rezumatul tezei de doctorat - antonio momoc · primul capitol, dimensiunea politică a sistemului...

A N T O N I O M O M O C

0 7 2 2 . 2 2 1 . 7 8 0 a m @ a n t o n i o m o m o c . c o m

w w w . a n t o n i o m o m o c . c o m

1 / 14

UNIVERSITATEA BUCUREŞTI FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

REZUMATUL

TEZEI DE DOCTORAT

O istorie politică a

Şcolii Sociologice de la Bucureşti

Autor: asist. univ. Antonio-Roberto Momoc

Conducător ştiinţific: prof. univ. dr. Zoltán Rostás

Şcoala doctorală a Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială

Bucureşti - 2008




2 / 14

Teza de doctorat cu titlul O istorie politică a Şcolii Sociologice de la Bucureşti are ca principal

obiectiv inventarierea orientărilor, opiniilor, atitudinilor, proiectelor politice şi a comportamentelor politice

şi administrative ale membrilor Şcolii Monografice a lui Dimitrie Gusti. În acord cu metoda biografiei

reprezentative, studiul a urmărit istoria traseului intelectual şi politic al membrilor Şcolii şi a liderului

acesteia, Dimitrie Gusti.

În Argumentul pentru o istorie politică a Şcolii de Sociologie de la Bucureşti sunt prezentate

obiectivul fundamental al studiului şi metoda de cercetare. Biografia reprezentativă este metoda care

urmăreşte istoria vieţii unui individ, interesul cercetătorului concentrându-se asupra contextelor formative şi

a experienţelor împărtăşite cu alţii care au urmat trasee formative, pedagogice, culturale, academice, politice

asemănătoare.

Cercetarea de istorie politică asupra membrilor Şcolii Monografice se centrează pe contextele

cultural-politice împărtăşite de către monografiştii care au urmat o traiectorie politică sau intelectuală

asemănătoare. Complementar, au fost explicate atât opţiunile pentru doctrine politice diferite, cât şi refuzul

de a participa la anumite acţiuni politice sau de a adera la anumite organizaţii politice sau instituţii culturale.

În scopul de a inventaria orientările politice şi de a reconstitui traseele culturale ale monografiştilor

au fost identificate nestructurat atitudinile gustiştilor aşa cum au fost declarate atât în documente sociale

precum publicistica vremii, cât şi în documentele personale devenite publice ca jurnale, corespondenţă,

memorii, amintiri sau convorbiri de istorie orală.

Parcursul formativ-cultural al gustiştilor scoate în evidenţă raportul monografiştilor cu proiectele

politice de modernizare din perioada interbelică românească, precum şi modul în care monografiştii au

acceptat sau au respins ideologiile politice ale vremii. Consecinţele social-economice ale primului război

mondial, criza financiară internaţională şi pierdere legitimităţii de către regimul de partide, revoluţia

bolşevică din Rusia şi ascensiunea fascismului în Italia, şi apoi în Europa occcidentală, constituie contextul

politic care a influenţat atitudinile şi comportamentul politic al membrilor Şcolii de Sociologie de la

Bucureşti.

Obiectivul principal al tezei a aşadar fost acela de a inventaria tendinţele, opţiunile, convingerile şi

acţiunile politice ale profesorului Dimitrie Gusti şi ale discipolilor săi. În acest sens, surse precum articolele

din presa cotidiană sau săptămânală ori studiile ştiinţifice ale membrilor Şcolii au dezvăluit opiniile politice

ale gustiştilor şi comportamentul lor politic.

Angajarea monografiştilor în instituţii de stat, aderarea lor la mişcări politice sau înscrierea în

organizaţii ştiinţifice, ori frecventarea partidelor politice, a cercurilor culturale sau a asociaţiilor ştiinţifice




3 / 14

au dat la rândul lor măsura angajamentului lor politic. Aici sursele revelatoare au fost documente personale

devenite publice precum jurnalul, caietele personale, corespondenţa, memoriile, şi mai recent, convorbirile

de istorie orală. În unele cazuri a putut fi urmărită şi activitatea ministerială sau angajarea administrativă în

instituţiile culturale care au condus la un anumit un comportament politic favorabil Monarhiei sau Legiunii.

Teza de doctorat cu titlul O istorie politică a Şcolii Sociologice de la Bucureşti urmăreşte activitatea

politică a monografiştilor întreprinsă în special în anii ’20-’30, precum şi grupurile ştiinţifice şi ideologice

care s-au format de-a lungul perioadei interbelice în interiorul Şcolii Gusti. Dacă în anii ’20 încă nu erau

clar conturate convingerile şi opţiunile politice ale tinerilor studenţi, în anii ’30 Şcoala Monografică şi-a

sporit numărul de membri şi au apărut inevitabil şi disidenţe: grupul Rânduiala, reprezentat de Dumitru

Constantin Amzăr, Ernest Bernea, Ion Ionică şi I. Samarineanu s-au despărţit de Şcoala Monografică nu

doar ştiinţific, ci şi politic intrând în Mişcarea Legionară.

Participarea la activităţi politice comune sau angajarea gustiştilor în cadrul aceloraşi organizaţii

politice sau instituţii culturale de stat a constituit un criteriu de ordin teoretic pentru clasificarea gustiştilor în

„grupuri.” Atunci când mai mulţi monografişti s-au angajat în aceleaşi instituţii sau, dimpotrivă, au refuzat

să se angajeze în acele instituţii culturale, am „încadrat” acei monografişti în grupuri care nu au existat

propriu-zis din punct de vedere sociologic: grupul gustiştilor de la Fundaţia Culturală Regală sau,

dimpotrivă, grupul gustiştilor care au refuzat să intre în Fundaţia Regală; sau altfel spus grupul care a

îmbrăţişat activismul cultural versus grupul celor care au refuzat activismul cultural. Prezentul studiu

încearcă o grupare a monografiştilor în funcţie de participarea sau neparticiparea lor la acţiunile cultural-

politice interbelice ale unor instituţii aflate în perimetrul puterii politice.

