească un titlu de plată, încredere pe care nu a subordonat-o nici unui scop; înşelăciunea, inclusiv varianta de tip, a celei săvârşite prin cecuri, deşi apară, în esenţă, aceeaşi valoare socială a încrederii, este strict circumscrisă apărării bunei credinţe a celor ce intră în relaţii patrimoniale : de aceea s-a impus subordonarea acesteia unui scop – obţinerea pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust, respectiv unui rezultat – producerea unui prejudiciu material.                        Prin urmare, infracţiunea prevăzută de art.84 alin.1 pct.2 din Legea nr.59/1934 este una de pericol, în vreme ce infracţiunea prevăzută de art.215 alin.4 din Codul penal este derezultat. Această distincţie demonstrează că fapta de a emite cecuri fără acoperire este necesar a fi sancţionată penal, chiar dacă buna credinţă nu a fost înşelată, ea fiind periculoasă pentru circuitul civil lato sensu.                        Argumentele expuse anterior îşi păstrează valabilitatea şi pentru infirmarea opiniei potrivit căreia art.84 alin.1 pct.2 din Legea nr.59/1934 ar fi fost abrogat prin modificarea Codului penal prin Legea nr.140/1996.                        Un alt argument în sprijinul activităţii art.84 alin.1 pct.2 din Legea nr.59/1934 îl reprezintă faptul că, deşi legea în ansamblu a suferit intervenţii legislative care puteau constitui prilejul unei abrogări exprese a acestei dispoziţii, acest fapt nu s-a produs.                        De altfel, rămânerea în vigoare a acestui text legal este demonstrată de punctul  363 al Normelor cadru nr.7 din 8 martie 1994 emise de  Banca Naţională a României (aflate în vigoare şi în prezent) care instituie obligaţia Băncii Naţionale a României şi a societăţilor bancare de a sesiza organele penale competente în situaţiile în care au fost încălcate prevederile legii cecului, depistate în activitatea lor şi sancţionate în temeiul art.84 şi art.85 din această lege.

                        Este evident că, în ipoteza în care art.84 din Legea nr.59/1934 ar fi fost implicit abrogat, asemenea dispoziţii nu ar fi avut nici o raţiune.                        În concluzie, dispoziţiile art.84 alin.1 pct.2 din Legea nr.59/1934 sunt în vigoare.

**                   *

                        Această perspectivă, a actualităţii dispoziţiilor menţionate din legea privind cecul, face necesară clarificarea raporturilor dintre aceasta şi dispoziţiile art.215 alin.4 din Codul penal.                        Aparent, între cele două texte legale ar exista identitate întemeiată pe existenţa aceluiaşi element material  : emiterea unui cec fără a avea la tras disponibil suficient, sau dispunerea în alt mod, în total sau în parte de disponibilul avut, după ce cecul a fost tras şi mai înainte de trecerea termenelor fixate pentru prezentare – art.84 alin.1 pct.2 din Legea nr.59/1934, respectiv emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau a unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi retragerea, după emitere, total sau parţial a proviziei ori interzicerea trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare – art.215 alin.4 din Codul penal.                        Întemeiat pe acest aspect s-a concluzionat asupra existenţei unui concurs de texte sau de calificări, dintre care cel prevăzut de art.84 alin.1 pct.2 din Legea nr.59/1934 ar avea caracter subsidiar, dată fiind şi dispoziţia alineatului 1 fraza finală a acestui articol, potrivit căreia va exista infracţiunea prevăzută de legea cecului numai dacă fapta nu constituie „un delict sancţionat cu o pedeapsă mai mare”.                        În realitate, nu există un concurs de calificări alternative, care se exclud una pe cealaltă, existând întotdeauna, fără nici o distincţie, numai infracţiunea prevăzută de art.215 alin.4 din Codul penal.                        De asemenea, nu există nici o calificare redundantă care să acopere exact faptele deja incluse într-o altă calificare, redundanţă realizată  în modalitatea în care una dintre calificări constituie element constitutiv sau circumstanţă agravantă a alteia (infracţiunea complexă), care să justifice reţinerea încadrării juridice numai conform art.215 alin.4 din Codul penal, privită ca infracţiune complexă, iar uneori şi prin raportare la art.84 alin.1 pct.2 din Legea nr.59/1934.                        Această concluzie se impune deoarece dispoziţia articolului 84 alin.1 pct.2 din Legea nr.59/1934 nu acoperă faptele (acţiuni/inacţiuni umane privite ca entităţi obiective şi subiective) sancţionate de art.215 alin.4 din Codul penal, între cele două texte legale existând elemente de diferenţă a căror ignorare este, în bună parte, sursa practicii neunitare. Este vorba de elementul subiectiv al celor două infracţiuni : intenţie simplă în cazul art.84 alin.1 pct.2 din Legea nr.59/1934 şi intenţie calificată prin scop în cazul art.215 alin.4 din Codul penal.

