REVISTĂ NAŢIONALĂ de cultură, politică şi ştiinţă ANUL XIX · NR. 5 (674) · MAI 2008

Nicolae BREBANUn coşmar social şi istoric

Basarab NICOLESCURugăciune pentrusufletul lui Heisenberg

Nicolae BALOTĂUnelte de distrugere şi vindecare

Marian Victor BUCIUZonele comunicării depline

Ion IANOŞIEvgheni EvtuşenkoSă nu mori înainte de moarte

S. DAMIANMetodă şi antrenament

Maria POSTUArca lui Breban

Diana ADAMEK„Puterea dragosteide a da sens...”

Corespondenţedin Israel, Canada, Strasbourg, Paris

2

ANUL XIX ♦ Nr. 5 (674)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

SUMAR

MODELENicolae Breban · Un coşmar social şi istoric/ 3Restanţele criticEi de Irina Petraş/ 4ESEUNicolae Balotă · Unelte de distrugere şi vindecare/ 5LECTURIIulian Boldea · Ion Pillat. Reverie şi rememorare/ 6CRONICA LITERARĂStefan Borbély · Intelectuali în arenă/ 7PE MUCHIE DE HÂRTIEMagda Ursache · Planeta scriitorului/ 8FOAMEA DE A FIAura Christi · Diana Adamek şi castorii fiinţei/ 9FICTURADoina Ruşti · Frumoasa din Lapte/ 10MODELEMarian Victor Buciu · Zonele comunicării depline/ 11CRONICA LITERARĂPaul Aretzu · Pentru o critică globalizantă/ 12LECTURIZoltan Terner · O carte-eveniment/ 13LECTURIFlorin Oprescu · Sublimul romantism al avangardei/ 14ESEU FILOSOFICAlexandru Ştefănescu · Leibniz şi recuperările filosofiei Renaşterii/ 15ESEUAdrian Şuştea · Măria sa trupul/ 16(IM)PERTINENŢEMichael Shafir · Forumiştii/ 17PLASTICĂAdriana Crainic-Botez · Arcimboldo la Paris/ 18CLUBUL IDEEA EUROPEANĂOvidiu Mircean · Umbra mâinii stângi/ 19Aura Christi în dialog cu Diana Adamek Puterea dragostei de a da sens singurului drum adevărat/ 20PROZĂ DEBUTMarcel Secui · Capcana/ 24POEMEIoan Moldovan/ 25Ion Ianoşi · Evgheni Evtuşenko – Să nu mori înainte de moarte/ 26PROZĂRăzvan Voncu · De veghe la catafalcul Revoluţiei/ 27PROZĂPhilippe Palini · Eclipsa/ 28ANTOLOGIA CONTES. Damian · Metodă şi antrenament/ 29Maria Postu · Arca lui Breban/ 30FILMCălin Căliman · A doua ediţie a Premiilor Gopo/ 31FILMDana Duma · Restul e tăcere: istorie şi autoportret/ 32CĂRŢIGeo Vasile · Omul căruia i s-a răpit adevărul/ 33PLASTICĂMihai Rădulescu · George Zlotescu. Un destin sfios şi tragic/ 34PLASTICĂLuiza Barcan · „Întunericul roşu” la Constanţa/ 35CORESPONDENŢĂ DIN ISRAELMagdalena Brătescu · Sufletele Massadei/ 35CORESPONDENŢĂ DIN CANADAIrina Boca · În Cumpănă/ 36CORESPONDENŢĂ DIN STRASBOURGGina Puică · Ce va rămîne cînd tapajul mediatic va fi uitat?/ 37

AURA CHRISTI(redactor-şef)

ANDREI POTLOGCRISTIAN NEGOIMIHAELA DAVIDADRIAN PREDAALINA-ALEXANDRA PREDAALEXANDRU ŞTEFĂNESCUCLAUDIU MOLOCI

Rubrici:ŞTEFAN BORBÉLY, IRINA PETRAŞ, NICOLAE BALOTĂ, FLORIN OPRESCU, IULIAN BOLDEA, RĂZVAN VONCU, GEO VASILE, MAGDA URSACHE, DOINA RUŞTI, MARIAN VICTOR BUCIU, ALEXANDRU ŞTEFĂNESCU, PAUL ARETZU, ADRIAN ŞUŞTEA, MICHAEL SHAFIR, OVIDIU MIRCEAN, MIHAI RĂDULESCU, ADRIANA CRAINC-BOTEZ, CĂLIN CĂLIMAN, DANA DUMA, IONEL NECULA

Vignetele rubricilor – LAURA POANTĂ

Apare sub egida UNIUNII SCRIITORILOR

Editor: Fundaţia Culturală IDEEA EUROPEANĂ

Revista apare cu sprijinul ADMINISTRAŢIEIFONDULUI CULTURAL NAŢIONAL

ISSN 1220-9864

Revista este înregistrată la OSIMNr. de înregistrare: 60012 din 03.03.2004Fundaţia Culturală IDEEA EUROPEANĂeste înregistrată la OSIMNr. de înregistrare: 60010 din 03.03.2004

Adresa: Fundaţia Culturală IDEEA EUROPEANĂPiaţa Amzei nr. 13, sector 1, BucureştiO. P. 22, C. P. 113Sector 1 · Bucureşti Cod 014780Tel./Fax: 021. 212 56 92 Tel.: 021. 310 66 18

Revista este membră a AsociaţieiPublicaţiilor Literare şi Editurilor din România (APLER)www.apler.roE-mail: contemporanul@yahoo.comwww.ideeaeuropeana.ro

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂare 40 de paginiAPARE JOI

Partener: SC ERC PRESS SRL Tipar: SC Es Print s.r.l. &

Asociaţia EUROBUSINESS

Unica responsabilitate a revisteiCONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂeste de a publica opiniile, fie acestea cât de diverse, ale colaboratorilorei. Responsabilitatea pentru conţinutul fiecărui text, conform Art. 205-206 CodPenal, revine exclusiv autorilor

Număr ilustrat cu fotografii realizate de IRINA LEAHU-MIHĂILESCU

APELPENTRU SALVAREA CULTURII

ROMÂNE VIIsemnat de 900 de

personalităţi din România, Israel,SUA, Franţa, Germania, Irlanda,

Republica Moldova etc.Pentru informaţii la zi –

accesaţiwww.ideeaeuropeana.ro (click

revista contemporanul)

Cristina GeorgescuNataşa Delia MaierViaţa ta are prioritate: proiecte mici cu impact mare în rândul elevilor

Subiectul droguri şi efectele lor poate părea, la o primă privire aruncată îngrabă, loc comun: cine nu ştie, azi, ce sunt ele? Cine nu poate numi celpuţin patru tipuri de stupefiante? Şi cine nu poate enunţa măcar un efectal drogurilor? Întrebările, aparent redundante, devin de mare interesatunci când se adresează comunităţilor şcolare, unde informaţia pare să nufie niciodată suficientă. Derulat în perioada 1 aprilie 2007–1 martie 2008,proiectul Viaţa ta are prioritate, înscris sub umbrela acţiunilor de informa-re antidrog, beneficiind de îndrumarea D.G.Î.P. din M.Ed.C., prin interme-diul Palatului Naţional al Copiilor şi în colaborare cu Agenţia NaţionalăAntidrog – Centrul de Prevenire, Evaluare şi Consiliere Antidrog al secto-rului 5, a reprezentat şansa unui parteneriat de real succes între ColegiulTehnic de Industrie Alimentară Dumitru Moţoc şi Şcolile cu Clasele I-VIIInr. 128, 130, 135 Ştefan cel Mare din Bucureşti.Sub coordonarea C.T.I.A. Dumitru Moţoc, echipa (iniţial, patru fete aprige:Viorica Oncilă, Mirela Andrei, Ana-Maria Grigore şi Denisa Micu) şi-a pro-pus ca obiective identificarea nivelului informaţiilor deţinute de elevi cuprivire la consumul de droguri, identificarea surselor informative de caredispun elevii cu privire la acest subiect spinos, urmată de activităţi infor-mative şi de ateliere tematice.În urma chestionarelor iniţiale aplicate grupurilor-ţintă alcătuite din elevişi părinţi din comunităţile şcolare mai sus menţionate, au fost demarateactivităţile de conştientizare, sub forma lectoratelor cu elevii şi/saupărinţii, work shopuri tematice, prezentări powerpoint create de elevi.Primite cu încântare, diversele ateliere şi dezbateri au reuşit să depăşeascăsemnificativ numărul participanţilor estimat în schiţa de proiect. Cu echipe mici de elevi şi câţiva profesori implicaţi în fiecare şcoală, pro-iectul a atins un total de 1460 de elevi informaţi (iar diseminările conti-nuă), a reuşit (în ciuda generalei crize de timp liber) să se adreseze unuinumăr de 55 de părinţi prin lectoratele organizate şi să implice activ, camembri de proiect cu contribuţii proprii şi participări la concursuri temati-ce, 300 de elevi. Iar toate acestea s-au întâmplat în doar două luni, timp încare, alături de activităţile peer to peer, prin care membrii echipei de pro-iect diseminau informaţii cu privire la pericolul drogurilor, ei îşi invitau şiincitau colegii la a-şi exprima mesajul propriu pentru o viaţă sănătoasăprin limbajul artelor (colaj, desen şi grafică, poezie), prin dezbateri, dar şiprin participări la concursuri. Nu puţine au fost şi premiile obţinute deelevi prin creaţiile proprii, nu puţine au fost participările cu prezentărimultimedia la diversele concursuri extraşcolare organizate la nivelul muni-cipiului. Copiii au privit cu mare bucurie şansa de a accede la informaţie prin inter-