Teza începe cu investigarea traseului formativ al lui Dimitrie Gusti, liderul Şcolii de Sociologie la

Bucureşti. Studiul se opreşte în detaliu asupra parcursului intelectual şi cultural al lui Dimitrie Gusti. Din

primul capitol, Dimensiunea politică a sistemului gustian Sociologie – Politică – Etică a fost urmărită viaţa

intelectuală a tânărului intelectual din perioada studiilor din Germania cu psihologul Wilhelm Wundt,

precum şi anul petrecut în Franţa cu Emile Durkheim. Capitolul 1 îl urmăreşte pe Gusti până când ocupă

Catedra de Istoria Filosofiei Antice, Etică şi Sociologie de la Facultatea de Litere din Iaşi şi mai exact până

la momentul când îşi expune pentru prima oară sistemului său de gândire Sociologie-Politcă-Etică.

Regimul neo-absolutist al lui Wilhelm al II-lea de la sfârşitul secolului al XIX-lea în care a studiat

Dimitrie Gusti, era o monarhie ameninţată de mişcarea socialistă-republicană, motiv pentru care chema

poporul de partea ei, cerând sprijinul claselor de jos. Din aceste cauze, regimul militarist al lui Wilhelm al

II-lea care oferea asistenţă socială claselor defavorizate, era apreciat de gânditorii politici monarhişti, drept o

Monarhie socială. Gusti nu avea cum să nu facă cunoştinţă pe durata studiilor în Germania cu gestică şi




4 / 14

simbolistica Monarhiei prusace. Wilhelm al II-lea afişa rolul de protector al clasei de jos prin continuarea

politicilor asistenţiale ale statului social introduse de cancelarul lui Wilhelm I, Otto von Bismarck.

Profesorul Gusti va imagina mai târziu în România, într-un mod destul de asemănător, intervenţia

monarhiei Hohenzollern în plan social. Carol al II-lea era elogiat de către Preşedintele Fundaţiei Culturale în

anii ’30, ca fiind Regele ţăranilor şi al satelor româneşti.1 Primul capitol face demonstraţia influenţelor

venite dinspre Monarhia socială germană asupra concepţiei politice a lui Gusti. Sociologul român va

conduce acţiunea culturală la sate după anul 1934 din fruntea unor instituţii patronate de Regele Carol al II-

lea.

Lucrarea de doctorat O istorie politică a Şcolii Sociologice de la Bucureşti inventariază încă din

primul capitol ideile sociologice şi politice care l-au influenţat pe Dimitrie Gusti atunci când şi-a conceput

sistemul Sociologie-Politică-Etică şi când şi-a construit doctina naţionalistă (analizată pe larg în capitolul

Ştiinţa naţiunii şi naţionalismul gustian). Una din direcţiile de cercetare viitoare deschisă de prezentul

studiu este verificarea dacă sistemul de gândire gustian Sociologie-Politică-Etică expus încă din 1910 în

Cursul introductiv de istorie a filosofiei greceşti, etică şi sociologie are la origine sistemul pe care îl

urmăreşte pe durata întregii sale vieţi filosoful francez Claude Henri de Saint-Simon, Ştiinţă-Industrie-

Religie, o ipoteză lansată în această teză.

Primul capitol tratează şi modul în care se raportează Dimitrie Gusti la idelogiile politice extremiste

cu consecinţe majore în regimurile europene ale secolului XX: comunismul şi fascismul. În anii ’20, în

condiţiile ameninţării bolşevice şi a revoluţiilor comuniste din Rusia şi Ungaria, Dimitrie Gusti respingea

proiectul leninist. În studiul Comunism, socialism, anarhism, sindicalism şi bolşevism. Clasificarea

sistemelor privitoare la societatea viitoare, el face o critică dură la adresa proiectelor politice de stânga care

au eşuat în ultimele secole şi se pronunţă şi împotriva celor care se conturau după primul război mondial pe

scena politică europeană.

Gusti se declară inamic al comunismul şi pentru că proiectul marxist propune o negare a continuităţii

şi a permanenţei statului.2 Apropiat al Dinastiei, Gusti ştia că Monarhia este incompatibilă cu comunismul.

În vreme ce statul monarhic înseamnă ordine, ierarhie, organicitate, unitate, etatism, comunismul este

antagonic social, cultivă conflicte şi dezbinare în corpul comunităţii politice şi urmăreşte nivelarea societăţii

şi desfiinţarea statului.

1 Gusti, Dimitrie (1938), Cuvântarea D-lui Prof. D. Gusti, la Expoziţia Echipelor Regale studenţesti – 6 iunie 1938 – în Fundaţia Culturală Regală Principele Carol, 1934-1938, cu prilejul celei de a IV-a Expoziţii a Echipelor Regale Studenţeşti şi al celui de-al IV-lea Congres al Căminelor Culturale, Atelierele “Luceafărul” din Bucureşti, cu materialul arhivei fotografice a Fundaţiei Culturale Regale “Principele Carol”, Bucureşti, p. XXIII, p. XXXI 2 Fărcăşanu, Mihail (2006), Monarhia Socială, ediţie îngrijită de Pippidi, Andrei, Ed. Domino, Bucureşti, p. 206




5 / 14

Leninismul era cu atât mai periculos cu cât se folosea de marxism pentru a se legitima politic în

ochii clasei muncitoare, dar în realitate Lenin nu-l continua pe Marx. Bolşevismul reprezintă pentru Gusti

doar un alt tip de experienţă socială nereuşită. Deşi se pretinde de sorginte marxistă, leninismul nu are

absolut nimic în comun cu tezele lui Marx. Lenin este în dezacord cu analiza sociologică marxistă îmtrucât

pentru el revoluţia socială nu va izbucni în mod necesar acolo unde capitalismul este mai dezvoltat, ci acolo

unde proletariatul va voi, accentul fiind pus pe voinţa politică a proletariatului şi nu pe determinismul

marxist al legilor economice.

