Universitatea Bucureşti

Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Patriarhul Justinian’’

Cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos după înviere, consemnate în Sfintele

Evanghelii

Bucureşti

Fiecare din cele patru Evanghelii cuprinde în ultimul capitol o istorisire despre învierea Mântuitorului Hristos. Ceea ce este important, este ca niciuna dintre aceste istorisiri evanghelice

1

nu se incheie cu moartea şi cu punerea în mormânt a Domnului. Vestea cea buna este concentrata în formula kerigmatică din Luca 24,24:,,cu adevarat (intr-adevar, în mod real) a înviat Domnul şi i S-a arătat lui Simon’’ (όντως ήγέρθη ό κύριος καί ώφθη Σίμωνι). Aceasta este o formulă care a dat naştere, în tradiţia creştin ortodoxă, la salutul pascal: ,,Hristos a înviat/Adevărat a înviat!

O analiză amănunţită a relatărilor evanghelice despre învierea Mântuitorului evidenţiază discorcondanţe şi contradicţii care reflectă tendinţa fiecărui evanghelist de a redacta datele tradiţiei în funcţie de interesul său teologic. Multi şi însemnaţi exegeţi au incercat de-a lungul timpului sa formuleze/construiască o tradiţie unitară prin intermediul combinării şi armonizării datelor tradiţionale! Enumerăm pe scurt câteva discorcondanţe:

--prima se află în legătură cu persoanele menţionate în relatări: Petru, Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ucenicii, cei doisprezece apostoli, ucenicii din Emaus, cei cincisute de fraţi, Iacov, Pavel!

--a doua discordanţă este în legătură cu localizarea evenimentelor: Galileea(un munte, Marea Tiberiadei) sau Ierusalim(la mormântul Mântuitorului, intr-un loc unde se adunau în mod obişnuit)

--a treia discordanţă este în legătură succesiunea arătărilor: în dimineaţa şi seara zilei învierii, la opt şi la patruzeci de zile după înviere!

Armonizarea acestor date este foarte grea, aş spune chiar imposibilă, asta daca nu cumva dorim modificarea textelor şi minimalizarea diferenţelor!!! În strânsă legătură cu aceste discordanţe de relatare de evenimente stă si tema lucrării de faţă, anume aceea de a aduna într-o sinteză toate cuvintele Mântuitorului Înviat dupa relatarea fiecărui sfânt evanghelist în parte!

Un lucru este cert, anume faptul ca Biserica apostolică nu avea nevoie şi nici nu Şi-a dorit o schemă unitară sau o armonie a Evangheliilor, şi cu atat mai mult să alcătuiască o biografie a Mântuitorului Hristos înviat! 1 La inceputurile creştinismului, autorii Evangheliilor nu s-au arătat interesaţi de vreo formă completă, nici de o succesiune determinată sau în general de vreun control istoric şi critic al diferitelor informaţii! Pentru ei, la vremea respectivă era mult mai important transmiterea mesajului învierii, realitatea învierii lui Hristos şi aducerea la credinţa cea adevărată a cat mai multă lume!

Pentru a avea un cadru complet al textelor evanghelice care vorbesc despre faptele Mântuitorului după înviere, este necesară redarea lor sinoptică, pentru a evidenţia cu uşurinţă tradiţia narativă şi tendinţa redacţională a fiecărui evanghelist!

Evanghelia după Matei!

1 Pr. Conf.Dr. Constantin Preda, Învierea Mântuitorului în memoria narativă a Evangheliilor, Editura Basilica, Bucureşti, 2010, p 30.

2

Sfera de interese a acestui capitol al prezentei lucrări se concentrează asupra capitolului 28 din Evanghelia după Matei. Dacă ar fi să comparăm textele celor trei evanghelii sinoptice referitoare la invierea Mântuitorului, putem observa că singura pericopă comună celor trei evanghelii este cea referitoare la vizita femeilor la mormântul Mântuitorului! Sf. Ioan îşi începe istorisirea învierii cu vizita Mariei Magdalena la mormântul Domnului. Celelalte texte sunt proprii fiecărui evanghelist, chiar dacă există uneori un anumit paralelism între ele. Textele proprii Evangheliei după Matei capitolul 28 sunt:

--cutremurul mare in timpul pogorârii îngerului din cer(Mt 28,2-8)

--arătarea Mântuitorului înviat femeilor lângă mormânt (Mt 28,9-10; cf Ioan 20, 11-18).

Arătarea înaintea celor unsprezece pe un munte, în Galileea(Mt 28,16-20).

Evanghelia după Matei se întemeiazăpe tradiţia comună, care este amplificată şi integrată în perspectiva sa redacţională. Caracteristic primei evanghelii, mai este şi cadrul apocaliptic în care este inserată învierea Mântuitorului(Mt 28,2-3).

Arătarea lui Hristos înviat femeilor (Mt 28, 9-10)

,,Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat. Atunci Iisus le-a zis: nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea.’’

Salutul cu care sunt întâmpinate femeile nu este cel semit(Şalom=pace) ci cel grecesc χαίρετε=bucuraţi-vă, nefiind însă considerat un semn de recunoaştere! În contextul nostru, în care primele două imperative rostite de Mântuitorul înviat, χαίρετε=Bucuraţi-vă şi μή φοβείσθε=Nu vă temeţi, în mod clar se referă, într-o dispunere hiastică, la starea sufletească a femeilor, stare abia descrisă μετά φόβου καί χαρας μεγάλης=cu frică şi cu bucurie mare, sensul trebuie să fie de a se bucura.2 Acest fel de bucurie pe care Mântuitorul le-o face cunoscută femeilor mironosiţe corespunde contextului general al învierii! Hristos le face cunoscută modalitatea nouă de comuniune!!!

O însemnătate aparte o are titlul pe care Iisus îl dă ucenicilor, numindu-i ,,fraţii mei’’! folosit numai aici în sens absolut! Şi în cap 12,49-50; 25,40 vorbise despre fraţii Săi, dar acolo, apelativul frate, este folosit în mod condiţionat! Prin acest apelativ, Mântuitorul îşi exprimă afecţiunea, legătura profundă care-L lega de ei, pt ca lor le va încredinţa mandatul misionar de a propovădui evanghelia la toate neamurile. Această arătare înaintea femeilor este neprevăzută, neaşteptată, fiind existentă numai la Matei, care, probabil redă o tradiţie mai veche! Acest episod îl întâlnim şi la Sf. Ev. Ioan, dar sub o formă puţin mai elaborată, Hristos arătându-se doar Mariei Magdalena! Imperativele: ,,bucuraţi-vă’’, ,,nu vă temeţi’’, duceţi-vă’’, ,,vestiţi’’ redau un

2 Ibidem, pag86.

3

vocabular întâlnit în mod obişnuit în genul literar specific vestirilor. Această poruncă a Mântuitorului dată femeilor pt ucenici o întăreşte pe cea a îngerului, o desavârşeşte!

