NR. 33 • MAI 2011 • 11,99 LEI

BUTE: PE CINE AR TREBUI SĂ BATĂ CA SĂ CONVINGĂ DEFINITIV

IL GIRO • FUNDAȚIA LUI FEDERER • LEBRON JAMES • NEYMAR, NOUA STEA A BRAZILIEI • ROLAND GARROSSPRE O SCHISMĂ ÎN CICLISM • CELĂLALT EL CLASICO • RALIUL IORDANIEI • CURSA MONDIALĂ BARCELONA

WWW.REVISTAEUROSPORT.RO

Cine este

22 Bute: Condamnat să bată tot36 Academia lui Sever Dron42 Tirania taților în circuitul WTA51 LeBron şi Cleveland Cavaliers57 Neymar: noua stea a Braziliei60 Spre o schismă în ciclism68 Raliul Iordaniei72 Cursa Mondială BarcelonaEXCLUSIV ÎN VERSIUNEA DIGITALĂ:76 Wrestling: Interviu Dolph Zieggler80 Fotbal Club F184 Clasicele de primăvară92 MMA: Business as usual94 Big Brother cu Sorana98 Cel mai rapid câine100 Disecție pe Bayern

48 Un secol de BrickyardCursa de 500 de mile de la Indianapolis ani-versează 100 de ani de la înfi inţare și rămâne una dintre cele trei competiţii majore din mo-torsportul mondial.

54 Zgură, metanol şi ulei de ricinLa nivel internaţional, dirt track-ul a trecut de-mult în era Speedway, cu arene ultramoderne, ligi naţionale puternice şi zeci de mii de spec-tatori în tribune. în România, o disciplină care odinioară drena pasiunile pe stadionul Metalul n-a ieşit încă din anonimat. poate în acest an, căci brăila va găzdui o etapă de califi care pen-tru Campionatul European.

24 Cine este Nole?Novak Djokovic a stat în ultimii ani în umbra lui Roger Federer și a lui Rafael Nadal. Din 2009, sârbul nu a mai cedat poziția a treia în clasamentul Atp, dar nici nu a pus în real pericol dominația celor doi. Acum însă are un start de sezon de excepție grație căruia l-a depășit pe elvețian în ierahia mondială.

16 Un Giro de povesteAfl at de mai multe decenii în umbra turului Franţei, Il Giro a revenit în prim-plan odată cu ultimele ediţii. Reţeta: etape difi cile și căţărări legendare.

28

Redactori: Emanuel Terzian, Vlad Bucurescu, Ioan Viorel, Alex Hovco,Alexandru Cocu, Cosmin Stăniloiu, Maximilian Hartung, Bogdan NevelAlexandru Ganci, Ivonne Ghiţă, Alexandru Gheorghiaș, Mihai DumitruLaurențiu Mandu, Valentin Protopopescu, Marian Burlacu, Dan NicolaeDirector: Adrian Ilie Layout: Codruţ Bendovski, Sorin Vasile Foto: Getty Images/GuliverDifuzare: Florentina Bălan, tel: 021 316 3380, fax: 021 316 3383, email: office@sportline.ro

Foto copertă: Novak DjokovicEditat de Sport TV Management SRL, RC J40/6784/1997, CIF RO9751036Str. Dr. Ernest Djuvara 30, 060104, București ISSN 1843 – 9926Prepress şi tipar: Art Design Reproducerea integrală sau parţială a materialelor din revistă este posibilă numai cu acordul scris editorului. © 2011 Sport TV Management

Publicaţie auditată pe perioada iulie 2009 - martie 2010

DETALII

Tenisul Românesc trăiește și azi din legenda lui Ilie Năstase și din amintirea mustaței lui Ion Țiriac. După ei, din când în când, un jucător sau o jucătoare ne-au făcut să visăm iar frumos, dar ne-au lăsat suspendați apoi în visele noastre, rareori împlinite.

Sistem şi antisistem în tenisC

M

Y

CM

MY

CY

CMY

K

Discovery presa_Eurosport_205x265_p.pdf 1 14/04/11 16:33

LIVE

21 de etape, 50 de ore de transmisiuniTURUL CICLIST AL ITALIEI

EUROSPORT.ROREVISTAEUROSPORT.RO

FACEBOOK.COM/EUROSPORTROMANIAEUROSPORTPLAYER.RO

7 - 29 MAI

Luna mai reprezintă momentul în care se trage linie în fotbalul european. Finala Ligii Campionilor va fi jucată de Manchester United (califi cată dupa 3-1 cu Chelsea, în total) şi Barcelona (6-1 per total cu Șahtior). Dacă acum doi ani Barcelona a reuşit să ia trofeul trecând de englezi cu 2-0, e de aşteptat ca pe Wembley, pe 28 mai, Manchester să nu mai rateze ocazia.Dincolo, în Liga Europa, a doua semifi nală din 6 mai va hotărî care va fi a doua fi nalistă. Deşi ar părea amuzant ca Benfi ca să joace contra celor de la Porto, probabil că nu vor fi două echipe din aceeaşi ţară. La fi nala de la Dublin, din 18 mai, cel mai scump bilet este mai ieftin decât cel mai abordabil bilet de la fi nala Champions League, ceea ce spune totul despre diferenţa de cotă a celor două competiţii.

LUNA MARILOR FINALE ALE FOTBALULUI

ȘTIRIPE SCURT PE SCURT

CIO a introdus şase noi probe în programul Jocurilor Olimpice de iar-nă de la Soci (2014): schi half-pipe (masculin şi fe-minin), ştafeta mixtă de biatlon, proba de patinaj artistic pe echipe, ştafe-ta de sanie, şi concursul feminin de sărituri cu schiurile.

Contracandidatul lui Sepp Blatter la preşedinţia Federaţiei Internaţionale de Fotbal (FIFA), qatarezul Mohamed Bin Hammam, i-a cerut acestuia, într-o scrisoare deschisă, să pri-vilegieze “integritatea” FIFA şi să nu facă apel la nici o influenţă externă în încercarea de a-şi asigura voturi în perspectiva ale-gerilor federale progra-mate pe 1 iunie. FC Porto şi-a prelun-git până în 2018, contra 20,7 milioane de euro pe sezon, contractul de drepturi de televizare pe care-l are cu Publicidade de Portugal e Televisão. Vechiul acord era de 9 mi-lioane de euro pe sezon, dar chiar şi aşa, campi-oana va încasa mai pu-ţin decât rivala Sporting Lisabona, al cărei contract ajunge la 27 de milioane de euro pe an.

Cel mai valoros jucător chinez de snooker, Ding Junhui, a fost amendat cu 2.000 de lire sterline de Asociaţia Profesionistă de Biliard şi Snooker pentru că nu a comuni-cat faptul că este bolnav înaintea unui meci dis-putat în martie, la Berlin, în cadrul Players Tour Championship şi pierdut cu 4-0 împotriva compa-triotului Liang Wenbo.

AccidentAre stupidă pentru clijstersPrezenţa lui Kim Clijsters la turneul de la Roland Garros a devenit

incertă după ce belgianca (foto sus) s-a accidentat serios la gleznă, la începutul lunii trecute, la nunta vărului său.

“În timpul ceremoniei de căsătorie a vărului său Tim, Kim a călcat rău şi şi-a sucit glezna serios” se arată într-un comunicat publicat pe site-ul internet al fostei număr 1 mondial. Clijsters purta tocuri şi a călcat involuntar pe piciorul unui alt invitat, moment în care s-a dezechilibrat şi a căzut. Verdictul medical cuprinde “o gravă luxa-ţie a gleznei drepte, cu întindere a ligamentelor medial şi lateral şi o ruptură a capsulei cu hematom la nivelul articulaţiei gleznei”. Belgiencei i s-a recomandat o perioadă de repaus de patru până la şase săptămâni.

Clijsters nu a disputat semifinala de Fed Cup împotriva Cehiei, programată la jumătatea lunii trecute la Charleroi, iar prezenţa sa pe 22 mai, la startul celui mai important turneu de zgură al anului, Roland Garros, rămâne sub semnul întrebării.

nou AcţionAr mAjoritAr lA ArsenAl

La capătul unei “telenovele” ce a durat patru ani, magnatul american Stan Kroenke a pre-luat controlul asupra clubului de fotbal Arsenal Londra. Deja acţionar principal al clubului cu 29,9%, miliardarul de peste Ocean a ajuns la un acord, la jumătatea lunii trecute, pentru preluarea acţiunilor deţinu-te de Danny Fiszman şi Nina Bracewell-Smith, contra a 230 de milioane de lire sterline, ceea ce duce totalul participa-ţiunilor lui Kroenke la 63%.

Miliardarul american de-ţine deja franciza NBA pen-tru clubul de baschet Denver Nuggets, pentru echipa de NHL

Colorado Avalanche şi clubul Saint Louis Rams, ce activează în liga de fotbal american (NFL).Din septembrie 2008, Kroenke a fost cooptat în acţionariatul Arsenal Londra şi de atunci încoa-

ce şi-a mărit ponderea şi influenţa în consiliul de administraţie al clubului. Ultima lovitură a dat-o chiar în martie, atunci când a reuşit să-l îndepărteze din consiliul de administraţie pe omul de afaceri rus Alisher Usmanov, care îşi mărise procentajul de acţiuni la 27% din capitalul clubului.

premii mAi generoAse în diAmond leAgue

Circuitul Diamond League şi-a crescut fondul de premii disponibil pentru fiecare dintre cele 14 reuniuni atletice din ca-lendarul 2011. Totalul sumelor acordate în acest an ajunge la 8 milioane de dolari. Fondul de premiere al fiecărei reu-niuni a crescut de la 450.000 de dolari la 480.000 de dolari, iar Federaţia Internaţională de Atletism (IAAF) va păstra bonusurile de final de sezon acordate învingătorilor. 40.000 de dolari şi un trofeu de dia-mant vor recompensa cel mai bun atlet al fiecăreia dintre cele 32 de specialităţi. Sezonul Diamond League demarează pe 6 mai la Doha şi cuprinde etape în Asia, Europa, Orientul Mijlociu şi Statele Unite, înain-te de pauza prevăzută pentru Campionatele Mondiale de atletism de la Daegu (Coreea de Sud), între 27 august şi 4 septembrie. Stagiunea actuală în Diamond League se închi-de cu etapele de la Zurich (8 septembrie) şi Bruxelles (16 septembrie).

pub-uri şi mAll-uri vulnerAbile lA londrAOfiţeri sub acoperire din forţele speciale britanice (SAS) evaluează - pe tot parcursul anului - centre-

le comerciale din Londra, pentru a evalua vulnerabilitatea capitalei britanice în perspectiva Jocurilor Olimpice de anul viitor. Caracterul vulnerabil al centrelor comerciale din Londra este detaliat într-

un raport publicat la începutul lunii trecute, care averti-zează despre posibi-litatea unor atacuri teroriste la Jocurile Olimpice din 2012. “Obiective uşoare”, precum centrele co-merciale, pub-urile şi mijloacele de trans-port în comun sunt “mai susceptibile de-cât Jocurile Olimpice propriu-zise să fie ţintite de atacuri în-cununate de succes”, susţine raportul în-tocmit de Exclusive Analysis, agenţie de

consultanţă în materie de risc. De asemenea, atacatorii pot dejuca măsurile de siguranţă în cazul unor evenimente în aer liber, găzduite în parcuri publice. “Mici dispozitive ar putea fi introduse dar e greu de crezut că pot cauza distrugeri importante. Mai uşor ar fi un atac multiplu, cu bombă, în pub-urile în care oamenii se uită la televizor la Olimpiadă”, se arată în raport.

ponturi de lA jimmy connors

Fosta glorie a tenisului masculin, america-nul Jimmy Connors, şi-a lansat la jumătatea lunii trecute aplicaţia pentru iPhone şi iPad, dezvoltată în colaborare cu ICN. Botezată “Jimmy Connors 109”, aplicaţia se adresează atât amatorilor, cât şi profesioniştilor cărora le livrează lecţii şi tutoriale pentru a progre-sa în carieră. “Mă întorc la principii de bază. Aşa am învăţat eu să joc”, susţine Connors. “Cu cât mai simplu, cu atât mai bine. Aşa cred. Iar când descriu o lovitură sau o priză de rachetă, vă arăt exact cum se face”. De-a lungul carierei sale, Connors a câştigat 109 titluri la simplu, un record ce rezistă şi astăzi. Americanul şi-a demarat cariera în 1972, a câştigat opt titluri de Mare Şlem şi a petre-cut în total 268 de săptămâni în postura de număr 1 al clasamentului ATP (locul 4 ca du-rată în ierarhia all time).

MAI 2011 9eurosporteurosport8 MAI 2011

Postul de televiziune cu plată Sky Sports a sem-nat un nou contract de televizare a campionatului englez. Acordul, valabil pe trei sezoane, se ridică la 220 de milioane de euro, în scădere cu 26 de procente faţă de valoarea preceden-tului contract. Jucătoarea chineză de tenis Na Li a dezmin-ţit zvonurile referitoare la iminenta sa retragere din circuitul WTA. “Îmi place că tenisul e în viaţa mea, aşa că voi continua”.

Liga Nord-Americană de Hochei profesionist (NHL) va programa în Europa patru jocuri din viitorul sezon regulat. Helsinki (7 octombrie), Berlin (8 octombrie) şi Stockholm (7 şi 8 octom-brie) sunt oraşele gazdă.

Directorul general al maratonului de la Londra, David Bedford, a demisi-onat din funcţia de pre-şedinte al maratonului olimpic programat anul viitor din cauza “frustrări-lor legate de abordarea co-mitetului de organizare al Olimpiadei de la Londra”, a indicat directorul executiv al maratonului londonez, Nick Bitel.

Trustul ESPN a dat în judecată cea mai impor-tantă asociaţie a colegiilor din SUA, Conference USA, după ce a acuzat-o de ne-respectarea unui contract de difuzare a drepturilor TV. ESPN cere daune în va-loare de 21 de milioane de dolari, din cauză că asocia-ţia colegiilor a semnat un nou contract de difuzare a meciurilor de fotbal ame-rican cu grupul Fox. ESPN avea drept de prelungire al actualului acord.

Cel mai accesibil Open pentru turistul român este cel din capitala Franţei. Numeroase agenţii au pus în vânzare pachete care merg de la 300 - 400 euro până la mai multe mii. Cei care vor ajunge acolo vor avea ocazia să vadă cum ar putea Nadal să câştige turneul pentru a şasea oară, să admire şi noua rochiţă gălbuie, marca Nike, a Mariei Sharapova sau roşul eclectic al Spring adiZero Dress, creaţia Adidas pentru Ana Ivanovici.

ROLAND GARROS (22 mai – 5 iunie)

bernie AmeninţAtcu pierdereA drepturilor F1

Preşedintele FIA, Jean Todt (foto stânga), a anunţat că doreş-te să renegocieze concesionarea actualelor drepturi comerciale asupra Formulei 1. Sub preşedin-ţia predecesorului său, britanicul Max Mosley, drepturile comerci-ale şi de difuzare ale Formulei 1 au fost cedate pentru 100 de ani SLEC Holdings, trust deţinut de Bernie Ecclestone.

“Sunt sigur că toată lumea re-alizează că din momentul în care

actualul angajament a fost semnat şi până în prezent, vremurile s-au schimbat, tehnologia s-a schim-bat”, a declarat recent Jean Todt, citat de Financial Times. “Acum 15 ani nu aveai parte de sofisticatele gadgeturi electronice de care ne bucurăm astăzi atunci când ne uităm la televizor. Toate acestea au un cost. Unul pe care clar avem nevoie să-l luăm în considerare, pentru că trebuie să ne asigurăm că finanţarea FIA (n.r. – Federaţia Internaţională a Automobilului) este la un nivel corect. Costurile noastre astăzi sunt mai mari decât cele din urmă cu zece ani. Evoluţia are un preţ”.

Fost director sportiv la Ferrari vreme de 15 ani, Jean Todt a devenit preşedinte al FIA în octombrie 2009 după ce Max Mosley i-a susţinut candidatura.

ȘTIRI

MAI 2011 13eurosporteurosport12 MAI 2011

PE SCURT

cArl lewis se Apucă de politicăFosta legendă a sprintului american Carl Lewis (foto sus) intră în politică şi va candida

din partea Partidului Democrat la alegerile programate pe 8 noiembrie pentru Senatul statului New Jersey. De 9 ori campion olimpic, Lewis (49 de ani) îl va avea drept principal rival pe senatorul republican Dawn Addiego, într-o regiune tradiţional republicană, situată la 40 de kilometri est de Philadelphia. Lewis a revenit în 2005 să locuiască în New Jersey, statul în care a şi copilărit.

lAmpre AnchetAtă de justiţiA itAliAnă

Comitetul Olimpic Italian (CONI) a des-chis recent o investigaţie vizând cicliştii şi alţi membri ai echipei Lampre, acuzaţi de uz şi trafic de substanţe dopante. Ancheta lansată luna trecută a început după ce pro-curorul Antonio Condorelli şi-a finalizat, la Mantova, prima fază a investigaţiilor şi a dat undă verde CONI pentru demararea propri-ei anchete.

În total, 32 de persoane sunt vizate, printre care rutierii Damiano Cunego, Alessandro Ballan, Marzio Bruseghin, da-nezul Michael Rasmussen şi team-manage-rul echipei Lampre-ISD, Giuseppe Saroni. Ancheta publică s-a axat pe vânzarea şi uzul de substanţe interzise, precum eri-tropoetina (EPO), efedrina, testosteron şi cortico-steroizi.

“Pe lângă interceptarea telefoanelor, ca-rabinieri din NAS (n.r. - brigada anti-narco-tice a poliţiei italiene) au întreprins operaţi-uni de filaj şi flagrant”, a declarat procurorul Condorelli citat de cotidianul Corriere della Sera. “Aşa am descoperit că Alessandro Ballan ar fi fost supus unei transfuzii de sân-ge în timpul unei operaţii la Montichiari, caz în care şi un medic, Fiorenzo Egeo Bonazzi, e sub investigaţie”.

Actuala echipă a lui Ballan, BMC, i-a in-terzis anul trecut ciclistului să ia startul în cursa Paris-Roubaix, dar a refuzat să pro-cedeze similar în acest an, în ciuda acuza-ţiilor public din partea procuraturii italiene. Ballan a încheiat Paris-Roubaix pe locul 6.

operAȚiuneA unul dintr-un miliArdEchipa de Formula 1 Force India a lansat recent o academie de susţinere a tinerilor piloţi din

India, pentru a-i ajuta să-şi dezvolte o carieră în motorsport. Mişcarea intervine în contextul orga-nizării pe 30 octombrie a primului Grand Prix de Formula 1 din India. În ultimul deceniu, Marele Circ şi-a găsit o sumedenie de gazde exotice, printre care Malaezia, China, Bahrein sau Emiratele Arabe Unite. Ţări în care, în lipsa tradiţiei şi a piloţilor, Grand Prix-urile au dus lipsă de asistenţă pe circuit şi, în general, de interesul şi înţelegerea publicului.

“Înfiinţarea Force India F1 Team Academy reprezintă un moment istoric în peisajul sporturi-lor din India. E pentru prima oară când cineva se lansează într-un program atât de ambiţios în

India”, a estimat patronul Force India, miliardarul Vijay Mallya. Primul proiect, care a demarat la finele lunii trecu-te, se numeşte “Goana după unul dintr-un miliard” şi per-mite copiilor cu vârste între 14 şi 17 ani să piloteze un kart la preţ redus.

Cei mai rapizi vor merge în finalele naţionale, apoi zece dintre ei vor urma un curs de pilotaj în Marea Britanie, la Silverstone.

Trei premianţi vor fi anun-ţaţi public cu ocazia Marelui Premiu al Indiei, din octom-brie, de la New Delhi, iar ma-

rele câştigător va primi un sezon complet de competiţie într-una dintre competiţiile de monopos-turi din Marea Britanie. Narain Karthikeyan (2005 şi 2011) şi Karun Chandhok (2010) sunt cei doi piloţi pe care i-a dat India Formulei 1. Singurul care a marcat puncte a fost Narain Karthikeyan, în Marele Premiu al Statelor Unite 2005, când a terminat pe 4 din şase piloţi prezenţi la start.

Viitorul circuit de Formula 1 de la Austin (Texas) va găzdui, cu înce-pere din 2013, şi un Grand Prix anual de MotoGP. Angajamentul semnat cu organizatorii este valabil până în 2023.

Trustul de marketing şi management sportiv IMG va renunţa la acţiunile pe care le deţine în cadrul Seriei Mondiale de Box (WSB). Cele 25 de procen-te vor fi achiziţionate de Asociaţia Internaţională de Box (AIBA), care devine astfel unicul proprietar al competiţiei.

Televiziunea italiană de stat RAI a anunţat pier-deri de 118 milioane de euro pentru anul trecut, în ciuda transmisiunilor celor mai importante me-ciuri de la Cupa Mondială de fotbal. În schimb, gru-pul Mediaset a generat în 2010 un profit de 386 de milioane de euro.

Singurul pilot român din Campionatul Mondial de Superbike, arădeanul Robert Mureşan, a sem-nat, la jumătatea lunii trecute, un contract de sponsorizare cu “Ursus fără alcool”. Logo-ul măr-cii de bere a apărut pe motocicleta PTR Honda cu începere din etapa de la Assen (Olanda), dispu-tată pe 17 aprilie.

Aripa engleză Mark Cueto a primit o sus-pendare de 9 săptămâni după i-a băgat intenţio-nat degetul în ochi unui adversar în timpul parti-dei Northampton – Sale, jucată la începutul lunii trecute şi contând pen-tru prima ligă engleză de rugby.

Atletismul clAriFică sexeleFederaţia Internaţională de Atletism (IAAF) a adoptat luna trecută, cu ocazia reuniunii

de la Daegu (Coreea de Sud), un nou set de măsuri vizând reglementarea nivelului de testosteron maxim autorizat în corpul atletelor. Decizia IAAF este rezultatul unui studiu condus pe durata unui an şi jumătate de un grup de experţi care au studiat cazurile de-licate ale diferitelor sportive diagnosticate cu hiperandroginism, o dereglare hormonală ce implică secreţia în exces de hormoni masculini. Noile reglementări vizează evitarea situaţiilor jenante, de tipul celei ivite în 2009, la Campionatele Mondiale de atletism de la Berlin, acolo unde proba de 800 de metri feminin a fost câştigată de sud-africanca Caster Semenya. Titlul i-a fost ulterior contestat din cauza nivelului ridicat de testosteron din sânge, iar sud-africanca a fost suspendată vreme de câteva luni, înainte de a fi autorizată să revină în competiţiile feminine.

Setul de măsuri adoptat de IAAF a fost dezvoltat în cooperare cu Comitetul Internaţional Olimpic (CIO). Forul atletic devine astfel prima federaţie internaţională care adoptă actuala reglementare.

serenA se întoArce în circuitSerena Williams a revenit pe terenurile de antrenamente luna trecută, după mai bine

de jumătate de an de pauză totală. Americanca n-a mai jucat un meci oficial din iulie anul trecut, când s-a impus la Wimbledon. Apoi a urmat o tăietură urâtă la picior urmată de două operaţii şi două luni şi jumătate petrecute în ghips. În februarie, fosta număr 1 în clasamentul WTA a fost diagnosticată cu cheaguri de sânge la plămâni şi la stomac.

“A jucat câteva mingi astăzi”, a confirmat la jumătatea lunii trecute Jill Smoller, agentul jucătoarei. “Nu se grăbeşte, o ia uşurel, zi după zi, în funcţie de cum se simte. Oricum, a fost foarte fericită să iasă din nou pe teren”.

În vârstă de 29 de ani, Serena are în palmares 13 titluri de Mare Şlem. Americanca nu a precizat însă când va reveni în competiţii; în cel mai bun caz, poate reintra în circuit o dată cu începutul sezonului pe iarbă, la Wimbledon (20 iunie – 3 iulie).

La Barcelona, patru echipe au reuşit să ajungă în faza fi nală a celei mai importante competiţii de baschet europene: Maccabi Tel Aviv, Montepaschi Siena, Panathinaikos Atena şi Real Madrid. Cum toate sunt din sudul Europei, se anunţă un weekend “temperamental”.

EUROLEAGUE FINAL FOUR (6-8 mai)

În 2011, Italia aniversează un secol şi jumătate de la unificare, iar Il Giro nu putea rata o astfel de sărbătoa-

re. Tocmai de aceea, Angelo Zomegnan, directorul competiţiei, a decis ca plutonul să treacă prin 17 dintre cele 20 de regiuni ale statului, iar cu această ocazie să vizite-ze mai multe localităţi importante pentru istoria ţării.

3.496 de kilometri, 21 de etape şi şapte finişuri la altitudine, acestea sunt ingredi-entele din 2011. Este unul dintre cele mai dificile trasee propuse de un Mare Tur în ultimele decenii, dar acest lucru nu i-a des-curajat pe rutieri, aproape toate numele

importante din pluton confirmându-şi participarea.

pe urmele lui gAribAldiStartul se va da din Torino, prima capi-

tală a ţării, iar de acolo cursa va merge în sud, urmând să treacă prin Quarto dei Mille (oraş aflat în apropiere de Genova, din care Giuseppe Garibaldi şi “Cămăşile Roşii” au pornit acţiunea de unificare a Italiei), Vairano Patenora (locaţia primei întâlniri dintre Garibaldi şi Vittorio Emanuele ll, vi-itorul rege al Italiei), pentru ca apoi să se ajungă în Sicilia, regiune cucerită în 1860 de “Expediţia celor 1000”, când ultimii re-prezentanţi ai Bourbonilor au fost învinşi.

Pe lângă încărcătura istorică, Sicilia va

veni şi cu o etapă care are toate şansele să devină una de neuitat: miercuri 15 mai, după ce va pleca din Messina, plutonul va începe ascensiunea pe versantul nordic al Muntelui Etna, cel mai mare vulcan activ din Europa. Aventura nu se va opri aici; va urma o coborâre, apoi o altă căţărare, de această dată pe versantul sudic, Rifugio Sapienza. Caracteristicile acesteia din urmă? 19,4 ki-lometri lungime şi o pantă medie de 6,3%.

Periplul istoric se va încheia odată cu etapa a 11-a, când caravana va ajunge la Castelfidardo. Micuţul oraş din provincia Ancona are un loc aparte în conştiinţa ita-lienilor, deoarece aici, pe 18 septembrie 1860, “Cămăşile Roşii” au înfrânt armata franceză care apăra Statele Papale.

coşmArul teribil Al ultimelor zece zile

Prima jumătate a cursei va fi doar de în-călzire, deoarece lucrurile serioase vor înce-pe odată cu etapa a 13-a. Atunci, cicliştii vor urca pe Grossglockner, cel mai înalt vârf al Austriei (aproape 3.800 de metri), însă fini-şul va avea loc la cota 1.908. Apoi, pentru că “fără amintiri nu există viitor”, aşa cum a spus Angelo Zomegnan, ziua de 21 mai îi va aştepta pe concurenţi cu Monte Zoncolan, una dintre cele mai dificile ascensiuni din lume (10,1 kilometri lungime, pantă medie 11,9%). Prezentă pentru a patra oară pe tra-seul Turului Italiei, căţărarea din regiunea Friuli-Venezia Giulia promite să ofere din nou spectacol.

inFlAţie de FAvoriţiDistribuţia din 2011 este una de-a drep-

tul fabuloasă, cum Turul Italiei nu a mai avut de mult timp. Dornic să îşi reabiliteze imaginea după scandalul de dopaj în care a fost implicat, Alberto Contador va fi pre-zent la start pentru a doua oară în carieră. La precedenta participare, în 2008, ibericul a plecat acasă cu tricoul roz, deşi nu a câş-tigat vreo etapă. Aflat într-o formă exce-lentă încă de la începutul primăverii (când a câştigat Turul Murciei şi Turul Cataluniei), spaniolul impune respect printre adversari.

Unul dintre cele mai mari talente ale ul-timului deceniu, foarte bun la contratimp şi cu o acceleraţie incredibilă pe munte, Contador poate câştiga la pas Il Giro dacă nu are probleme de sănătate. Acum trei ani, lucrurile nu au stat perfect, el suferind din cauza polenului, la care este alergic.

Cum Ivan Basso, deţinătorul trofeului, a anunţat că se va concentra pe Turul Franţei, Liquigas va fi condusă de Vincenzo Nibali, câştigătorul Turului Spaniei din 2010. Opusul lui Contador, fără explozie pe as-censiuni, italianul în vârstă de 26 de ani este considerat exponentul noii generaţii a ciclismului italian. Foarte bun coborâtor, Nibali mai are două avantaje: nu se pani-chează niciodată când rămâne în urmă şi arată constanţă uluitoare în marile tururi, la toate cele şase participări ale sale încheind

mereu între primii douăzeci de ciclişti. Geox se anunţă drept una dintre cele mai

puternice echipe prezente la start şi toată lumea aşteaptă să vadă ce vor face băieţii lui Mauro Gianetti, Il Giro fiind marea şansă a acestei echipe în 2011, după ce nu a fost invitată în Turul Franţei.

Învingător aici în 2009, Denis Menchov ţinteşte un nou succes la general; în vârstă de 33 de ani, rusul nu a impresionat sezonul acesta, dar are o scuză, deoarece s-a con-fruntat cu mai multe probleme de sănătate.

Va avea alături de el şi o echipă pe măsură: Carlos Sastre (tricoul galben din 2008) şi Fabio Duarte (campionul mondial de tine-ret de acum trei ani).

Al patrulea în 2010, Michele Scarponi porneşte cu gânduri mari, mai ales după ce a semnat cu Lampre, echipă care îi poate oferi mai multă susţinere decât preceden-ta sa formaţie, Androni Giocattoli. Bun pe căţărările cu pantă ridicată, italianul tre-buie să câştige cât mai mult timp în eta-pele montane, deoarece la contratimp nu

Aflat de mai multe decenii în umbra turului Franţei, il giro a revenit în prim-plan odată cu ultimele ediţii. reţeta: etape dificile şi căţărări legendare.

EVENIMENT

Un Girode poveste

Anul trecut, pe Monte Zoncolan a fost o atmosferă senzaţională, cu peste 150 000 de oameni aflaţi pe marginea drumului şi în zona finalului. Adevărat stadion natural, vârful din Alpii Carnici aşteaptă o nouă bătălie memorabilă şi un alt învingător; până acum, la precedentele vizite doar Gilberto Simoni şi Ivan Basso s-au impus.Gardeccia/Val di Fassa Ripose, Macugnaga şi Sestriere sunt celelalte sosiri la altitudine, toate introduse cu scopul de a crea spectacol şi de a oferi lupte aprige între favoriţi. O menţiune specială merită penultima etapă, care se va termina la Sestriere, deoarece rutierii vor urca înainte pe una dintre cele mai iubite căţărări din lumea ciclismului. Este vorba despre Colle delle Finestre, ascensiune care a mai apărut la ediţia din 2005. Atunci, italianul Paolo Savoldelli şi-a salvat cu dificultate tricoul roz şi a declarat că Finestre i-a “mâncat zece ani din viaţă”. Lungă de 18,5 kilometri şi cu o pantă medie de 9,2%, căţărarea din Piemont va chinui mulţi ciclişti, deoarece a doua jumătate a sa este complet neasfaltată, ceea ce înseamnă că rutierii vor rula pe pietriş. Iar dacă plouă atunci, totul va deveni o luptă pentru supravieţuire.În afară de aceste obstacole (40 de căţărări sunt incluse în traseul din 2011), vor mai avea loc şi două etape de contratimp individual: prima va fi la Nevegal, o cunoscută staţiune de iarnă, pentru ca apoi ediţia din acest an să se încheie la Milano, în Piaţa Domului, cu un contratimp perfect plat, în lungime de 32,8 kilometri. Astfel, organizatorii au decis să menţină suspansul până în ultima etapă a competiției.

MAI 2011 17eurosporteurosport16 MAI 2011

străluceşte, această disciplină fiind pentru el “călcâiul lui Ahile”.

Contador nu este singurul ciclist spaniol important care va participa în Turul Italiei, pentru că aici vor mai veni Igor Anton şi Joaquim Rodriguez. Dacă bascul are de luat o revanşă după ce în Vuelta 2010 a abando-nat când era lider, ciclistul echipei Katusha vrea să confirme într-un mare tur, deoare-ce până acum nu a prins niciun podium. În Giro a mai participat de patru ori, însă ni-ciodată nu a impresionat, fiind departe de adevăratul potenţial. Problema sa, la fel ca în cazul lui Scarponi, o reprezintă contra-timpul, probă în care poate ajunge să piar-dă chiar minute.

Nebăgată prea mult în seamă primăva-ra aceasta de principalii favoriţi la victorie, Androni Giocattoli ar putea fi surpriza plă-cută din Turul Italiei. Aflată în al doilea eşa-lon valoric continental, echipa gestionată

de Gianni Savio va veni la start cu un nu-cleu puternic de sud-americani: Jose Serpa Perez, Jackson Rodriguez şi Jose Rujano, acesta din urmă fiind senzaţia ediţiei din 2005, când a câştigat tricoul verde şi a ter-minat pe locul al treilea. Lor li se vor alătura Emanuele Sella, cel mai bun căţărător din 2008 şi Alessandro de Marchi, un italian în vârstă de 24 de ani care a impresionat în cursele pregătitoare pentru Giro.

Deşi etapele pentru sprinteri pot fi nu-mărate pe degetele de la o mână, aceştia au hotărât să îşi încerce norocul. Evident, de

la start nu putea lipsi Alessandro Petacchi; învingător în clasamentul pe puncte acum şapte ani, când a obţinut nouă victorii, ci-clistul lui Lampre s-ar putea afla la cea din urmă prezenţă în Turul Italiei. În vârstă de 37 de ani şi chinuit primăvara aceasta de bronşită (la fel ca în 2010), Petacchi va tre-bui să îi facă faţă lui Mark Cavendish, care se întoarce în Giro după două sezoane.

Cel mai bun sprinter din lume, britanicul de la HTC-Highroad a început mai slab anul, dar a revenit uşor-uşor, iar în aprilie a câş-tigat clasica belgiană Scheldeprijs. Motivat

de o luptă cu Petacchi, după ce peninsula-rul l-a învins de două ori în 2009, dar şi în ierarhia tricoului verde din Turul Franţei 2010, Cavendish mai are un obiectiv: el speră să poarte din nou tricoul roz, iar pen-tru asta HTC-Highroad trebuie să câştige contratimpul din prima etapă, la fel ca la ediţia de acum doi ani, când a devenit cel dintâi britanic din istorie care a îmbrăcat prestigioasa tunică.

spectAcol gArAntAtTimp de trei săptămâni, Italia va fi în

centrul atenţiei. Aici, ciclismul este mai mult decât un sport, e o adevărată cultu-ră. Italienii iubesc ciclismul cum puţine popoare o fac, iar acest lucru se vede de la an la an, când zeci de mii de oameni se pregătesc vreme de mai multe zile pentru a aştepta caravana, apoi ies pe marginea drumurilor sau urcă la 2000 de metri altitu-dine să-i urmărească pe rutieri, deşi aceş-tia se află doar câteva secunde în faţa lor. În inima fanilor însă, cicliştii rămân pentru totdeauna.

MiCHeLe sCArponi: “Monte ZonCoLAn Şi GrAdeCCiA, CeLe MAi GreLe etApe din tUr”

Italianul în vârstă de 31 de ani, unul din-tre favoriţi la victorie în Turul Italiei a vorbit despre traseul celei de-a 94-a ediţii a cursei şi despre principalii adversari la tricoul roz, marele obiectiv al carierei sale.

michele, ai avut evoluţii bune în tirreno-Adriatico, milano-san remo şi turul cataluniei. care ar fi aspectele po-zitive după aceste curse?