mediul colegilor de aceeaşi vârstă, fapt care a determinat implicarea unuinumăr mult mai mare de participanţi decât s-a estimat. Iar în spiritul ideiică bucuria jocului trebuie să aparţină copilului, cadrele didactice implicateau ştiut să dea dovadă, în cel mai desăvârşit gest de discreţie pedagogică,de un spirit organizatoric desăvârşit, de o răbdare infinită, de resurse ine-puizabile pentru consiliere şi asistenţă, încurajând elevii să îşi exprimepunctele de vedere asupra a ceea ce înseamnă Viaţa are prioritate.Iar în cele din urmă, precum în toate poveştile de succes, în loc de conclu-zii nu ne rămâne decât să adăugăm To be continued… (întrucât, la cerereacomunităţii juvenile, proiectul îşi reîncepe activităţile în C.T.I.A. DumitruMoţoc pentru elevii claselor a IX-a şi a X-a).

Autori romani publicaţi în treisprezece ţări25 de edituri din 13 ţări vor primi subvenţii pentru traducerea unor autoriromâni, în cadrul TPS – Translation and Publication Support Programme,sesiunea II, program derulat de Institutul Cultural Roman. Este vorba des-pre edituri din Bulgaria, Canada, Cehia, Franţa, Germania, Grecia, Israel,Polonia, Portugalia, Rusia, Spania, Statele Unite ale Americii şi Ungaria.Finanţările care se vor acorda însumează circa 125 000 EUR.Dosarele de aplicaţie au fost evaluate în luna decembrie de o comisie deexperţi independenţi compusă din Jaroslaw Godun (Director, InstitutulCultural Polonez); Gh. Nicolaescu (traducător); Lucian Pricop (redactor-şef,Editura Comunicare.ro); Livia Szasz (Director editorial, Editura CurteaVeche); Mircea Vasilescu (redactor-şef, revista Dilema veche). Vor fi subven-ţionate următoarele apariţii: Radu Andriescu, Iustin Panţa, CristianPopescu – Antologie colectivă (Twisted Spoon Press, Cehia); Pascal Bentoiu– Masterworks of George Enescu (Scarecrow Press, SUA); Lia Bugnar, AlinaNelega, Mihai Ignat – Romanian Contemporary Drama (Dybbuk, Cehia); IonBulei – O istorie a românilor (Editions Antonios Stamoulis, Grecia); AuraChristi – Elegii nordice (Pop Verlag, Germania); Petru Cimpoeşu –Christina Domestica şi Vânătorii de suflete (Havran s.r.o., Cehia); DenisaComanescu – Acum biografia de-atunci (Adamaramada, Spania); AndreiCornea – Când Socrate nu are dreptate (Les Presses de l’universiteLaval/Les Editions de l’IQRC, Canada); Al. Ecovoiu – Cei trei copii Mozart(Adamaramada, Spania); Mircea Eliade – Jurnal portughez (Guerra e Paz,Portugalia), Proză fantastică (Avangard Print Ltd., Bulgaria), Memorii I, II(Criterion, Rusia); Filip Florian – Degete mici (Wydawnictwo Czarne,Polonia); Panait Istrati – Kira Kiralina (Pre-Textos, Spania); Albert Kovacs– Poetica lui Dostoievski (Vodoley Publishers, Rusia); Dan Lungu – Sunt obabă comunistă (Actes Sud, Franţa; Jelenkor Kiado, Ungaria); NormanManea – Întoarcerea huliganului (Havran s.r.o., Cehia; Nymrod, Israel);Anca Maria Mosora – Arhanghelii nu mor, Reality Game Show (Kniha Zlin,Cehia); Andrei Oisteanu – Imaginea evreului în cultura română (BohlauVerlag, Germania); Mihail Sebastian – Femei (Editions de l’Herne, Franta);Oraşul cu salcâmi (Pre-Textos, Spania); Lucian Dan Teodorovici – Atunci i-am tras două palme (Pop Verlag, Germania).

N

3

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

MAI 2008

N-a fost să fie, însă, şi, din fundul carcerelorigrasioase şi înăbuşitoare, nu puţini „părinţi ainaţiunii” au clamat nedreptatea şi oroarea istoriei,ca şi nu puţini ofiţeri şi ţărani risipiţi printre stân-cile şi în pădurile anilor cincizeci, curajoşi şi„nebuni”, trădaţi de vreo iudă sau epuizaţi, căzândsub focul mitralierelor „noilor miliţii populare”! Şiastfel, împreună, cu mic şi mare, de la vlădi-că la opincă, copii, femei şi bătrâni, adulţibuimăciţi de această nouă şi teribilă „năvăli-re”, am intrat încă o dată pe culoarele negreale destinului şi ale istoriei noastre milenarede parcă vreun zeu inamic ar fi vrut să nepiardă sau, mai ştii, un alt zeu, ascuns şibinevoitor – aspru şi neânduplecat în bună-tatea sa, cum sunt unii zei majori! – ar fivrut să ne supună acestei teribile încercăride „falsă normalitate”, de „ispita pierderiifiinţei şi credinţei noastre vechi, ziditoare,istorice”, de „încercare dură a calităţilor şivirtuţilor cu care ne împăunam nu rareori încărţile noastre de istorie cu care-i creştem pecei nevârstnici, copiii şi vlăstarele noastreiubite”! Dar... există oare în istorie acest„animism”, această încredinţare a des-tinului, individual sau colectiv, uneiputeri ce stă deasupra noastră? Maiputem noi oare avea acces la zeiinoştri vechi, cei ai neamului sau aifiinţei noastre rezistente pe aceste fer-mecătoare şi bogate meleaguri, maiavem noi oare puterea de a crede înei?! De a-i chema în ajutor în momen-te de reală, mare cumpănă, de a-i„întreba” când nu mai pricepem nimicdin tot ce ne înconjoară şi se năpusteş-te asupră-ne, când nimic din ce ni seîntâmplă, nouă, copiilor, bătrânilor şifemeilor noastre, nu mai seamănă cuce ştim, cu ce am învăţat!?

Dar acum, la aproape două dece-nii de la ieşirea definitivă din acestreal coşmar social şi istoric, trebuie,cum o spuneam, să ne adunăm curajulîncă o dată şi puterea de judecatăcalmă, obiectivă, sine ira et studio,cum zice latinul, pentru a ne lua dinistorie nu numai partea de suferinţă,jale, disperare şi umilinţă, dar şi pecea care, e drept, viaţa, viaţa socială caşi istoria o ţin, parcă cu părtinire, înbraţe, cu avariţie – ceea ce e dreptulnostru –, ca şi partea de suferinţă,neagră, partea de învăţătură, de „lim-pezime a ochilor minţii”, de revelaţie arealelor noastre calităţi de fiinţe şi decetăţeni, acea „parte” care a făcut dinnaţiunile „mici” – mari şi pilduitoare,eroice naţiuni ale lumii, precum Greciisau Latinii, acel trib din jurul miciiaşezări de pe colinele din jurulTibrului care au cucerit şi stăpânitaproape o mie de ani lumea cunoscutăatunci!

Uneori omul, simplul individ darşi colectivitatea învaţă de la asprul pedagog carese cheamă în limbaj popular „nenorocirea”,„năpasta”, „necazul”. Şi aşa cum adeseori duşma-nul, propriul tău, durul, „bunul inamic”, te poateînvăţa mai iute, mai adânc despre tine şi limiteletale – uneori chiar şi despre nebănuitele victorii!– decât o cohortă de prieteni superficiali şi acomo-danţi, tot astfel, săgeţile istoriei şi ale destinului,„dacă nu te ucid – te întăresc!... cum spune filozo-ful. Dar, pentru a face o scurtă parafrază la ada-giul de mai sus, grav nu e atât faptul că „te ucid”,ci, cum se întâmplă prea adesea – „te detrachea-ză”, te pervertesc. Şi una din aceste subtile formede perversiune are cu adevărat faţa inteligentă aDiavolului – falsa victorie, impostura cu aerul uneireale creaţii sau competenţe, sărbătorirea unuieşec sub zodia câştigului, a succesului. Şi, pentrua vorbi de o astfel de „falsă victorie”, e suficientsă cităm ceea ce, decenii la rând, generaţii de şco-lari au învăţat despre „victoria asupra nazismului”deşi nu eram, noi, Românii şi armatele noastre,decât o anexă la maşina uriaşă de război a UniuniiSovietice. (Nu vorbesc de „justeţea cauzei”! Şi,chiar dacă „cauza era justă”, noi nu aveam cecăuta cu armiile noastre în afara graniţelor naţio-nale, istorice, aşa cum, cu câţiva ani mai devreme,sub acelaşi „entuziasm de comandă”, am fostanexa unui alt imperialism, cel germano-nazist,care ne-a târât dincolo de Nistru.) „Victorie” şi

„eliberare” au sunat trâmbiţat aceste două cuvin-te în August ’44, deşi nu puţine spirite lucide aleepocii au ştiut că e vorba de cea mai ruşinoasăcapitulare; iar cât despre „eliberare”, s-a văzutcurând că ea însemna spolierea sălbatecă a avuţii-lor ţării şi energiilor de o ocupaţie care nu se mul-ţumea, precum Turcii în secole trecute, cu jaful, citindea, cu brutalitate, să ne schimbe „fiinţa, valo-rile şi Tradiţia” în numele unei ideologii careascundea crima în faldurile ei, „crima în numeleunei idei”, o farsă gigantică a modernităţii politi-ce a lumii.