În 1920 Rusia lui Lenin era pentru Dimitrie Gusti „republica socialistă în care domnesc intoleranţa,

pedeapsa cu moartea, supravegherea, spionajul, batalioanele de represalii, pedepsele pentru simple bănuieli

politice, tribunalele revoluţionare şi comisiile extraordinare cu puteri nelimitate, cu alte cuvinte un regim de

distrugere fizică şi de violenţă sângeroasă şi arbitrară.”3

În vreme ce demontează leninismul ca teorie şi practică politică, Dimitrie Gusti nu sesizează în

aceeaşi perioadă pericolul fascist şi consecinţele acestei ideologii pe care le identifica atunci când analiza

bolşevismul. În prelegerea publică de la ISR din anul 1922, Gusti laudă naţional-socialismul italian făcând

apologia fascismului:

„În fascism nu avem de a face, cum se crede, cu o mişcare avântat nebuloasă şi sentimentală, ci cu

un program bine înjghebat de reconstrucţie naţională şi socială şi care se poate caracteriza ca un naţionalism

socialist sau socialism naţional. Ei bine, ce a adunat pe membrii acestui partid la un loc şi ce face tăria lui?

În primul rând iubirea aprinsă de patrie şi reacţiunea împotriva slăbiciunii autorităţii Statului care, la un

moment dat, a fost incapabil a se opune invaziei misticismului venit din Rusia. În jurul acestui program s-au

strâns elementele cele mai disparate posibil, reprezentanţii tuturor claselor sociale.”4

Spre desobire de dezintegrarea socială pe care o aduce conflictul social-economic promovat de

comunismul bolşevic, naţional-socialismul italian construit corporatist oferea lui Gusti un model de

coeziune socială şi unitate naţională. Această armonie şi unitate a corpului comunităţii politice putea fi

asigurată din perspectiva filosofiei politice, doar de Monarhie, de care sociologul se va apropia în a doua

jumătate a anilor ’30.

În conferinţele găzduite de Institutul Social Român, Dimitrie Gusti a propus şi o definiţie partidului

politic. Gusti înţelege să clasifice doctrinar partidele după criteriul ideal al conţinutului programului politic.

Profesorul distinge astfel între partide de principii, care au program politic şi partide oportuniste, care

3Gusti, Dimitrie (1993) Comunism, socialism, anarhism, sindicalism şi bolşevism, Clasificarea sistemelor privitoare la societatea viitoare, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, p. 105 4 Idem (1922), Partidul politic, Sociologia unui sistem al partidului politic, Ed. Cultura Naţională, Conferinţă ţinută la Fundaţia Universitară Carol, pp. 9-10




6 / 14

urmăresc doar preluarea puterii politice.5 Partidul de program urmăreşte guvernarea pentru a-şi pune în

practică principiile din programul politic, în vreme ce partidul oportunist urmăreşte să preia puterea doar cu

scopul de a guverna.

Gusti se arată a fi în dezacord cu definiţia pe care o dă partidului Max Weber, afirmând despre

sociologul german că face „o clasificare confuză şi falsă.”6 În definiţia lui Weber, partidul este organizaţia

politică ce are ca scop în sine preluarea şi exercitarea puterii. Weber distinge între partidele care urmăresc

scopuri concrete şi cele care urmăresc scopuri abstracte, teoretice. În concepţia etică a profesorului Dimitrie

Gusti, partidele care urmăresc scopuri concrete sunt de fapt partidele oportuniste, în vreme ce partidele de

program sunt cele care ar trebui să guverneze.

În capitolul al doilea Institutul Social Român, „incubator” al politicianului interbelic a fost cercetat

conţinutul statutelor şi legilor în baza cărora au funcţionat organizaţiile la care au activat gustiştii. Au fost

efectuate interpretări juridice comparative între legile de funcţionare ale acelor orgnizaţii culturale, fie

aparţinând societăţii civile, fie aparţinând statului, din care gustiştii au făcut parte: Legi şi Statute de

funcţionare ale Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială, Institutul Social Român, Fundaţia Culturală

Regală „Principele Carol”, Serviciul Social. (Paragrafe extrase din aceste legi de funcţionare se regăsesc în

Anexele lucrării). Studiul arată că în anii ’20 organizaţiile gustiene erau preocupate de starea gravă a claselor

populare, iar în dezbaterile de la ISR erau invitaţi reprezentanţi ai tuturor partidelor sistemice, cu excepţia

comuniştilor şi a legionarilor.

Dincolo de analiza juridică de drept administrativ comparat asupra Legilor de funcţionare ale

instituţiilor în care au activat monografiştii, capitolul Institutul Social Român, „incubator” al politicianului

interbelic prezintă modul cum a fost pus în aplicare proiectul gustian (de inspiraţie saint-simoniană) că omul

politic, pentru a acţiona eficient, trebuie să se lase asistat de către cel ce deţine expertiza, de către

tehnicianul sau savantul care are avantajul cercetărilor de teren.