Sunt foarte mulţumit de rezultatele obţi-nute şi de forma fizică arătată. Am fost ex-celent pe căţărări, destul de bun la contra-timp şi m-am aflat la acelaşi nivel cu ceilalţi rutieri, iar uneori chiar am fost peste ei.

există lucruri care te-au nemulţumit?Am fost puţin dezamăgit din cauză că nu

am câştigat Tirreno-Adriatico. A fost unul dintre obiectivele mele în acest sezon, una dintre etape a trecut prin oraşul în care lo-cuiesc şi tocmai de aceea ar fi fost foarte important să termin pe prima poziţie în ierarhia generală.

care sunt principalii tăi rivali în turul italiei?

Primul e Alberto Contador, al doilea Vincenzo Nibali, în timp ce pe trei vin mai mulţi ciclişti – Danilo Di Luca, Roman Kreuziger, Denis Menchov şi Carlos Sastre.

îţi este teamă de contador după ce a arătat acesta în turul cataluniei?

Cu toţii suntem conştienţi de valoarea lui Contador, nu este nicio surpriză. În ciuda acestui fapt, nu vreau să mă declar învins

înainte de a lupta. Am energia necesară şi ocazia de a da tot ce am mai bun pentru a concura împotriva lui.

cum poate fi învins? până acum a ară-tat o formă excelentă, deşi a susţinut că nu este pregătit 100%.

Este atât de puternic, indiferent de ti-pul etapei, încât îmi e greu să spun cum ar putea fi oprit. Cred că este obligatoriu să profit de fiecare şansă ivită şi să speculez cea mai mică greşeală a sa, deşi el nu prea comite erori.

Am putea vedea o alianţă între rutie-rii italieni pentru a-l opri pe contador?

Nu cred în aşa ceva, deoarece fiecare ciclist va încerca să obţină cel mai bun re-zultat, indiferent de naţionalitate. Evident, mai multe atacuri ale adversarilor săi ar pu-tea să îi creeze probleme.

cum va arăta echipa lampre pentru giro? se ştiu o parte dintre rutierii care vor fi prezenţi acolo?

Va fi o combinaţie între căţărători, rutieri cu experienţă şi cei capabili să ducă trena (foarte importanţi pentru contratimpul pe echipe). Przemysław Niemiec, Marco Marzano şi Danilo Hondo vor fi sigur alături de mine, probabil şi Alessandro Petacchi.

cum ţi se pare traseul, e cel mai greu de când participi în turul italiei?

Fără îndoială, este unul dintre cele mai dificile, mai ales în ultima săptămână. Nu va fi deloc uşor să fii la cel mai înalt nivel în fiecare zi.

şapte sosiri la altitudine în 2011. ce părere ai?

Toate acele finişuri în căţărare sunt

“Il Giro înseamnă ciclismul pentru un italian. Te gândeşti la Turul Italiei şi mintea îţi zboară

imediat la tricoul roz. Il Giro reprezintă o parte importantă

din istoria acestei ţări, deoarece Corsa Rosa a avut un rol foarte

important în crearea unui sentiment de unitate naţională, mai ales după Al Doilea Război

Mondial. Simpla participare în Turul Italiei – eu am avut

norocul de a merge în Giro, pe care l-am câştigat de două ori

– te transformă într-un erou în ochii tuturor italienilor. Este o senzaţie unică!”

Giuseppe Saronniactualul manager al lui Lampre,

învingător în 1979 şi 1983.

Cele 23 de echipe participante: Acqua & Sapone, AG2R, Androni Giocattoli, Astana, BMC, Colnago, Euskaltel, Farnese-Vini, Garmin-Cervelo, Geox, HTC-Highroad, Katusha, Lampre, Leopard Trek, Liquigas, Movistar, Omega Pharma-Lotto, Quick Step, Rabobank, RadioShack, Saxo Bank, Sky şi Vacansoleil.

eurosport18 MAI 2011

foarte bune şi pentru asta le mulţumesc organizatori-lor. Dar, repet, va fi extrem de greu pentru un rutier să fie tot timpul pregătit.

va fi contratimpul pe echipe din prima etapă fo-losit de lampre pentru a obţine timp faţă de ceilalţi adversari sau se va încerca o evoluţie prin care să nu se piardă prea multe secunde?

Anul trecut, clasarea mea în Turul Italiei a fost afec-tată puternic de contratimpul pe echipe, în care am pierdut mult timp. Echipa mea de atunci a dat totul, dar nu a fost suficient împotriva lui Liquigas. De aceas-tă dată mă voi baza pe oameni competitivi care vor impune ritmul, care mă vor ajuta să limitez pierderile. Nu putem spera la victorie, însă aşa cum am arătat şi în Tirreno-Adriatico vom fi competitivi.

care va fi cea mai dificilă etapă, unde crezi că se vor putea realiza diferenţe importante?

Din punctul meu de vedere, etapele care se vor în-cheia pe Zoncolan şi la Gardeccia vor fi cele mai dure.

există vreo etapă de care să îţi fie teamă sau pe care o consideri plină de capcane?

Cred că etapa cu Etna este extrem de dificilă, mai ales că vine în prima parte a Turului Italiei, ceea ce în-seamnă că le va crea probleme cicliştilor care nu vor fi pregătiţi. Tocmai de aceea m-am antrenat de multe ori pe traseul acestei etape.

simţi presiune înainte de start? există aşteptări mari în ceea ce priveşte câştigarea tricoului roz?

Nu e deloc presiune, sunt încrezător şi fericit. Normal, atunci când iei startul într-o cursă atât de importantă şi ai ca obiectiv tricoul roz, trebuie să fii mereu concen-trat şi să pregăteşti totul până la cel mai mic detaliu, pentru a evita greşelile.

cum arată programul tău pentru 2011? în ce cur-se vei mai participa după turul italiei?

Nu prea am avut timp să mă gândesc, deoarece m-am antrenat din greu pentru Giro. Restul curselor vor depinde de rezultatul de aici. Poate voi fi prezent la startul Turului Spaniei şi în Turul Lombardiei, împreună cu Damiano Cunego. Ce duo fantastic ar fi atunci pe şosele Italiei!

în afară de tricoul roz din il giro, ce obiective mai ai în carieră?

Vreau să le ofer motive de fericire fanilor prin atacuri-le mele şi atitudinea de luptător din fiecare cursă. Dacă voi obţine astfel şi câteva succese, voi fi şi mai bucuros.

eşti pro sau contra comunicaţiilor radio?Sunt pentru ele. Oferă un important suport tehnolo-

gic şi multă siguranţă rutierilor când rulează la viteze ridicate, iar traseul este unul presărat cu numeroase sensuri giratorii.

şi o ultimă întrebare: în toată cariera ta de până acum, ai avut vreun idol?

Vreau să vă spun că idolul meu este managerul lui echipei Lampre, Giuseppe Saronni. Sunt absolut con-vins ca va fi foarte fericit când va auzi asta.

“CÂt ÎMi dAi CA sĂ te LAs sĂ CÂŞtiGi?”Vă mai amintiţi penultima etapă de anul trecut? Italienii s-au obişnuit să lase ce e mai bun pentru final. Pe Cima Coppi (numele pe care îl poartă cel mai înalt punct al Giro din anul respectiv) de pe Passo Gavia s-a ajuns în sâmbăta dinaintea încheierii competiţiei.Gilberto Simoni îşi anunţase retragerea. La 39 de ani, era clar că nu mai putea repeta performanţele din 2001 şi 2003, când încheiase Turul în roz. Nici măcar o victorie de etapă nu-i mai era la îndemână aşa că şi-a propus la finalul carierei să treacă primul pe Cima Coppi. Obiectiv mititel, având în vedere că Passo Gavia se afla la mijlocul etapei. Nici măcar pe acela nu l-a îndeplinit, fiindcă, deşi a evadat, cu el a venit şi Johann Tschopp, care l-a devansat. Elveţianul, deşi cu 10 ani mai tânăr, n-a făcut niciun cadou, fiindcă echipa sa îşi termina acordul cu Bouygues Telecom şi avea nevoie de victorii pentru a găsi un alt sponsor.De Passo Gavia şi penultima etapă din Giro se leagă un alt episod neplăcut din viaţa sportivă a lui Simoni. Se întâmpla în urmă cu cinci ani. Atunci a dat peste un Ivan Basso în apogeul carierei şi bine îndopat, care avea să fie implicat la numai o lună după Giro în scandalul declanşat de Operaţiunea Puerto. Basso (pe atunci la CSC) conducea după 19 etape cu 6:07 în faţa lui Jose Enrique Gutierrez (Phonak) şi cu 10:34 în faţa lui Simoni (Saunier Duval). Urma penultima rundă, etapa-regină, care conţinea Passo Gavia şi Passo Mortirolo plus un final în ascensiune nerepertoriată la Aprica. Echipele CSC şi Saunier Duval au tras tare şi au subţiat plutonul pe căţărări până când în fruntea cursei au rămas numai liderii acestor echipe, Basso şi Simoni. Cei doi au urcat împreună Mortirolo, iar pe coborâre Basso l-a rugat pe Simoni să rămână împreună.Basso avea tur câştigat fiindcă Gutierrez se afla în urmă, iar Simoni era imposibil să-i ia 10 minute pe ultimii 30 de kilometri. În ceea ce-l priveşte, Simoni nu mai avea şanse să ajungă nici măcar pe doi, aşa că a acceptat. Cei doi au rulat împreună până cu cinci kilometri înainte de final.Simoni a povestit ulterior că, în acel moment, Basso i-a cerut bani pentru a-i lăsa victoria de etapă. Simoni a refuzat, Basso a accelerat şi a ajuns la linia de sosire cu peste un minut înaintea lui Simoni.Gibo a explodat după etapă: „Nu vreau să-i iau din merite, a câştigat pentru că a fost mai puternic. Dar, dacă aş fi câştigat eu, s-ar fi spus că mi-a făcut victoria cadou, însă el a cerut bani pentru cadou. Mai bine îl lăsam singur pe coborârea de pe Mortirolo”.Basso a negat totul: „E adevărat că i-am cerut să coborâm împreună, dar restul e fals”. Ultimul cuvânt i-a aparţinut tot lui Simoni: „Vrei să spun şi cifra?” N-a spus-o niciodată. (Emanuel Terzian)

CAmpionul mondial al supermij-lociilor, Lucian Bute, şi-a propus ca până la finele anului 2012 să-i

învingă pe cei mai titraţi pugilişti ai acestei categorii. Neînvins în cele 28 de meciuri la profesionism, românul doreşte ca în acest fel să închidă definitiv gura contestatarilor. La scurt timp după ultimul meci, cu Brian Magge, Bute a făcut o declaraţie intere-santă: „S-a speculat mult că mă feresc de meciurile tari, dar o să vină şi vremea lor şi atunci o să închid gura tuturor celor care vorbesc. O să vedeţi că într-un an şi jumă-tate o să închei toate socotelile la catego-ria mea, vreau să le arăt tuturor că sunt cel mai bun. Pugiliştii mai puternici nu au fost disponibili până acum. Eu sunt disponibil să mă bat cu oricine, oriunde. Deocamdată mă bat doar în Canada, pentru că acolo vând, de aceea preferăm să facem meciu-rile la Montreal”.

Un cunoscut site care se ocupă de bo-xul profesionist, fightnews.com, a realizat pentru fiecare categorie câte un top 20, în care sunt incluşi pugilişti de la cele patru versiuni importante, WBC, WBA, IBF, WBO. În această ierarhie, Lucian Bute se află pe poziţia a treia. Românul se angajează să învingă cel puţin doi dintre primii opt pen-tru a se putea bucura liniştit de centura cu diamante. La o privire atentă a acestui cla-sament, se poate observa că Bute i-a învins pe Sakio Bika (locul 10), Librado Andrade (locul 11) şi Edison Miranda (locul 15), aceas-ta demonstrând că românul nu a avut parte doar de pugilişti de duzină. Principalele ţin-te ale lui Bute ar trebui să fie Andre Ward

– campionul versiunii WBA, Carl Froch – campion WBC şi Robert Stieglitz – campion al versiunii WBO.

Teoretic, pe termen scurt doar ultimul este disponibil, ceilalţi doi fiind implicaţi în turneul Super Six (un turneu de box pen-tru cei mai buni supermijlocii ai versiuni-lor WBA şi WBC, organizat de Showtime). Primele meciuri din Super Six au avut loc pe 17 octombrie 2009, iar finala va avea loc în acest an. Câştigătorul turneului va uni-fica cele două centuri la categoria super-mijlocie. Printre participanţi s-au numărat: Arthur Abraham, Carl Froch, Andre Ward, Glen Johnson. Unul dintre favoriți, Andre Ward, consideră că Lucian Bute trebuie să lupte cu câştigătorul acestui turneu pen-tru a pune capăt oricăror speculaţii: „Cred că Lucian Bute face o treabă bună acum. Câştigă împotriva unor luptători de calibru şi cu siguranţă este unul dintre cei cu care ar trebui să se bată câştigătorul acestui Super Six, pentru că există prea multă con-fuzie despre cine este cel mai bun”.

Lucrurile sunt puţin mai nuanţate, in-clusiv staff-ul lui Bute are propria strategie, unul din punctele sensibile reprezentân-du-le locul de disputare al posibilei gale. Bute şi-a clădit întreaga carieră în Canada, unde se bucură de o popularitate imensă, şi tocmai de aceea conducerea clubului său, Interbox, vrea să profite din plin, atât sportiv cât şi financiar de acest lucru. Cert este că, în ciuda declaraţiilor de tip „Cassius Clay” în care contestau calităţile pugilistului român, majoritatea adversarilor lui Bute au recunoscut după confruntări că este cel mai puternic boxeur pe care l-au întâlnit.

CondAMnAt sĂ bAtĂ totbUte

Cel mai titrat pugilist român al tuturor timpurilor, Lucian Bute, are parte de o contestare constantă, motivul invocat fiind acela că în toată cariera sa nu a întâlnit niciun adversar de valoare. Campionul mondial a declarat că nu se teme de niciun pugilist de la categoria sa. dAn nicolAie

5 posibiLe „ţinte” ALe LUi bUte

Andre Ward (SUA): Născut pe 23 februarie 1984, este neînvins la profesionişti, are 23 de victorii, fiind campionul versiunii WBA. S-a întâlnit şi cu doi dintre adversarii lui Bute - Bika şi Miranda - şi l-a învins pe Mikkel Kessler. Și-a disputat majoritatea luptelor în California.Carl Froch (Anglia): Născut pe 2 iulie 1977, are 27 de victorii la profesionişti şi o singură înfrângere, în faţa lui Mikkel Kessler. Se poate mândri cu victorii la Arthur Abraham, Andre Dirrell şi Glen Johnson. Mikkel Kessler (Danemarca): Născut pe 1 martie 1979, are o carieră impresionantă, 43 de victorii şi două înfrângeri, provocate de Andre Ward şi legendarul Joe Calzaghe. Este campionul versiunii WBC. Doar de cinci ori a luptat în afara Danemarcei. L-a învins, printre mulţi alţii, pe patronul clubului Interbox, Eric Lucas.Robert Stieglitz (Germania): Născut pe 20 iunie 1981. Campionul versiunii WBO are 39 de victorii şi două înfrângeri. Trebuie menţionat că a pierdut fără drept de apel în faţa a doi pugilişti pe care Bute i-a învins: Alejandro Berrio şi Librado Andrade.Arthur Abraham (Armenia): Născut pe 20 februarie 1980, are 34 de meciuri la activ, majoritatea în Germania, 32 câştigate şi două pierdute. A învins pe unul dintre adversarii lui Bute, pe Edison Miranda, şi la începutul carierei l-a făcut KO pe românul Alexandru Manea.

noLe?Cine este

Novak Djokovic a stat în ultimii ani în umbra lui Roger Federer și a lui Rafael Nadal. Din 2009, sârbul nu a mai cedat poziția a treia în clasamentul ATP, dar nici nu a pus în real pericol dominația celor doi. Acum însă are un start de sezon de excepție grație căruia l-a depășit pe elvețian în ierahia mondială. dAniel mArton

În 2011, Djokovic a reuşit ceva care nu a fost la îndemâna spaniolului Nadal şi nici măcar a elvețianului

Federer: a adunat 26 de victorii consecu-tive. Performanțe asemănătoare au mai reuşit doar John McEnroe (39 de victorii consecutive în 1984) şi Ivan Lendl (25 de succese la rând, în 1986).

Anul perfectNovak Djokovic a încheiat cum nu se

poate mai bine anul 2010, câştigând Cupa Davis alaturi de colegii din echipa Serbiei. Cel poreclit “Nole” sau ”The Joker” s-a im-pus atunci în ambele meciuri de simplu, disputate contra francezilor Gilles Simon şi Gael Monfils.

Fără prea multe momente de respiro, Djokovic a mers apoi la Melbourne cu gândul declarat de a se impune pentru a

doua oară la Australian Open. În drumul său spre cel de-al doilea trofeu de Grand Slam, sârbul a cedat un singur set, în fața croatului Ivan Dodig, pentru a trece apoi la pas de Roger Federer (semifinale) şi de Andy Murray (finală).

La Dubai, pornea din postura de cap de serie numărul 2, deşi de la ultimele două ediții a plecat de aici învingător. După un parcurs fără emoții, în finală avea să-l în-tâlnească din nou pe elvețianul Federer. Sârbul s-a impus cu un dublu 6-3, reuşind să câştige pentru a treia oară consecutiv turneul din Dubai.

Atenția tenisului mondial s-a concen-trat apoi în cealaltă parte a globului. La Indian Wells, interesul a fost teribil, deoa-rece la startul turneului s-au înscris primii trei clasați în ierarhia mondială: Rafael Nadal, Roger Federer şi Novak Djokovic. A fost momentul în care sârbul de 23 de ani a demonstrat că este omul începutului de

an: în semifinale l-a învins a treia oară con-secutiv pe Roger Federer pentru a se impu-ne apoi şi în fața lui Rafael Nadal.

Prin această ultimă victorie în fața lui Roger Federer, sârbul a urcat pe poziția a doua în ierarhia mondială. Succesul contra lui Nadal a făcut din Novak Djokovic cel mai tânăr jucător care a reuşit să-i bată conse-cutiv, în finale, pe cel mai bine poziționați trei tenismani din clasamentul ATP (Andy Murray la Australian Open, Roger Federer în Dubai şi Rafael Nadal la Indian Wells).

Şi tot în Statele Unite a mai egalat Djokovic un record al lui Roger Federer. “Nole” s-a impus in cadrul Mastersului de la Miami (din nou victorie în finală împotriva lui Nadal), a ajuns la a 26-a victorie consecu-tivă în 2011 şi a reuşit astfel tripla Australian Open – Indian Wells – Miami, performanță aflată la îndemâna elvețianului în 2006.

Rivalitatea cu Nadal și Federer

Ivan Lendl şi John McEnroe au jucat unul împotriva celuilalt de 36 de ori, acesta fi-ind recordul de întâlniri dintre doi jucă-tori. Djokovic vs. Nadal este o confruntare pe care am vazut-o deja de 25 de ori dar, ținând cont de faptul că sârbul are 23 de ani, iar spaniolul cu unul mai mult, e foarte probabil ca recordul anilor ’80 să pice. Până acum Nadal este în avantaj, 16-9, majorita-tea victoriilor fiind obținute pe zgură, acolo unde ibericul are un procentaj de sută la sută în fața sârbului.

După trei înfrângeri pe final de 2010, Djokovic a obținut tot atâtea victorii în fața lui Roger Federer, la început de 2011. Scorul întâlnirilor directe îi este favorabil elvețianului, 13-9, însă trendul ultime-lor întâlniri îl face pe sârb să spere la mai mult. De altfel, cele trei succese din 2011 în fața elvețianului îl plasează pe “Nole” într-o companie selectă, fiind unul dintre cei patru jucători care au reuşit să-l bată pe Federer de trei ori pe parcursul unui an. Ceilalți trei sunt Rafael Nadal, Andy Murray şi David Nalbandian.

Zgura, marea provocare

Dintre cele 21 de titluri câştigate în cari-eră de Djokovic, doar trei au fost obținute pe zgură, victoria din 2008 obținută la Mastersul de la Roma fiind de departe cea mai importantă. Cu o problemă asemănă-toare s-a confruntat şi Rafael Nadal, spani-olul care la începutul carierei avea rezultate excelente pe zgură, dar modeste pe alte suprafețe. Nadal a depăşit între timp acest handicap.

La Roland Garros, turneul vedetă ce se desfăşoară pe această suprafață, Djokovic a ajuns de două ori în semifinale, în 2007

şi 2008, însă de fiecare dată a fost învins de Nadal. Cu un an mai devreme, în 2006, Djokovic a fost nevoit să se retragă din cau-za unei accidentări, în sferturile de finală, în fața aceluiaşi jucător.

Tot la Roland Garros, în 2007, Djokovic şi-a adjudecat însă o altă întrecere în fața lui Nadal şi Federer. Este vorba despre con-cursul de karaoke organizat de televiziunea France 3. Sârbul a câştigat voturile fanilor după ce a interpretat melodia “I will survi-ve”, surclasându-i pe Rafael Nadal cu a sa “La Bamba” şi pe Roger Federer, cel care a cântat “You’re simply the best”.

e talentată, tânără, frumoasă şi e numărul 1 mondial: ea este daneza în vârstă de 20 de ani, caroline wozniacki. un singur lucru îi lipseşte în acest moment carolinei: trecerea pe cartea de vizită a unui turneu de mare şlem.

Obiectivul pentru anul 2011 îl reprezintă triumful într-unul dintre cele patru turnee de Mare

Şlem. Prima şansă a ratat-o la Melbourne, fiind eliminată în penultimul act de Na Li. Totuşi, ea a afişat constant o stare de relaxare, în care nu se simţea presiunea. Pe de altă parte, atât de stresantă a ajuns întrebarea „cum te simţi ca număr 1 mon-dial, fără un turneu major câştigat?” încât Wozniacki a privit şi partea bună a săptă-mânii din luna martie în care a coborât pe cea de-a doua poziţie. Prima reprezentantă a Danemarcei care a ajuns pe locul 1 WTA a jucat o singură finală a unui turneu de Mare Şlem, în 2009, la US Open, dar Kim Clijsters i-a luat trofeul, după o victorie în două seturi.

Urmează Roland Garros, acolo unde Caro speră să-şi ia această povară de pe umeri şi să îşi depăşească performanţa cea mai bună, realizată în 2010, când a fost oprită în sferturi de Francesca Schiavone, cea care

avea să îşi adjudece trofeul. Wozniacki va fi favorita competiţiei din acest an, fiind o jucătoare al cărei stil se potriveşte cu zgura şi care lasă impresia că şi-ar dori să stea pe teren toată ziua, alături de fani.

Pentru a-şi îndeplini visul, daneza va trebui să treacă peste unele obstacole. Prima pe listă este chiar campioana de anul trecut, care şi-a consolidat prezenţa în top 10 printr-un joc foarte bun, practicat pe suprafeţe care nu îi convin, ceea ce oglin-deşte munca şi seriozitatea ei. Singura în-trebare este: va mai putea Schiavone să îşi etaleze celebra ei „joie de vivre” atunci când se va afla sub presiunea pe care o va simţi când îţi aperi un titlu?

Cu un record de 20 de victorii din 23 de partide disputate pe zgură în 2010, Samantha Stosur îşi declară candidatura la câştigarea turneului, în pofida faptului că nu a avut parte de un debut de sezon tocmai reuşit. Anul trecut, australianca s-a impus în primul ei turneu de top la Charleston şi a jucat finala la Stuttgart şi la openul francez.

Totuşi, cea mai importantă adversară a lui Caro rămâne Clijsters. Belgianca a pier-dut de două ori în finala turneului parizian, nu a mai participat la Roland Garros din 2006, dar anul acesta este considerată una dintre marile favorite.

Competiţia va fi lipsită de prezenţa fostei număr 1 mondial, Serena Williams, ceea ce este o şansă pentru Wozniacki. Jucătoarea care a câştigat 13 turnee de Grand Slam, printre care şi ediţia din 2002 a turneului de la Paris, nu a mai disputat niciun meci oficial de la finala câştigată în faţa lui Vera Zvonareva la Wimbledon, în iulie 2010.

Turneul de la Roland Garros este consi-derat, din punct de vedere mental, cea mai grea întrecere de tenis din lume.

Două săptămâni şi şapte tururi disputa-te pe o suprafață lentă şi extrem de solici-tantă, premiile consistente, rivalităţile de pe teren, raidurile câştigătoare şi ambiţiile jucătoarelor înscrise pe tabloul principal vor crea şi în acest an, la Roland Garros, un spectacol de neuitat pentru milioanele de iubitori ai tenisului.

“CiUdĂţenii” MArCA dJoKoviCEste criticat pentru că bate de foarte multe ori mingea de pământ înainte de a servi. Recordul este de 28 de bătăi. Deşi adversarii spun că e doar o metodă pentru a-i enerva, sârbul susține că aşa se concentrează mai bine.Îi place să schieze şi spune că nu va renunța la această pasiune chiar dacă toată lumea i-a atras atenția că există un risc foarte mare să se accidenteze. Îi imită frecvent pe alți jucători. Rafael Nadal sau Maria Șarapova au intrat în atenția lui Djokovic, publicul de la US Open cerându-i insistent sârbului să-i imite pe cei doi. De aici şi porecla “The Joker”.

roLAnd GArros: nAdAL sAU dJoKoviC?Din 2005, de cînd Rafael Nadal a devenit „delfinul” lui Federer, tenisul din high life a fost o afacere „în doi”. La finele lui 2010, s-a petrecut un fapt care, deşi nu a surprins pe nimeni, l-a făcut pe Djoker-ul belgrădean să „decoleze”. Serbia a câştigat Cupa Davis învingând Franţa, iar liderul echipei plavilor s-a maturizat în trei zile cât în toţi anii petrecuţi în ATP la un loc. Aşa se face că sfârşitul sezonului hivernal pe hard arată un Djokovic invincibil. Sârbul l-a învins de trei ori pe Federer, pe care l-a şi detronat de pe locul secund al clasamentului, şi de două ori pe campionul mondial, spaniolul Rafa Nadal.Martina Navratilova e de părere că Roger Federer mai poate câştiga turnee de Grand Slam, dar nu-l vede revenind pe primul loc ATP. Alţi comentatori afirmă că nici Nadal nu stă prea bine, căci are de apărat până în iulie 7000 de puncte, în vreme ce Djokovic are totul de câştigat, după un 2010 şters, când a punctat puţin. Cu o condiţie: să-şi păstreze incredibilul nivel de joc arătat în aceste prime luni ale anului. Dar să nu uităm că Nole a realizat această excepţională performanţă exclusiv pe hard, suprafaţa lui de excelenţă. Cât priveşte celelalte suprafeţe outdoor, statistica nu oferă mari şanse sârbului. Rafa îl conduce cu 9-0 în disputele pe zgură, iar pe gazon scorul este de 2-0 în favoarea balearului. Dacă Nadal nu va fi diminuat fizic, el poate reedita excelentul sezon din 2010, cu victorii la Monte-Carlo, Roma, Madrid şi Roland Garros plus Wimbledon-ul, a cărui iarbă tocită nu-i permite lui Djoko să viseze suplimentar. (Valentin Protopopescu)

WOZNIACKIVISEAZĂLA ROLANDGARROS

tenisul românesc trăieşte şi azi din legenda lui ilie năstase şi din amintirea mustaței lui ion Țiriac. după ei, din când în când, un jucător sau o jucătoare ne-au făcut să visăm iar frumos, dar ne-au lăsat suspendați apoi în visele noastre, rareori împlinite.

RomâniA AşteAptă încă un Ilie Năstase, o Virginia Ruzici, titluri în turneele profesionis-

te, o finală de Cupa Davis şi, în general, continuitate în performanțele jucători-lor şi jucătoarelor de tenis. De-a lungul anilor, succesele au apărut mai degrabă ca o consecință a talentului remarcabil al unora decât ca rezultat al unei poli-tici coerente a performanței. De la Ion Țiriac şi Ilie Năstase încoace, mai multe

generații au reuşit să se impună ca mar-cante pentru tenisul românesc, fără însă ca după ele să păstrăm un nivel ridicat de performanțe. Virginia Ruzici, Florența Mihai, Mariana Simionescu, în anii ‘70, au fost urmate după abia aproape două decenii de Irina Spârlea, Ruxandra Dragomir şi Cătălina Cristea.

La băieți, după Năstase şi Țiriac, Florin Segărceanu a strălucit şi el, urmat la în-ceputul anilor ‘90 de Adrian Voinea şi Dinu Pescariu, puțin mai târziu apărând HoriA teCĂU

visÂnd LA Cei MAriCel mai performant tenisman de dublu de

la Ţiriac şi Năstase încoace este braşovean prin naştere, dar constănţean prin adopţie. Ca junior, Horia Tecău promitea imens, alături de Florin Mergea. Cei doi au disputat finale la Australian Open, au câştigat de două ori la Wimbledon, iar la simplu Tecău s-a calificat în semifinala de la All England Club.

La seniorat, trecerea la turneele ATP a reali-zat-o cu dificultate, iar faptul că rezultatele la simplu întârziau să apară l-a îndemnat să se dedice exclusiv dublului. O opţiune înţeleap-tă, căci astfel a valorificat superlativ calităţile de excelent „dubleur” pe care le posedă. La cei 1,93 metri pe care îi măsoară, Tecău ser-veşte ca din tun şi nu prea ratează voleuri la fileu. Anul trecut, lângă Robert Lindstedt (34 ani) a câştigat patru turnee pe suprafe-ţe diferite (Casablanca, s’Hertogenbosch, Båstad, New Haven) şi a mai disputat finala la Wimbledon (premieră românească din 1975).

La începutul lui 2011 pierde în runda ultimă la Brisbane, căci suedezul se accidentează şi declară forfait. Spirit pozitiv, Horia, aştep-tând ca Lindstedt să recupereze, face echipă la Zagreb cu belgianul Dick Norman. Acest team de conjunctură câştigă finala!

La Acapulco, Mexic, alături de Victor Hănescu, Tecău face senzaţie, învingându-i în ultimul act pe brazilienii Melo şi Soares. Şi să nu uităm că la Australian Open 2011, Horia, alături de exotica americană Bethanie Mattek-Sands, a fost la un pas de finala de dublu mixt, cei doi fiind eliminaţi în semifinală după un foarte aplaudat long set în decisiv, pierdut cu 9-11. În acest an, Horia speră să se califice la Turneul Campionilor de la Londra, să devină membru al invidiatului Top Ten al tenismani-lor de dublu şi să-i înfrângă măcar o dată pe Bob şi Mike Bryan. (Valentin Protopopescu)

Virginia Ruzici rămâne, până astăzi, singura jucătoare de tenis din România care s-a impus în proba de simplu a unui turneu de Mare Șlem. Se întâmpla in 1978, pe zgura de la Roland Garros. Un an mai târziu, Ruzici a pierdea fi nala de dublu mixt pe care o juca la Paris avându-l drept partener pe joc pe Ion Țiriac.

O campioană la Wimbledon și US Open contra unei duble câștigătoare a turneului de mărime medie de la Varșovia. O fostă lideră mondială faţă în faţă cu modesta ocupantă a locului 28 WTA. O jucătoare de hard și gazon împotriva unei sârguincioase combatante pe zgură. O distanţă de ani lumină pare că le separă pe cele două.

Andrei Pavel, practic ultimul jucător ro-mân, cu real impact internațional.

Cum se pot explica aceste salturi şi lipsa unei continuități reale la nivel înalt? Care e sistemul de selecție, de pregătire, de promovare care face asta posibil, în comparație cu Franța, Rusia sau Spania, unde tenisul rămâne

permanent la un nivel ridicat?Pentru că, la o prima vedere, la noi

rezultatele apar pentru că avem no-rocul să se nască din când în când un talent remarcabil, care nu se iroseşte prea devreme, în timp ce Occidentul pare o maşină perfectă care cu un dram de talent scoate rezultate.

Peste fileul încins de la Miami, Maria Sharapova îi strânge mîna Alexandrei Dulgheru,

ba o şi îmbrăţişează – iar rusoaica nu e deloc celebră pentru efuziunile ei sentimentale. Doar că acum fata lui gospodin Yuri are toate motivele să fie culantă cu adversara. S-a calificat în semifinale după un adevărat maraton: trei ore şi 30 de minute. Sharapova a simţit cum renaşte, şi-a amintit de zi-lele glorioase. Obiectiv vorbind, are de

ce să-i fie recunoscătoare Alexandrei, care a pus-o cu spatele la zid, obli-gând-o să dea tot ce are mai bun. „Piti” a noastră a trezit-o din morţi...

Dar învinsa merită cel puţin tot atâta atenţie cât şi Sharapova. De ce? Pentru că soarele Floridei i-a priit acestei ju-cătoare scunde şi cu înfăţişare fragilă, dar puternică precum o stâncă şi răb-dătoare ca o mangustă.

Alexandra Dulgheru avusese un sezon dezastruos. În tot anul 2011, ea nu adunase decât o victorie, obţinută în primul tur la Dubai, contra Elenei

siMonA HALep poveste CU FinAL inApArent

După un deja tradiţional scenariu păgubos, Simona Halep, campioană de simplu juniori la Roland Garros în 2008, a naufragiat în eterne-le turnee de seniori challenger şi în calificările marilor competiţii, urmând să îngroaşe rân-durile talentaţilor tineri jucători români care fac ravagii la juniorat şi se ratează la seniorat. Involuntar, ea a devenit rapid „vedeta” jurna-lelor româneşti şi internaţionale, datorită unui bust monumental. Internetul a fost invadat cu fotografii. Tenace, ştiind că vocaţia ei este te-nisul şi nu showbiz-ul, nedorind să devină o a doua Kournikova, Simona a încercat la începu-tul verii lui 2009 marea cu degetul printr-o in-tervenţie chirurgicală de mamoplastie vizând micşorarea volumului unui bust care o trans-formase fără voia ei în star pe Google şi care o deranja vădit pe terenul de tenis.

Deloc întâmplător, rezultatele sale în WTA n-au întârziat să apară, deplasarea Simonei în teren a devenit mai facilă şi rapidă, iar agre-sivitatea de pe linia de fund a transformat-o într-o competitoare dificilă. Astfel, e clar că nu prin accident ea a disputat în 2010 finala de la Fes pierzând, ce-i drept, la Iveta Benešová. Să nu uităm că Simona a venit din calificări... La Melbourne, în acest an, ea avea să parvină pe tabloul principal tot după calificări. Cu o încredere de nezdruncinat, atinge turul trei eliminând-o în turul precedent pe rusoiaca Kleybanova, cap de serie 24, capotând apoi în faţa polonezei Radwanska, favorita nr. 12.

Progresul său în joc se reflectă şi în clasa-mentul WTA: locul 352 (2008), locul 210 (2009), locul 81 (2010) şi locul 61 (2011). Să ne bucu-răm căci, în definitiv, evoluţia Simonei Halep este una epică, fără deznodământ cunoscut, iar povestea ei urmează un grafic sinusoidal: juniorat de top, seniorat defectuos, dar cu un sex appeal, apoi progres şi confirmarea prag-matică a valorii. Oare unde se va opri Simona? (Valentin Protopopescu)

Greu de egalatPână la Ion Țiriac, jucătorii români de te-

nis nu luau parte la turnee internaționale, regimul de la Bucureşti interzicându-le să părăsească țara, imediat după instaurarea comunismului. Țiriac a fost primul care a în-ceput să joace în concursuri în străinătate, pe la începutul anilor ‘60, apoi a apărut Ilie Năstase, intrat sub aripa protectoare a aces-tuia, cei doi fiind şi azi perechea inegalabilă a tenisului românesc. Mai ales datorită

Învingător la Roland Garros (1972) şi la Forest Hills (1973), Ilie Năstase n-a reuşit să triumfe niciodată la Wimbledon, unde a eşuat de două ori atât de aproape. Ultima oară - în 1976, într-o finală pierdută în fața lui Borg. La 30 de ani, Nasty ratase ultima şansă de a-şi trece în cont un turneu de Mare Șlem.