Arătările Mântuitorului Hristos înviat în Galileea şi mandatul misionar încredinţat ucenicilor(Mt 28, 16-20)

,,Iar ce unsprezece ucenici au mers în Galileea, la muntele unde le poruncise lor Iisus. Şi vazându-L, I s-au închinat, ei care se îndoiseră. Şi apropiindu-se Iisus, le-a vorbit lor, zicând:Datu-Mi-s-a toata puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.

Structura acestui text este oarecum simplă: după o introducere narativă(consemnată în vs 16-17), care se referă la reacţia ,,difuză’’ a ucenicilor faţă de arătarea Mântuitorului înviat, urmează cuvintele rostite de Mântuitorul înviat(vs 18-20) care se articulează în jurul a trei teme:

- A)puterea Fiului Omului; b)misiunea universală a Bisericii; c)prezenţa Domnului înviat în Biserica Sa!

Interesul ultimelor versete din Evanghelia după Matei, pare să fie de natură eclesiologică!!! Arătarea Mântuitorului înviat este istorisită în grabă(vs 17: ,,văzându-L’’)accentul nu mai cade asupra convingerii de realitatea Învierii, ci vrea mai degrabă să arate consecinţele care decurg din Înviere pentru credinţa Bisericii! Faptul că Matei în sfârşitul Ev. Sale subliniază ca Mântuitorul se arată celor unsprezece, vrea să scoată în evidenţă faptul că nr. Iniţial al celor 12 s-a redus din cauza trădării lui Iuda!(Mt 26,14-16)! Acest grup format din ceii 11, L-a întâlnit pe Mântuitorul, fiind marcat de experienţa trădării şi a necredinţei! Matei specifică locul, care e diferit de Luca--Galileea! Tot în Galileea(Marea Galileii) avusese loc şi chemarea primilor ucenici(Mt 4,18-22)!

Ucenicii Îl întâlnesc pe Mântuitorul pe un munte(τό όρος) care se pare că este locul privilegiat al revelaţiei lui Dumnezeu, potrivit carţii Ieşirea 24, 12-18 unde este relatat episodul primirii de catre Moise, tablelor legii, în Muntele Sinai! Pt Ev. Matei, acest munte de care vorbeşte, pare că are o valoare mai mult teologică decât topografică, din moment ce nu-l menţionează. Probabil Matei vrea să creeze o legătură aparte cu munţii care au fost martorii prezenţei lui Hristos: muntele ispitirilor(pustiul Carantaniei), muntele fericirilor, muntele Schimbării la faţă(Tabor). Aseşti munţi au contemplat naşterea unei umanităţi biruitoare, noi şi transfigurate!3

,,Şi văzându-L, I s-au închinat ei, care se îndoiseră’’(vs 17). Starea sufletească a ucenicilor este ambiguă! Ei se închină, se prosternează înaintea Lui(conf. Vb προσκυνέω), aşa cum făcuseră şi femeile(Mt 28,9), dar totuşi se îndoiesc!(οί δέ έδίστανσαν). Verbul διστάζω=a se îndoi, a avea îndoieli, îl întâlnim în Noul Testament numai la Matei14,31(,,.....puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit’’--Όλιγόπιστε, είς τί έδίστασας) si 28,17!!! Acest vb nu denotă o credinţă

3 Ibidem, p109.

4

înrădăcinată, ci numai o stare de incertitudine,de ezitare! Sfântul Ev. Matei aminteşte de această îndoială tocmai în momentul pe care l-am putea numi ,,actul de naştere al Bisericii!!!

,,οί δέ’’ poate îndeplini funcţia de pronume demonstrativ şi să se refere la grupul menţionat; ori numai la unii din membrii acestui grup! Per general, prin aceste cuvnte sunt indicate persoanele care s-au îndoit! Închinarea nu exclude îndoiala unora dintre ei! este de preferat interpretarea expresiei ,, οί δέ’’ în sens partitiv! Cu alte cuvinte, atitudinea ucenicilor exprimă credinţa, însă o credinţă amestecată cu îndoială, care este inseparabilă de realitatea condiţiei de ucenic al Domnului!

Datu-Mi-s-a toata puterea, în cer şi pe pământ! ,,Datu-Mi-s-a’’ aici este un vb pasiv, l-am putea numi chiar ,,divin’’, folosit pentru a evita numele lui Dumnezeu şi s-ar traduce cu:,,Dumnezeu Mi-a dat’’ Iisus are conştiinţa că a aprimit totul de la Dumnezeu Tatăl, izvorul a a toată puterea şi autoritatea, în calitatea de Fiu al Său! ,,Toată puterea’=autoritatea şi capacitatea de a săvârşii ceea ce Dumnezeu Tatăl lucrează.

,,În cer şi pe pămănt’’--folosirea acestor 2 termeni opuşi este un mod de a exprima calitatea Lui de Pantokrator! Iisus Hristos afirmă, aşadar, ca a primit ,,toată puterea’’pe care să Şi-o exercite oriunde! Mai arată prin această afirmaţie, că lucrarea de propovăduirea Bisericii îşi are originea în autoritatea dumnezeiască primită de la Tatăl, autoritate care se extinde asupra întregii creaţii!

Acest cuvânt scurt, rostit de Mântuitorul înviat, şi consemnat de Matei, este dominat de ideea desăvârşirii, a plinătăţii şi a universalităţii: adj ,,tot/toată’’(gr.πάσα) se întâlneşte doar de 4 ori în toată Evanghelia(toată puterea-vs 18; toate nemurile-vs19; toate cate v-am poruncit-vs20; toate zilele vieţii voastre-vs 20) Această putere dumnezeiască primită de Domnul Înviat, este de mare importanţă pentru comunitatea ucenicilor!

Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă!

Hristos, după înviere, inaugurează o metodă misionară nouă, pe care o încredinţează ucenicilor. Această metodă misionară nouă pune accentul pe ieşirea ucenicilor în întâmpinarea oamenilor, după exemplul Său! Astfel ia naştere Biserica Misionară, al carei scop este de ,,a face ucenici’’(conf vb μαθητεύσατε). Acest vb μαθητεύσατε care este tradus cu:,,învăţaţi toate neamurile’’, este însă mult mai precis şi interesant, şi poartă în sine, întreaga semnificaţie pe care subst. ,,ucenic’’ o are în Evanghelie! Aici nu se referă la trensmiterea unor simple învăţături, in mod toeretic/didactic(διδασκέιν) ci se referă la urmare!! Acest cuvânt: ,,μαθητεύσατε’’ reprezintă practic definiţia cea mai sintetică şi mai corectă a existenţei creştine:creştinul este un ucenic al lui Hristos!!! De aceea expresia: ,, μαθητεύσατε πάντα τά έθνη’’ trebuie tradusă: faceţi ucenici toate neamurile’’!!! Acest lucru nu înseamnă in mod necesar că toţi trebuie convertiţi. Este important însă ca poporul lui Dumnezeu să fie prezent între toate neamurile! Activitatea misionară îi are în vedere pe toţi oamenii, de aceea această expresie subliniază

5

caracterul universal al misiunii. Expresia ,, πάντα τά έθνη’’ se referă în primul rând la popoarele care încă nu au fost evanghelizate, dar nu este exclusivistă(conf Mt 25,32)!

