Revista Banatului

A n u l X Timişoara 1944 4 - 6

Lugojul de P. Nemoîanu

Acest oraş este o veche cunoştinţă şi o veche dragoste a mea. Am făcut cunoştinţă cu el şi l-am îndrăgit după ce părăsisem

băncile liceului unguresc, la o vârstă când receptivitatea omului este mai vie şi mai sensibilă. El m'a impresionat ca nici un alt oraş din cuprinsul Banatului de ieri, fiindcă numai aci am simţit calda pulsaţie de vieaţă românească, după care am ahtiat atâta în adolescenţa mea chinuită de istorii şi limbi străine. Iar când am ajuns să trăiesc aievea între zidurile lui, am căutat să mă afund cât mai adânc în vieaţa sa şi minteat inima şi condeiul meu nu odată au zăbovit îndelung şi cu emoţie, asupra lui.

Mai întâi i-am contemplat aşezarea în spaţiu şi iată cum l-am văzut :

Venind delà Nord, din direcţia Făgetului, pe şoseaua străbunilor romani, — a cărei vechime locuitorii locului o cunosc nu numai din le­gende, ci şi din bolovanii scoşi la suprafaţă de folosirea necurmată de atâta amar de vreme, — pădurile se răresc, munţii se prefac în dealuri, tot mai mici, ca şi o scară a cărei ultimă spiţă este Dealul Viilor, la câteva sute de paşi de Lugoj. Ajuns pe această din urmă înălţime, noua perspectivă ce se deschide te ţintueşte locului, silindu-te să faci o scurtă examinare a splendidului tablou ce se aşterne. La stânga, privirea nu se opreşte până în piscurile cărunte ale uriaşilor din dosul Caransebe­şului, pe undeva pe la Cumpăna Apelor, la dreapta în turnurile biseri­cilor pravoslave zidite pe blânde coline, iar în faţă... la marginea ori­zontului.

Din stânga, dealungul Dealului Viilor se întinde alvia Timişului, formând o bruscă graniţă de teren, nelăsând în faţa Lugojului nici un muşuroiu mai pronunţat de pământ să treacă malul opus. Apropiindu-se de gura Văii Begheiului o cârneşte la stânga, vrând, par'că cu braţul său schilodit de tehnica modernă, să îmbrăţişeze întregul şes din faţă. Dea-

1 1

lungul lui se întinde şirul nesfârşit de sate româneşti, aşezate într'o adevărată linie de trăgători, în al cărei centru vedem Lugojul cum îi zic intelectualii, Logojul în limba poporului şi Lugoşul după sărmana carto­grafie românească.

Privind această linie neîntreruptă de mândre sate româneşti, nu te mai prinde mirarea că Lugojul şi-a putut păstra originalitatea sa în tot decursul robiei noastre politice. Care putere pământească putea oare să pună stăpânire pe cea mai importantă poziţie, când tot restul frontului, j fără inamic în faţă, stătea gata să-i sară într'ajutor?...

Oraşul este situat pe ambele maluri ale Timişului. Intre Dealul Viilor şi Timiş, pe malul lui drept, se întinde Lugojul

românesc, oraşul vechiu, cu străzi strâmbe, cum strâmbe au fost şi vremurile. ;

Pe malul stâng al Timişului este situat Lugojul nou, ale cărei ', străzi sunt mai drepte, dar tot atât de înguste, deşi aici începe marele şes bănăţean şi care îi permitea să se lărgească la infinit. Totuşi, edilii lui străini s'au ferit să deschidă drum larg navalei românilor aşezaţi pe celălalt mal.

Cercetându-i trecutul, vom vedea că Lugojul este amintit în docu­mente pe la 1371 şi că vieaţa lui românească nu a fost înt reruptă nicio clipă.

Istoricul Ivânyi Istvân, vorbind despre biserica mică din Lugoj, scrie că aceasta datează din veacul al XIV-lea şi că, la 1580, deci cam la treizeci de ani după ocuparea Banatului de către Turci, preot în Lugoj era Moise Pestişel, ceeace înseamnă că Românii nu l-au părăsit nici în această epocă.

In veacul al XVIII-lea, lugojenii îşi durează biserică nouă, de pro­porţii monumentale, exclusiv prin mijloace proprii, care există şi astăzi şi care dovedeşte îndeajuns forţa elementului românesc.

In Lugoj s'a jucat teatru românesc pe la 1850, iar în anii 1870—80 exista o trupă teatrală statornică condusă de lugojeanul Petculescu.

La Primăria oraşului Lugoj, cel dintâi proces verbal în limba ma­ghiară asupra şedinţei Consiliului, alături de cea română şi germană, s'a dresat în anul 1887, deci cu abia treizeci de ani înainte de învierea noastră politică.

Lugojul antebelic nu avea mai mult de 15.000 locuitori şi nie astăzi nu numără mai mult de 23.000 suflete. Din acest punct de ve­dere, deci, el nu putea fi considerat ca o capitală de provincie, atunci când multe alte oraşe bănăţene îl întreceau ca populaţie.

Cu toate acestea, până în momentul marei noastre Uniri, Lugojul •constituia pentru Românii bănăţeni o metropolă unanim recunoscută.

Cu deosebire, Lugojul s'a impus în arta cântării, care încă la 1657 este lăudată şi dată ca exemplu de Susana Lorântffy, văduva principelui ardelean, Gheorghe Râkoczy I.

Această artă a cântării a fost organizată şi cultivată cu multă stăruinţă şi cu mari jertfe materiale de către lugojeni. In procesul verbal al şedinţei parohiale din 24 Noemvrie 1840 citim că se votează enorma sumă pentru vremea aceea, de 200 fiorini aur, „magisterului" Faiffer din Timişoara, pentru a-i învăţa pe coriştii lugojeni să cânte în patru voci şi pe note; „iar învăţătorul Gheorghe Ghina şi Ion Pavel — se spune în acelaşi proces-verbal — dimpreună cu copiii totdeauna când numai se va cere a cânta, vor fi îndatoraţi şi nici când părinţii pe fiii lor delà cântare a-i opri sau opaci, să nu fie volnici şi învăţăto­rul Ghina pe amândoi învăţătorii locului, adică pe Ilie Miescu şi pe Georghe Vintila, după metodul câştigat a-i învăţa să fie îndatoraţi, se aşează".

Cu şase luni mai târziu, la Sărbătorile Paştilor anului 1841, aceşti corişti au cântat mai întâi în patru voci, ceeace constituia o nouă epocă în vieaţa Lugojului, eveniment despre care cronicarul vremii scrie :

„Se poate închipui de ce dor au fost cuprinşi poporenii să-i audă şi cântăreţii să se producă cu ce au învăţat...; ei au îndoit so­lemnitatea învierii şi au umplut inimile, la mic şi mare, domni şi ţărani, de evlavie creştinească şi de demnitate naţională".

„Metodul" odată câştigat, Lugojenii au cântat mereu, din evlavie creştinească, dar mai ales din motive de ordin naţional. Când, la 1861, macedoneanul Emanuel Gojdu a fost instalat prefect al judeţului Caras, a cărei capitală era Lugojul, la banchetul ce i s'a oferit, Lugojenii l-au sărbătorit cu „Deşteaptă-te Române". Coriolan Brediceanu, comentând acest eveniment, scrie că Emanuel Gojdu în Lugoj şi în judeţul Caras a învăţat să cunoască însufleţirea şi conştiinţa naţională a poporului român şi aci s'a copt rezoluţia sa de a se îngriji de cultura poporului român, prin marea fundaţie pe care a instituit-o şi din care m'am împărtăşit şi eu.

Generaţiile mai vechi, care cunosc trecutul Lugojului şi marea in­fluenţă exercitată de el asupra satelor bănăţene, niciodată nu se vor putea împăca cu ideia că acest oraş nu ar mai putea fi în viitor ceeace fusese în trecut, când prin inimoşii săi cântăreţi a ţinut vie flacăra na­ţionalismului românesc în această provincie şi care a dat neamului ro­mânesc pe Ion Vidu, celebrul său cor, ca şi sutele de coruri ţărăneşti din tot cuprinsul Banatului.

Un vechiu fruntaş ardelean, care azi nu mai este printre noi, la o mare întrunire politică ţinută la Lugoj şi la care participase întreaga

conducere a Partidului Naţional de pe vremuri, însufleţit de Corul Vidit, a exclamat:

„Românul care moare înainte de a fi ascultat Corul Vidu, — acela — n'a trăit" !...

Eu am avut norocul să-1 ascult, mai întâi în anul 1910, după ter­minarea liceului şi, astfel, pot spune că am trăit, deşi existenţa noastră din acea epocă nu putea fi numită vieaţă.

Deatunci s'au scurs vreo treizeci şi patru de ani,.. Valurile vieţii m'au purtat şi pe Ia Timişoara, Cluj, iaşi, Chişinău şi Bucureşti, toate capitalele cu care Lugojul nu se poate măsura. Pretutindeni m'ara simţit acasă, între fraţi, dar nu ca la Lugoj, unde am petrecut câteva luni din cea mai frumoasă tinereţe a mea şi unde s'au conturat, mai întâi, cute­zătoarele visuri ale adolescenţei mele.

De aceea, în vieaţa mea de mai târziu m'am aliat în două rânduri cu Corul Vidu, mai pe urmă acum un an, în toamna vieţii mele, cu ocazia Săptămânii Bănăţene la Bucureşti, când am parcurs împreună ţara în lung şi în lat, cu gândul de a retrăi fiorii entuziasmului de demult şi a face să tresară şi fraţii mei de pretutindeni la înălţătorul şi izbăvitorul cântec lugojenesc.

După toamnă, în natură şi în vieaţă, urmează iarna şi primenirea. In faţa acestei perspective fireşti zic cu Poetul, că mai am un singur dor: să-mi fie sortit ca, la bătrâneţe să pot sta pe malurile Timişului, iar şcolarii lugojeni, calfele duiosului scriitor Niţă Popovici Bănăţeanu, ca şi Corul Vidu, să fie „volnici" a-mi cânta, în amurg de seară, după „metodul" câştigat în vremuri grele, cutremurătoarea doină românească.

Atunci voiu putea spune că sunt gata să mor, fără să-mi pară rău...*)

*) Conferinţă rostită la Radio în 23 I. 1944.

Portile de fier ale Banatului Imaginea Banatului n'ar fi întreagă dacă nu i s'ar adăuga şi atmos­

fera de poesie, care pluteşte, în tainice valuri, deasupra întinderilor sale binecuvântate. A vorbi despre Banat ca despre orice unitate administra­tivă, politică, socială, economică sau culturală, înseamnă să se piardă din vedere tocmai elementul primordial, care se impune iniţial în orice acţiune de cunoaştere a acestui colţ frământat al pământului românesc. Haina lui sărbătorească, pe care i-a încredinţat-o natura, în darnica ei operă de îmbogăţire, te îndeamnă înainte de orice să-1 cunoşti, în tot decorul lui de lumină şi frumuseţi. Identificarea şi recunoaşterea, în de­plină conştiinţă, a frumuseţilor naturale, trebue să premeargă operii de cunoaştere a oamenilor şi a problemelor lor de vieaţă. Abia după ce ochiul a răsbătut prin pânza de păianjen a mirajului şi sufletul s'a adăpat din licoarea binefăcătoare a jocului de lumină, mintea poate porni în căutare de popasuri revelatoare.

Banatul, acest colţ străvechiu, în care s'a plămădit mai întâiu cheagul de vieaţă daco-romană, în negura trecutului reformator, pe unde au rătăcit, în năzuinţe de afirmare statală, paşii voevodului Glad, în­semnând primul fapt de existenţă al unui neam nou, simte nevoia unei cunoaşteri mai îndeaproape. Dacă problemele de vieaţă şi luptele de afirmare din trecut au fost consemnate în documente şi alte mărturii doveditoare, astfel că pot fi oricând reconstituite, spre a ne da o imagine reală a vremurilor trecute, nu acelaşi lucru se întâmplă în ceeace priveşte valorile de frumuseţi naturale ale acestei provincii. Chiar dacă s'au depus unele strădanii şi s'au manifestat uneie eforturi, în direcţia prezentării valorilor naturale ale Banatului, rezultatele obţinute, până în prezent, sunt încă departe de a cuprinde, în chip real, întreaga lui zestre de comori, cu care 1-a binecuvântat Creatorul, în dărnicia lui divină. Pentru a ajunge la un rezultat total, va trebui ca toate locurile, îmbrăcate în

de D u m i t r u I m b r e s c u

joc de umbre şi lumină, în care sublimul natural se manifestă în plină voie şi unde sufletele noastre, obosite de povara unei vieţi trudite,, îşi găsesc prilej de reculegere, să fie cercetate şi prezentate, în chipul cel mai real, opiniei noastre publice. E păcat ca o ţară să râvnească la frumuseţile din afară, când le are pe-ale ei şi încă la o valoare ar­tistică mult mai ridicată.

In Banat, Creatorul a fost nespus de darnic, în opera-i de înzestrare cu comori naturale. Risipa lui de frumos s'a întins pretutindeni. Munţii lui, scăldaţi în vrajă şi legendă, sunt încă plini de tinereţea, pe care o ghicim din vigoarea de verdeaţă a codrilor, peste cari nu s'a rostogolit urgia exploatatorilor distrugători, isvoarele lui sunt limpezi, cristaline şi se rostogolesc în ritm legănat, sărind pe pardoseala pietrişului, în susur alimentat de cântecul păsărilor şi adierea vântului. Câmpiile lui sunt adevărat omagiu de colori, pe cari florile de toate nuanţele, în sărbă­toreasca lor trăire, îl aduc Creatorului. Satele, vechi aşezări, a căror obârşie se pierde în negura vremurilor îndepărtate, în cari nici istoria cu documentele ei n'a putut pătrunde îndeajuns, sunt adevărate comori de vieaţă liniştită şi trainică. 3n mijlocul lor au trăit, din veacuri neştiute, oameni vrednici şi isteţi, înfrăţiţi cu glia, din care şi-au adăpat şi setea de muncă şi pe aceea de belşug. Înconjurat din toate părţile de adăpos­turi naturale, ghirlande de munţi împăduriţi, înafară de partea apuseană, unde se prelungeşte, ca un blestem, stepa Panoniei, de unde au venit toate relele, Banatul s'a putut bucura de o vieaţă tihnită timp de multă vreme.

In cadrul expunerii noastre de acum, ne vom ocupa de câteva din aceste adăposturi naturale, străbătute de unele ieşiri, sub denumirea de porţi, ceeace în limbaj geografic obişnuit s'ar traduce prin păsuri. O diferenţă între porţi şi celelalte păsuri ale ţării s'ar putea totuşi face, în sensul că porţile de fier ale Banatului impresionează prin splendoarea şi mărimea lor. Păsurile sunt ceva mai puţin înalte şi se desfăşoară mai mult treptat, pe câtă vreme porţile acestea ale Banatului au în ele o atmosferă de gigantesc, care copleşeşte.

Prima poartă de fier a Banatului e aceea care desparte ţara noas­tră de vecina de pe celălalt mal al bătrânului fluviu danubian, de Serbia. Ea îşi datoreşte existenţa sforţărilor pe care Dunărea, în mersul ei spre destinul Mării Negre, a trebuit să le facă, sfredelind, cu multă trudă, munţii sudici ai Banatului şi pe cei nordici ai Serbiei. După retragerea apelor marelui lac panonic, mai degrabă o mare decât un lac, şi după topirea gheţarilor din Europa centrală, Dunărea şi-a pornit albia cu ape din Pădurea Neagră, împingându-le mereu spre răsărit. La întrarea pe pământul nostru a întâlnit stavila munţilor, încingând cu ei o luptă dintre cele mai aprige. Cât îi va fi trebuit ca să-i sfredelească şi să-şi-stator­nicească printre ei albia ei ca potop de ape, nimeni nu poate şti. Dar parcă nici azi lupta nu e deplin încheiată, pentrucă oricine călătoreşte

cu vaporai, în susui Dunării, delà Orşova spre Baziaş, unde se varsă şi Nera Semenicului, poate observa în valurile spumegânde dintre maluri, o luptă dârză care se dă între ape şi rămăşiţele stâncilor, cari, mai ales pe vreme de secetă, când apele Dunării scad, îşi arată colţii roşi în lupta neîntreruptă. De unde în câmpia Panoniei, în pusta maghiară de astăzi, apele bătrânului fluviu se mişcă alene, parcă obosite de atâtea rostogo­liri alpine, de îndată ce întră în defileul munţilor, se încrâncenează din nou, într'-o luptă disperată cu stâncile cari s'au încăpăţânat să reziste asaltului. Vapoarele, pe acest interval cât durează difeleul porţilor de fier, sunt permanent ameninţate de" pericolul izbirii de stâncile camuflate în spuma valurilor danubiene năvalnice. De aceea şi navigaţia se face cu multă grijă, pe un traseu bine stabilit, prin observaţii şi măsurători precise. Dar oricâte pericole ar prezenta o călătorie, pe Dunăre, în defileul Porţilor de fier, ea e în schimb, îndeajuns răsplătită prin ceeace ochiul are prilejul să vadă. Un miraj de imagini şi un joc de umbre şi lumini, o vegetaţie variată şi bogată, un svon de basm, o bură îmbietoare, şi ciripitul stolurilor de păsări, cari s'agită în sbor şăgalnic de-asupra în­tinderilor de ape, fac dintr'o astfel de călătorie o sărbătoare a sufle­tului omenesc. Cine a gustat odată din licoarea ei n'o mai poate uita. Apa te urmăreşte ca seducţiune şi simţi întotdeauna nevoh de a o revedea.

Dar, peisajul defileului nu e ceva izolat de vieaţă. Pe malul sârbesc mai puţin ridicat, fiindcă puterea apelor bate în partea noastră, aceeaşi podoabă bogată alpină, în timp ce marginea joasă se întinde cu o fru­moasă linie ferată, iar din loc în loc pânza apei e punctată de mori, ce-şi mişcă fulgerător spiţele roţilor, sub presiunea valurilor. Pe malul nostru peisajul e tot atât de variat. Sate de oameni vrednici şi totuşi săraci şi-au legat destinul de svonul apelor danubiene. In sufletul lor s'a urzit un cult pentru mirajul creiat de valuri înfrăţit cu svonul înălţimilor. El a prins atâta putere în toată fiinţa lor, încât şi dedeparte, unde-i duc treburile şi necazurile, se întorc mereu la ea, în atitudini de nostalgică manifestare. Satele sunt ca nişte ghirlande pline de vieaţă şi culoare, căţărate pe înălţimi, sau în corurile creiate de curba fluviului. Au atâta vieaţă în îmbinarea albului şi roşului predilect, Ia care li se adaugă verdele pădurilor şi argintul sclipitor al valurilor. Fanfara ciripitului de păsări şi svonul adânc creiat de fluviu în sbaterea lui milenară, prin cheile munţi­lor, completează tabloul frumuseţilor naturale ale Porţilor de fier. Peisajul este prezent într'o măiastră haină luminoasă. In schimb vieaţa pentru oameni n'a fost nici odată uşoară. S'au înfrăţit cu frumosul, dar şi cu sărăcia. Minieritul şi lemnăritul le-au fost întotdeauna sursa de trai. Totuşi s'au simţit întotdeauna mulţumiţi că în fapt de seară se vedeau în căsuţele lor curate, peste care se lăsau pânzele de zăbranic ale amurgului, în svonul legănat de valurile Dunării.

Vieaţa lor aspră şi plină de griji se simte eliberată când iau din nou contact cu mirajul locurilor în care s'au plămădit din neam în neam. Sate, ca Dubova şi mai în sus Moldova Veche, ori Baziaşul, sunt dintre cele mai vechi. Prin defileul acesta s'a scurs, în negura vremurilor, tot roiul de neamuri, delà grecii navigatori şi meşteri neîntrecuţi în ale negoţului, până la barbarii necruţători. Pe-aici s'au strecurat şi unele din 'legiunile latine, în năzuinţa lor de a romaniza pământul mănos al Daciei şi o dovadă în plus că lucrurile s'au petrecut aşa, stă faptul că în Banat se găsesc cele mai vechi şi bogate vestigii de vieaţă romană. Mai târziu şi slavii s'au resfirat pe-aici, dar nu le-au priit locurile sărace. Ai noştri, urmaşi vrednici a două popoare viteze, Daci şi Romani, aflaţi aci din vremuri imemorabile, au stat lipiţi cu "credinţă de acest pământ, care, deşi sărac, era al lor şi numai al lor.

Porţile de fier, în defileul Dunării, au o mare valoare turistică. Un peisaj variat şi plin de frumuseţi, un aşezământ uman de o mare vitalitate biologică şi o tradiţie de muncă păstrată şi cultivată cu credinţă din cele mai vechi timpuri, fac din această regiune un punct turistic atractiv. Apa îşi aşteaptă momentul prielnic şi realizatorul dorit, care să pună în lumină şi valoare toate comorile naturale, cu care Creatorul a înzestrat-o din plin. Nu putem să nu semnalăm cetitorilor noştri şi faptul că în acest măreţ defileu se găsesc mari energii, nesfârşite chiar, care ar putea pune în mişcare o întreagă vieaţă industrială. Ea ar aduce, în mod firesc, cu sine şi o îmbunătăţire materială în vieaţa localnicilor şi ar creia în acelaşi timp, mari posibilităţi de realizări în domeniul industriei bănăţene. Alte popoare, cari au avut şi ele norocul să beneficieze de astfel de energii naturale, le-au şi pus de mult în valoare, cunoscând un progres dintre cele mai satisfăcătoare. La noi însă, nesiguranţa isto­rică şi grelele împrejurări de vieaţă trecută, pradă atâtor încercări, şi atâtor tribute de sânge, ne-au împiedecat să realizăm, aşa cum ar fi trebuit, punerea în valoare a bogăţiilor naturale. N'am reuşit măcar să facem destul de cunoscută, în faţa celor ai noştri, cât şi a străinilor, valoarea turistică deosebită a Porţilor de fier. Nădăjduim însă că vii­toarea desvoltare a neamului nostru, în graniţele lui fireşti şi în condi­ţiile de vieaţă specifică ce ne aparţin de 'ntotdeauna, va creia posibilităţi efective de realizare şi în acest domeniu.

Dar, Banatul mai are încă două porţi, una, Poarta orientală, sau cum i-au zis Romanii, în vechime, Porta orientalis, îi aparţine Banatului în întregime, iar a doua, pe Valea Bistrei, o împarte, drept hotar, cu Haţegul Ardealului. Poarta orientală se află pe linia ferată Orşova, ca­pătul terminus al Porţilor de fier, linie care merge spre Caransebeş şi Vestul Banatului, între localităţile Domaşnea şi Teregova. Ea e cunos­cută încă din vechime, dovadă denumirea care provine direct din limba latină. In concepţia vremurilor trecute, ea avea rolul de a demarca spa-

fiul occidentului de orient. Părerea celor vechi era că delà Poarta orien­tală începe necunoscutul răsăritean, mai mult al Asiei decât al Europei, întrucât această părere era sau nu îndreptăţită rămâne de văzut. Insă un fapt e sigur şi anume că neamul nostru se găsea şi la Vestul şi la Estul acestui punct şi încă foarte departe în răsărit. Că dacă cei la Vest de acest punct erau socotiţi, că prin cultură şi civilizaţie, aparţin occi­dentului, e neîndoelnic că şi ceilalţi fraţi ai lor, de acelaşi sânge, cu aceleaşi tradiţii şi năzuinţi aparţineau aceluiaşi grup de popoare occi­dentale. In timpurile noastre opera occidentului s'a întins mai departe spre răsărit, dar Poarta orientală a Banatului a rămas însă cu o impor­tantă semnificaţie istorică. Ea e aşezată între două masive muntoase : spre Sud culmea Semenicului, care se lasă în trepte paralele, iar spre Nord, masivul Ţarcului şi al Godcanului, din trupul Carpaţilor apuseni. Printre aceste masivă muntoase şerpueşte, între Orşova şi Caransebeş, într'una din cele mai pitoreşti regiuni, linia ferată internaţională. De mult, Bana­tul, cu Băile Herculane, era şi reşedinţa de vară a imperialilor delà Viena, înconjuraţi de tot ce aveau mai nobil în vieaţa lor de curte. Şi altădată, în vremuri de linişte veneau străini din toate ţările, să guste din binefacerile naturii bănăţene. Regiunea Porţii orientale e o regiune pastorală, legând tradiţiile pastorale ale Semenicului cu lanţul Carpatic. Oamenii sunt plini de vieaţă şi veselie, semn că natura le este de bun augur.

A treia poartă de fier, pe care Banatul o împarte cu Haţegul Ardealului şi pe unde s'au scurs legiunile romane din Banat spre Sarmi-segetuza, ca s'o cucerească, se află între munţii Poiana Rusca şi ai Haţegului, care merg spre Parâng, dincoio de localitatea Băuţari, punct de despărţire a Banatului de Ardeal. Şi această poartă de fier este le­gănată pe crengile legendei istorice. Ea a fost, în trecut, la începutul aşezării romanice în Dacia, o arteră de circulaţie, care a jucat un rol extrem de important. Prin ea ducea drumul spre Sarmisegetuza, unde, peste ruinele ciubului de vijelie dacă, s'a suprapus, spiritul de organi­zare romană, dovedit.în numeroasele rămăşiţe descoperite şi care astăzi formează faima museologiei noastre. Pe-aci, în marea lor năvălire, tătarii lui Budgek, unul din strălucitorii comandanţi ai hanului Ogodai, au trecut din Ardeal în Banat, în 1241, întâlnindu-se cu grupul care venea pela Poarta Orientală, din Oltenia. Şi tot pe-aci s'au scurs, după un an, când grave evenimente petrecute în vatra lor asiatică, i-au determinat să se retragă pentru totdeauna. Prin ea trece astăzi o linie ferată, care este o raritate tehnică, în sensul că, înafară de şinele obişnuite de pe margine, a fost nevoie, din cauza pantei, să se facă şi o şină mediană, nu la fel ca cele mărginaşe, ci dinţată, pentruca roatele locomotivei să nu alunece, ci să poată înainta treptat, trecând din dinte 'n dinte. Prin acele locuri de rar pitoresc, trenul mai mult se leagănă decât aleargă.

Mersul lui e atât de lin şi încet, încât călătorul se poate da jos din mers, ca să culeagă un buchet de brânduşi şi viorele, şi-apoi mergând la pas, să se poată urca din nou în vagon. Nu-i poate fi frică niciodată că are să piardă trenul. Şi în aceste locuri mâna Creatorului a risipit, din dărnicia sa, comori de frumseţi luminoase.

Nici ele nu sunt îndeajuns de cunoscute. O călătorie, mai ales cu maşina ori cu trenul acesta, un fel de minune a tehnicei moderne, prile-jueşte o darnică risipă de destindere sufletească şi o mare doză de spontaneitate. Acestea sunt Porţile de fier ale Banatului, dintre care una din ele, cea orientală, îi aparţine în întregime şi prin rolul pe care veacurile trecute i l-au încredinţat, stă ca o piatră de temelie la presti­giul de civilizaţie şi progres al Banatului.

Banatul nu este însă destul de cunoscut din punct de vedere al frumseţilor naturale. Abia de curând s'a deşteptat un interes mai viu turistic, a cărui evoluţie progres e pozitivă.

De-aceea, cuvintele rostite de noi au şi o finalitate. Prin ele, Ba­natul, această cetate plină de comori cu frumseţi naturale, ne strigă din adâncurile fiinţei sale să nu-1 ocolim, ci să-1 punem în adevărata lumină şi preţuire a tuturor iubitorilor de frumos şi poezie naturală. Şi credem că nimeni nu va rămâne nepăsător la chemarea lui. Banatul v'aşteaptă cu toate baierile inimii lui ospitaliere, şi'n foc de imagini, cu cântec de fanfară.*)

*) Conferinţă la Radio. Din ciclul: Ţara. 27 U. 1944.

Natura înfiltraţiunilor străine în plasa Centrală (jud. Timiş-Ţorontal)

de Traian Birăescu

In ciuda studiilor scrise şi conferinţelor rostite în ultimele două decenii de către cei mai competenţi bănăţeni,*) care au adâncit problema deficienţei demografice a Banatului ani de-arândul, la faţa locului, luminându-o sub toate aspectele sale, prezicători dornici de originalitate s'au grăbit şi se grăbesc să ne îndemne, ca să ne naştem mai mulţi, căci altfel pierdem dreptul de a stăpâni acest colţ de ţară în baza numărului nostru. Această evoluţie ar presupune înfiltraţii străine atât de puternice, încât' să răstoarne cu totul raportul nostru numeric faţă de minorităţi. Infiltraţiuni, care să se îndrepte mai ales spre mediul rural, modificarea structurei etnice a centrelor urbane urmând cu totul alte legi.

Incontestabil că deficienţa demografică a Banatului, locuit în ma­joritate covârşitoare de către Români, e dăunătoare sănătăţii neamului, dar ea nu apare şi nu poate să apară ca o deficienţă etnografică atâta timp, cât şi celelalte minorităţi de aici suferă de acelaşi declin demo­grafic, ba unele dintre ele în măsură mai accentuată decât majoritarii şi atâta vreme, cât deficienţa demografică a majoritarilor nu promovează înfiltraţii străine. Cum însă cea mai numeroasă minoritate, şvabii, apoi sârbii, etc. afară de maghiarii, care formează o minoritate disparentă ca număr, nu pot suplini golurile ce se produc în rândul lor, necum să poată să se înfiltreze în masa românilor, raportul numeric şi procentual al acestora rămâne stabil.