ALEXANDRACEA MARE

finalelor epopeice de Cupa Davis pe care le-au disputat. Drumul inițiat de Țiriac a crescut nu doar nivelul de joc, ci şi

deschiderea spre noi metode de antrenament, spre noi mo-dele de program pe termen lung.

Ilie Năstase, talent inegalabil, a ajuns primul lider din era Open, reuşind să câştige peste 100 de turnee de simplu şi de dublu. Dincolo de imaginea sa boemă, de stilul lui rebel, Năstase a imprimat tenisului mondial o altă dimensiune a performanței şi a posibilităților talentului. Iar tenisul româ-nesc s-a hrănit aproape 20 de ani doar din magia celor doi, din rezultatele lor, din năzbâtiile lui Ilie şi din ambiția serioasă şi intransigentă a lui Țiriac.

De numele acestuia se leagă şi apariția primei generații de fete care au scris istorie în tenisul românesc. Virginia Ruzici a pierdut, alături de Țiriac, finala turneului de dublu mixt de la Roland Garros, în 1979. Cu un an înainte, câştigase finala de simplu, fiind şi azi singura româncă învingătoare într-un tur-neu de Grand Slam. Alături de ea, Florența Mihai şi Mariana Simionescu au marcat prezența românească în circuitul mon-dial profesionist.

Alexe Bardan a fost în ultimii 40 de ani implicat activ în tre-burile Federației Române de Tenis şi are o privire de ansam-blu asupra fenomenului şi mai ales a evoluției sale: “E curios chiar şi pentru mine că aceşti sportivi au apărut din te miri ce. Pentru că suntem un popor care nu se dă în vânt după sport, în general”. Veteranul tenisului nostru recunoaşte că talentul inegalabil a scos la lumină performanțele, dar ele au apărut şi pe fondul unui anume sistem: “Am avut un sistem, dar nu dintre cele mai bune. Era sărăcăcios, totul s-a realizat printr-o muncă asiduă şi cu multe lipsuri. Păi, nici mingi n-aveam. Țin minte că odată nu s-a disputat campionatul național, pentru că n-am avut mingi cu care să se joace”.

Şi totuşi, în aceste condiții, creşteau jucători, Bardan fiind de părere că programul de turnee şi antrenamente era mult mai bine controlat în acei ani. Astăzi, spune el, e prea multă

Baltacha. În rest, doar înfrîngeri în runda inaugurală, la Brisbane, împo-triva lui Petkovic, la Sydney, contra lui Kim Clijsters, la Melbourne, împotri-va japonezei Morita, la Doha, contra lui Zakopalova. Şi, fi-reşte, meciurile ju-cate în turul secund şi pierdute la Dubai în faţa lui Peer şi la Indian Wells con-tra lui Hradecka. Aproape zero abso-lut, după un an 2010 plin de succese.

Piti, cum este alin-tată Alexandra, a făcut însă un extraordinar exerciţiu de uitare. A pus între paranteze toate eşecurile de până acum, a părăsit fap-tul, decisiv până la urmă, că hard-ul nu este suprafaţa ei favorită, a trecut până şi de respectul reflex ce-l resimţea în faţa Mariei Sharapova, cu care nu mai jucase niciodată, dar despre care ştia că este o legendă. Încrederea acumulată în cele trei meciuri an-terioare (în prima rundă a stat, fiind cap de serie), după victorii la Sheepers, Larsson şi Peng, i-a dat aripi, determinând-o să realize-ze cel mai bun meci al ei pe hard all time. Un meci pe care, mental, probabil că Alexandra l-a şi câştigat atunci când s-a oprit la două puncte de victorie.

Cum de-a fost însă posibilă această „schimbare la faţă”? De unde forţa de a renaşte din propria-i cenuşă? Sufletul omului e ca o minge de ping pong, spunea un celebru psiholog francez. În situaţiile cele mai negre, psihicul posedă puterea de a integra suferinţa, de a merge mai departe.

Depun mărturie că aşa stau lucrurile. Am văzut la Roland Garros, în 2010, pe terenul numărul 9, meciul din primul tur dintre Dulgheru şi Lucie Hradecka. Partida se disputa la amiază, pe o temperatură atipică pentru Parisul sfârşitului de mai: vreo 34 de grade Celsius. Era dificil să respiri aerul cald şi umed, darămite să mai alergi.

Hradecka, mai înaltă cu cinci centimetri şi mai grea cu vreo 20 de kilograme, a bubuit nu mai puţin de 16 aşi. Pe zgură, într-o par-tidă de fete... absolut incredibil! La un moment dat, Piti a alergat după o scurtă, a căzut, iar genunchiul i s-a întors pe dos, curbura transformându-se în opusul ei. A fost nevoie de intervenţia kine-toterapeutului, timp de câteva minute.

După un asemenea accident, nu ştiu câte jucătoare ar mai fi continuat partida. Strângând din dinţi, Piti a reluat lupta de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi a câştigat în trei ore şi 20 de minute cu 7-6 (1), 4-6, 6-3. Atunci am înţeles că nu e o întâmplare faptul că Alexandra Dulgheru e singurul jucător român de la Năstase încoace care câştigă un turneu important de două ori la rând (Varşovia, 2009 şi 2010).

libertate, fiecare îşi alege turneele şi se duce unde vrea, fără o proiecție pe ter-men lung: “Joacă mulți prea multe turnee de mâna a doua, pentru a ciupi ceva bani, de ici de colo, fără să se gândească la viitor. Dacă e să mă gândesc a cui e vina, aş zice că e geografică, aşa suntem noi, mai la estul Europei”.

Sistemul funcționaAşadar, sistemul centralizat, care contro-

la fiecare ieşire din țară, a facilitat apariția unor generații impresionante. Regimul ştia că fiecare turneu câştigat de Năstase, Țiriac sau Ruzici e o lovitură de imagine. Şi le-a permis astfel accesul în lumea bună.

Rezultatele lor, mediatizarea, au dus la un boom fără precedent în anii ’80, când rach-etele de lemn fabricate la Reghin se găseau aproape în orice casă în arsenalul de jucării al copiilor.

Dar sistemul nu era pregătit pentru o dezvoltare de masă; lipseau terenurile, an-trenorii, mingile, lipsea infrastructura pe măsura pasiunii iscate. Practic, se înregistra o situație similară cu aceea de după victo-riile Nadiei, când mii de fetițe se duceau la gimnastică. Acum toată lumea făcea tenis, iar părinții îşi visau copiii învingători pe zgura de la Paris.

Din toată această forfotă, a răsărit Florin Segărceanu, eroul Universiadei de la Bucureşti, din 1981. În 1983, când John McEnroe câştiga turneul de la US Open, Segărceanu era singurul adversar care reuşea să câştige un set contra ameri-canului. În jurul său au crescut şi alții. La începutul anilor ‘90, Dinu Pescariu, Adrian

Voinea şi mai apoi Andrei Pavel au ținut capul de afiş cu performanțe notabile, dar niciodată la nivelul celor ale predecesorilor lor. Andrei Pavel a reuşit o victorie în Seria Masters şi a fost ultimul român clasat în

apropiere de Top 10: locul 13 mondial în octombrie 2004.

Între aceste generații, o mulțime de re-zultate la copii şi juniori, neconfirmate apoi la nivelul profesioniştilor; sau confirmate doar parțial şi niciodată decisiv. Tot Alexe Bardan încearcă să găsească o explicație: “S-au mulțumit cu puțin. Apoi, uite, am avut câte 30 de turnee în țară şi doar fetele, parțial, au profitat de ele. Băieții, nu. Bine, la băieți e şi mai dificil, nivelul e mult mai ridicat, ştacheta e sus, trebuie multă muncă şi voință”.

În ciuda privirii sumbre a specialistului, avem azi un Victor Hănescu, prezent con-stant între primii 50 de jucători ai lumii, un Horia Tecău, specialist respectat în jocul de

dublu, iar la fete un grup compact condus de Alexandra Dulgheru, numărul 27 mon-dial, jucătoare cu o explozie remarcabilă în ultimul an. Alături de ea, Simona Halep, Sorana Cârstea sau Monica Niculescu, fac

După o carieră mai mult decât corectă în circuitul profesionist, Ion Țiriac şi-a clădit reputația din postura de manager al talentelor din ATP. După Guillermo Vilas, braşoveanul l-a impresariat pe puştiul minune al tenisului german, Boris Becker. După un deceniu de colaborare, relația dintre cei doi s-a încheiat în mod misterios.

Mult înainte de Steffi Graf şi Andre Agassi, circuitul profesionist de tenis a oferit showbiz-ului o primă idilă cu acte. Mariana Simionescu şi Björn Borg au trăit o poveste ce a durat patru ani.

înconjurul lumii şi încearcă să urce în ie-rarhia WTA. Cum au apărut ele, în ce model de dezvoltare au crescut, e greu de spus. Pentru că, tot de la Alexe Bardan, aflăm că părinții sunt cel mai important sponsor al jucătorilor români tineri, al copiilor care se duc la noi la tenis.

Cluburile? “Înainte erau 30-40 de clu-buri. Dar serioase. Acum sunt vreo 200. Majoritatea n-au terenuri, închiriază unde-va două terenuri, e un antrenor, care e şi preşedinte, percep o taxă şi asta e tot. Ar trebui regândit totul, alte baze la Federație. Criterii clare pentru cluburi, număr de tere-nuri, de antrenori, de copii legitimați”.

Va fi bine!Deocamdată, la noi, Federația e în fier-

bere, Ruxandra Dragomir, preşedintele ales în 2009, fiind contestată de mai mulți mem-bri. Acuzele la adresa fostei jucătoare vin din mai multe părți şi e evident că aceste scandaluri nu ajută performanța şi nici nu asigură un cadru optim pentru programe coerente şi pe termen lung. Cu toate aces-tea, Ruxandra Dragomir e optimistă că teni-sul românesc se va schimba. O statistică a Federației Române de Tenis spune că în 2010 România ocupa locul al cincilea în lume în ceea ce priveşte numărul de jucătoare din ierarhia WTA. Şefa federației crede că e primul semn al schimbării mentalității şi a sistemului. Un prim pas care va fi urmat de alții, după cum promite.

Ce trebuie totuşi pentru ca un jucător sau o jucătoare să explodeze şi să se mențină la un nivel ridicat, mai mulți ani? Andrei Pavel e un model singular, pentru că el, spre ex-emplu, şi-a fost şi manager şi antrenor, pen-tru mulți ani.

Virginia Ruzici povesteşte că i-a fost influențată cariera atunci când Ion Țiriac i-a devenit manager, iar Ştefan Georgescu antrenor personal. Victor Hănescu se pregăteşte de mulți ani cu Firicel Tomai, dar pare intrat într-un blocaj din care nu mai poate progresa. Până la urmă, dincolo de talent, norocul şi anturajul sunt şi ele de-cisive. Plus un sistem care să se preocupe doar de performanță, de protejarea talen-

telor reale şi de creşterea acestora, sănătos şi competitiv. Pentru că, din când în când, descoperim câte o mică minune, care se stinge apoi fără să poată oferi cineva o explicație plauzibilă şi onestă.

Irina Begu,ce lovitură!

Ultima senzație a tenisului feminine românesc e Irina Begu, jucătoare care la începutul lunii aprilie a disputat finala concursului de la Marbella, după ce pe

parcursul întrecerii a câştigat în fața fostu-lui număr 2 mondial, Svetlana Kuznetsova. Viktoria Azarenka a învins-o în finală dar, datorită acestei finale, Begu a intrat în Top 100 WTA, după ce la începutul anului era pe locul 214 mondial. Irina, care are 20 de ani şi a fost campioană europeană de junioare, este poate modelul de urmărit pentru a găsi răspunsuri la toate întrebările de până acum. A explodat la Marbella, iar acum trebuie să confirme că nu e vorba despre un simplu accident. Sau, din contră, ca în majoritatea cazurilor, e doar o întâmplare fericită.

“Nu au existat proiecte pe termen lung şi durează până ce acestea se vor

implementa. Rezultatele au fost accidente fericite.

Acum lucrurile se schimbă şi din fericire avem mai mulți jucători şi jucătoare de top

decât erau înainte”.Ruxandra Dragomir

Vreme de mai bine de un deceniu, Andrei Pavel a fost cel mai sonor nume pe care l-a dat tenisul românesc circuitului internațional. „Cneazul” a câştigat în 2006 turneul de la Montreal din seria Masters, performanța de referință a tenisului nostru masculin din ultimii douazeci de ani.

Victor Hănescu activează de aproape un dece-niu în circuitul profesionist. După câteva succe-se de început, cariera sa pare însă plafonată.

pătrat de pământ costa 7 dolari, punctează şi el: “Asta n-ar fi nimic, dar mai auzi şi câte un ”... morţii mă-tii!” la adresa copilului, de nu îţi vine să crezi”.

FugA după precocitAte distruge

Aici, la capitolul mentalitate, spune Dron că trebuie lucrat mult cu românii. “Oamenii trebuie să înţeleagă că perioada asta, de la 8 la 14 ani, este pentru formare. Copilul trebuie să facă totul din plăcere, nu trebu-ie forţat, pentru că altfel la 18 ani ajunge vlăguit, stors din punct de vedere fizic şi psihic, practic este pierdut pentru marea performanţă. Fuga asta după precocitate îi distruge pe cei mai mulţi. Au trecut vremu-rile când Becker sau Şarapova se impuneau la o vârstă fragedă. Între timp tenisul a tre-cut la un alt nivel, este mult mai solicitant iar dacă arzi nişte etape, absolut necesare în formarea unui jucător, nu se mai poate face nimic. Vreau să vă spun că am văzut recent un meci de dublu între fetiţe de 12 ani. Au fost o mulţime de puncte care au durat minute întregi, pentru că toate patru stăteau pe linia de fund şi singura lor gri-jă era să returneze mingea în teren, să nu greşească. Nu, domnilor! Nu aşa! Copilele alea trebuiau să urce la fileu, să caute să încheie punctul, să uzeze de procedeele învăţate la antrenament. Dar ele, săracele, dacă erau permanent sub presiunea verba-lă a părinţilor, de frică să nu greşească au ales să omoare meciul. Afară este altceva. Acolo, mentalitatea este alta. Până la 14 ani, se pune accentul exclusiv pe învăţare, pe câştigarea încrederii în sine, extrem de im-portant atunci când puştiul sau fata încep să iasă la concursuri”.

lucrul în echipă, cheiA succesului

Academia de la capătul Militarilor chiar arată interesant. Patru terenuri de zgură, patru cu tartan, un altul acoperit, un bazin de înot, hotel şi restaurant pentru cei care sunt din provincie, chiar şi şcoală, în care cei care fac tenis au un regim special. Atrag însă atenţia, în mod special, două terenuri de minitenis, pentru cei foarte mici. „Astea sunt unicat în România”, dezvăluie Dron, care explică secretul adoptării acestor te-renuri variate. „Aici se dezvoltă plăcerea celor mici. În Franţa, există cu nemiluita asemenea terenuri, de acolo am importat

ideea”. De copiii din Academie se ocupă un colectiv de opt tehnicieni, fiecare spe-cializat pe o grupă de vârstă, coordonaţi de şeful corpului de antrenori, Dan Niţă, şi cu toţii supervizaţi de fostul component al echipei de Cupa Davis a României. „Asta am căutat să aduc în primul rând, lucrul în echipă. Este piatra de temelie a unui succes, românii trebuie să înţeleagă că este mult mai bun lucrul în echipă decât cel cu antre-nor individual. Unul singur nu poate şti to-tul, dar unde sunt mulţi întotdeauna există unul care stăpâneşte bine un aspect, altul alt aspect şi tot aşa. Plus că, în colectiv, din discuţii, se nasc idei. O fi bun şi antrenorul individual, dar asta mai târziu, când se trece de perioada de formare, chiar de perioada junioratului”.

„doAr cu tAlentul nici năstAse n-A reuşit”

Întrebarea stas, dacă puştii români au talent pentru acest sport, determină un răspuns tranşant din partea celui care a dat numele Academiei: „Talent? Asta înseamnă calităţi fizice înnăscute, viteză şi gândire. Astea stau la baza talentului, dar nu mai este suficient pentru a reuşi. De fapt, n-a fost niciodată! Dacă nu adaugi la el muncă, multă muncă, degeaba ţi l-a dat Dumnezeu. Ilie Năstase, cât era el de supertalent, până nu s-a apucat serios de treabă, mânca des-tulă bătaie de la alţii. Talentul ăsta trebuie şi el cultivat. Ne-am trezit că vin copii care pur şi simplu nu ştiu să alerge! Pare incredibil ce spun acum, dar aşa este! Nu ştiu ce fac ei la şcoală, la orele de sport, dar mulţi dintre

„MentALitAteA e CeA CArene oMoArĂ pe noi, roMÂnii”În contact cu școala de tenis franceză, considerată cea mai bună din Europa, reputatul antrenor dezvăluie motivele pentru care copiii și juniorii români se pierd pe drum.

Complexul este situat undeva în capătul Militarilor, spre comuna Roşu. „Academia Sever Dron” este numele bazei, una dintre

acele academii de tenis care încearcă să se impună în peisajul sportului alb de la noi. O poate face din mai multe motive, unul dintre ele fiind că, spre de-osebire de alte „kitschuri”, baza asta sportivă chiar arată a Academie de tenis, iar un al doilea că nu-mele lui Sever Dron, fost coechipier al lui Năstase şi Ţiriac în echipa de Cupa Davis a României în anii ’70, reprezintă o garanţie. Stabilit de aproape 40 de ani în Franţa, Dron vorbeşte fără perdea despre marea problemă a tenisului românesc: modul în care sunt crescuţi copiii şi juniorii.

„părinţii şi Antrenorii individuAli îl strică pe copil”

Având în spate anii de muncă depuşi la Federaţia Franceză de Tenis, unde a activat la toate sectoare-le posibile, Sever Dron a identificat imediat marea tară a sectorului juvenil de la noi. „Din păcate, în România, copiii sunt forţaţi devreme, iar principala vină aparţine părinţilor şi antrenorilor individuali. Sunt părinţi care nu acceptă ideea că băiatul sau fata lor poate pierde un meci, că important la aceas-tă vârstă este formarea lor ca jucători şi nu câte me-ciuri câştigă. În Occident, nu există sistem de punc-taj pentru copiii cu vârstă până la 14 ani. Am văzut

aici părinţi care stau permanent cu gura pe copil şi la antrenamente, dar mai ales la meciuri. ”Hai”, ”Fugi acum”, ”Dă-i cu reverul”, iar când pierde punctul din prost nu-l scoate! Nu mai spun că la un moment dat m-am trezit cu un părinte pe teren, lângă mine. ”Ce cauţi, domne, aici?”. ”Păi, să fiu mai aproape de el, să-o mai spun una - alta!”. ”Lasă-l, domne, că îi spun eu, doar de-aia sunt aici. Dumneata, te rog frumos să ieşi din teren”. Incredibil! Dar aici e vina antreno-rilor individuali, mulţi dintre ei acceptă asemenea situaţii pe principiul ”Dacă îi iau banii poate să facă ce vrea”. Ştiu antrenori din ăştia care se uită cu ce maşină vine părintele la antrenament, ca să ştie cam cât şi ce să-i ceară”.

Patronul bazei şi asociatul lui Dron, Marian Şotae, cel care a achiziţionat terenul pe care s-a ridicat baza sportivă încă de acum 10 ani, când metrul

sever dron:

„Toată lumea trebuiesă înţeleagă că un campion nu se face, un campion se naşte, iar tu,

ca antrenor, nu trebuiedecât să-l cizelezi”

MAI 2011 37eurosporteurosport36 MAI 2011

Alexandru Stănciulescu, Dan Niță, Marian Șotae,Mădălina şi Nicolae Gioană, Sever Dron şi Sorin Zaharia

copiii ăştia nu au deprinsă tehnica alergării, pentru că nu a avut cine să-i înveţe”.

Fetele, peste băieţiÎn sfîrşit, „Fete sau băieţi?”, ca în jocul

copilăriei. De ce apar mai multe fete de valoare decât băieţi în tenisul românesc? Răspunsul pare simplu şi logic atunci când vine de la Sever Dron. „Fetele sunt mai se-rioase, mai conştiincioase, băieţii fluctuea-ză. Poate şi din acest motiv avem acum la fete jucătoare-speranţă la toate niveluri-le, în timp ce la băieţi există un mare gol, o prăpastie. Plus că de câţiva ani fetele au început să se antreneze aproape la aceeaşi intensitate ca băieţii, stau la fel de mult pe teren, iar sparring-partnerii lor sunt în ma-joritate băieţi. Cu băieţii e mai problematic, pentru că pe lângă gaura asta valorică de care vorbeam, mai există şi tentaţiile vieţii de care ei trebuie feriţi, în special între 14 şi 17 ani, adică exact perioada în care ei trebu-ie să se afirme”.

sever dronFost component al echipei de Cupa

Davis a României, Sever Dron a ales să rămână în Franţa în 1972. “Pur şi simplu a fost o decizie luată pe moment, când eram la turneul de la Roland Garros. N-o duceam rău în România, eram la Dinamo, ofiţer de miliţie, dar simţeam că vreau mai mult de la viaţă, că pot mai mult. În echipa de Cupa Davis eram eterna rezer-vă a lui Năstase şi Ţiriac, aşa că mi-am zis că la 27 de ani merită să încerc şi altce-va. N-aveam pe nimeni, la început mi-a fost greu, dar încet - încet, am izbândit. Am ajuns să lucrez în cadrul Federaţiei Franceze de Tenis şi am fost antrenorul personal al lui Henri Leconte, unul dintre marile talente ale Franţei. Pe plan per-sonal, m-am căsătorit cu o braziliancă, avem trei copii şi trăim la Paris. Pe de altă parte, mi-am zis că merită să dau o mână de ajutor aici, românii mei merită să fie mult mai sus”.

AMintiri CU LeConte Şi sArKoZY

Dintre multele amintiri cu Henri Leconte, pe care, ca antrenor, l-a însoţit la turnee timp de câţiva ani, Sever Dron rememorează una la care ţine în mod deosebit. “Înainte de finala de la Roland Garros din 1988, am zis să mergem la un

avocat din Neuilly-sur-Seine, o subur-bie a Parisului, pentru ca respectivul să-i alcătuiască un discurs pe care să-l spună după finală, cum e obice-iul. Ca fapt divers, avocatul ăla era în acelaşi timp şi primarul orăşelului. Numele lui? Nicolas Sarkozy, actualul preşedinte al Franţei! Bun, ajungem, iar Sarkozy, amabil, i-a scris unul pen-tru victorie şi unul pentru înfrângere. Când ieşim de acolo, Leconte, nebun ca orice geniu, aruncă discursul pen-tru înfrângere: ”Mai dă-l în… mă-sii şi pe ăsta! Auzi, să-mi scrie unul pentru înfrângere. Păi, ce, mă bate Wilander pe mine!?”. A doua zi Wilander a mă-turat cu el pe jos, trei la zero la seturi. La discurs, după meci, dacă el arun-case ce-i scrisese Sarkozy, s-a apucat să improvizeze. Evident a spus numai

prostii, printre care că „voi, publicul, n-aţi înţeles nimic din jocul meu astăzi, nu vă pricepeţi!”. Atât le-a trebuit spectatori-lor. Din „huo” nu l-au scos vreo şase luni după aia, indiferent pe ce teren juca în Franţa!”.

viLAs, o MAŞinĂde JUCAt tenis

Dintre toţi tenismanii cu care a lucrat de-a lungul timpului, la capitolul ambi-ţie şi muncă antrenorul român a rămas impresionat de argentinianul Guillermo Vilas: “Domnule, era ca o maşină, nu obo-sea niciodată. Dacă trebuia să stea opt ore pe teren şi să se antreneze, păi opt ore stătea. Pe zgură era zeu, câştiga tot, dar la un moment dat ne apucăm să-l zgândărim un pic, eu şi Ţiriac, cel care îi era manager, că pe iarbă nu poate să câştige. „Păi, dacă nu mă antrenaţi şi pe iarbă”, ne-a replicat el. Bun, în anul ăla, 1978, am plecat mai devreme la Openul Australiei, care pe vremea aia se juca pe iarbă, tocmai să aibă timp să se antre-neze suficient şi să se familiarizeze cu suprafaţa. N-am văzut om mai dornic să înveţe, cu toate că nu era la prima tinere-ţe. Prindea tot ce îi spuneam, apoi repeta ore în şir mişcarea aia şi lovitura aia. Un tip uluitor. S-a plimbat apoi în turneu, pe care l-a câştigat şi în 1978 şi în 1979”.

“Trebuie schimbată mentalitatea, pentru că

jucătorii români înfloresc la 15-16 ani, iar până la vârsta senioratului sunt ofiliţi deja!

Sunt ca un copac care dă roade prea devreme”

eurosport38 MAI 2011

Are o probLeMĂ iMobiLiArĂroLAnd GArros

Considerat un autentic campionat mondial al tenisului pe zgură, turneul de Grand Slam de la Roland Garros a trăit periculos în ultimii ani. Pricina? Nesfârșitele dezbateri, controverse și chiar certuri iscate de o problemă pe cât de reală, pe-atât de spinoasă: fie dezvoltarea parcului sportiv de la Porte d’Auteuil, fie mutarea sa în altă locaţie. vAlentin protopopescu

Până la un punct, aspecte precum sporirea suprafeţei complexului Federației Franceze de Tenis (FFT)

şi construirea unui acoperiş retractabil pe arena centrală Philippe Chatrier, deşi dezi-rabile, se loveau de rigiditatea fatală a unei legislaţii de arondisment şi oarbe şi surde.

În acea zonă burgheză şi înverzită a Parisului, este interzis să construieşti struc-turi urbane prea înalte, iar un acoperiş precum cel de la Melbourne sau Londra ar fi primit doar o autorizaţie temporară de funcţionare. Adică milioane de euro cheltu-iţi, timp de două săptămâni, în fiecare an. Mai mult, nici extinderea fermecătorului parc ce găzduieşte Roland Garros-ul nu era posibilă, căci primăria de arondisment se opunea expropierilor.

Dacă lucrurile rămâneau neschimbate, atunci marele turneu era condamnat la un

fel de minorat în rândul celor patru com-petiţii de top ale tenisului mondial. Dintre cele patru turnee de Mare Şlem, Roland Garros-ul avea cea mai mică suprafaţă utilă, găzduind un număr insuficient de terenuri şi beneficiind de un centru de presă destul de discret. Arena sa centrală, alături de cea a turneului de la Flushing Meadows, erau singurele lipsite de acoperiş în caz de preci-pitaţii. Iar la Paris, în mai, plouă exasperant de mult...

Pornind de la toţi aceşti factori, nu puţini erau oficialii francezi care propuneau dife-rite locaţii unde să fie mutată competiţia. Unii o vedeau la Versailles, alţii la Gonesse, iar alţii la Marne-la-Vallée. Singurul impe-diment? Toate aceste amplasamente sînt situate în afara Parisului, la câteva zeci de kilometri. Ceea ce însemna dezvoltarea in-frastructurii. Plus factorul timp. În cele din urmă, pe 13 februarie, plenul FFT a hotărât,

bizuindu-se pe sprijinul primăriilor şi al gu-vernului, să extindă actuala bază de la 8,5 ha la 14 ha până în 2016. Mai mult, un aco-periş mobil tip „aripi de avion” va fi instalat pe arena Philippe Chatrier, un nou stadion cu o capacitate de 5000 de locuri va fi con-truit pe locul serelor de la Porte d’Auteuil, prin extindere, iar un nou centru de presă va fi realizat, având o capacitate de primire mai mare decât cel prezent, de doar 2500 de locuri. Costul total al proiectului se ridică la 273 de milioane de euro, iar finalizarea sa va aduce un plus de 150.000 de spectatori pe ediţie.

Şi pentru că ne-am liniştit văzând că bă-trânul Roland Garros nu va deveni altceva, ci doar îşi va cosmetiza şi întineri figura, să sperăm că ediţia 2011 va fi una la fel de tumultuoasă precum precedentele două, când campionii la simplu au fost eliminaţi prematur din competiţie.

serenANiște cioburi într-un restaurant din Munchen și un cheag la plămâni. În doar opt luni, Serena a ajuns din lidera WTA doar o pacientă care nu știe dacă va mai juca vreodată. vlAd bucurescu

AFlAtă cu familia în vacanţă în München, în iulie 2010, Serena a avut întâlnire cu ghinionul. În

drumul spre ieşirea restaurantului unde cinase a călcat pe câteva cioburi. I s-au aplicat 12 plasturi la dreptul şi şase la talpa piciorului stâng. Nu părea grav, dovadă că a doua zi Serena juca un meci demonstrativ cu Kim Clijsters.

O săptămână mai târziu, se întorcea în Statele Unite. „Simţeam că nu este în ordine. Degetul mare de la picior îmi atârna, nu este normal să stea în poziţia aceea. Am văzut un specialist care mi-a confirmat că am un tendon fracturat, aşa că am decis să suport intervenţia chirugicală”.

Prima consecinţă a fost ratarea participării la US Open. Criticii au acuzat-o că s-a folosit de un pretext pentru a evita să joace acolo unde la ediţia anterioară fusese implicată în cel mai grav act de indisciplină din ultimii ani în tenisul feminin (a înjurat şi ameninţat o ar-bitră de linie).

Când Serena a anunţat că nu poate juca nici la Australian Open din cauza problemei de la picior (unde suferise şi a doua operaţie), a devenit limpede că nu blufase. „Revenirea la antrenamentele intense a complicat situa-ţia, am forţat prea devreme”, spunea ea spre sfârşitul lunii noiembrie, când pierdea prima poziţie în clasamentul WTA.

Dependentă de atenţia presei mondene şi în general de tot ce înseamnă showbiz, Serena nu putea lipsi de la decernarea pre-miilor Oscar. Câteva ore mai târziu, o am-bulanţă gonea spre Sinai Medical Center cu

Serena la bord având masca de oxigen pe faţă. Explicaţiile au creat stupoare: Williams avea un cheag de sânge la plămâni. Tratată la începutul lui martie pentru embolie pulmo-nară, fosta regină a tenisului şi-a prelungit cu cel puţin câteva luni perioada de pauză.

Mai multe jucătoare de top s-au declarat alături de Serena. Kim Clijsters s-a declarat îngrijorată, mai ales după ce a aflat că zboru-rile frecvente pot cauza astfel de probleme de sănătate. Caroline Wozniacki a vizitat-o pe Williams la Los Angeles în perioada turneului de la Indian Wells. „Am stat mult de vorbă, am spus glume şi ne-am propus să ne facem timp cândva pentru o sesiune de karaoke îm-preună. Serena este o fată deosebită şi are un caracter puternic”, a povestit Caroline.

Fosta jucătoare de origine română Corina Morariu, în prezent comentator TV, este de părere că tocmai caracterul puternic al Serenei o va ajuta să depăşească momentul. ”Are o personalitate puternică şi este foarte competitivă în tot ceea ce face. Nu am niciun dubiu că va reveni”, a opinat Morariu, care a fost diagnosticată cu leucemie când era ju-cătoare activă şi a revenit în circuit după ce a învins boala, ajungând pe primul loc în lume în proba de dublu.

Şi Viktoria Azarenka, jucătoare de top 10 mondial, crede că întoarcerea Serenei în sportul care a consacrat-o este o chestiune de câteva luni. „Sunt alături de ea în aceste clipe şi sunt convinsă că va fi aceeaşi luptă-toare pe teren când va reveni”, a spus jucă-toarea din Belarus.

Când şi dacă va reveni în tenis nu se ştie prea clar, deşi Serena speră să fie aptă de joc după Wimbledon.

ProFesionAlizAreA tenisului, dar mai ales transformarea sa într-o ”mică industrie” au afectat tot mai

mult viaţa practicanţilor săi. Jucătorii au fost obligaţi să-şi planifice fiecare mişcare din mo-mentul în care au pătruns în circuitul mare, în spatele fiecărui campion aflându-se, pe lângă obişnuitul antrenor, o adevărată echipă for-mată din manager, preparator fizic, medic, nutriţionist şi purtător de cuvânt.

În timp ce băieţii s-au adaptat mai uşor la ”jungla” în care au pătruns, învăţând să se descurce singuri, fetele au fost nevoite să ac-cepte, şi după ce au ajuns la majorat, tutela părinţilor, cei care, de obicei, îşi îndrumă co-piii spre sportul alb. A părinţilor e un fel de a spune, fiindcă în realitate, de obicei, lângă o campioană se află tatăl, nicidecum mama ei. De aici şi până la apariţia ”tiraniei taţilor” în te-nis nu a mai fost decât un pas. Iar acesta a fost făcut relativ repede.

Dornică să participe la Jocurile Olimpice

de la Londra, anul viitor, Marion Bartoli are o mare problemă. Şi anume că nu o poate face decât dacă joacă până atunci pentru echipa Franţei, în Fed Cup. Nimic neobişnuit până acum, doar că numărul 1 din Hexagon a condiţionat prezenţa în naţională de in-cluderea tatălui ei, Walter, în staff-ul tehnic. Pretenţie care nu a fost şi nu este acceptată de Federaţia Franceză de Tenis (FFT).

Situaţia nu este nouă, însă recent s-a con-semnat un alt episod al ”micului război” pe care Bartoli îl poartă cu oficialii de la Paris din cauza tatălui ei. Într-un interviu acordat coti-dianului ”l’Equipe”, jucătoarea a declarat că Nicolas Escudé, căpitanul echipei Franţei de Cupa Federaţiei, îi va permite să concureze la JO fără a avea obligaţia de a juca pentru naţională. Oficialul a dezminţit imediat, acu-zând-o pe Bartoli că a minţit cu neruşinare. Învinuita şi-a cerut imediat scuze, iar tatăl ei şi-a exprimat regretul pentru această situaţie.

Ceea ce n-a rezolvat şi problema de fond, Bartoli neacceptând să se antreneze cu

altcineva decât cu părintele ei. Medic genera-list, Walter şi-a lăsat baltă profesia, în 2000, şi a consacrat întreg timpul fiicei sale: i-a devenit antrenor, manager, preparator fizic. Cu toate că nu este de meserie, el a conceput metode de antrenament şi strategii socotite a fi avan-gardiste. Recunoscătoare, Marion nu a accep-tat să se lase pe mâna altcuiva, iar încăpăţâ-narea ei riscă să o coste prezenţa la Londra.

prietenii interzisepentru steFFi grAF

Bartoli nu este nici prima, nici ultima jucă-toare de tenis care îşi trăieşte viaţa sub supra-vegherea atentă a tatălui ei. Ba se spune chiar că ea a fost norocoasă, acesta nefiind un tip atât de autoritar precum alţii. Lista campioa-nelor din tenis care n-au putut face un pas fără aprobarea taţilor este destul de mare, iar printre cele care au avut probleme serioase din acest motiv s-a numărat şi Steffi Graf.