,,botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh’’ Botezul creştin, diferit de cel al Sf. Ioan Botezătorul, este un semn al incorporării oamenilor în comuniunea de viaţă a Preasfintei Treimi! Prin botezul creştin, omul intră în comuniune cu Hristos, şi prin El, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt! Botezul se referă la fiecare persoană în parte(pronumele masc. Αύτούς) şi nu la toate neamurile, înţelese în sens colectiv. Deci, botezul pe care cei 11 trebuie sa-l administreze, este ,,în numele’’(είς τό όνομα), adică în realţie cu Tatăl, Fiul şi cu Sfântul Duh. Substantivul τό όνομα la sg, arată că este vorba de un sinur Dumnezeu, care s-a descoperit ca Tată, Fiu si Duh Sfânt! Cele trei genitive: τοΰ πατρός καί τού ίοΰ καί τοΰ άγίου πνευύματος, depind de τό όνομα.

Există un singur nume al lui Dumnezeu, şi un singur Dumnezeu după fiinţă, dar care este întreit în persoane:Tatăl, Fiul şi Duhhul Sfânt! Întrucât cele trei persoane sunt deofiinţă, descoperirea lor a avut loc simultan şi reciproc, de aceea formula treimică a botezului subliniază unitatea fiinţei dumnezeieşti, dar şi deosebirea Persoanelor.

Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Scopul acestor cuvinte nu trebuie sa aibă doar caracter anamnetic, ci ucenicii au obligaţia de a împlini înv. Mântuitorului şi de a fi martorii unui alt mod de viaţă, o viaţă schimbată în mod radical de această înv. nouă. Scopul învăţăturii împărtăşite de ucenici constă în ,,paza poruncilor’’(vb τηρέω), adică tot ceea ce le-a poruncit Mântuitorul(ένετειλάμην ύμϊν)--toată învăţătura Sa, care se găseşte în Ev după Matei.

Verbul ,,a porunci’’(έντέλλομαι) provine din aceeaşi rădăcină cu substantivul ,,poruncă’’(έντολλη)!

,, şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin. Cuvintele Mântuitorului înviat se incheie cu această asigurare; poruncii îi urmează făgăduinţa. Folosirea vb ,,a fi’’ la prezent ne arată durata, stabilitatea şi prezenţa permanentă a Mântuitorului Hristos înviat în Biserica Sa! Încheierea unei Evanghelii este totdeauna foarte importantă; ea ne ajută să înţelegem Evanghelia respectivă în ansamblul ei, iar textul de la Matei 28, 16-20 e foarte important d.p.d.v teologic pt că reprezintă punctul culminant spre care converge întreaga Evanghelie. Acest sfârşit este un fel de sintezăa întregii Evanghelii şi evidenţiază rolul ei misionar! Este o concluzie dinamică şi, în definitiv, este mai degrabă un început decât un sfârşit!4

Evanghelia după Marcu

Dintre Evangheliile sinoptice, Evanghelia după Marcu prezintă cea mai scurtă relatare pascală şi de asemenea sunt descrise doar 3 arătări ale Mântuitorului înviat, relatate foarte sumar! Practic interesul nostru se concentrează asupra cap 16 al Evangheliei. Textul din Marcu 16, 9-20, care se găseşte în atâtea manuscrise şi ediţii moderne ale Noului Testament, potrivit unor experţi în critica textuală, nu ar face parte din textul original al lui Marcu! Potrivit majorităţii exegeţilor,

4 Ibidem, pag 96.

6

Marcu 16,8, constituie concluzia celei de-a doua Evanghelii în ordine canonică, iar vs 9-20 reprezintă un adaos posterior, acceptat în canon, care însă nu-i aparţine autorului Evangheliei! Sfârşitul Evangheliei după Marcu, la versetul 8 părea că este fie prea abrupt, fie incomplet sau insufucient. De aceea un autor necunoscut a considerat că finalul Evangheliei lui Marcu, atât de brusc întrerupt odată cu fuga femeilor şi a ucenicilor, avea nevoie de o încheiere diferită! Unii comentatori atribuie această adăugire lui Ariston(cca. 100 d.Hr.) amintit de Papias, episcopul din Ierapole.5 Potrivit tradiţiei patristice, acest text are valoare canonică deoarece sintetizează tradiţii de origine apostolică, chiar dacă nu au fost redactate de Sf. Marcu!

Având în vedere mărturiile manuscriselor, observaţiile scriitorilor bisericeşti care au tâlcuit, şi ale Sfinţilor Părinţi, precum şi părerile cercetătorilor contemporani, putem face următoarele observaţii:

--canonicitatea vs 9-20 nu trebuie contestată, ca fiind parte separabilă a Evangheliei, şi prin urmare, a Canonului Noului Testament, fiind mărturisită încă din sec. II de către Iustin. Taţian şi Irineu.

--chiar dacă aceste vs provin de la vreun alt autor, deosebit de Sf. Ev Marcu, ele sunt textul Bisericii inspirat de Dumnezeu, care cuprind msg Învierii, aşa cum l-au trăit şi l-au transmis cei cărora li s-a arătat Hristos cel înviat.

--este corectă constatarea că aceste vs sunt o sinteză şi un rezumat al tuturor relatărilor Ev. Despre arătarea lui Hristos cel înviat, adică sunt ,,cea mai veche armonie evanghelică’’6

Materialul documentar reelaborat de redactorul final al textului prezintă clare asemănări cu celelalte 3 Evanghelii--arătarea Mântuitorului înviat Mariei Magdalena,--arătarea înaintea celor 2 ucenici în drumul spre Emaus,--arătarea în faţa celo 11 ucenici aflaţi la masă,--trimiterea în misiune a celor 11,--înălţarea! Marcu prezintă doar 3 arătări ale Mântuitorului înviat! Prima arătare are loc înaintea Mariei Magdalena(Mc 16,9), dar Evanghelia nu consemnează şi discuţia pe care Mântuitorul a avut’o cu această femeie! A doua arătare are loc înaintea celor 2 ucenici în drumul lor spre ,,o ţarină’’(Mc 16,12-13). Ultima arătare a Mântuitorului este înaintea celor 11 apostoli, pe cand aceştia se aflau strânşi la masă, care este descrisă mai amănunţit!

Eftimie Zigaben, cu toate că ştia această părere, că pericopa este o ,,adăugire târzie’’, o tâlcuieşte în felul următor:,,....şi zic unii dintre tâlcuitori căci cu aceasta se plineşte Evanghelia după Marcu; iar următoarea adăugire este mai târzie. Folositor este şi aceasta a se tâlcui, ca să nu fim lipsiţi de niciun adevăr!!!’’7

5 Prof.diac. Nicolae I. Nicolaescu; Pr.prof Grigorie Marcu; Pr.Sofron Vlad şi Pr.prof Liviu G. Munteanu, Studiul Noului Testament pentru Institutele Teologice, Editura I.B.M.B.O.R., Bucuresti 1983, pag 79.6 Prof. Univ.dr. Ioannis Karavidopoulos, Comentariu la Evanghelia după Marcu, traducere de Drd. Sabin Preda, Editura Bizantină, Bucureşti 2001, pag 380.7 Ibidem, pag 379.

