UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ISTORIE

Rezumatul tezei de doctorat cu titlul:

Antropologia habitatului rural în Dobrogea

(secolele XIX – XX)

Conducător ştiinţific:

Prof. Univ.Dr. Lucian Boia

Doctorand:

Mirela Elena Vasile (Hulea)

Bucureşti

2012

Lucrarea se bazează pe consultarea bibliografiei dedicate acestui subiect, redusă la

număr, documentelor arhivistice, revistelor care prezintă realitatea, mai mult sau mai puţin

subiectivă, dar include şi o contribuţie personală, aceea a cercetării de teren efectuate în

localităţile dobrogene, cuprinsă în ultimul capitol.

Interesul pentru subiectul propus derivă şi din dorinţa de o conserva o componentă

importantă a identităţii poporului român, reprezentată prin tradiţia de locuire şi de construcţie.

Arhitectura tradiţională este pe cale să fie înlocuită cu importuri care nu au legătură cu tradiţia

locului.

Este primordial să conservăm patrimoniul local, ameninţat de o ireversibilă transformare,

datorită modernizării satelor, a tehnicilor şi materialelor de construcţie folosite. Astfel

necesitatea salvării patrimoniului cultural construit prin metode adecvate, chiar prin intermediul

unor lucrări scrise, reprezintă o necesitate imediată.

În primul capitol intitulat Relaţia spaţiu, timp, cauzalitate în antropologia şi arhitectura

rurală din Dobrogea, ne-am propus să introducem antropologia într-un cadru spaţial şi temporar,

ca realitate cognoscibilă, dar şi ca mit.

Pentru ţăranul român timpul şi spaţiu, sunt două dimensiuni fundamentale ale vieţii, fără

de care fiinţarea nu ar fi posibilă. Fără un cadru de desfăşurare, fără o scenă, spectacolul vieţii nu

ar fi posibil. Orice destin trebuie inserat într-un spaţiu.

Cele mai multe lucrări etnografice se rezumă la descrierea exterioară a locuinţei, a

tehnicilor de construcţie, materialelor şi valenţelor estetice ale construcţiei, fără a încerca o

înţelegere mai profundă a mecanismului, a resorturilor care determină o anumită mentalitate şi o

acţiune specifică. Ceea ce ne-am propus prin acest capitol a fost să depăşim o descriere pur

exterioară şi să explicăm procesul devenirii.

Deşi prezent în toate artele, spaţiul reprezintă un element fundamental în arhitectură.

Prima acţiune a meşterului constructor, pe care o realizează instinctiv, este compunerea spaţiului.

Astfel prima relaţia a omului cu spaţiul este de transformare. Ori de câte ori elementele create de

om modifică într-o măsură cât de mică mediul natural, putem discuta deja de peisaj transformat.

Trebuie să înţelegem că orice suprafaţă de teren este unică şi că orice transformare

afectează întreg spaţiul dimprejurul ei. Fiecare nouă mutaţie, transformare, prelucrare, oricât de

mică, impune teritoriului o serie de noi proprietăţi.

Asfel în primă fază am încercat să subliniem influenţa omului asupra mediului natural,

apoi să explicăm relaţia spaţiu-arhitectură din altă perspectivă, aceea a modelării arhitecturii în

funcţie de realitatea geografică, climatică, hidrografică existentă.

Spre exemplu, clima are consecinţe directe în alegerea locului de aşezare şi în

poziţionarea construcţiilor în cadrul gospodăriei. Din acest punct de vedere direcţia şi puterea

vântului au determinat alegerea locurilor adăpostite climatic, aflate la poalele dealurilor, de

preferinţă împădurite. Locuinţele sunt aşezate în cadrul gospodăriei în aşa fel încât faţada

principală se evite contactul direct cu vântul.

Tot ca mijloc de protecţie împotriva vântului au fost construite în faţa intrării balcoane şi

marchize, prispe cu sau fără parapet1, acestea având totodată şi un scop decorativ, nu numai

funcţional.