Ştiinţa trebuia pusă în slujba naţiunii în sensul că rezultatele cercetărilor sociale trebuiau puse la

dispoziţia omului politic care va înbunătăţi, cu asistenţa ştiinţei, viaţa celor mai mulţi care alcătuiau

naţiunea, ţărănimea română. Politicieni, experţi, reprezentanţi ai diferitelor curente culturale erau invitaţi în

Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială şi apoi la dezbaterile publice de la Intitutul Social Român.

Obiectivul principal al ISR era acela al găsirii celor mai potrivite soluţii legislative de reformă şi

modernizare a societăţii. Indirect, la ISR omul politic sau tehnicianul se putea forma ca buni managerii şi ca

viitor miniştri.7 Orice om de ştiinţă sau om politic din rândul partidelor parlamentare putea să devină

membru ISR dacă fusese invitat de Gusti, iar profesorul nu avea alt criteriu decât acceptarea programului

5 Ibidem, p. 19 6 Ibid., p. 26 7 Manoilescu, Mihail (1993), Memorii, vol. I (ediţie îngrijită de Dinu, Valeriu), Ed. Enciclopedică, Bucureşti, p. 49




7 / 14

instituţiei. Invitarea personalităţilor politice, culturale, ştiinţifice la conferinţele publice avea ca intenţie să îi

determine pe oamenii politici să abordeze ştiinţific problemele administrative. Rezultatul imediat al acestor

invitaţii a fost sporirea capitalului de imagine pe care Gusti l-a obţinut din partea elitei politice a vremii.

Din dezbaterile de la ISR, putea fi preluate ulterior în activitatea politică proiecte de legi. Cea mai

elocventă în acest sens este dezbaterea care a avut loc în jurul proiectului de Constituţie liberală. Din studiile

din cadrul secţiilor de politică externă, de urbanism sau de statistică au apărut ulterior proiecte de legi.

Capitolul dedicat Profesorului Gusti şi implicării în instituţiile puterii de stat în anii ’30 abordează

concepţia politică gustiană aşa cum a fost pusă în practică. Aflat la conducerea Ministerului Instrucţiunii,

Artelor şi Cultelor, Gusti încearcă între 1932-1933 să introducă acele reforme prin care să aducă mai

aproape omul de ştiinţă de realităţile sociale româneşti: propunerea refuzată a Senatului cultural (ca oamenii

de ştiinţă să fie consultaţi în problemele administraţiei de stat de către Guvern şi Parlament) o regăseşte

aprobată în state mai puţin democratice ca Germania lui Hitler şi în Cehoslovacia.

În acelaşi capitol este tratată relaţia personală şi instituţională dintre Dimitire Gusti şi Regele Carol

al II-lea din perioada în care sociologul român ocupă mai întâi poziţia de Director al Fundaţiei Culturale

Regale (începând din 1934 până în 1939) şi apoi aceea de Preşedinte al Serviciului Social, cu rang de

Ministru de stat (1938-1939). Conţinutul Legii Serviciului Social stipulează că Ministrul Dimitrie Gusti,

deşi poate lua parte la şedinţele Consiliului de Miniştri oricând sunt discutate probleme ce privesc Serviciul

obligatoriu, totuşi nu se face răspunzător politic decât vizavi de Regele Carol al II-lea.

În capitolul patru intitulat Orientări politice ale discipolilor lui Dimitrie Gusti prezentul studiu

prezintă Şcoala de Sociologie de la Bucureşti ca pe unul dintre competitorii cu proiect de modernizare pe

care îl propune societăţii şi statului naţional român aflate în plină criză economică şi politică interbelică.

Confruntat cu dificultăţile de după Unirea administrativă a unor regimuri social-politice foarte

diferite, cu schimbarea monedelor aflate în circulaţie în noile teritorii, cu unificarea codurilor juridice8, şi

apoi cu criza financiară mondială din anii ’30, statul liberal interbelic a ales calea omogenizării culturale şi a

centralizării naţionale (prin Şcoală, Administraţie, Armată naţională şi Biserică majoritară), românizând

instituţiile şi oraşele ţării întregite9, ca răspuns la aceste probleme.

Actor politic semnificativ al perioadei interbelice cu proiect ştiinţific propriu de modernizare a

societăţii româneşti tradiţionale, Şcoala Sociologică de la Bucureşti a intrat inevitabil într-o competiţie

nedeclarată cu alte organizaţii politice sau culturale care îşi propuneau „salvarea” naţiunii româneşti. Parţial,

în a doua parte a anilor ’30, Şcoala de Sociologie de la Bucureşti a constituit unul dintre acele instrumente

8 Prost, Henri (2006), Destinul României 1918-1954, ediţie îngrijită de Moga, Valer, Ed. Compania, Bucureşti, p. 32 9 Livezeanu, Irina (1998), Cultură şi naţionalism în România Mare, 1918-1930, Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 349




8 / 14

ale puterii de stat (aflată în sfera de influenţă a Monarhiei) care au intrat în competiţia nedeclarată cu

Mişcarea Legionară.10

Spre deosebire de soluţiile propuse de ceilalţi competitori, soluţia gustiană era de natură ştiinţifică,

fundamentată pe cercetările monografice. Capitolul Orientări politice ale discipolilor face o trecere în

revistă a doctrinelor vremii, atât a celor progresiste cât şi a celor autohtoniste, cu care membrii Şcolii Gusti

au intrat în contact într-o mai mare sau mai mică măsură. Monografiştii fie au preluat din doctrinele politice

contemporane lor, fie nu s-au lăsat deloc influenţaţi de curentele cultural-politice care se exprimau în

România interbelică.