7

,,La urmă, pe când cei unsprezece şedeau la masă,li S-a arătat şi I-a mustrat pentru pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat. Şi le-a zis: <<Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mţinile şi se vor face sănătoşi>>. Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni şi Domnul lucra cu ei şi întărea cuvântul, prin semnele care urmau. Amin. (Marcu 16, 14-20).

Versetele 15-18 redau o scurtă cuvântare misionară care se articulează în jurul a trei elemente:--1)mandatul misiunii universale încredinţat de Mântuitorul Hristos înviat ,,Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura’’-vs 15; 2)--se referă la roadele sau efectele misiunii: ,,Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi’-vs16; iar în al 3 lea rând sunt subliniate semnele minunate ce vor însoţi activitatea misionară: ,, Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mţinile şi se vor face sănătoşi’’-vs 17-18!

Arătarea Mântuitorului Hristos înviat, va elimina necredinţa ucenicilor, si-i va ,,acredita’’ ca martori şi vestitori ai ,,Evangheliei’’ Sale! Astfel, în locul temei ,,necredinţei’’-- ,,a nu crede’’ din versetele precedente, începând cu vs 16, domneşte ,,a crede’’ precum şi semnele pe care le vor putea face cei care cred ,,în numele’’ lui Iisus. 8 Mandatul misionar este exprimat cu ajutorul unor termeni destul de frecvent utilizaţi în gândirea teologică a veacului apostolic: ,,a merge’’(πορεύομαι), ,,a propovădui’’(κηρύξατε).9 Universalitatea misiunii este accentuată cu ajutorul exp. ,,la toată făptura.’’ Deci, propovăduirea va avea ca prim efect adeziunea la credinţa creştină, care însă va trebui pecetluită prin botez, în scopul dobândirii mântuirii: iar cel ce nu va crede se va osândi’-vs16! Kerigma apostolică este puţin discriminatoare, în baza unei atitudini asumate în mod diferit de către cei care vor auzi mesajul propovăduit:credincioşii se vor mântui şi necredincioşii se vor osândi. Starea finală a fiecărui om va depinde de răsounsul pozitiv sau negativ faţă de msg Evangheliei! Marcu, subliniind în mod evident leg dintre credinţă şi botez, se apropie foarte mult de concluzia Ev. Matei, care aminteşte atât datoria apostolilor(de a ânvăţa toate neamurile), cât şi aceea de a le boteza în numele Prea Sfintei Treimi!

După cum sluirea Mântuitorului a fost caracterizată de numeroase minuni, tot aşa şi propovăduirea apostolilor, va fi însoţită de ,,semne minunate’’ care să conf misiunea lor! Sunt menţionate 5 feluri de semne, care sunt consemnate şi în Cartea Faptele Apostolilor cap 2! Nu se ştie dacă redactorul final al Ev după Marcu a cunoscut direct sau indirect textul carţii Faptele Ap; un lucru este însă cert, anume, că era la curent cu tradiţiile care circulau în Bis. Apostolică despre minunile săvârşite de apostolii lui Hristos înviat, potrivit cuvântului Său!

8 Ibidem, pag 383.9 Pr. Conf.Dr. Constantin Preda, op. cit., pag 130.

8

Evanghelia după Luca

Ultimul capitol din Ev. după Luca este o compoziţie literară foarte îngrijită d.p.d.v stilistic, şi unitară sub aspectul literar, cronologic şi topografic. Structura, compoziţia lucană cap 24, se articulează astfel:--femeile la mormântul Domnului(Lc 24,1-12);--arătarea Mântuitorului înviat celor 2 ucenici în drum spre Emaus(Lc. 24, 13-35);--arătarea înaintea apostolilor(Lc 24, 35-49);--înălţarea la cer(Lc 24, 50-53).

Cei doi ucenici pe cale spre Emaus(Luca 24, 13-35)--dialogul cu Mântuitorul!

Această relatare a arătării lui Hristos înviat, celor 2 ucenici în drum spre Emaus se găseşte numai la Luca şi constituie una dintre cele mai sugestive pagini, atât d.p.d.v. narativ cât şi teologic.

Sfântul Luca a alcătuit această istorisire potrivit unui model destul de clasic în literatura antică. Aceasta descrie o ,,transformare’’ care poate fi de 2 feluri: o schimbare de situaţie; trecerea de la o stare nefericită, al una fericită şi invers; sau o schimbare de cunoaştere: trecerea de la ignoranţă/necunoaştere la cunoaştere!10 În tot acest episod, protagonistul este Hristos, iar iniţiativa îi aparţine in tot ceea ce face(se apropie de cei 2, El îi întreabă de vorbă, frânge pâinea, tot El se face nevăzut).

,,Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul cu altul în drumul vostru?’’(Lc 24, 17)

Hristos îi întreabă pe cei doi acest lucru nu pentru faptul că nu ar fi ştiut, ci pentru a vedea cum este vestit prin cuvânt ceea ce s-a întâmplat; pentru a vedea, din experienţa pe care au trăit-o cum interpretează faptele si cum le istorisesc! După ce Mântuitorul ascultă în linişte cele relatate de cei 2, ia cuvântul şi-i mustră foarte aspru. Povestirea lor, arată că, de fapt ei sunt lipsiţi de inteligenţă-ανόητοι-, sunt chiar superficiali în evaluarea activităţii istorice a lui Iisus! Iar Mântuitorul le arată tocmai faptul că inima şi mintea lor nu au puterea să înţeleagă şi să creadă toate cele spuse de prooroci. Această lentoare a inimii-βραδυς της καρδιας- se referă la incapacitatea lor de a-şi depăşi barierele propriilor minţi şi de a se deschide lucrării lui Dumnezeu, pt a înţelege cele ce au spus prooroci! Nevoia unui efort intelectual şi incapacitatea aceleiaşi minţi de a înţelege, caracterizează,in mod paradoxal, atât credinţa, cât şi kerygma!

,,Nu trebuia, oare, ca Hristos să pătimească aceasta şi să intre în Slava Sa?’’(vs 26). După ce-i mustră, Iisus îi întreabă retoric pe cei 2, invitându-i să şi înţeleagă. Prin această întrebare, Mântuitorul abordează adevăratul nod al problemei. Pentru prima dată în acest context, Iisus vb despre Sine însuşi. Verbul ,,trebuia’’(ήδει) exprimă dumnezeiasca necesitate şi-l întâlnim întotdeauna în textele legate de crucea lui Hristos. Acest vb îl întâlnim de mai multe ori în Ev. după Luca, şi de 4 ori numai în cap 24!(XXIV,7,26,44,46). Acestea subliniază faptul că pătimirile lui Hristos au făcut parte din planul de mântuire al lui Dumnezeu, ca o ascultare a Fiului faţă de Tatăl. Hristos, în vs 26 afirmă că planul mântuitor al lui Dumnezeu este în ,,conformitate’’ cu Scripturile. Sf.ev. Luca, prin cuvintele Mântuitorului, vrea să explice

10 Pr. Conf.Dr. Constantin Preda, op.cit., p 150.

9

Bisericii ap. Cum este posibilă experienţa prezenţei Sale prin intermediul Scripturilor Sfinte şi prin participarea la frângerea pâinii: cele 2 momente ale Sf. Liturghii: cea a cuvântului şi cea euharistică.