Bine, bine şi... cum putem „învăţa de la duş-man”, cum putem întoarce nenorocirea „în favoa-rea noastră”?!... Şi, mai ales, referindu-ne la afir-maţia mai generală de la începutul acestui eseu,vorbind şi de vecinii noştri mai depărtaţi – da, darei, Saşii din secolul XII şi XIII, au colonizat sudulTransilvaniei şi au înălţat mândre oraşe, Braşovul,Sighişoara, Sibiul sau Bistriţa, în Nord, iar Şvabii,din care se trage Mama mea, în secolul XVIII aucolonizat, harnici şi îndărătnici, câmpiile mocir -loase ale Banatului românesc şi sârbesc! – cum că„uneori, mai importantă chiar decât o Eroare, înistorie, este răspunsul pe care-l dă o populaţie şiindivizii luaţi în parte!” Şi, aminteam că Nemţii,în ciuda uriaşului efort pe care l-au făcut pentru aridica din ruine şi jale o ţară – mă refeream mai

ales la cei liberi, din R. F. a Germaniei –, dupăsingulara dar şi ferma mea opinie, eu nu ştiu dacăau ales cel mai bun, mai potrivit răspuns, „îmbo-găţindu-se”! Cer iertare pentru acest ultim cuvântcare poate suna bombastic şi sarcastic, deoarece,e drept, Germanii care au avut norocul de a fi cuadevărat eliberaţi de armatele anglo-americane au

făcu „mai mult” decât atât; dar, încă o datădupă opinia mea, discutabilă desigur, au făcutşi „mai puţin!”. Şi, deşi procesul de denazifica-re, iniţiat de Americani, şi-a urmat cursul dece-nii la rând, ca şi cel de „re-învăţare” a regulilordemocraţiei, într-o ţară, ca şi a noastră, care,spre deosebire de Franţa, Anglia sau S. U. A.,nu le-a practicat niciodată à fond, la modulorganic, datorită şi istoriei – încă o dată, ca şiîn cazul Românilor! – adică a unificării târzii,extrem de târziu în comparaţie cu stateleApusului, sechelele grave ale stării politice „dedinainte” s-au arătat fără putinţă de tăgadă, tul-burând, dezechilibrând noua şi proaspătademocraţie; autocraţia dură a ducatelor germa-ne ca şi fanariotismul şi abuzurile din principa-tele române, încă „avariate” de sechelele unui

medievalism târziu autohton.„Răspunsul” Germanilor, al celor din

Vest, s-a arătat cu oarecare claritate şidecizie în primii ani de după război, înacel avânt al reconstrucţiei, şi el a fost,cum o ştim, bazat pe edificarea zonelormajore ale vieţii economice şi financiare şiurmând ceea ce s-a numit procesul denazi-ficării. „Dincolo” de Elba, Germanii au datacelaşi răspuns pe care l-am dat şi noi,timp de vreo patru decenii, în aerul„importat” şi mincinos al unei „recon -strucţii naţionale”, ba, mai grav, al unei„edificări a unei noi societăţi” bazate pe„echitate socială!”

Iar dacă Nemţii din R. F. G. au avutposibilitatea istorică de a răspunde atunci,la sfârşitul marii conflagraţii, şi au datrăspunsul pe care s-au priceput şi care-icaracterizează în corul naţiunilor libere,noi, Românii şi Nemţii aflaţi sub „protec-ţia armetei sovietice de eliberare!” nu amputut răspunde cu adevărat decât dupămulte decenii de la falsa eliberare, de lafalsa „reconstrucţie”! Pentru noi şi pentruei, războiul, marele război s-a terminatodată cu spargerea zidului de la Berlin, pe9 Noiembrie ’89 şi surparea marelui impe-riu sovietic Şi noi şi „ei” am plutit, cum sezice, aproape o jumătate de secol „în deri-vă”! Da, în derivă, dar nu în afara istoriei,cum vor s-o insinueze unii care leagă realanoastră continuitate istorică înainte deanul ’38, anul dictaturii regale, urmândparcă teoria blagiană a „boicotului istorieila Români”. Nu, a fost o falsă istorie româ-nească, dar a fost cu adevărat „istorie”,dacă prin acest termen înţelegem nunumai evenimente sociale, instituţionalesau politice, ci şi evenimente de tip psiho-logic, sociologic, cultural. Locuitorul de la

nord de Dunăre nu a rămas acelaşi, el a suferitinfluenţa şi influenţele timpului, ale instituţiilor,ale politicii, el a trebuit să se acomodeze pentru arezista, pentru a-şi proteja familia, bătrânii şi des-cendenţii şi, cum o spuneam mai sus, el, acestcetăţean care s-a format de bine-de rău în acestedecenii, este de fapt marea necunoscută pe care sebazează marile programe ambiţioase sociologice,economice şi financiare ale perioadei post-revolu-ţionare. „Omul recent”, cum l-a botezat H. R.Patapievici.

Or, dacă Nemţii refegişti şi-au dat „răspun-sul global” imediat după război, „fixându-se” înprofilul cunoscut azi, de mare ţară industrială şifinanciară, noi şi fraţii lor din Est avem dezavan-tajul – dar, mai ştii, şi favoarea? ! – de a-l da abiaacum, după răsturnarea majoră din ’89. Deoarece,vorbind de ceea ce am numit „victorii de o a douamână”, nu puţini analişti au observat, în Româniapost-decembristă, semnele insistente – şi, oare-cum previzibile? ! – ale unei „republici bananiere”,o ţară care arată stigmatele unei colonizări rapide,de o a doua sau a treia mână, plus celelalte „stig-mate” persistente ale bolilor altor ocupaţii în isto-rie, fuga de muncă sau munca prost făcută, uncentralism excesiv şi feluri inimaginabile alecorupţiei, trăsături, cicatrici adânci ale istorieifanariote!

NICOLAE BREBAN

Un coşmar social şi istoric

Nicolae Breban. Foto: Aura Christi

4

ANUL XIX ♦ Nr. 5 (674)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Diana AdamekVasco da Gama navighează, romanEuroPress Group, 2007, 220 pag.Melancolii portugheze, eseuriEuroPress Group, 2007, 180 pag.

Diana Adamek face figură tot maiaparte în scrisul contemporan. Adebutat editorial în 1991 îngri-jind, în colaborare cu Ioana Bot,