Dar o deficienţă etnografică se poate produce chiar şi acolo, unde nu există una demografică, fenomen ce are loc şi se cere studiat în

*) Dr. I. Nemoian, Dr. Rămneanţu, Dr. Golopenta, I. Negru etc. etc.

unele părţi din nordul Ardealului, unde familiile româneşti au câte 3—4 copii, uneori şi mai mulţi, cu tendinţe de emigrare, alături de o minori­tate maghiară cu 4—6 copii, mai solid legată de glia şi limba strămo­şească. Aici raportul numeric e în continuă mişcare în dauna românilor. De proporţiile acestei mişcări din ultimul timp ne putem da seamă numai dacă adăugăm calculelor noastre şi numărul mare de refugiaţi şi expul-zaţiei anului 1940 şi anii următori.

întrucât infiuinţează deficienţa demografică a Banatului în genera! şi aceea a elementului românesc în special fizionomia etnică a acestui coiţ de ţară? întrucât acest fenomen demografic promovează infiltratami străine, cari ar putea modifica structura etnică a acestui colţ de ţară?

Iată două întrebări, la care ne străduim, cu slabele noastre puteri şi sumarele date statistice ce ne stau la dispoziţie, să dăm un răspuns precis.

Pentru că s'a afirmat, că în piasa Centrală unele elemente mino­ritare s'ar fi înfiltrat în mediul rural într'o măsură, care depăşeşte nor­malul, maghiarii şi-ar fi dublat chiar populaţia rurală, după ce am exa­minat întreg Banatul, găsind, că în ciuda reformei agrare, care a legat de glie o seamă de birişi şi servitori agricoli, făcând proprietari de pământ întreg proletariatul agricol, ne-am convins, că înfiltraţiile mino­ritare mai vechi sunt pe cale să dispară, ne-am oprit asupra plasei Centrale.

Dacă din punct de vedere administrativ cele 23 comune ale acestei plăşi sunt comune rurale, din punct de vedere economic, ba şi geo­grafic o seamă dintre aceste comune apar ca suburbii ale municipiului Timişoara. Fratelia e legată de oraş cu linie de tramvai, iar nici ' 10% dintre locuitorii săi nu-şi găsesc existenţa din agricultură, prima condiţie ca să poată fi consideraţi ca populaţie rurală. Comuna nu are nici „ho­tarul" necesar pentru ca locuitorii ei, muncitori manuali pela întreprin­derile industriale şi comerciale din Timişoara, să poată face şi agricul­tură, înainte de războiu formată din câteva case răsleţe pe hotarul co­munei Chişoda, după războiu a luat o desvoltare repede, depăşind până în 1931 cifra de 7000 locuitori, dintre cari 3388 unguri, 3160 germani, 867 români.

In aceeaşi categorie cade şi Freidorful, unde elementul maghiar sare delà 26 suflete, cât avea în 1900**) la 733 suflete pentru anul 1931, iar cea germană delà 1273 la 2195 sufletele. Comună, care la

**) Am utilizat la întocmirea tabloului anexat datele statistice din 1900 şi 1931, recensământul din 1910 fiind cu totul tendenţios. Dar am recurs la aceste date şi pentru faptul, că ele reoglindesc situaţia găsită cu 13 ani înainte de războiu, după cum cele din 1931 reprezintă situaţia la 13 ani după războiu, interval înlăuntrul că­ruia situaţia numerică a populaţiei a putut să se echilibreze, ştergând urmele pier­derilor din războiu.

originea ei a fost colonizată cu maistori şi muncitori industriali, dându-li-se loturi de pământ agricol reduse, dar nesupuse servituţiilor camerale mai apoi nobiliare, de unde şi numele său de Freidorf (sat liber) era predestinat să devie o anexă a centrului industrial care e Timişoara.

Cu totul sub alte consideraţiuni şi prin altă prismă trebue exami­nată situaţia comunei_ Ghiroda, care din comună în fizionomie absolut românească la 1900 (774 români, 117 germani şi 232 unguri) devine o

T A B L O U

despre mişcarea populaţiei şi infiltraţiunile străine în plasa Centrală (jud. Timiş-Torontal) între anii 1900—1931 afară de Municipiul Timişoara

Români Germani Unguri Alţii

jren

t NUMELE

COMUNEI Recens, din Recens, din Recens, din Recens, din

u

2 1900 1931 1900 1931 1900 1931 1900 1931

1 2 3 4 5 6 7 8 9

10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23

Becicherecul-mic Beregsăul-mare Beşenova-nouâ Cerneteaz Chişoda Covaci Fratelia Freidorf Ghiroda Giarmata Giroc Moşniţa Moşniţa-nouă5) Parţa Remetea-mare8) Săcălaz St.-Andrei St.-Mihaiul-germ. St.-Mihaiul-român Şag Uisenteş Urseni Utvin

422 1981

78 1275 1216

14

14 774 295

1979 1020

1414 1099

71 418

15 1666 808 46

484 1248

431 1749

14 1108 io9o;

17 8675)

123 1253 406

1709 / 856 \ 26

1498 980 20! 318

21 1777 715 381 746

1884

2659 102

2677 97

375 940

1278 117

4877 117 61

541 111

3972 2468 1428 100

1514 58

220 217

2294 182

2223 31

399 850

3160 2195 929

4647 177

{ 4 527 60

3376 1954 1106

41 1245 109 167 35

40 74 50 5

78 3

26 232 149 114 86

521 125 83 90

8 206 231

1042 526 71

35 34 14 48 89 7

3388 733

1742 120 78 32

1289 367 103 55 64 4

252 304 995 686 87

6171) 53

523) 77 19

4 1

! 61 5 n

307 17 10 35 2

49 11

! 5 11

! 1

6082) 21

1491) 22 37

273 71

131 11 31 46 22

2186) 3 8

120') 31 19 38

5 19 21

Total 1 II

16.337! 18.170; 23.929 î h

1;

25.791 3.760 10.526 1.344 1.904

') Dintre aceştia 557 sârbi. 2) Dintre aceştia 561 sârbi. 3) Dintre aceştia 49 ţigani. 4) Dintre aceştia 141 ţigani. 5) Unitate administrativă creiată de regimul ro­mânesc. 6) Dintre aceştia 194 sârbi. Dintre aceştia 110 ţigani. 8) A făcut parte din plasa Centrală până la reforma administrativă, când a fost ataşată plasei Recaş deşi economiceşte gravitează spre Timişoara.

comună cu majoritate relativă ungurească, Românii ocupând locul al doilea, iar Germanii pe al treilea. Evident, că aici s'au făcut, — şi ceeace e dureros peste capul autorităţilor româneşti, — colonizări masive nu numai cu populaţie, ce-şi câştigă existenţa cu munca manuală industrială, ci şi cu populaţie agricolă.

Moşniţa-nouă, la 1900 numai cu 86 unguri, dar în preajma răz­boiului cu un început de colonie maghiară iniţiată şi finanţată de gu­vernul maghiar, după războiu, sub regimul românesc devine o puternică colonie maghiară, majorând pe Români astfel, încât pentru ca elementul românesc să nu fie, în vieaţa comunală, la discreţia celor proaspăt veniţi, comuna Moşniţa e despărţită în două, colonia maghiară numindu-se Moşniţa-nouă. Dintre aceşti colonişti majoritatea sunt agricultori.

In genere în plasa Centrală maghiarii sar în 30 de ani delà 3760 loc. la 10.526 suflete, deci delà 8-28% din totalul loc. din mediul rural la 18% pentru anul 1931.

După migăloase anchete întreprinse la faţa locului, ne-am putut convinge, că din loc. maghiari ai Frateliei numai circa 280 suflete trăiesc din agricultură, restul de 3108 trăiesc ca muncitori industriali. Din cei 1289 unguri din Moşniţa-nouă circa 450 sunt muncitori indus­triaşi şi numai restul de 839 sunt agricultori. Cei 733 unguri din Freidorf sunt în întregime lucrători industriali. In schimb dintre cei 1742 locuitori unguri din Ghiroda circa 650 sunt agricultori, iar restul de 1092 sunt lucrători industriali.

Am avea astfel în mediul rural, în cele 4 comune examinate mai amănunţit, un total de 1639 unguri agricultori infiltraţi în cele 4 comune româneşti şi 5383 loc. ung. trăind din industrie, deci o infiltraţie totală de 7022 ung. dintre care 344 infiltraţi înainte de 1900, iar 6678 în in­tervalul delà 1900—1931, dar mai ales după războiu, după 1919. Infiltra­ţia maghiară a pierdut teren în următoarele comune: Becicherecul mic 5 suflete, Beregsăul mare 40 suflete, Beşenova-nouă 36 suflete, Iarmata 29, Giroc 26, Moşniţa-veche 54, Parţa 154, Remetea mare 22, Săcălaz 28, St. Andrei 26, St. Mihaiul-german 4 şi Uisentes 47. In total în 12 comune din 23 ale plasei au o pierdere de 481 suflete. Dintre acestea româneşti sunt 5, germane 5 şi 2 maghiare.

Cum au fost posibile aceste colonizări fără ca autorităţile în drept să se fi sesizat?

O bancă maghiară din Cluj, cu o sucursală în Timişoara, cu doi-trei „politicieni" cu suprafaţă cooptaţi în direcţiune şi cu un apreciabil reescont la Banca Naţională, imediat după unire a acaparat toate loturile rămase libere după expropiere, unele dintre ele necăzând sub prevederile legii de expropiere. Acesta, a fost cazul la Fratelia, Ghiroda şi în parte şi la Moşniţa-Nouă. A:estor loturi li s'a adăugat mai târziu când s'a făcut liberă vânzarea loturilor împroprietăriţiior şi o bună parte

din aceste loturi date unor agricultori lipsiţi de inventarul agricol nece­sar valorificării prin cultură a acestor pământuri. Aceste loturi parcelate, au fost vândute apoi unor oameni de serviciu, etc. semiurbanizaţi şi unor muncitori industriaşi din Timişoara, care au reuşit să-şi adune ceva e-conomii în cursul vremii. Banca arătată cu capital maghiar a finanţat astfel construirea a câtorva zeci de case, acordând împrumuturi ieftine, eşalonate pe termene lungi, dând posibilitatea unor tinere perechi să-şi creieze căminuri. Nu e nevoie să mai arătăm, că aceste tinere perechi nu erau româneşti. Infiltraţia de 929 suflete germane din Ghiroda se da-toreşte unor metode identice cu cele arătate în ceeace priveşte finanţarea.

Evident că plasa Centrală formează un caz special, în toate cele­lalte părţi ale Banatului, infiltraţiunile străine fiind pe cale a dispare cu totul, după cum vom arăta cu altă ocazie.

Cum s'ar putea neutraliza efectele acestor vecinătăţi ale Timişoarei care ca metropolă a Banatului trebue să reoglindească fizionomia etnică a ţinutului în mijlocul căruia se află? Fiindcă incontestabil, că aceste suburbii influenţează ritmul românizării Timişoarei.

In anul 1938, când Fratelia a cerut singură anexarea ei Timişoarei şi din punct de vedere administrativ, s'a adus obiecţiunea, că o astfel de anexare ar fi în defavorul raportului nostru numeric din Timişoara, — la data aceea de abia am atins majoritatea relativă, — faţă de minori­tari. Obiecţiunea a putut fi justă pentru epoca aceea, însă la recensă­mântul din 1941 noi depăşeam cu peste 10 mii cea mai numeroasă mi­noritate, trecând peste 40 la sută din totalul populaţiei. Dar e şi injust pentru populaţia Timişoarei, ca această comună, care nu numai că-şi câştigă existenţa în Timişoara, ci beneficiază de unele înlesniri urbanis­tice, cum e tranvaiul comunal, care a întreit valoarea imobilelor de acolo, să nu contribue şi ea la sarcinile materiale edilitare.

Anexarea din punct de vedere admintstrativ a celor două Moşniţe din imediata apropiere a Timişoarei nu numai că ar schimba faţa aces­tor suburbii, dar nu ar aduce nici o modificare raportului numeric din­tre diferitele naţionalităţi din Timişoara. Ghiroda, unde pe lângă 1742 de unguri s'au infiltrat şi 929 germani şi 131 de alţi străini, merită o aten­ţiune deosebită din partea celor în drept şi pentru declinul economic al elementului românesc de acolo.

Cu aceste reforme administrative s'ar neutraliza efectele unor in­filtratimi! dăunătoare intereselor permanente româneşti, dealtfel singurele care persistă, celelalte sunt pe cale de a fi lichidate delà sine, după cum ocazional vom arăta cu datele documentare necesare.

înfiinţarea unei. staţiuni seismice la Timişoara

de Prof. Dr. loan Curea

In luna Septemvrie 1943 a fost pusă în funcţiune Staţiunea Seis­mică din Timişoara, o instituţiune ştiinţifică nouă, creată numai cu mij­loace româneşti, începând delà planurile şi lucrările de montare până la conceperea şi construirea seismografelor sensibile cu care a fost în­zestrată.

Ne propunem să înfăţişăm aci pe scurt modul cum a luat fiinţă această staţiune, în credinţa că nu vom face prin aceasta o lucrare fără de folos. Ni se pare într'adevăr că cunoaşterea modului cum ea a putut fi organizată şi a greutăţilor întâmpinate, — greutăţi legate în mod firesc de orice realizare, — este instructivă şi poate fi imbold pentru noui înfăptuiri.

Şi noi am fost încurajaţi să înfruntăm aceste greutăţi de exemplul asemănător pe care ni-1 oferea crearea Staţiunii Seismice din Capitală şi a serviciului nostru seismologie în general, organizat în ultimii opt ani şi ridicat la nivelul serviciilor similare din străinătate de către d-1 prof. G. Demetrescu, directorul Observatorului Astronomic din Bucureşti. Acest exemplu dovedeşte odată mai mult că greutăţile, oricât ar fi ele de mari şi multe, nu pot fi un obstacol de netrecut atunci când este destulă tragere de inimă şi stăruinţă. Lipsurile de tot felul şi mijloacele tehnice şi materiale cât se poate de modeste de care dispuneam noi, nu numai că nu ne-au îndepărtat delà o problemă grea, care părea că trece chiar dincolo de posibilităţile noastre, cum este construirea, la noi acasă, a unor aparate sensibile şi atât de pretenţioase ca seismografele de azi, ci ne-au împins să aducem chiar şi unele contribuţiuni perso­nale în construcţia acestora, dusă deja foarte departe de tehnica străină. Inovaţiile făcute în acest domeniu la Observatorul din Bucureşti sunt

chiar foarte importante şi ele nu vor mai putea fi trecute cu vederea în viitor.

Mai credem apoi că merită să facem cunoscut prin această ex­punere a noastră şi exemplul rar al Primăriei Municipiului Timişoara, care şi-a luat sarcina de a înfiinţa şi de a întreţine o instituţie desti­nată în primul rând unor cercetări ştiinţifice teoretice, cum este o sta­ţiune seismografică, într'un timp când statul nu acordase încă sprijinul său acestei importante probleme ştiinţifice. Statul a intervenit în adevăr numai după cutremurul catastrofal din 10 Noemvrie 1940, acordând Observatorului Astronomic din Bucureşti o sumă mai mare de bani şi asigurând un loc în buget şi pentru secţiunea seismică a observatorului, înfiinţată în 1935 din mici subvenţii particulare.

Şi Facultatea de Ştiinţe din Cluj a cerut să se dea formă legală secţiunii seismice care funcţiona pe lângă observatorul astronomic orga­nizată din iniţiativa noastră particulară, iar după refugiul ei la Timişoara a arătat din nou necesitatea menţinerii acestei secţiuni, cerându-se în acest scop numai crearea unei conferinţe de geofizică, restul urmând să fie făcut din subvenţiile Primăriei Timişoara. Cererile ei au rămas însă fără urmare.

Nădăjduim în fine că contribuim prin lucrarea de faţă şi la asi­gurarea existenţei staţiunii, căci dacă se va cunoaşte greutatea cu care i s'a dat fiinţă, poate că nu se va mai lăsa să se prăpădească şi acea­stă nouă instituţiune, aşa cum s'a făcut cu vechea instalaţie seismogra­fică din acest oraş.

* * * In Timişoara a existat în adevăr o Staţiune Meteorologică de

ordinul II, organizată către sfârşitul secolului trecut de prof. Dr Th. M. Konkoly, sub conducerea şi în casa din Fabrică a profesorului E. Berecz, delà Şcoala Normală de băeţi. Această staţiune, ridicată în 1899 la rangul I, a fost completată în anul 1904 şi cu un serviciu seismografic.

Seismograful Konkoly-Vicentini pe care-1 avea, bun pentru vremu­rile de atunci, când Seismologia era încă la începutul ei, a adus bune servicii cât timp a fost ţinut în funcţiune.

După război, seismograful, care începând din anul 1910, după moartea profesorului Berecz, numai scurt timp a mai funcţionat, a fost reparat în două rânduri de către mecanicul Observatorului Astronomic din Bucureşti. Din păcate nu s'a reuşit să se şi ţină în stare continuă de funcţionare şi astfel s'a stricat din nou.

Venind, după pierderea Clujului, cu Facultatea de Ştiinţe la Timi­şoara, gândul nostru a fost să reparăm încă odată aparatele şi să le punem din nou în funcţiune până când împrejurările, — atât de vitrege pe atunci, — vor permite procurarea unor seismografe noui şi moderne. N'am mai găsit însă din ele decât resturile grele de fier, care nu puteau

ii stricate sau înstrăinate. Cu preţul unor oboseli şi cheltueli însemnate, s'ar fi putut construi desigur din nou părţile esenţiale care lipseau. Acea­stă lucrare ar fi fost însă şi de lungă durată şi puţin justificată de­oarece seismografele de tipul acesta nu mai corespundeau de multă vreme cerinţelor tot mai mari ale Ştiinţei; cu sume numai cu puţin mai mari decât cele necesare pentru refacerea lor, s'ar fi putut construi aparate noui şi corespunzătoare acestor cerinţe. Singură componenta verticală a seismografului ar fi meritat să fie transformată şi completată, putând să devină astfel un aparat folositor, lucru pe care şi intenţionam să-1 facem mai târziu. Nu peste mult am aflat însă că şi aceste resturi au fost date unei colecte de fier vechiu şi că edificiul de lângă postul de telegrafie fără fir, care le adăpostea, a fost demolat.

Din vechea instalaţie seismografică n'a mai rămas astfel nici o urmă. Staţiunea meteorologică continuă să funcţioneze şi azi sub direcţia şi în casa din Str. Iosif Vulcan a d-lui Al. Kâllay, încadrată fiind în serviciul nostru meteorologic central, care de curând a înzestrat-o cu aparatură modernă.

înfiinţarea unei noui staţiuni seismice a fost deci singura soluţie care a mai rămas. Ea era şi cea mai indicată. Intr'adevăr, la Cluj, în urma faptului că am folosit resturile ruginite ale vechilor seismografe, a trebuit să lăsăm la evacuare o staţiune modernă bine organizată şi în bună stare de funcţiune.

Ne-am decis deci să pornim încă odată pe calea foarte grea pe care am mai străbătut-o odată, înfiinţând Staţiunea Seismică a Univer­sităţii diu Cluj şi care de data aceasta trebuia să fie plină de şi mai multe piedici atât din cauza împrejurărilor cu totul potrivnice pentru aslfel de înfăptuiri cât şi din cauză că acuma ne lipseau şi aparatele necesare.

Ştiam că a obţine fonduri delà Minister, în situaţia grea de atunci, pentru un astfel de scop, ar fi fost cu neputinţă. Mai ştiam însă că staţiunea ardeleană am înfiinţat-o cu bani daţi în primul rând de Pri­măria Municipiului Cluj şi că vechea staţiune timişoreană a fost înfiinţată şi întreţinută tot de către primărie. De aceea ne-am adresat deadreptul Primăriei Municipiului Timişoara cu propunerea să ia asupra sa sarcina de a înfiinţa şi de a întreţine o nouă staţiune pentru înregistrarea şi studierea cutremurelor de pământ, înzestrată cu seismografe cu care să se poată culege observaţiuni de o reală valoare ştiinţifică. In expuneri verbale şi scrise am arătat celor în drept cât de mare este importanţa ştiinţifică a acestor cercetări pentru ţara noastră şi care este rostul unei staţiuni seismice în această parte a ţării.

Propunerea a fost primită cu înţelegere şi bunăvoinţă încurajatoare şi aprobarea principială pentru înfiinţarea staţiunii a fost dată fără greu­tate. Astfel la scurt timp după refugiu s'a şi putut trece la fapte.

Trei probleme grele erau de rezolvat: procurarea seismografelor, alegerea locului potrivit pentru o staţiune seismică şi clădirea unui edi­ficiu propriu.

Procurarea seismografelor n'ar mai fi astăzi o problemă uşoară nici în cazul când n'am avea să ne preocupăm de mijloacele materiale ci numai de alegerea tipurilor celor mai potrivite. Seismologia a luat într'adevăr în ultimele decenii o desvoltare nebănuită ajungând repede o ramură nouă şi vastă a Ştiinţei. O mulţime de tipuri noui de seismografe, unele mai minunate decât altele, au fost construite răspunzând din ce în ce mai bine anumitor cerinţe. Azi se construesc aparate speciale pentru fiecare problemă importantă ce se pune în ştiinţa cutremurelor. De aceea o staţiune seismografică de rangul întâi trebue să aibă o serie întreagă de seismografe: unele care să înregistreze în condiţiuni optime cutre­murele delà mari depărtări, altele cutremurele nu prea depărtate şi altele pentru cutremurele apropiate şi locale etc. etc.

In cazul nostru însă nici nu ne puteam pune problema de a aduce seismografe din străinătate, fiindcă aparatele acestea ne fiind construite în serie pentru comercializare întinsă, au preţuri mult prea mari faţă de sumele pe care noi nădăjduiam să le putem obţine.

Pe de altă parte scopul nostru a fost să înfiinţăm o staţiune seis­mografică de ordinul II, care să poată lua locul staţiunii din Cluj, deve­nind astfel un membru util al serviciului seismologie naţional în curs de organizare, cu rostul de a contribui, împreună cu singura staţiune ce ne-a ramas la Bucureşti — după pierderea celor din Cluj şi Cernăuţi — în primul rând la studiul fenomenelor seismice de o particularitate cu totul excepţională din ţara noastră, iar prin înregistrarea cutremurelor din afara ţării şi la cunoaşterea relaţiilor seismice continentale şi generale.

Pentru aceasta ne-ar fi trebuit două perechi de seismografe. Unele de mică sensibilitate pentru cutremurele apropiate şi locale, în genul celor pe care Observatorul din Bucureşti proiecta să le construiască în vederea înfiinţării mai multor staţiuni seismice de ord. III, în imediata apropiere a focarului de cutremure adânci din Vrancea, staţiuni dintre care trei sunt puse azi în funcţiune iar a patra este în curs de organi­zare. O pereche de seismografe de acest gen au fost destinate şi pentru staţiunea din Timişoara, dar numai după ce vor fi construite seismogra­fele pentre staţiunile din apropierea Vrancei. Ne mai trebuiau deci seis­mografe sensibile, pe care şi voiam să le procurăm în primul rând, fiindcă cu ele se pot înregistra, cu excepţia cutremurelor locale, atât cutremurele apropiate cât şi cele delà mari depărtări.

Ne-am adresat de aceea d-lui prof. G. Demetrescu cu rugămintee să construiască şi pentru noua staţiune seismică din Timişoara doi pen-duli seismici, analogi cu aceia pe care i-a construit pentru staţiunea

Observatorului din Bucureşti şi care au dat dovada unor foarte bune calităţi, putând sta alăturea de oricare seismograf de acest gen, construit în străinătate.

Deşi preocupat de procurarea fondurilor cu care să poată începe construirea seismografelor pentru înfiinţarea staţiunilor proiectate, totuşi cunoscând mai bine ca oricine importanţa unei noui staţiuni seismice în această parte a ţării, d-sa ne-a oferit îndată tot sprijinul, fiind gata să înfrunte încă odată nenumăratele dificultăţi împreunate cu construirea unor astfel de aparate în micile ateliere slab înzestrate cu unelte şi maşini de lucru, cum era pe atunci şi atelierul observatorului din Bucu­reşti, fapt pentru care îi exprimăm şi aci întreaga nostra recunoştinţă.

Pentru construcţia seismografelor ne-a cerut numai materialul ne­cesar şi o sumă cât se poate de mică, de 15.000 lei, pentru mecanicul institutului, care avea să construiască aparatele. Cele două greutăţi de câte 540 kg ale pendulilor, — de trei ori cât cele delà Cluj — urmau să fie turnate în Timişoara pentru a se economisi transportul lor, ceea ce ar fi constituit o „sumă destul de importantă. Inadevăr ştiam că nu se putea obţine nici o reducere de transport, şi că cu sumele ce s'au cheltuit ducând pentru reparaţie seismografele delà Universitatea din Cluj la Bucureşti şi înapoi, s'ar fi putut construi pe loc aparate noi şi mult mai bune.

Oferta aceasta Primăria Timişoarei a trimis-o întreprinderilor Electro-Mecanice ale municipiului spre a face o evaluare a materialelor cerute, cu scopul de a se prevedea suma în buget. In urma lămuririlor pe care am fost condus să le dau astfel d-lui Dr. C. Miklosi, directorul acestor întreprinderi, un om de ştiinţă ale cărui realizări sunt bine cu­noscute, d-sa ne-a făcut propunerea să construim în întregime seismo­grafele aci la Timişoara, în atelierele întreprinderii. Propunerea a fost ademenitoare prin faptul că aceste ateliere aveau posibilităţi tehnice mult mai mari şi mai ales că astfel părea să putem avea seismografele într'un timp mult mai scurt, fiindcă nu trebuia să se aştepte încă 3—4 luni până la aprobarea şi punerea în executare a bugetului. In afară de aceasta nu mai împiedecam nici Observatorul din Bucureşti să înfăp­tuiască planul de mare importanţă ce şi 1-a propus.

Rămânând tot la hotărîrea de a construi aparate asemănătoare cu cele din Capitală, după o călătorie de informaţie, am întocmit un caet conţinând desenul şi dimensiunile fiecărei piese ce trebuia să fie con­struită. In baza acestor desene, direcţiunea întreprinderilor ne-a oferit la 14 Ianuarie 1941 cu adresa Nr. 558, confecţionarea celor două aparate seismografe gemene pentru suma de 148.000 lei, cu „termen de livrare de 1—5 luni, presupunând că va fi posibil să se găsească materialul necesar".

Oferta fiind găsită avantajoasă, prin Deciziunea Nr. 1702 din 18 Ianuarie 1941, Primăria a hotărît înscrierea sumei de 155.000 lei în

bugetul exerciţiului 1941—42 ca „subvenţie pe seama Staţiunii Seismice din Timişoara", planul iniţial fiind ca staţiunea să fie înfiinţată pe lângă Observatorul Astronomic. In baza acestei deciziuni s'au şi pus aparatele în lucru, fără se se mai aştepte o comandă specială, care până la apro­barea bugetului nici nu s'ar fi putut da. Aceasta este o dovadă evidentă de interesul cu care a fost primită ideea înfiinţării unei noui staţiuni seismografice în Timişoara.

In ceeace priveşte construcţia seismografelor, în curând am fost puşi în faţa unor probleme dificile şi neaşteptate. In planul iniţial de construcţie a trebuit să facem o seamă de schimbări importante spre a ne acomoda fie la posibilitatea de a procura diferitele materiale sau piese de care era nevoe, fie la mijloacele tehnice de lucru de care se dispu­nea. Este uşor de înţeles însă că astfel de schimbări nu sunt uşor de făcut. Ele cer cercetări îndelungate, încercări repetate şi mai ales des­tulă ingeniozitate spre a putea găsi o soluţie potrivită realizabilă cu mij­loacele de care se dispunea.

La greutăţile tehnice au venit să se adauge apoi, din cauza con­centrărilor şi a războiului care izbucnise între timp, lipsa tot mai mare de lucrători experimentaţi, cărora să li se poată încredinţa astfel de lu­crări. Aproape doi ani au trecut până la terminarea seismografelor, cea mai mare parte a lor fiind lucrată în timpul când întreprinderile nu erau aglomerate cu lucrări urgente, ceea ce fireşte numai arareori se întâmpla. Priceperea, îndemânarea şi gentileţa d-lor Fr. Schmidt, L. Grubits şi N. Stoffel delà aceste întreprinderi ne-au fost de nepreţuit folos în ducerea la bun sfârşit a unei luncrări tehnice anevoioase. Le exprimăm pentru aceasta toată gratitudinea.

Greutatea cea mai mare am întâmpinat-o, cum era şi de aşteptat, la construirea mecanismelor puternice de ceasornicărie ce trebue să în­vârtească uniform cilindrii pe care se întind hârtiile de înregistrare. In acest scop s'au folosit piesele necesare din două aparate Morse, cum­părate cu suma de 2300 lei bucata delà Direcţiunea Generală a poştelor în baza aprobării Nr. 6317/116/1941. In căutarea unor regulatoare destul de tari am mai făcut însă şi un drum la Bucureşti, dar fără să găsim, aşa că în cele din urmă am fost siliţi să le construim tot aici, în ate­lierele de contoare ale uzinei electrice.

