ACADEMIA ROMÂNĂ FILIALA CLUJ-NAPOCA

INSTITUTUL DE ISTORIE “GEORGE BARIŢ”

TEZĂ DE DOCTORAT

-Rezumat-

BISERICI, ŞCOLI, COMUNITĂŢI RURALE ROMÂNEŞTI

DIN COVASNA ŞI HARGHITA (1850-1918)

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC

Cercetător ştiinţific I dr. DUMITRU SUCIU

DOCTORANDĂ

PLOŞNEA I. NICULINA

2011

1

CUPRINS

Introducere ………………………………………..…………....................….......................................p. 5 Capitolul 1. Cadrul geografic-istoric. Scaunele secuieşti între 1850-1914......................................p. 12

1.1. De la civilizaţia geto-dacă la cea daco-romană. Urme importante ale unei vieţi şi organizări bisericeşti din primul mileniu în Covasna şi Harghita.............................................................................p. 13

1.2. Organizare politică şi viaţă bisericească în Covasna şi Harghita în secolele XI - XV................p.15 1.3. Scurt istoric despre apariţia şi organizarea Scaunelor secuieşti până la 1850..............................p.16

1.3.1. Scaunul Odorhei...................................................................................................................p.18 1.3.2. Scaunul Ciuc........................................................................................................................p.19 1.3.3. Scaunul Trei Scaune…………………………………………………………………....….p.22

1.4. Organizarea administrativ-teritorială a Scaunelor secuieşti între 1850-1914...............................p 22 1.4.1. Organizarea în perioada neoabsolutismului (1849-1859)....................................................p.23

1.4.1.1. Reorganizarea Transilvaniei la 8/20 septembrie 1849 în şase districte militare.....................................................................................................................................................p. 24

1.4.1.2. A doua reorganizare a Transilvaniei din 1854 în prefecturi şi preturi de plasă……….....p.25 1.4.2. Organizarea administrativă în perioada regimului semiliberal (1860-1867). Reforma

administrativă din anul 1861. Reînfiinţarea comitatelor, scaunelor şi districtelor existente anterior Revoluţiei de la 1848...............................................................................................................................p. 26

1.4.3. Perioada regimului dualist austro-ungar (1867-1918)........................................................p. 26 1.4.3.1. Modificări ale atribuţiilor scaunelor secuieşti prin Legea IV din 1869 şi Legea

municipalităţii XLII din 1870…………………………………………………………………..…......p. 29 1.4.3.2. Legea XXXIII din 1876 privind modificarea teritorială a unor municipalităţi.

Desfiinţarea scaunelor şi districtelor şi apariţia comitatelor...................................................................p. 30 1.4.3.3. Comitatele din Secuime..............................................................................................p. 35

1.4.3.4.Preturile Plăşilor din comitatele Trei Scaune, Ciuc, Odorhei şi Mureş...........................p. 37 1.4.3.5. Legea XXI din 1886 privind municipalităţile.............................................................p. 39

1.5. Evoluţia social-politică şi demografică a scaunelor secuieşti în perioada 1850-1914................p. 40 1.5.1. Realităţi demografice surprinse la recensămintele efectuate în perioada 1850-1914….....p. 41

1.5.1.1 Recensământul din 1850..............................................................................................p. 42 1.5.1.2. Recensământul din 1857.............................................................................................p. 45 1.5.1.3. Recensământul din 1870.............................................................................................p. 47 1.5.1.4. Recensământul din 1880.............................................................................................p. 48 1.5.1.5. Recensământul din 1890.............................................................................................p. 53 1.5.1.6. Recensământul din 1900.............................................................................................p. 54 1.5.1.7. Recensământul din 1910.............................................................................................p. 56

1.5.2. Emigrarea populaţiei din Comitatele Ciuc, Odorhei, Trei Scaune.......................................p.57 Capitolul 2. Bisericile româneşti din protopopiatele Trei Scaune, Odorhei, Ciuc-Giurgeu, Reghin (1850-1918).............................................................................................................................................p. 67

2.1. Aspecte ale vieţii şi organizării Bisericii româneşti, în perioada 1850-1914, în contextul general transilvan.................................................................................................................................................p. 67

2.1.1. Înfiinţarea Mitropoliei Române Unite (1853) şi efectele ei..............................................p. 68 2.1.2. Lupta episcopului Andrei Şaguna pentru restaurarea Mitropoliei Ortodoxe Române......p. 69 2.1.3. Consideraţii privind Biserica românească în timpul regimului dualist austro-ungar (1867-

1918).........................................................................................................................................................p.73 2.2. Organizarea administrativă şi viaţa bisericească în protopopiatele şi parohiile româneşti din

„secuime” (1850-1918).............................................................................................................................p.75 2.2.1. Organizarea administrativ-bisericească a credincioşilor români ortodocşi după Uniaţie până

la 1850......................................................................................................................................................p. 75 2.2.2. Organizarea administartiv-bisericească a românilor greco-catolici (1701-1850)………...p.78 2.2.3. Parohiile şi protopopiatele ortodoxe din “secuime”. Arondare şi structuri administrative în

perioada 1850-1918..................................................................................................................................p. 79 2.2.3.1. Arondarea protopopiatelor din Arhidieceza greco-orientală din 1873-1875...............p. 83 2.2.3.2. Structuri administrative surprinse de Şematismul Bisericii Ortodoxe-Orientale Române

din Ungaria şi Transilvania pe anul 1881................................................................................................p. 87

2

2.2.3.3. Structuri administrative surprinse de Şematismul Bisericii Ortodoxe-Orientale Române din Ungaria şi Transilvania pe anul 1895................................................................................................p. 90

2.2.3.4. Structuri administrative surprinse de Şematismul Bisericii Ortodoxe-Orientale Române din Ungaria şi Transilvania pe anii 1907 şi 1918.....................................................................................p. 92

2.2.3.5. Protopopiatul Ortodox al Haromsekului (Trei Scaune: 1850-1952)..........................p. 96 2.2.3.6. Protopopi şi preoţi otodocşi în Tractul Trei Scaune...................................................p.100 2.2.3.7. Protopopiatul Poiana Sărată. Protopopul Ioan Beloiu (Băloiu)..................................p.109 2.2.3.8. Protopopiatul Ortodox al Hăghigului şi Vâlcelelor (1847-1868)..............................p.112 2.2.3.9. Parohiile româneşti din Topliţa- Protopopiatul Ortodox Reghin..............................p.114