                        La aceasta se adaugă necesitatea existenţei unei urmări imediate (pricinuirea unei pagube) a acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii de înşelăciune prin cecuri, cerinţă care nu există pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art.84 alin.1 pct.2 din Legea nr.59/1934.                        De asemenea, diferenţa este relevată şi în ceea ce priveşte obiectul juridic, aşa cum a fost analizat anterior.                        Totodată, nu există nici pluralitate infracţională. Astfel, ipoteza concursului ideal este exclusă : fapta, acţiunea, aşa cum a fost avută în vedere anterior, nu este unică tocmai datorită elementelor de diferenţă deja expuse.                        Nici concursul real nu poate fi reţinut atunci când pentru inducerea în eroare s-a folosit emiterea unui cec fără acoperire deoarece, într-un asemenea caz, rezoluţia infracţională este unică, iar nu distinctă precum cea care caracterizează această formă de pluralitate.                        Din această perspectivă, raportul între cele două incriminări poate fi caracterizat ca un concurs de calificări alternative care, datorită autonomiei lor, se exclud reciproc, urmând a fi reţinută una sau alta dintre acestea.                        Opţiunea pentru o încadrare juridică sau alta va opera, în principal, în funcţie de elementul subiectiv care justifică şi dinamizează elementul material.                        Astfel, atunci când beneficiarul cecului a cunoscut că acesta nu are acoperirea necesară la  tras, în sarcina emitentului unui astfel de titlu de plată va fi reţinută infracţiunea prevăzută de art.84 alin.1 pct.2 din Legea nr.59/1934.                        Această încadrare juridică va fi reţinută chiar şi în situaţia în care beneficiarul cecului va suporta un prejudiciu material, deoarece, cunoscând şi acceptând lipsa proviziei, a acceptat şi riscul de a suporta o pagubă.                        Dacă beneficiarul cecului nu a cunoscut lipsa disponibilului la tras, emitentul va răspunde pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art.215 alin.4 din Codul penal întrucât introducerea în circuit a unui asemenea titlu de plată, prin aparenţa de solvabilitate pe care o creează, constituie element de inducere în eroare a celor  cu care intră în relaţii patrimoniale, determinând un prejudiciu material.                        Însăşi ascunderea lipsei de acoperire a cecului emis denotă scopul obţinerii unui folos material injust.

**                  *

                        Pentru aceste motive, în scopul interpretării şi aplicării unitare a legii, vă solicit admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii în sensul că :

            1. „Prevederile art.84 alin.1 pct.2 din Legea nr.59/1934 sunt în vigoare ;

            2. Emiterea unei file cec fără să existe la tras disponibilul necesar acoperirii acestuia constituie infracţiunea prevăzută de art.84 alin.1 pct.2 din Legea nr.59/1934 dacă această situaţie a fost cunoscută şi acceptată de beneficiar, iar când s-a făcut prin inducerea în eroare a acestuia, în scopul obţinerii unui folos material injust şi i s-a cauzat o pagubă, fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art.215 alin.4 din Codul penal”.

  

 PROCUROR GENERAL,

Ilie Botoş