În loc de editorial

care l-a deranjat. Dar, lămurindu-și că în pei-

sajul general nu s-a schimbat nimic esenţial,

că bicisnicul paralelepiped din papură era

în fapt un paner ajuns la oraș pe umerii mei,

bătrânul cărunt, cu cârjă, a tușit scurt și a

ieșit de pe trotuar, îndreptându-se spre o

alee străjuită din ambele părţi de o sută de

busturi din granit.

Era celebra Alee cu Busturi din centrul

Chișinăului, pe care stau aliniaţi fruntașii

neamului de pe timpurile când fiecare mol-

dovean era în mod obligatoriu și ortoman...

Mai sus, se vedea un havuz care răspândea

în văzduh curcubeie multicolore. Era renu-

mitul Havuz cu Curcubeie...

Nu știu de ce mi s-a părut că drumul

ăsta nu-i era necunoscut. M-am gândit că,

prea poate, a mai pășit pe dânsul de multe

ori. Poate chiar el l-a descoperit și a făcut

primii pași pe acest segment de Univers, și,

în timp ce înainta spre locul în care avea să

izvorască mai târziu Havuzul cu Curcubeie,

făcea câte un scurt popas pentru a fixa,

la intervale de exact zece pași de om că-

runt, cu cârjă, câte un bust întru pomenirea

vremurilor de glorie, pe care le făuriseră

oamenii ăștia, înainte să fi devenit busturi

de granit...

Eram fascinat de mersul lui graţios și de

felul în care își agita cârja în timp ce înainta

spre Aleea cu Busturi. Deși se distanţase

de mine, imi insufla, instantaneu, teamă și

respect puterea fizică ce colcăia în braţele

lui cioturoase, ca niște truchini de lemn

de corn, și puterea cuvântului, care, odată

rostit, își rostogolea silabele prin aerul acela

incandescent:

„sti-au-au buneii-ii de demul-mult să

facă-ă lucruri bu-u-une-e!”

I-am strigat:

– Nici nu mi-ai spus cum te cheamă! Nu

e corect așa...

S-a oprit și m-a privit mirat pe sub bo-

ruri:

– Chiar așa? De unde știi tu, pui de co-

saș, ce e corect și ce nu e corect?

– Întreabă-i și pe oamenii ăștia... care

stau în rând după apă.

– S-ar putea să-i întreb... Dar, mai întâi,

am să te întreb pe dumneata: de ce ţi-ai

părăsit, astăzi în zori, părinţii și coasa? Știi

că i-ai părăsit pentru totdeauna?

– Da, am răspuns, privindu-mi coșul din

papură. Am știut...

– Ai știut, deci... Și totuși i-ai părăsit.

Atunci, poate ne explici și nouă ce te-a de-

terminat să-i părăsești pe cei dragi?

Busturile de pe Alee au avut o tresărire

ușoară și s-au răsucit pe socluri, așteptând

răspunsul meu.

– Am vrut să te cunosc, i-am zis. Și să

te înţeleg...

– Imposibil! a răspuns bătrânul cărunt,

cu cârjă, și aerul fierbinte i-a reverberat

silabele: im-po-si-bil!

Cât timp au vibrat silabele în văzduh,

am avut aceeași senzaţie din ajun, când tata

mi-a spus că trebuie să rămân să cosesc iar-

ba de pe șes... Abia acum am înţeles ce rău

am făcut că l-am trădat! Însă era și târziu să

fac pasul îndărăt, să mă întorc de unde ple-

casem. Chiar dacă bătrânul ăsta cărunt, cu

cârjă, nu mi se mai părea a fi omul pe care îl

căutam, astăzi în zori luasem o decizie, care,

indiferent dacă era bună sau rea, însemna

că acceptasem să mă bat pentru ceva. Acum

știam și pentru ce...

Mi-am ridicat panerul de papură și am

pornit – probabil, spre nord, probabil, spre

Călărași, spre sat, spre șes... Însă ceva ca un

ac megnetic al destinului meu s-a răsucit în

interior și mi-a îndreptat pașii spre Aleea cu

Busturi, acolo unde sta Căruntul.