2.2.4. Parohiile şi protopopiatele greco-catolice din “secuime”. Arondare şi structuri administrative..........................................................................................................................................p.122

2.2.4.1. Protopopiatul Greco-Catolic Trei Scaune cu sediul la Poian (1850-1919)...............p.122 2.2.4.2. Protopopiatul Greco-Catolic Ciuc-Giurgeu (1850-1918)..........................................p.133 2.2.4.3. Situaţia administrativă, demografică şi şcolară a parohiilor şi filiilor din protopopiatul

Giurgeului..............................................................................................................................................p.142 2.2.4.4. Protopopiatul (Districtul) Greco-Catolic Odorhei (1850-1916)................................p.183

2.3. Starea materială a parohiilor româneşti................................................................................p.188 2.3.1. Starea materială a parohiilor ortodoxe.......................................................................p.188

2.3.1.1. Averea mişcătoare şi nemişcătoare a Bisericilor din Protopiatele Trei Scaune, Braşov II şi Hidveg în inventarele din anul 1868...............................................................................................p.192

2.3.1.2. Averea mişcătoare şi nemişcătoare a Bisericilor ortodoxe din Protopopiatele Sighişoara, Târnava, Cohalm, Gurghiu şi Reghin în inventarele din 1854...........................................p.198

2.3.1.3. Salarizarea preoţilor ortodocşi din protopopiatele ortodoxe din secuime…..…...p.211 2.3.2. Starea materială a parohiilor greco-catolice româneşti..................................................p.222

2.3.2.1. Averea mişcătoare şi nemişcătoare a bisericilor româneşti greco-catolice în inventarele vremii pentru bunurile bisericilor......................................................................................p.222

2.3.2.2. Despre starea socială şi materială a preoţilor greco-catolici................................p. 239 Capitolul 3. Satul românesc din „Secuime”- obşte bisericească şi ctitor de şcoli (1850-1918).....p. 246

3.1. Consideraţii generale despre comunităţile etnice şi confesionale româneşti din Covasna şi Harghita în perioada 1850-1914............................................................................................................p.246

3.1.1 Relaţiile interconfesionale între ortodocşi şi greco-catolici...............................................p.249 3.1.2. Date statistice pentru satele din Covasna şi Harghita în perioada 1850-1914………..…..p.252 3.1.3. Emanciparea economică şi culturală. Organizarea Comunelor..........................................p.256

3.1.3.1. Comuna rurală..............................................................................................................p.257 3.1.3.2. Comuna urbană.............................................................................................................p.259

3.1.3.3. Procesul de urbanizare ca factor major de modificare a structurii etnice.....................p.261 3.2. Sate româneşti dispărute.............................................................................................................p.263 3.3. Ocupaţii, mod de trai şi nivel de trai..........................................................................................p.269

3.3.1. Surse de venituri în mediul rural şi urban..........................................................................p.279 3.3.2. Diversificarea profesiilor la românii din Scaunele secuieşti..............................................p.287

3.4. Obştea sătească-baza de susţinere materială a preotului, bisericii, casei parohiale şi şcolilor româneşti confesionale...........................................................................................................................p.289

3.5. Rolul obiceiurilor şi tradiţiilor în menţinerea identităţii spirituale culturale româneşti.............p.302 3.6. Portul popular- marcă a identităţii culturale româneşti..............................................................p.305 3.7. Implicarea comunităţilor româneşti în Mişcarea naţională a românilor din Transilvania (1850-

1914).......................................................................................................................................................p.308 3.7.1. Elie Cristea-exponent al generaţiei tinere din comunităţile româneşti în lupta pentru dreptate,

libertate şi unitate naţională....................................................................................................................p.310 3.7.2. Procesul Memorandului şi studentul topliţean Elie Cristea…………….…………….…p.313 3.7.3. Congresul studenţilor universitari români de la Constanţa din 10-13 septembrie 1894. Elie

Cristea - conducătorul delegaţiei universitarilor ardeleni.....................................................................p.316 Capitolul 4. Învăţământul confesional în protopopiatele româneşti din Covasna şi Harghita (1850-1914)......................................................................................................................................................p. 328

4.1. Situaţia şi organizarea învăţământului confesional românesc din Transilvania în perioada 1850-1914........................................................................................................................................................p. 328

4.1.1. Învăţământul confesional românesc înainte de 1850........................................................p.329 4.1.2. Realizări şcolare între 1850-1867......................................................................................p.332

3

4.1.3. Perioada dualistă. Şcoala-instrument al politicii de maghiarizare după 1875…………...p.345 4.1.3.1. Articolul de lege XXXVIII din 1868................................................................p.346 4.1.3.2. Lupta pentru menţinerea învăţământului cu predare în limba română împotriva legii

Trefort din 1879 şi a legilor lui Appony din 1907.................................................................................p.349 4.1.3.3. Lupta împotriva legii pentru maghiarizarea şcolilor medii: 1883..............................p.355 4.1.3.4. Lupta împotriva legii pentru maghiarizarea grădiniţelor de copii: 1891....................p.355

4.1.3.5. Legea salarizării învăţătorilor......................................................................................p.357 4.1.3.6. Legile şcolare ale ministrului Apponyi.................................................................... .p.358

4.2. Învăţământul confesional în protopopiatele ortodoxe din Covasna şi Harghita (1850-1914)...p.360 4.2.1. Situaţia şcolilor confesionale ortodoxe reflectată din Conspectele şcolilor şi din Adunarea Rapoartelor protopopilor........................................................................................................................p.363

4.2.2. Starea şcolilor confesionale din Protopopiatul Trei Scaune...............................................p.368 4.2.3. Şcolile confesionale ortodoxe din comunele bisericeşti din zona Odorheiului..................p.383 4.2.4. Şcolile confesionale româneşti din Topliţa…………………………………………….....p.391 4.2.5. Statistici confesionale şi şcolare. Problema slabei frecvenţe şcolare................................p.397 4.2.6. Pregătirea profesională a învăţătorilor români..................................................................p.409 4.2.7. Statutul învăţătorului. Salarizarea dascălilor...................................................................p.416 4.3. Învăţământul confesional greco-catolic în perioada 1850-1914..........................................p.429 4.3.1. Mitropolitul Alexandru Sterca-Şuluţiu şi învăţământul greco-catolic din Transilvania....p.429 4.3.2. Învăţământul greco-catolic în timpul mitropolitul Ioan Vancea.........................................p.430