In schimb am obţinut ca Observatorul din Bucureşti să ne confec­ţioneze dispozitivele delicate de amplificare ale seismografelor.

Către sfârşitul lucrărilor a trebuit să facem o nouă transformare şi mai importantă, în ceeace priveşte suspendarea pendulilor, spre a ne a-comoda la posibilităţile ce ni le oferea localul în care urma să instalăm seismografele. In adevăr pendulii seismografelor din Bucureşti sunt sus­pendaţi direct în pereţii puternici ai unei încăperi speciale din pivniţa adâncă a observatorului. In localul ce ni s'a dat nouă, acest lucru n'ar

fi fost cu putinţă. De aceea a trebuit să mai construim două stative pen­tru susţinerea pendulilor, ceea ce constitue, din cauza numeroaselor con-diţiuni ce trebuesc împlinite, una din părţile cele mai dificile ale problemei.

După un studiu amănunţit al diferitelor sisteme existente şi cunos­când şi neajunsurile pe care le-au prezentat în privinţa aceasta, seis­mografele din Cluj, după mai multe încercări, am realizat stative de o formă nouă şi având următoarele caracteristici: Sunt construite din oţel sudat cu un număr minim de părţi demontabile; prezintă o solidă şi si­gură legătură cu solul, şi sunt foarte simple, ceea ce face ca toate păr­ţile şi organele de reglare să fie uşor accesibile şi deci mânuirea seis­mografelor foarte uşoară. Costul lor a fost de 35.000 lei.

Să mai amintim şi faptul că din combinarea amortizoarelor Deme-trescu şi Wiechert am realizat şi un nou amortizaior cu aer, cu mare putere de frânare.

Seismografele pe care am reuşit să le construim astfel cu mijloace proprii, sunt de aceeaşi mărime şi sensibilitate cu acelea ale Observato­rului Astronomic din Bucureşti. Ele au costat, cu preţurile minime de atunci, 200.000 lei. Azi valorează cel puţin înzecit mai mult. Cu ajuto­rul lor se pot înregistra cutremurele puternice, ori unde s'ar produce ele pe glob. Fiind însă aparate sensibile, nu pot înregistra cutremure, care în Timişoara ar avea gradul IV de intensitate sau superioare acestuia, adică cutremurele simţite şi de oameni. In adevăr prin faptul că amplifică de 170 ori mişcările scoarţei, când aceste mişcări ating de ex 1 mm, acele înregistratoare descriu arce de 17 cm şi deobiceiu sunt aruncate de pe cilindrii de înregistrare, pe care nu mai pot să revină, iar când solul e supus unor mişcări şi mai mari fie că se desfac pârghiile de amplificare, la capetele cărora se găsesc acele, fie că se rup lamele extrem de subţiri în jurul cărora oscilează pendula grei ai seismografelor.

Instalarea seismografelor a fost însă problema cea mai dificilă. Cum 'era firesc, am căutat să obţinem pentru aceasta construirea unui edificiu special într'un loc liniştit, uşor accesibil, nu prea apropiat de arterele mari de circulaţie şi având apa subterană la destulă adâncime spre a se putea construi o pivniţă uscată, cu fundaţia bună, pe care să se poată fixa bine seismografele.

De aceea, după informaţiunile preţioase pe care d-l ing. V. Zbegan, directorul întreprinderilor de Apă şi Salubritate municipală a binevoit să ni le dea cu privire la natura terenurului din diferitele părţi ale oraşului şi la adâncimea apelor freatice, am întocmit un plan al edificiului, redu­când la minimul posibil atât numărul cât şi dimensiunile încăperilor, spre a nu ajunge la un preţ de cost prea mare şi greu de acceptat. După desenul şi indicaţiunile pe care le-am dat d-lui arhitect S. Rafiroiu delà Serviciul Tehnic Comunal, acesta a avut bunătatea să întocmească, între două concentrări, proiectul şi devizul lucrării, deviz care s'a ridicat totuşi»

din cauza măsurilor de izolare, la suma destul de mare pentru vremea aceea de 650.000 lei, cu toate că n'a fost vorba decât de o pivnicioară acoperită cu pământ pentru instalarea seismografelor şi de o mică cameră-birou la suprafaţă.

La 3 Martie 1941 am cerut deci, printr'un nou memoriu înaintat Primăriei, ca pe lângă suma destinată pentru plata seismografelor să mai prevadă şi suma din deviz pentru construirea edificiului. Cererea nu s'a aprobat însă şi în buget s'a înscris, la partea extraordinară, numai suma de 200.000 lei pentru „instalarea seismografelor într'un edificiu al Pri­măriei." In urma unei noui intervenţii, acest titlu a fost schimbat mai târziu în „plata şi instalarea seismografelor într'un edificiu al Primăriei."

In felul acesta soluţia a fost dată fără noi şi nu mai aveam de ales decât între a renunţa să mai înfiinţăm staţiunea seismică sau să începem sbuciumul lung şi amarnic pentru a găsi soluţia celei mai in­grate probleme, pe care o cunoşteam prea bine; alegerea unor încăperi „potrivite" în unul din edificiile Primăriei, în care să se poată instala în mod provizoriu staţiunea, şi încă numai cu suma de vreo 50.000 lei, cât ar mai fi rămas după plata seismografelor. Câte greutăţi aproape de neînvins sunt legate de o astfel de soluţie, o ştiu numai acei ce cunosc condiţiile în care trebuesc ţinute aparate menite să înregistreze mişcări de ale solului sub miimea de milimetru ! Ori cine îşi poate închipui însă că ele nu pot fi puse într'o pivniţă oerecare, unde alăturea se crapă lemne sau numai la câţiva metri de circulaţia străzii. Că soluţia dată de buget era aproape cu neputinţă, o ştiam delà Cluj, fiindcă în acelaşi fel am fost siliţi să înfiinţăm şi staţiunea ardeleană. De data aceasta pro­blema s'a complicat şi mai mult din cauza terenului mocirlos, pe care este clădit oraşul Timişoara, ceea ce face ca mai toate pivniţele să fie umede şi de mică adâncime sau cu fundaţia de umplutură. Pe lângă aceasta municipiul dispune de peste 100 proprietăţi clădite, dintre care mai mult de jumătate trebuiau să fie cercetate cu deamănuntul. Pentru multe dintre ele a trebuit să facem măsurători şi planuri de instalare ca să ne dăm seama dacă ar putea să corespundă, dat fiind că seismogra­fele nu pot fi aşezate la întâmplare ci unul în direcţia Est-Vest iar celait în direcţia Nord-Sud; a trebuit să mai facem apoi şi o evaluare a lucrărilor necesare de amenajare spre a nu depăşi mica sumă de care dispuneam, etc.

Aceste operaţiuni laborioase au durat foarte mult, chiar peste orice aşteptare. Nevoile ne-au purtat în timpul acesta de repetate ori pe la mai toate. oficiile municipiului. In totdeauna am găsit însă atât la con­ducătorii cât şi la funcţionarii acestora o dorinţă vie de a ne fi de folos şi un vădit interes, pe care din păcate nu l-am găsit acolo unde trebuia să se arate pentru o astfel de problemă. Ne simţim deci datori să adu­cem mulţumiri tuturor celor ce ne-au fost de folos. Suntem în special

recunoscători d-lui Dr. Trifu Baba, şeful Serviciului financiar, care ne-a ajutat şi la înfiinţarea staţiunii din Cluj, d-lui Secretar General I. Filip, precum şi d-lor ing. V. Ciurceu şi arh. E. Stantzel delà Serviciul tehnic, I. Constantinovici şi I. Marx delà Contabilitatea generală şi Dr. P. Disela, Dr. E. Heim, V. Weiser şi N. Postelnicu delà Serviciul economic, pentru preţiosul concurs pe care au fost gata totdeauna să ni-1 dea.

Dar după cum era de prevăzut, toate aceste străduinţe ale noastre au rămas infructuoase. In edificiile Primăriei, în care ar fi fost încăperi corespunzătoare, sau nu am fost primiţi de către instituţiile care le ocupau, sau nu ar fi ajuns suma ce aveam în acest scop, deşi începuse un nou an financiar şi în buget erau trecuţi acum 100.000 lei pentru instalarea seismografelor, dar care din cauza scumpetei nu mai valorau nici cât cei 50.000 lei din anul precedent. Acest motiv ne-a silit să ab-zicem de instalarea staţiunii la Liceul C. D. Loga, singurul loc unde am fi fost primiţi cu plăcere. Pentru acest local, în care d-1 director V. Mioc, ne-a lăsat să alegem încăperile pe care le-am crezut mai potrivite, am elaborat şi un plan definitiv şi devizul lucrărilor de amenajare şi montare. S'a întocmit chiar şi o convenţie între Primărie şi Comitetul şcolar al liceului, care în şedinţa sa din 22 Decemvrie 1941 a decis „să se aprobe adăpostirea institutului de seismologie care e în curs de în­fiinţare. " Lucrările de izolare ce s'au dovedit necesare la zidurile încă­perilor ar fi fost însă mult prea costisitoare ca să le putem efectua.

Seismografele care au fost terminate şi ele întretimp, au fost urcate în podul atelierelor, în aşteptarea localului care să Ie adăpostească.

Trebue să mai spunem că nu ne-am mulţumit numai cu cercetarea edificiilor Primăriei, ci am luat în considerare orice soluţie ce ni se părea că ar fi posibilă. Astfel de pildă s'ar fi putut avea o soluţie de­finitivă dacă obţineam aprobarea de a instala staţiunea în cazemata rămasa izolată din vechea cetate timişoareană în Strada Sf. loan şi care aparţine Domeniilor Armatei. De aceea prin adresa Primăriei Nr. 20.825 din 19 Iunie 1942, s'a cerut delà Ministerul Apărării Naţionale:

1. „Fie ca acest bastion să fie trecut în proprietatea Municipiului Timişoara, împreună cu un minim de teren pe care se găseşte, socotit până la împrejmuirile vecine existente şi până la depărtarea arătată în planul de situaţie, delà bastion spre Strada loan, aproximativ 1800 mp, cu scopul precis de a se înfiinţa in el o Staţiune Seismică şi numai în acest scop.

2. Fie ca bastionul împreună cu terenul amintit mai sus să fie dat în folo­sinţa Municipiului Timişoara, cu acelaş scop. In cazul acesta, spre a avea garanjia stabilităţii şi deci spre a putea face învestirile necesare, e neapărată nevoe să se specifice în decizia respectivă că atâta timp cât va funcţiona în acest bastion o Staţiune Seismică, dreptul de folosinţă al Municipiului Timişoara nu poate fi re­vocat sub nici un motiv şi că bastionului şi terenului amintit nu i se va putea da n 'c i un fel de altă întrebuinţare."

Cu Nr. 14.497 din 2 Iulie 1942, cererea fiind respinsă „întrucât acel teren este necesar pentru cazarma General Dragalina care are teren puţin", d-1 prof. C. Pârvulescu, directorul Observatorului Astronomie din Cluj-Timişoara, a binevoit să facă o nouă intervenţie personală la Mi­nister. De data aceasta la 30 Iulie, cu Nr. 18.981/1942 s'a aprobat „să se dea în folosinţă provizoriu pe timp de 10 ani, o suprafaţă de 1457 mp teren pe bastionul situat în cazarma General Dragalina" spre a servi la instalarea unei staţiuni seismice, în următoarele condiţiuni :

1. Dreptul de folosinţă încetează atunci când armata va avea nevoe de acel teren.

4. Pentru folosinţa acestui teren, primăria să dia în schimb folosinţa gradi­nei de zarzavat de 5 jugăre folosită în prezent de Regt. 5 Vânători, situat lângă ştrandul comunal pt. care în prezent plăteşte chirie, etc.

Evident că aceste condiţiuni erau inacceptabile. * Abia către sfârşitul anului 1942 s'a găsit soluţia, atunci când cre­

deam că tot ce s'a făcut până aci e de prisos şi că situaţiunea seismică bănăţeană nu mai poate lua fiinţă. La data aceea fiind chemat la con­ferinţa de matematici şi mecanică delà Facultatea de Agronomie a Poli­tehnicei, am adus şi staţiunea în noul şi frumosul local pe care primăria 1-a construit pentru şcoala de experienţă şi în care se găsesc acum la­boratoarele Facultăţii. Şi înainte de aceasta am cercetat de mai multe ori edificiul, dar ne-am ferit de el din cauza prea marei sale apropieri de canalul Bega. In special apartamentul încă neterminat care mai putea fi luat în considerare şi în care se găseşte acum staţiunea, este chiar lângă mal. De data aceasta ştiam însă că altă posibilitate nu mai există şi de aceea, după efectuarea câtorva sondagii pentru a stabili natura solului în acest loc, am primit propunerea d-lui arhitect Stantzel de a instala staţiunea în mod provizoriu în acest apartament, urmând ca Ser-viul Tehnic să facă în regie proprie lucrările pentru terminarea încăpe­rilor, din fondurile pe care le avea în buget în scopul acesta, iar din suma destinată instalării seismografelor să se facă iucrările speciale de amenajare în vederea montării lor.

Trebuia să mai obţin însă şi consimţământul Facultăţii, căreia i s'a pus la dispoziţie, după refugiu, întregul edificiu. După numeroasele re­fuzuri de până aci, cererea noastră din 29 Octomvrie 1942 a găsit la d-1 Decan I. Safta o bunăvoinţă deosebită şi On. Consiliu al Facultăţii a binevoit să aprobe cedarea apartamentului, cu toată lipsa de spaţiu de care suferă şi azi Facultatea — după ce d-1 prof. V. Rogojanu, căruia i-a fost repartizat apartamentul, s'a învoit să se mute la etajul al doilea, ca să poată rămâne liber cel delà parterul edificiului. Suntem adânc re­cunoscători tuturora pentru acest preţios ajutor ce ne-au dat.

In urma acestei aprobări, la 11 Noemvrie s'a întocmit următoarea deciziune de înfiinţare a Staţiunii Seismice Timişoara:

P r i m à r i a Munic ip iu lu i T i m i ş o a r a No. E. 29007/942 Priveşte :

înfiinţarea staţiunii seismice.

D e c i z i u n e

Noi, Primarul Municipiului Timişoara ; Având în vedere memoriul d-lui prof. dr. loan Curea cu privire la înfiinţa­

rea unei staţiuni seismice în Timişoara ; Văzând avizul serviciului financiar, conform căruia pt. instalarea acelei sta­

ţiuni seismice la art. 125 al bug. cor. se află un credit de 100.000 lei, iar pentru întreţinerea ei inclusiv materialul pecesar la art. 110 al bugetului primăriei s'a în­scris suma de 50.000 lei ;

Având în vedere propunerea serviciului tehnic corn., conform căreia pentru instalarea staţiunii seismice proectată cel mai potrivit Ioc ar fi în parterul edificiu­lui şcoalei de experienţă din circ. IV. Spi. Tudor Vladimirescu, folosit azi de Fa­cultatea de agronomie, — şi anume în dependinţele locninţei destinate pe seama directorului şcoalei ;

Văzând din propunerea de mai sus, că dl. Decan al Facultăţii de agronomie n'are nimic de obiectat contra instalării staţiunii seismice din chestie în localurile menţionate ;

Cunoscând totodată că edificiul şcoalei de experienţă este proprietatea mu­nicipiului Timişoara ;

înţelegând marea importanţă, ce prezintă pentru oraşul nostru şi regiunea lui studierea cutremurelor de pământ;

Având în vedere totodată, că d-I profesor dr. loan Curea, organizatorul sta-ţiunei seismice a Universităţii din Cluj, — a declarat, că este dispus de a prelua organizarea şi conducerea staţiunei seismice proectate în acest municipiu ;

Pe baza referatului serv. economic ; In virtutea art. 15 şi 194 al. 2 din legea administrativă ;

D e c i d e m :

1. Se înfiinţează pe data de 15 Noemvrie 1942, sub conducerea d-lui profe­sor dr. loan Curea un institut pt. înregistrarea cutremurelor de pământ, cu denu­mirea de „Staţiunea seismică Timişoara".

2. Până la alte dispoziţiuni, respectiv până la data, când municipiul Timi­şoara va putea construi un local special pentru această staţiune seismică; —ea va fi instalată în parterul aripei de mijloc din edificiul primăriei circ. IV. Spi. Tudor Vladimirescu, destinat pentru şcoala de experienţă şi ocupat azi de Facultatea de agronomie refugiată din-Cluj, — şi anume în dependinţele locuinţei destinate pen­tru folosinţa directorului şcoalei de experienţă.

3. Serv. tehnic com. va dispune pentru amenajarea locurilor de mai sus,, precum şi pentru instalarea aparatelor necesare, în regie proprie şi în limila sumei de 100.000 lei (una sută mii lei) prevăzute la art. 125 al bug. cor.

Recepţionarea lucrărilor se va face în mod reglementar. 4. Municipiul Timişoara îşi ia obligamentul de a întreţine staţiunea seismică

— prevăzând în acest scop anual în bugetul primăriei sumele necesare. 5. însărcinarea d-lui loan Curea cu conducerea staţiunei seismice este ono­

rifică. — Municipiul Timişoara însă îşi rezervă dreptul de a putea recompensa pe susnumitul pentru munca sa, ce-o va depune în legătură cu această însărcinare, — în limita posibilităţilor bugetare, ce le va avea în viitor în acest scop.

6. Obligaţiunile d-lui prof. dr. loan Curea faţă de acest municipiu vor fi ur­mătoarele :

a) întreţinerea în bună stare a aparatelor seismografice ; b) va face propunere pentru complectarea şi repararea lor în cadrul sumelor

prevăzute în bugetul primăriei ; c) trimestrial va înainta câte o statistică în 2 exemplare despre observaţiile

sale făcute la staţiunea seismografică, şi anume : 1 exemplar pentru biroul statistic al primăriei, iar al 2-lea exemplar pentru păstrarea în arhiva primăriei.

d) cu ocaziunea întocmirei bugetutui primăriei va prezenta proectul de buget al staţiunei seismice ;

e) va respecta toate dispoziţiunile generale cu privire la funcţionarea acelei staţiuni.

7. Facultatea de agronomie este rugată de a da tot concursul necesar pen­tru asigurarea funcţiunii bune a staţiunei seismografice din chestie, şi a nu lua în viitor măsuri, care să stingherească buna funcţionare a staţiunei, cum ar fi de exemplu spargerea de lemne, sau trântiri de obiecte grele în încăperile vecine, aşezarea unor motoare de trepida{uni în imediata apropierea a seismografelor, etc.

8. Serv. contencios va încheia cu Facultatea de agronomie o convenţie în sensul dispoziţiunilor prezentei deciziuni.

9. Se anulează orice alte dispoziţiuni, sau convenţiuni anterioare, făcute în: legătură cu înfinţarea staţiunei seismice Timişoara.

10. Municipiul Timişoara chiar şi prin prezenta deciziune îşi exprimă mulţu­mirile sale d-lui profesor dr. loan Curea pentru concursul său şi munca sa depusă în legătură cu înfiinţarea acelei stajiuni.

Se înştiinţează :

1. Serv. economic, 2. Serv. financiar, 3. Serv. cultural, 4. Serv. tehnic, 5. Serv. contencios, 6. Contabilitatea gen., 7. Bir. bunurilor, 8. Bir. inventarelor, 9. Bir., statistic, 10. Facultatea de agronomie Timişoara şi 11. dl. prof. dr. loan Curea.

Timişoara, 11 Noemvrie 1S42.

p. Primar, Dr. P . War th p. Secretar general. Dr. E. Heim

După o nouă serie de planuri, devize şi luări de aprobări, demne de un întreg palat, s'a ajuns însfârşit, în plină iarnă, să se înceapă lucrările de amenajare atât de mult aşteptate. Ele au ţinut foarte mult, dar în schimb d-1 arhitect Stantzel n'a cruţat nici material nici lucru, dat fiind caracterul cu totul special al lucrării şi scopul [pentru care ea a fost făcută. întârzierea mare s'a datorat şi greutăţii cu care s'a putut procura materialul necesar. De aceea mulţumim d-lor ing. V. Zbegan şi Şt. Şteblea pentru ajutorul ce ne-au dat în această privinţă.

Adaptarea încăperilor destinate staţiunii. In fig. 1 e înfăţişat pla­nul apartamentului obţinut pe seama Staţiunii Seismice. Dintre cele trei mici încăperi, din care se compune acest apartament, am ales pentru

1 , r I I ! I I I ! I u : I

GHERETA OS A F U M A R E

Fig. 1. Planul de instalare al Staţiunii Seismice Timişoara.

instalarea aparatelor, pe cea mai mare şi totodată şi cea mai depărtată de locul de circulaţie în această aripă a edificiului.

încăperea aceasta a fost adâncită cu 1,20 m, îndepărtându+i-se toată umplutura până s'a ajuns la argilă compactă, de foarte bună ca­litate, în care s'a săpat apoi o nouă adâncitură de 60 cm, cotită sub formă de unghiu drept, cu o ramură îndreptată în direcţia Est-Vest şi cealaltă în direcţia Nord-Sud.

In această adâncitură s'au turnat, tot în direcţiile perpendiculare de mai sus, doi pilaştri de beton pentru montarea seismografelor, lăsându-se între ei o făşie liberă de 25 cm lăţime. Pentru o cât mai mare stabili­ate, pilaştrilor li s'a dat forma de trunchiu de piramidă, cu înălţimea

de 60 cm şi cu bazele dreptunghiulare, având dimensiunile de 150/120» cm şi 117/77 cm. Fiecare pilastru are dedesubt câte două eşituri adânci şi late de câte 30 cm şi dispuse în formă de cruce, la mijlocul bazelor mari şi paralel cu cele două dimensiuni ale acestora, aşa cum se vede în fig. 2, iar la mijloc câte un pilon lung de 50 cm, pornind din supra­faţa comună celor două eşituri, pe care o are ca bază. Forma această dată pilaştrilor are ca scop să le coboară cât mai jos centrul de greu­tate asigurându-Ie astfel maximum de stabilitate şi să împiedice totodată ' şi o eventuală rotaţie a lor.

In jurul pilaştrilor s'a construit un zid de sprijin, înalt de 42 cm, din cărămizi legate cu beton, cu partea externă dreaptă iar cu cea din­spre pilaştri oblică şi depărtată cu 5 cm de ei. In felul acesta pilaştrii au rămas izolaţi şi deci feriţi de trepidaţiunile zidurilor şi independenţi

Fig. 2. Secţiune dreaptă în pilastrul de beton şi în zidul de împrejmuire.

unul de altul, spre a se evita orice cuplare între cele două aparate ge­mene din care se compune seismograful.

Restul podelei a fost acoperit apoi cu un strat de beton de 15 cm grosime, până la nivelul pilaştrilor, iar după îndepărtarea cofrajelor, peste toată întinderea camerei, deci şi peste pilaştri, s'a mai pus un strat fin de beton, gros de 5 cm şi s'au fixat în el plăci pătrate de mozaic.

Intrarea camerei s'a mutat în apropierea geamurilor, pentru ca să nu fie prea aproape de aparate, coborîndu-se totodată la noul nivel şi s'a închis printr'o uşă de translaţie spre a se evita producerea curenţilor de aer la deschiderea şi închiderea ei. S'au zidit geamurile şi a doua uşă a camerei şi în încăperea vecină s'a construit o scară de coborîre. spre camera seismografelor.

Pentru a feri camera adâncită de umezeală, după o uscare artifi­cială prin arderi repetate de cărbuni, pereţii au fost izolaţi pe întreaga suprafaţă devenită liberă prin adâncire. S'au luat deasemenea măsuri de izolare şi la turnarea betonului din această cameră spre a-1 face mai re­zistent la penetrarea apei subterane. Sala şi celelaltedouă încăperi au fost apoi parchetate şi vopsite.

Fixarea seismografelor pe pilaştri s'a făcut prin câte patru bu­toane puternice, pentru care s'au lăsat, la turnarea betonului, gropi adânci de 20 cm, înguste la suprafaţă jşi din ce în ce mai largi spre interior. După aşezarea stativelor în poziţie definitivă, determinată cu toată grija mai dinainte, gropile, în care atârnau liber butoanele susţi­nute de piuliţe, au fost umplute cu lapte de ciment, aşa că butoanele s'au fixat vertical şi neforţat în pilaştri. Făcându-se apoi mici diguri în jurul şinelor de bază ale stativelor, s'a turnat şi sub acestea lapte de ciment, care a umplut astfel tot spaţiul liber ce a putut să rămână între şine şi pilaştri.

După întărirea completă a cimentului de legătură, au fost strânse piuliţele butoanelor, realizându-se în felul acesta o legătură puternică şi sigură cu solul.

Montarea seismografelor. Dacă aparatele s'ar fi putut compune în atelierul unde au fost construite, desfacerea şi montarea lor în statine ar fi fost o lucrare foarte uşoară şi o chestiune de câteva zile. Acest lucru n'a fost însă cu putinţă în cazul nostru fiindcă el reclamă o instalaţie specială; foarte multe piese ale aparatelor au fost lucrate deci fără în­cercare, numai în baza calculelor pe care le-am făcut în prealabil. In afară de aceasta seismografele noastre au şi câte un soclu de beton, care trebuia consruit la faţa locului, în cursul montării.

Şi această operaţiune a cerut de aceea timp considerabil, cu toate că cea mai mare parte a ajustărilor şi montarea întreagă am făcut-o singur.

Organizarea staţiunii. In camera destinată biroului am instalat penduleta electrică pentru păstrarea timpului, element fundamental, pe care se bazează toate determinările. Pentru aceasta ne-am folosit de un dispozitiv special de montare, constând dintr'un stativ de tuciu cu baza în formă de disc în care s'a strungit o adâncitură circulară, lată şi adâncă de 1 cm. In această adâncitură întră gura unui clopot de sticlă sub care se găseşte penduleta fixată de stativul din mijlocul discului. Scopul nostru a fost să realizăm o instalaţie care să asigure penduletei temperatură şi presiune constante. Lipsa de mijloace materiale ne-a împiedecat însă să ducem la bun sfârşit şi această lucrare foarte ne­cesară.

Stativul penduletei s'a fixat în colţul camerei, pe un singur perete, printr'o consolă puternică de fier, care îi asigură destulă stabilitate.

secundă a fiecărei minut, printr'un scurt contact, ea închide astfel cir­cuitul şi ridică acele, notând în felul acesta timpul pe seismograme. Cu­rentul electric pentru circut e dat de 4 elemente de câte 1,5 volţi, legate în serie, suficient pentru a ridica acele foarte uşoare de înregistrare.

Cablul special, cu îmbrăcăminte de plumb şi sârmele electrice pen­tru acest circuit, conduse în tuburi Bergmann prin pereţi şi pe sub plă­cile de mozaic din camera seismografelor, ne-au fost cedate de către d-1 Al. Kallay, pe un preţ foarte avantajos, dat fiind că aceste materiale se găseau pe piaţă numai în calitate inferioară, cu îmbrăcăminte de hârtie cerată, care în umezeala unui subsol nu s'ar fi putut întrebuinţa.

Câte un tablou de distribuţie, intercalat în acelaşi circuit, unul lângă penduletă, celalalt în camera seismografelor, permit închiderea scurtă sau durabilă a circuitului precum şi întreruperea lui, după trebuinţă.

Fig. 4. Colţ din biroul staţiunii.

Alături de penduletă s'a montat pe o a doua consolă aparatul de radio, cu ajutorul căruia se controlează zilnic mersul penduletei, determi-nându-i-se corecţia cu ajutorul semnalelor de coincidenţă emisede pos­turile Bordeaux şi Nauen.

In a treia cameră, izolată de celelalte două, s'a organizat un mic laborator destinat prelucrării materialului de observaţie şi întreţinerii apa­ratelor, care fiind expuse umezelii, cer repetate curăţiri şi mici repara-ţiuni. In această cameră s'a mai construit în jurul coşurilor şi o gheretă pentru afumarea hârtiilor, care poate servi totodată şi de cameră foto­grafică obscură.

Mobilarea biroului şi a micului laborator s'a făcut cu concursul binevoitor al d-lui D. Radivoi, şeful biroului comunal al inventarelor, .care ne-a pus la dispoziţie mobila strict necesară din inventarul fostelor

sectoare administrative ale Primăriei. Prin bunăvoinţa d-lui arhitect Stant-zel, şi a d-lui V. Balnojan obiectele au fost reparate şi vopsite fiind fă­cute din nou utilizabile.

In fine, în cadrul muncii de război, un grup de elevi delà Liceul D. Loga, sub conducerea d-lui prof. N. Tătaru, care a binevoit să ne ajute şi la montarea masselor pendulare, a îndepărtat molozul ce se a-dunase în grămezi mari şi a aranjat terenul din faţa aripei noastre de edificiu.

In felul acesta Staţiunea Seismică din Timişoara, a cărei instalare în acest loc a fost un act de ultimă posibilitate, dispune acum de un local frumos şi de o bună organizare, putând să stea alături de oricare instituţiune similară.