Cu 22 de titluri de Grand Slam câştigate, aflată pe primul loc mondial timp de 337 de săptămâni, cumulat, ceea ce reprezintă un record, nemţoaica este socotită una dintre cele mai valoroase jucătoare din toate timpu-rile. Ea a fost lansată în ”sportul alb” de tatăl ei, Peter Graf, un concesionar de automobile, care i-a fost şi antrenor. Din primii ani, aces-ta i-a impus un stil auster de viaţă, împiedi- când-o să lege prietenii şi chiar să schimbe două vorbe cu alte jucătoare din circuit. El i-a impus un program draconic, cu patru ore de antrenament zilnic, iar metodele sale au ajutat-o pe Steffi să-şi amelioreze loviturile şi implicit stilul de joc.

Consacrată deja, Steffi avea să cunoască un regres la începutul anilor 90, când tatăl ei a fost implicat într-o afacere de paternitate care avea să se dovedească falsă. Şi deşi s-a îndepărtat de el, acesta nu a încetat să-i facă probleme, fiind acuzat deseori de ”coaching” ilegal. Acuzat deseori de relaţii extraconju-gale, dependent de alcool, Peter Graf a ajuns şi la închisoare în câteva rânduri. În 1997, de pildă, a ”uitat” să declare 4 milioane de dolari câştigaţi de fiica sa şi a stat 25 de luni la ”ră-coare” din cele 45 la câte fusese condamnat! Steffi nu a fost acuzată, însă a donat 1,3 mili-oane de mărci statului în scopuri caritabile...

În ciuda acestor probleme, campioana a reuşit să-şi întemeieze un cămin. Căsătorită în 2001 cu Andre Agassi, alt mare campion al tenisului, ea a devenit mama unui băiat, Jaden Gil (10 ani), şi a unei fete, Jaz Elle (8). Nu a uitat niciodată tratamentul la care a fost

MAI 2011 43eurosporteurosport42 MAI 2011

tirAniA tAţiLorÎn CirCUitUL WtAPărinţii joacă un rol important în cariera jucătorilor de tenis, însă în cazul fetelor mai ales taţii se manifestă dominator chiar și după ce acestea ajung la majorat.

supusă de tatăl ei, aşa că a fondat mai apoi fundaţia ”Children for tomorrow”, care are ca scop sprijinirea copiilor victime ale traumatis-melor războiului, persecuţiilor şi violenţelor domestice.

jelenA dokic A Fost AmeninţAtă cu moArteA

Şi mai cumplită a fost relaţia Jelenei Dokic, fost număr 4 mondial, cu al ei tată şi antrenor, Damir. Socotită a fi o mare speranţă a teni-sului, jucătoarea care s-a stabilit în Australia în 1994, pe când avea 11 ani - familia ei a fugit din Croaţia, din cauza războiului - nu a reuşit să se menţină multă vreme la vârf. Iar aceasta din cauza comportamentului tatălui ei, devenit celebru prin scandalurile pe care le-a provocat. Aflat mai mereu sub influenţa alcoolului, deseori violent, el a dominat-o ca-tegoric o mare parte din viaţă. Şi i-a provocat numeroase necazuri.

Gesturile necugetate ale lui Damir au fost relatate de presă. La Wimbledon, în 2000, el a fost exclus după ce i-a luat telefonul unui ziarist. La Edgbaston, a fost expulzat după ce a spus despre organizatorii turneului că sunt naziştii care au bombardat Iugoslavia. Influenţa lui s-a răsfrânt şi asupra Jelenei, care a părăsit Australia în 2001, după ce a ajuns să creadă că tragerea la sorţi fusese aranjată... Ajunsă la Belgrad, a cerut cetăţenie sârbă, dar a revenit la Antipozi, câţiva ani mai apoi, cerându-şi scuze. ”Tatăl meu şi cu mine nu suntem pe aceeaşi lungime de undă. Nu mai sunt capabilă să trăiesc sau să lucrez cu el”, avea să recunoască campioana mondială de junioare din 1998. Ameninţată cu moartea de acesta, Jelena a ţinut legătura, de atunci, doar cu mama şi fratele ei mai mic.

venus şi serenA williAms,o mină de Aur

Cei care îşi închipuie că raporturile dintre jucătoarele de tenis şi taţii lor sunt ceva mai normale în SUA se înşală amarnic. Iar cazul surorilor Venus şi Serena Williams o demon-strează cu prisosinţă. Ele aveau doar 4 ani când al lor tată, Richard, a aflat cât se câştigă din tenis. Şi atunci le-a impus acestora să se pună pe treabă. Şi, fireşte, a ţinut totul sub control. Şi-a antrenat fetele şi a verificat ce declară ziariştilor.

Admirat la început, Richard a fost privit mai apoi cu suspiciune în lumea tenisului, unii sus-pectându-l că stabilea cine să câştige atunci când Serena şi Venus jucau una împotriva

celeilalte. Această atitudine l-a enervat foarte tare, astfel că a început să vorbească prostii. ”Sunt încarnarea tragediei populaţiei de cu-loare şi, totodată, revanşa ei. Şi asta deran-jează. Dacă altcineva ar fi numărul 1, atunci ar fi bine pentru tenis. Dacă ea este de culoare, nu este la fel”, a mărturisit acesta. Este şi mai cunoscută la noi reacţia lui în momentul în care a aflat de conflictul dintre Venus şi Irina Spârlea, produs la US Open, în 1997. ”Este un curcan gras, mare, oribil şi alb”, a spus Richard Williams despre campioana noastră.

iuri şArApov nu le suportă pe... rusoAice!

Fără a epuiza lista, Maria Şarapova este un alt exemplu de jucătoare ”terorizată” de al ei părinte, Iuri, care nici el nu este prea iu-bit în circuitul WTA. Şi nu că ar avea cineva, ceva, cu el, ci pentru că gesturile sale au fost

socotite deseori deplasate - ca să ne expri-măm cu blândeţe. Şi acesta a intrat în con-flict cu al Rusiei căpitan de Fed Cup, Şamil Tarpişciev. S-a întâmplat în 2005, când Maria Şarapova a fost selecţionată. Atunci când a aflat, Anastasia Mîşkina, aflată pe locul 3 WTA, a ameninţat că părăseşte echipa. Motivul? ”De fiecare dată când Maria joacă împotriva altei rusoaice, tatăl ei are un comportament ostil, fiind greu de potolit”, a explicat Tarpişciev.

Nici jucătoarele de altă naţionalitate nu au scăpat întotdeauna ”neatinse” de replicile lui Iuri Şarapov. În 2008, la Australian Open, la meciul pe care Maria l-a disputat cu bel-gianca Justine Henin, el a apărut în tribună pregătit de... atac. Iar după victoria fiicei sale, a venit spre ea şi a felicitat-o cu un gest care a scandalizat întreaga lume: a dus mâna spre gât şi a făcut acelaşi semn ca atunci când tai beregata cuiva!

Richard Williams şi-a urcat fetele în topul WTA

Iuri Șarapov are ochi pentru o singură rusoaică

Numarul 2 este programatpentru luna mai ...

Cautati revista la bazele de tenis sau pe www.tenis-total.ro

Rădăcinile culturale reprezintă uneori un motiv suficient pen-tru a reda societăţii o parte din

reuşitele profesionale şi financiare pe care un om de succes le atinge în carieră. Mai ales atunci când insul cu pricina afişează o avere estimată de revista elveţiană “Bilan” între 150 şi 230 de milioane de euro, ce-l clasează în Topul 300 al Ţării Cantoanelor. Roger Federer n-a strâns - în aproape un deceniu de carieră în circuitul ATP - “decât” 45 de milioane de euro din premiile oferite la turneele din circuitul profesionist. Restul au venit din afacerile sale cu produse deri-vate şi din lucrativele contracte publicitare

ce au însoţit imaginea “clean” a fostului nu-măr 1 mondial. O spirală a succesului ce n-a venit însoţită de Ferrari şi alte artefacte ale luxului, ci de un gest de responsabilitate socială izvorât din rădăcini şi educaţie.

“Părinţii mei au fost o sursă de inspira-ţie pentru mine, mai ales că mama mea e sud-africană. Datorită ei, am străbătut ţara şi am fost fascinat de frumuseţile pe care le-am văzut, dar de asemenea frapat de mizeria traiului de-acolo. Mama îmi spu-nea întotdeauna: <<Fă un gest de îndată ce o să poţi>>”, povestea recent Federer, pentru publicaţia elveţiană Credit Suisse Magazine. Aşa s-a născut Roger Federer Foundation (RFF), în anul în care campio-nul elveţian câştiga primul său turneu de

Mare Şlem la seniori: Wimbledonul. “Eram foarte tânăr (n.r. - 22 de ani) când mi-am înfiinţat fundaţia caritabilă. Era în ziua de Crăciun a anului 2003. Îmi aduc aminte că Andre Agassi m-a inspirat. Spunea ca ar fi trebuit să se angajeze mai din vreme în acţiuni caritabile, el care şi-a creat propria fundaţie doar la vârsta de 28 de ani. Şi toa-tă lumea cunoaşte lucrurile minunate pe care le reuşeşte astăzi. Debuturile fundaţiei mele au fost dificile. Atunci când eşti tânăr, pentru a înfiinţa o fundaţie, nu ajunge să spui <<Utilizaţi-mi numele şi să-i dăm dru-mul!>> La început, a trebuit să trec printr-un lung proces de ucenicie, însă de-a lun-gul anilor am descoperit destule”, explică elveţianul.

FedererFUndAţiA LUi

Prin Roger Federer Foundation (RFF), fostul număr 1 ATP susţine o serie de proiecte în Africa și în ţara natală. O manieră de a păstra legătura cu propriile rădăcini culturale și totodată de a răsplăti răsfăţul destinului.

eurosport44 MAI 2011

AlexAndru cocu

eurosport46 MAI 2011

Originar din Basel, metropolă aflată la în-trepătrunderea a trei spaţii culturale (fran-cez, german şi helvet), Federer a avut şansa unei educaţii mixte şi a dobândirii unei cul-turi de confluenţă. Un prototip de cetăţean universal, de unde şi impactul său la nivel local, indiferent de spaţiul cultural vizitat. Excelent ambasador al tenisului, Federer a profitat de imaginea astfel construită pen-tru a se poziţiona într-un perfect vehicul al globalizării. Nu-i de mirare că - de la Rolex până la Credit Suisse – sponsori premium i-au constituit grosul averii strânse într-un deceniu petrecut în circuit.

“Viaţa mea de astăzi n-are însă nimic din cea pe care o voi trăi peste zece sau două-zeci de ani. Din păcate, n-o să pot lovi la infinit într-o minge tenis... A venit aşadar momentul să-mi pun notorietatea şi ima-ginea în slujba acţiunilor caritabile”, expli-că fostul număr 1 mondial, ajuns astăzi la aproape 30 de ani.

Prin Roger Federer Foundation, elve-ţianul a ajuns să promoveze, în şapte ani, proiecte în domeniul educaţiei şcolare, a sportului şi jocurilor în ţări africane precum Zimbabwe, Mali, Etiopia, Tanzania, Africa de Sud şi, mai nou, Malawi. În Elveţia, RFF susţine tineri sportivi talentaţi, care provin însă dintr-un mediu defavorizat.

Pentru asta însă, era nevoie de bani şi nu de puţini. Până anul trecut, fundaţia func-ţiona cu un capital deja important: patru milioane de franci elveţieni, plus donaţiile particulare, ale diverselor companii, funda-ţii şi sponsori. “Deja pot genera fluxuri fi-nanciare importante şi sunt foarte mândru de asta. Dar trebuie întotdeauna să pro-gresăm şi să ne păstrăm capul pe umeri. Cu cât puneţi mai mulţi bani la dispoziţia unei fundaţii, cu atât trebuie să te gândeşti să-l aloci de-o manieră durabilă”, spune Federer. “E filosofia pe care o aplic în ceea ce priveşte familia mea, tenisul sau funda-ţia, care sper e încă la debuturi”.

Două noi surse de venituri au fost iden-tificate de familia Federer, pe lângă co-mercializarea de produse derivate cu în-semnele campionului. Mai întâi, celebrele meciuri caritabile. “Match of Africa”, jucat împotriva lui Rafael Nadal pe 21 decem-brie 2010, la Zurich, a generat un profit de 2,6 milioane de dolari, înainte ca Federer să-i întoarcă favoarea rivalului său di-rect, câteva zile mai târziu, la Madrid. Acolo unde cei doi au jucat în beneficiul

fundaţiei mallorcanului.A doua sursă de fonduri a rezultat chiar

din imaginea de ambasador perfect eta-lată de elveţian. În urmă cu mai puţin de doi ani, Federer a semnat un contract de sponsorizare mai puţin convenţional cu grupul financiar Credit Suisse. Pe lân-gă rolul deja consacrat, fostul număr 1 mondial beneficia de un fond anual de un milion de dolari, vărsat direct în con-tul Roger Federer Foundation de Credit Suisse până în 2019! Fondul urma să fie

consacrat, în mare parte, unui proiect educativ destinat copiilor de vârstă pre-şcolară din Malawi. Aproape 92.000 de copii cu vârste cuprinse între doi şi opt ani vor beneficia de programul ce cuprin-de cultivarea deprinderilor primare (vor-bire şi aritmetică) şi diferite abilităţi cog-nitive din domeniile sanitar, alimentar, sportiv şi ludic. Sună doar a exerciţiu de imagine generos, însă un asemenea pro-gram chiar se întâmplă. Şi e gestionat în cele mai mici detalii de o fundaţie croită pentru a supraveghea direct şi a drămui totul până la ultimul franc.

“Particip alături de familie la şedinţe-le anuale ale fundaţiei. Părinţii mei (n.r. - Robert şi Lynette) sunt şi ei foarte im-plicaţi, precum şi managerul meu, Tony Godsick (n.r. - vicepreşedintele agenţiei de management IMG), şi Janine Handel, directorul executiv al fundaţiei. Ne întâl-nim pentru a dezbate proiectele pe care

trebuie să le susţinem şi pentru a vedea cum decurg cele pe care le derulăm deja”, explică Federer. “Avem nevoie de studii care să indice de unde au plecat proiecte-le şi încotro se îndreaptă. Nu cred că ar fi un lucru bun să lăsăm oamenii baltă după câţiva ani de finanţare. De altfel, încerc să fac cât mai multe vizite posibile la faţa lo-cului. Am fost în Africa de Sud în 2005 şi (n.r. - anul trecut) în Etiopia”.

În iulie se împlinesc doi ani de când viaţa lui Federer a căpătat un cu totul

alt sens, odată cu naşterea gemenelor Charlene Riva şi Myla Rose. Dar bucuria şi respectul faţă de copii, Roger l-a avut dintotdeauna. Nu degeaba copiii de mingi erau printre cei cărora elveţianul le mulţumea la finele marilor sale vic-torii. “Toată lumea a fost junior. Asta ca să nu mai spun că şi eu am fost copil de mingi la turneul de la Basel. Acolo pe te-ren, să fiu aproape de idolii mei mi-a dat o ambiţie nebună de a progresa. Odată devenit profesionist însă, devii un fel de star şi începi să te joci cu copiii şi să-i faci să reacţioneze. Dar să ai copii, e cu totul altceva! E un sentiment magic, un cadou permanent”, povesteşte Federer. “Să ofer ceva copiilor, indiferent sub ce formă, a fost întotdeauna un gest pe care speram să-l pot face. De aceea, am decis să-mi axez acţiunile caritabile pe educaţie, care reprezintă unul dintre lucrurile dobândi-te pe viaţă”.

Fără îndoiAlă, 1911 va rămâne un punct de referinţă în lumea sportu-rilor cu motor, pentru că este anul

în care au luat naştere două competiţii al căror nume face ca pulsul oricărui pi-lot să crească brusc: Raliul Monte Carlo şi cursa de 500 de mile de la Indianapolis. Cunoscută şi ca Indy 500 sau „The 500”, întrecerea americană este tot ceea ce-şi poate dori un sportiv care vrea să devină cunoscut pe continentul american. Sau, dacă vreţi, este echivalentul „made in USA”

pentru Grand Prix-ul Principatului Monaco. În luna mai 2011, legendara competiţie îşi va sărbători centenarul.

An de an, cursa de 500 de mile de la Indianapolis are loc în weekendul în care americanii sărbătoresc Memorial Day (co-memorarea celor decedaţi în timpul ser-viciului militar), iar numele întrecerii a fost dat şi maşinilor care participă la competi-ţie - cel mai puternic campionat de mono-posturi din America de Nord. Chiar dacă americanii obişnuiesc să o numească „The

Greatest Spectacle in Racing”, Indy 500 este, fără îndoială, una dintre cele trei cur-se majore din lumea motorsportului, ală-turi de Grand Prix-ul Principatului Monaco şi cursa de 24 de ore de la Le Mans, iar au-dienţa este una pe măsură.

Chiar dacă managementul Indianapolis Motor Speedway nu dezvăluie asistenţa oficială, capacitatea permanentă a tribu-nelor depăşeşte 250.000 de locuri, iar în interiorul ovalului pot intra spectatori care duc totalul la aproximativ 400.000.

Cursa de 500 de mile de la Indianapolis aniversează 100 de ani de la înfiinţare și rămâne una dintre cele trei competiţii majore din motorsportul mondial.

Un seCoL de briCKYArd

MAI 2011 47eurosport

mijlocul anilor ’70. În 1935, foştii angajaţi ai lui Miller, Fred Offenhauser şi Leo Goosen, reuşeau prima lor victorie cu motorul Offenhauser cu patru cilindri, care avea să devină celebru şi să fie alintat „Offy”. Propulsorul a intrat în cartea de istorie de

pe Brickyard, totalizând 27 de victorii (în versiune atmosferică sau supraalimentată), dintre care 18 au fost consecutive (1947-1964). Din păcate pentru orgoliul america-nilor, un constructor european - Maserati, cu modelul 8CM - a fost cel care a dus acelaşi pilot (Wilbur Shaw) la două victorii consecutive, premieră care s-a petrecut în 1939 şi 1940.

Datorită recompenselor financiare im-portante, genialul Colin Chapman avea să-şi îndrepte privirea spre Indy 500. În 1963, cu Jim Clark la volan, maşina Lotus avea să marcheze o nouă premieră pentru cursa de pe Brickyard: apariţia primului mono-post cu motor dispus central.

Clark s-a clasat al doilea (1963), a

Povestea circuitului a început în 1909, când pista nu reprezenta decât o combi-naţie de pământ şi smoală, iar competiţiile organizate pe ea nu erau decât unele mi-nore, inclusiv una pentru motociclete. În ciuda distrugerii asfaltului, ceea ce a dus la accidente serioase în primele două curse pe distanţe lungi (200 de mile, respectiv 300 de mile), complexul a atras 15.000 de spectatori plătitori, astfel că proprietarul Carl G. Fisher a cheltuit 155.000 de dolari pentru repavarea circuitului cu 3,2 mili-oane de cărămizi şi a ridicat un zid de be-ton de 0,84 metri de jur împrejurul pistei. Succesul cursei găzduite în 1910 cu ocazia Memorial Day i-a făcut pe organizatori să oscileze între o întrecere de 24 de ore şi una de 1.000 mile. În cele in urmă s-a optat pentru una şi mai scurtă, de 500 de mile, iar premiul pus la bătaie era de 25.000 de do-lari. Combinaţia a atras atenţia pasionaţilor de curse, iar pe 30 mai 1911 începea istoria Indy 500. Ray Haroun, aflat la comenzile unui Marmon 32, a fost primul învingător, beneficiind şi de o invenţie personală:

oglinda retrovizoare. Mulţi l-au considerat un obstacol înainte de cursă, pentru că era singurul pilot neînsoţit de un mecanic în maşină, care avea rolul de a verifica presi-unea uleiului şi de a înştiinţa pilotul când veneau alţi bolizi din urmă.

Chiar dacă prima ediţie a fost câştigată de un pilot american şi o maşină din SUA,

dominaţia europeană avea să se facă sim-ţită, „Bătrânul Continent” triumfând în perioada 1912-1919. Americanii aveau să-şi recâştige supremaţia după Primul Război Mondial, iar Harry Miller avea să devină unul dintre cei mai competitivi construc-tori de după a doua conflagraţie mondia-lă, povestea sa de succes durând până la

eurosport48 MAI 2011 MAI 2011 49eurosport

indy 500 în F1Cursa de 500 de mile de la

Indianapolis a făcut parte din calen-darul F1 timp de 11 ani, începând cu 1950, dar lupta se dădea între piloții americani, pentru că echipele euro-pene refuzau să efectueze deplasarea costisitoare peste Ocean. Cu o singu-ră excepție: Alberto Ascari, în anul primului său titlu în F1 (1952) avea ambiția de a lua startul la Indy 500. Calificat abia al 19-lea, Ascari a izbit bolidul Ferrari de glisiere după numai 37 de minute de concurs. Italianul a declarat apoi despre Indianapolis că este “de o monotonie enervantă” şi că “pentru a învinge nu este nevoie de talent, de fantezie, ci doar de o maşină puternică şi de o lipsă totală a instinctului de conservare”. S-a în-tors în Europa cu un gust amar. Nu numai din cauza accidentului, ci a întregii atmosfere pe care a întâlnit-o în Indiana. Parafrazând filmul “Albii nu pot să sară”, o comedie cu Woody Harrelson, s-a spus atunci că europe-nii nu pot să alerge pe oval.

poveşti de groAză lA indy 500

1911. În chiar prima ediție a cursei, mecanicul Sam Dickinson, aflat la bor-dul unui bolid American Simplex, a de-cedat după ce o roată s-a desprins de pe osia-față, iar maşina s-a răsturnat pe circuit.

1931. Ca umare a unui accident sur-venit în cursă, o roată desprinsă de la un bolid l-a lovit mortal pe Wilbur Brink, un puşti de 12 ani care se juca în curtea casei, aflată pe aceeaşi stra-dă cu circuitul, dar pe partea opusă a drumului.

1955. Bill Vukovich era campionul en-titre şi era liderul cursei atunci când şi-a pierdut viața în timpul ediției 1955. Bolidul yankeului de origine sârbă a fost acroşat de o maşină codaşă.

1973. Armando Teran, un membru al echipei de la standuri însărcinat cu panoul de semnalizare traversa în fugă linia boxelor pentru a-l anunța pe pi-lotul Graham McRae de un accident, moment în care a fost lovit de camio-nul de pompieri care se îndrepta spre locul incendiului. Decesul lui Teran a survenit aproape imediat, iar faza s-a desfăşurat sub ochii tribunelor.

1996. Scott Brayton, care se califica-se deja în pole-position pentru ediția din acel an, a murit în timpul unei se-siuni de antrenamente în care testa maşina de rezervă. Cauza accidentului a fost o pană de cauciuc.

Din 1935 până în 1964, motoarele Off enhauser au dominat Indy 500.

La prima apariție pe Indy 500, Jim Clark a terminat pe locul 2.

Clark şi Colin Chapman (dreapta) au dat marea lovitură în 1965

În urmă cu exact 11 ani, Juan Pablo Montoya reuşea prima şi pâna azi, singura sa victorie la Indy 500

abandonat un an mai târziu, deşi dominase clar până la momentul ce-dării suspensiei, pentru ca anul1965 să fie primei victorii pentru el şi pentru motorul Ford V8 de 4,2 litri. Astfel a fost stopată seria „Offy”. Era începutul unei ere, tehnologia eu-ropeană devenea din ce în ce mai prezentă pe ovalul de beton din Indianapolis. După ce şasiurile sau motoarele străine au devenit ceva obişnuit în motorsportul american, şi piloţii din afara SUA au început să fie prezenţe tot mai constante. Brazilianul Emerson Fittipaldi, italia-nul Teo Fabi şi columbianul Roberto Guerrero au fost protagoniştii anilor ’80, dar suprema victorie a venit în 1993. Campion mondial al Formulei 1 în 1992, Nigel Mansell a şocat lu-mea curselor prin trecerea în „CART PPG IndyCar World Series”, campio-nat pe care l-a câştigat de o manieră entuziasmantă pentru un debutant (la 40 de ani). Avea să se recunoască învins de Emerson Fittipaldi în Indy 500 din cauza lipsei de experienţă la restarturile în stil nord-american, dar rămâne singurul pilot din istorie care a deţinut simultan titlurile în F1 şi în IndyCar (la vremea titlului în Indy, cel din F1 nu fusese decis).

legendA lApteluiDupă cea de-a doua victorie personală din

1933, Louis Meyer a cerut un pahar de lapte bătut. După succesul repurtat în 1936, acelaşi Meyer a cerut iarăşi un pahar de lapte bătut, dar a primit o sticlă şi a fost imortalizat de un fotograf în timp ce bea din recipient şi arăta trei degete care semnificau izbânzile sale în Indy 500. Directorul unei fabrici de lactate din zonă a văzut oportunitatea de promovare şi, ignorând faptul că Meyer bea lapte bătut, a oferit o sticlă de lapte învingătorilor care au urmat, cu excepţia perioadei 1947-1955. În prezent, piloţii au de ales între lapte integral, cu 2% grăsime şi degresat. A fost de ajuns ca fotografia lui Meyer cu sticla de lapte să apa-ră pe prima pagină a ziarelor din State pentru a deveni o tradiție. Încă de la ediția 1937, şefii

industriei laptelui i-au asigurat învingătorului o sticlă din cel mai fin lapte recoltat. Obiceiul a continuat până la ediția 1941, după care Statele Unite au intrat în Al Doilea Război Mondial, iar toate cursele auto au încetat. La prima ediție postbelică (1946), sticla de lapte era însoțită şi de un premiu de 500 de dolari pentru învingător, iar din 1956 se ofereau 50 de dolari şi mecanicului-şef. Astăzi, gestul brevetat de Louis Meyer este integrat în campania publicitarã “Drink Milk”.

Tradiţia a fost încălcată în 1993, atunci când Emerson Fittipaldi a sărbătorit cu o sticlă de suc de portocale, în locul celei de lapte, fiind doar al doilea „trădător” de la instituirea tradiţiei în 1936. „Emo” era proprietarul mai multor plantaţii de portocale în Brazilia şi a vrut să promo-veze industria citricelor. În ciuda faptului că a luat şi o gură de lapte, după ce camerele TV au fost oprite, Emerson Fittipaldi a fost aspru criticat şi ridiculizat pentru gestul său - spectatorii l-au huiduit îndelung la următoarea etapă, la Milwaukee, desfăşurată la o săptămână după Indy 500.

A bĂGAt În CriZĂ pe CLeveLAnd CAvALiersUna din protagonistele NBA din ultimii ani, traversează cea mai neagră perioadă din istorie după ce la începutul sezonului a rămas fără cel mai bun jucător. Grupul nu a reușit să suplinească golul lăsat de superstar. Echipa a “reușit” 25 de înfrângeri consecutive într-un sezon. dAn nicolAie

PierdereA simbolului echipei a reprezentat pentru „Cavalerii” din Cleveland o lovitură greu de

anticipat în momentul în care s-a produs ruptura. Dezamăgirea fanilor în momentul „divorţului” a fost uriaşă, aceştia presim-ţind parcă desfăşurarea ulterioară a ostili-tăţilor în sezonul regulat al NBA. În ultimii cinci ani, Cleveland Cavaliers s-a luptat de la egal la egal cu forţele campionatului, Los Angeles Lakers, Boston Celtics sau San

Antonio Spurs reuşind să ajungă în faze-le superioare ale play-off-ului. Sezonul a început cum nu se poate mai bine pentru Cleveland Cavaliers, cu o victorie de moral în faţa finalistei NBA de anul trecut, Boston Celtics. Din nefericire pentru fanii acestei echipe, nu a fost decât un simplu foc de paie. Au urmat numeroşi paşi greşiţi plus o serie istorică de înfrângeri consecutive.

În februarie 2011, Cavaliers au înregistrat un record absolut în istoria ligii profesio-niste de baschet din SUA, 25 de înfrângeri în serie într-un sezon, Dallas Mavericks

reuşind să-i ajute pe baschetbaliştii din Cleveland să intre în cartea recordurilor. Ruşinea a fost una generală, suporteri, sportivi şi conducători declarându-se jenaţi de situaţia în care a ajuns echipa. „Suntem în cartea recordurilor, ştim asta. E ceva din care nu vrem să facem parte, dar nu putem să ne întoarcem în timp”, a declarat, imedi-at după acel meci, jucătorul lui Cavaliers, Antawn Jamison. Seria neagră a fost între-ruptă într-un meci câştigat în prelungiri în faţa celor de la Los Angeles Clippers.

Când starul LeBron James a anunţat în

MAI 2011 51eurosporteurosport50 MAI 2011

Capacitatea ofi cicală a tribunelor este de 250.000 de locuri. Cu tot cu Infi eld, asistența poate ajunge la aproape dublu.

C

M

Y

CM

MY

CY

CMY

K

ALTO_presa 205x265_Q.pdf 1 11/04/2011 18:00 PM

iulie că se mută în Florida, fanii lui Cleveland au fost furioşi. Au fost arse tricourile lui LeBron, au fost făcute bucăţi posterele cu acesta, iar produsele pe care le promova au avut parte de un veritabil re-cul în ceea ce priveşte vânzările în Cleveland. De altfel, proprie-tarul lui Cavaliers, Dan Gilbert, l-a numit pe jucător un trădător laş. Pe această temă s-au pronunţat absolut toţi americanii, de la de la preşedintele Barack Obama la jucătorul de golf Tiger Woods.

miAmi A vândut tricouri de 170 de milioAne de dolAri într-o lună

Imediat după anunțul lui LeBron James, în Miami a fost sărbătoare din toate punctele de vedere. Clubul şi-a amorti-zat rapid cheltuielile. Salariul lui LeBron, 14,5 milioane de dolari, nu reprezintă o problemă având în vedere că în prima lună au fost vândute tricouri cu numele aces-tuia de nu mai puţin de 170 de milioane de dolari. Cifrele cresc ameţitor în ceea ce priveşte vân-zarea de obiecte promoţionale cu numele lui LeBron, o even-tuală prezenţă în finala campio-natului urmând să constituie un veritabil boom financiar pentru deţinătorii lui Miami Heat. „King James” (25 ani, 2.03 m), cel mai bun baschetbalist nord-ameri-can al ultimelor două sezoane, a părăsit clubul la care a evoluat din 2003 din postura de jucător liber de contract. El a ţinut să joa-ce alături de prietenii săi Dwayne Wade (28 ani, 1.93 m) şi Chris Bosh (26 ani, 2.09 m), sperând că împreună cu aceştia va reuşi să îşi procure un inel de campion al NBA. Miami Heat a câştigat singurul ti-tlu din istoria echipei în 2006, atunci când Dwyane Wade şi Shaquille O’Neal au con-tribuit din plin la acest lucru. „Ceea ce m-a atras la Miami a fost faptul că voi putea juca alături de Dwayne Wade şi Chris Bosh. Este o nouă provocare pentru mine. Este cea mai frumoasă oportunitate de a câşti-ga, acum şi în viitor. Nu am căutat să obţin

contractul cel mai interesant. Dacă doream mai mulţi bani, aş fi rămas la Cleveland şi aş fi câştigat 120 milioane dolari în următorii şase ani”, a declarat, la despărţire, LeBron, care va câştiga 96 de milioane de dolari în următorii cinci ani.

La finalul sezonului regulat, publicul din Cleveland a avut parte şi de o mică satis-facţie, care a mai îndulcit puţin din amarul celor 60 de înfrângeri încasate până în acel moment. Echipa a reuşit să obţină o mare victorie, a cincisprezecea, chiar împotriva

celor de la Miami Heat. În faţa a 20.000 de spectatori, care au luat cu asalt Quickens Loans Arena, veniţi special să-l huiduie pe „trădător”, Cavaliers au obţinut revanşa se-zonului, impunându-se cu 100 – 92, în pri-mul rând în fața fostului număr 1 al echipei. Dincolo de satisfacția de moment, un lucru era cert, echipa antrenată de Byron Scott a rămas pe ultima poziție în Conferința de Est, în urma unui sezon catastrofal, în timp ce LeBron şi Miami Heat au reuşit să se cali-fice în playoff.

eurosport52 MAI 2011

La nivel internaţional, dirt track-ul a trecut demult în era Speedway, cu arene ultramoderne, ligi naţionale puternice și zeci de mii de spectatori în tribune. În România, o disciplină care odinioară drena pasiunile pe stadionul Metalul n-a ieșit încă din anonimat. Poate în acest an, căci Brăila va găzdui o etapă de calificare pentru Campionatul European.

Există un stadion din România pe care, în loc de manele şi imnuri et-nofolk în pauza dintre reprize, ai

parte de Metallica şi Nightwish răcnind de la staţia de amplificare. Ciudata întâmplare n-a stârnit ilaritate între spectatori, cu toate că publicul – puţin - era cel obişnuit pentru România. Un amestec pestriţ de pasionaţi, cunoscători, de rude şi copii, plus niscaiva gură-cască, veniţi să-şi omoare, la Brăila, o

sâmbătă după-amiază cu soare firav, zâm-bind zgribulit prin pâcla de nori.

Altfel, Stadionul Municipal din Brăila ara-tă aşa cum fiecare dintre noi şi l-ar putea imagina cu uşurinţă. Cu peluze căzute, cu tribune poleite cu scaune roş-galben-al-bastru - care intacte, care sparte - şi cu obiş-nuitele plecăciuni făcute autorităţilor lo-cale şi înscrise cu litere de-o şchioapă, sub forma unor panouri desprinse parcă din alte vremuri şi proptite deasupra tribunei a

doua. Semn că timpul curge altfel aici.Şi probabil nu numai aici, ci şi în dirt

track-ul românesc, o disciplină care în urmă cu vreo trei - patru decenii strângea mii de suflete pe stadionul bucureştean Metalul, astăzi în paragină. Nu-i de mirare că dirt track-ul supravieţuieşte la noi ca buruieni-le, doar în zone în care fotbalul n-a drenat totul: resurse, interes şi spectatori.

Brăila e un bun exemplu. Clădit în 2006, pe ruinele Daciei Unirea, clubul de fotbal

CF Brăila este pe ultimul loc în Divizia B, iar în ultimele două decenii n-a reuşit de-cât un sejur pasager în “A” (1990 - 1994), pe vremea în care se numea FCM Progresul. Aşa că, într-un peisaj sportiv atât de lipsit de perspective, dirt track-ul, cu etapele sale de campionat naţional organizate an de an aici, din 1975 încoace, naşte dacă nu pasi-uni, măcar obiceiuri. Anul acesta parcă şi o undă de speranţă.

Mai întâi pentru că federaţia naţională şi cea bulgară au conlucrat pentru un cam-pionat naţional comun, cu etape la Brăila, Sibiu şi Şumen. Apoi, pentru că pe 11-12 iunie, Brăila a primit organizarea unei etape de calificare pentru campionatul european.

“Ieri a fost un arbitru internaţional aici, Frank Ziegler (n.r. - din partea Uniunii Europene de Moto). A inspectat neamţul totul, inclusiv ochiurile de la gard, care nu trebuie să fie mai mari de cinci centimetri în diametru. Să nu intre ghidonul motocicletei şi să rămână prins acolo”, explică Bogdan Voiculescu, un tip durduliu, la vreo 30 de ani, pentru care speedway-ul e o chestiune de familie. Tatăl său, Corneliu Voiculescu, a fost multiplu campion naţional în anii ’60 - ’70, iar astăzi nea Paul – pe lângă cursurile de instructor moto pe care le dă pe poligo-nul de pe Biruinţei, în Pantelimon – animă, de la staţia de amplificare, disciplina care l-a făcut celebru.