Deasemenea, spre deosebire de alte regiuni ale ţării, în Dobrogea nu întâlnim o

arhitectură realizată în totalitate din lemn, datorită rarităţii acestui material. A fost ales lutul, ca

material preponderent datorită costului foarte mic, se găsea în natură, se prelucra foarte uşor, în

cel mai scurt timp.

Obiectul architectonic este apreciat în relaţia sa cu timpul, raportat la efemeritate sau

eternitate. Ceea ce arhitectura încearcă să surmonteze, ca şi alte arte, este caracterul trecător,

impermanent al existenţei.

Arhitectură vernaculară este expresia culturii unei comunităţi, ea se naşte din tradiţie,

fiind o invenţie a timpului. Fiind sufocată de arhitectură modernă, dacă nu se conservă,

arhitectura populară şi urmele ei ce cu greu au rezistat în timp, vor dispărea.

Aspectul actual al Dobrogei este determinat de evenimentele istorice ce au avut loc pe

acest teritoriu. Timp de 460 ani, cât s-a aflat în cadrul Imperiului Otoman, Dobrogea a căpătat

trăsături specifice.

Punct de trecere spre Ţările Române şi câmp de luptă pentru armatele ruse şi turce,

Dobrogea se caracterizează printr-o puternică instabilitate ce încurajează ample mişcări de

imigraţie şi emigraţie. Războaiele timpului vor oferi un cadru instabil pentru locuire, ducând la o

refacerea permanentă a vetrelor.2

1 F. Stănculescu, Case şi gospodării la ţară, f.e., Bucureşti, 1927, p. 18.2 La 1839 un localnic îi declara călugărului Partenie, aflat în drum spre Muntele Athos: „Din vechime ţara noastr stă în hotar şi deseori războaiele se fac pe aici, din zece cel mult doisprezece ani. Abia ne mai îndreptăm, creştem vite şi cultivăm grădinile şi iarăşi se face război şi atunci cine poate fuge în Valahia, iar pe care-i prind turcii îi duc cu dânşii în ţara lor; turmele ni le mănâncă, caselor le dau foc şi grădinile ni le

Imaginea Dobrogei în acea perioadă(înainte de anul 1877) subsidă prin mărturiile unor

călători străini, care au trecut prin acest ţinut. Aceştia pot fi consideraţi, în mare parte, martori

imparţiali, fiind aduşi în Dobrogea de diferitele împrejurări: campanii militare, investigaţii

ştiinţifice, recensăminte economice şi demografice.3

În urma războiului româno-ruso-turc din 1877-1878, Tratatul de la Berlin din 1/13 iulie

1878 atribuie Insula Şerpilor, Delta Dunării şi Dobrogea României. Se înregistrează o refacere a

aşezăriilor vechi, înfiinţarea de noi aşezări, o creştere a populaţiei, dar, pe de altă parte, şi o

încercare uneori artificială de uniformizare a ţinutului Dobrogei, care fusese atâta timp sub

ocupaţie străină, cu restul ţării.

Consider că nu puteam aborda Dobrogea, fără a atinge subiectul minorităţilor. În cel de-al

doilea capitol, am apelat în special la articole din diferite reviste ale vremii, pentru a avea o

imagine cât mai veridică asupra locuirii şi locuinţei diferitelor etnii conlocuitoare. La acestea s-

au adăugat documentele arhivistice.

Se cunoaşte faptul că la preluarea Dobrogei de către România (1877), multitudinea

etniilor conlocuitoare au creat o imagine unică a acestui spaţiu, prin mulţimea perspectivelor

constructive, tehnice, stilistice determinate de mentalul colectiv diferit. Am încercat să decelăm

interferenţele, influenţele specifice fiecărei etnii, împrumuturile realizate între aceste populaţii

de-a lungul timpului. Ne-am axat în special pe analiza modului de construcţie, a materialelor

folosite, decelarea unor procese de aculturaţie, delimitarea similitudinilor şi diferenţelor.