volumul Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu.Debutul individual din 1995 cu volumul Trupulneîndoielnic (EDP, Col. Akademos), culegere deeseuri pledând în favoarea limbajului viu(„Metaforei cărţii pe care o citim pentru acunoaşte natura vine să-i răspundă, ca din oglin-dă, inversându-i sensurile, ... aceea exprimândideea, mai adâncă poate, că limbajul rezidă înplante, pietre, animale, în configuraţiile astralesau chiar în trupul uman. Iar el înseamnă formăşi devenire, desen şi mişcare”) şi luându-i dreptmartori pe Virginia Woolf, Ernesto Sábato, M.Blecher, Borges, Bruno Schulz şi Yukio Mishima,promite deja subtilităţi şi rafinamente.Demonstraţiile Dianei Adamek înaintează osci-lând între certitudini şi îndoieli, ambele meni-te să corecteze o privire deviată de dogmeasupra trupului, asupra „naturalului” capunct de plecare şi ţintă a tuturor călătoriiloriniţiatice ale omului. Ochiul de linx. Baroculşi revenirile sale (1997) argumentează (liber,necrispat şi voluptuos academic) receptareabarocului ca spirit încă/mereu activ, prelun-gindu-şi sensurile subterane şi durabile ale„pasiunii arătării” în ceea ce s-ar putea numi„poetica privirii”, definitorie pentru curentelesecolului XX. De reţinut excelenta apropierea gesticulaţiei baroce de postmodernitate. Seînţelege că aglomerarea traduce nevoia de aordona/stăpîni prin aducerea pe un spaţiucontrolabil a cât mai multe obiecte-semn alelumii celei mari pentru a încropi un senslumii celei mici, sufocate de propria ştiinţă,hiperlivrescă şi dezîncântată. După alte douăcărţi de eseuri (Castelul lui Don Quijote şiTransilvania şi verile cu polen. Clujul literar înanii ’90), în care comentariul se opreşte de câteori poate semnala o digresiune în corpul cărţiicomentate, un sens lăturalnic care ar putea scăpala o lectură grăbită, începe seria cărţilor foartepersonalizate. Mai întâi Pata-Tata. Şah (2004).Diana nu ştie să joace şah, dar se ştie juca în pre-lungi desfrâuri textuale precum la curtea şahilordin basme. „Un bazar pestriţ cu valuri de mătă-suri, brocarturi şi catifele, în care foiesc, împreu-nă doar fericiţi, negustori şi hoţi”, tabla de şah(cu numele ambigue ale pieselor) e spaţiul propi-ce desfătărilor de cititor huysmansian, care învă-luie în priviri îndrăgostite lucruri de preţ realeori imaginate, cu o „mişcare furişată, care chea-mă, între curbe şi linii frânte, întinderi senine demare.” Albul şi negrul (se) joacă împreună, îndesfăşurări crepusculare ori, dimpotrivă, aurora-le, răul şi binele întârziind să-şi marcheze terito-riile. Încăperi mirabile (din vis, altele reale şi, înfine, unele decupate din lecturi alese) încapanume aceste prelingeri piezişe, furişate, pesuprafaţa textelor. Şi-i alege martori ori însoţitoripe câţiva scriitori pentru care trupul metaforal esemnalment cotidian şi cotinocturn: EugenIonescu, Giuseppe Tomasi di Lampedusa,Marguerite Yourcenar, Stefan Heym, ItaloCalvino, Virginia Woolf, José Saramago, Michelde Ghelderode, Mircea Eliade, Truman Capote,Marcel Moreau şi aşa mai departe. Comentariileîşi alătură amintiri fulgurante din copilărie şiadolescenţă („fosforescenţa unui ochi de felinăsăgetând negura, noaptea, desişuri, o respiraţiesupusă încă, jumătate numărătoare, jumătateinstinct, cu întretăieri şi învolburări, rumori devoci şi cascadă, refrenul unei culori refac împreu-nă, inocent infidel, textura acelor zile...”), tot atâ-tea probe că, vorba lui Elytis, „despre om estevorba” şi despre minunatele sale latenţe. O cartea ademenirilor surdinizate, a flăcăruilor dansândmisterios deasupra cărţilor în noapte, fremătân-dă, dansândă şi cu o sfâşiere de fundal a armo-niilor („Sunt stăpâna unui imperiu abandonat,sunt regina unei table de şah fără figuri”) pledea-

ză ispititor pentru plăcerea lecturii ca loc privile-giat al fiinţei. Urmează Eseuri creole. Legate dePata-Tata. Şah şi trebuind să-i fie prefaţa, Eseurilecreole se învolburează ca nişte pene de păundeasupra unor cărţi de Dumitru Ţepeneag,Vladimir Nabokov, Stefan Zweig, HermannHesse, Max Frisch, Lessing, Sadoveanu, E.A. Poe,Italo Calvino, Lewis Carroll. Aceeaşi scriitură demătase grea, împăcând contrariile sub semnulcreolităţii şi degustând intervenţiile misterioaseale „mâinii străine” care secondează gesturilescripturale din prim-plan. O melodicitate aparte afrazei, pândită de căderi în falduri moi şi insi-nuante, un amestec baroc de arome şi vedenii, deforme ambigue şi preţioase, totul desfăşurându-sepe o imensă tablă de şah, de o deşănţată şi libe-ră rigoare. Poemele critice ale Dianei Adamekexaltă plăcerea lecturii până la transă. O anume

tensiune a firului „epic” anunţă, spuneamatunci, viitoare explorări în teritoriul prozei.

Ei bine, cele două noi cărţi aleDianei – Vasco da Gama navi-ghează, roman, şi Melancoliiportugheze, eseuri – rotunjesc

portretul atipic al eseistei. Am vorbit desprecritificţiune, termen cu care cochetează scrii-toarea însăşi. Am numit poeme critice texteleei. Cuvântul potrivit rămâne să apară din lec-turi viitoare. Alex Goldiş vorbea, la lansare,despre textul critic care parazitează, în senspozitiv, textul comentat. Diana Adamek recur-ge liber şi cu o gesticulaţie barocă la o lectură

încorporată, ruminată lăuntric, aproape la pro-priu. Se poate detecta în textele ei o intertextua-litate strânsă, compactă, uitându-şi anume surse-le pentru a evidenţia esenţe eterne. Lecturile eisunt grele, înfiorate de trecere, tânjind după ce afost şi abia cutezând să întrevadă viitorul. Areceva din visceralitatea expresivă a lui Moreau,din ritmicitatea frazei, din melodia controlată înfalduri amintind de Saramago. O obsesie a lumi-nii, mereu crepusculară şi conţinând în sine fio-rul morţii intravitale, descrieri îndrăgostite demiresme, forme, culori, toate exaltate şi extenua-te în aceeaşi clipă, într-un amestec de vis şi rea-litate, contaminate amândouă de fantasmelecuvintelor înmugurind adesea pe texte străine.Lectura e luare în posesiune şi germinare.Atingerile de sens sunt senzuale şi rodesc deîndată. „Părând viaţă, e chiar viaţă umbra aceas-ta arborescentă pe care o proiectăm pe pământ?”se poate întreba cu vorbele lui Saramago.Răspunsul stă tot acolo: „vrem nu vrem, neîntoarcem tot timpul la cuvinte”.

Romanul şi eseurile din cele douăcărţi sunt greu de diferenţiatdacă ne situăm la nivelul „ato-mic” al frazei. Privirea mereu pie-

zişă asupra lumii şi asupra cărţilor nesocoteştehotare şi delimitări. Întrepătrunderile sunt nudoar legitime, ci şi căutate. Dianei Adamek i-ar fila îndemână o Teoria norilor, precum cea a luiStéphane Audeguy. Căci ea scrutează nedefinitul,clarobscurul, vagul şi le traduce în cuvinte de ostranie exactitate a detaliilor. Situarea ei e lusita-nă: cu spatele la pământ şi faţa la mare.

IRINA PETRAºCum să ţii pasul cu zecile, sutele de cărţi care se adună,munţi, în jurul tău? Cărţi citite, răsfoite, cu fişe de lecturădrept semn de carte, cu însemnări pe marginea filei. O cro-nică, ori două pe lună şi multe promisiuni nerespectate.Această rubrică va recupera, măcar în parte şi telegrafic,restanţele „criticei” care sunt. Fără nici o ordine sau ierarhie.

Diana Adamek recurge liber şi cu o gesticulaţie barocă la o lecturăîncorporată, ruminată lăuntric, aproapela propriu. Se poate detecta în textele

ei o intertextualitate strânsă, compactă,uitându-şi anume sursele pentru a evi-denţia esenţe eterne. Lecturile ei sunt

grele, înfiorate de trecere, tânjind după ce a fost şi abia cutezând

să întrevadă viitorul.

Irina PetraşFoto: Laura Poantă

5

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

MAI 2008

Ca şi Kafka, Svevo este, în oraşul său, unstrăin. Ca şi Kafka, funcţionarul acesta de bancă,mai apoi om de afaceri, încearcă o recuperare avechilor ficţiuni pe un plan şi între coordonate noi.Ca şi Praga lui Kafka, oraşul lui Svevo, Trieste, seafla înainte de primul război mondial la o extremita-te a „Kakaniei” habsburgice. De altfel, EttoreSchmitz, alias Italo Svevo, nu mai puţin decât Kafkaori Musil, face parte din spaţiul aceluiaşi imperiucrepuscular, absorbind o identică atmosferă a unuifin-de-siecle austriac.

În 1892, când apare romanul O viaţă al luiSvevo, acesta se afla încă la începuturile sale. Vortrece ani până când va lua în mână Traumdeutung,lucrarea lui Freud (pe care o va traduce) şi pânăcând tânărul James Joyce se va angaja ca preceptoral copiilor săi. În vechiul port al Adriaticii, în sum-brul Trieste, se simte un însingurat, un om pierdut.Scrie suferinţele tânărului Alfonso Nitti ca spre a seelibera. Mult mai târziu, recitindu-şi cartea începutu-rilor sale, îşi va aminti cuvintele lui Joyce şi într-oscrisoare către Valéry Larbaud, va mărturisi: „JamesJoyce spunea întotdeauna că în sufletul unui om nueste loc decât pentru un singur roman... şi că atuncicând scriem mai multe, e vorba de acelaşi, mascatabil cu alte cuvinte. În acest caz, singurul meuroman ar fi O viaţă...” De ce singurul? Să însemneoare, Senilitate (1898) şi Conştiinţa lui Zeno (1923)simple variante amplificate, complicate, ale primuluiroman? Ce leagă între ele aceste trei naraţiuni?