Singurul neajuns al instalaţiei este, cum era şi de aşteptat, apro­pierea prea mare de canal şi care se face simţită, mai ales la aparatul care este aproape paralel cu cursul apei. Din fericire efectele acestei a-propieri nu sunt atât de supărătoare încât să împiedece observaţiunile, aşa că staţiunea poate sta foarte bine aci până când vremuri mai feri­cite vor permite realizarea planului iniţial, adică construirea unui edificiu anume pentru acest scop,

Activitatea staţiunii s'a putut începe abia pe la sfârşitul lunei Sep­temvrie 1943, adică aproape după trei ani delà primele demersuri pe care le-am făcut pentru înfiinţarea ei. La conducerea Primăriei Timişoara s'au schimbat între timp trei primari : d-nii Dr. C. Băran, Dr. I. Radu, şi Dr. E. Pop. La toţi am găsit şi interes şi sprijin larg. Suntem recu­noscători mai ales d-lui Dr. E. Pop pentru acordarea fondurilor din care a luat fiinţă staţiunea şi actualului primar, d-1 Dr. I. Doboşan, care a binevoit să şi viziteze noua instituţiune şi căruia îi datorăm înzestrarea ei cu material de observaţie. Mulţumim deasemenea d-lor ajutori de primari ing. I. Bocea, Dr. E. Ţieran şi Dr. P. Warth pentru concursul ce ne-au dat.

Chiar delà începutul funcţionării staţiunii am avut rara mul­ţumire de a constata că truda n'a fost zadarnică. Seismografele funcţio­nează ireproşabil şi înregistrările sunt de bună calitate. Inovaţiunile pe care le-am introdus în construirea aparatelor s'au dovedit de asemenea bune. Numeroasele probe pe care le-am avut ne-au dovedit că noua staţiune întruneşte într'o mare măsură condiţiunile ce se cer astăzi delà o astfel de instituţie. O confirmare definitivă a dat-o însă înregistrarea în condiţiuni excepţionale a cutremurelor din Anatolia. In cele trei luni de observaţie ale anului 1943 s'au înregistrat 59 cutremure, adică aproape câte 20 în fiecare lună, ceeace arată că seismografele au o mare sen­sibilitate.

întreţinerea staţiunii se face din fondurile modeste înscrise în acest scop în bugetul Primăriei. Din ele se procură materialele de observaţie şi de întreţinere şi se publică şi răspândesc observaţiunile.

Să amintim aci că materialul de observaţie de care ne-am folosit în cursul anului trecut, a fost cumpărat încă din anul 1941, din suma de 10.000 lei, pe care, cu mărinimia-i cunoscută a binevoit să ne-opună la dispoziţie, până la aprobarea bugetului, D-na Dr. Elena Bratu, soţia profesorului G. Bratu, fostul director al Observatorului Astronomic din Cluj la Timişoara, care cunoaştea prea bine, din sbuciumul asemănător al soţului său, lipsurile de tot felul cu care au a se lupta oamenii noştri de ştiinţă. O rugăm de aceea să primească recunoscătoarele noastre mulţumiri.

In ceeace priveşte publicarea observaţiunilor, care, conform unei convenţii internaţionale, se face în buletine lunare redactate într'o limbă universală, în anul 1943 ea ne-a fost foarte mult uşurată de editura „Dacia Traiană", care a avut foarte rarara bunăvoinţă de a culege gra­tuit buletinul nostru scris în limba franceză ; nouă ne-a revenit astfel numai sarcina de a plăti hârtia, imprimarea şi expedierea lui în diferite institu-ţiuni ştiinţifice înrudite din ţară şi la staţiunile seismice străine, accesi­bile astăzi.

Ca instituţie nou înfiinţată, staţiunea mai are desigur încă multe nevoi de împlinit, parte din ele putând fi satisfăcute depe acum, parte numai după ce vieaţa va intra din nou în făgaşul ei normal.

Numeroasele probe de bună funcţionare pe care le-a dat într'un timp foarte scurt şi interesul pe care a isbutit să-1 desvolte în cercurile noastre ştiinţifice şi în publicul timişorean, ne îndreptăţesc să nădăjduim că ea va găsi acelaşi sprijin larg şi la viitorii conducători ai municipiu­lui şi că astfel nu va înceta o activitate începută sub auspicii mult pro­miţătoare.

Ca să se asigure însă existenţa staţiunii şi în viitor nu va fi dea-juns să i se acorde numai fondurile anuale de întreţinere. Trebue să i se mai dea şi un minim de personal, care să-i asigure funcţionarea, ce nu admite nici o întrerupere. In prezent Facultatea de agronomie, a dis­pus ca unul din oamenii de serviciu să ajute şi la deservirea staţiunii. Suntem de aceea recunoscători d-lui Decan I. Safta şi d-lui director I. Raica pentru bunăvoinţa ce au avut de a ne uşura astfel sarcina, pe care, până nu demult, am dus-o singuri. Aceasta este însă numai o so­luţie provizorie şi nu poate fi de prea lungă durată.

îndată ce împrejurările vor permite, trebue deci să se mai facă şi sacrificiul nu prea însemnat, de a i se asigura un post de observator şi unul de mecanic sau laborant, legaţi de această localitate şi pregătiţi din bună vreme pentru un serviciu, care nu este câtuşi de puţin uşor.

Fără acest personal va dispare odată cu întemeetorul ei şi această nouă staţiune, întocmai ca vechea instalaţie seismografică timişoreană.

Problema Universităţii Banatului

de Dr. Emil Pocreanu

I.

înfiinţarea Universităţii Banatului constitue cea mai importantă pro­blemă a provinciei. Nu numai propăşirea ei spirituală, ci însăşi existenţa ei naţională în viitor atârnă de acest aşezământ cultural.

In expunerea următoare însistăm în primul rând asupra Facultăţii de medicină, şi anume din trei motive: 1. Pentru că ea marchează un pilier important în constelaţia oricărei Universităţi. 2. Pentru că a format subiectul cercetărilor care urmează să fie expuse şi 3. Pentru că pare cu neputinţă de realizat.

Se ştie că medicina nu reprezintă numai o îndeletnicire mai mult sau mai puţin rentabilă. Ea face parte integrantă din ştiinţele naturale, evoluând, după M. Labbé, tot mai mult spre ştiinţă, câtă vreme practica veche cultiva cu predilecţie partea etichetată drept artă.

In antichitate şi în evul mediu medicii se rezumau la observaţia simptomelor, căutând să captiveze încrederea suferinzilor prin reclamă şi atitudini teatrale. Astăzi însă Facultăţile de medicină sunt focare de ştiinţă, şi reoglindesc nivelul cultural al unei provincii.

Considerând Banatul sub acest aspect cultural, înregistrăm o regre­tabilă întârziere. Lipsesc cu desăvârşire instituţiunile pentru cercertări de manifestare, cum sunt laboratoarele şi clinicile, cari aduc contribuţiuni pe teren ştiinţific, şi biuefacere asupra populaţiei nevoiaşe pe teren practic.

In 25 de ani de eră românească Banatul s'a manifestat cu predilec­ţie pe tărâmul muzicei, prin coruri şi fanfare. Din nefericire chiar şi reputaţia muzicală a fost eclipsată uneori de faima supărătoare a depo­pulară. Din cauza unui centralism exagerat, făurirea armelor spirituale

s'a amânat mereu, deşi astfel, subestimându-se această armă, s'a neso­cotit un interes ai neamului.

Comparând situaţia Banatului cu aceia din alte ţinuturi şi ţări re­zultă, după cum vom demonstra, o întârziere dăunătoare prestigiului ţării, o inferioritate care se cere înlăturată. Şi mai rezultă că în loc de auto-amăgire cu devize lăudăroase, e timpul să ne apucăm de muncă construc­tivă, înainte de a fi admonestaţi din părţi străine.

Pentru a evidenţia cât de imperios se impune îndreptarea situaţiei actuale, redăm câteva date cu privire la instituţiunile superioare de pe alte plaiuri, reportându-le la situaţia demografică şi geopolitică a Banatului.

In marea revistă La Presse Medicale Nr. 35 din 1932 scrie că la Tartu s'a celebrat centenarul Facultăţii de medicină din capitala Estoniei. Acest oraş are 40.000 de locuitori, adică V3 din Timişoara, iar ţara în­treagă înregistrează acelaşi număr de locuitori cât Banatul. Facultatea amintită fusese creată de regele Adolf Gustav şi este cu două sute de ani mai tânără decât aceea din Upsala. Adăugăm, tot cu titlu informativ, că oraşul Upsala numără abia 30.000 suflete şi posedă una din cele mai bune Universităţi din Suedia. Trimisul Franţei la ceremoniile bicen­tenare, doctorul Armand Delille, spune că muzeul de tumori cerebrale din Upsala atrage stima lumei ştiinţifice de pretutindeni, fiindcă chirurgia cerebrală cere răbdare imensă, cunoştinţe vaste, tenacitate extraordinară, tehnică migăloasă şi la urmă nu prezintă din punct de vedere pecuniar nicio atracţie.

Tot în nordul Europei găsim un alt exemplu demn de imitat. La Turcu s'a inaugurat în Octomvrie 1943 a doua Facultate de medicină din Finlanda. Ştirea, răspândită de agenţia Rador după D. N. B. şi trans­misă de ziarele apărute la 6 Octomvrie 1943 menţionează că preşedintele Risto Ryti a fost proclamat membru de onoare, pentru că înfiinţarea noului aşezământ se datoreşte stăruinţei, sale personale. Ori ştim bine, că Fin­landa este angajată într'un războiu greu, că numărul populaţiei nu depă­şeşte pe acela a Banatului plus Crişanei, şi că oraşul Turcu, port la Ma­rea Baltica, adăposteşte 60.000 de suflete, adică pe jumătate cât Timi­şoara. Prin urmare dacă conducerea statului a socotit de necesar să promoveze în plin războiu, cu jertfe imense, cultura Filandezilor, desigur că era determinată de împrejurări bine chibzuite. Şi comparând viaţa din Banat cu clima aspră, solul steril şi condiţiunile de trai din pro­vincia Abo-Bjorneborg, a cărei metropolă este oraşul amintit, ne dăm iarăşi seama că ar trebui să fim înaintea cetăţenilor de acolo.

Trecând la situaţia culturală a regiunilor mai apropiate, Banatul apare din nou întârziat. Se ştie că numai la 50—100 km. distanţă de noi funcţionează două centre universitare: la Belgrad şi la Seghedin.

In ce priveşte vecinătatea cu Jugoslavia se impun câteva conside-raţiuni primordiale. Clinicile de acolo sunt tinere. Cele trei Facultăţi, din

^Belgrad, Ljubliana şi Zagreb, reprivesc asupra unui trecut de numai 25 ani (La Presse Médicale Nr. 34/1938). La început de organizare fiind, aceste centre inclusiv Belgradul, nu au reuşit să domine împrejurimea. Românii din Banatul Jugoslav, uneori şi Sârbii de acolo, au preferat să treacă frontiera, în ciuda restricţiunilor impuse de autorităţi, pentru a veni la Timişoara, unde medici conştienţi de faptul că propaganda nu se face numai prin literatură, muzică şi discursuri, au făcut tot posibilul pentru a compensa lipsa instituţiunilor superioare. Dar am comite o gre-şală crezând că, faţă de perfecţionarea continuă a clinicilor învecinate şi faţă de tendinţa slavismului de expansiune, ne putem menţine şi în viitor prin eforturi individuale. Fatal va creşte numărul suferinzilor cari caută avantagii în apropiere, şi cu timpul ne putem aştepta la . depăşiri simţi­toare. Şi cum aşezămintele sanitare superioare nu sunt numai aziluri de bolnavi, ci formează adevărate focare de afirmare prin arma discretă a spiritualităţii, manevrată de elitele unei naţiuni, trebuie să ne sesizăm la timp, creând tocmai aici, în sfera de influenţă a vecinilor, în raza de acţiune a slavismului, instituţiuni de luptă în condiţiuni egale. Noi care sun­tem legaţi de acest pământ din strămoşi, vrem să rămânem în Banat Români liberi din toate punctele de vedere.

Chestiunea vecinătăţii apropiate cu Seghedinul merită iarăşi aten­ţiunea forurilor conducătoare. Ştim că Ungaria, ţară cu populaţie naţio­nală mai redusă, întreţine cinci Universităţi, la Pees, Debreţin, Cluj, Seghe-din şi Budapesta. După dezastruosul arbitraj delà Viena, Universitatea din Seghedin urma să fie readusă la Cluj. Dar guvernul maghiar, cu scopul de a demonstra posiblităţi culturale superioare, a înfiinţat la Cluj o Universitate nouă. Teza maghiară că noi nu putem chivernisi fonduri şi nu avem oameni pentru o nouă Universitate la Timişoara trebuie com­bătută prin fapte. Adevărat că în ce priveşte putera de penetraţie cul­turală a Seghedinului asupra locuitorilor din Banat pentru moment nu suntem îngrijoraţi. Totuşi nu putem privi cu indiferenţă ofensiva culturală a vecinilor. E timpul să ne apărăm cu arme similare. Faptul că la Seghe­din frecventează cursurile studenţi puţini, constitue încă o atracţie pentru cine vrea să înveţe, renunţând la distracţiile din capitală.

Tot din acest motiv trebuie să modificăm şi noi sistemul actual, caracterizat prin Facultăţi puţine, congestionate cu 300—600 studenţi pe curs, aglomeraţie antididactică care se răzbună mai ales în domeniul medicinei, unde pe lângă studiul teoretic se cere şi practică la patul bolnavului.

Continuând a cerceta raportul dintre situaţia noastră şi aceea din alte regiuni, cităm încă unele date edificatoare. într'o lucrare din revista La Presse Médicale Nr. 28 din 1934 distinsul profesor Désmarest delà spitalul Ambroise Parée din Paris îşi exprimă admiraţia pentru Facultatea de medicină din Batavia de pe insula lava din Malaesia. Deşi acest cen-

tru colonial întrece din punct de vedere numeric populaţia din Timi--şoara, nu putem pierde din vedere eă noi nu suntem colonie, ci ne ;

găsim în Sud-Estul Europei, avem pretenţii culturale superioare şi trăim sub climat mai prielnic spiritualităţii. Bănăţenii nu pot admite ca malaezii să-i depăşească pe acest tărâm.

La Bogota în capitala Columbiei, locuită de 144.000 cetăţeni, ma­joritate piei roşii, funcţionează, după Henri Pieron (La Presse Médicale Nr. 14 din 1934). numeroase laboratoare şi spitale universitare grandioase,, executându-se într'ânsele lucrări de nivel european superior.

Profesorul Francise Jaille afiimă că Algerul adăposteşte cea mai splendidă Facultate de medicină din Africa. In spitalul Mustapha, în­fiinţat în secolul XVI, Arabii învaţă în limba lui Voltaire disciplina Ippo­cratica (aceeaşi revistă Nr. 5 anul 1934).

La Hanoi, Indochina, fiinţează din anul 1902 o şcoală medicală, ri­dicată mai târziu Ia rangul de Facultate (aceeaşi revistă Nr. 7 din 1935). In Australia se cultivă o tradiţie universitară multiseculară (Nr. 27 din 1935). La Santiago de Chile s'a celebrat în anul 1933 centenarul Facul­tăţii de medicină, cu participarea reprezentanţilor din Europa (Nr. 91 din 1933).

O menţiune separată merită situaţia din Canada. Acest dominion posedă la 12.000.000 locuitori 5 Universităţi: 3 engleze şi 2 franceze. Doctorul Emile Sergent din Paris, vizitând oraşele Quebec şi Montreal» unde ţinea cursuri de propagandă, acelaş Sergent care a cutreerat şi România în calitate de prieten al poporului nostru, se declară încântat de palatele grandioase ale clinicilor de acolo. Distinsul savant cu accent de melancolie recunoaşte că spitalul Charité din Paris nu poate fi comparat cu acelea de dincolo de Ocean. Dar — spunea dânsul — personal am o consolare : sub podelele saloanelor mele mai găsesc praful de pe botinele marelui Laennec. Cât priveşte producţia ştiinţifică nu putem uita că la Toronto s'a descoperit insulina, medicamentul care salvează zi de zi multe vieţi de diabetici.

Revenind la ţările europene de cultură veche, amintim că în Spa­nia s'au aniversat recent 700 ani delà înfiinţarea Facultăţii de medicină din Madrid. In faţa acestui eveniment extraordinar ne-am pus şi noi în­trebarea: ce era Madridul de atunci şi din ce consta învăţământul m e ­dical? Judecând după. marea enciclopedie Larousse, oraşul putea să aibă extensiunea unui târguşor bănăţean de astăzi, medicina era o artă mi­sterioasă, practicată de persoane cari se credeau unse de divinitate cu darul tămăduirei, iar învăţământul se rezuma la lectura textelor lui Hipo-crate şi Qalenus. Este cert că situaţia noastră de azi nu suportă com­paraţie cu aceia din Spania secolului al XIH-lea. Şi totuşi Timişoara se , afla în întârziere faţă de Madridul de acum 700 ani.

Trecând la statele cu organizaţie medicală evoluată în fruntea lor figurează astăzi Germania şi Italia.

In Germania nu există oraş mai răsărit care să nu fie în acelaş timp şi centru universitar excelent şi de tradiţie seculară. La Frankfurt, Stettin, Hamburg, Köln, Berlin, Heidelberg, Iena, Breslau, Könisberg, Nürnberg, Dresda, Leipzig, Viena, Graz, Innsbruck, Salzburg, clinicile contribue în mare măsură la viaţa culturală a oraşelor. Facultăţile din München, Greifswald, Bremen, Hannover, Rostock, Münster, Erlangen, Lübeck şi altele, deţin roluri conducătoare în viaţa culturală a centrelor respective. Atât de cunoscute sunt centrele germane amintite, încât nu e cazul să li se aducă laude deosibite. Fiecare om cult cunoaşte de pildă Viena medicală, cu tradiţia ei de 600 ani, polarizând încrederea şi admiraţia lumei întregi.

După prof. V. Patriciu (v. Cele Trei Crişuri, Nr. 11—12 1943) Germania posedă 30 Universităţi şi 65 şcoli superioare, în afară de 15 Politehnici.

In Italia fiecare provincie, chiar mai mică decât Banatul, posedă 2—3 Universităţi unile de tradiţie milenară (ca bunăoară Bologna, Pa­dova, Neapole şi Palermo). In treacăt amintim, cu titlu de curiozitate, că Universitatea din Padova abia în anul 1943 şi-a zăvorit porţile pentru prima oară delà 1222, şi anume din cauza evenimentelor în curs de des­făşurare. La o populaţie de două ori cât a României, Italia întreţine 20 Facultăţi de medicină. Ele au dat clinicieni de talia lui Forlanini, desco­peritorul pneumotoracelui terapeutic în tuberculoza pulmonară, şi a lui Morgagni,, eare în secolul al XVIII-lea a revoluţionat ştiinţa prin tratatul întitulat: „De sedibus et causis morborum."

Alt exemplu ne oferă învăţământul medical din Franţa. Asupra or­ganizaţiei de acolo ne informează directorul revistei La Presse Médicale Desfosse. In. Franţa numărul Facultăţilor este de 24 repartizate astfel: 10 Facultăţi de medicină propriu zise : şi 14 şcoli medicale. Prin urmare la fiecare jumătate milion locuitori revine o instituţie superioară. Rapor­tând această proporţie la noi, Banatul ar trebui să aibă 2—3 asemenea aşezăminte culturale. Asupra nivelului instituţiunilor din Lyon, Toulouse, Bordeaux, Marseille sau Sorbona din Paris iarăşi nu este cazul să ne oprim, deoarece ele sunt admirate de toată omenirea.

In Anglia Universităţile prezintă un aspect cu totul particular. Fa­cultăţile de medicină, numite Colegii, sunt instalate în 27 spitale particu­lare (La Presse Médicale Nr. 46 din 1935). Prin urmare ţara dispune de 27 Facultăţi de medicină la 49 milioane locuitori. La acest număr mare de Colegii sunt admişi anual numai 1400 studenţi, cât la noi în 3 Facultăţi (Bucureşti 600, Sibiu 500, Iaşi 350). Fireşte că în asemenea condiţiuni instrucţia devine individuală, înfăptuindu-se chiar şi desideratul exagerat a lui Nothnagel, care prevede pentru exerciţiul percuţiei şi ascultaţiei practică de 2 ore pe zi, timp de 2 ani (citat după v. Jagic:

Klinik der Herzkrankheiten 1942) şi nu e de mirare că ştiinţa a fost re­prezentată de Harvey descoperitorul circulaţiei sângelui, de Stokes, care a descris pulsul rar permanent, de Ienner, care a scăpat omenirea de variolă, de Lister, care a creat antisepsia, de Sydenham, Bright şi alţi binefăcători ai omenirii, în număr imens.

O organizaţie similară există şi în Statele Nord-Americane (La Pres­se Médicale Nr. 49 din 1935). — De pildă, un doctor distins din Ti­mişoara, Traian Leucuţia, posedând un institut superb de radiologie, la Detroit, deţine catedra corespunzătoare a Universităţii „Harper's Hospital".

In America posibilităţile financiare sunt infinite. Clinica fraţilor Ma­yo din New-York se extinde la 72 etaje, în laboratoare lucrează 500 laboranţi, iar biblioteca ocupă 10 etaje. Prin asemenea eforturi U. S. A. a recuperat timpul pierdut de startul tardiv în ştiinţă. Şi la ce rezul­tate a ajuns? După profesorul Ch. Oberling (Presse Médicale Nr. 39 din 1935) tot mai mulţi europeni traversează Atlanticul pentru a studia instituţiile gigantice din lumea nouă. Americanismul în ştiinţă înseamnă a învăţa maximum de lucruri în minimum de timp şi a fi clar, simplu, şi practic. — în vederea instrucţiei individuale la o Facultate se admit numai 50—80 studenţi. In concluzie autorul amintit susţine că institutele americane, de pildă pentru cercetarea reumatismului sau a cancerului, precum şi, laboratoarele de cercetări experimentale, marchează un pas înainte în evoluţia ştiinţei medicale.

Ca încheere adăugăm că mica Elveţie, la 4Va milioane locuitori întreţine 5 Facultăţi de medicină, şi încă dintre cele mai bune din Eu­ropa.

Iată dece, comparând situaţia Banatului cu realitatea din alte ţinu­turi, am îndrăznit sa afirmăm că pe teren cultural suntem mult prea în­târziaţi. La noi problema Universităţii formează încă subect de discuţie. Banatul are binevoitori, dar sunt şi care preferă congestionarea puţinelor centre actuale în dauna aspectului cultural al ţării.

Suntem întrebaţi de multe ori mai ales de părinţi grijulii de viaţa odraslelor trimise la 600—700 km. distanţă, dacă problema descentra­lizării învăţământului superior se pune în mod serios sau nu? Acestora le răspundem totdeauna în felul următor: câtă vreme ne prezentăm la centru în postură de solicitanţi, speranţele noastre sunt minime. Dar când vom revendica culturalizarea provinciei prin reprezentanţi hotărâţi să nu cedeze. Universitatea Banatului va lua naştere cu viteză uimitoare, deoarce interese de stat dictează realizarea acestui desiderat.

In altă ordine de idei înfiinţarea Universităţii complete a Banatului, este perfect întemeiată de necesitatea de a continua tradiţia activităţii ştiinţifice, creată de înaintaşii noştri de aici. Se ştie că tradiţia sudează generaţiile şi le îndeamnă să păstreze patrimoniul cultural al neamului. Atributele ei sunt imponderabile. înainte de toate însă, transmiţând făclia ştiinţei din părinţi în fii şi delà maeştri la elevi, ea determină continui­tatea creaţiei ştiinţifice.

Privind Banatul sub aspectul tradiţiei medicale, de pildă, ar trebui să-1 găsim în plină strălucire. Ori el nu a dat în 25 ani de eră româ­nească niciun profesor la Facultăţile de medicină existente. Iar cât pri­veşte perspectiva lui în viitor, ea apare la fel de întunecată, deoarece la Facultăţile actuale funcţionează numai 3 fii ai provinciei în posturile, unde se formează adevăraţii specialişti: 2 la Sibiu şi 1 la Bucureşti. Pe aceşti cunoscători ai specificului particular local se bazează propor­ţional, ascensiunea provinciei de I V 2 milioane locuitori. Evident că o îmbunătăţire a acestei proporţii, o participare mai activă a provinciei noastre la instituţiunile superioare ar însemna un act de dreptate şi îm­potriva dreptăţii nu se pun probleme între fraţi. Banatul nu poate să fie o colonie, nici o anexă la discreţia centraliştilor.

Dar să vedem, cari sunt reprezentanţii medicinei originari de pe aceste plaiuri, a căror tradiţie se cere perpetuată? Am avut cinstea să descriu în numeroase publicaţiuni viaţa şi opera lor, dealtfel binecuno­scută în parte de toţi istoriografii medicali.

Poporul român de aici a trăit vremuri cu adevărat grele. In 200 ani trei capete încoronate au dispus în mod arbitrar de soarta lui: Ma­ria Terezia, Iosif al II-lea şi Franz Josef. Dintre mulţi stăpâni aceştia s'au amestecat direct în viaţa Banatului şi, din nefericire, nu tocmai în mod favorabil pentru Români.

După izgonirea Turcilor, cari au stăpânit acest pământ timp de 164 ani, Sublima Poartă a fost înlocuită cu dominaţia Curţii împărăteşti din Vie-na, bănăţenii ajungând din lac în puţ. Maria Terezia consideră Banatul ca domeniu regal, iar guvernul avea însărcinarea să stoarcă de pe spinarea poporului subjugat, asuprit, exploatat şi pe deasupra desconsiderat, cât mai mari beneficii. Sub domnia ei a izbucnit cunoscuta epidemie de boli venerice, deoarece împărăteasa ordonase deportarea vagabonzilor şi prosti­tuatelor din Viena la Timişoara. Având 14 copii, dintre care 11 erau fete, şi fiind mereu încurcată în războaie costisitoare, Maria Terezia, în ' jenă financiară, considerând Banatul ca sursă bună de muls, arendează pro­vincia unei bănci vieneze, pentru suma de 10 milioane florini aur.

Iosif al II-lea, fire contemplativă, informat la faţa locului asupra pământului, ordonă intensificarea colonizărilor germane. La dispoziţia stă-

pânirei, ţăranii băştinaşi, iobagi mizeri, sunt mutaţi spre regiuni mai. muntoase, mai sterpe.

In secolul XIX, sub domnia lungă a nefericitului împărat şi Rege Franz Josef, Românii bănăţeni erau reduşi pe teren medical la un rol; şters. Deşi Banatul formase 10°/0 din populaţia Ungariei, iar Românii 7 5 % din locuitorii regiunei, ei n'au deţinut acasă funcţiuni de seamă. Guvernele socoteau provincia noastră drept moşie particulară. Nu interesa opinia localnicilor, sau proporţia lor la conducere. Aceştia trebuiau educaţi să recunoască binefacerea oblăduirei şi centralismului tiranic. Iar după înlăturarea lor sistematică se pretindea cu cinism că nu au elemente capabile de conducere. Pe vremea aceia numai Dimitrie Nedelcu din Lu­goj a ajuns profesor la Facultatea de medicină din Budapesta. Acasă în Banat, proporţia dintre autohtoni şi cei veniţi din calcul financiar era, sub domnia lui Franz Josef, de-adreptul ruşinoasă pentru băştinaşi.

Dacă în acest climat sufocant, caracterizat prin tendinţa guvernelor de bagatelizare şi de dominare arbitrară, au răsărit totuşi figuri proemi­nente, cu numele încrustat pe veci în istoria medicinei, faptul se date­reste trudei câtorva fii aleşi ai ţinutului.

In galeria lor figurează, la loc de frunte, doctorul Pavel, Vasici, din Timişoara, care, încă student fiind, a scris primul tratat în' limba română„ apărut la 1830 sub titlul „Antropologia". După un an publică al doilea volum „Dietetica". A treia lucrare „Macroviotica" apare în 1844 în două volume, redactată după tratatul faimosului Hufeland, iar la 1846 scoate volumul „Neputinţa şi a ei totală vindecare". Editează apoi, în ordina cronologică, în Timişoara, Catechismul sănătăţii, 1870, Catechismul an­tropologie 1870 şi mai târziu, disertaţiunea citită la 1880 ca membru la-Academia Română „Despre vegetarianism". La 1877 scoate ultimul vo­lum despre difterie. In calitate de colaborator al mitropolitului Andrei Şaguna, fondează împreună cu Gheorghe Bariţiu „Gazeta Transilvaniei". Tot Vasici redactează ani de-arândul „Telegraful român", „Foaia pentru minte, inimă şi literatură", pe urmă „Igiena şi şcoala", iar la Timişoara „Igiena socială". Opera lui e prodigioasă. Pe mormântul lui de piatră din oraşul natal s'a scris cu drept cuvânt, că adăposteşte un merituos luptător pentru neam, şcoală, biserică şi ştiinţa medicală.

O altă figură medico-istorică aleasă a fost Gheorghe Crăiniceanu, celebrul oculist, igienist şi istoriograf medical, născut în Ciclova-Montană, la 1853. încă student fiind la Universitatea din Budapesta, 1-a pasionat nemărginit studiul boalelor de ochi. Dorind să devie oculist, funcţionează ça preparator şi mai târziu, ca asistent la clinica de ochi din Budapesta, condusă de profesorul Schulek. Din acest timp derivă seria de lucrări publicată în colaborare cu Arkövy la Stuttgart, despre studiul boalelor de ochi în raport cu cele de dinţi. Mai târziu publică statistica orbilor din Ungaria, cu planul pentru asistenţa lor. Mânat de dorul neamului

săui la 1885 trece Carpata pentru a se stabili în Vechiul-Regat. Şi cum; la Bucureşti nu putea activa, deoarece doctorul Davila adusese din Ger­mania pe oculistul Kugel, se stabileşte la Iaşi, unde organizează primul curs liber de oftalmologie. La 1888 Facultatea de medicină din Bucureşti îl însărcinează să ţină un curs liber de oftalmoscopie şi operaţiuni de ochi. Volumele sale cele mai de seamă sunt : „Formular oculistic", „Of-talmoscopia practică", „Igiena ochilor", „La conjonctivite granuleuse dans l'état actuel de la science, Paris", „Soll man die Granulationen ge­mässigt oder heroisch behandeln, Berlin", „Hygiene de l'oeil", „Opera­ţiuni de ochi, Bucureşti", „Die Gesundtheitspflege der Augen, Tübingen" şi „Statistica orbilor din ţară", scrisă pe vremea când era Lt. Colonel activ şi conducea institutul „Vatra luminoasă", la dorinţa reginei Elisabeta.