Cu entuziasm şi momente hilare, cu po-ticneli şi pasiune abia stăvilită de sub fesul îndesat pe ochi, nea Paul ţine sportul în via-ţă. Fără el, cei 15 băieţi de pe lista de start n-ar fi decât simple pieptare cu numere. N-am şti cu cine să ţinem, cum să deosebim brăileni de bucureşteni, români de bulgari. Doar pe Milen Manev l-am recunoaşte de la o poştă. Costumul său din piele, cu o combinaţie alb-verde-roşu, culori naţio-nale bulgăreşti, străluceşte a nou. La fel şi motorul – un GM italienesc cu jante ocru cromate. “Primul meu concurs a fost în 1988. După 1991, speedway-ul a încetat să mai existe în Bulgaria. Eu însă am reluat din 1994 pînă în 1996, 1997, cînd am rulat numai în străinătate, în etape de calificare pentru Campionatul European. După ace-ea, m-am lăsat din lipsă de bani”, povesteş-te bulgarul în vârstă de 32 de ani.

Din 2005, Manev a început să alerge în România, dar nu numai. Bulgarul e unul dintre puţinii profesionişti veritabili care populează campionatul. Unul dintre puţinii

care îşi permit, de asemenea, să aibă şi un manager şi un program de pregătire pro-fesionist, cu antrenamente – de exemplu - programate în Argentina, pe perioada iernii, pentru a rămâne în formă. “Dintre bulgari, doar eu particip la concursuri orga-nizate şi în alte ţări. Acum aştept calendarul reuniunilor, pe care mi-l face managerul meu din Polonia. El îmi face calendarul, vede datele disponibile şi unde pot merge, merg”, spune Manev, al cărui tată a fost şi el pilot de dirt track în anii ’70.

“Am început să alerg aici din anul 2005. Iar din acest an, speedway-ul a revenit în Bulgaria, după ce federaţia română şi federaţia bulgară au decis să organizeze împreună campionatul naţional. Cred că e un început bun pentru ambele ţări. E

foarte bine şi pentru tinerii piloţi, pentru juniori”. Într-adevăr, un campionat naţional comun reprezintă cea mai bună şansă de a ridica un nivel în cădere liberă. Pentru că, la Brăila, dintre români, doar Fănică Popa şi Alexandru Toma i-au putut da emoţii lui Manev. Cu mijloacele din dotare.

“Noi aici facem din surcele mobilă de lux, ca să nu zic din rahat bici”, este de părere fostul campion naţional Alexandru Toma. “E greu tare. Şi totuşi ne chinuim, avem pri-ceperea”. La 43 de ani, Toma are deja două decenii şi jumătate petrecute în dirt track. Rulează - cu întreruperi - din 1984, asemeni majorităţii sportivilor români n-are ma-nager, şi este angajat la clubul local, CSA Brăila. “În afară de serviciul pe care-l am, de la şapte la două jum’ate-trei, muncesc

Foto: dAni duncă

Fănel Popa, Milen Manev şi Alexandru Toma

eurosport54 MAI 2011

Născut în AceeAşi zi cu Gică Hagi (5 februarie), în Mogi das Cruzes, la 40 de kilometri de Sao

Paolo, Neymar da Silva Santos Júnior a în-ceput fotbalul la vârsta de 11 ani, la grupele de copii ale lui Santos, clubul unde a făcut istorie Pele. Atacantul de 1,74 m a debutat la echipa mare la 17 ani şi, de-atunci nimeni nu i-a mai putut răpi locul de titular. Purtătorul tricoului cu numărul 11, acelaşi cu al idolu-lui său Romario, Neymar este un jucător “de ambele picioare”, care poate evolua atât pe stânga, cât şi pe dreapta. Golgeter înnăscut, puştiul minune a ieşit campion în ediţia din 2010 a Campeonato Paulista, pe parcursul căruia a marcat 14 goluri în 19 partide, com-petiţie în care a fost declarat de organizatori cel mai bun jucător.

De asemenea, brazilianul le-a marcat cinci goluri celor de la Guarani într-o par-tidă contând pentru Cupa Braziliei, înche-iată cu scorul de 8-1. Evoluţiile magistrale ale lui Neymar au adus şi prima ofertă de

cumpărare: 13,5 milioane de euro din partea londonezilor de la West Ham, ofertă căreia, evident, brazilienii nu i-au dat curs.

Dacă de talentul nativ al vârfului nu ne putem îndoi, problemele apar când vine vorba de comportamentul lui Neymar de pe teren şi din afara lui. Ajuns multimilionar la o vârstă fragedă, Juninho (aşa cum îi zic părinţii) a început să creadă că totul i se cu-vine şi că nimeni nu mai este ca el.

Primul care a avut de suferit din cauza fi-ţelor atacantului a fost antrenorul de succes al lui Santos, Dorival Junior. Preşedintele lui Santos l-a scos pe Neymar din echipă pentru numai o etapă, iar când l-a anunţat pe teh-nician de revenirea jucătorului, acesta nu a fost de acord. Asta care a dus la demiterea celui despre care perla lui Santos a zis ulte-rior că i-a fost ca un tată. Părinţii lui Neymar au plâns în nenumărate rânduri când şi-au văzut copilul implicat în scandaluri, faptul că aducea prostituate în cantonamentul echi-pei ajungând să nu mai mire pe nimeni.

Totuşi, s-a găsit cineva să-l pedepsească pe Neymar, nimeni altul decât selecţionerul

Braziliei, Marios Meneses, care a renunţat la serviciile sale pentru următoarele meciuri, în urma scandalurilor. Şi bine a făcut, pentru că adolescentul a început să dea semne de maturizare, conştientizând că are numai de pierdut din cauza comportamentului său.

Revenirea sa la naţională l-a readus şi în atenţia cluburilor din Europa. Cele două go-luri marcate Scoţiei pe Emirates în martie au reprezentat confirmarea că o nouă stea se va ridica pe galaxia fotbalului european. Mărturie stă declaraţia lui Ronaldo, care îi întrevede un viitor fără egal. “Neymar va fi cel mai bun jucător al Mondialelor din 2014. El reprezintă viitorul Braziliei şi cel care îmi poate doborî recordul de goluri marcate în cadrul Campionatelor Mondiale”, a presim-ţit “Dinţosul”.

Chiar dacă Santos l-a blindat cu un con-tract valabil până în 2014 şi jucătorul a de-clarat că nu îşi doreşte o plecare de la echi-pă, probabil că în curând un patron de prin Europa va înainta suma potrivită pentru ca Neymar să ne încânte privirea şi în încleştări-le pline de suspans ale Ligii Campionilor.

După nume ca Ronaldinho, Kaka, Robinho sau Pato, fotbalul de pe Copacabana propune Europei un nou superstar: atacantul lui Santos, Neymar. La numai 19 ani, capriciosul dreptaci este cotat la 22 milioane de euro.

MAI 2011 57eurosport

particular. Cu ziua, cum se spune. Ai ceva de făcut? O gresie, o faianţă? Gata, se face. Aşa că ajung acasă noaptea, la 11-12”, spu-ne Toma. “Costumul ăsta îl am de la un pri-eten. Mi l-a adus din Bulgaria. Îmi ţine şi de cald, şi de frig”.

Combustiblul – un amestec de metanol şi ulei de ricin - îl procură de pe unde apu-că. Acum sursa se numea Milen. “Metanolul e un produs inflamabil, care este băgat la arme şi muniţii. Deci se obţine numai cu aprobare specială. Noi făceam rost de metanol de la combinat, de la Setcar. Altfel, ulei de ricin luam de pe undeva pe la Făgăraş, de la Policolor în Bucureşti. Sau dacă nu, ulei Castrol şi nu ştiu cât de bun este. Noi mergem cu Jawa, dar motocicle-tele pe care le fac domnii italieni (n.r. - GM)

sunt ceva de vis. Numai că degeaba ai mo-tor dacă n-ai condiţii”.

Despre salariul primit de la club, Toma refuză să vorbească. Sunt în total opt băieţi angajaţi la clubul din Brăila, singurul capa-bil de performanţă în momentul actual. Şi toţi, spune unul dintre organizatori, sunt angajaţi pe salarii de mizerie, unii chiar pe câte trei milioane şi jumătate. Alţii, mai no-rocoşi, iau câte un milion-două în plus, în funcţie de temenelele făcute sponsorului principal cu complicitatea reporterului ca-sei de la Antena 3 Brăila. Cam asta înseam-nă acoperire TV în dirt track-ul românesc.

“Ce face nevastă-ta? Mai întreabă de mine?”, sună suava întrebare a unui individ scund, burdihănos către Gheorghe Şora.

Legitimat odinioară la Metalul, nea Gică a alergat din 1968 până în 1984 în dirt track, cu titluri şi cupe câştigate. Soţia e la mun-că, în Italia. Iar el a rămas aici, unde la 63 de ani vine la etapele de campionat naţional “în calitate de simplu pensionar”. Prosperul care l-a gratulat cu întrebarea e Nicu Niţă. Sponsorul. Fost patron de firmă de taxi după revoluţie, apoi al propriilor afaceri în transport şi agricultură strânse în grupul Brainiţă, Nicu Niţă a dat lovitura în momen-tul în care Carrefour a decis să-şi constru-iască supermarketul din Brăila pe pămân-tul său. “Chiar şi acum, are pământ mult, vreo mie cinci sute de hectare. Dacă n-ar fi el, n-ar avea cine să ţină clubul. Oricum, nu ştiu cât mai durează toată treaba asta. Poate vreo doi-trei ani”, spune nea Gică.

Ajuns între timp vicepreşedinte al federa-ţiei, Niţă şi-a încercat norocul şi la primăria din Brăila, în calitate de independent. Fără succes. De-aici probabil şi animozităţile în plan local, care pigmentează relaţia clubu-lui cu deţinătorul bazei sportive, Consiliul Judeţean Brăila.

“Consiliul Judeţean Brăila nu ne-a mai dat voie să ne antrenăm pe pistă. Nu ne mai dă voie că poluăm fonic!”, povesteşte Toma. Nu-i de mirare că ecartul valoric între cei 13 seniori prezenţi la start este unul mai mult decât generos. După numai un tur de cursă, orice urmă de suspans dispare. Excepţie au făcut manşele în care doi dintre cei trei te-nori – Manev, Popa şi Toma – s-au întâlnit. La juniori, peisajul e şi mai ponosit.

“Păi aşa se face treabă? Juniorii ăştia nu fac pregătire fizică, specifică... nimic! Asta la ei nu e concurs, e antrenament”, protestea-ză nea Gică Şora. “La vârsta lor aveam trei antrenamente pe săptămână cu motocicle-ta, pregătire fizică, tot tacâmul... Dar ce ştiu eu de sportul ăsta?... Nu ştiu nimic”.

Sigur, e motorsport, dar lucrurile nu se schimbă de azi pe mâine în dirt track. Nici reglajele ori presiunile în pneuri. “Depinde de greutatea pilotului şi de cum stă în şa. Eu puneam 0,6 bar. Meseria asta se fură. De-aia nu spunem treburile-astea niciodată”, explică bătrânelul cu ochi zglobii şi dinţii rânduiţi ca pietrele dintr-un cimitir evre-iesc. “Au vrut să mă ia antrenor la lot. Am stat ce-am stat şi apoi le-am zis că nu mai vreau. Păi pregătire cu ce bani? De la ANS (n.r. - Agenţia Naţională pentru Sport) vin cam 150 de milioane pe an. Adică nimic”. Sau – mai bine spus – cât două motocicle-te second-hand. Noi, modelele fără frâne şi fără rapoarte produse de cehii de la Jawa sau de italienii de la GM costă 4.000-4.500 de euro. Plus prepararea, plus consumabile-le. Disciplina e scumpă, dar la scara celorlal-te sporturi cu motor e absolut abordabilă.

Trei ore a stat nea Gică pe gazon să tra-gă în piept amestecul de metanol, ulei de ricin şi zgură ridicată de pneuri. Nu-i genul zgârcit la vorbă, nici eternul nostalgic. Mai degrabă mucalit. Singura atitudine rezona-bilă într-un sport în care juniori astenici nu se dau de-a latul pe viraje, iar ultima cursă - cu doar trei juniori la start – se încheie în ilaritatea generală: cu un acroşaj, restart cu doar doi piloţi, dintre care unul fură pleca-rea şi este descalificat. Din înaltul tribunei, nea Paul trage de la staţia de amplificare concluzia manşei: “Era şi culmea să alerge singur şi să iasă pe locul doi. Prin urmare, cursa este anulată”.

Festivitate de premiere, fotografii şi cupe. Sponsorii sunt în preajmă, la poza cu sportivii. La fel şi o mână de copii, care se ţine ciorchine de bulgarul Manev şi de brăi-lenii Fănică Popa şi Alexandru Toma. Adică, laureaţii podiumului.

“Nu vă supăraţi, de la ce vârstă ai voie să mergi cu motocicleta la curse?”, sună între-barea unui prichindel înconjurat de o liotă de puştani de vârsta sa. Nu răspunsul e im-portant. Contează doar visul zămislit într-o după-amiază de primăvară, în mintea unor copii. E cel mai bun semn că dirt track-ul n-a murit; încă.

Gheorghe Șora a petrecut 18 ani pe circu-ite iar acum vine la curse doar în calitate de simplu pensionar.

eurosport56 MAI 2011

s-A treZit

botsWAnA!Botswana e prima echipă calificată la Cupa Africii pe Națiuni din 2011. E o premieră pentru naționala Zebrelor, care n-au participat vreodată la vreun turneu final continental sau mondial. cosmin stăniloiu

Despre botswAnA nu se vorbeşte aproape niciodată, aşa că o calificare la un turneu final

continental e prilej de a o descoperi. Mai ales că Botswana e prima dintre calificatele la Cupa Africii pe Națiuni, ediția 2012, după cele două țări gazdă, oferind deja continen-tului negru o uriaşă surpriză.

Acum opt luni, Botswana ocupa poziția 113 în clasamentul FIFA, iar la finalul lui martie urcase până pe locul 53. În ierarhia continentală a ajuns până pe locul 12.

Ce s-a întâmplat şi ce a produs această schimbare bruscă, o echipă care de obicei termina preliminariile pe ultimul loc, fiind acum cea mai strălucitoare din Africa? Trei factori ar putea fi identificați că au contri-buit la brusca ascensiune a „naționalei ze-brelor” în ierarhia mondială.

Botswana are de peste două decenii un program de dezvoltare a sectorului de co-pii şi juniori. La începutul anilor ’80, a fost adus din Ghana Ben Kofie, expert în fotbal, care a pus bazele unui program pentru ju-niori. Acesta a fost consolidat abia odată cu aducerea la cârma naționalei a sârbului Veselin Jelusic. A avut ceva rezultate care au creeat în țară ceva entuziasm, iar după patru ani la cârma primei reprezentative, a devenit şeful sectorului juvenil. A stabilit structuri competiționale pentru echipe sub 12, 15 şi 17 ani, în premieră, ceea ce a adus mult mai mulți copii spre fotbal.

Al doilea factor a fost implicarea societăților private în fotbal. De la jumă-tatea anilor 2000, mai multe companii pu-ternice s-au implicat financiar. Kgalagadi Breweries Limited şi Coca Cola au fost primele, urmate, la alte dimensiuni finan-ciare, de companiile de telefonie mobilă.

Motivația, condițiile de antrenament, de joc, au fost deodată altele şi asta s-a văzut după câțiva ani în rezultate.

Cel de-al treilea factor este Cupa Mondială găzduită de Africa de Sud, vecină cu Botswana. Botswana e singura vecină a gazdei Cupei Mondiale din 2010 care n-a reuşit să perfecteze un amical cu vreo par-ticipantă la competiție. Iar îmbunătățirea performanțelor a început chiar în vara lui 2010, când în primul meci din preliminarii Botswana a învins în Tunisia. E posibil ca ignorarea din urmă cu două luni să-i fi făcut pe jucători să se ambiționeze.

Rezultatele din teren: cinci victorii, un singur egal, şapte goluri marcate şi doar două primite. Au fost victorii la limită în toate meciurile celor antrenaţi de Stanley

Tshosane, un fost maior în armată. Tsoshane a fost criticat pentru jocul lipsit de estetism al elevilor săi, dar a replicat că singura sa fi-losofie viabilă azi e a ceea în care, cu orice preț, echipa nu primeşte gol. În prelimina-rii, golgeterul este Jerome Ramatlhkwane, care a marcat de cinci ori, de fiecare dată decisiv. Jucătorul are 25 de ani şi doar 10 selecții la națională. Cinci dintre jucătorii din Botswana evoluează în Africa de Sud, dar niciunul la vreo echipă de top, restul jucând în campionatul intern.

Au mai ramas două meciuri din preli-minarii, şi dacă în următorul, pe 3 iunie, Botswana termină acasă egal cu Malawi, atunci are asigurat primul loc în grupă. Singura grupă din care vor merge la turneul final două echipe.

eurosport58 MAI 2011

Ciclismul ar putea cunoaște o nouă dimensiune din 2012, atunci când o parte dintre echipele din World Tour vor să pună bazele unei organizaţii proprii. Pat McQuaid, președintele UCI, nu le dă nicio șansă acestora.

spre o sCHisMĂ În CiCLisM

Alex hovco

În 1992, cluburile din primul eşalon fotbalistic al Angliei au decis să se “rupă” de Liga Profesionistă şi să îşi

creeze o asociaţie care să le ofere venituri mai mari din drepturile de televizare. Au re-uşit acest lucru şi de atunci Premier League a devenit cel mai puternic campionat din lume, generând în fiecare sezon venituri de peste două miliarde de lire sterline.

Exact asta încearcă să facă acum echi-pele din World Tour, o posibilă “schismă” fiind anunţată încă de la startul sezonului, pe fondul disensiunilor dintre rutieri şi UCI, privind eliminarea comunicaţiilor radio din toate cursele, cu începere de la 1 ianuarie 2012. Aceasta este cauza oficială, însă Pat McQuaid nu crede deloc în motivaţia oferită de echipe: “Din câte ştiu eu, discuţiile au în-ceput cu mult înainte de apariţia acestei pro-bleme a comunicaţiilor radio. Totul a pornit de la unii manageri care vor să introducă sistemul american pentru a deţine controlul şi a pune astfel mâna pe bani. Dar ei uită că pentru ciclism au nevoie de organizatori şi de rutieri”, a spus irlandezul de la şefia UCI pentru Eurosport.

Cuvintele lui McQuaid sunt confirmate indirect de o declaraţie pe care Jonathan Vaughters, managerul lui Garmin-Cervelo, a dat-o pentru “Cyclingnews” în luna martie: “Sunt din Statele Unite, iar acolo am crescut cu NFL şi NBA. Un astfel de model pare po-trivit pentru ciclism în acest moment, deoa-rece noi nu suntem trataţi cum se cuvine. Totuşi, nu pot spune încă dacă ar fi cel mai bun lucru pentru sport. În plus, paşii inter-mediari pe care ar trebui să-i urmăm sunt mulţi la număr”.

În afară de Vaughters, se pare că şi Johan Bruyneel, unul dintre cei mai de succes ma-nageri din toate timpurile, ar mai fi implicat în acest proiect, care însă nu îl sperie pe McQuaid: “Au sub zero şanse de reuşită. Nu au curse, nu au parte de sprijinul organizato-rilor şi în curând nu vor avea nici rutieri. Este o farsă”.

Tot în luna martie, unii manageri au avut o întrevedere cu Angelo Zomegnan, directo-rul Turului Italiei, căruia i-au prezentat ideile pe care le au. Zomegnan reprezintă un ele-ment-cheie, deoarece RCS Sport, compa-nia care patronează Il Giro, se ocupă şi de alte curse importante, ca Tirreno-Adriatico, Milano-San Remo şi Turul Lombardiei. Practic, rebelii doresc să îi atragă pe

organizatori alături de ei, ştiind că altfel nu au nicio şansă să se desprindă de UCI. În afa-ră de RCS Sport, ar mai fi nevoie şi de Amaury Sport Organisation, care ar putea veni cu un “pachet” impresionant: Turul Franţei, Paris-Nisa, Criteriul Dauphiné, Paris-Roubaix sau Liège–Bastogne–Liège, dar şi de Unipublic, organizatoarea Turului Spaniei.

Chiar dacă ar reuşi să pună la punct o ligă privată, care să fie administrată de oa-meni aleşi de managerii echipelor şi nu de Uniunea Ciclistă Internaţională, echipele ar întâmpina probleme în ceea ce priveşte sta-tutul lor, pentru că acesta nu ar mai fi com-patibil cu cel al federaţiilor naţionale; iar asta presupune mai multe implicaţii, după cum a explicat şi Pat McQuaid: “În primul rând, toate acele companii nu vor adera la struc-tura americană, ele au o structură europea-nă şi aşa va rămâne. Ce înseamnă asta? Că vor trebui să aibă propriile curse, deoarece vor fi excluşi cu toţii din competiţiile Uniunii Cicliste Internaționale. Şi nu în ultimul rând, ele nu ar mai putea colabora cu Agenţia Mondială Anti-Doping. Din acest motiv, vor fi nevoiţi să găsească o altă companie care să se ocupe de testele anti-doping şi îşi vor pierde din credibilitate, aşa cum se întâmplă

cu ligile profesioniste din Statele Unite”.Dacă Uniunea Ciclistă Internaţională ră-

mâne fermă şi este dispusă să lupte până la capăt împotriva celor 11 echipe implicate, surpriza vine din partea acestora, care sunt gata de acelaşi lucru, nefiind speriate de eventualele consecinţe. Practic, bătălia din-tre cele două părţi se dă pe marile curse din calendarul profesionist, evenimente care re-uşesc să adune la start cei mai buni ciclişti, dar şi cei mai mulţi sponsori, deoarece banii veniţi de la aceştia sunt esenţiali pentru a face posibilă o “ruptură” de forul mondial.

Johan Bruyneel, cel despre care se crede că stă la baza acestei iniţiative, nu a dorit să comenteze prea mult informaţiile apărute în presă. În schimb, managerul lui RadioShack s-a declarat împotriva felului în care Uniunea Ciclistă Internațională a abordat problema comunicaţiilor radio şi a faptului că forul mondial ignoră părerile rutierilor, care au susţinut mereu importanţa aportului tehno-logic în curse. În acest sens, belgianul a pos-tat pe pagina sa de Twitter un citat din Victor Hugo, care lasă loc de interpretări pentru 2012, anul care ar putea schimba ciclismul: “Atunci când dictatura este o certitudine, re-voluţia devine un drept”.

MAI 2011 61eurosport

Jonathan Vaughters esteunul dintre inițiatorii schismei

Aceasta este o poveste despre ri-valitate. Despre cea mai cunos-cută rivalitate sportivă din lume,

cea mai intensă, mai mediatizată şi mai pli-nă de orgolii. Dar nu este o poveste despre galactici sau extratereştrii, nu e o poveste cu sume de bani astronomice. E povestea celuilalt Real-Barcelona, El Clasico de sub panouri, meciul de baschet cel mai aşteptat şi mai important din Spania. Disputa dintre cele două cluburi care nu se întrec doar pentru supremația fotbalistică, ci şi pentru cea baschetbalistică.

Astăzi, cele două echipe de baschet împărtăşesc filosofia formațiilor de fotbal ale celor două cluburi. Real e gata să scoa-tă din visterie sume mari pentru a construi echipa învingătoare, Barcelona alege an-trenori tineri, din club, şi aceştia imprimă un stil unic jucătorilor, în majoritatea lor crescuți de gruparea catalană.

Ultimele două sezoane sunt simptoma-tice pentru aceste alegeri. În 2009, Real l-a adus pe cel mai galonat, mai scump şi mai dorit tehnician: Ettore Messina. Alături

de el, opt jucători noi: Prigioni, Kaukenas, Hansen, Vidal, Dasic, Velickovic, Garbajosa şi Lavrinovic. O echipă schimbată total, pentru a cuceri nu doar Europa, ci şi cam-pionatul intern, în care nu se mai impusese din 2007. Eşec total! Anul trecut, Real a ter-minat pe locul al treilea Liga ACB şi n-a luat parte la Final Four-ul Euroligii.

Barcelona a mizat pe Xavier Pascual, tehnician crescut în club şi care pe 9 mai 2010 devenea cel mai tânăr antrenor care a câştigat Euroliga, la nici 38 de ani. Se confir-ma astfel şi pe terenul de baschet că mode-lul catalan e mai eficient.

Astfel, pe 4 martie 2011, Ettore Messina a demisionat de la conducerea madri-lenilor. Nu trecuseră doi ani de când

refuzase ofertele venite din NBA, de la Toronto Raptors şi New Jersey Nets, iar acum pleca din capitala Spaniei fără să fi câştigat vreun trofeu şi, aproape mai dra-matică, fără să reuşească vreo victorie în meciurile directe cu Barcelona.

A fost dezamăgirea maximă pentru ita-lian, înlocuit de secundul său, Emanuele Molin, care pe 10 aprilie a învins în campi-onat Barcelona, 77-72. Real egala astfel în clasament campioana continentală şi reve-nea în lupta pentru titlu. Mai mult, formația din capitală a trecut de Power Electronics Valencia, scor general 3-2, şi să se califice în Final Four-ul Euroligii, care se dispută chiar la Barcelona. Catalanii nu participă, fiind eliminați în sferturi, de Olimpiacos.

Real Madrid şi FC Barcelona oferă cea mai cunoscută rivalitate fotbalistică din lume. Dar cele două cluburi se luptă pe terenul de baschet cu aceleaşi pasiuni, ambiții şi filosofii unice.

Celălalt Clasico

eurosport62 MAI 2011

FINALA CUPEI HEINEKEN LA RUGBY (21 mai)În urmă cu 20 de ani, oraşul galez Cardiff era renumit şi prin stadionul său, ”Arms Park”. Cei care au fost pe el, inclusiv naționala noastră de fotbal, în ”decisivul” pentru califi carea la CM din 1994, ştiu că acustica sa era deosebită; când cântau suporterii locali, aveai senzația că eşti într-o catedrală. Mitica arenă a fost demolată, iar în locul ei s-a ridicat ”Millennium Stadium”, unde, pe 21 mai, va avea loc din nou (s-a mai ținut în 2002, 2006 şi 2008) fi nala Cupei Europei la rugby. Cu o capacitate de 74.500 de locuri, ultramodernul stadion a fost construit cu un buget de 126 milioane de lire sterline. Pe lângă forma sa inedită, acesta impresionează prin acoperişul retractabil, ce permite organizarea unor evenimente sportive şi culturale indiferent de vreme. Gândit în aşa fel încât investiția să fi e rapid amortizată, stadionul a găzduit meciuri la Rugby World Cup 1999 şi 2007, gale de box, probe speciale din Raliul Marii Britanii şi concerte ținute de Tina Turner, Madonna, Rolling Stones şi U2. Tot acolo vor avea loc opt meciuri din cadrul turneului olimpic de fotbal programat în vara anului viitor.

ArtA pe corppremieră în exclusivitate

premiera: 15-22 mai, ora 23:00De la tatuaje şi piercing extrem, precum marcarea

sau scarificarea, de la ritualurile tribale la practicile de pe străzile din Los Angeles sau la arta secretă japone-ză Irezumi, modificările corporale au fost realizate pe tot parcursul istoriei. În acest serial, intervievăm isto-rici, psihologi, studenţi, deţinuţi şi motociclişti pentru a explora cultura modificărilor corporale.

şeriFii FederAli: operAţiuneA şoimul

premiera: 12 aprilie - 5 maiSUA au declarat război crimei, iar Operaţiunea

Şoimul este prima bătălie. Pentru acţiune nonstop, urmăriţi-i la lucru în trei mari oraşe – New Orleans, Miami şi Washington – pe şerifii care au demarat cea mai amplă vânătoare de oameni din istorie. Scopul acesteia: să cureţe străzile americane de evadați şi in-fractori violenţi, de armele şi drogurile lor, făcând cât de multe arestări cu putință, în fiecare oraş, pe parcur-sul unei săptămâni de foc.

cum se cresc vApoArelepremieră europeană în exclusivitate

premiera: 30 maiÎn ziua de azi, extinderea navelor este o procedu-

ră populară. De ce să cumperi un vapor nou când îl poţi mări pe cel vechi pentru un preţ mai mic? Dar nu este o procedură simplă! Urmăriţi-i pe inginerii şi pe constructorii de nave care îşi asumă provocarea se-parării în două a unui vapor, pentru a construi unul şi mai mare. Misiunea este meticuloasă, dificilă, necesită inginerie de precizie şi atenţie la cele mai mici detalii. Pentru instalarea unei noi părţi centrale, carena trebu-ie tăiată în două. Mii de cabluri electrice şi ţevi trebuie secţionate. Inginerii se luptă cu provocări uriaşe. Dacă izolaţia ţevilor este insuficientă, nava se poate scufun-da după ce este desfăcută în două. Vântul puternic poate răsturna cele două secţiuni ale vaporului. Odată ce prova este coborâtă de pe doc, între ea şi pupa este introdusă partea centrală, care cântăreşte peste 400 de tone. Şi de aici începe adevărata bătaie de cap...

DIN PROGRAMUL LUNII MAI

De dAtA AceAstA, va porni sin-gur într-o călătorie spre nord, de la Sydney, la marginea Pacificului

(prin Australia, Papua Noua Guinee, Indonezia, Filipine şi Taiwan), având ca punct final Tokyo, capitala Japoniei. Şi nu va efectua călătoria cu motocicleta, ci va folosi mijloace locale de transport şi cunoştinţe locale. Îl însoţesc o serie de gazde care îl ajută să găsească poveşti şi personaje unice de-a lungul drumului.

În prima etapă a aventurii, Charley plea-că din Sydney însoţit de un convoi de mo-tociclişti şi călătoreşte de-a lungul coastei estice a Australiei. Pe drum, el întâlneşte tot soiul de personaje unice, zboară cu o replică a unui avion Spitfire, îşi încearcă în-demânarea în a mâna vitele călare şi chiar

este muşcat de un şarpe.

Charley soseş-te în Papua Noua Guinee, țară unde participă la o cur-să de motocros alături de un grup de localnici, pe un traseu izolat şi periculos. Această ţară are una dintre cele mai proaste reputaţii din emi-

sfera sudică în ce priveşte ostilitatea, aşa că Charley trebuie să fie permanent în alertă. El se îndreaptă către îndepărtatul sat Gapun, căminul unui trib izolat, situat în mijlocul unei păduri de mangrove de 50 de kilome-tri. Aici nu se poate ajunge decât pe apă.

Dezamăgit că nu a putut ajunge pe jos în Papua de Vest, Charley este obligat să ia avi-onul de câteva ori pentru a-şi relua călătoria spre nord, către Tokyo. Reîntors pe traseul stabilit inițial şi ajuns în Indonezia, Charley se bucură de o nouă ţară şi de încă o aven-tură. Pornind de la Makassar, din sudul in-sulei Sulawesi, el străbate insula spre nord şi nimereşte la o nuntă musulmană. Aici, el cunoaşte o altă faţă a ceremoniei şi se bucu-ră de deliciile unei mese gătite în casă. După ce se întoarce „în şa” alături de clubul Harley Davidson indonezian, Charley gustă câteva

dintre cele mai inedite feluri de mâncare lo-cale: carne de liliac şi de câine.

Charley este foarte dezamăgit că trebu-ie să ia din nou avionul pentru a ajunge în Filipine. Ajunge pe insula Manado şi por-neşte într-o călătorie excepțională prin arhipelagul filipinez. Apoi încearcă să pes-cuiască anşoa lângă insula Camiguin, îna-inte de a porni alături de marina filipineză către oraşul Cebu. Pe drum, este martorul unui spectacol naţional filipinez - luptele de cocoşi - conduce o maşină din bambus alimentată cu biodiesel din nuci de cocos şi vede cu ochii săi ravagiile rămase de pe urma celui de-al Doilea Război Mondial.

Pornind din oraşul Kaohsiung, din colţul sud-vestic al insulei Taiwan, Charley călăto-reşte către cea mai mare mănăstire budistă din această ţară, Fo Guang Shan. De acolo, el porneşte spre nord, încearcă luptele de gre-ieri şi apoi gustă câţiva, gătiţi în stil tempura. La bordul trenului taiwanez de mare viteză, Charley se îndreaptă către munţii Alishan, unde culege manual frunze de ceai alături de faimoasa cultivatoare de ceai Hsiu-Mei. Străbate apoi pe motocicletă uimitoarele văi ale defileului Taroko şi ajunge în final în capitala Taipei, unde se pregăteşte să urce la bordul unei nave de croazieră pentru a face călătoria de 600 de kilometri până în insula japoneză Okinawa.

Ajuns în sfârşit pe pământ japonez, Charley se îndreaptă direct către baza

premiera 24 mai – 8 iunie,pe viasat explorer, ora 21Pasionat de aventură, englezul Charley Boorman este recunoscut pentru realizările sale. Dar mai ales pentru că a străbătut cu motocicleta Europa, Asia și Africa, alături de prietenul său, actorul Ewan McGregor.

navală Naha pentru a afla mai multe despre bătălia de la Okinawa. După aceea, el petrece 24 de ore la bor-dul unui feribot local care îl duce pe insula Kyushu. Aici se întâlneşte cu Tarquin, în vârstă de doar 12 ani, mare fan al trenurilor. Împreună, pleacă să-l întâlnească pe tatăl lui Tarquin, Humphrey, şi urcă pe mo-tociclete italieneşti pentru a admira peisajele japoneze. Marea pasiune a lui Charley pentru motociclete se manifestă în continuare printr-o vizi-tă la atelierele de producție a moto-cicletelor şi la uimitoarele studiouri de proiectare. Vizitând Hiroshima la aniversarea Ceremoniei Memoriale

pentru Pace, Charley se întristează, dar admiră felul în care comunitatea s-a unit şi a depăşit efectele devas-tatoare ale exploziei atomice. Apoi, călătorul nostru îşi ia doza de adre-nalină într-unul dintre cele mai renu-mite montagne-russe ale Japoniei şi vizitează cel mai înalt munte din arhipelag, Fuji, unde admiră peisa-jele uluitoare înainte de a porni în ultima etapă a călătoriei sale epice către Tokyo.

Aventura lui Charley de la mar-ginea Pacificului va fi transmisă pe Viasat Explorer, în lunile mai şi iunie. Primul episod va fi difuzat marți, 24 mai, de la ora 21.

MAI 2011 67eurosporteurosport66 MAI 2011

Raliul Iordanieitot rĂUL spre bine

După ce a fost la un pas de anulare, Raliul Iordaniei a oferit cel mai strâns rezultat din istoria Campionatului Mondial, primii doi clasaţi fi ind departajaţi de doar două zecimi de secundă. Problemele de securitate din Orientul Mijlociu au creat haos în organizarea Raliului Iordaniei și puţin a lipsit ca Federaţia Internaţională a Automobilului (FIA) să ia decizia anulării etapei pentru că echipele riscau să nu aibă echipamentul necesar. Un efort supraomenesc a dus la depășirea oricăror difi cultăţi, iar competiţia din jurul Mării Moarte a oferit un spectacol de zile mari și un rezultat care intră în cartea de istorie a raliurilor. mAximiliAn hArtung

PovesteA raliului a început să fie scrisă imediat după încheierea etapei precedente, desfăşurate

în Portugalia, cu alte cuvinte în extremi-tatea vestică a Europei sau a bazinului Mării Mediterane. Puşi în gardă de tul-burările politice care zguduiau Siria, ţară pe care urma să o traverseze convoiul de

camioane ce transporta maşinile de recu-noaştere şi echipamentul de service, ofi-cialii echipelor angrenate în Campionatul Mondial au considerat că este mai impor-tantă siguranţa oamenilor. Astfel, s-a luat decizia ca maşinile de concurs să fie rea-duse la uzine, apoi trimise pe calea aerului, în timp ce restul caravanei a fost depozita-tă în portul italian Trieste, de unde urma

să fie expediată cu vaporul spre Israel, cu Haifa ca punct terminus al călătoriei.