Când definim Dobrogea, nu ne referim doar la români, ci şi la turci, tătari, bulgari,

germani, aromâni, ruşi-lipoveni, evrei, armeni, bulgari, şi alte etnii. Fiecare componentă este la

fel de importantă în crearea unicităţii arhitecturii rurale din Dobrogea.

O imagine despre aşezările şi arhitectura turcilor şi tătarilor regăsim şi în descrierea

realizată de C. Dinu în Dobrogea Jună: „Datorită aşezării sale, satul tătăresc nu poate fi văzut

dela distanţă călătorul îl descoperă tocmai când soseşte. Aspectul general e acela de sat de

oameni săraci, arborii lipsesc; casele sunt îngrămădite fără nici o ordine, străzile strâmte şi

pustiesc. După ce trece războiul, care mai rămânem vii, iarăşi ne întoarcem pe la vetrele noastre şi ne facem, pe ruine, bordeie şi iarăşi ne apucăm de gospodărie. Gândeşte acum, când ne mai putem îndrepta? Se mai întâmplă încă şi altă nevoie. După fiecare război începe ciuma, care începe a ne secera. Atunci iar lăsăm toate şi fugim care încotro şi ne ascundem prin munţi şi păduri şi ne temem unii de alţii, fraţi de fraţi şi fugim unii de alţii. Încă şi turcii de aici sunt tare răi şi sălbateci, mereu ne asupresc şi ne ruinează; bisericile ni le ard, la care găsesc argint îl fură, icoanele le nimicesc şi la nimeni nu ne putem jelui“ (G. Platon, Dobrogea, în *** Istoria Românilor, vol. VII, tom I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 221)3 A. Rădulescu, I. Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1998, p. 276.

întortocheate; curţile – în majoritatea cazurilor – neîmprejmuite, sau împrejmuite cu zid de

piatră, - lemnul ne fiind la’ndemână. Câteva fântâni alimentează adeseori un sat întreg. Casele

joase şi construite din pământ şi pae, sunt astfel, că le-ai putea considera ale unei populaţii

nefixate de sol şi care consideră inutilă o construcţie solidă. Foarte mulţi Tătari locuesc în

bordee.

Faptul se explică prin starea materială precară a lor, dar şi prin adaptarea la clima de

stepă. Ele sunt o rămăşiţă a vremurilor vechi de nesiguranţă. Mare parte din casele Tătarilor au o

singură odae. Unde sunt două sau mai multe odăi la o casă, acestea se’nşiră ca mărgelele pe o

aţă’ntinsă. Tavanul e jos şi de multe ori lipseşte; ferestrele mici şi nu se deschid niciodată.

Materialul de construcţie îl alcătueşte chirpicii – nişte cărămizi de lut nears – şi stuful care

serveşte de acoperiş. Pentru că acoperişul este de stuf să fie mai bine fixat, ei obişnuiesc a întinde

de-asupra lui o pătură groasă de pământ frământat în apă.

Orânduirea interioară a casei se prezintă astfel: pe pereţi, - broderii în culori vii, iar pe jos

rogojini, care înlocuiesc adesea paturile.

Într’un colţ, o ladă cu rufărie, iar deasupra ei, complectând spaţiul pân’la tavan sunt

aşezate paturi şi perne. În alt colţ, o sobă oarbă care se deschide în afară, încălzind-o cu tezec sau

pae. Locuinţele lor au un spaţiu prea restrâns faţă de numărul sufletelor ce adăpostesc.”4

Astfel referitor la casă, aceasta este construită din piatră sau chirpici (pământ frământat

cu apă, paie şi balegă). Cimentul dintre pietre şi chirpici e din noroi. Acoperişul constă din două

sau mai multe grinzi, care merg paralel de la un perete la celălalt. Peste grinzi şi pereţi se pun

căpriori oblici, care se încheie deasupra, în unghi. Tavan nu există iar peste căpriori se pun lemne

şi deasupra stuf, scaieţi sau cucută. Apoi se adaugă un strat de paie, unul de pleavă, unul de

cenuşă şi altul de pământ galben. Rolul pământului galben este important deoarece după ploaie

devine mai compact decât cel negru iar ca aspect este „ mai frumos la culoare”, zic ei, decât cel

negru.