Ca istoriograf medical Crăniceanu a fost calificat de profesorul N. lorga, ca prim-istoriograf al -medicinei româneşti. Opera sa principală, întitulată „Literatura medicală românească", editată de Academie, cuprin­de pe 483 pagini bibliografia completă a primelor lucrări medicale din ţara noastră.

Ca igienist publică la 1895 „Igiena ţăranului român", premiată de Academie. A doua ediţie apare în Oraviţa, sub titlul prescurtat „Igiena Românului". Despre ea cetim în revista „Spitalul" din 1896, din con­deiul doctorului I. Ştefănescu, directorul serviciului sanitar general, ur­mătorul comentar : „In ea se află reunite şi închegate în mod conştiin­cios, complet şi cinstit, nu numai numeroasele observaţiuni personale, dar şi întreaga literatură ce posedăm asupra acestui subiect".

Socotim că era cazul ca spitalul din Oraviţa, oraşul unde şi-a pe­trecut o mare parte din viaţă, să poarte numele celebrului oculist.

Tot din Banat îşi trage obârşia familia marelui bacteriolog şi ana-tomo-patolog Victor Babeş. Vichentie Babeş, a cărui bust domină intra­rea unui parc din Timişoara, era luptător neînfricat pentru libertatea Ba­natului, iar fiul Victor, ca glorie naţională, a marcat piatră de hotar în istoria medicinei. Opera lui o cunoaşte fiecare român şi fiecare medic bine pregătit din lume. Nu e locul să insistăm asupra ei. Subliniem doar că la noi persistă un cult tainic pentru luceafărul disciplinei hipocratice, precum şi dorinţa de a-i perpetua opera.

In Lugoj s'a născut Ia 1811, din familie de maistori, Dimitrie Ne-delcu, singurul profesor român la Facultatea de medicină din Budapesta. Acest creator de drum nou pe terenul dentisticei, pe vremea când ex­tracţia dinţilor o făceau bărbierii, între tuns şi ras, a scris opere neperi-toare în limba maghiară. Şi pentru ce nu-1 socotim renegat folosind această limbă? Deoarece numai pasiunea pentru studiul boalelor de dinţi 1-a de­terminat să activeze în orice chip, exclusiv în interesul adevărului ştiinţific.

Am avut cinstea să redau, pentru prima oară, biografia doctorului Alexandru Popovici, eruditul balneolog din Băile Herculane, autorul pri-

mei monografii româneşti asupra băilor amintite. Volumul său, „Băile lui Ercule sau scaldele delà Mehadia", apare la 1872, iar versiunea germa­nă, întocmită la cererea Universităţii din Viena, poartă data anului 1885.

Delà Gh. Roja, numit de Bologa, distinsul profesor de istoria me-dicinei delà Universitatea din Cluj-Sibiu, „un savant medic aromân din Timişoara, fizicus municipal", ne-au rămas două lucrări nemedicale şi câteva lucrări medicale, indicate de Crăirticeanu, dar ne mai găsite de noi.

Ca încheere amintim pe filantropul Petru Borlovan, pe pediatrul Constantin Popazu, prieten din Viena cu Eminescu, pe Virgil Nemoianu, căruia populaţia din Mehadia i-a ridicat un monument încă în cursul vieţii, pe Ignea, Laslo, Ciocârleanu şi Fometescu, reprezentând cu toţii figuri proeminente ale medicinei din Banatul de altădată.

Aceştia sunt pionerii ştiinţei medicale din Banat. Generaţia de as­tăzi are datoria să acţioneze pe urmele lor, fapt posibil astăzi numai într'un climat prielnic lucrărilor de ştiinţă.

Dealtfel o singură privire asupra hărţii ne convinge că din prima zi după Unire trebuia înfiinţată o Uuniversitate în Banat, ca bastion de apărare în raza curentelor heterogene, dat fiindcă argumentele de ordin sanitar, cultural, bio-politic, istoric şi naţional, pledaseră. copleşitor pen­tru realizarea acestui deziderat încă ilio tempore.

Universităţile din Heidelberg, Iena, Frankfurt; Oxford, Cambridge, au fost create pe vremea când erau pe un sfert cât Timişoara, şi nu este exclus ca nivelul cultural al ţărilor respective să fie în mare parte ridicat tocmai de aceste instituţii. Să nu aşteptăm ca în cazul Davila, ca un străin să ne creeze instituţiile necesare, ci să acţionăm prin noi înşine pentru realizarea imperativelor noastre de propăşire.

III.

înainte de a trece la alte consideraţiuni, redăm fragmentar argu­mentele lucrărilor anterioare cari militează poate mai convingător pentru necesitatea înfiripării învăţământului superior în Banat, decât cele cari le vor urma.

D-l Sever Bocu : Universitatea de Vest. Broşură de 50 pagini, apărută în 1937 la institutul de arte grafice „Tipografia Românească."

O Universitate se întemeiază pentru raţiuni de stat. O idee de apărare sau de cucerire, pacifică, de penetraţie, intelectuală, spirituală, îi stă la bază, un fel de imperialism, moral la început, care-1 precedează însă pe cel politic, aproape ne­cesar, logic. Intâiu merge Universitatea, pe urmă vine raţiunea tunului. Totdeauna a fost aşa. Numai raţiunea de stat a variat delà o epocă la alta.

Nici un stat nu-şi aglomerează Universităţile într'un singur punct geografic, neglijând pe celelalte, ci le repartizează, cât se poate, simetric — de aci luăm şi

noi numirea de Universitatea de Vest — tot atâtea considerente cari pot fi multe,, determinanta nefiind însă decât una: raţiunea de stat.

Astfel în 1873 Monarhia Austro-Ungară înfiinţează, la o extremitate a ei, la Cernăuţi, o Universitate. Ce idee a prezidat la înfiinţarea ei ? De ce la Cernăuţi, în cea mai mică dintre provincii, când atâtea provincii mult mai mari, cu capitaie mult mai însemnate, n'aveau Universităţi ? Fiindcă aşa cerea raţiunea de stat. Academia Mihăileană din Iaşi se dezvolta în Uiversitate. Monarhia a înţeles că laşul va deveni un centru de atracţie, irezistibil, poate nu numai pentru populaţiile ei româneşti, ci şi pentru cele rutene sau evreeşti, dacă nu va înfiinţa la Cernăuţi o Contra-Universitate. A înfiinţat deci o Contra-Universitate. Şi avea dreptate. Exodul spre Iaşi a încetat brusc cu înfiinţarea acelei Universităţi, şi opera de ger-manizare a societăţii româneşti din Bucovina, cu crearea unui tip specific, de austriacus, hibrid, intermediar, premergător desnaţionalizării, ce s'a urmărit, urma ritm lent, dar cert, în Bucovina. Deşi la câţiva kilometri — 1 — 200 — numai de Iaşi, românul bucovinean din ţara fagilor, ctitoria lui Ştefan cel Mare, prin adă­parea la fântâni străine, îşi înceta un rol nu numai de producător activ, ci şi unul de consumator pasiv al culturei româneşti. Viena îi ducea fluidul narcotic. Buco­vineanul, la el acasă, n'avea decât să-şi întindă o mână, şi să bea, câtă vreme pentru Iaşi îi trebuiau bani, şi paşapoarte.

Universităţile se amestecă, cu putere de destin, în pregătirea marilor trans­formări. Zadarnice sunt toate uriaşele forţe constituite, pădurile de baionete, tot ce pare de neînvins, de nebiruit, cauzele drepte, dar năpăstuite, au de partea lor Universităţile ...

Vieris causa dus placuit, sed vieta Catoni. Ţesătura bănăţeană este alta decât cea din alte părţi şi, şi doina ei, e alta-

Este oare necesar să-i impunem dictatorial altă ţesătură, altă doină, altă poezie ? Sau să i-le rafinăm, perfecţionăm, înnobilăm, pe ale ei? Dacă n'ar avea o altă legi­timare decât aceasta: conservarea particularismului etnic, dinamizarea însuşirilor distincte, în poezie şi artă, dezvoltarea specificului regional, agricol, minier, indus­trial, comercial, şi încă o Universitate şi-ar legitima la noi existenţa. Sentimentul naţional nu este altceva decât fusionarea tuturor principiilor regionale. El este re­zumatul comandamentului pământului românesc, până unde răsună dulcea limbă românească şi până unde este înfrăţită ţărâna, în care zac oasele părinţilor noştri, cu tradiţiile tari fac dintr'un teritoriu, domeniul, „patres" al unei naţiuni. O Uni­versitate în Timişoara ar da hotărît o plus-valută însuşirilor bănăţene... Şi, totuşi, nu acesta este argumentul, cel de forţă, cel principal, de care ne servim în re­vendicarea noastră. Mergem în gradaţie.

S'a afirmat în vremea din urmă bă Banatul nu mai dă talente, că mina se­culară ar fi epuizată, secătuită. Eu spun, nu poate da talente, câtă vreme durează această exploatare a ei neraţională, câtă vreme sufletul bănăţean, e stors, vlăguit, scoatem din el mai mult decât el poate restitui, — aceasta e şi principala cauză a denatalitâţii, după mine, oricât am alerga după altele.

Care este raţiunea noastră de stat la Vest?

In acest unghiu, dintre Dunăre şi Tisa se dă un crâncen războiu de rase. Nu de azi, de o mie de ani. Neamul românesc, fără stat, nesusţinut, neajutat de ni­meni, a înfruntat cu cinste, acest războiu, fără răgaz şi, e puţin spus cu cinste, cu succes de multe ori. recucerind cu metodă, aproape, prin patrulele sale, la diferite puncte ţinta de totdeauna vizionară : Dunărea şi Tisa.

Politica noastră de Stat la Vest, poate nu în fond, poate nu în profunda ei realitate, poate în formă numai, în aparenţă — dar nici aşa nu este admisibil— dă impresia unei renunţări. Aceasta nu este admisibil.

Universitatea de Vest este obligaţia pentru noi, care era pentru Monarhia Austro-Ungaria, Universitatea din Cernăuţi.

Eu nu vreau să înmulţesc studenţii, ci Universităţile!

D. Sever Boca, fost ministru interwiew, în ziarul „Dacia" din 19 Aprilie 1943. ^Bănăţeanul se simte un învins de împrejurări care îl fac să se retragă pe toate liniile, şi de pe aceea a natalităţii".

Ştim delà conferinţa păcii delà 1919 cât a trebuit să suferim din cauza că Sârbii vorbeau de Banat consecvent ca de o provincie sârbească, câtă vreme noi îl aveam etichetat sub titlul „Transilvania".

Nu înţeleg de ce e mai provincie Bucovina decât Banatul ? Bucovinei i se dau toate instituţiunile, inclusiv Mitropolie şi Universitate, iar Banatul rămâne în urmă pe toate terenurile culturale.

D-l Generai Potopeam, fost ministru, (din cuvântarea ţinută la 29 X 1943). „Ateneul Român, filiala Timişoara, a înscris în programul său înfiinţarea Universi­tăţii Banatului, pentrucă prin contribuţia lui de sânge, şi prin evoluţia lui culturală, Banatul merită şi are tot dreptul să primească Universitate."

D-l Alexandru Marta, fost rezident regal, în referatul înaintat Ministerului Instrucţiunei :

E firesc ca un ţinut ajuns economiceşte la desvoltarea pe care o înregis­trează Banatul, să fie înzestrat cu Universitate. Progresului economic trebue să-i urmeze progresul cultural.

Fără un bastion care să ne apere împotriva celor trei curente culturale stră­ine, care se încrucişează aici, rămânem expuşi influenţelor apropiate şi în inferio­ritate faţă de ele.

Raportul Institutului Social Banat Crişana, publicat în Revista Institutului Nr. 33-36 din 1940, semnat de Dr. C. Grofoşorean, M. Şora şi V. Ardelean : Ungu­rii încă înainte de 1914 erau pe cale de a deschide o Universitate la Timişoara, atât de important li se părea acest centru. Socotelile lor nu le cunoaştem, dar le "bănuim. Desigur nu le-a putut scăpa din vedere, după experienţa favorabilă făcută cu teologia rom-cat. şi mai ales cu şcoala normală, ce importanţă ar putea avea o Universitate, focar de ştiinţă şi cultură ungurească, pentru acapararea naţionali­tăţilor din Banat pe seama lor. Economiceşte Banatul ajunsese la o înflorire ra­pidă şi neaşteptată, pentru a nu putea suporta şi alimenta un program cultural «cât îl necesită un centru universitar.

Şi Nemţii noştri din Banat au făcut paşii necesari pentru a obţine pe seama lor o Universitate la Timişoara.

Revenind la noi, Românii, n'am putut înţelege niciodată pentru ce nu trag în cumpănă atâtea motive politice, economice, industriale, etc.? Azi iniţiativa a trecut cu drept de monopol în mâna Statului. Să reabatem centrul nostru de gra­vitate spre acest apus al ţării. Nici un alt oraş al ţării nu are cu atâta impetuo­zitate nevoe să fie organizat spiritualiceşte ca Timişoara. Banatul, în permanenta lui depărtare de orice focar de viaţă românească, având în faţă popoare superior înarmate, şi favorizate de poziţia lor geografică, mult prea aproape de centre na­ţionale organizate, a fost fatal să stagneze, epuizat şi absent.

Şi autorii se întreabă : Este o raţiune de stat în a-1 lăsa şi pe mai deparfe în această stare deplorabilă, privindu-1 de atenţia şi ajutorul moral şi intelectual *al unei instituţii de stat ?

După calculul autorilor trei milioane şi jumătate de Români ar gravita spre acest centru universitar.

D. Dr. Ion lovin, conferenţiar la Facultatea de medicină din Bucureşti, în -ziarul „Dacia" din 9 Iunie 1943 : „In orice geneză există trei faze: concepţia, ges-taţia şi facerea. Facultatea de medicină din Timişoara, a depăşit mult faza con­cepţiei, ea se găseşte în faza de gestaţie.

Facultatea de medicină răspândeşte în cel mai înalt grad binefacerile culturii şi a milosteniei prin bolnavii îngrijiţi în spitale, ca şi prin personalul pregătit în clinici. Bănăţenii s'ar lua la întrecere pentru a da ţării cele mai moderne clinici.

D. Avocat Adrian Brudariu, conferinţă rostită în cadrul Ateneului Român, filiala Timişoara, la 14 Februarie 1943: In nici o altă parte tineretul nu s'a resimţit -mai mult de pe urma evenimentelor politice ca în Banat. Vina o poartă lipsa unei Universităţi, care să integreze cultura diferenţiată a şcoalelor de specialitate.

Poporul bănăţean, cu 72% ştiutori de carte, cu peste 80.000 săteni cântăreţi

1 cu ţărani poeţi, cu contribuţia s'a militară, economică, etc., este îndreptăţit să aibă o Universitate proprie. Şi asta cu atât mai mult cu cât o Universitate la frontieră este mai puternică decât o linie Maginot.

D. Prof. Dr. Roşu-Roşioru, în ziarul „Vestul", anul XIII, Nr. 2935: La creş­terea populaţiei Banatul contribue cu un coeficient deficitar. Intre numeroasele motive e şi lipsa unui înalt focar ştiinţific de ordin sanitar. Ne lipseşte, ca o exigenţă a vitalităţii noastre, o Facultate de medicină, facilitând astfel accesul tineretului bănăţean la cariera medicală.

Dacă Banatul e mereu apreciat ca o provincie românească de înaltă valoare etnică la graniţa de Vest a ţării, în schimb şi solicitudinea noastră faţă de el tre­gue să fie îndoită.

Neamul românesc care râde şi plânge în doinele neîntrecute ale Banatului cântăreţ, are şi o datorie atavică faţă de acest Banat: să-i conserve prestigiul românesc şi rezistenţa fizică şi morală, cu toate mijloacele disponibile. Şi între

aceste mijloace, în ordine cronologică, e azi de o presantă actualitate: o Facultate-de medicină la Timişoara.

D. Dr. C. Corneanu, preşedintele Astrei din Caransebeş, în „Dacia" din 2i August 1943: Intre „instituţiunile naţionale", reclamate de Andrei Mocsonyi la 1S60K. pentru Banat, locul de căpetenie il are Universitatea.

Asociaţia culturală din Banat a înfiinţat prin stăruinţele lui Traian Lalescu Şcoala Politehnică. Rodul ei binecuvântat se revarsă de peste două decenii asupra ţării întregi, promovându-i industria în toate ramurile ei. Dimpreună cu Facultatea de ştiinţe, cu Facultatea de agronomie şi cu Academia de teologie, sălăşluite de trei ani în capitala provinciei noastre, au creat viaţa universitară a Banatului, ce nu mai poate fi dărâmată sau dislocată. Dimpotrivă ea îşi cere stăruitor întregirea cu Facultatea de medicină, de Litere şi Filosofie şi cu cea de Drept.

D. Dr. Emil Botiş, magistrat, în Revista Institutului Social Banat Crişana, Mai—Iunie 1943: „In Banat, unde băştinaşii îşi apără egemonia întemeiată pe drepturi bimilenare faţă de migraţiuni străine, naţiunea română are şi trebue să aibă şi în continuare iniţiativa înfiinţării celor mai înalte aşezăminte culturale. După cum Şcoala Politehnică din Timişsara este creaţia ştiinţei româneşti, tot aşa şi Universitatea trebue să fie înfăptuită de geniul nostru creator.

Căci greşit este considerat că Facultăţile de Litere şi Drept din Timişoara,, funcţionând din 1845 până la 1848, înfiinţate de canonicul Ignatie Fabry, nu erau altceva decât Lyceum eclasiastic, în care se învăţa filosofia şi logica, mai apoi, dreptul. Dacă erau licee eclesiastice nu trebuiau desfiinţate de Comandamentul Militar.

Autorul se întreabă: De ce aşa de mulţi studenţi la câteva Universităţi cu săli şi laboratoare supraaglomerate, când învăţământul superior este mai bine asigurat prin formula: studenţi puţini, la Universităţi multe?

Reaua pregătire a unor absolvenţi nu se explică oare mai ales prin faptul că în trecut o mare parte dintre puţinii profesori erau absenţi delà catedre din cauza unor însărcinări politice, alte catedre erau vacante şi suplinite, şi peste tot numărul de studenţi la Facultăţi era prea mare pentruca puţinii profesori să se poată ocupa cu ei în mod individual şi mai temeinic.

Universităţile au un rol de apărare spirituală a patriei. Tunul şi cartea sunt armele ei, deci: de cât mai multe tunuri şi de cât mai mulţi cărturari aie nevoie naţiunea. Fortăreţele acestor arme de foc şi de spirit e bine să stea la colţurile expuse ale naţiunei.

D. Dr. Ion Ţeicu, Oraviţa, în Dacia din 25 Iulie 1943: O ţară nu poate clădi un naţionalism sănătos şi durabil, decât dacă se sprijină pe provincii sănă­toase şi durabile sub orice punct de vedere le-am privi: naţional, economic» cultural, sanitar, etc.

La un românism de 20 milioane de suflete, cu un număr redus de medici şi mai ales cu numărul disparent de specialişti — şi aceştia aglomeraţi toţi în

capitala — se face tot mai simţită nevoia de a se înfiinţa o nouă Facultate de medicină în Banat.

Românismul din Banat convieţuind cu un număr foarte puternic de minorităţi, care dispune de o vastă cultură socială şi de instituţiuni diverse, a fost pus pe o treaptă de inferioritate. Acest românism trebue sâ-şi recâştige prestigiul.

D. George Sbârcea, în „Curentul" din 26 Septemvrie 1943: O universitate la Timişoara, iată lozinca pe care provincia delà marginea apuseană a ţării şi-a înscris-o pe steagurile-i luptătoare. O universitate, pe care n'o împart cu nimeni, pe care o vreau bănăţeană, delà rector până la ultimul pedel, ea să însemne o încoronare a tuturor eforturilor cărturăreşti ale harnicelor generaţii din provincie. Fireşte bănă­ţenii au dreptate. O universitate mai mult consitue pentru naţie o garanţie în plus că drumurile viitorului vor fi mai luminoase, mai drepte, mai aprop'ate de civilizaţie. Câteva facultăţi noui la graniţa de Vest consolidează zidul românesc ridicat în prispa câmpiei panonice, grăbesc procesul de sudură între intelectualitatea delà marginea ţării şi cea din interiorul ei, înmulţind pepinierele puţine care pregătesc medici, ingineri, dascăli, sociologi şi economişti, atât de necesari reconstrucţiei ce ne aşteaptă după războiu. Şi, pentru bănăţeni mai înseamnă ceva. Gândiţi-vă cu cât elan ar colabora un seminar de istorie la minunţioasele cercetări şi strângeri de documente ale Institutului Social al d-lui Grofşoreanu, care şi-a propus redac­tarea unei istorii cuprinzătoare şi obiective a Banatului r o m â n e s c ! . . . Inchipuiţi-vă ce câştig ar fi pentru folklorul bănăţean, dacă absolvenţii facultăţii de litere din Timişoara de mâine şi-ar ţese tezele de doctorat pe tema bogăţiilor de melos poporan al satelor din jurul Caransebeşului! . . . Şi ce nouă strălucire şi-ar dobândi patriotismul bănăţean, dacă tineretul provinciei ar rămâne în atmosfera de acasă, învârtoşată de naţionalism, să-şi desăvârşească învăţătura lângă amintirea vie a marilor bănăţeni de i er i ! . . ."

D-l Dr. N. Belu, Reşiţa, în „Dacia" din 31 Octomvrie 1943 : Ca fiu al Banatului nu-mi pot imagina că ar putea exista un suflet curat şi

cinstit de român în această ţară, care să nu ne susţină în străduinţele noastre de a face ca Banatul, prin Universitatea sa proprie, să fie întotdeauna o mândrie a neamului şi a ţării româneşti.

Al ̂ doilea memoriu al Institutului Social Român, semnat de d-nii Dr. Grof­şoreanu şi Dr. Botiş şi publicat în Revista Institutului, numărul Septemvrie-Octomvrie 1943.

Banatul are imense bogăţii culturale, fiind unul dintre centrele de plămădire şi de rodire a poporului românesc. începând cu epoca preistorică, epoca dacă, ro­mană şi până astăzi, Banatul a dat istoriei noastre monumente de limbă, de orga­nizaţie politico-administrativă şi economică, de drept consuetudinar, de folklor, de artă şi muzică, de valoare inestimabilă. Cercetarea, inventarierea şi punerea în va­loare a acestui tezaur nu se poate face decât prin metode strict ştiinţifice.

Universitatea din Timişoara ar avea menirea să combată propaganda ştiinţifică a vecinilor noştri delà Vest cari, prin Universitatea din Seghedin, pro-

pagă ideea aşa zisă seghediniană a imperiului Sfântului Ştefan, întemeind pe falşe temeiuri istorice, şi pe o pretinsă superioritate culturală, revendicările lor asupra graniţei de vest a Banatului.

Din punct de vedere social, Românii din Banat, prin superioritatea standar­dului lor de viaţă, sunt cei mai organizaţi dintre to{i fii acestui neam, de unde re­zultă datoria pentru Statul român de a le înlesni râvna lor pentru cultura majoră, prin descentralizarea învăţământului superior.

Mijloacele material» se vor găsi desigur, dacă se va ţine seamă de faptul că după judeţul Ilfov, In Banat singur judeţul Timiş-Torontal aduce cele mai mari venituri Visteriei Statului.

D-l Gh. Talescu în ziarul .Curierul Banatului" Nr. 87 din 1943. „înfiinţarea unei Universităţi în Timişoara, ca metropolă a unei provincii ro­

mâneşti, se impune delà sine, ca un imparativ naţional, care nu admite întârziere şi discuţii sterile.

Miile de studenţi români, ce vor frecventa această Alma Mater bănăţeană, vor fi armata puternică de romanizare a metropolei bănăţene, care — durere — nici •după o dominaţie românească de peste un sfert de veac, nu se poate mândri c'ar fi un viguros bastion românesc, păstrându-şi mult puţin şi azi structura cosmopolită.

Traian Birăescu: O Universitate a Banatului. (Cele Trei Crişuri Nr. 11-12,1943) Problema Universităţii Banatului a fost înfăţişată „ca o singură ambiţie a

bănăţenilor, mai ales de către aceia, care trăgând foloase de pe urma unui vis, căutau să prelungească în timp şi spaţiu rolul de .Cenuşăreasă" a Banatului.

Autorul, după ce demonstra că nu este o ambiţie a bănăţenilor de după unire, ci o raţiune mult mai veche, impusă de nevoi culturale şi economice, continuă astfel:

In anul 1907, primarul de atunci al Timişoarei, Carol Telbisz, care a reuşit printr'o politică destul de abilă, să schimbe, în mai puţin de un sfert de veac, fi­zionomia etnică a oraşului Timişoara, cerea ca o expresiune a voinţei întregulu, Banat, o Universitate a Banatului la Timişoara. Oferea po seama acestei Universi­tăţi — evident din averea oraşului — gratuit, nu numai locurile virane necesare, ci în ceea ce priveşte Facultatea politehnică şi clădirea pavilioanelor de trebuinţă

Argumentele invocate de petiţionar, — evident pe alt plan — sunt valabile şi azi. In zadar — spune memoriul — ar fi să dăm un alt aspect etnic oraşului, dacă nu vom putea da şi conţinut acestuia, prezentându-ne cu o superioritate cul­turală şi spirituală care să înăbuşe ori şi ce alte curente. Universitatea, prin ceea ce reprezintă, desarmează ori şi ce veleităţi ale celorlalţi locuitori.

Prof. N. Ilieşiu: Timişoara Monografie istorică 1943. Facultatea de drept din Timişoara a fost înfiinţată la 1845. Prodirectorul era canonicul Ignaţie Fabry, căruia i se acordă din partea Primăriei o subvenţie anuală („subsidiu") 4000 florini valută nominală. In anul I Facultatea de drept avea materiile : Exerciţiu de serviciu divin Exerciţiu şcolar. Morala. Drept public. Drept minier. Drept Maghiar. Drept de Stat in anul II se adaugă : Drept civil. Drept penal. Ştiinţe politice. Drept cambial.

Numărul studenţilor era în anul 1845 de 27, şi a crescut în următorii doi ani •de funcţiune la 35, dintre cari 14 erau români (citaţi nominal de autor).

In 1848 Comandamentul militar desfiinţează Facultatea, din motive politice In anul 1868 şi 1869, cetăţenii cer reînfiinţarea Facultăţii de drept şi filoso­

fie, însă din lipsă de fonduri, cererea a fost respinsă.

Valeriu Danila: Facultatea de medicină din Timişoara. Vestul. 6 Februarie 1942. Când cerem o Universitate — cum a cerut până acum şt teatru, operă, post

de radio-difuziune, etc. — nu ne afişăm o sete searbădă dn făloşie regionalistă, ci intuim îndureraţi o realitate năpăstuită şi mizeră.

O Facultate de medicină, la noi în Banat, unde îndelung aşteptata politică «demografică şi sanitară zăboveşte de ani de zile, lânced şi steril, ar avea o mi­siune înaltă. Ea ar îndrepta multe, ar avea un rost misionar şi o menire unică şi îngrijorată : salvarea elementului românesc.

IV.

In continuare se impune câteva cuvinte. cu privire Ia oraşul mai în­dreptăţit să adăpostească un nou aşezământ cultural superior, deoarece ziarele au adus ştirea că se.va alege între Craiova şi Timişoara.

Poate că alegerea este grea dar sperăm că cei chemaţi nu se vor 'călăuzi de consideraţiuni sentimentale, ci vor judeca faptele în complexul lor, şi, ca oameni de stat, numai din punctul de vedere al raţiunei de stat.

Adevărat că Oltenii sunt mai insistenţi în a solicita Universitate. îi favorizează legăturile mai ample şi mai vechi cu Capitala. Dar Timişoara are şi ea motive serioase să se compare cu Craiova. In primul rând este un oraş de 120.000 suflete, de trei ori cât Craiova, situat la încrucişarea curentelor culturale străine, în mijlocul unei mase de ţărani asupriţi timp de două milenii.

Este greu de imaginat că miile de absolvenţi ai liceelor bănăţene să plece la 600 km pentru continuarea studiilor în centre supraaglome­rate în mod antididactic, iar cei apropiaţi să beneficieze de o nouă Uni­versitate.