,,Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El.’’(vs. 27) Menţionarea lui Moise şi a proorocilor se referă la întreg V.T. care-şi găsesc desăvârşirea în Hristos. Prin aceste spuse, Hristos i-a făcut să înţeleagă faptul că pătimirile Sale au fost o jertfă asumată de bunăvoie, potrivit planului lui Dumnezeu descoperit în Scripturi, şi că aceste pătimiri au fost absolut necesare pt a înţelege şi depăşi scandalul provocat de un Mesia răstignit pe cruce. Dar şi pt a înţelege şi pt a crede realitatea învierii. Explicarea/tâlcuirea Scripturilor facută de Iisus are un scop precis: ,,τά περί εαυτοΰ’’--cele despre El! Afirmaţia depăşeşte limitele contextului narativ. Foarte important de menţionat este faptul că Mântuitorul le-a tâlcuit celor 2 Scripturile, şi nu vreun text anume; se vb de Scriptură/scripturi-care în totalitatea ei constituie o profeţie a evenimentului hristic, care a devenit punctul central al istoriei mântuirii. Sf. Ev.Marcu redă modul în care Mântuitorul le-a tâlcuit Scripturile celor 2 prin două verbe de o importanţă foarte însemnată: διερμηνεύω(vs. 27)=a explica, a interpreta, a face înţeles, a lămuri,a traduce; iar al doilea διανοίγω(vs.32)= are sensul de a deschide şi accentuează ideea că le-a deschis ochii minţii ca să înţeleagă Scripturile! Chiar dacă cele 2 vb implică nuanţe diferite, ele coincid în sublinierea faptului că Scripturile nu sunt transparente în ele însele!!

De aceea, de foarte multe ori înţelegerea planului lui Dumnezeu descoperit în Scriptură este un dar al lui Dumnezeu şi nu rezultatul pur şi simplu al cercetării omeneşti!

Arătarea Mântuitorului înviat, celor unsprezece apostoli reuniţi la Ierusalim(Luca 24,36-43) ,,Şi pe când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor şi le-a zis:Pace vouă! Iar ei , înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau că văd duh. Şi Iisus le-a zis:De ce sunteţi tulburaţi şi pt ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt, pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Minecă am. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale. Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare? Iar ei I-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând a mâncat înaintea lor.

După relatarea scenei arătării Mântuitorului înviat celor 2 în drum spre Emaus, Luca revine în matca tradiţiei comune, prezentând arătarea Domnului înviat înaintea celor 11 ucenici care se aflau adunaţi la un loc. Reîntâlnim în această relatare motive deja existente şi tratate în Evangheliile de mai sus, dar totuşi nu lipsesc particularităţi ce merită tratate. Tonul acestei relatări este unul apologetic.

10

,,Pace vouă’’(vs.36)--είρήη ύμϊν--tradiţionalul salu ebraic--shalom--care în orizontul lui Luca, dobândeşte o nuanţă creştină. Mai mult decât un salut, pacea este un dar de la Dumnezeu, care va trebui să fie adusă atât lui Israel, cât şi neamurilor!11

Ucenicii reacţionează cu teamă şi confuzie în prezenţa lui Iisus înviat(Lc 24,37) vb folosite sunt πτοέομαι=a se speria, înfricoşa, înspăimânta; şi εμφοβος. Înspăimântarea şi înfricoşarea ucenicilor, sunt 2 adnotări care aparţin evanghelistului. ,,De ce sunteţi tulburaţi?’’(vs.38) se referă la o tulburare profundă evidenţiată de perfectul vb ταράσσω, fiind vb de suflete agitate şi nu de o tulburare aparentă.12 Pe lângă tulburarea lor sufletească, Hristos îi mustră şi pt îndoiala lor: ,,pt ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră?’’ Termenul διαλογισμός exprimă foarte bine atitudinea descumpănită a celui care se află în faţa unui fapt care dă naştere unei/or îndoieli, stare care devine problematică pt că pune stăpânire pe intreaga persoană(,,inima voastră’’).

Διαλογισμός în leg cu subst. Καρδια exp. o atitudine sceptică faţă de Iisus, iar în vs. 38, îndoiala se referă la realitatea prezenţei Mântuitorului, şi în acelaşi timp a învierii Sale!

Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt, pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Minecă am.(vs.39)--ucenicilor îndoielnici, Iisus le arată mâinile şi picioarele Sale şi-i invită să le vadă şi să le atingă. Mâinile şi picioarele Mântuitorului răstignit, demonstrează identitatea personală dintre Iisus cel răstignit şi cel înviat.13 Iisus vrea să-i convingă pe ucenici în legătură cu identitatea şi realitatea Sa, adică de faptul că El Însuşi este prezent în carne şi oase--ca realitate fizică: ότι έγώ είμι αύτός; ότι πνεϋμα σάρκα. Iar ούκ έχει rep. Realitatea. aceste 2 teme, prezente şi-n Ev. după Ioan arată că ele erau cunoscute din tradiţia apostolică. Pipăirea ψηλαφάω=investigare, atingere, examinare, pipăire; confirmă realitatea învierii cu trupul transfigurat, ca persoană reală. Scepticismul ucenicilor nu este încă depăşit întru totul, starea lor fiind tulbure! Ei încă nu cred, dar se face precizarea că ,,de bucurie’’άπό τής χαράς. Aici, pentru prima dată, Luca menţionează bucuria pentru învierea lui Iisus, dar în acelaşi timp se mirau pt că încă nu erau siguri de acest lucru. Mântuitorul le oferă o altă dovadă a învierii Sale, consumă înaintea lor un fagure de miere şi o bucată de peşte fript. După acest lucru, Luca nu mai consemnează nicio altă reacţie din partea ucenicilor, accentul fiind pus pe primirea ultimelor învăţături din partea Mântuitorului.

Misiunea apostolilor (Lc 24,44-49),,Şi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se implinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimescă Hristos şi să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate

11 Sf. Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, Editura Sophia, Bucureşti 2007, p.342.12 Pr. Conf.Dr. Constantin Preda, op.cit, p.182.13 Ibidem. p. 183.

11

neamurile, începând de la Ierusalim. Voi sunteţi martorii acestora. Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus’’

După ce Mântuitorul este recunoscut de ucenicii Sai, Luca reda în Ev. sa, mandatul misionar încredinţat de Iisus! Sf. Luca concentrează datele fundamentale ale viitoarei misiuni a ucenicilor

.,, Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se implinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi.’’ De aici reiese importanţa pe care au dobândit-o foarte de curând în viaţa Bisericii cuvintele Mântuitorului, referindu-Se desigur la per. istorică a existenţei Sale. Hristos le vorbise de multe ori despre necesitatea patimilor şi a morţii Sale mântuitoare pt a împlini voia lui Dumnezeu, descoperită în Scripturi poporului ales. Expresia ,,legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi’’ se referă la cele 3 părţi în care rabinii împărţeau Biblia ebraică(Torah, Nebiîm, Ketubîm). În mod clar Sf. Luca se referă la reinterpretarea V.T. în lumina Kerygmei creştine, pt că nu există niciun alt text în lit. Biblică şi iudaică precreştină care să se refere la un Mesia înviat din morţi.14

Mărturia ucenicilor trebuia să se concentreze pe propovăduirea pătimirii, a morţii şi a învierii, pe care Hristos, în timpul slujirii Sale publice, le prevestise ca pe o împlinire a planului lui Dumnezeu de răscumpărare şi mântuire a lumii din păcat.