O altă imagine a locuinţelor musulmane ne parvine datorită cercetărilor efectuate de

învăţătorul I. Dumitrescu în satul satul Pervelia, com. Tatlâgeac jud. Constanţa, cuprinse în

Analele Dobrogei5: de obicei casa este împărţită în două camere: una numită „işcher-iui”,

4 C. Dinu, “Elementul tătăresc în judeţul Constanţa”, în Dobrogea Jună, 23 iulie 1931, p.15 I. Dumitrescu, “Însemnări despre tătarii din satul Pervelia(comuna Tarlâgeac) Constanţa”, în Analele Dobrogei, 1920, p. 154-173.

serveşte ca odaie de dormit, de primit etc., fiind cea mai curată şi mai frumos împodobită,

cealaltă numită „aiat-ui”, sau tinda casei, serveşte pentru trebuinţe casnice.

Aşezarea casei este cu faţa spre miazăzi şi datorită temeiului religios, deoarece

mormântului profetului Mohamed se află spre sud, dar şi unui temei geografic, peretele casei

fiind spre nord, o apără de crivăţ.

Casele au o singură ieşire iar camerele o ferestruică; tinda este prevăzută cu „un ochi de

geam”, sau lipseşte cu totul... Soba oarbă se alimentează cu paie, întocmai ca la români şi e

aşezată lângă uşă, în camera „işcher-iui”... Spaţiul dintre pereţi şi sobă serveşte ca loc de baie.

După prescripţiile Coranului, baia se face cu apă caldă şi se numeşte „hamam”.

Acelaşi autor face o călătorie şapte ani mai târziu, observând transformările aceluiaş sat :

„Cum te-apropii de sat, observi o transformare. Odată, nu vedeai decât case scunde tătăreşti,

făcute din chirpici şi acoperite cu pae. În prezent, satul este încă odată mai mare, fiindcă s’au

aşezat aici colonişti veniţi din judeţele Olteniei şi Munteniei, cari au construit case în stil

românesc, înşirate ca un lanţ împrejurul vechilor aşezări tătăreşti, în părţile de răsărit, miază-

noapte şi miază-zi. De unde altădată satul era aproape curat tătăresc, astăzi e locuit şi de Români

şi de Tătari în părţi egale.

Şi-au schimbat şi Tătarii felul construcţiei caselor lor. Au început să părăsească acele

clădiri de chirpici şi învelite cu pae. S’au ridicat şi se ridică multe case în stil românesc, mai mari

şi cu camere spaţioase, învelite cu ţiglă sau olană. (...).

Dacă altădată nu vedeai împrejmuiri în jurul caselor, acum mai toţi şi-au făcut sau îşi fac.

Tătarii au început să-şi însuşească spiritul de proprietate pe care nu-l aveau. Acum, influenţaţi de

coloniştii cari sunt foarte economi şi cumpără pământ ori unde găsesc, au început şi ei să

cumpere.”6

Locuinţele bulgarilor sunt descrise în Cruierul Caliacrăi: „Casele lor sunt construite din

chirpici, nuele şi mai mult din piatră, acoperite cu olane sau ţiglă, având curţile împrejmuite cu

piatră, lipsite însă de pomi, ceeace le dă un aspect sobru.

În casele sătenilor, rar găseşti câte un pat şi acela pentru musafiri. Sătenii dorm pe jos,

punând plapome groase de lână, de două ori ca ale noastre în mărime.”7

6 I. Dumitrescu Frasim, “După şapte ani Tătarii din Moşneni (Pervelia)”, în Analele Dobrogei, 1929, p.156-159.7 V. Stroescu, “Printre neamuri”, în Curierul Caliacrei, nr.1 1926, p.1-18

În arhitectură, bulgarii sunt recunoscuţi ca meşteri iscusiţi în mai multe localităţi din

Dobrogea. O caracteristică a caselor construite de bulgari sunt soclurile supraînălţate, zidite din

piatră, îmbrăcate în tencuieli.