Până aici, planul a decurs cum trebuie. Primele probleme au apărut în momentul în care vasul cu întreaga încărcătură a pă-răsit târziu portul italian, fapt care a ridicat primele semne de întrebare cu privire asu-pra datei la care vor ajunge echipamen-tele în Israel. Fiecare echipă are câte un

om responsabil cu partea de logistică, iar aceşti oameni au simţit cum trec de la ex-taz la agonie cu fiecare zi petrecută după plecarea vaporului din Trieste. La traversa-rea Mării Mediterane, vasul cu pricina s-a confruntat cu probleme tehnice la unul dintre motoare, astfel că ritmul de înain-tare a fost redus substanţial. Devenea tot mai evident că întreaga logistică a echipe-lor nu mai are cum să ajungă duminică, 10 aprilie, la Haifa. Situaţia era şi mai delica-tă pentru că, spre deosebire de celelalte etape ale Campionatului Mondial, Raliul Iordaniei se desfăşura de joi până sâmbă-tă pentru a se suprapune cu perioada de weekend a musulmanilor. În această situa-ţie, recunoaşterile erau programate luni şi marţi (11, respectiv 12 aprilie), iar sesiunea de shakedown şi startul festiv trebuiau să aibă loc miercuri (13 aprilie).

„Situaţia începe să se înrăutăţească şi nu ştim cum vor decurge lucrurile. Vaporul are un singur motor funcţional şi nu ştim în ce stare este”, declara oficialul une-ia dintre echipele de uzină angrenate în campionat. „Vom avea la dispoziţie o sin-gură zi pentru a face ceea ce în Portugalia am realizat în patru zile: parcul central de service, zona de ospitalitate şi celelalte. Principala grijă acum este găsirea unor maşini pentru efectuarea recunoaşterilor. Nu avem nici scule sau alte piese pentru a ne face treaba”. Şi pentru că emoţiile iniţi-ale nu au fost suficiente, vaporul a ajuns abia marţi la Haifa, adică în ziua în care trebuiau terminate recunoaşterile. Însă nebunia a continuat, pentru că furtuna iscată pe mare a făcut imposibilă intrarea navei în port, astfel că formalităţile vama-le nu se puteau efectua decât în ziua de miercuri dimineaţă.

Toate bune şi frumoase, numai că între-gul convoi de camioane mai avea de par-curs şi distanţa dintre Haifa şi locul unde trebuia organizat parcul de service, la sud de Amman, iar călătoria se putea încheia abia miercuri seară, cu doar 12 ore înainte de momentul în care prima maşină intra în controlul orar premergător zonei de asis-tenţă. Aşa că decizia organizatorilor de a anula prima zi şi de a reduce raliul la nu-mai două etape (vineri şi sâmbătă) a fost cea mai potrivită. Era şi un pariu al foruri-lor iordaniene, care nu puteau admite că întrecerea se poate anula complet, după ce au apelat şi la ajutorul armatei, în urmă

cu trei ani (înainte de prima ediţie), pen-tru a construi drumurile pe care aveau loc probele speciale.

Din nefericire, anularea primei zile a dus la pierderea a 73,48 kilometri de tronson competitiv şi a transformat raliul într-unul în care procentul de probe speciale repre-zenta 42% din totalul distanţei ce trebuia parcursă (inclusiv traseul de legătură). O zi mai puţin însemna şi reducerea importan-ţei poziţiei pe lista de start. Ediţia din 2010 putea fi catalogată ca una a celor care în-cetinesc mai mult, după ce piloţii au redus ritmul spre finalul ultimei speciale din pri-mele zile, tocmai pentru a evita ocuparea primului loc şi rolul de „măturător” al tra-seului, un dezavantaj pe macadam.

Şi în timp ce Jari-Matti Latvala (Ford) şi Sébastien Loeb (Citroën) au preferat să meargă pe varianta deja testată în trecut, Sébastien Ogier şi-a şarjat micul Citroën DS3 WRC şi a încheiat prima zi cu un avans de o jumătate de minut faţă de adversarii săi. Conştient că nu are nimic de pierdut, francezul a rulat la capacitate maximă în etapa finală, de sâmbătă, dar chiar şi aşa a rezistat cu greu ofensivei totale pe care a propus-o Latvala. Finlandezul a recupe-rat timp cu fiecare specială parcursă, iar înaintea ultimei probe devenea lider pen-tru o jumătate de secundă. Tronsonul de închidere, Power Stage, aduce din acest an şi puncte bonus primilor trei clasaţi, astfel că strategia nu-şi mai are rostul. Ogier a mers la maximum şi a câştigat, urmat de Mikko Hirvonen (Ford), la doar

46 de miiimi de secundă, Loeb şi Latvala, care au înregistrat o întârziere de 0,7 se-cunde. Concluzia? Sébastien Ogier a câşti-gat Raliul Iordaniei cu un avans de numai două zecimi de secundă, cea mai mică diferenţă înregistrată vreodată la finalul unei etape din Campionatul Mondial, şi a doborât performanţa care i-a separat pe Marcus Gronholm şi Sébastien Loeb la fi-nalul Raliului Noii Zeelande 2007. Pentru un asemenea final, parcă a meritat ca lu-mea să treacă prin emoţiile create de în-târzierea echipamentului.

CAMpionAtUL MondiALCLAsAMente GenerALe

wrc, piloţi (etApA 4/13): 1. Loeb 74p; 2.

Hirvonen 72p; 3. 4. Ogier 69p; Latvala 66p; 5. P.

Solberg 31p; 6. Ostberg 28p; 7. Wilson 22p; 8.

Raikkonen 18p; 9. Villagra 12p; 10. H. Solberg 10p;

11. PG Andersson 6p; 12. Prokop 6p; 13. Al-Qassimi

5p; 14. Hanninen 4p; 15. Kuipers 3p; 16. Tanak 1p;

17. Sousa 1p.

wrc, constructori (etApA 4/13): 1. Citroën

Total WRT 130p; 2. Ford Abu Dhabi WRT 130p; 3.

M-Sport Stobart Ford 43p; 4. Ice 1 Racing 26p; 5.

Petter Solberg WRT 22p; 6. Munchi’s Ford WRT 20p;

7. Team Abu Dhabi 13p; 8. FERM Power Tools WRT

10p; 9. Monster WRT 6p.

pwrc, piloţi (etApA 2/7): 1. Semerad

40p; 2. Paddon 25p; 3. Gorban 22p; 4. Protasov

18p; 5. Ketomaki 18p; 6. Fuchs 15p; 7. Saliuk 14p;

8. Guerra 12p; 9. Linari 10p; 10. Tagirov 8p; 11. Al-

Shamsi 4p; 12. Kosciuszko 6p; 13. Al-Jabri 2p; 14.

Flodin 1p.

swrc , piloţi (etApA 2/8): 1. Kruuda

30p; 2. Prokop 25p; 3. Sousa 25p; 4. Hanninen 18p;

5. Tanak 15p; 6. Gassner Jr. 15p; 7. Llovera 12p; 8.

Brynildsen 10p.

AcAdemy wrc (etApA 2/6): 1. Kaur 28p; 2.

Henriksson 19p; 3. Riedemann 15p; 4. Fisher 12p; 5.

Reeves 12p; 6. Baldoni 8p; 7. Crugnola 6p; 8. Breen

5p; 9. Taylor 4p; 10. Brunello 2p; 11. Ahlin 1p; 12.

Lemez 1p; 13. Van der Marel 1p.

ÎntÂLnire CUreGinAÎn prestigiosul cadru al castelului Windsor, are loc în fiecare an tradiţionalul Royal Windsor Horse Show sau, pe înțelesul tuturor, un concurs hipic cu rezonanţe regale. De peste 65 de ani, evenimentul oferă iubitorilor de cai un savuros melanj de probe ecvestre unde sunt prezenţi peste 3000 de cai și ponei care se întrec în 250 de clase. Şi competitie și spectacol în același timp, de la sărituri peste obstacole la demonstraţii, trecând prin concursul de atelaje, până la dresaj și polo.

IstoriA consemnează că, în 1943, în timpul celui de-al doi-lea război mondial, contele Robert Orssich şi Sir Geoffrey Cross, inspiraţi de campania naţională “Wings for Victory”

ce strângea fonduri pentru cumpărarea de avioane pentru a con-tinua războiul, au pus la cale organizarea unui show de cai şi câini, având aceleaşi intenţii. Aşa că, în Anglia Regelui George VI, castelul Windsor a devenit loc de desfăşurare a manifestării care şi astăzi este atât de apreciată. La chiar prima ediţie, suverana Marii Britanii, Regina Elisabeta, a câştigat clasa ponei. De atunci, nu a fost an în care Majetatea Sa să nu fie prezentă.

Atmosfera de familie a celui mai mare show ecvestru în aer liber este susţinută de multitudinea de competiţii naţionale şi interna-ţionale, plus demonstraţii ecvestre cu călăreţi de top. Calificările au loc de-a lungul anului, iar finalele se ţin în cele trei prestigioase

arene din spatele castelului. Toate probele se termină în stil regal cu focuri de artificii. Între 11 şi 15 mai la Royal Windsor Horse Show pot fi admirate abilităţile cailor, frumuseţea lor fizică, disciplina şi controlul.

Cel mai spectaculos e, de departe, concursul combinat de ate-laje. Primele două zile sunt rezervate dresajului, apoi, în a treia zi, se desfăşoară maratonul pe un traseu de 18 km, pe un teren vari-at cu obstacole, care acoperă o mare parte a parcului castelului, iar în ziua finală este parcursul cu jaloane. 80 de concurenţi din 18 naţiuni vor fi prezenţi pentru cea mai populară competiţie. Până anul trecut, chiar şi Ducele de Edinburgh la cei 90 de ani ai săi a participat cu succes.

Nu trebuie să faci parte din familia regală ca să participi. Oricine poate cumpăra bilete. 18 lire sterline e un preţ rezonabil ca să te întâlneşti cu regina, în grădinile sale!

eurosport70 MAI 2011

Jean-Pierre Dick a câștigat și cea de-a doua ediție a Cursei Mondiale Barcelona, o întrecere în jurul globului, rezervată ambarcațiunilor monococă din clasa Open 60, cu doi membri ai echipajului la bord, fără escală. AlexAndru gheorghiAş

În urmă cu trei ani, navigatorul din Nisa triumfase la ediția inaugurală a cursei, atunci alături de britanicul

Damian Foxall. În primăvara lui 2011, fran-cezul în vârstă de 45 de ani a făcut echipă cu un compatriot celebru în lumea curse-lor în jurul lumii: Loïck Peyron, 51 de ani, originar din Nantes. Împreună, cei doi au

înconjurat globul, urmând ruta clippere-lor, de la vest la est, în 93 de zile, 22 de ore, 20 de minute şi 36 de secunde.

Nu este primul astfel de succes din ca-riera comună a celor doi, după ce în 2005 aceştia câştigaseră Cursa Transatlantică Jacques Vabre. Luni, 4 aprilie 2011, la ora locală 12:20, ambarcațiunea Virbac-Paprec 3 trecea linia de finiş, după ultime ore de

coşmar, în care vântul se încăpățânase să nu mai umfle velele. Performanța celor doi este notabilă, în condițiile în care vi-teza medie cu care au parcurs cele 29.075 de mile a fost de 12,9 noduri. Iahturile din clasa Open 60 lasă un grad mare de liber-tate proiectanților, cât timp acestea se în-cadrează lungimii de 60 de picioare (18,29 metri), pescajului de 4,5 m, iar catargul nu

CuRSA MONDIALĂ BARCELONA

se ridică la mai mult de 28 de metri deasu-pra nivelului apei.

Dacă Virbac-Paprec 3 a câştigat cursa în jurul lumii, în dublu şi fără escală, cu un avans lejer față de principalii urmăritori, Mapfre, lucrurile nu au fost dintotdeauna într-atât de roze pentru cei doi, nevoiți să efectueze două opriri tehnice. La jumăta-tea lui ianuarie, Dick şi Loïck Peyron s-au oprit preț de 15 ore în Brazilia, pentru ca peste o lună să fie nevoiți să rămână în Noua Zeelandă, timp de 48 de ore.

Cei doi au recuperat aceste întârzieri grație experienței din marile curse şi a unei excelente înțelegeri la bord. “Secretul al-chimiei noastre îl reprezintă respectul şi

înțelegerea reciproce. O bună comunicare duce la alegerea celui mai bun parcurs şi face să crească serios viteza cu care se deplasează barca, spuneJean-Pierre Dick. Este ex-traordinar. Este a doua victorie, şi de fiecare dată am participat cu o ambarcațiune nouă”. Peyron şi-a completat şi el colecția de succese. “Este pentru a treia oară când înconjur globul. Prima dată, a fost în solitar. A doua, cu echipaj. A treia, alături de un coechipier. Şi am câştigat, în ciuda concurenței puternice.”

La startul dat în ajunul anului nou au fost pre-zente 14 ambarcațiuni.

Dintre acestea, patru au abandonat, iar primele cinci au sosit în interval de o săp-tămână. Locul secund a fost ocupat de un echipaj basc. Iker Martínez (33 de ani) şi Xabi Fernández (34 de ani), dubli medaliați olimpici şi de trei ori campioni europeni şi mondiali la clasa 49, compun cel mai de succes echipaj spaniol din toate tim-purile. Cei doi participaseră anterior în Cursa Volvo în jurul lumii, edițiile 2005 şi2008 - 2009, fără a avea însă succesul din actuala Cursă Mondială Barcelona, pe care au încheiat-o la aproximativ 23 de ore în urma francezilor.

Pe trei, s-au clasat alți doi reprezentanți

ai gazdelor, Pachi Rivero, singurul spani-ol aflat pentru a doua oară la startul cur-sei, şi Antonio Piris, ambii din Santander. Ambarcațiunea lor, Renault Z.E., a ajuns în rada portului Barcelona la aproape pa-tru zile față de câştigători. De menționat prezența la start a primului echipaj sută la sută feminin, cu Dee Cafari (Marea Britanie) şi Anna Corbella (Spania). Cele două s-au aflat la bordul fostei ambarcațiuni Aviva, cu care britanica încheiase cea mai recentă ediție a cursei Vendée Globe, iaht rebote-zat Gaes Centros Auditivos, după numele sponsorului principal.

Pentru Dick, următorul proiect îl repre-zintă participarea în cursa Vendée Globe. “Peste 18 luni. De fiecare dată, ne dorim să pornim din nou la drum, când ai o ase-menea ambarcațiune. Însă este nevoie şi de odihnă. E timp pentru toate”. Colegul său de expediție, Peyron, va reveni în Cupa America, la bordul unei ambarcațiuni mul-ticocă. “Este logic ca într-o țară unde se află atâția specialişti multicocă, să apară şi pretendenții. Aceasta este partea pozitivă a situației. După asta, e vorba de legitimita-tea diverşilor actori care vor intra în scenă”.

Învingătorii au fost întrebați ce i-a impre-sionat cel mai mult în călătoria lor în jurul lumii. Dick a făcut referire la trecerea pe lângă Capul Horn, pe care niciodată nu l-a văzut atât de aproape, în timp ce Peyron a rămas încântat de zborul albatroşilor uriaşi, întâlniți în mările sudului. “Este ceva unic, în acel colț al planetei. Am avut şansa de a-i vedea zburând în linişte, maiestuoşi”. Următoarea ediție a Cursei Mondiale Barcelona va avea loc peste trei ani.

MAI 2011 73eurosporteurosport72 MAI 2011

După cum e la modă, s-a lansat o aplicaţie pentru iPhone şi pentru sistemul de operare Android. “Kentucky Derby 137” e gratuită şi permite accesarea fi şelor personale ale concurenţilor, oferă programul curselor şi al evenimentelor distrac-tive, conţine informaţii referitoare la pariuri, permite cumpărarea biletelor de intrare şi vizionarea de clipuri video, oferă un joc interactiv şi ajută la planifi carea transportului până la locul faptei.

KENTUCKY DERBY (Churchill Downs, Louisville, 7 mai)

de la debutul său în rAw, tânărul şi îndrăzneţul dolph ziggler s-a asigurat că fiecare wrestler, divă şi manager îi cunoaşte numele. timp de o lună înaintea primului său meci, i-a abordat în culise pe fiecare dintre aceştia cu un refren simplu, dar eficace: „sAlut, sunt dolph ziggler”.

doLpHZiGGLer:“VREAu SĂ îMI DESChIDO șCOALĂ DE wREStLINGîN ROMâNIA”

AlexAndru gAnci şteFAn todor

Cu o Freză ce atrage atenția, cu un fizic perfect şi o atitudine încre-zătoare, Ziggler a lăsat încă de la

bun început impresia unui profesionist cu scopuri foarte bine definite. S-a folosit din plin de experiența de luptător dobândită în anii petrecuţi la Universitatea din Kent, acolo unde a şi stabilit recordul - ce încă nu a fost doborât - pentru cele mai multe me-ciuri câştigate.

Odată făcut pasul în zona profesionistă, rezultatele acestui efort susținut au început să apară: atac “Zig-Zag” la Kofi-Kingston în Smackdown şi obţine centura de campion intercontinental! Dolph Ziggler începe să se impună pe marea scenă a wrestlingului de entertainment. Reporterii Eurosport s-au întâlnit cu el pentru a afla detalii lega-te de viaţa de wrestler şi ideile sale despre viitor.

dolph ziggler sau nic nemeth: pe cine apreciezi mai mult ?

Amandoi sunt apropiaţi de sufletul meu. Cred totuşi ca Dolph Ziggler este mai cu-noscut şi cei din jur vor să îl vadă pe el.

te consideri un atlet sau un actor?Sunt atlet prin educaţie, am început să

fac lupte la patru ani, apoi am fost campi-on în liceu şi facultate, pentru ca ulterior să descopăr lumea WWE şi să devin un entertainer. Evident că lecţiile de actorie mi-au fost utile. Cred că sunt câte puţin din fiecare.

cum se face saltul către wwe?Ai nevoie de mari performanţe în dome-

niul de activitate. Eu am fost deţinătorul unor recorduri la lupte, aşa că am devenit interesant pentru cei din sport entertain-ment. A urmat şcoala de wrestling şi am

avut bafta de fi ales. Este un proces dificil, dar dacă ai bazele şi ceva farmec personal există mari şanse.

publicul nostru nu ştie nimic despre şcolile de wrestling. sunt ele chiar aşa de importante?

La o şcoală bună înveţi tot ceea ce ţine de wrestling, de la procedee la modalităţile de a interacţiona cu publicul. Este mai mult decât o sală de sport sau un club sportiv, este locul care te formeză ca entertainer. La ora actuală, dată fiind evoluţia disciplinei noastre, este tot mai greu să deprinzi cele necesare evoluţiei în ring. De aceea o şcoa-lă bună trebuie să îţi găsească calităţile şi să le dezvolte.

Ai fi interesat să predai?M-am gândit la asta. Poate nu chiar

acum. Dar în viitorul apropiat aş încerca să deschid o şcoală, poate chiar în România, mai ales că am înţeles că nu aveţi aşa ceva. Ar fi o bucurie pentru mine să ajut copiii să îşi împlinească visul.

că tot vorbim de vise, cine te-a marcat în copilărie, cine te-a făcut să vrei să de-vii wrestler?

Sean Michaels. Aş fi vrut să fiu coleg de echipă cu el, iar simplul fapt ca am fost în acelaşi ring a fost pentru mine un vis împli-nit. Din păcate, în momentul de faţă cariera lui este încheiată, iar a mea abia începe cu adevărat.

care este diferenţa dintre generaţia lui sean şi generaţia ta ?

Noi suntem mai atletici. Sunt mai mulţi zburători în generaţia mea. Dacă ne gân-dim doar la faptul că publicul vrea să mă vadă împotriva lui John Morrison, asta spune tot. Noi aducem un plus de specta-col, poate chiar un plus de nebunie în ring. Generaţia lui Sean a fost o generaţie de

mari entertaineri, de oameni care ţineau publicul în palmă. Generaţia lui a fost cea care a crescut cu adevărat wrestlingul la ni-velul pe care îl vedem azi.

ce părere ai despre cheerleading?Haahaha! Este o disciplină din care am în-

văţat enorm. Acrobaţiile sunt foarte impor-tante în domeniul nostru de activitate. Am învăţat enorm de la gimnaşti, iar elemente-le pe care le folosesc mă ajută în ceea ce fac eu în ring.

divizia feminină a luat amploare în ultima perioadă. Aveţi senzaţia că fetele vă fură locul?

Fetele sunt minunate. Sunt frumoase, sunt talentate, unele sunt mai puternice decât mine. Mai presus de toate, ştiu să facă spectacol. Fără ele, WWE-ul, ar fi mult mai sărac. Dar evident că locul lor este clar sta-bilit. Totuşi, fanii sunt cei care stabilesc ier-arhiile. Dacă fetele sunt mai iubite decât noi este de datoria noastră să rămânem în pre-ferinţele fanilor, deci să muncim mai mult. Fetele au un mare avantaj şi anume acela că sunt cele mai frumoase femei din lume.

cum se stabilesc meciurile?Există meciuri stabilite clar într-o gală, fie

în evenimentele anterioare, fie meciuri pe care fanii le aşteaptă. Dar partea cu adevă-rat cu adevărat fascinantă a WWE-ului este aceea că de multe ori îţi afli adversarul chiar în ziua meciului. Trebuie să fii mereu pregă-tit, pentru că uneori chiar şi pentru noi este o surpriză.

ce ar face dolph ziggler dacă ar avea suficienţi bani încât să nu fie nevoit să muncească?

Ar da cea mai mare parte a banilor în acte de caritate şi s-ar apuca de cea mai frumoa-să meserie din lume, aceea de sport enter-tainer.

ActuAlA stagiune aduce câte-va schimbări de regulament. Marcajele au devenit obligatorii

pentru competiţiile de downhill, după ce unii rideri au nimerit fix într-un copac sau într-o râpă, pentru că nu au negociat bine traseul accidentat din pădure.

Prezenţa medicilor în zona de sosire atât la coborâre, cât şi la 4X, unde căzăturile sunt frecvente, este de asemenea obligato-rie din 2011. Toţi riderii vor trebui să poarte căşti de protecţie integrale, ca motocicliştii, iar la startul întrecerilor de la categoria Elite nu mai sunt acceptaţi sportivi sub 17 ani.

Trei cartonașe de culori diferite

Considerată cea mai spectaculoasă pro-bă din mountain bike, Four Cross-ul (4X) e un show total. Patru rideri se bat pe două locuri calificante în turul următor pe un

traseu pigmentat cu praguri, obstacole, viraje dificile şi alte capcane. Cum în 4X nu există şansa unui restart, UCI s-a gândit să regleze astfel de incidente printr-un sis-tem de sancţiuni, de la avertisment până la descalificare. Astfel, un cartonaş galben înseamnă un avertisment, unul albastru, pentru ratarea unei porţi pe traseu, duce la clasarea sportivului pe ultimul loc în serie, iar cartonaşul roşu, pentru punerea în pe-ricol a unui adversar, aduce descalificarea. La fel se întâmplă dacă un rider primeşte al doilea cartonaş, indiferent de culoare, de la o serie la alta. Sancţiunile sunt date de co-misarii de traseu şi trebuie validate de şeful concursului.

VedeteleAustralianul Jared Graves este omul care

domină proba de 4X în ultimii ani. Cu un start exploziv şi o tehnică excelentă de ne-gociere a traseului, riderul de la Antipozi este imbatabil de două sezoane în Cupa

Mondială, supremaţie pe care şi-a de-monstrat-o şi la Campionatele Mondiale. Olandezul Joost Wichman, armata de cehi în frunte cu Thomas Slavik şi Michal Prokop, el-veţianul Roger Rinderknecht sau germanul Johannes Fischbach vor încerca să-i stopeze supremaţia lui Graves. La feminin, austriaca Anita Molcik a fost regina sezonului trecut, dar ridere experimentate precum Anneke Beerten (Olanda), Jana Horakova şi Romana Labunkova (Cehia) sau Fionn Griffith (Marea Britanie) vor avea, în mod normal, un cuvânt greu de spus în actuala stagiune.

La coborâre, anul trecut a fost un duel la baionetă între Gee Atherton şi sud-africanul Greg Minnaar, britanicul triumfând la final. La Mondiale s-a impus însă Sam Hill, aus-tralianul revenind spectaculos după o acci-dentare care i-a afectat sezonul. La feminin, franţuzoaicele sunt redutabile atâta timp cât britanica Rachel Atherton este indisponibilă. Sabrina Jonnier, Floriane Pugin, Emmeline Ragot sau Myriame Nicole pot oricând să dea lovitura.

MoUntAin biKeGAtA CU CriZACiclismul offroad este de acum pregătit pentru sezonul 2011, unul al revenirii la normalitate. Vor fi mai multe concursuri decât anul trecut, semn că lumea mountain bike-ului a depășit criza care a determinat forul mondial (UCI) să

pună în scenă un sezon subţire. Pe lângă Campionatele Mondiale din Elveţia, vor fi câte șapte concursuri de cros și coborâre, plus șase de Four Cross, toate în Cupa Mondială. vlAd bucurescu

eurosport78 MAI 2011

legitimat la un club de divizia a III-a elvețiană (FC Echichens), iar când echipa piloților îl cheamă, septuplul campion mondial îm-bracă tricoul cu numărul 11.

“Decarul” şi golgheterul piloților fotbalişti este Giancarlo Fisichella, în pre-zent rezerva Scuderiei Ferrari. Atacant al naționalei piloților de peste un deceniu, Fisichella este bun prieten cu Christian Vieri, fostul star al lui Inter Milano, care i-a dedicat mai multe goluri înscrise în “Serie A”. Fernando Alonso este la rândul său un fotbalist împătimit, câştigându-şi fani în Italia în urmă cu cinci ani când era la Renault şi se duela cu Michael Schumacher (Ferrari) în F1, dar făcea un cuplu excelent cu germanul în atacul echipei piloților.

La ora actuală, cel mai prolific vârf al echipei piloților este Maro Engel, un tânăr neamț din DTM. În vârstă de 25 de ani, pilo-tul Mercedes a marcat trei goluri în victoria cu 5-2 repurtată la Wiesbaden (Germania) în compania unei selecționate All Stars, în fața a 7.000 de spectatori. Acelaşi Maro Engel a mai înscris la Monte Carlo şi Padova, dar şi pe Ali Sami Yen, arena lui Galatasaray, când piloții au pierdut la scor strâns (4-5) în favoarea unor veterani ai fotbalului turc.

Linia apărătorilor este una plină de experiență competițională, atât pe circui-te, cât şi pe terenul de fotbal, precum Ivan Capelli, Gabriele Tarquini, Tom Kristensen sau Jarno Trulli. Dintre piloții de Formula 1 recent convocați se remarcă Vitali Petrov, Nico Rosberg sau Jaime Alguersuari, în timp ce piloții moto sunt reprezentați, pe lângă Biaggi, de foste şi actuale vedete ca Pierfrancesco Chili, Roberto Locatelli, Manuel Poggiali sau Andrea Dovizioso. Pe lângă asemenea vitezişti cu poftă de joc, singurul care a acceptat să stea în poartă este Matteo Munari, fiul renumitului ralist italian Sandro Munari, manager al mai mul-tor tineri piloți.

Având în vedere caracterul pur amical al acestor meciuri, unii dintre piloți nu ezită să umple golurile din echipa adversă, în cazul în care aceasta nu adună un număr sufici-ent de jucători.

Fluierul de start al sezonului fotbalistic 2011 pentru piloții de Grand Prix se va auzi la Istanbul, pe 4 mai, cu patru zile înainte de Marele Premiu al Turciei. Cel mai aproape de România vor fi la vară, când este pro-gramat un meci în nocturnă pe stadionul “Ferenc Puskas” din Budapesta.

FotbAL CLUb F1Fotbalul și Formula 1 sunt sporturile cele mai mediatizate în lume. Deseori, piloții acceptă să schimbe taberele și să bată mingea cu picioarele cu care apasă pedalele mașinii de curse, dovedind că sunt sportivi într-o formă fizică desăvârșită. mihAi dumitru

AtrAcȚiA Formulei 1 față de fot-bal nu este deloc întâmplătoare. Numeroşi piloți sunt fani ai fot-

balului sau chiar au cochetat cu “Sportul Rege”. În cariera sa de fotbalist în Argentina, cvintuplul campion F1 Juan Manuel Fangio a suferit numeroase fracturi, de unde i s-a tras şi porecla sa ulterioară, “El Chueco”, datorată faptului că avea picioarele strâm-be. Să nu uităm că Alain Prost a evoluat în echipa de juniori a clubului de fotbal Saint-Etienne, multipla campioană a Franței.

Însă abia din 1979, piloții au avut ocazia să-şi consume pasiunea pentru fotbal în-tr-un cadru organizat. Dacă inițial au fost

puse bazele “Club Italia Piloti”, reunind ex-clusiv piloții din Pensinulă, pe atunci tână-rul Riccardo Patrese a avut ideea să-i invite la joc pe toți colegii de breaslă, indiferent de naționalitate. Trei decenii mai târziu, Patrese (56 ani) încă este căpitanul echipei de fotbal a piloților în meciurile amicale pe care aşii volanului (sau ai ghidonului, cum este Max Biaggi – un excelent “calciatore”) le dispută în compania formațiilor compuse din cântăreți, ex-sportivi sau diverse staruri.

Meciurile au un caracter de bineface-re iar participarea este voluntară, singura condiție pentru a intra în echipă fiind ta-lentul. De-a lungul anilor, peste 14 milioane de euro a fost strânşi de pe urma televizării

acestor partide şi a biletelor de intrare pe stadion, întreaga sumă fiind donată celor aflați în dificultate sau cercetării ştiințifice pentru cauze umanitare.

Cu prilejul acestor meciuri în care piloții ne-au surprins cu alte abilități decât cele pe care le ştiam de la curse şi au dezvăluit laturi nebănuite ale personalității lor, toată lumea a constatat că piloții activi nu au ni-cio problemă să alerge timp de 90 de mi-nute. Ba chiar şi să etaleze un uimitor joc de balon, cum este cazul unora ca Michael Schumacher, Giancarlo Fisichella, Fernando Alonso sau, mai nou, Sebastian Vettel, cam-pionul în exercițiu al Formulei 1.

Michael Schumacher este fotbalist

CAMpIONI MICRObIștI

Englezul Damon Hill irosea prime-le 20 de minute ale calificărilor pen-tru GP-ul Canadei urmărind meciul Anglia-Scoția din faza grupelor CE de Fotbal 1996. După ce echipa sa favori-tă a câştigat cu 2-0, Damon a obținut la Montreal un pole-position de senzație. Scoțianul David Coulthard a fost de neconsolat! Două săptămâni mai târziu, printre telespectatorii se-mifinalei Anglia-Germania s-a numă-rat şi Michael Schumacher, care apoi a declarat: “De mult n-am mai asistat la un meci de asemenea intensitate. Când Möller a marcat decisiv am sărit din pat de bucurie!” În 2004, Schumi a asistat din tribunele stadionului Schalke din Gelsenkirchen la finala Champions League, dintre FC Porto şi AS Monaco.

FEbRAFOtbALuLuI

Magia Cupei Mondiale de Fotbal 2002 i-a cuprins în modul cel mai trăsnit pe piloții brazilieni Christian Fittipaldi, Bruno Junqueira, Tony Kanaan, Roberto Moreno şi Cristiano da Matta, piloți de top în CART. În onoarea invincibilei “Seleção”, ei şi-au îndemnat frizerii să pună mâna pe maşina de ras şi să le lase doar un smoc de păr deasupra frunții, întoc-mai ca frizura din finală a lui Ronaldo, golgheterul turneului. Cei cinci driveri s-au comportat ca nişte puşti cuprinşi de un entuziasm inocent vizavi de victoria țării lor în cel mai mediatizat spectacol sportiv al Planetei.

CALENDARuL pE 2011 AL EChIpEI pILOțILOR

4 mai – Istanbul (Turcia)24 mai – Monte Carlo (Monaco)20 iulie – Frankfurt (Germania)27 iulie – Budapesta (Ungaria)24 august – Eupen (Belgia)7 septembrie – Monza (Italia)4 noiembrie – Padova (Italia)9 noiembrie – Abu Dhabi (EAU)

MAI 2011 81eurosporteurosport80 MAI 2011

Despre eroii şi cele 231 de victime recenzate în istoria de mai bine de-un veac a Tourist Trophy din Insula Man s-au scris cărţi şi s-au născut legende. Dar competiţia – ameninţată cu suspendarea din cauza siguranţei precare a traseului de 60,73 km ce împrumută drumuri publice – şi-a continuat existenţa pentru a ajunge în acest an la centenar. E drept, prima ediţie s-a derulat în 1904, însă pe durata războaielor mondiale nu s-a alergat aici.Legende şi campioni s-au născut, de-a lungul anilor, în această săptămână de curse organizate la diferite categorii, inclusiv modele cu ataş, pe cel mai teribil circuit al planetei moto – echivalent al vechiului Nurburgring în lumea celor patru roţi –, trasat printre case şi pajişti, plus cățărarea pe Snaefell Mountain la viteze de peste 200 mph.Mike Hailwood (14 victorii), Giacomo Agostini (10) şi recordmanul Joey Dunlop (26) au contribuit la epopeea celei mai faimoase competiţii moto din lume. Nu-i de mirare că, pentru adulmeca un crâmpei de istorie, biletul de intrare începe de la 25 de lire sterline şi ajunge - în cazul pachetelor VIP – la 240 de lire plus TVA. Asta fără a pune la socoteală cazarea pe 10 zile, avionul şi preţurile prohibitive practicate în insula din Marea Irlandei în această perioadă a anului.

TOURIST TROPHY ISLE OF MAN (30 mai – 10 iunie)

E3 Prijs Vlaanderen, cicliştii şi managerii au avut drept tactică anihilarea oricărei miş-cări a acestuia.

Mare favorit atât în Turul Flandrei cât şi în Paris-Roubaix, pe care le-a câştigat în 2010, Cancellara a fost strict marcat acum. Dacă în prima clasică a atacat în stilul ca-racteristic şi a fost foarte aproape de un nou succes, forţa coaliţiei care s-a format în urmărirea sa a fost peste puterile lui. Deşi epuizat de efortul imens pe care l-a depus, el a mai putut să termine pe locul al treilea Turul Flandrei, câştigător fiind un ciclist ne-băgat în seamă de nimeni: Nick Nuyens.

Transferat de Saxo Bank, acesta a

renăscut în 2011; fără să facă spectacol, fără să iasă în evidenţă prin vreun atac, a adoptat o tactică de siguranţă, principalul său obiectiv fiind să rămână mereu alături de cei puternici, fără să depună prea mult efort. A reuşit asta, apoi, când nimeni nu se mai aştepta, a sprintat decisiv şi a câştigat cea mai frumoasă cursă a Flandrei, aducân-du-i Belgiei a 67-a victorie aici.

Oarecum, situaţia s-a repetat o săptă-mână mai târziu, în Paris-Roubaix: din nou favorit, Fabian Cancellara nu a fost lăsat să plece de adversarii lui, care au stat me-reu în roata sa, fără a arăta în vreun mo-ment că doresc să colaboreze cu el. Cea mai inteligentă mişcare (deşi nu aceasta a fost prima opţiune) a realizat-o Garmin-Cervelo. Echipa manageriată de Jonathan Vaughters l-a trimis în evadare pe Johan Van Summeren, iar acesta a ajuns primul pe legendarul velodrom din Roubaix, profi-tând de şicanele apărute între favoriţi, care s-au neutralizat reciproc. Van Summeren a sărbătorit triumful printr-o cerere în căsăto-rie, adresată prietenei sale, care l-a aşteptat emoţionată să-l felicite pentru ceea ce va rămâne victoria carierei.