,,Voi sunteţi martorii acestora’’(vs.48) termenul gr.μάρτυρες e fol. de Sf. Luca în screrile sale pt a desemna, în mod particular, pe cei care L-au văzut pe Hristos înviat!(acest termen apare decât de 2 ori în Ev. după Luca şi de 13 ori în Fapte). Faptul că ucenicii au asistat la evenimentele despre care e vorba, ca martori oculari, i-a determinat să ateste şi să dea mărturie publică despre cele întâmplate.

,,Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus’’(vs.49). Mântuitorul le promite că le va trimite în mod personal (καί ίδού έγώ) făgăduinţa Tatălui(τήν έπαγγελίαν τοΰ πατρός μου), anume ,,puterea de sus’’(έξ ΰψους δύναμις). Mântuitorul arată şi care este ţelul misiunii apostolice: propovăduirea pocăinţei în numele Său spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim(conf. Luca 24,47). Potrivit perspectivei istorice şi teologice a Sf. Luca, activitatea ucenicilor are ca nucleu a învăţăturii evanghelice, Ierusalimul, centrul topografic al istoriei mântuirii. De aceea, ei nu trebuiau să se depărteze de Ierusalim, ci să rămână acolo până la Cincizecime, când ,,vor fi îmbrăcaţi cu putere de sus’’! ,,Făgăduinţa Tatălui’’--se referă la pogorârea Sf. Duh la Cincizecime. Datorită lucrării Duhului Sfânt, apostolii devin vase alese pt mărturisirea Ev. în toată lumea. Duhul Sfânt este Acela care-i va lumina, îi va călăuzi şi îi va întări în dificila lor misiune, începând de la Ierusalim şi ,,până la marginile pământului’’(Fapte 1,8)

Evanghelia după Ioan

14 Ibidem. p. 187

12

Învierea lui Iisus, potrivit perspectivei teologice a Sf. Ioan, formează împreună cu pătimirile şi moartea Sa un eveniment mântuitor unic: împlinirea ceasului,revelaţia supremă a iubirii Tatălui, descoperită prin taina trimiterii Fiului Său în lume. Ceea ce caracterizează hermeneutica învierii în perspectiva ioanină este preferinţa pt vb :,,a vedea’’. Pt Sf. Ioan, arătările lui Hristos înviat sunt semne care revelează dumnezeirea Fiului şi care au ca scop sa-i conducă pe ucenici la credinţă. Exegeţii au afirmat despre Evanghelia lui Ioan ca este o ,,Evanghelia a întâlnirilor’’(întâlnirea cu Nicodim,ce femeia samarineancă, cu ologul de la scăldătoarea Vitezda, cu orbul din naştere, cu Maria şi Marta). 15 Nu este surprinzător atunci, că principala relatare a Sf. Ioan despre arătările Mântuitorului înviat au devenit o serie de întâlniri care ilustrează diferite reacţii de cretinţă.

Primul episod din Ev. a 4 a în care este prezentat Mântuitorul înviat este cel din cap. 20,11-18, unde El se arată Mariei Magdalena si îi vorbeşte! Maria însă nu este în stare sa-L recunoască pe Mântuitorul înviat, aflându-se în aceeaşi situaţie de neştiinţă/necunoştinţă profetică a Scripturilor. Pt a reconstitui scena acestei prime întâlniri, Ioan face apel la modelul literar al ,,recunoaşterii’’, urmând un model clasic, şi descriind o transformare a Mariei! Această transformare se referă la trecerea Mariei de la o stare de nefericire la una de fericire! Este vb de aceeaşi transformare pe care o descrie şi Sf. Ev Luca atunci când relatează descoperirea Mântuitorului înviat înaintea celor 2 ucenici spre Emaus! Atunci când Iisus o cheamă pe nume, ea îl recunoaşte, şi trece de la întristare la bucurie!

Dificultatea recunoaşterii imediate a Mântuitorului Hristos înviat caracterizează şi celelalte relatări pascale: Iisus se arată sub o altă înfăţişare(έν χετέρα μορφή), nu se ştie că este El. Această trăsătură nu reprezintă un artificiu narativ pentru a dramatiza întâlnirea, ci evidenţiază cum se poate exprima realitatea transfigurată a umanităţii îndumnezeite a lui Iisus, ceea ce subliniaă şi mai mult identitatea dintre Iisus dinainte de înviere şi Iisus după Înviere!16

Trupul Mântuitorului Hristos înviat, este un trup pnevmatic(după cum gasim şi în Ep 1 Corinteni 15,44--σώμα πνευματικόν). Este diferit de orice om al acestei lumi, nemaifiind accesibil şi totuşi este foarte apropiat, însă trebuie ca El Însuşi să se descopere! Iisus, care nu a fost recunoscut de Maria, după înviere, o întreabă, după cum au făcut şi îngerii:,,pe cine cauţi?’’ paradoxal, Cel pe care ea îl căuta, îi iese în cale şi o întreabă pe cine caută! Căutarea plină de ardoare a Mariei e foarte bine reliefată de textul evanghelic, în care obiectul verbelor de acţiune este exprimat de pronumele demonstrativ αύτόν, repetat de 3 ori în Ioan 20,15. Maria Magdalena îl cheamă pe Iisus cu nostalgicul ,,Rabuni’’--care în lb ebraică este un diminiutiv.

Apoi, întreg interesul autorului se concentrează asupra cuvintelor pe care Mântuitorul înviat le adresează Mariei Magdalena:,,Nu mă reţine(atinge), căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu; ci mergi la fraţii Mei şi spune-le:Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru’’--vs.17 Expresia ,,μή μου άπτου’’ este putin cam dificilă în interpretare,

15 Ibidem, p210.16 Ibidem, p.227.

13

putând însemna:,,încetează să mă reţii’’ sau ,,încetează să ma atingi’’. Ca mod verbal este un imperativ prezent care sugerează o acţiune incepută dar care trebuie să se termine/oprească! Mântuitorul încearcă să o facă să înţeleagă o realitate destul de profundă! Maria duce la împlinire mandatul Domnului înviat, vestind ucenicilor mesajul pascal:,,am văzut pe Domnul!’’ Experienţa pascală a Mariei Magdalena reprezintă itinerariul paradigmatic al ucenicului care trăieşte duhovniceşte experienţa învierii Mântuitorului Hristos.17

Arătarea Mântuitorului Hristos înviat înaintea ucenicilor, în lipsa lui Toma(Ioan 20, 19-25)

Potrivit tradiţiei evanghelice, arătarea Mântuitorului Hristos înviat înaintea grupului de ucenici adunaţi toţi la un loc, are un rol fondator pentru existenţa şi viitorul comunităţii bisericeşti.