Regăsite mai ales în zonele de întâlnire a două sau mai multe grupuri culturale, fenomene

de aculturaţie sunt prezente şi în Dobrogea. Casa lipovenească spre exemplu, prezintă aceeaşi

structură ca şi casa românească, cu diferenţierile tipice însă. Deseori peretele lateral din stradă

prezintă şi prispă cu stâlpi, îndeosebi la casele vechi. Un element specific casei lipoveneşti este

acea construcţie în care este organizată baia, aşa-numita ,,baie lipovenească”.

Casa ucraineană nu se impune prin diferenţieri tipice în raport cu casa românească. Casa

italienească păstra similitudinea cu casa românească prin prezenţa prispei şi a balconului, dar

avea o formă aproape pătrată cuprinzând o sală centrală şi patru încăperi.8

Capitolul trei Arhitectura rurală românească în Dobrogea. Determinări generale se

adresează studierii satului dobrogean prin toate componentele sale: aşezare, materiale, forme,

elemente decorative, fiind un exemplu de unitate între natura vie a peisajului şi natura artificială

a elementelor construite.

Casele, gospodăriile, subliniază această interferenţă a spaţiilor naturale cu cele realizate

de om, spaţii în care şi-au înglobat întreaga viziunea creatoare.

Instabilitatea zonei, desele conflicte, proprietatea sultanului asupra pământului sunt doar

din câteva elemente care vor influenţa decisiv habitatul rural din Dobrogea. Astfel populaţia

Dobrogei a fost nevoită să se mute în mod permanent, să refacă în mod succesiv vetrele distruse

de conflictele dese din zonă. În aceste condiţii locuirea în Dobrogea înainte anului 1877 nu poate

fi decât rară, în aşezări mici, uneori ogeacuri tătăreşti sau câşlele sezoniere ale ciobanilor

transhumanţi, care după aceea au constituit, nucleul unor sate aşezate. În aceste condiţii tipul de

locuinţă predominant este cel semiîngropat.

După anul 1877 se constată o reconfigurare a habitatului rural, dirijat de statul român,

implicând măsuri administrative ce au conturat o nouă formă a aşezărilor dobrogene, luând

naştere satele de tip adunat.

Evoluţia nucleului iniţial al casei, compus dintr-o singură încăpere, s-a dezvoltat prin:

adăugarea de noi încăperi la cea de bază, prin segmentarea unora din încăperi, prin

supradimensionarea altora, prin schimbarea organizării interiorului.

8 G. Stoica, Localitatea Greci....

Evoluţia planului locuinţei de la o încăpere la două încăperi a fost interpretată diferit. Se

pare că o modalitate a amplificării spaţiale a fost adăugarea unei noi încăperi: tinda, care la

început a fost neîncălzită iar apoi, prin mutarea vetrei, a devenit o încăpere încălzită.9

Trecerea treptată la locuinţa cu trei încăperi- prin apariţia celei de a doua cameră dispusă

de cealaltă parte a tindei- a avut loc la noi în secolul al XVIII-lea. Răspândirea acestui tip de

locuinţă nu a fost egală pe întreg arealul românesc. Fenomenul a avut loc în interdependenţă cu

situaţia economică a fiecărei zone şi cu starea socială a locuitorilor.

Amplificarea planului locuinţei a dus la modificări esenţiale de structură şi

funcţionalitate. Aşa au apărut: dolia, chilerul, aplecătoarea, polata, magazia, la casele din zona

subcarpatică, cea de câmpie, Dobrogea. Aceste spaţii au fost iniţial utilizate ca loc de depozitare

a alimentelor, a ustensilelor casnice, a unor unelte agricole. Astăzi tendinţa este de a transforma

aceste spaţii în bucătării de vară, camere de locuit pentru bătrâni.