O falie certă desparte ultimul, marele romanal lui Italo Svevo – Conştiinţa lui Zeno – de cele carel-au precedat. Ani lungi, bancherul-romancier a medi-tat asupra acestei opere, a lucrat cu migală la ea. Şitotuşi, deşi experienţele diverse şi sfaturile precepto-rului irlandez se vor fi intercalat între cele douăopuri din anii ’90 ai secolului trecut şi opera finalăde după primul război mondial, putem desluşi întrama acestor trei cărţi liniamentele unui modelcomun. Toate sunt, asemenea primului roman, isto-rii ale unor existenţe ratate. „Viaţa” pare să însem-ne, în perspectiva acestei ficţiuni-model, un eşec. Şinu numai un eşec pe plan social. Viaţa eroilor luiSvevo este dintru început minată de un rău care nueste nici de natură psihologică, nici socială. Ei sufe-ră de o maladie, am putea spune, ontică. Existenţalor ascunde un gol care se revelează pe măsură ceînaintează şi care, în cele din urmă, face ca totul săse surpe în abisul lăuntric. Aceşti eroi – AlfonsoNitti, în O viaţă, Emilio Brentoni, în Senilitate şiZeno Cosini din Conştiinţa lui Zeno – sunt făpturipro blematice (nu mai puţin decât personajele proble-matice ale lui Musil). Ceea ce le conferă acest carac-ter este vidul lăuntric, acel negativ al lor pe care-lpoar tă cu ei, care-i face inapţi (O viaţă trebuia, într-o primă versiune să se intituleze Un inetto – Uninapt). Senilitatea, ca şi această „inaptitudine”, ca şiboala stranie a lui Zeno Cosini, care e sfătuit de unpsihanalist, spre a se elibera de complexele sale, să-şi amintească tot ce a trăit, toate acestea sunt expe-rienţe ale neantului, un neant asemenea unui cancercare progresează şi tinde să transforme existenţa încontrariul ei.

Deşi, aparent, nimic mai banal, mai aservitcotidianului ferm şi comun decât „viaţa” acestoroameni fără deosebite calităţi. Alfonso Nitti este untânăr provincial, dintr-o familie foarte modestă, care-şi găseşte un rost într-o întreprindere bancară dinTrieste. Angajat la banca Maller et comp., el este

prins în mecanismul acela birocratic atâtde propice pentru distilarea gravului plic-tis existenţial în sufletele mai sensibile. Zilele s-arconsuma şi l-ar consuma pe tânărul Alfonso prinsimpla lor scurgere. Golirea clepsidrei este grăbităprin aceea ce îndeobşte consumă febril o existenţă:iubirea. Introdus în casa bogatului patron, Alfonsose îndrăgosteşte de fiica acestuia. Dar Anetta Mallereste o frivolă şi cochetăriile ei cu tânărul amploiatnu sunt decât un joc. O rudă săracă a familiei,Fumigi, prins şi el într-un asemenea joc, se ruinea-ză. În zadar bietul Alfonso încearcă să-şi orientezeviaţa, el este un ins pasiv, o victimă predestinată.Când într-o clipă de slăbiciune Anetta îi cedează, elîşi apare sieşi – o clipă – în ipostaza triumfală aunui cuceritor, dar, de fapt, nu e un om făcut pentruluptă. Fiinţă înclinată spre visarea abulică, el pără-seşte terenul „cuceririi” sale. Căci, spre deosebire deJulien Sorel, nu este nicidecum un ambiţios.Părăseşte Trieste, se întoarce acasă, îşi pierdemama. De altfel, toţi şi toate îl părăsesc. În jurulsău, o lume meschină, a funcţionarilor mărunţi, anotarului şi a farmacistului, preocupaţi de sordideintrigi. Rosina, prima sa iubire, s-a măritat. Nimicnu-l mai reţine pe Alfonso, care vinde casa părinteas-că şi se reîntoarce la Trieste. Aici, din nou banca şiiubirea trist-deznădăjduită pentru Anetta, careurmează şi ea să se mărite cu avocatul Macario. Totce putea să-l reţină, să-l fixeze într-o existenţă fermăpe tânărul bântuit de demonii acediei îl părăseşte, seretrage. Îl năpădesc afectele vane: regretele, dorinţe-le. Cade pradă, uneori, iluziilor înşelătoare şi anxie-tăţilor. Pradă unei deprimări tot mai profunde,Alfonso îşi ia viaţa după o altercaţie cu frateleAnettei.

Atmosfera cenuşie, sufocantă, plafonul jos alunui cer care nu se vede nicicând, domină această„viaţă”. De fapt, ea este o lentă agonie, grăbită oride câte ori eroul încearcă să „trăiască”. Pasionat citi-

tor al lui Schopenhauer în tinereţile sale, Italo Svevoa transpus în romanul său ceva din pesimismul, dinadversitatea împotriva vieţii, pe care i-au inspirat-oscrierile maestrului. De aceea, paleta sa, foartesumară, nu cunoaşte decât culorile reci şi griurilemonotone, triste, adeseori murdare. Recunoşti ges-turi, atitudini, momente din Educaţia sentimentală,dar într-o proză corectă şi ternă, lipsită de rafina-mentul stilistic al lui Flaubert. Putem presupune, deasemenea, că Italo Svevo a cunoscut prozele luiMaupassant (care publicase, de altfel, în 1883, roma-nul său intitulat la fel, O viaţă). Romancierul tries-tin nu este, însă, atins – nici chiar în acest primroman al său – de emanaţiile, adeseori sulfuroase,ale naturalismului. El nu le-ar fi suportat, şi cu atâtmai puţin, nu le-ar fi putut introduce în operele sale.Căci acestea nu purced dintr-o viziune (naturalismulnu este, înainte de toate, o voinţă de experienţămetodică, ci o voinţă de viziune), ci dintr-o analiză.

Orice analiză riguroasă răspândeşte în jurun miros de moarte. Pentru ca să diseci ai nevoie deun cadavru. Moartea abundă în romanele naturaliş-tilor, ca şi inevitabilele cadavre. Dar acestea rezultădintr-un desfrâu al vieţii. Moartea lui Svevo este oprezenţă mult mai discretă, subiacentă, permanentă.Golul despre care vorbeam ia, doar in extremis, chi-pul morţii.

El „naşte”, se poate spune, necontenit, moar-te. Viaţa însăşi, în aceste romane, este o rezultantăprovizorie a reacţiilor unui fond thanatic în contactcu Lumea.

Analiza are nevoie de unelte apropriate şiItalo Svevo este deţinătorul lor. Unelte de distruge-re care vor să slujească, paradoxal, vindecării. Citimîn Conştiinţa lui Zeno: „Poate că datorită unei catas-trofe nemaipomenite, provocată de unelte, ne vomregăsi sănătatea”. Ciudată perspectivă pe care numaiun anarhist ar fi putut să o aibă, dar un bancher-anarhist? De ce nu? Italo Svevo, omul de afaceri –să nu uităm – este un artist, şi încă din categoriamarilor spirite atinse de timpuriu, din veacul trecut,de un rău care va fi al secolului XX. Analiza estepentru el (ca şi pentru Freud) o modalitate tauma-turgică. El o foloseşte spre însănătoşire.

Ceea ce nu înseamnă că eroii săi dobândescaceastă sănătate, spre care, de altfel, nici nu râv-nesc. Alfonso Nitti se sinucide, căci „se simţea inaptpentru viaţă”. O lume prea dură în jur? Nu, desigur,ci o neputinţă de a trăi. „Nu ştia să iubească şi nicisă se bucure; cele mai fericite împrejurări îl făcuse-ră să sufere mai mult decât îi făcuseră pe alţii întâm-plările cele mai dureroase. Părăsea viaţa fără nici opărere de rău. Aceasta era calea prin care se putearidica deasupra bănuielilor şi a urii. Aceasta era decirenunţarea la care visase. Trebuia să-şi distrugă fiin-ţa care nu mai cunoştea pacea; dacă ar fi fost viu,ar fi continuat să şi-o târască în luptă...”

„Sfârşeala” din romanul lui Papini, „plicti-seala” din cartea lui Moravia sunt prefigurate – darmult mai grav, literar şi filosofic chiar – în operelelui Svevo. Cât despre tehnica sa analitică, deşi aceas-ta nu este încă desăvârşită în epoca elaborării pri-mului său roman, ea îl face congener al marilornovatori.

O viaţă este o carte fin-de-siecle care, totoda-tă, anunţă un alt secol.