,,Iisus a stat în mijlocul lor’’ sugerează dimensiunea comunitar eclezială a relatării.

Salutul Mântuitorului: ,,Pace vouă’’--salutul ebraic, este repetat de 3 ori în acest cap(vs. 19;21;26)! Pacea-reprezintă în importanţa biblică, darul mesianic prin excelenţă. Pacea şi bucuria ucenicilor în urma vederii semnelor cuielor şi recunoaşterea Mântuitorului înviat, sunt o prînchipuire a semnelor şi bunurilor timpurilor mesianice şi eshatologice. După ce Domnul este recunoscut de ucenici, are loc investirea ucenicilor în vederea îndeplinirii misiunii lor:,,..aşa cum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimiti şi eu pe voi’’(vs.21) Adverbul-καθώς nu indică numai asemănarea cu modul în care Tatăl L-a trimis pe Fiul(L-a însărcinat), ci indică temeiul, cauza; ucenicii trebuie să continuie misiunea primită de Fiul de la Tatăl, găsind în ea modelul activităţii şi slujirii lor viitoare! Άπέσταλκέν este verbul la aorist perfect care reda misiunea Mântuitorului, pe când vb πέμπω este la timpul prezent şi desemnează misiunea ucenicilor! Deci sunt folosite 2 vb diferite pt a desemna 2 acţiuni similare dar diferite în funcţie de protagonişti--misiunea lui Iisus continuă, iar ucenicii sunt cei care colaborează la împlinirea ei! Încredinţarea mandatului este însoţit de un semn al Mântuitorului ένεφύσησεν-,,a suflat asupra lor şi le-a zis:Luaţi Duh Sfânt’’ Mântuitorul, prin înviere, împărtăşeşte din Duhul Sfânt, care îi face pe oameni să renască şi să devină părtaşi vieţii dumnezeieşti. Darul/urile Duhului Sfânt este/sunt mreu funcţional/e! Acest dar este pus în leg cu misiunea apostolilor care are ca obiectiv şi iertarea păcatelor! Folosirea pers a3a(le vor fi iertate...le vor fi ţinute) este o perifrază pt a evita numele lui Dumnezeu! Cel care iartă defapt păcatele este Dumnezeu; folosirea vb άφέωνται la perfect, indică faptul că iertarea este definitivă!

Arătarea Mântuitorului înviat în prezenţa ucenicilor şi lui Toma(Ioan 20,26-29)

Prin reacţia lui Toma, naratorul demonstrează scepticismul natural al omului în faţa unei veşti nemaiauzite despre biruinţa asupra morţii. Mântuitorul Hristos înviat, îl invită pe Toma să verifice cu simţurile sale realitatea trupului înviat al lui Iisus. Dar în acest episod interesant este că Iisus îl invită înainte de a-l întreba ceva pe Toma, sa verifice palmele, coasta si semnele cuielor, completată de:,,încetează de a mai necredincios şi devino credincios. Această antiteză-credinţă/necredinţă este susţinută de un vb-γίνου(a deveni)care este un imperativ prezent 17 Ibidem, p 232.

14

precedat de neg. Μή! După aceste cuvinte ale Mântuitorului, nu mai are loc verificarea rănilor, iar Sf. Ioan prezintă imediat mărturisirea de credinţă absolută a lui Toma:,,Domnul meu şi Dumnezeul meu’’--care rep cea mai înaltă şi explicită formulare a credinţei hristologice din toată Evanghelia! Ultimele cuvinte ale lui Iisus:,,Pentru ca M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei e n-au văzut şi au crezut’’--reprezintă o fericire care arată cele 2 moduri pt a avea acces la credinţă(cel al lui Toma şi cel al viitorilor ucenici). Credinţa adevărată nu trebuie să se bazeze pe vedere, de aceea contrastul este intre vb ,,a vede-a nu vedea.’’ Fericirea se referă aşadar la credinţă, dar la o credinţă la care trebuie să se ajungă fără pretenţiile lui Toma!!!

Arătarea Mântuitorului la Marea Tiberiadei-pescuirea minunată(Ioan 21,1-14)

Acest text constituie o unitate litereră, d.p.d.v redacţional, datorită reluării aceleiaşi fraze atât la inceputul cât şi la sfârşitul textului:,,Iisus S-a arătat din nou-vs.1; Aceasta este a treia oară când Iisus li s-a arătat-vs.14’’ Acetsea sunt 2 scene succesive: 1.pescuirea minunată, 2. Masa euharistică. Şi în acest caz Iisus Domnul este cel care rupe tăcerea şi are iniţiativa, adresându-se cu un ton foarte familiar: ,,fiilor,(παιδία) nu aveţi ceva de mâncare?’’ ,,Când Hristos a întrebat pe cei ce se osteniseră de nu au cumva ceva în mreajă, care să fie hrană pt Dumnezeu, cel ce flămânzeşte de mântuirea noastră a tuturor(căci Scriptura a numit mâncare a Lui mântuirea samarinenilor-Ioan 4,34), cei întrebaţi au mărturisit deschis că n-au nimic la ei’’18

Termenul προσφάγιον este un cuvânt compus din προσ-care indică un supliment de mâncat; şi φαγίον- cu pâine! În acest context, cererea Mântuitorului este o aluzie directă la nereuşita lor, tocmai de aceea El intervine şi le porunceşte să arunce mrejele! Acest cuvânt al Său reprezintă mai mult un fel de invitaţie-poruncă, urmată de o făgăduinţă şi încurajare:.....şi veţi afla..’’ Ucenicii împlinecs întocmai porunca Mântuitorului şi rezultatul este pescuirea minunată. În aceste 3 secvenţe se poate vedea schema istorisirii unei minuni: porunca; împlinirea acesteia şi efectul! Elementul decisiv este deci cuvântul Mântuitorului Hristos, El dând acestei pescuiri o însemnătate nouă. Sf. Ioan pune astfel în evidenţă faptul că lucrarea de evanghelizare este rezultatul prezenţei Mântuitorului înviat, singurul care poate să facă rodnică strădania ucenicilor. Apostolii aduc roadă numai când sunt în comuniune cu Hristos! Numai aşa se concretizează sinergia dintre Dumnezeu şi oameni.19 La ţărm, Hristos pregătise un jăratic şi peşte pus deasupra. ,,Aduceţi-Mi din peştii pe care i-aţi prins acum’’(Ioan 21,10) Încă o dată Domnul se descoperă în timpul unei mese euharistice!

Reabiltarea lui Petru si viitorul ucenicului pe care-l iubea Iisus(Ioan 21,15-23)

După masa euharistică pregătită şi prezidată de Mântuitorul înviat, are loc întâlnirea cu Petru şi dialogul cu acesta! Acest dialog dintre Mântuitorul Hristos şi Simon Petru are ca scop imediat pocăinţa lui Petru şi revenirea acestuia la comuniunea deplină cu ceilalţi apostoli. Acest dialog se

18 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evenghelia Sfântului Ioan, PSB, 41, Bucureşti, 2000, Ediţie digitală Apologeticum, p.813.19 Pr. Conf.Dr. Constantin Preda, op.cit, p.264.