4.3.3. Starea şcolilor din Protopopiatul greco-catolic Trei Scaune cu sediul la Poian........................p.432 4.3.4. Şcolile româneşti din Protopopiatul Odorheiului................................................................p.435 4.3.5. Situaţia şcolii confesionale din protopopiatul greco-catolic al Giurgeului.........................p.437 4. 3.6. Situaţia şcolii confesionale din Topliţa..............................................................................p.455 4.3.7. Statutul învăţătorilor şi salarizarea lor................................................................................p.457

4.4. Susţinerea şcolilor româneşti (venituri şi fonduri şcolare, binefăcători)....................................p.461 Capitolul 5. Preoţi, învăţători şi credincioşi din Covasna şi Harghita în timpul Primului Război Mondial şi participarea lor la Unirea Transilvaniei cu România de la 1 Decembrie 1918..........p.470

5.1. Intrarea Armatei Române eliberatoare în Covasna şi Harghita în cele două etape de pătrundere în Transilvania…………………………………………………………………………………………....p.471

5.1.1. Prima etapă de pătrundere a Armatei române în Transilvania……………………….….p.472 5.1. 2. A doua etapă de pătrundere a armatei române în Transilvania………………….……....p.481

5. 2. Preoţimea română din Covasna şi Harghita şi întregirea neamului…………………………..p.484 5.2.1. Arestări şi deportări în satele Şopronului..........................................................................p.488 5.2.2. Maghiarizarea credincioşilor români din comunităţile româneşti din Covasna şi

Harghita..................................................................................................................................................p.493 5.2.3. Preoţi români refugiaţi...................................................................... ..........................p.498 5.2.4. Români pe frontul de luptă în armata austro-ungară şi română...................................p.500 5.2.5. Corpul voluntarilor români din Transilvania, refugiaţi şi prizonieri, care au luptat pe frontul

românesc pentru întregirea neamului.....................................................................................................p.505 5.3. Participarea românilor din Covasna şi Harghita la Unirea Transilvaniei cu România...............p.511

5.3.1. Desfăşurarea procesului desăvârşirii unităţii de stat a tuturor românilor………………...p.511 5.3.2. Constituirea gărzilor naţionale româneşti......................................................................p.515 5.3.3. Delegaţi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia - 1 Decembrie 1918 din judeţele Trei

Scaune, Ciuc, Odorhei, Mureş-Turda (Cercul Reghin)……………….…………………………….....p.518 5.3.3.1. Delegaţi din cercurile electorale din Judeţul Trei Scaune......................................p.519

5.3.3.2. Delegaţi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 din judeţele Ciuc, Odorhei, Topliţa…………………………..…………………………………………....….........p.521 Concluzii ……………..………………………………………..…………………..…….………........p.526 Anexe .....................................................................................................................................................p.545 Bibliografie ……………………....…...……………………...........…………………………….........p.623

4

BISERICI, ŞCOLI ŞI COMUNITĂŢI RURALE ROMÂNEŞTI DIN COVASNA ŞI HARGHITA (1850-1918)

Rezumat Cuvinte-cheie: organizare administrativă şi viaţă bisericească, protopopiate, parohii, biserici, şcoli confesionale, comunităţi româneşti, prezenţă românească, continuitate şi discontinuitate, stare materială, Covasna şi Harghita, „zona secuimii”, istorie şi unitate naţională, perioada 1850-1918.

Lucrarea “Biserici, şcoli şi comunităţi rurale româneşti din Covasna şi Harghita (1850-

1918)” are ca obiect de cercetare viaţa comunităţilor şi bisericilor româneşti, problematica învăţământului primar românesc confesional, ortodox şi greco-catolic, din zona Covasnei şi Harghitei, în intervalul cronologic 1850-1918, în continuitate cu perioada dinaintea anului de pornire 1850, evidenţiind aceeaşi prezenţă românească purtătoare de spiritualitate, cultură şi civilizaţie, exprimată prin numeroasele biserici, şcoli, mărturii şi valori româneşti.

Intenţia noastră a fost aceea de a reconstitui o imagine cât mai veridică a vieţii şi a evoluţiei “TRIADEI” existenţei româneşti: SAT, BISERICĂ şi ŞCOALĂ, în această spinoasă parte de ţară, în segmentul cronologic ales, evidenţiind preocuparea şi străduinţele unor oameni care au trăit în această arie geografică, alături de “ocrotiţii timpului”-unguri şi secui. Oameni gospodari, românii de bună credinţă, la fel ca şi moşii lor, şi-au ridicat biserici şi şcoli şi şi-au crescut în acestea urmaşii, care le-au împlinit dorul lor sufletesc de libertate şi unitate naţională cu toţi fraţii români.

Conţinutul tezei de doctorat a fost structurat în 5 capitole, după cum urmează: 1. Primul capitol, Cadrul geografic-istoric. Scaunele secuieşti între 1850-1914, deschide

expunerea întregii problematici a tezei de doctorat prin încadrarea geografică şi istorică a judeţelor Covasna şi Harghita, arătând că existenţa şi dăinuirea neîntreruptă a comunităţilor româneşti de aici, creatoare de cultură şi civilizaţie, nu se poate proba şi înţelege fără un fundament spaţial şi istoric, care explică existenţa în general şi dăinuirea unei aşezări sau comunităţi. La fel istoria comunităţilor româneşti din Covasna şi Harghita este fără îndoială strâns legată de istoria unui popor romanic, plămădit în vatra vechii Dacii, care timp îndelungat a trebuit să ducă o luptă energică şi tenace cu imperiile vecine pentru a-şi păstra fiinţa etnică, limba şi religia creştin-ortodoxă, să-şi apere satul, biserica şi şcoala. Lupta lor constituie de fapt, caracteristica fundamentală a istoriei noastre naţionale, aceasta punându-şi amprenta asupra modului de existenţă, asupra acţiunilor, concepţiilor şi idealurilor poporului român în general şi a comunităţilor româneşti din zona noastră de cercetare, în special.