Majoritatea locuinţelor se înscriu în tipul de casă cu prispă simplă sau dublă. Prispa

construită din piatră şi pământ bătut, este ca o terasă (înaltă de 30-65 cm şi lată de 40-150 cm).

Având rolul de a apăra tencuiala casei, prispa constituie totodată un spaţiu de odihnă şi dormit,

de depozitare pentru o scurtă perioadă de timp a cerealelor, a ustensilelor casnice.

Prispa este deseori mărginită de o balustradă şi de stâlpi cu ornamente realizate în diferite

tehnici de prelucrare a lemnului, în raport de zonă.

Locuinţe cu patru sau mai multe încăperi s-au construit în număr mic, în comunităţile

rurale dobrogene, până în perioada interbelică şi au aparţinut doar categoriei înstărite a

populaţiei.

Un alt tip de locuinţă întâlnit în Dobrogea, este cel cu soclu supraînălţat, pentru zonele

uşor inundabile. Este specifică mai ales comunităţii şi meşterilor itineranţi bulgari. Ele prezintă

pivniţe amenajate fie sub tinda mediană, fie sub tindă şi sub una dintre încăperi (şi în mai rare

cazuri sub cele trei încăperi), soclul acesteia este relativ înalt, fiind luminată de geamuri mici, iar

accesul se realizează printr-o uşă.

Arhitectura, ca fragment de civilizaţie, relevă date despre geografia zonei şi despre

posibilităţile oferite de mediu, despre o etapă sau alta în dezvoltarea vieţii economice şi sociale,

despre ritmul de viaţă al locuitorilor unui areal, despre reprezentările lor privind spaţiul.

9 I. Vlăduţiu, Etnografia românească, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 160.

Ţăranul român a folosit de-a lungul veacurilor ca materiale de bază pentru realizarea

construcţiilor: lemnul, pământul, stuful şi papura, păioasele, cărămida şi piatra.

Lemnul a fost folosit sub toate formele: de la trunchiul de copac până la cele mai felurite

grinzi şi cele mai fine elemente cioplite şi fasonate. Principalele esenţe întrebuinţate au fost

stejarul, fagul, paltinul şi bradul. Pământul a fost folosit fie sub formă de ceamur, fie sub formă

de chirpic. 10

Pământul se utilizează în stare naturală, cu adaosuri de nisip, paie tocate, var, gunoi de

grajd, obţinându-se o pastă vâscoasă care se toarnă în cofraje demontabile, realizate de regulă din

lemn, ce se ridică pe măsura executării zidăriei.11

Piatra, întâlnită sporadic pentru construirea pereţilor în Dobrogea de Nord, dar regăsită în

Dobrogea de sud (Adamclisi, Negru-Vodă), este întâlnită la casa populaţiei aromâneşti,

bulgăreşti, italieneşti şi germane, rar la români, turci, tătari.

Dincolo de caracterul strict functional, unele elemente au şi rol estetic, decorativ. În

această categorie se încadrează stâlpii, balustradele, frontoanele, paziile, decorate în tehnica

traforului.

Capitolul patru îşi propune să evidenţieze credinţele ţăranului dobrogean referitoare la

construcţia unei noi locuinţe. Acest eveniment grandios din viaţa unui om, de a-şi clădi o

locuinţă, este însoţit de o serie de practice şi credinţe încărcate de valenţe magice. Scopul este de

a proteja şi a asigura norocul celor care se vor muta în locuinţa terminată.

Casa nu reprezintă o carcasă sterilă fără personalitate, ci o reflexie a universului interior,

un microcosmos. Nu reprezintă o separare de Univers, ci dimpotrivă, o situare în centrul lui.