De la dreapta (cele mai multe doctrine erau naţionaliste pe scena politică românescă) la stânga

politică, au fost inventariate doctrina naţional-liberală, doctrina naţional-ţărănistă, doctrina social-

democrată, precum şi curentele extremiste legionarismul şi comunismul. Au fost făcute referiri şi la

curentele culturale care au influenţat doctrine şi partide politice: gândirism, poporanism, sămănătorism. Au

fost comparate curentele dezvoltate în jurul revistelor Gândirea lui Nichifor Crainic şi Sburătorul a lui

Eugen Lovinescu, punându-se în opoziţie proiectele autohtonist-conservatoare cu cele progresist-liberale.

Mentorul „tinerei generaţii” nu este însă nici Eugen Lovinescu care a îndrumat tineri literaţi, nici

Dimitrie Gusti care a îndrumat tineri sociologi. Mentor este considerat de către cei mai mulţi tineri

intelectuali profesorul-filosof Nae Ionescu.11 Lucrarea a urmărit influenţa politică pe care a exercitat-o

asupra „tinerei generaţii” de intectuali (inclusiv asupra tinerilor care frecventau cercul Criterion),

profesorul-filosof Nae Ionescu.

În acelaşi capitol s-au făcut referiri la atacurile ideologizate din presa anilor ’30 ale foştilor elevi ai

lui Gusti, Amzăr şi Bernea, (în Caetele legionare ale revistei Rânduiala) asupra lui Traian Herseni şi ale

sistemului gustian. O atitudine diferită faţă de Herseni a avut gustistul Ion Ionică, el intrând în polemică cu

eseistul Emil Cioran. Au fost punctate asemănările şi deosebirile traseului politic şi formativ în cazurile

gustiştilor Mircea Vulcănescu şi Dumitru Cristian Amzăr, ambii situaţi la intersecţia influenţelor dinspre

filosofia lui Nae Ionescu şi Şcoala Dimitrie Gusti.

De la inventarierea doctrinelor politice şi a curentelor culturale care circulau în epocă şi a căror

influenţă a fost acceptată în grade diferite de către gustişti, capitolul propune o clasificare a grupurilor care

s-au format în cadrul Şcolii de Sociologie de la Bucureşti în funcţie de afilierea la anumite mişcări politice

sau de participarea la activismul cultural al unor instituţii de stat.

Şcoala Monografică nu s-a dezvoltat deloc ca un bloc unitar, iar disidenţele au început să apară în

anii ’30 după ce liderul Şcolii, Dimitrie Gusti preia conducerea Fundaţiei Culturale Regale. Studiul

10 Vezi capitolul Un competitor nedeclarat din Rostás, Zoltán (2005), Atelierul Gustian, O abordare organizaţională, Ed. Tritonic, Bucureşti, pp. 75-83 11 Livezeanu (1998), op. cit., p. 27




9 / 14

departajează membrii în grupuri în funcţie de participarea sau neparticiparea lor la acţiunile cultural-politice

ale unor instituţii aflate în sfera de influenţă a Monarhiei.

Primul grup gustist se constituie înainte de apariţia propriu-zisă a Şcolii de Soiologie la Geneva. Din

Grupul Universitar pentru Societatea Naţiunilor au făcut parte în anii ’20 asistentul G. Vlădescu-Răcoasa

şi Mircea Vulcănescu, iar în anii ’30 Victor Rădulescu Pogoneanu, Anton Golopenţia, D. C. Amzăr şi

Brutus Coste. Sunt gustişti care au beneficiat de burse sau cursuri de vară în această organizaţie universitară

democrată-europenistă iniţiată de colaboratorul lui Gusti, Vlădescu-Răcoasa.12

O parte dintre aceşti tineri care au avut această experienţă comună la studii în Europa au rămas

destul de legaţi în activitatea lor ştiinţifică ulterioară şi i-am inclus în Grupul monografiştilor care au intrat

în diplomaţie: Victor Pogoneanu, Brutus Coste, D.C. Amzăr.

Deşi din perspectivă sociologică, nu au alcătuit grupuri propriu-zise, facem distincţia între grupurile

ştiinţifice (precum Grupul românesc de la Geneva) şi grupuri care devin ideologice în timp: Grupul

sociologilor care au îmbrăţişat „activismul cultural” la Fundaţia Culturală Regală este reprezentat de

Henri H. Stahl, Octavian Neamţu, Anton Golopenţia, iar Grupul sociologilor care n-au intrat în Fundaţia

Culturală Regală şi care au refuzat „activismul cultural” este alcătuit din Mircea Vulcănescu, Xenia Costa

Foru, Traian Herseni. Singurul grup care s-a constituit într-o grupare formală este cercul disident legionar

de la revista Rânduiala.

Subcapitolul Orientări politice ale discipolilor. Definirea traseului politic al pricipalilor

colaboratori este o inventariere a acelor idei politice sub imperiul cărora care s-au format monografiştii. A

fost urmărit parcursul politic al monografiştilor, atitudinile politice şi comportamentul lor politic:

Henri H. Stahl este unul dintre membrii de bază ai Şcolii Sociologice a lui Dimitrie Gusti, un

tehnician al metodei monografice şi, în practica politică a anilor ’30, un activist cultural. El s-a încadrat în

Fundaţia Regală, a scris articole propagandistice pentru Curierul Echipelor Studenţeşti şi a ocupat postul de

director de studii la Fundaţia patronată de Regele Carol. Cu toate că serveşte intereselor monarhiei lui Carol

al II-lea, Henri H. Stahl construieşte despre sine în Amintirile... sale, precum şi în convorbirile de istorie

orală13 imaginea unui intelectual aflat sub influenţa sămănătorismului istoricului naţionalist Nicolae Iorga.