Nicolae BalotăFoto: Aura Christi

NICOLAE BALOTĂ

Unelte de distrugere şi vindecare

6

ANUL XIX ♦ Nr. 5 (674)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Poezia lui Ion Pillat ne dezvăluie, înesenţa sa, imaginea unui poet hto-nic ce are nostalgia apei, un poetsfâşiat între somnolenţa şi fixitatea

teluricului şi reveria multiformă a acvaticului; nise revelează, dacă urmăm firul evolutiv al acesteilirici, concepte poetice şi doctrine ale imaginaruluiilustrate de etapele parcurse de lirica pillatiană. Înstudiul său intitulat Celălalt Pillat, Al. Cistelecanprecizează că „paradoxul productiv, paradoxul efi-cient al poeziei pillatiene constă în folosirea «per-spectivei mirifice» într-o soluţie nostalgică a viziu-nii. O perspectivă imaginantă care are voluptateaşi vocaţia expansivă a «descoperirii»lumii joacă la el un proiect regresiv.Toate liniile acestei poezii sunt impli-cate în patologia mirajului originar.Era de la sine dat că, mai degrabăsau mai târziu, această nostalgie valovi şi forma. Pe tot drumul imagina-rul pillatian s-a străduit să-şi exorcize-ze condiţia substanţială şi să-şi plase-ze entuziasmul în condiţia formală.Formalizarea a reprezentat însă limi-ta de hybris a fantasmei acvatice. Numai rămânea decât răscumpărareaacestui eşec printr-o acţiune inversă:absorbirea formei de către imaginar.Căci dacă e cineva care nu ştie săpiardă, atunci acela e imaginarul”.Ecuaţia propusă de critic drept para-digmă a antinomiilor ce alimenteazălirismul pillatian e, simplu vorbind, aceea a con-trastului formă – imaginar, prezent în nenumăra-te ipostaze în această lirică ce se caută pe sinemereu, vrând să adecveze modelul şi imaginea,canonul estetic şi viziunea.

Primele volume de versuri ale lui Ion Pillat(Visări păgâne, Eternităţi de-o clipă, Amăgiri şichiar Grădina între ziduri) ne pun în faţa unui spi-rit marcat de o adevărată foame de spaţiu; e evi-dentă aici o conştiinţă neliniştită, un „suflet de pri-beag” obsedat de mirajul depărtării, marcat de fas-cinaţia orientului. E vorba, deopotrivă, de o rătăci-re în timp şi în spaţiu, transcrisă în culori fastuoa-se şi fantaste, de amplă pregnanţă decorativ-simbo-lică. Atras de lumea sudului, a solarităţii intense,Pillat nu e mai puţin fascinat de spaţiul boreal,într-un poem precum Ocean polar: „Noapte albă.Stalagmite nepătate de ninsoare/Vin gheţarii cete-cete pribegind din Polul Nord./Nu-i fior prin valuriclare şi în zare nu-i fiord,/Doar pe ape, limpezitecataracte selenare.//Şi pe unde, unde stele deargint mărite-apar,/Firmamentul în oglindă îşi res-trânge-n cerc ovalul./Calea Robilor lactee ninge culumină valul,/Legănată de legende, promoroacă decleştar.//Noapte albă. Gheaţă naltă iconită ca ofriză/De zăpadă împietrită cu sclipire de oţel/Îşiarată amăgirea unor aripi fără ţel,/Fulgerareboreală, enigmatica Banchiză”. Evident că o astfelde propensiune către ţinuturi exotice, depărtateface parte din recuzita simbolistă cultivată, la noi,şi de un Ion Minulescu. Imaginea mării, de pildă,ca spaţiu matricial, arhetipal e frecventată cu asi-duitate de poet, în versuri plastice, de o evidentăeclatanţă a imaginilor şi de o arhitectură interioa-ră fundamentată pe o tehnică a simbolului suges-tiv.

Pe de altă parte, se poate recunoaşte înlirismul lui Pillat din această primă etapă creatoa-re şi o anume discrepanţă între sensibilitate şiraţionalitate, între impulsul simpatetic şi controlullucidităţii. Spiritul poetului poate fi cel mai bineregăsit în contrariile ce-l alcătuiesc şi care dautonalitatea afectivă dominantă. Neliniştea şi echili-brul, frenezia şi impasibilitatea, reculegerea con-templativă şi expansiunea vitalistă – sunt antino-mii constitutive ale fiinţei lăuntrice adânci a poe-

tului, dimensiuni proteice ale aceleiaşi conştiinţe,surprinse ca atare într-un poem: „Sunt zile cândmi-e dorul flămând ca un barbar,/Războiniciicălări i-aş năpusti ca vântul./Şi aş cânta cu dânşiiprin stepe; iar pământul/Învins ca de cutremur s-ar prăbuşi. Cuvântul/Ce mântuie-n biserici s-arcere în zadar.//Sunt zile când mie dorul aşa debun, s-ar duce/Să dea întregu-mi suflet cum alţiidau un ban/Şi inima-mi deschisă la toţi, s-ar facehan/La care năvăli-va norodu-n lung cher-van./Sunt clipe când în spate aş vrea să port ocruce.//În alte zile dorul mă face rău şirece/Trăind de piatră parcă, nepăsător idol…/Şimiezul vieţii însuşi îmi pare că e gol/Că omul e omască şi mila e un rol/Şi, orb, privesc durerea celângă mine trece”.

Un topos privilegiat al poeziei pilla-tiene e acela al amintirii.Memoria joacă, în creaţia lui IonPillat un rol fundamental. Ea res-

tituie fiinţei reperele pierdute, îi recuperează aces-teia rădăcinile, într-un demers anamnetic ce suge-rează nostalgia originarităţii şi beatitudinea unuitimp mitic. Amintirea e aceea care scoate la lumi-nă, din nediferenţierea temporală a trecutului, unspaţiu spiritualizat, configurat mai curând ca pro-iecţie afectivă decât ca reprezentare mimetică. Evorba aici de o recuperare a unor vârste anterioa-re, mai ales aceea a copilăriei, pentru care Pillat anutrit dintotdeauna o fascinaţie durabilă. Într-ointervenţie a sa, poetul afirmă tocmai rolul acesteivârste a copilăriei în formarea viziunii artistice, apersonalităţii creatoare: „Cred cu tărie şi suntadânc convins de acest adevăr: anume că în viaţaartistului, ca importanţă pentru răsunetul lor înopera înfăptuită, anii copilăriei nu contează îndoitsau întreit faţă de anii maturităţii, ci însutit maimult (…). În special în ce priveşte poezia şi struc-tura mea sufletească, rolul amintirilor, experienţe-lor şi influenţelor din copilărie, şi chiar din adoles-cenţă, îmi par capitale”. „Casa amintirii” e aceeace favorizează o legătură statornică între trecut şiprezent, restabilind echilibrul fiinţei prin refacereapunţilor dintre trăirea revolută şi aceea prezentă.Lucrurile, obiectele şi fiinţele îşi recuperează ostare privilegiată, îşi refac un contur idealizant şi

mitizant: „În casa amintirii nu-i astăzi şi nu-iieri,/Căci orologiul vremii a încetat să bată/Şiclipa netrăită a îngheţat pe el./Dar prin iatac ade-sea te-apucă şi te fură/Miresmele cosite cu florilede fân/Păstrate sub răcoarea pânzetului de in./Şi,seara, pe divane în liniştite-odăi/Tot mai pogoarăcîntec şi zumzănit de strună/Ca de pe alăuta plă-pândelor visări,/Când, în apus de soare şi răsăritde lună,/Simţim zădărnicia întâilor uitări./Rămânaceleaşi toate, şi somnul fără zbucium/Îl dorm subcoperişul aceluiaşi trecut./Stafie, trece gândul princasa mea străveche/Sub raza călăuză a visuluităcut”.

Poemul Aci sosi pe vremuri apar-ţine volumului Pe Argeş în sus, din1923, volum al consacrării lirice a luiIon Pillat. E un poem al timpului evocatcu intensă sugestivitate, un poem alamintirii şi al spaţiului natal, circum-scris în datele bucolicului de cea maipură esenţă. Abordarea feţelor timpuluişi ale spaţiului se efectuează sub sem-nul indeterminării. Adverbul „aci” şilocuţiunea adverbială „pe vremuri” nuau deloc darul de a specifica un spaţiuprecis conturat şi un timp consemnatîn datele sale riguroase. Axa semanticăa poeziei e dată, cum s-a observat decătre exegeţi, tocmai de acest adverb,„aci”, ce structurează planurile tempo-rale, ale trecutului şi ale prezentului,într-o modulaţie lirică nostalgică. După

cum observă V. Fanache, „conservându-şi statorni-cia şi funcţionalitatea, aci joacă de mai multe orirolul de martor al timpului uman, niciodată ace-laşi, el e spaţiul oglindă al recurentelor iniţieri înmisterul nunţii şi al morţii. Şi totuşi, în ultimăanaliză aci nu se află nici el în afara trecerii şi,chiar dacă durata lui descrie un cerc incomparabilmai mare ca al fiinţei umane, aci atestă un «adă-post» perisabil, dependent de ritmul «sosirilor» şial «plecărilor» omului”.