Primul eveniment încărcat de semnificaţii magice este alegerea locului de casă. Datorită

poziţiei centrale a casei, dominând întreaga gospodăriei, construcţiei i se acorda o atenţie

specială. Omul societăţii tradiţionale trebuia să respecte legile nescrise ale comunităţii din care

făcea parte.

Dat fiind importanţa casei în viaţa familiei tradiţionale, este normal ca aceasta să nu se

construiască pe orice fel de loc, ci doar pe acela care îndeplineşte toate cerinţele pentru ca

viitoarea construcţie să fie: norocoasă şi bogată; să nu rămână pustie, să fie ferită de strigoi,

vâlve duhuri necurate, iar după ridicarea construcţiei să nu moară cineva din familie.

10 S. Pârâu, op.cit., p.56.11 P. Petrescu, Arta populară românească, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969, p. 81.

Deasemenea calitatea de a alege un loc o posedă doar bărbaţii fără defecte fizice,

căsătoriţi prima oară, şi care sunt primii între fraţi. Aceştia sacralizează spaţiul bătând un par în

pământ.12

Banii şi aghiasma sunt elemente importante în cadrul ceremonialului tradiţional

românesc, fiind regăsiţi în toate obiceiurile, indiferent de natura sau ocazia în care ele se practică.

Banii, mijloc de schimb reprezintă plata simbolică a forţelor malefice.

Nu lipseau uleiul, eventual sfinţit, lumânările, tămâie, busuioc sau alte flori, un pahar cu

vin.

Obiceiurile de la căpriori se regăsec în toată ţara, dar şi în Dobrogea. La căpriorii

construcţiei se punea o cruce de lemn, în jurul căruia se legau, fie o creangă de brad, busuioc,

ştergare sau prosoape, o sticlă de vin, pentru ca spaţiul respectiv să fie plin de noroc, ferit de

puterea distructivă a forţelor malefice.

Motivul sacrificiului ritualic, regăsit şi în literatură prin Balada Meşterului Manole, este

întâlnit şi în Dobrogea. Ca viitoarea construcţie să fie trainică, se îngropau păsări sau alte

animale mici la temelie, sub talpa casei. În timp, acest ritual a fost înlocuit cu “însufleţirea” noii

construcţii prin intermediul apei sfinţite (aghiasma).

Capitolul cinci, cuprinzând studiile de caz, este dedicat în întregime cercetării şi

observaţiilor din teren, asociate cu fotografii doveditoare care să evidenţieze realităţile spaţiului

dobrogean. Doresc să evidenţiez atât modificările în planul arhitectural, cât şi al mentalităţii

ţăranului dobrogean actual.

Capitolele propuse de noi au urmărit o completare cu acele eşantioane insuficient studiate

de etnografii care şi-au dedicate studiile acestei zone.

Cultură populară care s-a dezvoltat pe teritoriul Dobrogei este rezultatul unor condiţii

istorice şi geografice în care a evoluat populaţia acestui ţinut de-a lungul mileniilor, acumulând

neîntrerupte experienţe proprii în cadrul unui dialog cultural perpetuu între minorităţile

conlocuitoare.

Imaginea actuală a satelor dobrogene se datorează şi atitudinii oficialităţilor odată cu

instaurea comunismului. Colectivizarea forţată a agriculturii a dus la o deposedare a oamenilor

de animale, unelte, pământuri, fiind desfiinţate cele mai multe anexe gospodăreşti, iar întreaga

12 Ion Ghinoiu, „Casa românească. Sosirea şi plecarea sufletelor”, în Ethos, Nr. 1, 1992, Bucureşti, p. 74.

gospodărie a suferit un proces de reorganizare. S-a înregistrat şi o micşorare a loturilor de

pământ deţinute, ce a dus la abandonarea unor instalaţii tehnice populare.

Locuinţele ce se păstrează ne ajută să studiem nivelul dezvoltării comunităţilor, dându-ne

informaţii despre mentalitatea locuirii. Ţăranul român se află într-un permanent dialog cu natura,

realizând creaţii populare de un mare practicism şi frumuseţe.