Între cele două clasice “Monument” s-a intercalat Gent-Wevelgem. Destinată sprinterilor, cursa înfiinţată în 1934 şi-a confirmat renumele şi anul acesta, când a avut parte tot de un astfel de finiş, deşi un evadat a fost foarte aproape să câştige, fi-ind prins cu 200 de metri înainte de sosire. În prim-plan aici a fost Tom Boonen, cam-pionul mondial din 2005, care şi-a trecut în palmares cel dintâi succes într-o clasică după doi ani. Astfel, pe 10 aprilie, Belgia avea deja 3-0 în disputa cu rutierii din cele-lalte ţări. Dar spectacolul adevărat urma să apară în a doua jumătate a lunii.

Ardeni = GilbertPână pe 24 aprilie 2011, doar Davide

Rebellin câştigase în acelaşi sezon Amstel Gold Race, Flèche Wallonne şi Liège–Bastogne–Liège. Se întâmpla în 2004, iar performanţa italianului a fost primită atunci cu uimire şi admiraţie de întreaga lume a ci-clismului, care nu credea că o astfel de serie mai poate fi repetată, în condiţiile în care până atunci nici măcar rutieri precum Eddy Merckx sau Roger de Vlaeminck nu reuşise-ră aşa ceva.

Asemuit cu Cancellara înainte de

curse, deoarece era marele favorit, Philippe Gilbert a arătat că are un psihic extrem de tare şi nu a clacat nicio clipă. Atât de puter-nică a fost dominarea sa, încât belgianul în vârstă de 28 de ani şi-a permis să colabo-reze cu adversarii săi, pentru a le arăta for-ţa parcă nelimitată de care dispune. Dacă victoria din Amstel (pe care a câştigat-o şi în 2010) a fost ceva aşteptat, nu la fel a stat cazul în celelalte curse.

În Fleche Wallonne, rutierul echipei

Omega Pharma-Lotto a declanşat un atac năucitor pe teribila căţărare Mur de Huy şi nimeni nu i-a putut face faţă. Desprins cu o uşurinţă incredibilă de pluton pe panta care ajungea şi la 26%, el a avut timp sufi-cient pentru a se bucura la final alături de spectatori, care l-au aplaudat minute în şir pentru succesul adus Belgiei, primul după nouă ani.

Marele test pentru Gilbert a venit în Liège–Bastogne–Liège, principalul obiec-tiv al carierei, deoarece clasica, cea mai veche din ciclism, trece nu departe de lo-calitatea sa natală, Verviers. Atacat de fraţii Schleck pe Côte de la Roche aux Faucons, belgianul le-a luat roata acestora şi a mers cu ei până la final, unde i-a învins fără emo-ţii, deşi se afla într-o situaţie de doi la unu. Luxemburghezii au avut numai cuvinte de laudă la adresa lui la final, iar Frank a

rutierii flamanzi şi valoni au dominat clasicele din acest an, o situaţie cu care ciclismul nu s-a mai întâlnit din 1975.

BELGIA

Alex hovco

BelgiA este o naţiune care respiră ciclism; sute de curse sunt orga-nizate aici în fiecare an şi toate

reuşesc să atragă de la câteva mii până la aproape un milion de fani pe marginea şo-selelor. Şi aceasta, deoarece aici ciclismul este o adevărată religie, legătura dintre belgieni şi acest sport fiind poate unică

În 2011, pentru prima oară după 36 de ani, rutierii din Flandra şi Valonia şi-au împărţit victoriile în cursele de o zi din luna apri-lie, indiferent de natura acestora. Dacă Eddy Merckx, Freddy Maertens, Roger De Vlaeminck şi Andre Dierickx au fost eroii în 1975, acum, tot patru rutieri au urcat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, spre satis-facţia unei ţări pe care şi pasiunea pentru

ciclism se pare că o mai ţine unită în acest moment.

Pavate cu surprizeÎn prima jumătate a lunii, principala grijă

a echipelor din pluton a fost să îl împiedi-ce pe Fabian Cancellara să câştige. Speriaţi de evoluţia extraordinară a elveţianului în

La 28 de ani, după succesele în clasicele primă-verii, Philippe Gilbert vizează acum victoria într-unul dintre marile tururi.

MAI 2011 85eurosporteurosport84 MAI 2011

Faptul că echipa Canadei a câștigat în aprilie Campionatul Mondial de curling masculin reprezintă aproape o banalitate, nord-americanii fi ind maeștri în acest sport al preciziei în lansarea pe gheaţă a pietrelor cu mâner. Însă cei patru eroi care au adus al 33-lea titlu pentru ţara lor pot face oricând obiectul unui scenariu de fi lm comparabil cu „Men with brooms”.

sintetizat cel mai bine impresia lăsată de Gilbert în cursele din Ardeni: “Nici dacă am fi fost patru, nu l-am fi putut învinge”.

Performanţa înregistrată de ciclistul va-lon este chiar mai valoroasă decât cea a lui Rebellin, deoarece el, spre deosebire de italian, a mai câştigat o cursă de o zi. Este vorba de Brabantse Pijl, semi-clasică desfă-şurată înainte de Amstel Gold Race. Astfel,

Gilbert a ajuns la patru victorii în interval de doar zece zile, aspect ce l-a transformat în noua vedetă a ciclismului mondial.

Lăudat de Roger De Vlaeminck şi Eddy Merckx, Philippe Gilbert nu doreşte să se oprească aici: va lua startul la ediţia din acest an a Turului Franţei, acolo unde vrea să câştige o etapă şi să poarte tricoul gal-ben. Apoi, în toamnă, va merge în Turul

Lombardiei, pe care va încerca să îl câştige a treia oară, pentru ca în 2012 să se con-centreze pe Campionatele Mondiale din Olanda. Cum cursa de şosea se va înche-ia pe Cauberg (deal aflat la finalul clasicei Amstel Gold), şansele sale la medalia de aur sunt imense.

Emulaţia creată în jurul lui Gilbert după reprezentaţiile oferite în luna aprilie este imensă, iar aşteptările au început să aibă o cu totul altă dimensiune. Recent, într-un interviu pentru Sporza, Eddy Merckx şi-a reiterat o mai veche idee, şi anume, că Philippe poate încerca să lupte pentru vic-torie în Turul Franţei dacă va mai slăbi şi va începe să se antreneze la altitudine. După ce în urmă cu câteva luni a respins această teorie, acum Gilbert pare mult mai deschis către o asemenea ocazie şi ia în calcul o posibilă schimbare a profilului său pentru sezonul 2013.

Un obiectiv ce pare acum imposibil (dar aşa era, până mai ieri, şi “tripla” clasicelor din Ardeni) poate prinde viaţă peste doi ani. În cazul în care s-ar întâmpla aşa ceva, s-ar consemna una dintre cele mai mari sur-prize şi transformări din istoria ciclismului, iar Belgia ar fi îmbrăcată din nou în galben, pentru prima oară de la Lucien Van Impe, în 1976.

În comediA respectivă, produsă în 2002, Jeff Stoughton apare într-un rol secundar efectuând o „spin-

o-rama”, o rotaţie înainte de eliberarea pie-trei spre zona cercurilor. Campion al lumii în 1996, acest curler se afla de ani buni în dizgraţia fanilor. O naţiune în care peste un

milion de oameni practică jocul de curling în mod organizat nu poate uita uşor cum Stoughton a pierdut finala din 1999 în faţa Scoţiei, într-un patinoar împietrit de eroa-rea din final a căpitanului. Părea un jucător terminat, iar mai bine de un deceniu nu s-a mai auzit de el la nivel înalt. Decăderea

lui Jeff a atins punctul culminant anul tre-cut, când doi dintre oamenii săi au părăsit echipa după ratarea calificării în play-off la campionatul naţional, o competiţie consi-derată mai tare decât însuşi Mondialul.

Obligat să improvizeze, l-a convins pe John Mead să revină în formaţia sa, de care viceskipul se despărţise în 2006, şi l-a coop-

tat pe tânărul Reid Carruthers ca secund, alături de Steve Gould, ce a refuzat să aban-doneze corabia după eşecul din sezonul anterior. Cu această formulă, Stoughton a venit la naţionale fără ca nimeni să-i dea vreo şansă. Surpriză însă, căpitanul de 47 de ani, dublat de oamenii săi, a mers până

la capăt, învingându-l pe marele favorit Glenn Howard în finala jucată în Ontario şi urmărită la televizor de orice canadian care se respectă.

Succesul lui Stoughton a fost primit cu ră-ceală. „Clovnul ăsta iar o să ne facă de râs la Mondiale”, gândeau mulţi. Într-adevăr, pre-misele nu erau de bun augur – noua echipă a Canadei era una încropită, a obţinut califi-carea pentru turneul de la Regina oarecum norocos, iar avantajul terenului propriu nu l-a ajutat pe Stoughton să obţină aurul în ’99, când Scoţia lui Hammy McMillan trium-fa la St.John.

O alarmă falsă, pentru că în patinoarul din oraşul aflat în regiunea Saskatchewan, unde se spune că hocheiul pe gheaţă este în urma curlingului ca popularitate, Jeff şi echipa lui au făcut furori. Canadienii au ară-tat de la primele meciuri că joacă la alt ni-vel decât adversarii, preferând de multe ori alegerile dificile, susţinute de lansări mag-nifice. În afara unei înfrângeri cu Norvegia în round-robin, venită când nord-america-nii erau deja calificaţi în play-off, parcursul a fost impresionant, iar finala cu Scoţia a părut o formalitate. „Aştept de mult clipa asta. Toate neîmplinirile din trecut au dis-părut acum. Îmi va lua ceva timp să gust acest succes. Chiar am reuşit să mergem până la capăt, sunt copleşit...”, mărturisea Jeff după primirea trofeului. Le-a pasat apoi cupa stilizată coechipierilor şi şi-a luat în braţe fetiţa de şase ani, mergând să salu-te publicul. În faţa sa, un suporter în delier afişa un banner care spunea totul: „Curling is Canada’s game”.

povesteA Unei reveniri de vis

Câştigător al titlului naţional la juniori, Judd Trump a devenit cunoscut în lumea snooker-ului

la vârsta de 14 ani, când a realizat primul break maxim al carierei. Se întâmpla într-o competiţie desfăşurată la Coalville Snooker Centre, iar Trump dobora precedentul record de precocitate, stabilit de Ronnie O’Sullivan în 1991.

Apoi, în 2007, jucătorul născut în Bristol a ajuns pe tabloul principal al Campionatului Mondial, acolo unde a pierdut în primul tur, fiind învins de compatriotul lui, Shaun Murphy. Un an mai târziu, la Grand Prix, Trump a obţinut cea mai mare victorie a carierei de până atunci: în sferturile de fina-lă a câştigat disputa cu Ronnie O’Sullivan, triplu câştigător al titlului suprem, de care a trecut cu 5-4. Din acel moment, lumea a început să vorbească din ce în ce mai mult despre el, etichetându-l drept marea spe-ranţă a snooker-ului englez, titulatură pe care a confirmat-o trei ani mai târziu.

“Explozia” din 2011Primăvara acestui an va rămâne una de

referinţă pentru Judd Trump. Mai întâi, el a câştigat primul trofeu al carierei, la Openul Chinei, după ce l-a învins pe mult mai bine cotatul Mark Selby. Calificat încă de pe atunci la Campionatul Mondial, engle-zului în vârstă de 21 de ani nu i se dădea aproape nicio şansă să treacă de turul inaugural, deoarece urma să îl înfrunte pe Neil Robertson, deţinătorul titlului. Însă Trump a făcut un meci excelent şi l-a eliminat pe australian, care a ratat şansa de a deveni cel dintâi campion mondial în premieră care îşi apără cu succes coroana la Crucible.

Aflat la doar a doua participare la Campionatul Mondial, Trump a scăpat de emoţii odată cu acel succes şi a arătat un joc de-a dreptul entuziasmant în ur-mătoarele tururi. Dezinvolt, carismatic şi cu mult tupeu, reprezentantul gazdelor a trecut de Martin Gould, Graeme Dott şi Ding Junhui, pentru ca pe 30 aprilie să se califice în prima sa finală de Campionat Mondial.

Tot la 21 de ani, dar mai tânăr la acea vre-me cu câteva luni decât Trump, Stephen Hendry a acces tot pentru prima oară în

ultimul act la Crucible. Atunci, scoţianul a câştigat trofeul, deşi l-a avut ca adversar pe Jimmy White, un oponent mai experi-mentat. Impresionat de evoluţia lui Trump, septuplul campion al lumii a avut numai cuvinte de laudă după performanţa aces-tuia: “Parcă ar fi de mulţi ani aici. Sunt con-vins că este foarte fericit. Să joci o finală de Campionat Mondial la 21 de ani, aşa cum am reuşit şi eu, reprezintă ceva cu adevărat uluitor”.

Reîntoarcerea “Vrăjitorului”

Eliminat în turul doi la ediţia precedentă şi implicat într-un scandal de aranjare a me-ciurilor, John Higgins a avut un sezon exce-lent până acum, scoţianul dorind cu orice preţ să facă uitată această pată neagră din cariera sa. După ce a câştigat Campionatul Regatului Unit şi Openul Galez, liderul cla-samentului mondial şi-a continuat forma excelentă şi la Sheffield.

Aflat pe jumătatea inferioară a tabloului, cea mai dificilă, jucătorul în vârstă de 35 de ani i-a învins pe Stephen Lee, Rory McLeod şi Ronnie O’Sullivan, înainte de a ajunge în careul de aşi. Disputa din sferturi a repre-zentat o imensă şansă pentru O’Sullivan de a reveni în prim-plan, după un sezon 2010-

2011 ratat, în care englezul s-a confruntat cu mai multe probleme, fiind tentat să se retragă. Deşi a condus cu 8-5, fostul cam-pion mondial a pierdut acel avantaj din cauza unor mari greşeli, unele dintre ele

provocate de jocul strategic foarte bun al lui Higgins. Apoi, acesta a continuat să dic-teze ritmul întâlnirii şi s-a impus cu 13-10.

Trecut cu bine şi de acest hop, Higgins l-a întâlnit în semifinale pe Mark Williams, în faţa căruia avea un complex la Crucible, după ce galezul l-a învins în 1999 şi 2000, de fiecare dată în penultima fază a compe-tiţiei. Totuşi, Higgins avea şi el un avantaj psihologic: la precendenta înfruntare, des-făşurată în finala Campionatului Regatului Unit, a câştigat trofeul, deşi a fost condus cu 9-5, iar adversarul său mai avea nevoie de un joc pentru a se impune.

Şi acum, Williams a început mai bine şi a avut un avans de patru jocuri la jumătatea întâlnirii. 9-5 era scorul în favoarea gale-zului, care a avut şansa de a se desprinde la 11-5 după cea de-a doua sesiune, dar câteva greşeli i-au permis “Vrăjitorului din Wishaw” să rămână în meci. Practic, acela a fost momentul cel mai important al con-fruntării, pentru că Higgins a prins încre-dere, iar acest aspect l-a ajutat să treacă la conducere pentru prima oară în a doua jumătate a întâlnirii.

Deznădăjduit de întorsătura pe care au luat-o lucrurile, Williams nu s-a mai regăsit în ultimele jocuri, şi-a pierdut din concen-trare, a greşit foarte mult, iar Higgins a pro-fitat de fiecare dată şi a câştigat cu 17-15, re-zultat sinonim cu a cincea prezenţă în finala

de la Crucible. Dintre acestea, scoţianul a pierdut doar una, în 2001, când O’Sullivan a obţinut primul titlu mondial al carierei.

În meciul cu Dominic Dale, Ronnie O’Sullivan a realizat al 100-lea break de peste 100 de puncte din carieră la Crucible.

Cinci capi de serie au pierdut în primul tur: Neil Robertson, Stephen Maguire, Ricky Walden, Marco Fu şi Peter Ebdon. Niciun break de 147 de puncte nu a fost realizat până în finală. La vârsta de 24 de ani, Ding Junhui a devenit primul jucător chinez care s-a calificat în semifinalele turneului.

Doi jucători, Andrew Pagett şi Jimmy Robertson, şi-au făcut debutul la Crucible. Niciunul nu a ajuns în turul al doilea.

Mark Selby a devenit primul jucător din istorie care a realizat şase break-uri de peste o sută de puncte într-un meci dispu-tat la Campionatul Mondial. S-a întâmplat în confruntarea câştigată împotriva lui Stephen Hendry.

trUMpFără să fie cotat printre favoriţi, puștiul din Bristol a avut un parcurs de excepţie la Campionatul Mondial.

sUrpriZA de LA CrUCibLe

“Victoria cu Ding este cea mai frumoasă din cariera mea. Nivelul de încredere mi-a crescut mult în urma

acestui succes. totul s-a schimbat după triumful de la Openul Chinei, iar

acum trăiesc un sentiment extraordinar”

MAI 2011 89eurosport

În acest an, în fi nala Cupei Angliei nu au mai ajuns cele “patru mari”, ci două echipe aşa-zis mai mici, Manchester City şi Stoke City. Manchester United a capotat în faţa celor de la Manches-ter City cu 0-1 într-un meci în care Scholes de la United a luat roşu, iar patru galbene au ajuns la ceilalţi. Dincolo, Stoke a defi lat cu 5-0 în faţa celor de la Bolton Wanderers care s-au ales doar cu două galbene.Stoke City trecuse în prealabil de West Ham, Brighton, Wol-verhampton şi Cardiff City, având un traseu relativ mai greu decât cel parcurs de Manchester City: Reading, Aston Villa, Notts County şi Leicester City. Dacă Stoke va câştiga fi nala de pe Wembley, fanii lor vor avea toate motivele să se bucure mai mult ca niciodată.

FINALA CUPEI ANGLIEI (Wembley, 14 mai)

Business as Usual in

MMAÎn urmă cu zece ani, Dana White anunţa în faţa unui public care îl considera nebun faptul că Mixed Martial Arts (MMA) va fi sportul cu cea mai mare creștere. Deși pare ușor ireal, Dana White a avut dreptate. Planul său de dezvoltare trascede lumea sportului și își regăsește originile în viziunea economică specifică marilor corporaţii.

Deşi beneficiază din plin de flerul lui White, este evident că politi-ca sportivă a Zuffa merge mult

mai departe. Familia Fertitta, deţinătoarea Zuffa, îşi doreşte să formeze un sport nou pe care să îl poată controla. Deşi era evi-dent că exista un plan general, acesta a de-venit clar pentru public abia luna trecută, când Zuffa a cumpărat principalul concu-rent, Strikeforce.

Deşi nu este prima dată când apare o ast-fel de achiziţie, amplitudinea şi implicaţiile operaţiunii au deschis ochii presei către ceea ce se întâmplă cu adevărat în lumea dominată de UFC. Este mai mult decât lim-pede astăzi că nu avem de-a face cu o com-panie de diletanţi aşa cum a fost FEG (deţi-nătorul defunctului K-1), ci cu o organizaţie de profesionişti care priveşte sportul ca pe o mare afacere.

Preluareaunui imperiu

Strikeforce a reprezentat, până în urmă cu o lună, principalul contracandidat al UFC-ului pe piaţa de MMA. Dezvoltată de întreprinzătorul Scott Cocker dintr-o micu-ţă gală din San Jose, promovarea a căpătat

aripi în momentul în care Showtime, poate cea mai importantă companie de televiziu-ne interesată de sport, a devenit partenerul lui Cocker. Puterea financiară a Strikeforce era asigurată de „Silicon Valley Sports and Entertaniment”, o corporaţie construită pe bani proveniţi din informatică şi deţinatoa-re a echipei de hochei San Jose Sharks şi a turneului de tenis SAP.

Interesul pentru sport în sine al compa-niei este redus, principala prioritate fiind creşterea cifrei de afaceri. Cum MMA este cel mai nou şi mai interesant sport în SUA, corporaţia a decis să învestească pentru ca, în momentul în care sportul va creşte cu adevărat, să culeagă roadele.

Totuşi, lucrurile nu au mers conform pla-nului. Investiţia a acoperit mai mult dezvol-tarea de evenimente şi salariile angajaţilor, marketing-ul fiind considerat inutil şi lăsat la mâna Showtime-ului şi a lui Scott Cocker. Contractul cu Showtime a adus MMA pe reţele de cablu premium din SUA şi, prin acoperirea dată de Eurosport pe piaţa eu-ropeană, a venit în cel mai bun moment cu putinţă. Adică în clipa dispariţiei K-1. Totuşi, nici Showtime, nici Eurosport nu sunt companii dedicate marketing-ului şi, fiind giganţi de difuzare, nu sunt specializaţi în impunerea, pe pieţele lor, a produselor de nişă, aşa cum este MMA.

Evident că pentru Strikeforce această colaborare a fost de o importanţă majoră, dar nu a fost suficientă. Afacerea în sine mergea bine, dar neavând viziune nu avea nici o direcţie clară de dezvoltare. Pentru a creşte o ramură sportivă, trebuie să înțelegi atât sportul în cauză, cât şi publicul ţin-tă. Compania din Silicon Valley a început treptat să resimtă exact această lipsă de comunicare cu publicul şi a decis să renun-ţe. Acesta a fost momentul în care Zuffa a intervenit pe piaţă şi a cumpărat singura promovare care făcea faţă UFC-ului.

Deşi pare mică în comparaţie cu UFC, Strikeforce era în momentul achiziţiei un colos. Cu vânzări de 856 000 de unităţi pay per view (pe 15 august 2009 la Strikeforce Carano-Cyborg) şi mai mult de 736 000 do-lari din bilete (la aceeaşi gală), Strikeforce a strâns la un singur eveniment mai mult decât valorează drepturile de televizare ale fotbalului românesc. La aceste sume se adaugă, de asemenea, contractele de pu-blicitate şi vânzarile de accesorii. Având mai mult de zece gale pe an, ne putem imagina cam ce înseamnă - în plan financiar - aceas-tă promovare.

La momentul achiziţiei Strikeforce, de-marase deja cel mai interesant turneu din istoria MMA, turneu conceput de Cocker şi Showtime pornind de la experinţa

japoneză a lui Cocker şi cea a Showtime cu Super Six. La toate acestea se adaugă fap-tul că, în momentul de faţă, Strikeforce este transmis în Europa unui public ce resimte din plin scăderea kickboxingului. Chiar dacă Europa este încă o piaţă nesigură pentru MMA, este probabil ca în următorii ani aceasta să devină tot mai interesantă. Acesta este pachetul de promovare pe care l-a cumpărat Zuffa în ideea de a se dezvolta tot mai mult.

PlanuriMotivele oficiale ale achiziţiei sunt lega-

te de dezvoltarea sportului şi de nevoia de luptători. Analizând aceste afirmaţii, vedem că există o idee generală de dezvoltare şi anume construirea unei obişnuiţe a publi-cului cu privire la produsul numit MMA. Zuffa îşi doreşte gale săptămânale, cu tipuri diferite de accesibilitate. Zuffa vrea să obiş-nuiască publicul cu noul sport şi să îl facă să plătească diferit in funcţie de interesul generat de un eveniment sau altul. Primul pas este acela de a construi un limbaj co-mun al sportului şi un brand care să fie uşor identificabil. Acesta este motivul pen-tru care compania este interesată enorm

de marketing şi comunicare. Promovarea produselor Zuffa trece dincolo de moda-lităţile clasice de susţinere şi include me-dii accesibile fanilor cum ar fi reţelele de socializare.

UFC a fost prima competiţie sportivă majoră care a transmis meciuri în direct pe Facebook. De asemenea, chiar dacă există o reticenţă generală faţă de YouTube, Dana White are aici un videoblog cu milioane de accesări. În contractele sportivilor, există stipulari clare în privinţa promovării pro-duselor Zuffa şi a interacţiunii cu publicul. La ora actuală, luptătorii UFC sunt accep-taţi de public drept cei mai accesibili spor-tivi din SUA, iar acest lucru reiese dintr-un studiu comandat de Zuffa. Această politică de marketing susţine o dezvoltare care nu prea mai poate fi oprită. Dacă punem cap la cap nevoia de extindere a pieţii Zuffa la nivel mondial şi faptul că Strikeforce acoperea o zonă inaccesibilă pentru UFC (cablul premium şi Europa), achiziţia pare să fie deosebit de importantă pentru Dana White şi Lorenzo Fertitta. În momentul de faţă, la pieţele din America de Sud, Asia şi Australia se adaugă piaţa europeană, aşa-dar planul de universalizare a MMA este tot mai aproape de a se împlini.

Sportivii Deşi iniţial nimeni nu vorbea despre me-

ciuri între sportivii UFC şi cei din Strikeforce, prima gală Strikeforce de după achiziţie a avut nu unul, ci două astfel de meciuri. Keith Jardine şi Paul Daley sunt doi sportivi creaţi de UFC, iar dacă Paul a fost îndepăr-tat de companie, Keith a fost convins de Joel Silver, principalul promotor al UFC, să lupte în gală. Meciurile viitoare vor aduce probabil publicului ceea ce acesta aşteap-tă, şi anume meciuri între marile nume ale celor două companii. Din punctul de vedere al sportivilor, detaliile contractuale par să se schimbe. Dacă până la achiziţie sportivii puteau negocia salarii sau prime generoase, având posibilitatea de a se muta la compa-nia rivală, în momentul de faţă situaţia este total schimbată.

Probabil că, aşa cum s-a întâmplat în toa-te sporturile importante, va apărea un sin-dicat al sportivilor care să le apere interesul. Totodată, pentru un sportiv vor exista mai multe şanse să se afirme, în condiţiile în care vor fi mai multe gale şi mai multe preselec-ţii. În viitorul apropiat, MMA va avea compe-tiţii în licee sau colegii, aşa cum se întâmplă cu sporturile de tradiţie din SUA.

AlexAndru gAnci

MAI 2011 93eurosporteurosport92 MAI 2011

T enisul nu mai e demult doar un sport, dimensiunea sa medi-atică fiind una din ce în ce mai

importantă, astfel că apariţia unui reality show la care iau parte jucătoare din WTA nu mai surprinde. Sponsorul circuitului feminin, Sony Ericsson, a lansat la finalul lunii martie Xperia™ Hot Shots, şase te-nismene urmând să fie urmărite pas cu pas de-a lungul întregului sezon. Printre cele şase se numără şi românca Sorana Cîrstea, jucătoare clasată între primele 100 ale lumii. Alături de ea, participă la acest reality show americanca Bethanie Mattek-Sands, britanica Heather Watson, Alize Cornet, din Franţa, Sabine Lisicki, din Germania, şi slovaca Dominika Cibulkova.

Începând din martie, cele şase pos-tează fotografii, mesaje şi filmuleţe pe conturile speciale de Facebook şi Twitter, încercând ca până la finalul sezonului să strângă cât mai mulţi fani. Cea care va câştiga această întrecere va primi în sep-tembrie un premiu de 100 000 de euro. Întregul show va putea fi urmărit doar online, pe Youtube.

Gazda programului este Maria Sharapova, imaginea Sony Ericsson în circuit, aceasta dezvaluind că e prima oară când iubitorii tenisului pot privi de aproape vieţile celor şase participante, atât în turnee în jurul lumii, cât şi în mo-mentele de pauză competiţională.

„Este o campanie minunată, şi sunt ne-răbdătoare să-i aduc pe fani mai aproa-pe de mine. Am aflat de ea încă de la Australian Open şi a fost dificil să păstrez secretul, aşa că trebuia să găsesc fel de fel de scuze atunci când am filmat pen-tru această campanie în diferite locuri”, avea să declare Sorana, la lansarea de la Melbourne, din martie.

Românca în vârstă de 21 de ani e favo-rită la câştigarea ineditei întreceri, după o săptămână de la lansare adunând 27.700 de susţinători, în vreme ce a doua clasată, germanca Sabine Lisicki, a strâns 14.400 de fani pe pagina ei.

Pe Sorana o puteţi vedea, spre exem-plu, în timpul unui antrenament, cum îşi aruncă efectiv racheta şi fuge spre banca de la marginea terenului pentru a răspun-de la telefon. Pe pagina de Twitter, Sorana scrie zi de zi mici întâmplări trăite de ea.

Cu o zi înaintea startului turneului de la Marbella, ea a povestit cum, la masa de prânz, i s-a spart în mână paharul cu apă, fiind norocoasă că nu s-a tăiat. Tot acolo, Caroline Wozniacki, liderul clasamentului

mondial, i-a scris ca nu va putea lua par-te pe 7 aprilie la aniversarea zilei sale de naştere, dar că la primul turneu unde se vor întâlni vor organiza o petrecere pe cinste.

BIG BROTHER CUsorAnASponsorul principal al circuitului WTA a lansat un reality show în care se întrec șase tinere jucătoare de tenis, printre ele fiind și românca Sorana Cîrstea. La finalul sezonului, cea care va strange cei mai mulţi suporteri pe Facebook va primi o sponsorizare consistentă. cosmin stăniloiu

MAI 2011 95eurosport

Uneori, ratările dor chiar şi pe cei aflați în fața micilor ecrane. Aşa am simțit căderea liberă suferită

de tânărul golfer din Ulster, în ziua a patra la Augusta. În mod normal, trebuia să fie run-da la al cărei final, lumea golfului urma să cunoască un nou rege. În schimb, am fost martorii unei prăbuşiri demne de cele mai negre scenarii din istoria disciplinei.

Toată munca de trei zile s-a dus pe apa duminicii. Totul a început cu triplul bogey suferit la a zecea cupă. Era momentul în care diferența față de urmăritori se evapo-ra. Dar turneul nu era încă pierdut. Din pă-cate pentru el, tânărul în vârstă de 21 de ani a cedat presiunii şi a continuat să greşească. Pe bandă rulantă. În asemenea hal încât bunul său prieten, Graeme McDowell, deținătorul titlului în Openul american,

trimitea următorul mesaj pe Twitter: ”Vreau să opresc televizorul. Situația devine tot mai urâtă“.

Şi, într-adevăr, carnagiul a continuat. Suporterilor de acasă nu le venea să crea-dă ce văd. Aflat într-o poziție ideală pentru câştigarea primului titlu de Mare Şlem din palmares, la patru lovituri față de urmări-tori, la începutul acestei ultime zile, nord-irlandezul părea a avea lumea la picioare.

Chiar dacă jucase primele 9 cupe la unu peste par, McIlroy era în continuare lider, în momentul în care s-a prezentat la tee-ul de la a zecea. Ceea ce a urmat a amintit puțin de ediția 1996, când Greg Norman, aflat la şase lovituri în fruntea clasamentului, a suferit o cădere asemănătoare şi a pier-dut turneul, câştigat atunci de Nick Faldo. Acum, tânărul jucător din Irlanda de Nord a încheiat cupa din şapte lovituri, după ce a trimis cu driver-ul printre copaci. Mingea a ricoşat către porțile unor cabine, aflate de-a lungul fairway-ului, la doar 90 m de tee. McIlroy a realizat un chip, a executat lovitura a treia, pentru ca a patra - un chip de sub green - să trimită în fapt mingea în-apoi către el. Încă un chip, apoi două putt-uri. Rezultatul? Triplu bogey.

O singură cupă îl coborâse de pe locul întâi până pe şapte, la egalitate. Dar lucru-rile au mers din rău în mai rău. După un aproche care a trimis mingea la mai puțin de doi metri la a 11-a, Rory a avut nevoie de trei putt-uri pentru a închide, incluzând aici şi o ratare de la 75 cm. La a 12-a, a tri-mis pe green în standard, dar a avut nevo-ie de nu mai puțin de patru putt-uri. Vis terminat!

De căderea neaşteptată a lui McIlroy a profitat un alt produs al circuitului euro-pean. Charl Schwartzel, sud-africanul cu şase victorii în cea de-a doua serie valori-că mondială, a profitat din plin de sfatu-rile primite din partea legendarului Jack Nicklaus, jucătorul care deține recordul de victorii la Augusta, cu şase succese.

Cu un an înainte, Schwartzel a primit o lecție neprogramată din partea marelui jucător. În lunea de dinaintea competiției, Nicklaus l-a invitat să parcurgă împreună cele 18 cupe, pe un traseu pe care mult mai tânărul său coleg nu-l văzuse decât la TV.

„Mi-am zis c-o să fie doar ceva rapid, însă Jack şi-a făcut timp şi m-a condus la toate cele 18 cupe. Dar şi mai important, mi-a spus cum trebuie gândit la Augusta şi cum juca el, la care steaguri ataca”, şi-a amintit acum Schwartzel. „Problema pen-tru mine era că nu mai fusesem nicioda-tă la Augusta. Iar el mă învăța cum să joc acolo. Acum mă aflu în prezența domnului Nicklaus, căruia îi sunt recunoscător”.

În 2010, la prima sa participare în turneu, sud-africanul a încheiat al 30-lea, la ega-litate. Duminică, 10 aprilie 2011, Charl Schwartzel câştiga cea de-a 75-a ediție a

celui mai prestigios turneu din lume, la ju-mătate de secol de la primul succes al unui compatriot, Gary Player. Cu 25 de ani mai devreme, Nicklaus realizase o performanță similară - patru sub par la ultimele patru cupe - şi îşi trecuse în palmares ultimul suc-ces din carieră la Augusta, la vârsta de 46 de ani.

Charl a învățat să joace golf la patru ani. Primul care i-a pus crosa în mână a fost ta-tăl George, cel care se ocupă şi acum de ferma de pui a familiei, în apropiere de Johannesburg. A fost luat ulterior sub aripa protectoare a lui Ernie Els. Victoria de acum

e cu atât mai importantă cu cât Schwartzel se află la primul sezon complet în circuitul PGA. S-a stabilit în sudul Floridei, nu depar-te de reşedința lui Els. A închiriat o vilă în Old Palm, aproape de bunul prieten, Louis Oosthuizen, câştigătorul de anul trecut din Openul britanic, şi el debutant în PGA Tour.

O dată cu succesul lui Charl Schwartzel, titlurile în cele patru turnee de Mare Şlem sunt deținute de jucători rodați în circuitul european. Trei dintre ei au sub 30 de ani. Golful mondial şi-a regăsit forța şi, după criza Tiger Woods, promite astăzi să gene-reze noi energii.

CUM se pierde UnMAsters

Logica spunea că va fi ziua atât de așteptată de Rory McIlroy.Era duminica de final la Masters-ul american de la Augusta. Cel mai important turneu al sezonului. Nord-irlandezul începea această ultimă rundă la patru lovituri în fruntea clasamentului. Dezastrul aștepta să lovească.

MAI 2011 97eurosporteurosport96 MAI 2011

CeL MAi rApid CÂine de rAsĂ

Boher Paddy. Sunt şi mulţi ogari care în-cearcă această distanţă pentru prima dată.

Antrenori ca Charlie Lister sau Nick Savva lansează în competiţie tot ce au mai bun, iar în ultimii ani au dominat derby-ul. Campionul ediției trecute a fost Bandicoot Tipoki, “elevul“ legendarului Charlie Lister care până acum a câştigat de cinci ori derby-ul cu ogarii săi. Lister e su-pranumit “Regele”, în timp ce Savva a luat de trei ori la rând titlul cu câinii săi. Din 1927 încoace, doar patru câini au reuşit de două ori la rând să termine învingători.

În afara pistei, ogarii sunt inteligenţi, calmi şi afectuoşi, dar atunci când vine vor-ba de curse, intră în joc aplombul şi hotă-rârea extraordinară. Posesori ai unei rezis-tenţe remarcabile, câinii din această rasă nu depăşesc 76 cm înalţime şi pot atinge între 27 şi 35 kg.