In al doilea rând fiind că Timişoara reprezintă un mare centru in--industrial, având 200 întreprinderi cu zeci de mii de muncitori, în mare parte minoritari. Ori nevoia de a oferi păturei muncitoreşti îngrijire me­dicală acceptabilă şi prilej de a admira cultura românească constitue un act de prevedere socială şi naţională. La Timişoara de pildă faţă de nu­mărul imens al consultaţiunilor la Asigurările Sociale, chiar şi capacitatea de ajutoare, a unei Facultăţi de medicină pare a fi insuficientă. Dar mun­citorii Uzinelor Reşiţa, Anina, Ferdinand simt şi ei nevoia de a gravita în caz de boală alături de ţăranii asupriţi de două mii de ani, spre cli­nici care oferă sprijin de largă înţelegere suferinzilor lipsiţi de mijloace

financiare. Experienţa făcută la Iaşi, oraş industrial mai mic decât Timi­şoara, cu ospitalizarea Facultăţii în spitalele asigurărilor Sociale a dat rezultate bune şi poate fi reluată la Timişoara, pentru 1 sau 2 clinici.

In al treilea rând, pentru Timişoara pledează seria argumentelor aduse în această lucrare delà început până la sfârşit, dar mai ales nevoia de a creia un bastion cultural naţional tocmai la graniţă.

Recunoaştem că motivele invocate la Craiova sunt şi ele absolut juste. Acest oraş, deşi se găseşte, prin noua linie ferată, la trei ore dis­tanţă de Capitală, deşi este mic faţă de Timişoara şi neexpus influen­ţelor culturale străine, totuşi reprezintă capitala unei provincii de super­bă prestanţă istorică şi ca atare are dreptul să ceară trasformarea lui în cetate Universitară. La Craiova activează oameni destoinici şi meri­tuoşi, şi este un oraş mai curat românesc decât Timişoara. Dar tocmai faptul că noi am rămas într'o citadelă cosmopolită impune necesitatea de a ne afirma hegemonia culturală în primul rând aici, unde ea ar putea fi periclitată de alte neamuri, de cultură veche.

Marea simpatie şi dragoste frăţească de care se bucură vecinii noştri Olteni în Banat ne determină să le urăm din toată inima succes deplin în năzuinţele lor juste. Şi suntem convinşi că la Craiova se ur­măreşte cu acelaş sentiment mişcarea din Banat, deoarece cinstind tra­diţiile locale încurajăm particularismele generatoare de întrecere între valorile şi puterile provinciilor. Insă nu ne îndoim că oricare guvern, cumpănind imparţial toate argumentele, va lua în considerare că balanţa dreptăţii înclină spre Timişoara.

V.

După reproducerea succintă a altor publicaţiuni şi după considera-ţiunile făcute asupra sediului de preferat pentru înjghebarea celei de-a patra Universităţi, trecem la seria argumentelor de ordin social, demo-, grafic, biologic, balneologie şi sanitar,

Faptul că în prezent studenţii Universităţilor se recrutează aproape 7 0 % din pătura urbană şi numai1 3 0 % din pătura rurală, deşi numărul sătenilor este de patru ori mai mare decât al orăşenilor, nu poate fi ne­socotit de conducătorii ţării cari recunosc tututor fiiloor neamului drep­tul Ia învăţătură. Aceste date publicate în editorial de ziarul „Universul" (1941) denotă că elitele rurale — căci şi ţăranii au elitele lor — parti­cipa în măsură insuficientă la regenerarea păturei conducătoare. Prin ab­senţa lor principiul egalităţii şi al dreptăţii sociale suferă o îngrădire, şi se destramă legăturile sufleteşti dintre sat şi oraş. In plus selecţionarea valorilor devine defectuoasă şi se încurajează sistemul de legături şi a-ranjamente, generatoare de nemulţumiri. Disensiunea dintre sat şi oraş.

provoacă animozităţi împotriva intelectualilor, cari în realitate sunt fraţi muncind pe alt tărâm, şi nu stăpânii sătenilor.

Plugarii luminaţi din Banat, văzând că fiii lor răsăriţi reuşesc ex­cepţional să progreseze, adoptă o atitudine de resemnare şi de rezervă, care convine numai duşmanilor ţării.

Osmoza între sat şi oraş, între ţăran şi intelectual, cade în parte în sarcina Universităţii apropiată sufleteşte de popor. Chiar şi saarcinile financiare ale ţăranilor sunt uşurate prin apropierea Universităţii, deoa­rece ei îşi pot plasa fiii la neamuri şi cunoscuţi, unde îi aprovizionează cu alimente de acasă. Acest amănunt banal nu este lipsit de însemnă­tate, deoarece Statul nu poate să întreţină gratuit pe toţi studenţii prin căminuri, cari de altfel, cum s'a văzut în trecutul apropiat, devin uşor focare de frământări subversive.

Iată deci că şcoala superioară, care conferă oraşelor prestigiu şi orizonturi de desvoltare, oferă sătenilor talentaţi teren de validitare şi pri­lej de înfrăţire cu intelectualii oraşelor.

In ce priveşte Timişoara, ascensiunea oraşului s'ar produce rapid prin creearea unei cetăţi universitare. E suficient să judecăm progresele înregistrate în trei ani la Sibiu, pentru a ne da seama de perspectivele de desvoltare, ce stau în legătură cu prezenţa unei Universităţi complete.

Iată ce scrie cunoscutul ziarist Vasile Munteanu cu privire la schim­bările din Sibiu după trei ani de viaţă universitară (Universul 1943):

„In primăvara anulni 1940, Sibiul avea cei mai mulţi pensionari. Astăzi, este oraşul ardelean cu cel mai numeros tineret. Acum trei ani, vitrina librăriei nu era mai bogată decât cea din Făgăraş sau Deva. As­tăzi, Sibienii beneficiază de o vastă literatură ştiinţifică, chiar înaintea lumii bucureştene. In 1940, atmosfera morală a Sibiului era stăpânită de un fel de Bizanţ al cultivatorilor de sfeclă. Astăzi, conştiinţa politică a românimii covârşeşte pe toate planurile.

In trei ani s'au schimbat multe lucruri şi unele în chip radical. Delà aspectele majore ale vieţii şi până la detaliile secundare ale străzii, toate au primit infuzii proaspete. Mutarea cetăţii universitare a avut darul unui şoc. Un şoc fericit, că Sibiul a fost trezit dintr'o somnolenţă pe care o resimţi după o bae de soare".

Ne gândim cu bucurie ce avânt va lua oraşul Timişoara prin crea­rea unei Universităţii, când ştim că, faţă de Sibiu, el era socotit încă în Monarhia Austro-Ungară drept Viena Sud-Estului european. Suntem con­vinşi că o nouă Universitate l-ar situa alături de marile centre din apus.

Unele date ale Institutului Central de Statistică şi Demografie referi­toare la mişcarea populaţiei din Banat ne oferă noui argumente pentru fixarea temeiurilor în virtutea cărora se impune înfiinţarea unei Univer­sităţi Ia Timişoara.

In Banat mortalitatea generală este mică. In 1942 era de 17V2 la mie faţă de 19V2 la mie pe ţară. Dacă raportăm însă această cifră la natalitate, socoteala se schimbă defavorabil, pentrucă natalitate înregis­trează un deficit de 2 la mie.

Adevărat că excedentul general pe ţară a scăzut delà 12 la mie, cât era în 1932, la 4,9 la mie în 1942. Totuşi Banatul, cu deficitul de 2 la mie, suferă mai mult de denatalitate.

Cine să studieze masurile de îndreptare? O filială a Institutului de Igienă din Sibiu ? Ea ar surpa prea mult prestigiul Banatului care traeste în prezent momente grele. Numai un institut propriu poate să combată cu demnitate cauzele delicate ale denatalităţii.

Dar cum lipsa de copii poate fi şi nedorită, e necesar să existe şi centre de antisterilitate, după clişeul din Germania şi Anglia, unde au dat rezultate bune.

In ce priveşte sistemul de un copil, imitaţie străină, acesta dispare ca prin farmec cu ajutorul măsurilor financiare verificate în Germania, unde numărul copiilor a crescut simţitor aplicându-se următoarea metodă: toţi tinerii primesc la căsătorie o sumă mare de bani sub titlu de împru­mut, şi cu ocazia naşterii fiecărui copil datoria scade automat cu un sfert, ceea ce înseamnă că după al 4-lea copil împrumutul s'a amortizat în întregime.

A doua cauză care provocă depopularea ţinutului nostru, şi încă în măsură mai mare decât denatalitatea, este dată de mortalitatea infan­tilă excesivă. Cea mai grea problemă sanitară a ţării întregi provine din faptul că 18,3% din copii mor înainte de a deveni cetăţeni folositori patriei. Această mortalitate infantilă enormă, într'o epocă avansată, când alte ţări, ca bunăoară Elveţia, şi-au redus cifra la 3 % , denotă lipsuri sanitare serioase.

Adevărat că Banatul ia parte la mortalitatea infantilă numai cu 13,2%, faţă de 18,3% medie pe ţară. Totuşi, fiind deficitar la natalitate, cum am amintit, cu 2 Ia mie, câtă vreme alte ţinuturi sunt excedentare, mai este ameninţat de depopulare,

Cea mai eficace metodă pentru combaterea mortalităţii infantile s'a dovedit a fi crearea clinicilor infantile. S'a văzut în Elveţia că mortali­tatea infantilă scade odată cu sporirea instituţiilor sanitare de mâna

întâia, pentrucă numai activitatea pe teren a specialiştilor cu experienţă dă rezultate sigure. Din nefericire formarea şi selecţionarea lor reclamă muncă îndelungată.

Când Banatul va porni pe aceeaşi cale a realizărilor superioare, adoptată cu succes de mica Elveţie, fenomenul perfect curabil al depopu­lară va aparţine domeniului istoric.

Vil.

Tot în cadrul institutelor universitare se studiază problemele de eugenie, de ereditate şi de indice biologic, toate de interes vital pentru viitorul neamului nostru.

Eugenia urmăreşte selecţionarea spiţelor umane bune în baza cali­tăţilor ereditare. Ea susţine ideea justă că alături de numărul locuitorilor mai contează şi calitatea lor. Şi cum omul reprezintă 70% un destin ereditar şi numai 30°/ 0 un produs social, înbunătăţirea lui depinde în primul rând de posibilitatea reproducerilor selective. Neamurile superioare derivă din spiţe ereditare solide.

La baza eugeniei găsim observaţiunile lui Gregor Mendel din 1865 cu privire la transmiterea colorilor plantelor. Legea lui fundamentală derivă din observaţia că din floarea Mirabilis Jalapa varietatea albă încrucişată cu varietatea roşie dă în prima generaţie flori roze, iar în a doua generaţie jumătate flori de coloare roză, un sfert roşie şi un sfert de coloare albă. (Citat din Müller — Seifert — v. Kress: Taschenbuch der med.-klin. Diagnostik. 1942). Şi tot ce s'a verificat la plante s'a adeverit de corect şi la oameni.

In materie de ereditate încă Hipocrate scria în tratatul său întitulat „Despre geneza bolilor", apărut cu patru secole înainte de Christos, că între constituţie şi evoluţia bolilor există legături strânse. După profe­sorul Holler din Viena (citat din Holler — Pfleger — Pape: Sympto­matologie und Diagnose innerer Erkrankungen. 1943 vol. II, pag 1024) oamenii pot fi împărţiţi din punct de vedere al înclinărilor constituţionale în trei grupuri: 1. normali, 2. astenici, cu piept îngust şi 3. picnici, cu torace lat. In jurul acestui criteriu de conformaţie a toracelui se gru­pează restul caracterelor constituţionale cari impun individualizarea tuturor studiilor de acest gen.

Fireşte că tipurile constituţionale variază după regiuni şi că astfel clasificaţia lui Pende, bună pentru Italieni, nu se potriveşte bunăoară nordicilor. Pentru Români distinsul clinician luliu Haţieganu, Rectorul Universităţii Cluj-Sibiu, o glorie a medicinei romaneşti, acceptă clasifi­caţia lui Sigaud şi Caillou în patru tipuri : respirator, digestiv, muscular şi cerebral (citat din Haţieganu—Goia : Tratat elementar de semiologie

şi patologie medicală. Vol. II 1943), fiindcă este una din cele mai per­fecte clasificaţiuni.

Cât priveşte importanţa indicelui biologic cercetările eminentului conferenţiar delà Institutul de Igienă din Cluj—Sibiu P. Râmneanţu au dovedit bunăoară că Secuii, cu toate că vorbesc un dialect unguresc, totuşi se deosebesc fundamental de Unguri. După acest autor „Secuii la colonizarea lor în Sud-Estul Transilvaniei au venit în număr redus şi compuşi probabil mai ales din bărbaţi cari, la început prin căsătorie şi în ultimii secoli prin secuizarea Românilor autohtoni, şi-au îngroşat rân­durile ca limbă, dar în schimb şi-au diluat complet proprietatea asiatică a sângelui, din care au avut o mare frecvenţă la venire".

Iată deci că din anumite studii medicale se pot trage concluziuni importante asupra neamurilor, asupra originei lor şi asupra drepturilor popoarelor de a stăpâni glia strămoşească. Dacă pentru Banat toate cercetările vor fi lăsate pe seama străinilor, interesaţi să strecoare prin labirintul ştiinţei rezultate tendenţioase, vom rămâne totdeauna în defen­sivă, care poate fi — după o expresie militară des folosită în actualul război — mai mult sau mai puţin elastică.

Nu încape îndoială că dintre neamurile conlocuitoare acela care înjghebează în Banat prima Universitate, va câştiga dominaţia lui cultu­rală şi e cert că numai Românilor le revine acest drept, fiindcă ei sunt cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori ai provinciei. Toate studiile, de filiaţie ereditară, de indice biologic, de apartenenţă rasială, de con­formaţie constituţională şi eugenica etc., conferă în primul rănd Românilor dreptul la conducerea culturală a Banatului, bineînţeles când ele păstrează obiectivitatea recerută de ştiinţă. Din acest motiv arma spirituală perfec­ţionată, echivalentă cu cea d& foc, trebue dată pe mâna băştinaşilor bimilenari. Ceea ce reclamă bunăoar Ardelenii pentru Ardeal, se cuvine să li-se dee şi Bănăţenilor pentru propăşirea provinciei lor.

Regionalismul constructiv, care urmăreşte conservarea specificului local, generetor de dragoste faţă de glia natală, cultivă spiritul de întrecere între Românii diferitelor provincii. Şi prin emolări drepte, fără depăşiri forţate, se cimentează sufletul unei naţiuni unitare, cum este cea română. Dacă de pildă Românii din Basarabia aveau Universitatea lor, şi mai erau reprezentaţi, proporţional, în toate institutele de la centru, ca Banca Naţională, Ministere, etc., din aceasta nu ar fi rezultat prilejuri de des-binare, ci dinpotrivă de întărire a cohesiunei noastre sufleteşti. Este perfect adevărat că talentele mari trebue să circule liber, şi că alegerea valorilor nu cunoaşte criterii regionale, dar nici demonstrarea incapaci­tăţii colective a fraţilor dintr'o provincie, prin absenţa lor uimitoare din toate posturile superioare, nu promovează închegarea sufletească a unui neam. Lipsa institutelor universitare din Banat nu poate fi interpretată ca o inferioritate cerebrală, ci ca o moştenire istorică vitregă, uşor reparabilă.

Alt temei pentru înfiinţarea Universităţii din Timişoara, în special a Pacultăţii de medicină, este dat de necesitatea reaşezării băilor termale din Banat pe baze de studii ştiinţifice. Băile Herculane, Buziaş, Lipova, Moneasa, precum şi staţiunile climatice, ca Semenic, Muntele-Mic, Teiuş, Poiana-Mărului, Bocşa-Montană, Marila, Văliug etc. sunt astăzi departe de a da maximum de randament. După război, cănd vor înfrunta con­curenţa, străinătăţii, faima lor trebue sporită la nivelul pe care îl merită, altfel vor fi sortite declinului.

Se ştie că reputaţia staţiunilor balneare nu se datoreşte numai pu­terii tămăduitoare a apelor, sau administraţiei civilizate, ci în mare parte şi activităţii corpului medical, aplicat spre studii şi nepasionat exclusiv de reţeta sezonului. In această privinţă istoricul marilor staţiuni balneare ne oferă învăţăminte de real folos. La Karlsbad, instalându-se în secolul trecut câţiva eminenţi clinicieni vienezi, prin delimitarea indicaţiunilor de tratament, şi prin dozarea corectă a apelor de izvor, mica staţiune de altădată s'a transformat în staţiune de reputaţie mondială. Acelaş feno­men s'a înregistrat la băile Marienbad, Franzensbad şi Joachimstaal din Cehoslovacia antebelică. In Franţa, la Royat, câţiva cardiologi eminenţi din Lyon au creat pe seama apelor carbo-gazoase un adevărat mit în ce priveşte puterea lor tămăduitoare în arterioscleroză, hipertensiune ar­terială şi leziuni miocardice. La Vichy, practicând în timpul verii profe­sorii Sorbonei, afluenţa suferinzilor de ficat şi veziculă biliară a cunoscut proporţii nebănuite.

Or, dacă şi noi am proceda la fel, probabil că rezultatele ar fi identice, pentru că bogăţia Băilor-Herculane în pucioasă, şi concentraţia Băilor-Buziaş în acid carbonic, egalează cu tot ce are străinătatea mai reputat.

Pentru a dovedi că activitatea Universităţii apropiate joacă mare rol în crearea faimei băilor termale, intercalăm o mică paranteză cu privire la tratamentul reumatismului prin băi de sulf.

Se ştie că nu toate durerile articulare sunt de natură reumatică, şi nu toate artritele ' cronice sunt susceptibile de tratament balnear. Delimitarea formelor potrivite, precum şi studiul permanent al apelor adecuate cade în sarcina institutelor superioare, pentru că tratamentul nu se reduce la formula simplistă „mai încearcă şi băi de pucioasă".

Până în secolul al XVII-lea toate durerile articulare erau etichetate de gută. Atunci englezul Sydenham descoperă că guta nu are nimic co­mun cu reumatismul, doar atât că acidul uric, sporit în sânge, preferă ca sediu articulaţiile.

In următorii 200 ani afecţiunile articulare erau cuprinse sub alt nume colectiv, anume sub acela de reumatism deformant.

Abea în secolul al XIX-lea se fixează din partea cunoscutului cli­nician german Frederich von Müller bazele reumatologiei moderne. Cer­cetările lui au dovedit că la încheeturi apar în mod patologic două fe­luri de alteraţiuni: 1. sau se inflamează capsula şi se sporeşte conse­cutiv ţesutul fibros, capabil să deplaseze prin tracţiune capetele osoase iveşte, producând astfel înţepeniri şi deformaţluni (artrită), 2. sau se iveşte, mai ales la vârstnici, un proces de uzură, de tocire a cartilaju­lui supraîncărcat, şi acest cartilaj, prin degenerescentă se subţiază, uneori chiar dispare, lăsând capetele osoase descoperite, fapt care provoacă supraproducţii osoase reactive (artroză). (Citat din tratatul Assmann,, Bergmann, Eppinger vol. II, capitolul bolilor aparatului locomotor 1942). Prin urmare deformaţiunile derivă din două feluri de procese, cu totul distincte. Tablourile variază după cum boala apare primar sau secundar şi e localizată la coloana vertebrală sau la alte încheeturi.

Deşi Băile-Herculane,ca tratament, convin ambelor forme, natural în­altă gradaţie şi în altă combinaţie, totuşi pentru aplicarea lor corectă sta­ţiunea trebue înzestrată cu institut de radiologie, laborator public de ana­lize bio-chimice şi hormonale, secţie de mecano-terapie, de electro-tera-pie, şi împachetări după sistemul din Pistyan, Aix les Bains, Aachen, Gastein şi altele, altfel, în lipsa institutelor amintite, vom întâlni la bai­si pe mai departe bolnavi cu artrite luetice, gonococice şi tuberculoase, cari se agravează acolo, compromiţându-le faima. In ce priveşte mecano-terapia, după Assmann (loco citato) ea joacă un rol curativ primordial. Din combinarea ei cu băile termale rezultă cel mai mare folos. Prin urmare randamentul Băilor Herculane va creşte cu siguranţă prin înfiin­ţarea unui institut universitar balneo-terapeutic la Timişoara, care să su­pravegheze şi să îndrumeze de aproape desvoltarea staţiunei balneare,, deplasându-şi personalul vara la faţa locului.

Consideraţiuni asemănătoare se impun şi cu privire la băile Buziaş. Aspectul lor rustic şi lipsa de supraveghere ştiinţifică urmează să dispară, mai ales că numărul bolnavilor de inimă şi artere se găseşte în conti­nuă creştere. Aceste băi carbo-gazoase minunate, situate în memijlocită apropiere de Timişoara, merita preocupări mai ample. Ceea ce Heitz şt Groedel au făcut pentru ridicarea la nivel european a băilor Royat (v. Vaquez : Maladies du coeur, pag. 754) poate fi realizat şi pentru Buziaş când statul va reuşi să rezilieze un contract oneros, şi când un institut balneologie al Universităţii Banatului va întreprinde studii cari să atragă încrederea lumei suferinzilor. — Descinderile din Iaşi, Bucureşti sau Cluj-Sibiu, pot fi de ajutor, dar nu pot conferi provinciei demnitatea culturală de care are nevoe în emolarea elementului românesc autohton cu cel minoritar, şi cu institutele universitare străine învecinate.

Iu următorul capitol lăsăm câteva cifre statistice să glăsuiască, fiind-că ele pledează uneori mai elocvent decât frazele înaripate.

Sănătatea fizică a poporului român este încredinţată în prezent la 5.671 medici, de origine etnică română (inclusiv militarii activi şi pensi­onarii), când protecţia lui biologică ar fi asigurată de 12.000 medici.

In apus un medic revine la 1.000 locuitori, la noi unul la 10.000,. cu excepţia Bucureştilor.

In anul 1942 cele trei Facultăţi au promovat abea 241 doctori pen­tru golul ivit prin deces şi pensionare, care se ridică la cifra de 270.

In 1943, pentru normalizarea situaţiei, s'au admis la trei Facultăţi de medicină 1.233 studenţi. In ipoteza că toţi vor trece examenele prin indulgenţă excepţională, totuşi, abea în cinci ani se umple golul de 7.000, dacă nu s'ar ivi între timp cazuri de decese sau pensionări. So­cotind cifra deceselor şi pensionărilor iarăşi de 270, putem adăuga încă un an de complectare.

Acest timp pare acceptabil pe hârtie. In realitate însă lucrurile se petrec altfel. Absolventul cu diploma proaspătă nu este încă practic format. Sosit la ţară rămâne désorientât în faţa problemelor mul­tiple de fiecare zi, fiind că îi lipseşte experienţa care se câştigă mun-patru ani de zile alături de maeştri obligaţi să corecteze greşelile începă­torilor. Evoluând autodidactic, noul doctor are nevoie de aproximativ şase ani, ca să-şi însuşească rutina practicei, fără de care nu este de folos semenilor suferinzi. Prin urmare, pentru a avea şi la sate medici buni, avem nevoie de cel puţin 12 ani de aşteptare. Şi e sigur că şi cali­tativul joacă mare rol în medicină, la sate la fel ca în oraşe, fiind per­fect adevărat ceeace spunea Diderot, că medicul bun înseamnă pentru regiunea lui o binefacere, iar cel neglijent echivalează cu o epidemie care încetează abea odată cu dispariţia respectivului.

Evident că cifrele amintite impun remedii radicale. Fostul obiceiu al pământului de a căuta redresarea situaţiei priu măsuri de moment, nu contribue la asanarea situaţiei abnormală.

Iată dece, chiar nesocotind dorinţa de culturalizare a Banatului, sau nevoia de a ameliora soarta nouilor generaţii cari azi bat la uşile cen­trelor supraglomerate, şi chiar neavând de susţinut niciun prestigiu cul­tural în acest colţ de ţară, totuşi, pentru îndreptarea cifrelor amintite, descentralizarea largă a învăţământului superior se impune.

Dar, cum Universitatea nu înseamnă numai o fabrică de diplome, care să lucreze paralel cu nevoile populaţiei, în genul unei fabrici de textile, sau de şcoală de moaşe, ci un focar de afirmare culturală, chiar fără aceste lipsuri de personal medical, numai pentru studii şi cercetări, în-.

fiinţarea ei într'o provincie, unde elementul românesc are de susţinut un prestigiu cultural, se impune.

Dreptatea e de partea noastră şi dreptatea va învinge.

X.

Din încredinţarea Comitetului Central al Astrei Bănăţene, în con­formitate cu hotărârea Ateneului Român filiala Timişoara, cu Institutul Social Banat-Crişana şi cu Colegiile Medicilor, am prezentat Municipiului Timişoara un memoriu, cu rugămintea de a-1 înainta forurilor compe­tente, şi a exopera înfiinţarea Universităţii Banatului. Acest memoriu a fost semnat de conducătorii bisericei, şcoalei, administraţiei, vieţii culturale şi de toate persoanele care deţin, sau au deţinut, roluri importante în con­ducerea provinciei, şi domicilează în localitate.

Redăm unele părţi din textul memoriului, ca o complectare la cele spuse mai ales cu privire la Facultatea de medicină.

Experienţa tuturor timpurilor arată că nu există binefacere socială mai evidentă decât asistenţa medicală bună. Suferinţele fizice şi plăgile so­ciale ale unei regiuni, ca denalitatea, mortalitatea Mantilă excesivă, tu­berculoza, bolile venerice etc. se combat prin medici, contând în primul rând pregătirea lor, şi prin instituţiuni de studii sanitare.

Spitalele satisfac nevoile elementare' ale regiunii, dar nu pot fi transformate în centre de şcoală medicală, nici în focare de cercetări ştiinţifice, capabile să promoveze în măsură satisfăcătoare producţia spirituală.

Facultăţile de medicină, create exclusiv pentru învăţământ, bolnavi săraci şi lucrări ştiinţifice, constituesc o piatră de încercare a forţei noastre spirituale. Prin contactul clinicelor cu massa poporului ele mai formează o şcoală de educaţie cetăţenească.

Adunând argumentele cari pledează pentru înfiinţarea unei Univer­sităţi la Timişoara, nu putem fi acuzaţi de regionalism. Bănăţenismul nu €ste o doctrină de desbinare sau de intoleranţă, ci o reacţie milenară de conservare a specificului local constructiv, un strigăt după dreptate şi omenie.

Primul argument este de ordin istoric : după suferinţe grele, rezer­vate de diferiţi cotropitori românismului de pe aceste plaiuri s'ar oferi poporului o reparaţie istorică de ordin spiritual.

Două mii de ani au fost subjugaţi Românii din Banat, şi siliţi să tacă, să servească şi să admire pe stăpânitori. Regii Ungariei, Sublima Poartă, Curtea Imperială Austriacă, considerau provincia ca o moşie par­ticulară, ca un domeniu al Ooroanei. Ajuns la libertate, în ţară proprie, poporul de aici ar primi o satisfacţie spirituală pentru conservarea mira­culoasă a specificului său străbun.

Al doilea argument derivă din trecutul medical glorios al provin­ciei. Din acest ţinut au răsărit: bacteriologul Victor Babeş, oculistul şi istoriograful Gheorghe Crăiniceanu, academiciauul Pavel Vasici, profe­sorul Dimitrie Nedelcu, monografistul Băilor Herculane Al. Popovici, Gh. Roja, etc. etc. Ei au creat o tradiţie ce trebue continuată, pentru că ea impune urmaşilor păstrarea patrimoniului cultural al provinciei.

Duşmanii noştri ne acuză că ne-am tras seva din cultura maghiară, fiind că gloriile noastre medicale din Banat au studiat în Ungaria. Acestora le răspundem astfel : dacă ar fi existat o Universitate românească în Banat, după cum se cuvenea în raport cu constelaţia cetăţenilor, oare cine mai frecventa şcoala, care astăzi ne aduce învinuiri ?

Al treilea argument vizează interesul păturei ţărăneşti. Raportul studenţilor proveniţi deta sate faţă de cei din oraşe este la Universităţile distanţată de astăzi învers proporţional cu numărul locuitorilor. Deşi po­pulaţia satelor întrece de patru ori pe aceia a oraşelor, fiii ţăranilor studiază în număr prea redus la şcoalele superioare, din cauza distanţelor mari şi a greutăţilor financiare inerente. In interesul selecţiunei tuturor valorilor, şi pentru promovarea elitelor de merit faţă de cele de legături, apropierea Universităţilor de sate este o necesitate.

Al patrulea argument rezultă din situaţia geografică a Banatului. De-a-lungul graniţelor trebue să existe fortificaţiuni spirituale, capabile să reziste sugestiunilor de esenţă străină. Găsindu-se aproape de Seghe-din şi Belgrad, Timişoara trebue ridicată la nivelul de bastion al supe­riorităţii culturale româneşti, capabil să contrabalanseze difuziunile pro­pagandistice ale vecinilor şi să susţină prestigiul elementului majoritar de pe aceste plaiuri.

Al cincilea argument plauzibil rezultă din comparaţia numărului Universităţilor noastre cu numărul lor din ţările occidentale şi vecine. Luând în considerare populaţia din Timişoara, cu 120.000 suflete, în comparaţie cu alte oraşe din străinătate, subliniem ca Heidelbergului, lena, Oxfordul sou Cambridgeul aveau Universităţi cu multe sute de ani înainte, pe vremea când numărul locuitorilor nu făcea un sfert din Ti­mişoara de azi.