Două instanţe tematice prezidează poemul:mai întâi „casa amintirii”, însemn al stabilităţii şial neclintirii, al recuperării unui trecut iremediabilşi timpul, cu forţa sa devastatoare, cel care desfi-gurează lucrurile, le conferă o patină de vechimeşi o strălucire ştearsă („La casa amintirii cu-obloa-ne şi pridvor,/Păianjeni zăbreliră şi poartă, şizăvor.//Iar hornul nu mai trage alene din ciu-buc/De când luptară-n codru şi poteri şi haiduc./Îndrumul lor spre zare îmbătrâniră plopii./Aici sosipe vremuri bunica-mi Calyopi”). Devenirea, cu celedouă feţe ale sale, durata ireversibilă şi aceea recu-perată de amintire, e încifrată în imaginea turnu-lui şi a clopotului ce marchează o dublă prevestire:una nupţială şi alta funebră. Sunetele clopotuluianunţă, în mod imprecis, cântecul devenirii,instaurând un fel de melancolie de esenţă metafi-zică a fiinţei aflate în faţa timpului ireversibil: „Şicum şedeau… departe, un clopot a sunat,/De nun -tă sau de moarte, în turnul vechi din sat.//Dar ei,în clipa asta, simţeau c-o să rămână…/De mult emort bunicul, bunica e bătrână…//Ce straniulucru: vremea! Deodată pe perete/Te vezi aieveanumai în ştersele portrete.//Te recunoşti în ele,dar nu şi-n faţa ta,/Căci trupul tău te uită, dar tunu-l poţi uita…/Ca ieri sosi bunica… şi vii acumatu:/Pe urmele berlinei trăsura ta stătu”.

Identitatea ritualică a lui „atunci” cu„acum” provine din repetabilitateaunor gesturi şi a unor ceremonialuriale existenţei. „Casa amintirii” îşi refa-

ce alcătuirea cu fiecare generaţie ce o locuieşte, ceîi însufleţeşte arhitectura atât de fragilă şi totuşitemeinică.

(continuare în pagina 38)

IULIAN BOLDEA

Ion Pillat. Reverie şi rememorare

Editura POLIROM

Romane de IRIS MURDOCH:

• Oameni buni şi oameni de bine

• Marea, marea• Clopotul• Discipolul• Capul retezat

7

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

MAI 2008

Sorin Antohi este unul dintre puţiniiintelectuali critici de anvergură mon-dială de care dispune în prezent cultu-

ra română. Ca fost prorector al Universităţii Central-Europene din Budapesta, a construit instituţii inter-disciplinare prestigioase (Pasts Inc.), a moderat reu-niuni internaţionale simandicoase şi a beneficiat deburse culturale de ţinută, evoluând într-un anturajinstituţional solicitant şi extrem de exigent cu erori-le, în care puţini universitari români bine cotaţi înţară ar fi putut face faţă. Partener de dialog al unornume celebre de dincoace şi de dincolo de Atlantic,coordonator de volume de referinţă şi impecabilamfitrion de reuniuni ştiinţifice cu larg ecou printrespecialişti, Sorin Antohi s-a făcut remarcat peste totca un problematizant atipic, raţionalist şi critic, trăi-tor la intersecţia dintre totalitarismul destrămatcăreia îi aparţine prin biografie şi universalismulsocio-cultural de sorginte liberală căruia a decis să ise alăture prin pregătire, adică, întrucâtva, prin dis-tanţare critică de trecutul care îl determina.Membru al Grupului pentru Dialog Social dinBucureşti, el n-a intrat în siajul fascinaţiei exercita-te de către Grupul de la Păltiniş, păstrând faţă deacesta o distanţă rezonabilă, dialogală; sociolog şiliterat, n-a îmbrăţişat, după 1989, niciuna dintretarele intelectualului melancolic, dezabuzat, pesimistşi negativist care au făcut ravagii în cultura noastră,ci a evoluat pe linia unei construcţii de sine ambi-ţioase şi pragmatice, pe care ieşirea din spaţiul uni-versitar românesc – plin de nepotisme, inerţii şi ipo-crizie – n-a făcut decât s-o catalizeze.

Puţini intelectuali români postrevoluţionaris-au realizat în condiţii de obiectivitate instituţiona-lă nepărtinitoare. Pentru majoritatea dintre ei, exis-tă cineva „în sistem” (rudă, prieten sau mentor),care pune o vorbă bună şi magnetizează dosarul:Lucian Nastasă a dedicat câteva cărţi devoalăriiacestui mecanism de promovare universitară printandreţe şi mici dramolete de alcov, rezultatul fiindcă niciuna dintre universităţile noastre – în carefamiliile prosperă nestingherit, într-un evantai cas-nic terifiant pentru sterilitatea subiectivă pe care eleo generează – nu se află în avangarda competitivită-ţii ştiinţifice europene. Ştiind prea bine toate aces-tea, Sorin Antohi s-a afirmat extrasistemic, numaică, nietzschean amoral luat de valul propriei perfor-manţe ilustre, a împins lucrurile prea departe, uzur-pând un titlu academic pentru care nu avea acoperi-rea administrativă necesară, ceea ce l-a dus la divor-ţul dureros de CEU, compensat, tot nietzschean, prinutopia împlinirii unei cariere intelectuale ca freelan-cer, tipologie culturală fără acoperire instituţională,care începe să-şi facă loc timid şi la noi în ţară(Cătălin Partenie, Silviu Lupaşcu, până la unmoment dat chiar Cătălin Avramescu), chiar dacălegile nu sunt pregătite pentru a o asimila.

Singurele condiţii pentru legitimarea unuifreelancer sunt excelenţa performanţei intelectualeproprii şi capacitatea de a lucra în punctul metodo-logic de vârf al disciplinei pe care ţi-ai ales-o. Nu tre-buie să ne ascundem după deget: coroborată cu cali-tatea din ce în ce mai îndoielnică a generaţiilor carevin de pe băncile liceului, hiperbirocratizarea univer-sităţilor noastre nu asigură suficiente condiţii pen-tru performanţă, mediocritatea obedientă fiind încămai bine văzută aici decât personalitatea atipică, ori-ginală. În aceste condiţii, diversificarea ofertei aca-demice prin includerea unor cursuri asigurate decătre freelancers ar putea fi chiar salutată ca tendin-ţă novatoare, dacă Sistemul n-ar fi ridicat deja toatebaricadele de apărare (control, avizare, contabilitate)pentru contracararea acestei – încă timide – ofensi-ve.

Ajungem inevitabil la concluzia că formulapersonală non-instituţională aleasă de către SorinAntohi – excelent în tot ceea ce face, mult deasupraunor nulităţi care îşi dezvelesc plăci comemorative înuniversităţile noastre – e, pentru moment, doar apa-najul unor oameni care dispun de autonomie finan-ciară pentru a o realiza. Aici intrăm în preambululvolumului Războaie culturale. Idei, intelectuali, spiritpublic (Ed. Polirom, Iaşi, 2007), între coperţile căru-ia Sorin Antohi a reunit şase prefeţe publicate în edi-ţii autonome anterioare: una despre „Şcoala de laPăltiniş” şi formula culturală a lui Constantin Noica,una despre liberalism, una la romanul Ravelstein allui Saul Bellow, al căror protagonişti ficţionali suntAllan Bloom sau – îndeajuns de caustic şi nedreptzugrăvit – „fascistul” Mircea Eliade, şi alte trei cusubiect preponderent social şi filosofic, despre egali-tarismul social consumist şi „monocrom” (cu formu-la lui Amitai Etzioni), despre implicarea intelectuali-lor în spaţiul public (pornind de la o carte a lui MarkLilla, de la Chicago) şi, în fine, una despre „criza spi-ritului american” de azi, detectată în analizele anti-universitare sagace ale lui Allan Bloom (The Closingof the American Mind). Înainte de a trece mai depar-te, o precizare de distribuţie: în afara eseului despre„Şcoala de la Păltiniş” şi a substanţialei prefeţe a

volumului – care merită, indiscutabil, o atenţie apar-te, fiindcă se referă la transformările social-politiceşi culturale pe care le-a suferit intelectualitatea de lanoi în perioada de după 1989 –, eseurile din volumating, preponderent, teme şi condiţii intelectualeoccidentale, fiind decantări foarte subtile ale schim-bărilor de statut identitar pe care intelectualitateaapuseană le-a resimţit după contracultura protestata-ră a anilor ‘60.

Sorin Antohi demonstrează în mod con-vingător – ajutat fiind şi de unul dintrefoarte bunele sale volume anterioare,

dedicate utopiei şi ucroniilor – că noul statut al inte-lectualului critic sau public din Occident nu se deci-de – cum se mai crede pe la noi... – prin „războiul”dintre conservatori şi liberali (propriu, încă, societă-ţilor organice postcomuniste din Răsăritul Europei),ci prin atitudinea faţă de rolul şi poziţia simbolicăale statului, ceea ce relativizează, din capul locului,şi preeminenţa acordată (tot cu precădere înRăsăritul Europei) religiei şi naţionalismelor revan-şarde. Prefaţa Războaielor culturale, foarte densă şisubtilă, ajunge la neaşteptata şi – oarecum – para-doxala concluzie că aderarea României la UE înianuarie 2007 a dus la accentuarea rolului statului,devenit subit „partener de dialog” cu celelalte struc-turi similare din Uniune, ceea ce a prilejuit, în modindiscutabil, o scădere a finanţărilor externe cu careONG-urile şi organismele „societăţii civile” fuseserăobişnuite, pe considerentul că un nou stat-membruare şi obligaţia implicită de a-şi întreţine „societateacivilă”.