Dominantă asupra sa, i se pare lui Stahl că ar fi influenţa social-democraţiei austro-marxiste, care s-ar fi

exercitat prin intermediul fratelui său după mamă, Şerban Voinea.

Un alt discipol important al lui Dimitrie Gusti, teoreticianul monografiei, Traian Herseni, reprezintă

intelectualul interbelic care poate face cu uşurinţă trecerea de la stânga la dreapta politică, aderând la

ideologii politice de esenţă milenaristă, care aveau în comun proiectul utopic mesianic. Traian Herseni scrie

12 Stahl, H., Henri (1981), Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor sociologice”, Ed. Minerva, Bucureşti p. 23 13 Vezi Rostás, Zoltán (2000), Monografia ca utopie – Interviuri cu Henri H. Stahl, Ed. Paideia, Bucureşti




10 / 14

în revistele de Stânga la începutul anilor ’30, face apologia mişcării muncitoreşti, pentru ca în 1937 să

devină legionar. Preocupat de cariera sa academică, Herseni nu-l va ataca niciodată pe Dimitrie Gusti şi nici

Şcoala Monografică, deşi aderă la mişcarea extremistă a lui Corneliu Zelea-Codreanu.

Mircea Vulcănescu este un alt tânăr monografist în anii ’20, pentru că în anii ’30 Vulcănescu refuză

direcţia în care se îndrepta Şcoala de Sociologie de la Buureşti, aceea a activismului cultural de la Fundaţia

Regală. Ca student, Mircea Vulcănescu este ASCR-ist (ortodoxist, naist) şi, în acelaşi timp, face parte din

Grupul Românesc de la Geneva (democrat-europenist). În anii ’30, Mircea Vulcănescu, deşi naist în

articolele din presă, nu va intra în mişcarea lui Zelea-Codreanu, ci va prefera să rămână funcţionar al

statului liberal burghez. Nu va ceda nici presiunilor profesorului-filosof atunci când Nae Ionescu îi cere în

mod explicit favoruri fiscale fostului său elev ajuns Director al Vămilor.14

Octavian Neamţu este continuatorul lui Dimitrie Gusti în fruntea Fundaţiilor Culturale Regale.

Organizator al echipelor regale studenţeşti după 1934, Octavian Neamţu îmbrăţişează activismul cultural în

slujba monarhiei carliste. Neamţu aderă la proiectul naţionalist al lui Dimitrie Gusti, însuşindu-şi tezele

ştiinţei naţiunii ale profesorului. Este naţionalist, fără a fi anti-semit.

De fapt, putem constata faptul că Şcoala lui Dimitrie Gusti adoptă şi propune o atitudine iluministă,

autoritară de modernizare, deşi nu alunecă în extremism şi nici nu derapează în şovinism, aşa cum a făcut-o

Mişcarea studenţească Legionară (excepţie Grupul disident de la Rânduiala). Neamţu propune ridicarea

satului românesc, fără a gândi soluţii îndreptate împotriva minorităţilor etnice sau ale vreunui duşman social

sau cultural. Activistul cultural Octavian Neamţu exprimă în articolele sale din Curierul echipelor

studenţeşti un mesianism ştiinţific, pe care îl preia din doctrina sociologică a lui Gusti, inspirată din Saint-

Simon.

Anton Golopenţia este funcţionar în anii ’30 în Ministerul Instrucţiei, Artelor şi Cultelor, fiind între

1932-1933 şeful de Cabinet al lui Dimitrie Gusti. După 1934, împreună cu H.H. Stahl şi Octavian Neamţu,

slujeşte monarhiei lui Carol al II-lea în cadrul echipelor regale. Anton Golopenţia se desparte de Dimitrie

Gusti nu politic, ci doar din perspectiva doctrinei sociologice. Golopenţia este un sociolog administrator,

care apreciază că sociologia trebuie şi poate fi utilizată în folosul puterii de stat. El are convingerea că

sociologia poate fi utilă administraţiei de stat, căreia trebuie să îi furnizeze informaţii de pe teren din

cercetare. Golopenţia a considerat că sociologia este de folos statului, dar este inutilă în a defini naţiunea,

comunitate politică ce trebuie studiată cu ajutorul altor instrumente.

În ultimul capitolul referitor la Ştiinţa naţiunii şi naţionalismul gustian, este prezentat proiectul

naţional al lui Dimitrie Gusti. Profesorul imagina soluţii de conceperea a noului stat naţional român şi de

ridicare a naţiunii române similar cu modul în care naţionaliştii germani şi italieni construiau pe principii

14 Vulcănescu, Mircea (1992), Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, Ed. Humanitas, p. 71




11 / 14

culturale statele lor naţionale. Aflat sub influenţa psihologismului german wundtian, Gusti se apropie de

definiţia culturală a naţiunii, de concepţia germană a lui Fichte şi Herder şi de aceea a italianului Mazzini.

Sociologul român admira politicile naţionalismului cultural din Germania nazistă şi fascismul lui Mussolini,

modelate în cadrul sistemului său de mesianismul pozitivist de sorginte saint-simoniană.

După 1918, administraţia noului stat român şi-a propus construcţia culturală a naţiunii române prin

mijloacele politicii de stat ale culturii. Statul liberal a recurs la soluţia politicii educaţionale şi la politica

culturii. Strategia guvernamentală a fost aceea de cucerire a instituţiilor culturale şi educaţionale de către

statul român şi de către elitele locale, pentru a definitiva problema unificării şi a construirii naţiunii etnice

române15. Sistemul de învăţământ şi instituţiile culturale au contribuit din plin la această strategie. Guvernul

liberal a sprijinit românizarea oraşelor, acolo unde etnicii români se aflau în minoritate.