I-am zis:

– Nu vreau să par obraznic, dar de ce

este imposibil să te cunosc? Dacă îmi spui

cine ești... dacă îmi spui și cum te cheamă...

de ce ar fi imposibil?

– Fiindcă nici un cosaș nu-l poate cu-

noaște pe alt cosaș... (aerul incandescent

reverbera: nu-l poa-te cu-noa-ște pe alt

co-saș)... atâta timp cât nu se cunoaște pe

sine. Cunoaște-te pe tine și așa vei putea

cunoaște Lumea și Universul! - iată regula

principală a vieţii.

Apoi, m-a luat de mână și am pornit

împreună spre Alee – el cu cârja din lemn

de corn și eu cu panerul din papură. Lângă

primul bust, și-a scos pălăria și s-a înclinat

cu eleganţa unui lord englez în a 18-ea

generaţie. Tot asta a făcut și când a ajuns

în dreptul celorlalte busturi... Busturile îi

răspundeau în tăcere, înclinându-și frunţile

înalte în direcţia lui. Apoi au început să bată

din palme. L-au aplaudat și l-au ovaţionat

până a ajuns sus, la Havuzul cu Curcubeie.

A zis:

– În definitiv, dacă ai ajuns să te cunoști

pe tine, nimic nu mai este imposibil. Acum,

important e să-ţi alegi un itinerar, care în

mod firesc trebuie să treacă prin Centrul

Universului. Important e să-ţi dorești să

ajungi la capătul acestui itinerar. Și cu ade-

vărat important e să ai cu tine pe tot parcur-

sul drumulul ceva...care nu te-ar lăsa să te

întorci din cale... Iată, dumneata: ai vrut să te

întorci... Dar știi ce te-a împiedicat să o faci?

– Nu.

– Panerul ăsta din papură, confecţionat

de bunei. Cred că are mai mult de o sută de

ani, dar vezi ce rezistent e? Apropo: ce ai în

el, că încă nu mi-ai spus.

Am desfăcut panerul și i-am spus:

– Mama mi-a pus în zori pâine... brânză

de oi... ceapă... și încă nu mai știu ce. E tot

de ce aș avea nevoie acolo, la Universitate...

– Și unde îţi sunt toate bunătăţile astea?

m-a întrebat. Văd că nu ai nimic în paner...

Am deschis panerul și am băgat mâna

până la fund... Ni-mic! Era gol!...

– Nu e gol, copile! E la fel de plin, ca și

dimineaţă. Nu te-a prădat nimeni, fii liniștit.

– Atunci, unde mi-au dispărut merin-

dele?

– N-au dispărut, ci s-au... transformat.

Vezi dumneata, legile fundamentale ale

cosmosului funcţionează pretutindeni, și

nu le împiedică nimeni să funcţioneze chiar

și aici, lângă acest minunat Havuz. Asta îmi

sugerează că ne aflăm în Centrul Univer-

sului... Iar legea la care mă refeream spune

că un cosaș care alege să devină călător

printre oameni însetaţi și busturi de granit,

nu mai are nevoie de merinde; din clipa în

care descalecă brazda de iarbă și încalecă

drumul, unicul lui însoţitor devine dorul.

– Dorul – de ce? l-am întrebat. Dorul –

de cine?

– De tot ce ai abandonat. Dar mai ales

de brazda de iarbă.

Am ridicat panerul și am descoperit că

acum era, pur și simplu, foarte greu. L-am

deschis să văd ce se „transformase” acolo,

însă în el chiar nu mai era nimic. Era gol-

goluţ.

Începusem să mă obișnuiesc cu faptul

că omul ăsta bizar avea afinităţi de magici-

an, însă nu mi-am imaginat că e chiar atât

de versat.

– Ce forţă trage panerul în jos? l-am

întrebat. Ce îl face să fie atât de greu?

– E dorul, copile. A început să lucreze

legea cea...

– Dar de ce e așa de greu? O să-mi rupă

panerul!

– Pentru că dorul nu poate fi ușor, în

principiu. Dorul trebuie să fie o povară. El

e acela care ne asigură echilibrul în viaţă

2 / MOLDOVA / IANUARIE – FEBRUARIE / #01