Vestigiile creştine, descoperite prin cercetări şi săpături arheologice, pe teritoriul judeţelor Covasna şi Harghita, presupun existenţa unei ierarhii şi instituţii bisericeşti în aşezările civile ale timpului, având suficiente elemente pentru o organizare bisericească în Transilvania, înfiripată încă din secolele IV-V, organizare ce nu a ocolit zona noastră. Această organizare, atât politică statală cât şi bisericească s-a îmbunătăţit şi întărit în timp, aşa încât în toată perioada mileniului I până în secolul al XV-lea, românii din arcul carpatic au trăit organizaţi în cnezate, iar din punct de vedere religios s-au aflat sub îndrumarea Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol. Începând cu sfârşitul secolului al XIV-lea, pe teritoriul actualelor judeţe Covasna şi Harghita, au funcţionat instituţii specifice, respectiv Scaunele secuieşti care de altfel s-au constituit după modelul de organizare al românilor în cnezate şi s-au perfecţionat mult în timp. Organizarea administrativ-teritorială a „Secuimii” va cunoaşte profunde transformări în perioada 1850-1918: desfiinţarea Scaunelor secuieşti după Revoluţia de la 1848-1849 şi înfiinţarea districtelor militare, a cercurilor şi subcercurilor, apoi restaurarea vechilor Scaune în anul 1861 urmată de desfiinţarea acestora pe baza Legii XXXIII din anul 1876 şi înfiinţarea comitatelor; modificările aduse prin Legea XXI din 1886 privind municipalităţile, sub această formă finală, organizarea administrativ-teritorială a comitatelor secuieşti va dura până la Unirea Transilvaniei cu România, la 1 Decembrie 1918.

5

Însă, prefacerile socio-economice, politice şi culturale din monarhie, pe de o parte, iar pe de altă parte transformările survenite în organizarea administrativ-teritorială a Scaunelor secuieşti au influenţat dinamica şi structura populaţiei acestor unităţi administrative ale epocii, al căror teritoriu poate fi circumscris astăzi actualelor judeţe Covasna, Harghita şi unei părţi din judeţul Mureş.

Cele şapte recensăminte care s-au făcut în perioada 1850-1914 permit sesizarea principalelor tendinţe în evoluţia populaţiei Transilvaniei, dar şi a Scaunelor secuieşti din zona noastră de cercetare, de-a lungul celor şase decenii, precum şi a mutaţiilor intervenite în compoziţia etnică şi confesională a populaţiei atât a Provinciei cât şi a judeţelor Harghita şi Covasna. Dacă, între 1850-1914, populaţia Transilvaniei a crescut de la 2.073.737 de locuitori la 2.908.507 locuitori, corespunzător unei creşteri cu 40,2%, respectiv cu o rată medie anuală de creştere de 0,56%, populaţia Scaunelor secuieşti a crescut de la 371.584 în 1850 (17,9% din totalul populaţiei Transilvaniei) la 539 961 în 1910 (18,5% din totalul populaţiei Transilvaniei), corespunzător unei creşteri cu 45,3%.

Structura etno-confesională a Scaunelor secuieşti se modifică şi ea ca urmare a eforturilor Guvernului de la Budapesta de a consolida demografic poziţiile naţiunii maghiare dominante.

În localităţile cuprinse actualmente în judeţul Covasna, românii reprezentau la 1850, 14,1% din totalul populaţiei, iar maghiarii 82,8%; la 1910 românii reprezentau doar 11,5% în timp ce maghiarii au sporit la 87,5%. Confesiunile ortodoxă şi greco-catolică reprezentau la 1850, 15,4%, iar în 1910, 17,3%. Pornind de la premisa că religiile ortodoxă şi greco-catolică se suprapun în Transilvania, aproape în totalitate, cu populaţia românească, se poate observa, din aceste date statistice referitoare la confesiune că, a crescut numărul românilor maghiarizaţi care s-au declarat ortodocşi respectiv greco-catolici, dar de limbă maternă maghiară.

Pentru localităţile din actualul judeţ Harghita, situaţia etno-confesională era asemănătoare. La 1850 românii reprezentau 8,5% din totalul populaţiei, iar confesiunile ortodoxă şi greco-catolică 8,8%. La 1910, raporturile sunt schimbate: românii constituiau 6,1%, iar cele două confesiuni 8,9%, din care aproape 2,8% din locuitori s-au declarat maghiari de religie greco-catolică şi ortodoxă, aceştia nefiind decât locuitori români secuizaţi, maghiarizaţi la prima sau a doua generaţie. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea o caracteristică a Scaunelor, respectiv Comitatelor Ciuc, Odorhei, Trei Scaune o constituie dimensiunea mişcării populaţiei, de-a lungul timpului şi mai ales amploarea pe care a luat-o. Şi în aceste zone ca şi în întreaga Europă a secolului al XIX-lea principala cauză a emigrării în masă a fost „explozia” demografică ale cărei consecinţe directe a fost reducerea suprafeţei loturilor de pământ şi formarea unui surplus de forţă de muncă în mediul rural, care nu a putut fi absorbit în întregime în mediul urban aflat în plin proces de industrializare. Aşadar presiunea demografică, sărăcia şi lipsa de pământ sunt factorii cei mai intens asociaţi emigrării, la care se adaugă şi asuprirea naţională, în special pentru elita implicată în mişcarea naţională, şi politica guvernelor de la Budapesta de favorizare social-economică a maghiarilor, de limitare a emigrării în rândul ţărănimii maghiare şi de sporire a numărului de emigranţi români şi saşi. Pentru cei plecaţi din comitatul Ciuc, Trei Scaune principala direcţie rămâne România pentru munci sezoniere, sperând să se reîntoarcă acasă cu un câştig bun care să le permită ameliorarea statutului lor social-economic. În schimb, cei plecaţi din Comitatul Odorhei înregistrează o pondere mai mare spre America. Cei mai mulţi au plecat în intervalul 1904-1913. În intervalul 1899-1900 ponderea cea mai mare a celor ce au emigrat se înregistrează în Comitatul Trei Scaune cu 1595 persoane (reveniţi doar 130), urmat de Târnava Mică cu 650 (reveniţi 220), Comitatul Ciuc cu 437 persoane (reveniţi 59) şi comitatul Mureş Turda cu numărul cel mai mic de 100 persoane din care aproape jumătate (49) au revenit.