Urmărind să transforme şi să reformeze, proiectul naţional gustian s-a fundamentat pe concepţia

pozitivistă: naţionalismul însemna pentru Gusti a acţiona cultural potrivit unei metode ştiinţifice, pornind de

la rezultatele cercetărilor monografice de teren. Şcoala deşi necesară, nu mai era şi suficientă. Ştiinţa

naţiunii a lui Dimitrie Gusti impunea ca necesară munca culturală la sate a elitelor (a proaspeţilor absolvenţi

de facultate) cu obiectivul a-l ajuta pe ţăranul român să se dezvolte ca personalitate socială în mediul său

tradiţional.

Monarhia este pentru Dimitrie Gusti cea care asigura terenul favorabil pentru organizarea naţiunii. În

jurul instituţiei monarhice orbitează pe parcursul istoriei, elementele constitutive ale naţiunii: cultura

naţională, biserica majoritară, tradiţia, familia.16 Monarhia lui Carol al II-lea este pentru Gusti socială şi

culturală.

Noutatea adusă de cercetare constă în faptul că sistemul gustian este puternic influenţat de filosofia

politică reformistă a contelui de Saint-Simon, influenţă despre care s-a vorbit prea puţin. Gusti prelucrează

doctrina creştinismului social a contelui francez în sensul în care Ştiinţa este cea care îi ia locul lui D-zeu ca

salvatoare a Omului. S-a scris mai mult despre influenţa exercitată de pozitivismul lui Comte şi mai puţin

despre concepţia mesianică asupra omului de ştiinţă saint-simonian care se regăsesc în doctrina naţionalistă

a lui Dimitrie Gusti.

Mesianismul doctrinei politice a lui Dimitrie Gusti propunea, în ton cu ideologiile politice ale epocii,

salvarea naţiunii prin intermediul Omului Nou. Dimitrei Gusti este pozitivist, dar nu revoluţionar, adoptând

perspectiva mesianică despre ştiinţă a contelui de Saint-Simon. Pentru gânditori ca Alain Besançon,

15 Livezeanu (1998), op. cit., p. 28 16 Fărcăşanu (2006/1940), op. cit., p. 241




12 / 14

ideologiile politice ale secolului XX, comunismul şi nazismul, sunt erezii creştine de tip laicizat, apropiate

de mileranism17, promisiuni ale unor societăţi viitoare mai bune.

Mai mult, François Furet face demonstraţia că socialismul şi fascismul sunt două ideologii

revoluţionare, care promit societăţi politice viitoare perfecte. Pentru Furet, fascismul nu este contra-

revoluţionar, ci dimpotrivă sprijină dreapta europeană prin ideea revoluţionară, adică prin ruptura radicală

de tradiţia conservatoare: „Odată cu Mussolini, revoluţia îşi regăseşte farmecul în sânul maselor populare. În

fascism, există o idee a viitorului total absentă în ideologia şi în politica contra-revoluţionară din secolul al XIX-

lea.”18

Furet pune în opoziţie raţionalismul pozitivist al lui Auguste Comte pe care îl etichetează drept

conservator şi organicist, (întrucât viza reformarea societăţii treptat, raţional, prin mijloacele ştiinţei) cu

fascismul pe care îl apreciază ca fiind iraţional şi revoluţionar. În vreme ce Omul Nou al legionarilor era

Românul moral, legionar, născut din nou printr-o revoluţie naţională spirituală (într-o concepţie semnificativ

încărcată de misticism), Omul Nou al lui Dimitrie Gusti este ţăranul român sau muncitorul român care

acceptă să fie modelat în şcoala savantului pe care o „deschide” Şcoala Gusti la nivelul Căminului cultural.

Pentru Gusti şi pentru discipolii săi, în special prin cei angajaţi la Fundaţia Culturală Regală, salvarea satului

românesc şi a naţiunii se instituie într-un mod reformist, prin ştiinţă şi cultură.

François Furet explică faptul că în tradiţia contra-revoluţionară se celebrează societatea organică,

străină de spiritul fascismului, care este revoluţionar: organiciştii au nostalgia unei lumi ierarhice.19

Filosofia fascismului se fondează pe afirmarea puterilor iraţionale ale vieţii în opoziţie cu raţionalismul

pozitivist extras din opera lui Auguste Comte.20 Din acest motiv Dimitrie Gusti se îndepărtează de fascismul

revoluţionar (cu care nu are nimic în comun, cu excepţia mesianismului) şi se apropie de Monarhia

autoritar-conservatoare a lui Carol al II-lea. Dimitrie Gusti este un pozitivist raţionalist, iar pozitivismul său,

fără a fi revoluţionar, promite instaurarea treptată, raţională a unei societăţi perfecte, prin mijloacele ştiinţei.

Omul Nou pentru Şcoala de Sociologie de la Bucureşti şi pentru Dimitrie Gusti este personalitatea

creatoare de valori culturale, este personalitatea socială care poate contribui la ridicarea morală, economică,

socială a naţiunii române. Din acest motiv monografistul sau viitorul specialist are datoria de a merge la ţară

pentru muncă voluntară în slujba satului (şi a naţiunii) înainte de a-şi practica profesia.