Al şaselea argument derivă din necesitatea de a soluţiona pe cale ştiinţifică problemele sanitare ardente ale provinciei. Cu privire la mor­talitatea infantilă, s'a dovedit în Germania că se combate prin crearea de clinici infantile, iar denaliiatea prin aplicarea metodelor de ajutor finan­ciar şi îndrumare exemplară pentru tinerii căsătoriţi. In ce priveşte lipsa de copii nevoită, ea se combate prin centre de antisterilitate, dotate cu personal universitar specializat. Atât tuberculoza care bântuie în Banat, mai ales la sate, pe scară nebănuită, cât şi malaria, bolile venerice etc. se combat tot prin centre adecuate nevoilor locale. Guşa endemică, alcoo-

lismul, sunt iarăşi plăgi cari aşteaptă asanare prin metode adaptate împrejurărilor locale.

Al şaptelea argument, admis ca important de forurile centrale, rezultă din numărul medicilor, insuficient faţă de nevoile ţării. Este cu­noscut că avem prea puţini specialişti de factură superioară. Prin exa­mene de capacitate se consacră greu specialişti de valoare reală din medicii secundari de spital. Aceştia pot răsări numai din emularea per­sonalului superior al Clinicelor Universitare, din atmosfera lor predomi­nant ştiinţifică, generatoare de lucrări serioase.

Al optălea argument elocvent îl dă necesitatea stimulării vieţii cul­turale a provinciei cu naţionalităţi de diferite culturi. Descentralizarea culturală a dat pretutindeni rezultate strălucite. In Italia, de pildă, Uni­versităţile din Padua, Bologna (cu tradiţie milenară), Pisa, Torino, Pa­lermo, Ferrara, Genova, Modena, Florenţa, Neapoli şi Milano au atins

, "nivelul celei din Roma. Aceste pilde ne îndeamnă să cerem şi noi o des­centralizarea culturală largă.

Al nouălea argument îl constitue afluenţa mare a tineretului pe băncile liceelor din Banat şi Crişana. Liceele noastre abundă de elemente valoroase, iar studenţii plecaţi la distanţe mari pentru a se împărtăşi de lumină găsesc uneori acces limitat. Când vedem că Ardealul pro­movează masiv talente autohtone la catedrele din Cluj-Sibiu, spre bucuria tuturor Românilor, ar trebui să-1 imităm, urmând aceeaş cale a naţionalismului regional constructiv.

Al zecelea argument derivă din intenţia Mocioneştilor de a finanţa o fundaţie de binefacere sanitară în Banatul de care erau legaţi prin filiaţiuni seculare. Averea rămasa în urma ultimului reprezentant, com­pusă din 17 întreprinderi industriale, multe palate, moşii, păduri etc. se apropie ca venit de aceea a Eforiei Spitalelor din Bucureşti sau a Spiri-doniei din Iaşi. Dacă actualul moştenitor ar medita asupra acestei posi­bilităţi de binefacere, ar putea reda numelui de Mocioni vechea lui strălucire.

Al unsprezecelea argument se referă la situaţia economică înflori-ioare a ţăranilor care se cere complectată de manifestaţiuni spirituale corespunzătoare.

In sfârşit, al doisprezecelea argument derivă din faptul inadmisibil şi antididactic că la o Facultate să fie admişi 600 studenţi pe an, câtă vreme provincii extinse ca Banatul şi Crişana sunt lipsite de instituţiunile •trebuincioase.

* *

Ca încheere recunoaştem că o Universitate nouă nu poate fi de la început la nivelul celor vechi. Dar trebue să fie capabilă de progres şi să anime spiritul de creaţie al provinciei.

Prin întemeiarea Şcoalei Politehnice din Timişoara, inginerii Traian Lalescu şi Stan Vidrighin au dat dovadă că neamul românesc de pe aceste plaiuri posedă înalte calităţi organizatorice. Să le urmăm pilda, realizând Universitatea Banatului.

Şi ora realizărilor se apropie. întârzierile mari ne pot deveni fatale, De ce? Pentru că, sau înţelegem să ne asigurăm aici rolul de creatori şi îndrumători culturali, sau vom coborî sub nivelul puternicilor curente heterogene, de cari ne izbim zilnic astăzi.

Sperăm în efectul miraculos al unei descentralizări reale şi drepte, nu fictive, ca cea din trecut. Atunci şi Banatul, prin el însăşi, va înflori pe terenul creaţiei ştiinţifice, luând parte, cu demnitate şi suflet, la pro­cesul de înălţare al neamului românesc.

Sursum corda . . . Cu Dumnezeu înainte. . .

Literatură

Destinul lui Adrian Tofan înaintau în noaptea neagră ca smoala, târâindu-se încet prin pă­

dure. Era linişte. Apoi deodată se auzi aproape de tot, ca şi cum ar fi lătrat o căţea

înfuriată, răpăitul unei mitraliere. Se trântiră pe burtă, toţi, odată, ca la o comandă. Tăceau cu

ochii aţintiţi în beznă înspre liniile ruşilor care se profilau nelămurite. Mitraliera mai clempăni de câteva ori, apoi tăcu. Se făcu linişte.

Se auzea doar vâjâitul vântului prin ulmii din pădure. La un semn dat de cel din faţă, se strecurară înainte. Se ţârâiau

pe brânci cu armele la îndemână. ' Clipele treceau apăsătoare. S'a scurs un minut, sau un ceas, nu ştia nimeni. Simţeau doar greu pe umeri, în carne şi nervi, greul timpului.

într'un târziu ajunseră în liniile ruseşti. Foarfecele creiară o breşă. Se strecurară înăuntru, încordaţi, cu inima strânsă. Apoi, despicând bez­nele, ţâşni o rachetă. Ca într'o străfulgerare mare, se lumină ca ziua. Se auzi un strigăt de uimire, apoi proectilele căzură grele. Muriră toţi până la unul. Peste două zile îi găsiră ai noştri.

I-au îngropat la marginea pădurii, sub umbra ulmilor bătrâni. Pe una din cruci se putea citi: Adrian Tofan 23 ani.

I Tofanii locuiau în Maiere, acolo unde cu sute de ani în urmă, se

retrăseseră din cetate, primii Români. Deatunci trecuse vreme multă şi oraşul îşi schimbase de nenumă­

rate ori faţa. In jurul bisericii lor, Tofanii şi cei de o seamă cu ei, ră­maseră aceiaşi.

Din câmpurile de unde îşi păştiau oile, până în zidurile cetăţii pe care o clădiseră străinii, îi cunoştea toată lumea.

Cel dintâi dintre ei fusese un păcurar ce-şi s'coborîse turmele delà munte în jos pe valea Begheiului. In Timişoara de atunci se încuscrise cu neamul unui negustor aromân ce mergea delà Viena la Moscopole.

Pe semne că i-au fost dragi fetei negustorului, ochii negri ai pă­curarului, ori moscopoleanului turmele lui cele numeroase.

Negustorul deschise cu voia luminatului paşă, tarabă şi în Timi­şoara şi Tofanii deveniră oameni cu vază.

Apoi se schimbară vremurile. Veniră oamenii împăratului, obiceiuri noi şi biruri grele.

Şi se porniră răscoalele în şir, din munţii de unde coborîse odată păcurarul, până pe malurile Dunării, unde aşteptau ordiile turceşti. Sân­gele curse şiroaie. Şi mulţi dintre cei ce ştiau să ţie arma în mâni îşi pierdură averea şi vieaţa, dar mândria lor, ba. Iar cei ce fuseseră bogaţi şi înstăriţi deveniră săraci şi pe pământurile lor, veniră alţii.

In Timişoara întrară oamenii împăratului şi odată cu ei veneticii. Intre ziduri începu o vieaţă nouă. In afara lor, la marginile oraşului, cei vechi trăiau înainte.

Arunci şi-au clădit Tofanii casa de pe uliţa de lângă biserică, cu ro grădină mare şi lanuri de grâu, până pe malurile Begheiului.

Aici au crescut şi şi-au trăit vieaţa, generaţii după generaţii. De rămas au rămas tot păcurari, pânăce au putut pătrunde în

şcolile cele mari. Atunci s'au făcut advocaţi ca să-şi apere neamul cu legea. Unul dintre ei a pribegit în ţara românească, revoluţionar cu Eutimie Murgu. Pe alţii i-au închis ungurii pentru articole de presă. Dar neamul lor a rămas acelaşi, aprig şi neîntinat.

Adrian a crescut astfel cu clocotul neamului în sânge, cu dorul de iapte mari.

Copilăria i-a crescut liberă, la ei acasă, în lumea bogată în amin­tiri şi setoasă de izbândă. Departe de lumea celor fără trecut şi fără amintiri.

A învăţat carte în Maiere la ei acasă, la bătrânul dascăl Bănă-ţeanu, în şcoala veche din curtea de lângă biserică. In rând cu ceilalţi copii. Aici a învăţat Apostolul pe care 1-a cântat în Dumineca Sf. Paşti de i s'au umezit ochii bunicului în strană. Tot deaici porneau cu taica popa la înmormântări cu un ban în buzunar şi năfrămi legate de prapuri.

In grădini, pe maidane şi în cimitir, jucându-se cu alţii de-a „hoţii şi jandarmii" printre crucile zugrăvite cu numele strămoşilor.

La şcoală şi-a organizat prima bandă şi pe maidane şi-au purtat pri­mele bătălii. Au învăţat singuri să se lupte şi să nu se teamă decât de Domnul, în a căuri biserică veneau seara să se roage cum îi învăţase dascălul.

Au trecut apoi anii şi a venit liceul. Pentru prima dată s'a găsit într'o lume nouă. Şi prieteniile vechi dispărură pe încetul. începu să citească. Nu învăţa prea bine pentrucă nu-1 silea nimeni. Dar citea cu nesaţ, orice îi cădea în mână. Se deprinse să gândească pe marginea cărţilor şi independent de un orizont îngust.

Aşa intră în adolescenţă. * * *

Adolescenţa e un fenomen interesant. O problemă curioasă. I se dedică studii. Se fac articole, se cataloghează fişe. Şi mai cu seamă se emit păreri. Din belşug. Toate interesante. Multe juste. Dar ele nu re­zolvă nimic.

Adolescenţa lui Adrian ţâşni dintr'o copilărie bogată, adevărată. A unui nou drumeţ care bătea la porţile sorţii. Cu visurile, speranţele şi v

năzuinţele ei. Cu dorul după o lume. Cu îndreptar de vieaţă făurit pe marginea cărţilor citite până în revărsatul zorilor viorii.

Apoi veniră primele deziluzii, sfiiciunea şi dezamăgirea primelor vise spulberate. Cunoscu femeia şi încercă să-şi dea seama ce-i vieaţa. Deveni un singuratec ce încerca să-şi alcătuiască o credinţă, după ce un timp nu crezuse în nimic.

Sbuciumul trecător al anilor cei mai grei în înţelesuri. Apoi pe încetul începură să se limpezească apele. îşi dibuia drumul. Trecură şi anii liceului. Bacalaureatul. Apoi plecă la Bucureşti. Să studieze.

II

O iubea pe Mara. Mai clar ca niciodată îi apăru certitudinea ace­stui fapt, atunci când schimbaseră inelele de logodnă la el acasă.

Părinţii au încercat să se împotrivească. Dar văzându-1 atât de hotărît, au cedat. Şi totuşi acum când totul se împlinise, vedea bine că făcuse o prostie.

O iubea pe Mara. Dar îşi dădea bine seama că nu se vor înţe­lege, că nu-1 va înţelege niciodată.

Ea îl iubea? Ar fi trebuit s'o creadă. Poate că da. Adrian? Era un băiat frumos şi bogat. Suficiente calităţi pentru o fată care cerea să se mărite. Şi Mara era frumoasă. O frumuseţe care atrage toate privi­rile, care polarizează toate dorinţele, dar care nu poate da nimic, ci numai cere.

S'au logodit la el acasă, în biserica în care priveghiase la primele denii, pe lespezile căreia îşi plimbase an după an paşii.

Mara a intrat înăuntru, ferm, femenin, cu paşi elastici. A făcut o cruce mai mult de convenienţă şi s'a mulţumit să exclame indiferent: e drăguţă biserica asta,

— Mara aici am cântat prima dată Apostolul.

— A... Interesant! Il şi catalogase. Interesant! Lucrurile erau interesante şi neintere­

sante. Atât. Atât. Aveau importanţă în măsură în care o priveau pe Mara. ^

A încercat să se mângăie. E o străină. Se va obişnui. O să le îndrăgească şi ea. Dar simţea că se amăgeşte. Poezia oraşului lui, ea nu o va pricepe niciodată.

Ea era o fată din Bucureştiul bulevardelor largi, al râsului şi al vieţii uşoare. El era de aici, ţâşnit din pământul acesta, cu toate vieţile strămoşilor săi într'însul.

Dar o iubea pe Mara. Era ca o flacără vie, care mistuie totul. Şi simţea că fără ea vieaţa i-ar fi fost zadarnică.

Amurgise când eşiră din biserică.. In aer pluteau, fumurii, umbrele înserării. Mergeau înlănţuiţi pe străzile pe cari păşise de atâtea ori altădată.

In faţa lor se ivi parcul unde în nopţile de vară, odinioară, când era copil îşi strângea la sfat tainic banda. Apoi aleele pe unde îşi plimbase neliniştile şi iubirile adolescenţei. Se aşezară pe o bancă la întâmplare.

Un răstimp, domni stăpână liniştea. Pe cerul senin apărură primele stele. De undeva de aproape se auzea un târâit de greer. Şi din când în când scrâşnitul prundişului pe alee, sub greutatea paşilor perechilor ce treceau, aceiaşi paşi, de azi, de ieri, de totdeauna.

Mara îi apucă capul în mâini şi îi sărută lung ochii ca şi cum ar fi vrut să-i îmbete ca numai pe ea s'o vadă, numai pe ea s'o dorească. Braţele se înlănţuiră, buzele se căutară setoase. Deasupra lor stelele străluceau eterne.

* S'au reîntors apoi la Bucureşti. In urmă a rămas oraşul şi o fărâmă

de suflet în el. Intretimp s'au mai schimbat lucrurile. Vremurile erau tulburi. Căsătoria trebuia amânată. Aşa voiau părinţii Marei. Zadarnic a stăruit şi el şi Mara. Prudenţa înainte de toate.

îşi dădea seama pe zi ce trece că între el şi Mara era o prăpastie ca între două lumi ce nicicând şi niciodată nu se vor întâlni. Un singur fir îi lega: dragostea mai presus de vrerile lor, mai presus de legile oamenilor.

Mara îşi avea însă planul ei. Intr'o seară se reîntorceau delà un spectacol. Ea a voit să se plimbe. Apoi ca din întâmplare s'au apropiat de blockul în care locuia el. Se simţea obosită. Pe furiş au intrat înăuntru.

Uşor a aprins o veilleuză. Răspândea o lumină discretă şi ireală. L-a privit o clipă în ochi ca şi cum nu l-ar mai fi cunoscut, venită, parcă de pe altă lume.

In nări simţeau praful dulce şi aţâţător al trupurilor ce se caută şi chinuitoarele patimi ce aşteaptă deslegare.

Mara se transformase. Părea o regină ce nu dă ci cere. Trufaşă şi mândră. înainta cu braţele deschise. Şi în clocotul sângelui, trupurile se regăsiră în sbuciumul duratelor îmbrăţişări. Sărutarea lor fu rană, iar jăratecul patimii oprise parcă în loc, greul timpului.

Apoi se desprinse de el şi brusc îşi duse mâinile la mijloc. Şi din mătasă şi roşul părului ţâşni afară, triumfătoare, carnea albă. Şi buzele-i murmurau stins, o chemare ce era rugă şi poruncă: Vino.

Se repezi împletecindu-se, orb de patimă. Nu mai vedea decât greul roşu al părului şi trupul Marei. Trecu pe lângă birou şi atinse ceva. Se întoarse brusc. Pe jos în ţăndări, fotografia mamei.

Şi apoi îl copleşi deodată valul de amintiri, de judecăţi şi simţă­minte, îşi aduse aminte de neamul Tofanilor, de onoarea lui. Femeia de lângă el părea aşa de depărtată. Şi sângele tăcuse. Vorbea onoarea. O luă de mână, se uită lung în ochii ei aşa de minunaţi. Să mergem Mara. Până în faţa casei ei n'au rostit o vorbă. Şi-au luat rămas bun ca doi prieteni. Apoi când poarta s'a închis în urmă-i şi i-a auzit paşii pe scări şi-a şters din ochii limpezi două lacrimi. A oprit apoi un birjar să-1 ducă afară din oraş, la aer. Să primească răsăritul cu păsările şi verdele câmpului laolaltă. Să fie singur cu gândurile lui. Târziu în puterea dimi­neţii s'a reîntors în oraş. Pe străzi lume multă, fanfare, urale, chiote. Trăgeau clopotele la biserici şi trecea întovărăşită de urale, armata.

Creştea parcă din zări şi din suliţele soarelui crud, o nouă vieaţă. Au început să bubuie tunurile. Şi în căldarea de oameni ce clocotea buimacă ţâşnea, răsucindu-le

vieaţa şi călindu-le spre noui ţinte voinţele, uriaş ca un uragan ce smulge din vechile rădăcini, totul : războiul.

III.

Şi acuma amintirile erau departe şi cei iubiţi se pierdeau în negura lor, ca nişte lumânări, într'o ireală lume a visurilor. In faţă sub cerul plumburiu, era realitatea. Şi din gropile săpate la întâmplare, ţâşneau îmbinate laolaltă, moartea şi vieaţa.

Stăteau de trei zile sub focul inamicului pe o linie ce trebuia menţinută. Cu morţii şi răniţii ale căror gemete se auzeau prelung în noapte. Sub ploaia de foc, ce depărtate sunt amintirile!...

Intr'un adăpost mai la o parte s'au strâns la consfătuire ofiţerii. Palizi şi gravi. Ca oamenii ce stau între moarte şi vieaţă. Au primit ordine să câştige teren. Să trimită patrule de recunoaştere. Să-şi fixeze obiectivele. Să se pregătească şi să atace. Să învingă sau să moară.

După măsă au adunat oamenii la un loc ca să-i vestească. Mis i ­unea e primejdioasă. E nevoie de voluntari. Se oferă mai mulţi. Se fac. pregătirile necesare şi când se lasă primele neguri pleacă.

* * înaintează în întunerec. Nu se aude decât ţârşâitul paşilor şi trupu~-

rile ce se strecoară printre copaci. Şi gândurile sboară înapoi, departe, acasă, în trecut. Aude parcă

glasul bunicului povestind isprăvile Tofanilor, nepoţilor ce stau în juru-i roată. Sau râsul Marei când i-a spus prima dată : Ştii că am avut un strămoş haiduc. Şi focul iubirii în vine. Amintirile se împleticesc în créer, se întretaie. Şi vede iarăşi trecutul şi lupta Tofanilor. Şi glasul tatălui care îi spune: să fii vrednic de neamul Tofanilor. Cum s'au risipit aici temerile şi cum a încolţit certitudinea că merge pe calea cea adevărată-Destinul Tofanilor. Să lupte. Să învingă.

S'au oprit o clipă. Apoi se pornesc înainte. Paşii clipocesc pe un teren moale. Vâjâie vântul. Şi amintirile cresc bogate în suflet. Au ajuns. In faţă-le e sârma ghimpată. Se consfătuesc pe şoptite. Au scos foarfe-cile şi încep să lucre.

Lucră cu nădejde. Vrea să fie primul care să intre înăuntru. Unde-i duşmanul? Parcă a dispărut orice temere. Apoi deodată lumina aceea orbitoare. Au fost descoperiţi. Vrea să scape. Se năpusteşte spre breşa în care s'a acăţat un camarad. Cât de înfiorător urlă. Mai apucă să se gândească. Apoi îl năpădeşte deodată o căldură mare. Mâinile caută zadarnic să se atârne de ceva, nu nimeresc decât golul. Şi simte cum se scurge sângele pe încetul şi trupul atârnă de vieaţă ca o povară. Iar ochii caută însetaţi mântuirea şi nu văd nimic, în pâcla neguroasă, decât bolţile ce par pustii, ale cerului. Gândul mai sboară odată, la neamul Tofanilor, la bisericuţa şi hudiţele copilăriei. Şi în timp ce gura i se umple de sânge, trupul se înfioară pentru ultima oară şi ultimul gând, la Mara. Apoi totul se năclăeşte confuz şi peste faţa-i crispată coboară stăpână liniştea şi uitarea.

Traian Liviu Birâescu

Rugăciune Cu trupul istovit şi mâni însângerate, M am înălţat pe vârfuri de granit, Scăldate în argint de răsărit, Spre-altarul zărilor albastre, ne'ntinate.

Mi e sufletul deschis în faţa Ta, Părinte : Nici când, plecat, n'am căutat măriri, Nici nimbul mult visatei nemuriri Şi nici deşertăciuni nu Ţi-am cerut fierbinte.

Fărâmă din prisosu 'nţelepciunii Tale S'aline-al neştiinţei mele chin Si doar o rază de frumos divin Să-mi lumineze, clar, întunecata-mi cale.

îmi dărueşte pacea'n nopţi de gânduri pline Iertarea Ta, desprinsă din înalt, Şi liniştea pietrei de bazalt: Ca fără de păcat să pot urca spre Tine.

Ferma Ceala,30 Aprilie 1944 Nestor Prisca

Fantasmele unei nopţi Mă culcasem în noaptea aceea, ca deobiceiu, după miezul ei. Cui­

bărit în aşternutul rece, — după rugăciunea murmurată cu privirile spre limba de lumină de pe tavan, reflexie a focului muribund, — adormisem cu gândul la cine ştie ce.

Somnul nu numără ceasurile aşa că nu ştiu câte să fi fost când mă trezi un ciocănit repetat în podele şi o voce plină de bărbat, care după ce tuşi de două ori, anunţă: „Contesa de Loria". înspăimântat, mă ghe-muii cu genunchii la gură şi mă lipii de părete, cu privirile speriate aţin­tite spre uşă. O nefiinţă albă se pironise lângă cuier cu un baston masiv în mână şi un tricorn pe cap. Lumina albastră ce învăluia camera îmi înlesni desluşirea nocturnului turburător. Purta parcă o livrea, ale cărei cozi transparente aveau unduiri de meduză.

După răgazul de reculegere trebuincios, dădui să 'ntreb cine-mi face cinstea să mă viziteze la o oră atât de nepotrivită, dar întrebarea îmi rămase în gâtlej : din pragul uşii larg deschise, păşea cu foşnet de rochii o fantomă cu trenă lungă care făcu un semn scurt valetului de lângă cuier. Acesta, după o adâncă plecăciune, dispăru. Contesa, — căci ea trebue să fi fost, — se îndreptă spre un fotoliu din mijlocul camerei şi se aşeză aranjându-şi cutele lungei sale rochii. Era o femeie frumoasă, cel puţin cât puteam observa prin semiîntunericul din odaie. Un păr bogat şi negru îi cădea unduitor pe umeri. Frumoasa nobilă se cufundă în fo­toliul adânc de piele, în timp ce slaba lumină îmi înlesnea vederea unei părţi din faţa albă, ce, încordată, părea că aşteaptă pe cineva.

Din instinct de pudicitate mă acoperii cu plapoma până la gât şi îmi netezii şuviţele ciufulite de somn. Eram hotărît să întreb pe frumosul oaspe de ţinta vizitei sale. Dar nici de data asta norocul nu-mi dădu prilejul, deoarece uşa se deschise încet şi în camera-mi rece păşi un tânăr îmbrăcat în negru, pe cât puteam vedea, a cărui faţă era adumbrită de colţul unui basc, ceeace mă purtă'.cu gândul la nefericitul Rodolfo din „Boema".

Făcu o uşoară plecăciune şi apropiindu-se de contesa ce-1 aştepta zâmbitoare, îi sărută mâna ţinând-o mult timp lipită de buzele sale.

— Te aşteptăm, Frederic. — Ştiam că vei veni, Annamaria. Trebuia să vii. E doar camera

în care te-ai născut. — Nu-mi aminti de naşterea mea, Frederic. Dacă ea s'ar fi întâm­

plat cu treizeci de ani mai târziu aş fi fost fericită. Ne-am fi iubit şi no­rocul s'ar fi sălăşluit în noi. Dar tu te-ai născut o lună dupăce moartea mă răpise. Aici, în camera asta ai primit şi tu suflul atât de înşelător al vieţii. Te-ai înfiripat din moartea mea, din moartea celor douăzeci de meri înfloriţi. Te-am urmărit apoi şi te-am crescut cu privirea băiat mare, tânăr şi frumos, dar te-am iubit prea mult ca să te las pe pământ.

— Annamaria, când ţi-am văzut chipul uitat într'un colţ al camerei mele m'am înfiorat de-atâta frumuseţe şi-am întrebat-o pe mama de tine. Mi-a spus că eşti moartă şi că erai frumoasă. Am plâns şi te-am dorit atunci, Annamaria. Acuma te-am găsit. N'aş fi bănuit niciodată, că moar­tea poate să-mi aducă atâta fericire...

Curios să aflu povestea celor doi oaspeţi mă dădui jos din pat, apropiindu-mă de masă. Tânăra femeie mi se păru şi mai frumoasă. Cu o voce timidă şi mică, mă prezentai:

— Sunt locatarul acestei ca...me...re... Ultima vorbă mi se rupse în silabe. începui să tremur şi inima-mi bătea neastâmpărat: cei doi îndră­gostiţi aveau feţele de ceară. Ochij le erau închişi, obrajii albi. Erau două cadavre, capabile doar de mişcările mecanice ale membrelor.

— Te cunosc pe Dumneata, — fu răspunsul contesei, dar nici ochii nu clipiră, nici buzele nu murmurară nimic. Vocea venea, parcă, din văzduh.

— Dar cine sunteţi Dumneavoastră? îngăimai eu. — O vei şti atunci când va trebui. Niciodată însă, mai înainte. Şi

te simţi fericit că eşti stăpânul acestei camere? — E o cameră... drăguţă.... îmi fu răspunsul şi mă întorsei spre

Frederic. Dispăruse. Neliniştit alergai şi deschizând uşa ieşii afară. Nimic altceva decât întuneric şi linişte. Mă întorsei la contesa de Loria. Mă aştepta în aceeaşi poziţie cu faţa şi mai albă parcă...

Turburat de cele ce se petreceau în odaia mea, mă apropiai de fotoliul cu fiinţa albă : Annamaria mă privea ! Ochii ei închişi pân' acum scăldau în albia lor cenuşa argintie a razelor de lună. Mă luă de mână.

—. Frederic te iubesc... — Dar bine, frumoasă doamnă, eu nu sunt Frederic. — Ba da, simţurile mele nu mai sunt pământene, nu mă pot înşela.

Şi chiar dacă trupul e altul, sufletul lui tu eşti şi te iubesc. Credeam că nobila femeie îşi bate joc de mine, că am întâlnit o

fantomă nebună. Dar n'avui timp să mă gândesc căci Annamaria îşi îndoi .genunchii şi se atârnă cu braţele înlănţuite de gâtul meu, trăgându-mă

în jos. Ameţit de parfumul apropierii ei, — un amestec de viorele şi vânt de brădet — căzui cu străina povară pe covorul moale din mijlocul camerei. Dădui să mă ridic când simţii pe buze un straniu fior ce-mi furnică întreg trupul, încordat pe pajiştea de lână. Annamaria mă săru­tase. Turburat de fermecata-i apropiere întinsei braţele şi-o strânsei lângă mine, iar ochii căutau buzele dătătoare de fior. Plecai capul să le sărut,, dar acesta căzu în gol. Pe Annamaria o aveam în braţe, o vedeam, dar n'o puteam săruta.

— Nu încerca fapte pe care numai eu le pot face-Era vocea Anneimaria, dar părea glasul unei minunate imagini ire­

ale prinse de paravanul minţii. — Pe noi ne desparte multe, continuă ea. — In primul rând moar­

tea, ceeace e foarte mult. Vezi, Frederic, Ia noi e altceva, o altă vieaţă sau mai bine zis nu e vieaţă, căci ar fi prea puţin. Veiaţa e un gând măr­ginit, o idee lumească. Dincolo de vieaţă însă gândurile omului se îm­prăştie. De unde înainte ele erau adunate într'un biet créer, acum ele rup zăgazurile de carne şi os, sorbind din beţia nemărginirii. Şi odată împrăştiate, ele nu se mai adună niciodată laolaltă, ele rămân răspândite peste tot, în nemărginire, ele sunt nemărginirea. Câte idei, câte gânduri nu aleargă, nu freamătă în lume, pe care lumea nu le ştie, nu le simte şi pe care deabia după moarte le va înţelege!

In timp ce-mi vorbea, băgat de seamă că ne ridicăm, ne urcăm mereu în sus, cu camera, cu covorul pe care eram aşternuţi. Vântul pă­trunsese înăuntru şi-mi răsvrătea şuviţele de păr. Nu eram dumirit pe unde ar fi putut intra: ferestrele erau închise, tavanul încă la locul lui, ah! dar... mă uitai la podea şi gândul se lămuri. O gaură destul de mare şi rotundă se deschidea în faţa mea. îmi plecai privirea în jos, pe borta deschisă. Afară era noapte. Departe, în neguri, păru că zăresc ceva : o sferă albă, luminoasă ce se învârtea mereu şi creştea pe mă­sură ce ne depărtam de ea. Mă 'ntorsei spre Annamaria:

— Priveşte Annamaria, ce se vede în zare? Tăcerea fu răspunsul. Annamaria plecase. îşi fluturase nefiinţa în

noapte pe poarta fermecată... Privirile-mi căzură din nou pe sfera luminoasă. Crescuse şi se ve­

dea foarte clar. Era cam turtită şi i se umflase mijlocul de-atâta învâr­tit. — Doar n'o fi pământul? — mă întrebai eu. Ca un răspuns la în­trebarea mea, sfera se opri din rotire şi se 'nţepeni culcată pe o rână obosită.