2. Al doilea capitol, Bisericile româneşti din Protopopiatele Trei Scaune, Odorhei, Ciuc-Giurgeu, Reghin (1850-1918) este structurat în trei subcapitole care prezintă: aspecte mai importante ale vieţii şi organizării Bisericii româneşti, în perioada 1850-1914, în contextul general transilvan, referindu-ne la demersurile episcopului Andrei Şaguna şi ale Bisericii Greco-

6

catolice în vederea obţinerii independenţei bisericilor româneşti şi restaurării Mitropoliei naţionale autonome; organizarea administrativă şi viaţa bisericească în protopopiatele şi parohiile româneşti din „secuime” în a doua jumătate a secolului XIX şi începutul secolului XX; starea materială a parohiilor ortodoxe şi greco-catolice româneşti din Covasna şi Harghita (1850-1918); statutul social, moral şi material al preotului în cadrul comunitătii româneşti.

În ce priveşte organizarea administrativ-bisericească, atât a ortodocşilor cât şi a greco-catolicilor, aceasta a parcurs etape calitative, ajungând la o adevărată îmbunătăţire în timpul păstoririi mitropoliţilor Andrei Şaguna şi Alexandru Sterca Şuluţiu.

Pentru reconstituirea istoriei protopopiatelor şi a parohiilor româneşti din Covasna şi Harghita, am ales să mergem la „începuturi”. În sensul acesta, am urmărit ce s-a întâmplat cu organizarea administrativ-bisericească după Unirea religioasă cu Roma (1698-1701) şi până la 1850. Astfel, organizarea administrativă a vechii Mitropolii Ortodoxe Româneşti, după Unirea religioasă cu Roma, a fost suprimată, verigiile ei de legătură- protopopiatele încetându-şi activitatea. Se înţelege că viaţa bisericească ortodoxă a continuat la nivelul comunităţilor, al parohiilor existente fără a mai fi încadrate într-o structură organizatorică de tipul parohie-protopopiat-episcopie, respectiv mitropolie. Ghedeon Nichitici, care în cei patru ani de păstorire a fost unul din cei mai activi ierarhi numiţi pentru Biserica Ortodoxă din Transilvania, în dorinţa de a cunoaşte modul în care-şi îndeplineau preoţii misiunea şi pentru a pune rânduială în viaţa bisericească, avea nevoie de o structură organizatorică bine gândită şi de verigi de legătură între episcopie şi parohiile care au continuat să ducă mai departe viaţa bisericească ortodoxă. Astfel, la începutul anului 1786, a făcut o nouă arondare a Eparhiei, multe din vechile protopopiate au fost reactivate, recreate, iar altele nou create.

Pentru perioada 1850-1918, numeroase documente (Fonduri arhivistice, Şematisme, Cataloage, Protocoalele sufletelor şi ale şcoalelor, circulare, inventare, etc.) din Arhivele Mitropoliei Ardealului din Sibiu, Arhivele Naţionale Covasna, Harghita, Mureş, Alba-Iulia, Cluj şi cea a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din Sf. Gheorghe ne-au permis obţinerea unor informaţii, şi nu puţine, despre organizarea administrativă şi funcţionarea structurilor administrative locale ale Bisericii Ortodoxe Române din Ardealul celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

Urmărind structura protopopiatelor Trei Scaune, Gurghiului, Odorheiului s-a descoperit că nu se găsesc toate localităţile care ne interesau şi care astăzi sunt în Covasna şi Harghita. Aşa am ajuns să constat că ele se aflau nu numai în protopopiatul Trei Scaune şi Odorhei, ci şi în alte protopopiate cum ar fi: protopopiatul Cohalmului (parohiile Vârghiş, Băţanii mari şi Băţanii mici), protopopiatul Hăghigului şi Vâlcelelor, Protopopiatul Mureşiu-Oşiorheiului, protopopiatul Gurghiului (parohiile ortodoxe din Topliţa), Protopopiatul Sighişoarei, protopopiatul Târnavei superioare (Vidacut), al Turdei superioare şi al Reghinului (Topliţa I şi II). Toate aceste localităţi, conform informaţiilor din Şematismele Bisericii şi din documentele amintite au fost arondate, în perioada de care ne ocupăm, variat, structura protopopiatelor suferind numeroase modificări cu trecerea parohiilor în subordonări protopopeşti diverse, dar mai ales arondarea şi rearondarea filiilor.

Au existat mai multe arondări, le reţinem pe cele din anii 1843 (sub Episcopul Vasile Moga), 1871 (episcopul Andrei Şaguna), 1875, 1881, 1885, după această dată nu mai întâlnim modificări importante, cu excepţia uneia sau două comune bisericeşti (filii) din fiecare protopopiat care vor trece în alt protopopiat decât cel dinainte. Este cazul comunei bisericeşti Băţanii Mari, care până la 1890 era filie la Vârghiş (Vargias), în protopopiatul Cohalmului (Rupea), iar de la această dată se înfiinţează ca parohie cu filiile: Aita Seacă, Valea Zălanului, Bodoş, Băţanii Mici, Herculian, Biborţeni, Baraolt. În „secuime” în 1850 parohiile ortodoxe, care astăzi se regăsesc în Covasna şi Harghita erau arondate la 7 protopopiate care funcţionau ca structuri administrativ locale: protopopiatul Braşov II, protopopiatul Trei Scaune, protopopiatul Cohalmului, protopopiatul Hăghigului şi Vâlcelelor, protopopiatul Gurghiului, protopopiatul Sighişoarei, protopopiatul Târnavei Superioare. În schimb la 1900 şi 1918

7

parohiile ortodoxe din Covasna şi Harghita le vom găsi numai în 4 protopopiate respectiv Trei Scaune, Cohalm, Sighişoara, Reghin.

Referitor la parohiile şi protopopiatele greco-catolice din zona noastră, am arătat că ele nu sunt altceva decât un rezultat al întregului proces al Unirii religioase cu Roma. În protopopiatul Trei Scaune, aflat tradiţional în sfera de influenţă a Braşovului, doar un număr de zece parohii din cele rămase ortodoxe au format protopopiatul greco-catolic cu sediul la Poian, iar în protopopiatele Giurgeu şi Odorhei majoritatea parohiilor ortodoxe până la 1701 au devenit greco-catolice la sfârsitul secolului al XVIII-lea.