17 Besançon, Alain (1999), Nenorocirea secolului, Despre comunism, nazism şi unicitatea <<Şoah>>-ului, Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 104 18 Furet, François, Nolte, Ernst (2007), Fascism şi comunism, Ed. Univers, Bucureşti, p. 123 19 Ibidem, p. 154 20 Ibid., p. 155




13 / 14

BIBLIOGRAFIE:

◘ Besançon, Alain (1999), Nenorocirea secolului, Despre comunism, nazism şi unicitatea <<Şoah>>-

ului, Ed. Humanitas, Bucureşti

◘ Chioveanu, Mihai (2005), Feţele fascismului. Politică, ideologie şi scrisul istoric în secolul XX, Ed.

Universităţii din Bucureşti

◘ Deletant, Dennis, Bărbulescu, Mihai, Papacostea, Şerban, Teodor, Pompiliu, Hitchins Keith (2007),

Istoria României, Ed. Corint, Bucureşti

◘ Durandin, Catherine (1998), Istoria românilor, Institutul European, Iaşi

◘ Furet, Francois (1996), Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul XX, Ed.

Humanitas, Bucureşti

◘ Furet, Francois, Nolte, Ernst (2000), Fascism şi comunism, Ed. Univers, Bucureşti

◘ Gusti, Dimitrie (1910), Introducere în cursul de istoria filosofiei greceşti, etica şi sociologie,

Institutul de Arte grafice Carol Gobl, Bucureşti

◘ Gusti, Dimitrie (1921), Doctrinele partidelor politice: 19 prelegeri publice, Cultura Naţională,

Bucureşti

◘ Gusti, Dimitrie (1922), Partidul politic, Sociologia unui sistem al partidului politic (extras din vol.

Doctrinele partidelor politice), Ed. Cultura Naţională, Conferinţă ţinută la Fundaţia Universitară

Carol, 2 decembrie 1922, Bucureşti

◘ Gusti, Dimitrie (1923), Noua Constituţie a României: 23 prelegeri publice organizate de ISR, cu o

anexă cuprinzând Noile Constituţii Europene, Cultura Naţională, Bucureşti

◘ Gusti, Dimitrie (1924), Andrei Bârseanu şi naţionalismul, Discurs rostit în şedinţa solemnă la 9 iunie

1924 sub preşedinţia de onoare a M.S. Regelui de C. Rădulescu-Motru, cu răspuns de Dimitrie

Gusti, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti

◘ Gusti, Dimitrie (1934), Un an de activitate la Ministerul Instructiunii, Cultelor şi Artelor 1932-1933,

Tipografia <<Bucovina>>, I.E. Torouţiu, Bucureşti

◘ Gusti, Dimitrie (1937), Ştiinţa naţiunii, Imprimeria Centrală, Bucureşti, extras din nr. 2-3, anul II,

februarie-martie 1937, Institutul Social Român

◘ Gusti, Dimitrie (1938), Cuvântarea D-lui Prof. D. Gusti, la Expoziţia Echipelor Regale studenţesti –

6 iunie 1938 – în Fundaţia Culturală Regală Principele Carol, 1934-1938, cu prilejul celei de a IV-a

Expoziţii a Echipelor Regale Studenţeşti şi al celui de-al IV-lea Congres al Căminelor Culturale,




14 / 14

Atelierele “Luceafărul” din Bucureşti, cu materialul arhivei fotografice a Fundaţiei Culturale Regale

“Principele Carol”, Bucureşti

◘ Gusti, Dimitrie (1946), Sociologia Militans, Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii, vol I.

Cunoaştere, Fundaţia „Regele Mihai I”, Bucureşti

◘ Hitchins, Keith (2004), România: 1866-1947, Humanitas, Bucureşti

◘ Livezeanu, Irina (1998), Cultură şi naţionalism în România Mare, 1918-1930, Ed. Humanitas,

Bucureşti

◘ Manoilescu, Mihail (1993), Memorii, vol. I şi II, (ediţie îngrijită de Dinu, Valeriu), Ed.

Enciclopedică, Bucureşti

◘ Muller, Jerry (1987), The other God that failed: Hans Freyer, and the deradicalization of German

conservatism, Princeton University Press, Princeton, New Jersey

◘ Neumann, Victor (2004), Neam, popor sau naţiune, Despre identităţile politice europene, Ed. Curtea

Veche

◘ Nolte, Ernst (2005), Războiul civil European 1917-1945, Naţional socialism şi bolşevism, Grupul

Editorial Corint, Runa, Bucureşti

◘ Prost, Henri (2006), Destinul României 1918-1954, ediţie îngrijită de Moga, Valer, Ed. Compania,

Bucureşti

◘ Rostás, Zoltán (2000), Monografia ca utopie – Interviuri cu Henri H. Stahl, Ed. Paideia, Bucureşti

◘ Rostás, Zoltán (2001), O istorie orală a Şcolii Sociologice de la Bucureşti, Ed. Paideia, Bucureşti

◘ Rostás, Zoltán (2003), Sala luminoasă, Primii monografişti ai Şcolii gustiene, Ed. Paideia, Bucureşti

◘ Rostás, Zoltán (2005), Atelierul Gustian, O abordare organizaţională, Ed. Tritonic, Bucureşti

◘ Scurtu, Ioan (1991), Monarhia în România 1866-1947, Ed. Danubius, Bucureşti

◘ Stahl, Henri, H. (1981) Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor sociologice”, Ed.

Minerva, Bucureşti

◘ Vulcănescu, Mircea (1992), Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, Ed. Humanitas, Bucureşti

◘ Vulcănescu, Mircea (1998), Şcoala Sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, Bucureşti

◘ Vulcănescu, Mircea (2003), De la Nae Ionescu la “Criterion”, (ediţie îngrijită de Marin Diaconu),

Ed. Humanitas, Bucureşti

rezumatul tezei de doctorat - antonio momoc · primul capitol, dimensiunea politică a sistemului...

Documents