— Doamne, ba chiar pământul e... Pe sfera de humă trăiau oameni şi fiinţe îşi duceau vieaţa. Privirea

mea cuprindea întreg pământul ce se desfăşurase în faţa mea ca pânza albă a unui ecran. Se aprinse pământul şi vietăţile Iui încremeniseră care unde o apucase momentul. Am găsit oameni la lucru, la rugăciune ; unii

răsboindu-se, alţii dormind, unii stând de vorbă, alţii gândind, ceilalţi fu- -rând şi în câte şi câte ipostaze nu i-am văzut, unele frumoase şi cele mai multe josnice.

(In câte aspecte nu poate fi surprins omul !) Interesant însă, că fiecare dintre ei avea o placă atârnată de gât,

pe care scria: „om mişel" sau „om bun", care după cum era. Parcă o dreptate supremă i-ar fi judecat şi şi-ar fi increstat impresiile pe tăbli­ţele negre delà gâtul muritorilor. Şi erau mulţi cei cu sentinţa negativă, mulţi de tot, căci din cei buni dacă vedeai unul la o sută...

Aşa cum încremenise, obosit şi bolnav, cu oameni de lut şi păcat, pământul mi se păru o biată minge de gumă, o jucărie ce se abate inu­til în haosul, — tot atât de inutil parcă, — al universului.

Ruşinată de gândurile mele, sfera ce se chema pământ se desum-flă, se fleşcăi şi vânturile nopţii veşnice o sdrenţuiră, risipind-o în toate părţile.

Borta fermecată din podeaua camerei mele se închise. începusem să cobor. Văzusem doar o clipă, pământul în tot ansamblul lui, dar su­ficient pentru a-mi da seama de mizeria şi păcatul care-1 stăpânesc.

Printr'o sguduitură odaia se opri. Mă ridicai de pe covorul moale şi mă cuibării în aşternutul rece şi alb răvăşit de apariţia minunată a contesei de Loria.

A doua zi dimineaţa mi-am adus aminte că mă culcasem în ajun cu dureri de cap...

...Iar din fantasmele acelei nopţi am regretat-o doar pe Annamaria.... Era frumoasă... Rămăsesem om !

Florian Potrà

Balada „Harapii" şi sumare

comentări*) Balada

A tunat în oraş în Ţaligrad D'acolo cerea sä ai de casă Vacă grasă Şi un cuptor de pită aleasă. Mâinile ca bârnele Capul ca Mierniţa Urechile ca slăninile Măsălile ca pivele Dinţii ca chiselile. El cerea decuseară fată mare, Dimineaţa văduvă Cu cari el se culca încă moartă era. Muieri cu flori venea Tot oraşul o preniinit Rându, Doamne, i-o vinit Lui Doicin ăl bolnav La soră-sa Ilincuţa. Ea mică cărticică primea Şi la masă să punea

Şi începea de-o citea Multe lăcrămioare pică Mândră slove mai strică. Iar Doicin din gură-mi zicea. Măi sora Ilinuţă Ce plângi şi suspinezi? O ! ţie ţi s'a urât Capul tău priminind Ni la braţe, ni la cap Ni la picioare Ea din gură-mi zicea: — „Măi frate vecine Ce tăbârit mi-o nimerit In oraş în Ţaligrad Un harap negru buzat Capul ca merniţa Ochii ca cinerile**) Măselile ca pivele Dinţii ca chiselile Mâinile ca bârnele

*) Culeasă cu ocazia anchetei monograficei, făcută de Institutul Social Banat Crişana in corn. Naidâş jud. Caras şi auzită delallie Ciolac de 65 ani din acel sat.

**) Farfurii.

Picioare ca răşchitoare. Delà noi cerea Să ai de casă o vacă grasă Şi un cuptor de pită aleasă Dimineaţa văduvă Şi'n cea seară fată mare Cu care el să se culce Moartă de ea era. Muieri cu flori vinia Tot oraşul o priminit Rândul la mine o vinit". El din gură-mi zicea: — „Măi tu soră Ilincuţâ Măcar dacă mi-s bolnav De nouă ani de zile Că mi-s blestemat Şi de taica şi de maica N'o omorî viteaz ca mine, Dacă nu mai bun decât el Tună'n grajd nemăturat Şi-mi scoate pe murgu 'nşălat Inşălat şi împăunat Şi cu frâul de argint Ce n'am văzut decând sunt Cu plaivanul de mătasă De abia se mai trag acasă. Ea când auzea Tot din tobă 'm bătea Multă lume mi-o strângea Ca buzduganul lui să-i dea Ia poarta din mijloc S'o strâns o sută opt Şi la poarta delà avlie S'o strâns frate pân' la o mie Ca buzduganul lui să-i dea Buzdugan cu nouă pietre Toate până'n nouă ochi Nici nu putea să-l clintească. El din gură-mi zicea:

Atâta lume ce era Nici nu putea să-l clintească El într'o scăriţă se lasă Şi degetul ăl mic îl întingea Şi buzduganul îl lua Şi pre şaua îl punea Şi el îmi pleca In oraş în Ţarigrad. Când Harapu-l videa El aşa socotea Când o palmă că-i va da Cu iarba îl va mesteca. Iar Harapu ochean scotea Şi pe Doicin mi-l videa Doicin iclean era Şi buzduganul slobozea Capu harapului mi-l lua Şi el în robie îl lua Şi la domni se ducea. — „De cine v'aţi temut Iacă capu-i l-au pierdut" — Câtă blagă să-ţi mai dau ? — El din gură-mi zicea: Şi eu am blagă destulă Şi o să rămână pustie Să-mi daţi o cărticea S'o duc la surioara mea Ca birul să se plătească Ca ea să se odihnească". Mică cărticea-i da Şi acasă-mi pleca. — „Surioară dragă De cine te-ai temut Iacă capu i-am pierdut Să-mi dai un pahar de răchie Ca să-mi treacă de mânie Şi să-mi dai unul de vin Ca să n'am la moarte chin.

...si sumare comentări Subiectul baladei pare a fi inspirat din suferinţa românilor cari erau;

siliţi să plătească nemai închipuite biruri Turcilor, (aşa cum s'ar număra birul celor 500 de copii anual pentru armata ienicerilor).

Când citeşti balada ai impresia poveştilor cu smeii răufăcători care stăpânesc cu tirania lor un ţinut şi care la o dată oarecare obligă să le dea de mâncare câte o fată mare ; dar păstrând fidel pe plan de creaţie, isvorul istoric.

A venit ordin delà Ţarigrad, zice Balada, că fiecare trebue să plă­tească în afară de biruri şi câte o fată mare şi o văduvă. Aşa i-a venit rândul Ilincuţei, sora lui Doicin cel bolnav, care după cum se lămureşte în baladă ar fi un voinic de harambaşa învins de boală şi bătrâneţe. Şi totuşi, iubirea de soră îl întăreşte. îşi scoate calul din grajd şi buzdu­ganul din pod şi pleacă la Ţarigrad.

Aici luptă cu harapu (mai marele turcilor), îi taie capul şi scapă un ţinut întreg de groaza birului.

Balada aşa cum o ştie informatorul meu păstrează în versificare ritmul normal acţiunei. Sunt versuri cari sculptează imagini clare şi si-tuaţiuni vădite din isvor istoric. De exemplu să luăm versurile mai prin­cipale din Balada.

Ordinul sosit din Ţarigrad e clar şi în acelaş timp sugestiv:

D'acolo cerea să ai de casă Vacă grasă Şi un cuptor de pită-aleasă

La care, dureros ca un bir al stăpânirii, se mai adaugă dorinţa-poruncă a harapului — sigur mai marele Turcilor:

El cerea de cu seară fată mare Dimineaţa văduvă Cu care el se culca încă moartă era

Că răpirea fetii şi a văduvei era sinonimă cu moartea, ne-o poate sugera şi descrierea în versuri a Negrului, descriere pe care anonimul creator al baladei o precizează cu multă intuiţie:

„Un harap negru, buzat. Capul ca merniţa. Ochii ca cinerile Măselile ca pivele Dinţii ca chiselile Mâinile ca bârnele, Picioare ca răşchitoare.

Imaginea se sculptează brutal şi ne redă un om monstruos de voinic. In comparaţie cu Doicin ăl bolnav, harapu se înfăţişează ca un om

care împilează oamenii cu răutate şi nedreptate. Luminat de soarele drep­tăţii, ce-i este scut, Dòicin apare ca un aprig apărător al fărădelegilor şi nedreptăţilor omeneşti.

Atitudinii lui de apărător al dreptăţii i se alătură supranaturalul. Imposibilul devine posibil, sprijinul unei Divinităţi este alăturea de el. Din bolnav şi bătrân cum este, devine iarăşi voinic, să înfrunte mon­struozitatea fizică a harapului. îşi ia ca ajutor vechile arme: Calul, mur­gul din vremea tinereţii sale, şi buzduganul pe care nici o mie de voi­nici nu-1 poate clinti din loc. Ridicat de Doicin numai cu un deget şi tn goana calului ajuns la Ţaligrad, omoară harapul şi scapă ţinutul de bir.

Odată dreptatea întronată, bătrânul Doicin îşi reia liniştit mersul zilelor de bătrân cu resemnarea duioasă a unui sfârşit orânduit de Cel de Sus, care a vegheat asupra lui, ca să adauge :

„Să-mi dai an pahar de răchie, Ca să-mi treacă de mânie. Şi să-mi dai unul de vin Ca să n'am moarte la chin".

Simţământul, împăcarea cu destinul se adaugă la aureola de nuanţă religioasă şi încredere în dreptate ce alcătuesc scheletul subiectului din baladă.

Din materialul ce l-am avut la îndemână am mai găsit câteva va­riante pe aceeaşi temă de răpire de fecioare de către Turci, dar lipseşte harapul monstruos. Nota de miraculos n'o mai găsim în baladele celelalte, iar acţiunea are un cadru mai real.

„Balada Chira", culeasă delà lăutarii Ghiţă Şchiopu din Râmnicu-Vâlcea şi A. Cobzaru din Târgu-Jiu şi publicată în „Materialuri folklo-ristice", de Gr. Tocilescu pag. 87, are ca personagiu tot un harap, hidos ca înfăţişare dar deosibirea e că acest harap se amorezează de Chira Chiralina fecioară dintr'o cârciumioară. O cere în căsătorie, este refuzat pe motiv că o Româncă nu se mărită cu un Turc, dar el o fură. O scapă din mâinile lui fraţii săi Din şi Constantin care omoară pe Turc, pe-depsindu-1.

„Balada Doicin", variantă culeasă delà muncitorul FI. Drăgan şi publicată în vol. II. „Materialuri Folkloristice" de Tocilescu pag. 1241, culeasă fiind în Bragadiru, jud. Telorman. Are aceeaşi structură de acţiune, cu o singură deosebire. Lămureşte delà început unde se petrece acţiunea. E vorba de Ţaligrad, unde împăratul primeşte ca oaspe un harap, căruia îi dă de omenie toate bunătăţile, plus fetele ce le avea. Şi aşa i-a venit rândul Lisandrei care roagă pe fratele ei Doicin să o scape. Finalul e care-1 ştim.

Ceeace-i comun cu balada găsită în Naidăş e numele voinicului Doi­cin. Că aici e vorba de un împărat care dă fetele Harapului, e un fapt pe care-1 socotim drept capriciu de imaginaţie din partea autorului înfluenţat de poveştile noastre. Remarcăm ironia ce-o are pentru harap pe care n'o întâlnim în niciuna din balade.

Harap negra buzat Cât morcoşa ţestului Negru şi ciudat. Legătura capului. -

In balada „Cântecul Chiriţei", publicată de Lucian Costin în Stu­diul său folkloristic, nu se mai aminteşte de harap. E vorba de anumiţi Turci cari se amorezează de Chiriţa şi vin s'o peţească. Nu o capătă şi atunci o fură. Acţiunea ia forma tragică. Fratele ei care este preot se luptă cu Turcii. Ei fiind mai numeroşi, omoară pe preot.

Chiriţa, după multă suferinţă, reuşeşte să se facă o clipă nevăzută şi se aruncă în mare.

Glasul de durere al fetii răsună ca o mustrare. *

„Decât roabă Turcilor Şi râsul Cadânelor Mai bine păgânilor Să fiu hrană peştilor".

Turcul îndrăgostit de ea se aruncă şi el în apă, cu gândul s'o scape dar este învălmăşit de valuri şi se înneacă. Balada ia contur moralist.. Turcul este pedepsit pentru fărădelegile sale.

Balada „Harapu", găsită în Naidăş, păstrează izvorul istoric: do­minaţia Turcilor; îmbină tirania lor cu suferinţa noastră, pe un plan le­gendar, unde miracolul se altoieşte din realitate. Personagiile împrumută şi ele din acel miracol şi fantezia poporului. Iau forme şi atitudini nereale, trăesc imposibilul şi—1 înfruntă. înving şi sunt învinşi datorită unei drep­tăţi superioare, divine, fără ca balada să alunece în tendinţe moralizatoare.

Harapul reprezintă duhul răului pogorît pe pământ şi localizat în vremea Turcilor prigonitori.

Doicin e duhul binelui şi liniştea noastră care se transformă în fur­tună în faţa nedreptăţilor, veghea prigoniţilor de totdeauna care are de sprijin puterea minunii (cal năzdrăvan, buzdugan miraculos şi bătrâneţe întinerită), iar Ilincuţa simbolul suferinţei de totdeauna înfrăţită cu cre­dinţa mântuirii.

Singura notă de inferioritate a baladei e că nu-i ştiută de infor­mator în întregime. Am credinţa că în alte sate, dacă n'o fi dispărut, balada se mai întregeşte cu multe detalii, cărora li se simte lipsa în acţiune.

Informatorul meu n'a adăogat nimic. Se observă cum sunt sărite^ versurile şi la el însuşi am observat oarecare ezitare în recitare.

Gh. Atanasiu

Veniamin Nistor. Episcopul Caransebeşului: Chestiunea De-natalităţii în Banat,

Caransebeş 1944 25 p. Problema depopulării Banatului

este, de mult timp, centrul preo­cupărilor tuturor acelora cari, în forfota împrejurărilor, au găsit mo­mente să reflecteze asupra vieţii sociale a acestei provincii istorice.

Ştiinţific problema a fost sesizată de către Dr. losif Nemoianu la' insistenta căruia, apoi, a fost cer-cetată în cadre largi de către In­stitutul Social Banat-Crişana.

In vara anului 1934 o echipă a acestui Institut, sub conducerea DM Dr. C. Grofşorean, a făcut prima anchetă monografică în co­muna Belint jud. Timiş.

Problema de căpetenie care s'a urmărit a fost depupularea Bana­tului aşa cum se manifestă ca fe­nomen în ansamblul vieţii sociale a comunei Belint-

In „Raportul general asupra cons­tatărilor şi soluţiilor de îndreptare" pe care am avut onoarea să-1 re­dactez, spuneam între altele: „In perioada de organizare (a Institu­tului) părerile erau divizate. Unii credeau depopularea ca o cauză, alpi, mai aproape de adevăr, o credeau un efect, şi ca în orice domeniu aşa şi în domeniul stu-" diului fenomenelor sociale, nu se poate sesiza în întregime puterea efectului până ce nu se cunosc, în amănunt, cauzele care îl pro­voacă.

S'a spus, şi se mai afirmă şi acum de către unii, că depopula­rea Românilor din Banat se înte­

meiază pe acel „ein Kind System" sau „Keine Kinder System" al Ger­manilor din Banat. Astfel privită problema, depopularea Banatului n'ar fi decât un fenomen de imi­taţie socială. Insă fenomenul acesta la Românii din Banat, spre deose­bire de Germani, se prezintă cu două faţete. Una : împiedecarea naşterilor, alta : mortalitatea infan­tilă excesivă. Astfel fenomenul nu se prezintă ca un fenomen de imi­taţie, ci are toate caracterele unui flagel social endemic" *)

In temeiul rapoartelor prezentate de membrii monografişti, am pre­cizat constatările din care rezultă cauzele depopulării şi am formulat şi soluţii de îndreptare.

Institutul Social Banat-Crişana a continuat cu cercetările şi în alte părţi ale Banatului şi a făcut tot ceea ce i-a stat în putinţă pentru a atrage atenţia celor chemaţi a organiza măsurile de îndreptare.

Am crezut că nu e inutil să în­făţişez aceste câteva consideratami prezentând broşura P. S. Sale Ve­niamin al Caransebeşului, cu titlul din fruntea acestor însemnări.

Nu ştiu dacă P. S. Sa a avut Ia îndemână „Ancheta Monografică a comunei Belint", cert este însă că P. S. Sa formulează aproximativ aceleaşi cauze şi soluţii care se arătau în cadrul Institutului Social Banat-Crişana încă din 1934.

Tabelele statistice ce însoţesc consideraţiunile Prea Sfinţitului Ve-

1) Vezi: Tr. Topliceanu în „Anchetă Monografică în comuna Belint/, Timi­şoara 1938 p. 5 - 6 .

niamin sunt delà sine grăitoare şi desigur îngrijorătoare.

Dintre 308 comune ce aparţin Episcopiei Caransebeşului, 167, deci mai mult de jumătate, se prezintă eu scădere de populaţie în 1940 faţă de anul 1901.

Cauzele se împart în două mari categorii : morale şi materiale.

însemnăm aci cu simţită mulţu­mire îngrijorarea arhierească a Prea Sfinţiei Sale faţă de relele care micşorează puterea de vieaţă a neamului românesc din Banat.

Fie ca îndemnurile părinteşti ale P. S. Sale Veniamin să trezească ecou în sufletele preoţilor cari, lu­mini ale satelor, nu trebue să aibă odihna până ce nu se va lumina şi sufletul credincioasei turme ro­mâneşti, pentru lauda lui Dumne­zeu şi binele Neamului nostru.

Mircea Ş e r b ă n e s c u : Prea târziu, nuvele, Editura „Fruneea", Timişoara.

Ar fi cu totul neadevărat dacă ne-am plânge d e p sărăcie literară românească în Banat. Aceasta eel puţin din punet de vedere canti­tativ. Cercetătorul însă va fi sur­prins totuşi de o sărăcie în ceeace priveşte . proza literară. Cei mai mulţi dintre scriitorii mai noui scriu versuri. Nu spun că versu­rile se scriu mai uşor, dar desigur că aşa le e „datul" lor poetic.

Şi totuşi dacă unii dintre tinerii poeţi bănăţeni practică, Curri s'ar zice, mai ales versul, aceasta e şi din motivul că în aparenţă e mâi uşor a înfăţişa un sentiment în

câteva versuri, decât a zugrăvi un crâmpeiu de vieaţă sau fiinţe omeneşti întregi, aşa cum se cere în proza literară.

Intr'adevăr proza literară nu e un lucru scriitoricesc aşa de uşor cum s'ar crede.

Cel ce se încumetă să serie proză literară trebue să fi ajuns la convingerea că are darul sau arta de a povesti care, în definitiv, însemnează să ştie a înfăţişa si­tuaţii şi oameni cu un destin al lor propriu.

D-l Mircea Serbăneseu e unul dintre puţinii tineri scriitori bănă­ţeni care perseverează în proză.

„Prea târziii" e o culegere de cinci nuvele apărute în ziarul „Dacia" şi revista „Fruneea". (Prea târziu, Umilul Manole, Un om, Orbul şi O crimă perfectă).

Nici una din aceste cinei nu­vele nu trece pfagul artei mari şi totuşi fiecare oferă semnele carac­teristice ale unui scriitor în for­maţie care, mai curând sau mai târziu, va ajunge să scrie o fru­moasă pagină de proză literară românească.

In scrisul d-sale se îmbină, în măsură egală, romantismul cu realismul, iar în ceöä ce priveşte invenţia n'am putea spune că proza pe care o prezintă voluma­şul acesta nu ne reaminteşte situaţii întâlnite la alţi înaintaşi ai d-sale ca Delavrancea sau Brâteseu^Voineşti (a se compara situaţia umilului Manole faţa de eölegii de birou cu aceea a „Mi­crobului8 lui Brătescu-Voineşti).

Dar indiferent de faptul că a-

numite elemente ale povestirilor •d-lui Şerbănescu sunt uneori prea romantice şi mult exploatate în literatură (fata sedusă dè un ofi­ţer „crai", studenţi visători şi idealişti cărora le ghiorăe maţele de foame şi le dârdăe dinţii în gură de frig, dar nu au tăria să 'nîrunte greutăţile muncind, tineri crescuţi pe maidane, dedaţi rău­lui, ca apoi să facă excrocherii din bunătate de suflet pentru cei ce întâia oară le-au arătat încre­dere, sinuciderea soţului orbit într'un accident, sinucidere deter­minată de convingerea că soţia tânără îl înşală) totuşi se poate sesiza o atitudine personală în prelucrarea lor.

Nu putem cita o nuvelă de an­tologie dintre cele cinci ale acestui volum, dar lectura lor ne-a în­dreptăţit o convingere pe care o mărturisim: Mircea Şerbănescu va scrie o frumoasă pagină de proză literară românească şi între tinerii scriitori bănăţeni are de pe acum loc fruntaş.

Iosif Vanciu a făcut parte din generaţia de intelectuali bănăţeni •care s'a ridicat după războiul din 1918.

Delà început s'a dedicat stu­diilor de artă dramatică în care a perseverat cu o admirabilă încă-păţinare. Faptul acesta a avut urmări sigure. N'a fost numai un actor de o superioară cultură, ci chiar înainte de. a împlini vârsta de 40 de ani a putut urma cu <Jeplină demnitate profesională,

lui Zaharia Bârsan, la catedra de dramă delà Academia de Muzică şi Artă dramatică din Cluj" la Ti­mişoara.

Prestanţa actoricească şi-o sta­bilise Vanciu de mult la Cluj. Bănăţenii săi au avut prilejul să-i admire creaţiile scenice cu deose­bire în ultimii äni, de când cu tristul refugiu al Teatrului Naţio­nal din Cluj.

Moartea 1-a surprins, stupid, în plină putere şi la mijlocul vieţii.

Un destin tragic urmăreşte pe toţi cei cari, din Lugoj, s'au ridi­cat în vâltori de suflet spre pis­curile artei : poeţii Ion Popovici-Bănăţeanu, Victor Vlad Delamâ-rina, cântăreţul de renume mon­dial Grozăvescu şi acum artistul actor intelectual Iosif Vanciu.

Pe drumul fără reîntoarcere pe care a plecat, la 27 Aprilie 1944, Iosif Vanciu, regretele noastre îl urmăresc neconsolate.

Tr. Topl iceanu

Poez ia nouă bănăţeană pre­zentată de Virgil Birou 1944. Editura Asociaţiei Scriitorilor Ro­mâni din Banat.

D-1 Virgil Birou e inginer şi în carierea lui preocupat de îndelet­niciri technice, administrative. în­demnat sufleteşte şi predestinat prin vocaţiunea lui, e Condus spre năzuinţi de realizare. Ceeace a în­făptuit acum, prin editarea critică a celor 4 poeţi bănăţeni: Pavel P. Bela, Alex. Jebeleanu, Petru Sfetca şi Petru Vintila, ţine tot de acelaşi resort sufletesc, de vo-

inţa de realizare şi atitudinea de echilibrare a omului practic. In l impeziri le ce le-a pus în frun-tfea volumului dă o succintă pri­vire de ansamblu asupra liricei bănăţene în termini simpli, cate­gorici, concisi, nelipsindu-i deloc intuiţia vizionară a posibilităţilor de avânt spre cele înalte a specifi­cului desprins din lirica bănăţeană.

In munca M a primit cu vă­dită plăcere concursul tânărului critic Nie. Ţirioiu.

Alegerea poeziilor celor mar re­prezentative precum şi a poeţilor cei mai caracteristici spre a fi prezentaţi este o elaborare dintre cele mai delicate. Nimic nu atârnă mai mult de imponderabilul sufle­tesc decât poezia. Este absolut sigur, că conduşi de propriile lor principii de estetică literară, pro­fesorii de limba română ar fi variat, poate, puţin, autorii şi ar fi variat poate şi mai mult, poe­ziile alese.

Este şi mai sigur însă, că cri­ticismul prea avansat găseşte prea multe piedici în editare. Deaceea am accentuat calitatea de inginer a d-lui Birou, a realizatorului de valori imediate, în aceasta stă meritul lui şi merită recunoştinţa noastră şi a tuturora.

Prezentarea poeţilor aleşi, mo­tivarea criteriilor de care s'a con­dus precum şi o scurtă biografie a scriitorilor editaţi se face foarte judicios, pentru fiecare în parte la locul cuvenit. Nu găsim nimic de obiectat în ceeace se spune des­pre dânşii.

Voiu lăuda însă în acest loc

două calităţi ale d-lui Birou, e -ditorul volumului de faţă; una este. biinsimţul omului cumpănit care. în această goană după extrava­ganţă a scriitorilor tineri a ştiut cu precisiunea quasi-matematică să aleagă din autori şi opere ce e mai caracteristic, demn de re­ţinut, menţinând pentru fiecare din. ei totuşi nota de specifică orgi-nalitate.

Parecă îl văd cu epruveta în mână la lucrările pirognostice do­zând reacţiunile unei analize mi­nerale. Parecă îl văd studiind roca crucilor de piatră şi de lemn din cimitirele din Caras şi dincolo de piatră şi de lemn studiind estetica, motivele de înflorituri de pe cruce, cari disecă stabilităţi sufleteşti şi trece în avânturi de dincoìo de moarte.

Deci a doua calitate a d-lui Birou rămâne totuşi o vână poe­tică proprie, un simţ al avântului, 0 captare a armoniilor şi dishar-moniilor ce plutesc în aer, în spe­cifica atmosferă din Căraş, pe care le prinde din sbor şi le fixează Ia loc de cinste în operele sale.

Rar om să se ştie atât de le­gat de meleagurile natale ca d-1 Virgil Birou în magistrala sa o-peră : „Oameni şi locuri din Căraş".

Fie din operele lui, fie din scrie­rile editate de el, găsesc sub va­riate forme şi imagini ca un fir roşu conducător încrederea ne­zdruncinată în manifestarea unică de avânt specific şi răspicat pro­priu al Bănatului, ca o entitate de sine-stătătoare în progresul cultu­ral al neamului. A. C o n t r e a

R E V I S T A B A N A T U L U I înscrisă în registrul publicaţiilor periodice al Trib. Timiş la nr. 82

Este editata de:

COMITETUL »ASTREI BĂNĂŢENE-

Redactor : PROF. TRAIAN TOPLICEANU

COLABORATORII REVISTEI: Gh. Atanasio, M. Arcan, A. Bălan, Tr. Birăescu, Tr. L. Birăescu, E. M. Brancovicl, Gr. Bugarin, A. Bugariu, A. Ciupe, P. Constantinescu, C. M. Contici, A. Contrea, C. Corneanu, Aug. Cosma, Lucian Cos-tin, Gh. Cotoşman, I. Curea, S. Dragomir, D. Drăguescu, Ed. 1. Gă-vănescu, N. Ilieşiu, D. Imbrescu, N. Jucu, P. Nemoîanu, E. Pocreanu, A. Pop, FI. Potrà, N. Prisca, P. Sergescu, M. Şora, N. Terfăloagă, Tr. Topii ceanu, Z. V&ncea

REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA :

Timişoara I, Strada Alba-Iulîa ar . 2 (Palatul Cultural)

ABONAMENTE:

Pentru particulari 500 lei Pentru cercuri culturale şi şcoli primare . . 500 lei Pentru despărţămlnte şi şcoli secundare . . 600 lei Pentru autorităţi şi instituţii 1000 lei Abonamente de sprijin 2000 lei

Acest exemplar 120 lei

R E V I S T A . B A N A T U L U I Timişoara I., Palatul Cultural 1, camera 48

D-sale D-lui

Comuna

Judeţul...

C U P R I N S U L :

P. Ne m oi an u: Lugojul pag. 1 D. Imbrescu : Porţile de fier ale Banatului „ 5 Tr. Birăescu : Natura înfiltraţiunilor străine în plasa Centrală jud. f

Timiş-Torontal „ Hly Dr. I. Curea : Înfiinţarea unei staţiuni seismice la Timişoara „ 16 Dr. E. Pocreauu : Problema Universităţii Banatului „ 35

LITERATURĂ: Tr. Livia Birăescu: Destinul lui Adrian Tofan (proză) „ 65 Nestor Prisca : Rugăciune (versuri) „ 71 Florian Potrà : Fantasmele unei nopţi (proză) „ 72

ÎNSEMNĂRI, NOTE: Oh. Atanasiu : Balada „Harapu* fi sumare comentări ; Tr. Topliceanu : Veniamin Nistor, Episcopul Caransebeşului : Chestiunea

Denatalităţii în Banat; — Mircea Şerbănesc* : „Prea târ­ziu" nuvele; — f losif Vanciu.

A. Contres : Poezia nouă bănăţeană prezentată de Virgil Birou, 1944.

Vignetele de pictoriţa bănăţeană L. Popiţi.

Institutul de arte grafice G. MATHEIU, Timişoara 1, Piaţa Ţepeş Vodă 1. Tel. 2 4 - «