Conform datelor publicate în “Şematismul” din 1900, în Covasna şi Harghita s-au constituit ca verigi de legătură ale diecezei Făgăraş, iar mai târziu ale Arhidiecezei Metropolitane de Alba Iulia şi Făgăraş, trei protopopiate (districte): Districtul Trei Scaune, Districtul Giurgeului şi Districtul Odorheiului. Dacă la 1850 în Covasna erau 10 parohii, la anul 1900 ştim că existau 11 parohii greco-catolice, 91 filii, 2 parohi, 4 administratori parohiali. În judeţul Harghita în 1850, sunt consemnate 16 parohii arondate Districtului Giurgeului, şi 8 parohii cu cele 96 de filii arondate Districtului Odorhei. În 1900 în protopopiatul Giurgeului erau în total 15 parohii, 40 de filii, 11 parohi, 5 biserici de piatră, 10 biserici de lemn, o capelă, 2 case parohiale din piatră, 15 case parohiale din lemn, o şcoală din piatră şi 11 şcoli din lemn, iar numărul sufletelor din parohii şi filii se ridica la 18.890. Tot la 1900, Districtul Odorhei cuprindea 8 parohii, 96 de filii, avea 3 parohi, 3 administratori parohiali, 2 parohii vacante, 4 biserici de piatră, 7 biserici de lemn, 1 casă parohială de piatră, 4 case parohiale de lemn.

Din inventarele de bunuri mobile şi imobile ale bisericii am putut constata că în zonă existau comunităţi româneşti înstărite şi altele sărace sau foarte sărace. A existat însă, la îndemnul mitroplitului Andrei Şaguna, al protopopilor de atunci o mobilizare de forţe pentru asigurarea strictului necesar pentru o bună activitate a slujitorilor bisericii de care aparţineau, şi în definitiv susţinerea din “propria lor sărăcie” a bisericii şi a şcolilor confesionale atât de importante la ridicarea lor culturală şi spirituală. Pentru parohiile greco-catolice româneşti, inventarele bisericilor, întocmite de preoţii parohi din zonă, surprind uneori „starea ruinoasă” a edificiilor bisericeşti şi puterea de susţinere materială foarte mică a enoriaşilor şi a comunei bisericeşti în general, alteori starea bună şi foarte bună a bisericilor, reflectând o putere financiară de susţinere mai mare a enoriaşilor. În secuime parohiile erau mai sărace (30-40 familii greco-catolice) decât cele din zona de câmpie a Transilvaniei de pe valea Mureşului şi Târnavelor cu 300-400 familii. La 1900 în „secuime” (Districtele Trei Scaune, Giurgeu, Odorhei) erau 14 biserici de piatră, 23 biserici de lemn, 1 capela din lemn, 25 case parohiale de lemn, 3 case parohiale de piatră, 1 şcoală de piatră, şi 12 şcoli de lemn. În parohiile ortodoxe din Covasna şi Harghita sunt consemnate 65 de biserici construite înainte de 1918, din care două (biserica mănăstirii Doamnei de la Moglăneşti, judeţul Harghita şi biserica din Bodogaia) sunt din secolul al XVII-lea, 18 biserici sunt din secolul a XVIII-lea, 38 din secolul al XIX-lea, iar şapte sunt înălţate în perioada 1900-1914.

Biserica şi preotul reprezentau centrul spiritual al comunităţii. Preotul se bucura de autoritate în cadrul comunităţii, exercitând o influenţă decisivă în sat, nu numai în probleme de viaţă spirituală ci şi în probleme administrative, juridice şi şcolare. Era exemplu moral în faţa comunităţii, moralitatea şi reputaţia preotului constituind o preocupare imperios necesară atât pentru forurile laice, dar mai ales pentru forurile bisericeşti ale Sibiului şi Blajului.

Referitor la originea socială a preoţimii române, din perioada 1850-1918, ponderea cea mai mare o deţin cei care provin din familii de preoţi, în zona noastră ca şi în tot Ardealul, instituindu-se o adevărată tradiţie, ca cel puţin unul dintre fiii unui preot să urmeze cariera părintelui, luând naştere adevărate „dinastii de preoţi”, pe care le putem urmări pe durata mai multor generaţii. O altă categorie de preoţi proveneau din familii de învăţători, iar alta din familii de agricultori, negustori sau mici întreprinzători.

Starea socială şi materială a preoţilor era foarte diversificată, condiţionată de nenumăraţi factori, în primul rând de mărimea parohiei, de zona geografică în care se situa. În afara „porţiei canonice”, aflate întotdeauna în folosinţa exclusivă a parohului, existau în unele localităţi

8

pământuri ale bisericii, mai ales păduri, fânaţe, de asemenea, un modest avut al cantorului, un mic intravilan, un arabil, un fânaţ, la care se adăuga obişnuita casă parohială, uneori o casă pentru cantor şi una pentru clopotar. Veniturile preoţilor greco-catolici ca şi ale celor ortodocşi au fost multă vreme condiţionate de contribuţia enoriaşilor, ei nu beneficiau de un fond de salarizare. Protopopii primeau mici ajutoare de la Arhiepiscopie. Preoţii erau retribuiţi prin contribuţia credincioşilor, salariul fiind stabilit în funcţie de numărul de suflete, de credincioşi, fiecare contribuind anual cu un florin. În această situaţie, majoritatea preoţilor, raportat la populaţia parohiilor, aveau salarii sub 400 de florini. În parohiile din secuime, mai sărace, salariul preotului era cuprins între 10-100 de florini, mai puţin decât primea un simplu funcţionar de stat. Am prezentat şi cazuri când salariul depăşea 400, sau chiar 800 florini, dar şi cazuri când salariul era numai de 7 fl. (cazul parohiei Ozun, judeţul Covasna). Acest aspect viza una din realităţile satului românesc ctitor de şcoală din Covasna şi Harghita în perioada ce a urmat revoluţiei de la 1848 până la începutul Primului Război Mondial. Astfel, situaţia materială a preoţilor şi a învăţătorilor nu era una corespunzătoare, însă nu au dat înapoi în faţa acestor greutăţi, ci ca nişte lideri ai satelor, aceşti slujitori ai altarelor au lucrat la luminarea credincioşilor prin har şi cuvânt, îngrijindu-se de biserici şi şcoli întru creşterea spirituală şi culturală a poporenilor.

3. În al treilea capitol, Satul românesc din „Secuime”- obşte bisericească şi ctitor de şcoli (1850-1918) se prezintă preocupările existenţiale ale satului românesc, care încă de la începutul existenţei sale, şi-a articulat aproape toate aspectele vieţii publice, spirituale, culturale, economice, şi chiar cele social-politice în jurul Bisericii. Fiind supuse cu toată intensitatea procesului de secuizare din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, multe sate româneşti din Covasna şi Harghita au luptat şi au reuşit să-şi păstreze limba, portul, confesiunea, obiceiurile, iar altele, cel mult confesiunea.