15

desfăşoară în 2 planuri: primul, în care iniţiativa o are Hristos, ca de obicei; al doilea în care Petru este cel care solicită Domnului un raspuns legat de viitorul ucenicului iubit.

Primul dialog cu Petru: Hristos i se adresează lui Petru cu numele său de naştere! Iar acest act în vechime reprezenta o apropiere de persoana cu care se vb, instituia convorbirea într-un plan persoan/cald am putea spune! Cele 3 întrebări ale Mântuitorului şi tot atâtea răspunsuri ale lui Petru sunt introduse de expresia ,,λέγει αύτώ’’ care este repetată de 9 ori! Hristos în întrebările pe care i le adresează lui Petru apelează la vb ,,άγαπάω’’ care înseamnă a iubi cu dăruire. În scrierile ioanine, vb,,άγαπάω’’ implică o iubire care atunci când este experiată de om este de origine divină! De aceea el nici nu este folosit în fraze în care este exclusă o astfel de conotaţie. Când acest vb exprimă iubirea ucenicilor faţă de Iisus indică un ataşament care se traduce în credinţă şi fidelitate: ,,Dacă Mă iubiţi (,,άγαπάω’’) veţi păzi poruncile Mele(Ioan 14,15). Iisus fol. ultima oară vb ,,φιλέω’’ care inseamnă a iubi din prietenie. Petru răspunde de 2 ori:,,da Doamne-ναί κύριε’’ iar a treia oară, decât cu ,, κύριε’’ urmat de vb οϊδα-ştii; la care adaugă la final-,,cunoşti’’--γινώσκεις! Acest vb introduce de 3 ori, în răspunsul său, vb ,,φιλέω’’ . De 3 ori Mântuitorul îi răspunde declaraţiei lui Petru prin investire pastorală, exprimată prin imperativul a 2 vb care alternează: βόσκε-ποίμαινε, care cer ca şi complemente directe substantivele άρνία şi πρόβατά! Un lucru interesant este împletirea pronumelor personale şi reflexive, dar şi a adjectivelor pronominale posesive, care se referă atât la Iisus cât şi la Petru: tu/te întâlnite de 6 ori în acest paragraf, cât şi mă/mele, întâlnit tot de 6 ori! Acest fapt subliniază apropierea, relaţia afectivă, de iubire totală a lui Petru faţă de Mântuitorul! Esenţialul acestui text nu constă atât în rebilitarea lui Petru, cât mai ales în investitura de ,,a păstori oile lui Hristos’’. Iar investitura sa este condiţionată de iubirea sa faţă de Mântuitorul Iisus Hristos, verificată şi confirmată de întreitul dialog! ,,Deci prin întreita mărturisire a fericitului Petru, s-a desfiinţat păcatul săvârşit prin întreita tăgăduire. Iar prin cuvântul Domnului:,,Paşte olie Mele’’ înţelegem înnoirea apostolatului dat lui, înlăturându-se osânda greşelilor anterioare şi îndepărtând lipsa lui de curaj pricinuită de slăbiciune omenească.’’20 Viitorul/destinul lui Petru este descris tot printr-un întrei, dar de această dată contrast: bătrân/tânăr; a se încinge singur/a fi încins de altul; a umbla unde vrea/a fi dus unde nu vrei! Această antiteză este în leg cu cele 2 etape din viaţa biologică: tinereţea/bătrâneţea!

Viitorul ucenicului iubit(Ioan 21, 20-24)

Al doilea plan: Petru îl întreabă pe Hristos de soarta ucenicului iubit!? La întrebarea lui Petru, Mântuitorul îşi revendică dreptul/puterea de a dispune în mod liber de viitorul ucenicului Său. Pe de altă parte Mântuitorul asociază rămânerea ucenicului cu venirea Sa. Semnificaţia vb ,, a rămâne--μένειν’’ se referă la ucenic în relaţie cu ,,venirea--έρχομαι’’ lui Iisus! Acest vb nu face referire la rămânerea în viaţa a ucenicului pănă la a doua venire a lui Iisus! Μένειν poate fi înţeles ca ,, a fi viu’’ iar vb έρχομαι, în contextul aşteptării apocaliptice, este corelat cu întâlnirea

20 Sfântul Chiril al Alexandriei, op.cit., p. 816.

16

Domnului preamărit, făgăduit ucenicilor! Însă în Ev după Ioan, vb μένειν, defineşte şi statutul adevăratului ucenic, cel care ,,rămâne’’ întru Iisus în măsura în care acceptă şi pune în practică, cuvântul Său! De asemenea, un om poate rămâne prezent şi prin faptele sau operele sale. Astfel, cuvântul Mântuitorului se referă nu atât la persoana fizică a ucenicului iubit, cât mai ales la mesajul de care fusese pătruns, şi pe care el l-a transmis:Domnul îi descoperă lui Petru că, potrivit voinţei Sale, tradiţia ioanină se va perpetua până la sfârşitul veacurilor!

Concluzii

Învierea Mântuitorului constituie data de naştere a creştinismului. Acest lucru a fost redat de fiecare dintre cei 4 evanghelişti într-o manieră pur personală. De aceea în spatele fiecărei istorisiri despre înviere există câte o preocupare teologică a fiecărui evanghelist(aceea de a se evita considerarea Mântuitorului înviat ca o fantasmă, un duh....etc)! din acest motiv, toţi evangheliştii au vrut să ofere o garanţie a identităţii personale dintre Iisus cel răstignit şi cel înviat, prin dovezile prezenţei Sale în carne şi oase, prin invitarea ucenicilor de a-L atinge şi prin exprimarea dorinţei de a mânca împreună cu ei. Iar mijlocul privilegiat al recunoaşterii Mântuitorului Hristos înviat îl reprezintă frângerea pâinii-Sfânta Liturghie!

Din analiza mediocră a acestor istorisiri evanghelice despre învierea Mântuitorului, a prezentei lucrări, reiese accentul pus pe realitatea arătărilor, precum si a trupului pnevmatizat al Domnului.

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, 1991.

17

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sf. Ioan, PSB vol 41, Traducere, introducere şi note de pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, EIBMBOR-ediţie digitală Apologeticum,2005, p.813-816.

Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca,Editura Sophia, Bucureşti, 2007, p.342.

Karavidopoulos, Ioanis, Comentariu la Evanghelia după Marcu, Traducere de drd. Sabin Preda, Editura Bizantină, Bucureşti, 2001, p.379-383.

Nicolăescu I, Nicolae; Marcu,Grigore;Vlad,Sofron; Munteanu, G.Liviu, Studiul Noului Testament pentru Institutele Teologice, EIBMBOR, Bucureşti, 1983, p.79.

Preda, Constantin, Învierea Mântuitorului în memoria narativă a Evangheliilor, Editura Basilica, Bucureşti, 2010, p 30-232.

18