Adevărate comori pentru posesorii lor, pot valora şi 35.000 euro, dar viaţa de con-curs nu durează prea mult. Cariera unui ogar de curse se încheie când împlineşte patru ani. Cei mai valoroşi sunt cei care au între doi ani şi jumătate şi trei ani şi jumăta-te. Mereu cursele de ogari au fost asociate cu pariurile şi poate de aceea sunt al doilea cel mai vizionat sport din Marea Britanie, după fotbal.

Un adevărat ritual precede finala. Înaintea cursei li se face examenul medi-cal, sunt testaţi pentru a nu fi dopaţi (nici aici nu am scăpat de fenomenul doping!). Antrenorii îmbrăcaţi într-o costumaţie de culoare albastră îşi fac apariţia cu “atleţii” canini. După ce îşi ocupă locurile în boxe, momeala - un iepure mecanic fabricat din bucăţi de plastic alb - face zgomot şi se în-vârte pe o şină pe inelul exterior. Odată ce clopoţelul a sunat, reflectoarele se aprind pe pistă, iar comentatorul anunţă: “Iepurele aleargă!”. Cu siguranţă este cel mai serios anunţ din sporturile britanice. Instinctul natural al ogarilor, imediat după ce ies din boxele care se deschid în acelaşi timp, este să vâneze iepurele. În timpul cursei, câinii poartă botniţe pentru a nu se muşca între ei şi numere de la 1 la 6 de culori diferite: alb, negru, roşu, galben, alb-negru şi albas-tru. De exemplu, nici un ogar care a purtat numărul roşu nu a câştigat Wimbledon Greyhound Derby în ultimii 25 de ani. Cursa are două turnante şi două linii drepte.

De obicei, întâlnim câteva tipuri de câini: “front runners” care ţâşnesc rapid din boxe

şi au o putere de accelerare extraordinară, cei care pleacă moderat şi accelerează în prima turnată şi “closers”, câinii care ies ul-timii din boxă şi încheie plutonul, dar atacă pe finiş şi nu pot fi subestimaţi pentru că ştiu să îşi dozeze energia. Sprinteri desă-vârşiţi cu viteza pură. Este impresionant cum se câştigă cursele. Nu cunosc psiholo-gia canină, dar mi-e greu să cred că nu au o tactică anume, din moment ce unii ştiu când să atace pe finiş, pe culoarul interior. O cursă de ogari nu este cu mult diferită de cea umană. Ogarii acoperă 480 m în aproa-pe 29 de secunde, de două ori viteza unui atlet. Gândiţi-vă că recordul mondial la 400 m plat al lui Michael Johnson este de 43,18 sec. Cei mai buni ogari din lume par-curg 17 metri pe secundă.

Căştigătorul cursei este câinele al cărui nas trece primul lina de sosire, iar un foto finiş poate deveni necesar.

Cursele de ogari oferă fiecăruia dintre noi şansa să vadă unele dintre cele mai atletice

şi elegante animale de pe pământ şi ceea ce ştiu să facă ele mai bine; să alerge foarte, foarte repede. Cu cât sunt mai tineri, cu atât sunt mai iuţi. Totuşi, condiţia de bază este să nu fie mai tineri de doi ani (masculii) şi trei ani (femelele), pentru că oasele lor nu sunt suficient de dezvoltate.

Majoritatea ogarilor participă la curse o dată sau de două ori pe săptămână şi au cam trei sau patru zile de pauză între cur-se pentru a se reface – precum atleţii care trebuie să acorde muşchilor o perioadă de refacere după efort. Pentru a deveni alergă-tori profesionişti, cadenţa antrenamentelor şi condiţia fizică sunt elemente cheie. Sunt antrenaţi să alerge mai mult spre stânga.Recent, câteva organizaţii au declanşat o luptă “anti-curse de ogari”, ca formă spor-tivă, din cauza felului în care sunt trataţi câinii în unele ţări. Un aspect trist este că o parte dintre ogari, după ce îşi încheie ca-riera, sunt ucişi, iar oamenii au început să lupte pentru ca aceştia să fie adoptaţi.

Sezonul curselor de ogari din Marea Britanie culminează cu cele trei derby-uri naţionale: englez,

scoţian şi irlandez. The English Greyhound Derby, supranumită “Formula 1 din lumea canină”, este una dintre cele mai aşteptate curse de ogari. La Wimbledon Greyhound Stadium s-au investit peste 3,4 milioane de lire sterline pentru ca arena special

concepută pentru acest gen de curse să fie de top. Are 6.000 de locuri, o pistă cu nisip, cu circumferinţa de 408 m pe care îşi fac apariţia vedetele din lumea ogarilor. Ca la orice competiţie care se respectă, există şi un record de parcurgere ai celor 480 metri: 28 de secunde şi 25 de miimi; autorul este Tomaline Jack.

Cu patru săptămâni înainte de ziua în care este programat derby-ul (26 mai 2011,

ora locală 21), nu mai puţin de 206 ogari englezi pornesc în lupta de calificare pen-tru finală. După cinci runde, doar şase câini rămân în cursa pentru marele premiu de 75.000 de lire sterline. Lumea aşteaptă cu sufletul la gură să fie anunţat sextetul fi-naliştilor. Performanţele de anul trecut nu prea contează, doar cele din sezonul actu-al. Anul acesta, recomandările se îndreap-tă spre Droopsy Greg, Razldazl Jeyfkey,

Un ogar - siluetă graţioasă, musculatură puternică - poate atinge ușor în curse 70 km pe oră. Pe vremuri, folosiţi pentru vânătoare datorită rapidităţii lor, ogarii sunt adevăraţi atleţi de înalt nivel cu un corp longilin, alură nobilă și elegantă. Dintre cele zece tipuri de ogari, cel englez (greyhound) de talie mare este considerat cel mai rapid câine de rasă. ivonne ghiţă

MAI 2011 99eurosporteurosport98 MAI 2011

diseCţie pebAYernbayern a ieşit din champions league după o înfrângere rară acasă, una uşor de evitat. bayern a făcut mai puțin decât se aşteptau mulți, chiar într-un sezon modest, asta după standardele stabilite la unul dintre cele cinci cluburi de top ale continentului. cristi petre

A Fost o noapte rece pe Allianz Arena, după înfrângerea cu Internazionale, care a însemnat

“raus”-ul pentru nemți încă din faza optimi-lor de finală. Bavarezii merg prost pe plan intern. În campionat se bat să prindă un loc de Champions League, iar din Cupă au ieşit deja, fiind eliminați de Schalke, în semifi-nale. În Europa, Bayern a mers însă, bine, chiar a impresionat pe alocuri, etalându-şi “pedigree”-ul. În grupe a obținut cinci vic-torii, pierzând meciul de la Roma, cu 3-2. Înfrângerea din capitala Italiei, deşi a venit într-un moment în care Bayern avea deja asigurat primul loc în grupă, a comunicat ceva anticipat: Bayern nu mai are cadența istorică a unei echipe germane, pierzând abilitatea (intrinsecă la echipele mari) de a conserva un rezultat. De-abia în lumina ca-tastrofei cu Internazionale, de pe Fussball Arena, eşecul roman capătă relevanță, re-prezentând embrionul marii înfrângeri din optimile de finală.

Nu ştiu care erau cotele la casele de pariuri, nu ştiu câți o vedeau pe Inter pes-te Bayern, înaintea reeditării finalei de anul trecut, şi nu ştiu câți o considerau pe

Bayern favorită, dar este cert, după 180 de minute de fotbal privite la televizor, că Bayern trebuia să câştige lejer dubla con-fruntare. Nemții alcătuiau un grup mult mai bine pregătit din punct de vedere fizic de-cât al lui Internazionale, deşi acesta nu este singurul argument în favoarea unei posibi-le victorii a lui Bayern, acum un neadevăr crunt, pe baza experienței. “Mi s-a părut că este imposibil să pierdem meciul”, a zis Louis van Gaal după partida retur.

Şi cam aşa au stat lucrurile, dar nu a fost pentru prima dată în acest sezon când Bayern a pierdut meciuri imposibil de pierdut. În partida cu Roma, de exemplu, nemții au jucat cu garnitura a doua, au condus cu 2-0 la pauză, dar au pierdut ne-necesar, după un “drop” de performanță greu de explicat, în repriza secundă. E ca şi când echipa ar fi pierdut realitatea de sub control; cei 11 de pe teren au uitat să joace fotbal, iar abilitatea lor de a înțelege acest joc a aneantizat subit. Ciudat scenariu, abe-rant pentru un brand de calibrul lui Bayern (până la urmă e greu să găseşti încă un club la acest nivel, excepțiile fiind Barcelona, Real Madrid, Milan şi Manchester United).

Dacă mai căutăm, mai găsim în acest se-zon cel puțin cinci-şase astfel de scenarii

neverosimile, parodoxale, aberante (în-frângerea, de la 2-0, cu FC Köln, remiza cu Mönchengladbach, după 2-1 şi penalty ra-tat), aşa că perplexitatea metafizică afişată de van Gaal nu prea are suport, idee, fun-dament. Fotbalul nu este filosofie, nici “mu-sica poetica”, nu este ceva hiperelaborat, ci mai degrabă ceva simplu şi rece. Fotbalul este mai degrabă ştiință, rezultatele sale fiind direct decelabile. Van Gaal a reuşit să facă însă din Bayern un element pur con-ceptual, fără realitate, mai degrabă un corp teoretic decât ceva existent, imediat. Toate eşecurile din acest sezon îşi au sâmburele în felul lui van Gaal de a înțelege lucrurile.

Olandezul a demonstrat încă o dată că este un antrenor de un sezon, maximum două, dar în niciun caz o soluție pe termen lung. Da, e drept, omul căruia i s-a arătat de două ori uşa la Barcelona şi o dată la Ajax a revoluționat echipa din fundamente, ve-nind cu metode noi de antrenament, ela-borând un joc coerent, cu orizont, în doar o jumătate de an, a avut rezulatate în primul sezon, dar a adâncit apoi clubul într-o criză mai profundă decât cea din era Klinsmann, o criză structurală, de identitate.

Ideea care persistă după înfrângerea cu Internazionale este că Bayern nu mai are o

După demiterea fulgerătoare a lui van Gaal, compatriotul Andries Jonker a dus la bun sfârşit un sezon trist pentru Bayern.

față germană, că nu mai este o echipă cu personalitate, că şi-a pierdut clasa câştigată în patru decenii de excelență continentală. Nu e o exagerare. Cu oricare alt antrenor german de primă divizie (e doar o con-jectură, trebuie luată ca atare), Bayern nu ar fi pierdut un avantaj de două goluri, pe teren propriu, într-o singură repriză, nu în fața unei echipe flagrant sub nivelul ei de pregătire fizică, nu în fața unei trupe care ar fi trebuit să scoată mingea din poartă de cinci - şase ori, în prima repriză. Nu e ca şi când italienii ar fi ieşit cu altă echipă de la cabine. De altfel, Leonardo nici nu a ştiut cum să explice victoria trupei sale, succesul

lui Inter fiind o ghicitoare ermetică pentru orice om de fotbal cât de cât educat. În re-priza a doua, nu s-a întâmplat nimic deose-bit din perspectiva italienilor (care au stat în doar doi oameni, Eto’o şi Snejder), dar rezultatul a fost totuşi răsturnat. Bayern nu a mai fost o echipă germană, de când a preluat-o van Gaal, asta deşi joacă cu şase germani pe teren. E o chestiune de inter-pretare a jocului, de apartenență culturală, nu etnică.

Iată şi revelația dialectică: cu aceeaşi oa-meni, Joachim Löw (care, spre binele fotba-lului german, şi-a prelungit înțelegerea cu federația până în 2014) joacă un brand to-tal diferit de fotbal, un fotbal de gândire şi execuție “blitz”. E o chestiune de interpre-tare. Echipa lui van Gaal a jucat un fotbal frumos, elaborat, premeditat, dar un fotbal

care îşi arăta limitele in fața unor adversari ce favorizau contraatacul. Fotbalul lui van Gaal este un rudiment romantic şi trebuie tratat ca atare. Respectul pentru bătrâni există doar la muzeu, în literatură, în arte, în manualele şcolare, nu într-o industrie rece cum este fotbalul.

Dincolo de poezia situației, explicații pentru eşecul net al lui van Gaal sunt. Şi sunt cu nemiluita. Mulți au spus după meci că erorile individuale din apărare au decis echipa calificată în sferturi. “Ce să facă van Gaal? Să stea el în defensivă?”, au zis mulți. “Ce a făcut van Gaal aiurea? Să-i învețe el pe fundaşi să să se apere?” Nu, dar totul

vine din sistem, din metodă, din interes, din efortul investit.

Un jurnalist reputat din Germania spu-nea că van Gaal neglijează evident, la antre-namente, fazele standard (atât defensive, cât şi ofensive), punând accentul exclusiv pe jocul triangular, pe pasele scurte, toate premize ale filosofiei sale de fotbal-pose-sie. Câte goluri a dat Bayern din faze fixe în ultimele două sezoane? Le numeri pe de-getele de la o mână. În acelaşi timp, Bayern a încasat nenumărate goluri din faze stan-dard, goluri care puteau fi evitate cu puțină atenție acordată momentelor fixe, în faza de studiu. De multe ori, bavarezii se apărau ca o echipă de mijlocul clasamentului din Scotish Premier League. Pe cât de cizelat era atacul, pe atât de rudimentară era apă-rarea. Şi nu numai din cauza unei lipse de

abilitate individuală. Deşi şi aici este o problemă legitimă. Ce a

făcut van Gaal ca să ajute apărarea? Succint, nimic. Olandezul a refuzat cu obstinație să aducă jucători noi în compartimentul pro-blematic, asta deşi şefii au mobilizat un bu-get de achiziții de mai bine de 50 de milioa-ne de euro. Nici propensiunea lui van Gaal către experiment nu a ajutat. De câteva ori i-a ieşit, dar ce e mult strică. Olandezul, câ-teodată forțat şi de accidentări, a încercat 7-8 perechi de jucători în centrul liniei de-fensive, în această stagiune.

În startul sezonului, van Buyten şi Demichelis au fost cei doi care au con-

struit axul defensiv, apoi au fost încercate variante-le van Buyten-Badstuber, Demichelis-Badstuber, Badstuber-Breno, Tymoshchuk-Badstuber, van Buyten-Luiz Gustavo, Breno-Luiz Gustavo şi exemplele pot continua. Asta nu ajută. Nu a ajutat nici faptul că van Gaal l-a titularizat pe Breno în cen-trul apărării, în meciul cel mai important, returul cu Inter, asta în condițiile în care se dispensase de bra-zilian de săptămâni bune. Titularizarea lui Breno, un jucător fără încredere în circumstanțele date, nu era indicată, mai ales în condițiile în care van Gaal

câştigase, cu 6-0, în fața lui Hamburg fo-losindu-i pe van Buyten şi Luiz Gustavo în centrul defensivei, cu doar trei zile înaintea marelui meci.

Nu a ajutat nici impunerea unui portar tânăr în mijlocul sezonului. Veteranul Butt a fost înlocuit de Thomas Kraft în iarnă, “nu pe criterii de performanță”, cum spune chiar van Gaal. Ce echipă oare a câştigat Champions League cu un portar de 22 de ani şi stoperi de 21 de ani (Badstuber şi Breno, considerați în condiții normale pri-mele opțiuni)? Nu au ajutat nici deciziile radicale ale olandezului cu privire la per-sonal. Van Gaal a renunțat uşor la Lucio, la van Bommel, în iarnă (alienându-l astfel şi pe Arjen Robben, bunul prieten al actualu-lui jucător de la Milan), sau la Demichelis. Aceştia, chiar dacă sunt valori perimate aşa

cum considera van Gaal, deşi şi acest lu-cru este dubitabil, ar fi putut să o ajute pe Bayern prin forța experienței.

Poate că Bayern, cu Lucio sau cu van Bommel pe teren, nu ar fi capotat în maniera în care a făcut-o în meciul cu Internazionale. Van Gaal a stricat at-mosfera din vestiare, e cert, echipa nu mai avea un “modus operandi” eficient, olandezul dinamitând etosul grupului, ştergând identitatea germană a echi-pei. Şi dacă este să fim corecți până la capăt, probabil nu a ajutat nici decizia managementului de a anunța chiar îna-intea returului cu Inter că van Gaal nu va mai pregăti echipa din vară, contractul său fiind reziliat de comun acord. Asta a

dinamitat autoritatea omului în vestiar.Până la urmă, van Gaal are un sistem de joc probat la marile echipe ale Europei, o filosofie lizibilă despre fotbal, olande-zul punând bazele unei şcoli în domeniu, dar asta nu înseamnă că nu poate greşi. Orice privitor are dreptul la o opinie, ori-ce pasionat de fotbal are dreptul să vadă cumva lucrurile, iar opiniile, avizate sau mai puțin educate, converg spre ideea că managementul lui van Gaal la Bayern a fost un eşec răsunător, mai ales din punct de vedere uman, asta în ciuda lucrurilor bune făcute în sezonul anterior.

Chiar dacă a jucat finala Champions League în campania precedentă, Bayern este într-o fază de tranziție. Cu

cel mai spectaculos atac din Europa (Schweinsteiger, Kroos – Robben, Mueller, Ribery – Gomez), după cel al Barcei (“întot-deauna pregătit pentru spactacol”, după cum zice directorul sportiv, Christian Nerlinger), Bayern s-a oprit în optimi-le actualei ediții de Champions League, lăsând alte echipe, mai bătrâne şi mai puțin spectaculoase, dar mai eficiente, să se bată pentru titlu. În mod cert, Bayern are nevoie de o apărare măcar la 50% din potențialul compartimentului ofensiv, în mod cert Bayern trebuie să regândească fotbalul pe care-l joacă dacă vrea să fie la înălțime în sezonul 2011-2012, când fi-nala Champions League se joacă chiar pe Fussball Arena.

A 50-a aniversare a acestui celebru turneu de polo pe iarbă atrage participanţi de top din toată lumea. În mod tradiţional, trofeul este oferit câştigătorilor în ultima zi a turneului chiar de către Regina Angliei. Evenimentul este puternic legat de tradiţii şi de Casa Regală: preşedintele clubului este Ducele de Edinburgh, trofeul a fost donat de regină în 1960, iar locul desfăşurarii este Smith’s Lawn din cadrul Windsor Great Park.

POLO QUEEN’S CUP (Guards Polo Club, 17 mai – 12 iunie)

4 iulie 1998. Este ziua în care fotbalul german a înregistrat un mare eșec. Pe Stade Gerland, din Lyon, nemții au pierdut, cu 3-0, în fața Croației – a doua capitulare consecutivă în sferturile Cupei Mondiale, o înfrângere drastică. Federalii germani plăteau atunci pentru lipsa de perspectivă. Absența investițiilor organice, investiții în rezervorul propriu de talente, debilita o tradiție mândră. Cu o gândire programatică, cu mult simț pentru business și știință, nemții au corijat ulterior situația.

CLovnUL tristdeisLer

cristi petre

deisler FAce un “messi” şi îşi AnunȚă ApAriȚiA

În ’98, situația era diferită. Marile ve-dete erau trecute de 30 de ani. Situația părea compromisă când a fost repe-rat salvatorul: Sebastian Deisler. Pe 8 septembrie 1998, “Basti Fantasti” şi-a făcut debutul într-un meci cu Eintracht Frankfurt. Avea 17 ani şi jumătate, talentul era indiscutabil, dar au mai trecut şase luni până când şi-a etalat toată vigoarea. În victoria, 2-0, cu TSV München, Deisler avea să marcheze un gol a la Messi: o cursă de geniu, de 60 de metri, imagini de mult uitate în fot-balul german.

“Mingea a fost lovită în colțul în care a trimis-o Netzer, în finala Cupei, cu FC Köln, din 1973”, a scris atunci zi-arul Süddeutsche Zeitung. Deisler era urmaşul lui Netzer la ’Gladbach, marea speranță a fotbalului german. Şi asta după numai 11 meciuri în prima divizie!

Antrenorul Borussiei, Friedel Rausch, era ferm convins: “La un moment dat, va fi în aceeaşi acoladă cu Fritz Walter, Uwe Seeler sau Franz Beckenbauer”. Şi selecționerul Erich Ribbeck vedea situația de la echipa națională mai roz: “Sebastian este o bijuterie. Trebuie să ne concentrăm jocul pe calitățile sale”.

vremeA mArilor oFerteDeşi Deisler a făcut un sezon formi-

dabil, primul ca jucător profesionist, Borussia a retrogradat. 26 de mari echi-pe, printre care Barcelona, Real Madrid şi Milan, au încercat să-l seducă, dar Basti a ales Hertha Berlin.

“Aveam 19 ani când lumea credea că pot să salvez de unul singur fotbalul german. Mai era şi Ballack, dar toți se uitau la mine. Astăzi sunt 5-6 jucători, atenția media este distribuită. Eu eram singur. Pentru toată lumea, eram un star, dar eu mă simțeam ca un bec atâr-nând de tavan. Sub mine nu era nimic. Nimeni nu mi-a dat timp să mă matu-rizez”, spune amar Deisler. “Probabil sunt un tip sensibil, dar nu sunt un delicat. Nici slab nu sunt. M-am bătut, dar nu am putut mai mult”, se apără Deisler.

Cu primii bani caştigați la Mönchengladbach le ia un apartament părinților în încercarea de a le salva ma-riajul. Despărțirea lor l-a marcat, a fost primul moment trist din viața sa.

Dar să o luăm mai de la început. Când face doi ani, tatăl îl înregimentează la primul său club. Impresionează în toa-te echipele de juniori, deşi este cel mai

mic şi cel mai fragil. Într-un sezon, marchea-ză 215 goluri, devenind deja o vedetă locală. La meciurile din deplasare, tatăl nu-l duce cu maşina la stadion, ci îl ia la o alergare uşoară prin Munții Pădurea Neagră, astfel încât micuțul să fie încâlzit la fluierul de start. La Mondialul sub 17 ani din Egipt, este conside-rat cel mai bun alături de ... Ronaldinho.

un clovn trist“Cea mai tristă perioadă a fost la Hertha”,

spune Deisler. Trăia într-o lume imaginară, lumea altora, nicidecum a sa. “Hertha era un club la fel de nepregătit pentru marea performanță ca şi mine. Eu am fost cel sacri-ficat. Simțeam că sunt un clovn trist”, îşi mai aduce el aminte.

Nu se mai simțea de mult bine în pielea lui, dar presa continua să-l laude, selecționerul continua să-l cheme la echipa națională. Când s-a aflat că va trece la Bayern, presa locală l-a găsit țap ispăşitor pentru toa-te eşecurile berlinezilor. “Nimeni nu m-a protejat. Dieter Hoeness (n.r.: managerul Herthei de atunci, acum director sportiv la Wolfsburg) nu a făcut decât să privească fe-lul în care eram vânat. În acel moment, am început să înțeleg că fotbalul nu este decât o afacere. Astăzi ştiu că atunci ar fi trebuit să mă opresc”.

bAyern, ultimA luptă pierdută

După trei ani şi nenumărate accidentări serioase, Deisler a făcut pasul spre cel mai important club al Germaniei. Basti nu mai era însă talentul din trecut, nu era decât un animal rănit. Sosise în cârje în Bavaria, unde trebuia să-l înlocuiască pe Stefan Effenberg.

Ce diferență! Unul era un sfinx, celălalt doar un tânăr sensibil. Talentul nici nu mai conta. După alte accidentări şi alte tentative de a-şi împlini potențialul, Deisler a anunțat în 2003 că suferă de depresie cronică. Uli Hoeness, actualul preşedinte al lui Bayern, pe atunci managerul echipei, a dat dovadă de toată răbdarea din lume.

”Nu am avut timp să mă dezvolt, nu am avut timp să devin un adult. Dar îi sunt recu-noscător lui Uli Hoeness. El a crezut în mine până în ultimul moment”, spune plin de gra-titudine Deisler. De fapt, Hoeness a decis, după retragerea prematură a mijlocaşului, să-i ofere o rentă pe viață. Bayern este o mare familie, în ciuda presiunii intrinseci. Asta a aflat şi Gerd Müller. Marele atacant al

bavarezilor din anii ’70 eşuase în alcoolism atunci când Hoeness şi Beckenbauer s-au decis să-i dea o mână de ajutor făcându-l antrenor la juniori.

Revenind la Deisler, pentru mulți aces-ta nu mai era un talent rar, ci un bun care se deprecia. Edmund Stoiber, candidatul creştin-democraților la postul de cance-lar al Germaniei şi membru al consiliului de administrație al lui Bayern, îl descria pe Deisler atunci “ca unul dintre cei mai mari generatori de pierderi din cadrul clubului”.

După atâtea accidentări, necazuri în viața

privată şi nenumărate critici, Deisler a decis să pună ghetele în cui. Avea doar 27 de ani.

“Este unul dintre cei mai buni jucători pe care i-a produs fotbalul nostru, aşa că e greu să accepți şi să înțelegi ce s-a întâm-plat, dar am pierdut această luptă”, a spus Uli Hoeness la anunțarea retragerii.

Doar 134 de meciuri în Bundesliga şi 36 la națională - un bilanț dezamăgitor pentru “salvatorul fotbalului german”. Învestit cu un rol soteriologic, “Basti Fantasti” nu a rezistat presiunii. Misiunea trebuia abandonată, că-lătoria luase sfârşit.

MAI 2011 107eurosport

În AFArA FAptului că a fost un rendez - vous crucial, competiţia a deschis perspective în direcţia Soci

2014, oferind multora posibilitatea de a se remarca în faţa a 12.000 de spectatori. Neaşteptat pentru un an post olimpic, toţi foştii campioni mondiali au venit să îşi apere titlul. Rezultatele de pe gheaţă au fost surprinzătoare în unele probe. Aşadar, rezultatele au fost pe placul unora, în timp ce în alte tabere a dominat dezamăgirea.

încoronAre imperiAlă Francezii n-au uitat uşor Berna (de unde

au plecat cu titlul european al lui Amodio şi argintul lui Joubert) şi se aşteptau ca puştiul de 1m65 să urce şi la Mondiale pe podium, iar Brian să facă marele pas spre titlu. Brian Joubert a venit la Moscova să joace o mare carte în faţa asiaticilor şi a americanilor pentru a uita de fiasco-ul său olimpic de anul trecut. Deşi din programul de acum nu au lipsit cvadruplele, a făcut un blocaj mental pe triplu Lutz. Cu toate că Florent Amodio este un dansator înnăscut, pulsându-i în vene sânge brazilian, a greşit când nimeni nu se aştepta. Francezii s-au clasat doar pe locurile 7 şi 8.

Surpriza a venit de la rusul de 17 ani, Artur Gachinski, elevul lui Alexei Mişin. Conţinutul tehnic al programului liber a fost mai bun decât cel de la Europene, cu şapte sărituri triple şi un cvadruplu tooloop. În debutul său la un campionat mondial, s-a prezentat excelent şi a avut şansa să readucă Rusia pe podium, după 7 ani. Medalia de bronz este o confirmare a talentului său.

Takahiko Kozuka a uimit cu un patinaj cu piruete rapide, secvenţe de paşi curate şi două triplu Axel minunate. A obţinut prima sa medalie mondială – un argint.

Moscova a găzduit la finele lui aprilie Mondialul de patinaj artistic stabilit iniţial în martie la Tokyo. Competiţia s-a decalat din cauza catastrofelor naturale care s-au abătut asupra Japoniei.

Principalul candidat la aur a fost categor-ic canadianul Patrick Chan. Încă din progra-mul scurt, fostul dublu vicecampion mon-dial a reprezentat un punct de reper. După ce a blamat săriturile cvadruple într-un răz-boi al cuvintelor cu Evgheni Pluşenko, Chan a intrat acum în clubul celor care le execută cu clasă. Este primul an în care le introduce în program, dându-şi seama că dacă vrei să fii number one, asta e reţeta. Cu un patinaj atletic, cu sărituri înalte şi cu o lejeritate ex-traordinară în alunecare, Patrick a luat titlul mondial, sub privirile lui Pluşenko, ale cărui recorduri mondiale în materie de puncte au fost spulberate de canadian.

destine pArAleleDe vreo cinci ani încoace, există trei forţe

mondiale în proba perechilor: China, Rusia şi Germania. Rocadele au fost pe ordinea de zi la fiecare confruntare internaţională. Anul trecut, China şi-a îngenunchiat eter-nele rivale. Acum, chinezii Quing Pang şi Jang Tong, antrenaţi la Detroit pentru a-şi moderniza stilul, au îmbrăcat costumele favoriţilor încercând să ofere ţării lor încă un titlu mondial. Aşa se prefigura după un fantastic program scurt. Dar se pare că în ultimul timp “regula“ spune că, dacă mergi bine la programul scurt, ratezi la programul liber. De data asta chinezii, dubli campioni ai lumii, deşi continuă să împingă limitele tehnice la maxim, au încheiat pe locul 3. Altfel spus, cu un bronz, la fel ca în 2004.

În schimb perechea Aliona Savchenko / Robin Szolkowy, cu reputaţie de luptători, şi-a luat revanşa, după ce în 2010 a cedat în faţa lui Pang şi Tong. Cu un pachet de elemente dificile care a inclus o săritură

aruncată triplu flip, secvenţe de paşi şi piru-ete de înalt nivel, germanii au oferit cea mai bună performanţă din ultimul timp.

Drumul spre treptele podiumului a fost deschis şi pentru un alt team nou format: Tatiana Volosozhar şi Maxim Trankov, din Rusia. Cu entuziasm şi cu elemente tehnice îndrăzneţe, coregrafie originală şi cu pa-siune, au urcat pe podium lângă cei mai buni, câştigând un argint bine meritat.

AcAdemiA de dAnsRezultatele din dansul pe gheaţă nu se

mai pot prevedea, au devenit neaşteptate.Nathalie Pechalat şi Fabian Bourzat au cu-

noscut în ianuarie consacrarea europeană, după ce au aşteptat în umbra compatrioţi-lor Isabelle Delobel şi Olivier Schonfelder, campioni mondiali. Eliberaţi de povara psihologică după retragerea acestora, au trebuit acum să se confrunte cu reprezen-tanţii Americii de Nord, Tessa Virtue / Scott Moir (Canada) şi Meryl Davis / Charlie White (SUA). Dar, într-o fracţiune de secundă, au pierdut bronzul din cauza unei căzături la un element extrem de simplu.

Fraţii americani Mira şi Alex Shibutani, prezenţi în premieră la un Campionat Mondial de seniori, au fost marea surpriză de la dans. Au plecat acasă cu bronzul pe care ar fi putut francezii să îl câştige.

O excelentă şansă la prima treaptă a po-diumului au avut şi Tessa Virtue / Scott Moir cu un dans ”made in Canada”, cu reputaţia de a fi cel mai bun din lume. Elevii lui Igor Shpilband şi ai Marinei Zueva au fost re-compensaţi mondial cu argintul. Sperau să îşi ofere aurul pentru a doua oară con-secutiv, însă Meryl Davis şi Charlie White au

răsturnat ierarhia cu un program fluid, pus în scenă şi interpretat magistral. Pe pati-noarul Megasport s-a lansat în eter tangoul argentinian al americanilor care au respirat victorie şi au luat aurul la dans.

bArierA AsiAticăConcursul fetelor, proba regină a pati-

najului, a atras ca un magnet. Japonezele veniseră la Moscova să cucerească totul. După ce campioana mondială en titre Mao Asada a evoluat neconvingător, Miki Ando s-a remontat după programul scurt, rămâ-nând ultima speranţă pentru Țara Soarelui Răsare de a mai urca pe podium. Într-un univers condus după legile perfecţiunii, Miki, în vârstă de 23 de ani, a făcut un pro-gram fără greşeală şi a intrat în posesia ti-tlului mondial după o pauză de patru ani. Acest miracol a fost posibil şi cu ajutorul antrenorului Nikolai Morozov.

Fenomene precum Yu Na Kim (Coreea de Sud) se întâlnesc o dată la un deceniu. Are talent, dar nu nervi de oţel. Yu Na, care a colecţionat până acum cele mai strălucitoa-re medalii, a demonstrat că nu este totuşi un robot care câştigă mereu. A fost prima competiţie a acestui sezon pentru sud-co-reeancă. Ea se antrenează din toamna tre-cută în Los Angeles cu medaliatul olimpic din 1988 Peter Oppegard. Prestaţia ei în capitala Rusiei nu a mai avut precizie ma-tematică. A fost învinsă de o japoneză, ca în 2010 şi s-a mulţumit cu argintul.

Inconsecvenţa recunoscută a Carolinei Kostner parcă s-a spulberat când adorabila patinatoare italiană a alunecat pe gheaţă, pe muzica lui Debussy. A lucrat mult pentru a-şi face o imagine de patinatoare valoroa-să în arena internaţională, imagine care a fost ca un cont în bancă în care a depus zil-nic încredere. Evoluţia ei elegantă i-a adus un bronz, la fel ca în 2005, când Mondialele se desfăşurau tot la Moscova.

Rusoaicele Xenia Makarova şi Alena Leonova au un potenţial extraordinar, dar le lipseşte încă încrederea de a trece de ba-riera asiatică; au ratat podiumul. Nici o pa-tinatoare din Rusia nu a mai câştigat vreo medalie în ultimii şase ani.

Frumuseţea acestui sport, a cărui graniţă cu arta e greu de demarcat, are un statut aparte. Se pune însă în trebarea: către ce limite se vor îndrepta sportivii pentru ca patinajul artistic să rămână un spectacol de excepţie pentru spectatori?

sUrpriZe şi nU preAMondialele de patinaj

MAI 2011 109eurosporteurosport108 MAI 2011

Aliona Savchenko şi Robin Szolkowy

Patrick Chan (în centru), Takahiko Kozuka (stânga) şi Artur Gachinski.

artistic:

AbonAmente pentru ediȚiA tipărităPrețul unui abonament (inclusiv taxele poştale) este:pentru 3 ediții – 26 lei pentru 6 ediții – 50 lei pentru 10 ediții – 80 lei

Toți abonații pentru ediția tipărită vor primi, ÎN PLUS ŞI GRATUIT, varianta electronică a revistei (PDF).

AbonAmente pentru ediȚiA electronicăPrețul unui abonament este:pentru 3 ediții – 20 lei pentru 6 ediții – 39 lei pentru 10 ediții – 62 lei

Toți abonații vor primi revista în format electronic (PDF). Varianta electronică conține peste 30 de pagini suplimentare şi exclusive față de ediția tipărită. La adresa de email indicată în formularul de abonament va fi transmis, în primele patru zile ale lunii, un link a cărui accesare va permite descărcarea celor peste 100 de pagini ale revistei în format electronic. Fişierele au 5 – 10 Mb.

cumpărAreA numărului curentPrețul revistei, în cazul plății online cu card, este de 9 lei în varianta tipărită (inclusiv taxele poştale) şi de 7 lei în varianta electronică.

modAlităȚi de plAtă1. Prin card bancar (Visa, Mastercard, Eurocard, JCB,

Diners Club, BRD Mobilis). Plățile sunt procesate de către GECAD ePayment International SRL cu serviciul ePayment.

2. Prin transfer bancar prin acelaşi serviciu e-Payment.

3. Prin transfer bancar direct catre noi, în contul RO46 CECE B503 01RO N215 9752, deschis la CEC Bank, agenția Cotroceni.

4. Prin mandat poştal

Toate informațiile suplimentare necesare sunt dispo-nibile pe www.revistaeurosport.ro. Revista apare în fiecare lună cu excepția lunilor ianuarie şi august.

Abonează-te cu plata online pe revistaeurosport.ro

AboneAZĂ-te În LUnA MAi Şi poţi CÂŞtiGA prin trAGere LA sorţi Un CeAs tiMe ForCe™

AboneAZĂ-te În LUnA MAi Şi poţi CÂŞtiGA