Din documentele perioadei pe care le-am cercetat, fie bisericeşti ale celor două eparhii româneşti de la Sibiu şi de la Blaj (şematisme, protocoale ale sufletelor, conspecte şcolare, registre parohiale ş.a.m.d.) fie conscripţii, recensăminte, informaţii documentare de caracter general sau evaluări, am adus informaţii preţioase, concrete, absolut evidente despre existenţa comunităţilor confesionale româneşti, în Covasna şi Harghita, cu parohii ori mici filii ale acestora, biserici de lemn mai numeroase decât cele de piatră, cimitire şi şcoli.

În aceste comunităţi, românii convieţuiau cu secuii şi cu alte naţionalităţi (este adevărat într-un procentaj foarte mic), se îndeletniceau cu agricultura, creşterea vitelor şi mai ales a oilor (cei din Breţcu şi Voineşti, judeţul Covasna), plutăritul (în părţile Giurgeului, Gheorgheni-Topliţa-Mureş), dar erau şi meşteşugari rurali.

Plecând de la observaţia, foarte realistă de altfel, că desfăşurarea vieţii umane dintr-o regiune, cum este şi cazul nostru în Scaunele Secuieşti, este influenţată mult de resursele de trai, acestea condiţionând la rândul lor ocupaţia, nivelul şi felul de trai al locuitorilor, am căutat în lucrarea de faţă să evidenţiem principalele surse de venituri, toate lăsând o urmă atât în distribuirea cât şi în densitatea populaţiei.

Sursele principale de venituri în zona Giurgeului, şi anume în localităţile Gheorgheni, Topliţa, Tulgheş, Bilbor, erau exploatarea lemnului, cheresteaua, plutăritul, creşterea animalelor şi producţia agricolă. O îmbogăţire a acestei palete a însemnat stabilirea armenilor în Gheorgheni, Frumoasa, care a dus la dezvoltarea comerţului şi a industriei în zonă. Comerţul cu lemnul şi cu plutele a fost una din cele mai importante activităţi desfăşurate pe Mureşul Superior de locuitorii satelor din împrejurimi.

Plutăritul, împreună cu păstoritul, pe care-l făceau şi-1 fac şi azi locuitorii prin munţii din împrejurimi, precum şi agricultura înfloritoare din Giurgeu, apoi minele de aramă din Bălan şi cele de fier din Ciucul de Sus, au făcut, ca în această zonă să se concentreze cea mai deasă populaţie din întreg ţinutul şi să avem aici cele mai mari şi mai îndesate aşezări omeneşti.

Apele minerale şi numeroasele stabilimente de băi sunt şi ele un izvor de câştig pentru locuitori. Este cazul staţiunii Tuşnad la amenajarea căruia o contribuţie deosebită a avut-o comerciantul român braşovean Tache Stănescu.

9

În ultimele trei decenii ale secolului XIX apare încet şi industria de fabrică, primele fiind în general, fabricile de bere şi de spirt, în număr mai mare în Târgu Secuiesc. Mai târziu, la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului XX, sunt înfiinţate şi alte fabrici, dezvoltându-se şi alte ramuri ale industriei, cum ar fi cele care se ocupau cu confecţionarea încălţămintei şi îmbrăcămintei, de industria alimentară şi de cea a prelucrării lemnului, în special în Gheorghieni.

Prin prezentarea succintă a modului de trai, a ocupaţiilor şi a principalelor surse de trai am urmărit să evidenţiem modificările ce au survenit în privinţa repartiţiei populaţiei pe categorii socio-profesionale. Astfel ponderea populaţiei ocupate în agricultură, în perioada 1850-1914, începe să se diminueze, în Transilvania cu aproape 25%. În scaunele Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune, agricultura ocupa un loc important, majoritatea covârşitoare a locuitorilor la sate şi în oraşe trăiau din îndeletniciri agricole sau legate de agricultură până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, după care îşi pierde din importanţă pe măsura diversificării profesiilor şi dezvoltării industriale. Un subpunct al acestui capitol a fost rezervat problemei implicării comunităţilor româneşti din Covasna şi Harghita în Mişcarea naţională a românilor din Transilvania (1850-1914) prin cei trei exponenţi ai săi: preot-învăţător-credincioşi, care s-au aflat în momentele mai importante ale acestei Mişcării naţionale şi cu deosebire în Mişcarea memorandistă. Un merit deosebit a revenit tinerei generaţii, din rândul căreia am ales să vorbesc despre tânărul topliţean Elie (Miron) Cristea, viitorul Patriarh al României, plecat de pe plaiurile harghitene, care s-a implicat în Mişcarea memorandistă, Congresul studenţesc de la Constanţa în 1894 cu multă responsabilitate, contribuind la solidarizarea opiniei publice, alături de ceilalţi tineri studenţi români care activau în Universităţile europene şi în secţiile Ligii Culturale.

4. Al patrulea capitol, Învăţământul confesional în protopopiatele româneşti din Covasna şi Harghita (1850-1914) prezintă evoluţia cantitativă şi calitativă a întregului învăţământ românesc din zonă şi din perioada de care ne ocupăm şi totodată starea economică şi materială a şcolilor confesionale româneşti, ortodoxe şi greco-catolice din Covasna şi Harghita (1850-1918); statisticile confesionale şi şcolare şi problema slabei frecvenţe şcolare; pregătirea profesională a învăţătorilor români; statutul învăţătorului şi salarizarea dascălilor, constatându-se că o situaţie asemănătoare cu cea a preotului satului a avut-o şi învăţătorul român.

În perioada 1850-1914, evoluţia învăţământului românesc din zona noastră, a urmat în linii mari evoluţia învăţământului românesc transilvănean din aceeaşi perioadă. Aşadar în această perioadă, învăţământul confesional din Covasna şi Harghita, ca de altfel tot învăţământul confesional din Transilvania, a cunoscut şi el suişuri şi coborâşuri, datorate legislaţiei emise de autorităţile centrale.

Pe baza documentelor arhivistice existente şi analizate, precum şi a cercetărilor anterioare, am putut surprinde evoluţia cantitativă şi calitativă a întregului învăţământ românesc din zona şi perioada de care ne ocupăm, punând în evidenţă grija deosebită a satului românesc de a ctitori şi de a susţine cele două instituţii fundamentale, Biserica şi Şcoala.

Astfel încercând o centralizare, rezultă că, în judeţele Covasna şi Harghita au funcţionat încă din cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi până la sfârşitul secolului al XIX-lea, peste 60 de şcoli confesionale româneşti, unele funcţionând fără întrerupere în toată perioada amintită, altele cu întreruperi mai mari sau doar un număr redus de ani din cauza vitregiilor vremii. În aceste şcoli, generaţii de tineri români din Covasna şi Harghita au primit o educaţie corespunzătoare, dintre aceştia 114 fiind sprijiniţi în completarea educaţiei în cadrul unor instituţii superioare de învăţământ din ţară şi din străinătate şi formându-se ca viitori reprezentanţi ai naţiunii din care îşi trăgeau obârşia.

5. Al cincilea capitol, Preoţi, învăţători şi credincioşi din Covasna şi Harghita în timpul Primului Război Mondial şi participarea lor la Unirea Transilvaniei cu România de la 1 Decembrie 1918 prezintă cele trei categorii exponenţiale ale comunităţilor româneşti- preot, învăţător şi credincioşi-care au scris nu numai istoria bisericilor şi a şcolilor, din satele în care s-au născut şi de care s-au îngrijit cu eforturi susţinute, ci şi istoria neamului. Trecând prin multe suferinţe şi prin patimile Primului Primului Război Mondial, au luptat însă pentru eliberarea

10

întregii Transilvanii şi unirea ei cu Ţara, la 1 Decembrie 1918. În vâltoarea istoriei, românii din această parte de ţară este firesc s-au îndoit sub povara grea a timpului, dar nu s-au frânt, mărturie fiind astăzi mulţimea de documente şi dăinuirea lor însăşi în aceleaşi locuri şi cuiburi pământeşti ale moşilor lor. Contribuţia românilor din zona “secuiască”, nu a fost deloc modestă pentru a fi trecută neobservată. Acesta este un prim motiv pentru care am adăugat tezei de doctorat capitolul de faţă Preoţi, învăţători şi credincioşi din Covasna şi Harghita în timpul Primului Război Mondial şi participarea lor la Unirea Transilvaniei cu România de la 1 Decembrie 1918.

Iar alt motiv, la fel de imperios necesar, este acela că, sensul suferinţei şi luptei lor, al românilor din această zonă de cercetare, pentru biserică şi şcoală şi celelalte drepturi naţionale, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, îşi găseşte “limpezirea şi împlinirea” firească în perioada anilor 1914-1918, culminând cu Unirea de la 1 Decembrie 1918, care este adevărat că, a marcat nu sfârşitul luptei lor cu “neprietenii istorici” ci, un alt început de luptă, întărit şi motivat. Calvarul preoţimii şi învăţătorimii române din zona Covasnei şi Harghitei, suferit în anii Primului Război Mondial şi până la 1918, înfruntând anii grei de închisoare, deportarea sau domiciliul forţat în alte localităţi din Transilvania, s-a dovedit o pildă de jertfă şi de dăruire pentru neamul lor, încât au fost urmaţi şi de marea masă a poporului, a credincioşilor. În sensul acesta situaţia statistică prezentată, a preoţilor şi învăţătorilor români în timpul primului război mondial din Covasna şi Harghita, este mărturie dureroasă a acelei realităţi istorice. Majoritatea învăţătorilor fiind mobilizaţi pe front, preoţimea de la sate a rămas „parafulgerul în care au lovit toate fărădelegile”. Situaţia statistică a preoţilor români, în timpul Primului Război Mondial din Covasna şi Harghita se prezenta astfel: în judeţul Covasna din cei 32 de preoţi existenţi, 8 preoţi au fost întemniţaţi, 12 deportaţi, iar în Harghita 3 preoţi au fost deportaţi, 1 preot întemniţat, toţi bătuţi, maltrataţi şi care au murit la puţin timp după ce au fost puşi în libertate din cauza chinurilor din temniţă.

La aceste mărturii se adaugă şi cele ale eroilor români din timpul Primului Război Mondial, reprezentate prin numeroasele monumente şi cimitire de război din Covasna şi Harghita. Numărul acestora acoperă, în judeţele menţionate, practic tot arealul locuit de români. Nu trebuie să uităm că aceşti eroi ai neamului s-au adăugat la cartea vie a istoriei bisericii şi satului românesc, care nu este alta decât cimitirul, din Covasna şi Harghita, iar mormintele lor ca şi ale înaintaşilor, pe care imi place să-i numesc „morţii –vii” ai satelor româneşti rămân „deschise spre grăire şi mărturie” pentru istoria ce au scris-o românii şi comunităţile lor în această parte de ţară.

O recunoaştere a faptelor meritorii ale acestor înaintaşi ai noştri din Covasna şi Harghita, se cere în mod imperios astăzi după cum grăieşte îndemnul (atât de actual) al Preasfinţitului Emilian Antal - la 1918 tânăr student, luptător activ pentru Unire, pe numele de botez Dumitru Antal din Topliţa Română: „Când viaţa nu ne poate servi în fiecare deceniu cu evenimente istorice, suntem datori să le cunoaştem pe cele trecute, ca cel puţin indirect să ne hrănim sufletul, punând în lucrare cât mai deasă sentimentul dragostei de neam până se transformă în straja demnităţii şi caracterului de român.”1

Aceste cuvinte pot fi considerate o reală motivaţie a gândului şi a faptei care ne-a îndemnat să împlinim dorinţa de cunoaştere a bogatului trecut istoric al Covasnei şi Harghitei, dezvăluind taine ale acestei zone prin ceea ce ne oferă spre cercetare şi studiu comunităţile româneşti de aici, ziditoare de biserici şi şcoli şi mai ales păstrătoare a fiinţei şi a valorilor naţionale.

Dorim ca această lucrare să fie utilă tuturor celor interesaţi de desluşirea tainelor istoriei naţionale, cu intenţia lăudabilă de a descoperi întotdeauna numai adevărul istoric privind locul şi rolul zonei Covasnei şi Harghitei în cadrul străvechii Provinci istorice româneşti-Transilvania, iar împreună, în cadrul zbuciumatei noastre istorii naţionale, în contextul luptei poporului român pentru libertate şi unitate.

1 Dumitru Antal, Amintiri din revoluţiunea anului 1918 sau Cum a intrat Armata Română în Topliţa în anul 1918. Amintiri, manuscris aflat la mănăstirea „Sfântul Ilie Topliţa”, judeţul Harghita.