Strict logic, aceasta înseamnă disponibilita-tea de a-ţi finanţa, ca stat, propriii critici (!!!), răs-punsul firesc fiind – aşa cum se întâmplă pe la noi...

– intrarea prelungită a statului însuşi în criză, fiind -că e absurd să îi ceri unui organism agonic să între-ţină tocmai metastaza care o face disfuncţională. Învreme ce Occidentul întreţine – pe linie extremă,liberală, demonstrează Sorin Antohi în al doilea eseu– paradigma unei etatizări minimaliste, ceea ce per-mite intelectualilor să se implice, la noi se promovea-ză disfuncţionalitatea statului ca „tranziţie” infinită,rezultatul fiind, pe de o parte, constituirea unei clasepolitice venale şi, pe de alta, alienarea spaţiuluipublic de cel privat, alegerile din 1996 fiind ultimeleîn care distincţia a continuat să mai funcţioneze carealitate gemelară.

Analiza crizei în care intră autoritateacentrală, etatistă este, de altfel, unadintre obsesiile volumului, cu extensii

dense, surprinzătoare, cum sunt acelea despre „mar-ginalii fără periferie”, aproape instituţionalizaţi prinopoziţie „simili-sindicalistă”, din eseul despre libera-lism. Volumul, pe ansamblu, are două axe de coagu-lare: unul ţine de articularea liberă, dilematică a„pluralismului axiologic”, căruia i-au căzut victime,la noi, Gabriel Liiceanu şi Nicolae Manolescu, în dez-baterea despre Jurnalul lui Mihail Sebastian, cel de-al doilea fiind unul aproape ficţional-autobiografic,fiindcă ţine de afinitatea selectivă trăită foarte activ,participativ de către autor, dar nu a unor „modele”,ci a unor „tovarăşi de drum”, asimilabili tipologiei„intelectualului public”, direct implicat în dezbateri-le de idei ale perioadei sale.

Pentru Sorin Antohi, criticul Allan Bloom(autorul unui celebru volum, The Closing of theAmerican Mind), liberalul John Gray, Amitai Etzioni(autorul lui The Monochrome Society) sau Mark Lilla– pe care l-a introdus în România –, chiar şi HaydenWhite (Metahistory) sunt proiecţii autobiografice,menite să contureze portretul-robot preferat de cătreautorul ieşean: cel al liberalului dilematic şi necon-venţional, dar şi nemetaforic, dispus, adică, să spunălucrurilor pe nume, fără tergiversări sau ocolişurisurdinizante. În acest sens, multe sintagme dinvolum, îndreptate împotriva autohtonismului nostruinerţial şi comod, rezultat de pe urma reconvertiriiculturii literare elitiste în criticism public de ocazie,ar putea avea darul de a supăra firile mai simţitoa-re, însă volumul Războaie culturale ne convinge dinnou că absolut tot ce scrie Sorin Antohi merită săfie citit cu atenţie şi transformat în patrimoniu idea-tic privilegiat, fiindcă Antohi e mult mai înaintat îndiscutarea unor teme publice decât majoritateacovârşitoare a intelectualilor noştri de atitudine – cuexcepţia, poate, a lui Andrei Cornea –, marginaliza-rea lui autoimpusă fiind un lux pe care societatearomânească n-ar trebui să îl încurajeze.

Fireşte, putem să ne întrebăm de ce a prefe-rat autorul o selecţie de prefeţe unei cărţi compactecu mare miză culturală, două răspunsuri fiind laîndemână, unul fiind deja sugerat de rândurile demai sus. Întâi, că volumul a fost gata de tipar în2006, înainte de drama academică pe care a trăit-oautorul şi înainte de a se fi confirmat că a fost infor-mator al Securităţii, detaliu care a tot fost relevat,din 1990 încoace, de către Luca Piţu. Motivul deadâncime constă însă – cred – în dorinţa autoruluide a-şi fi configurat un spaţiu intelectual securizant,prin invocarea confraternă a câtorva nume pe carele are la inimă (Allan Bloom, Mark Lilla etc.) Reuşitae impresionantă.

ªTEFAN BORBÉLY

Intelectuali în arenă

Ştefan Borbély

8

ANUL XIX ♦ Nr. 5 (674)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

„Viaţa e amînare, scrisul e urgenţă.”Gh. Grigurcu

Despre fascinaţia scrisului, desprevoinţa de scris, despre scris capunct de sprijin, despre scris caritual viu, despre imposibila viaţă

fără scris, despre împlinirea prin scris, desprescris ca posibilitate de a supravieţui orbirii şi –sper – morţii, despre scris ca boală şi leac totoda-tă, despre Scris (cu majusculă) scrie Aura Christi,adunînd, cioplind, şlefuind pietre pentru un tem-plu al scrisului. Am citit Trei mii de semne(Editura Ideea Europeană, 2007) ca pe un exor-cism. Şi asta pentru că trăim „năvălirea veleitară”(cum ai spune „barbară”), cînd virtuozii sunt aco-periţi de scriptomanii convinşi că nimic nu-i mailesne decît să scrii/tipăreşti cărţi şi să devii scrii-tor cu carnet şi cotizaţie plătită la zi.

Aura Christi avertizează: orice are impor-tanţă numai în măsura în care te ajută să scrii;nimic n-are importanţă dacă nu te ajută să scrii:„viaţa se împlineşte în text, se mută acolo, în loculintangibil”. Existenţa în texistenţă. Darpînă atunci, oho, se îndură. Întoatăziua şiîntotceasul, cum scrie la Acatistul Îngeruluipăzitor. Tînăra femeie voluntară, fire inde-pendentă, dar dependentă de scris, ambi-ţioasă (mai bine zis, perseverentă), sesupune, cu credinţă în fapta literară, uneidiscipline dure, în turnul solitar alscris/cititului, asumîndu-şi vina fără vină(Cioran) de-a nu scrie 25 de ore din 24 saude a scrie prea slab, scrisul fiind nu unmod, ci singurul de-a respira pe planetascriitorului. Literatura? „Un mod de a fiviu şi de a-ţi conserva viul”. Obsesia fun-damentală a Aurei Christi e viul, esenţaviului fiind poezia. Cînd confesiunea eprea amară, trece, cu pudoare, la persoa-na a III-a singular: „Ea îşi suportă greufelul de a fi” (Trei mii de semne) şi e unscriitor care refuză forma de feminin ameseriei.

Convinsă că poezia e înscrisă încodul ei genetic, că e în datul ei, că îi este rînduitde ursitoarea cu poala plină de metafore să scrie,Aura Christi îşi dezvăluie chipul interior, îşi arată

sinele şi sinea, într-un tulburător Jurnal de scrii-tor. Acel fatum pe care nu poţi să nu-l urmezi pre-supune renunţări multe. „În fiecare vers moareceva important din tine”. Miezul de taină al „face-rii” poetice nu-i defel confortabil, liniştit. E vorbade momentul cînd lumea reală se disipează, cînddevii un autre (pe limba lui Rimbaud: Car Je estun autre), cînd te simţi locuit temporar de unaltul: zeul Cuvîntului, al Cuvîntului ziditor. Începisă vorbeşti pe poezeşte, cum formulează NichitaStănescu ori lumeasca/îngereasca, aşa cum formu-lează Aura Christi. Am spus „temporar”. Şi nu espaimă mai cumplită decît aceea că ţi se va retra-ge darul zeiesc (Valéry) al inspiraţiei, starea hari-că. Frica de etapele de vid poetic o face tristă, tra-gică, disperată. „Stau mîndră şi ciudată”, spre azice ca Baudelaire. Orgoliul de creator („spun euşi lumea începe să fie”) alternează cu criza de ego-fobie, ipostaza de vultur cu cea de vierme, pauzade vitalitate cu surplusul de energie, etapa delumesc cu etapa de divin.

„Eu nu scriam, trăiam”, se confesaDimitrie Stelaru; „Numai cînd scriu sunt vie cu

adevărat; sună pompos, dar asta e realitatea”, seconfesează Aura Christi. Însă pînă să atingă„mariajul fericit între sentiment, tehnică şi talent”trebuie să depăşeşti momentele de nesiguranţă, dederută, de orbecăială, de frustrare, de insatisfac-ţie, de epuizare; să lupţi cu sentimentul inutilită-ţii, al zădărniciei. Momente? E vorba de ani.Munci şi zile. Munci şi ani. Ani de muncă încorda-tă. Mai e şi riscul de-a aluneca din sublim în ridi-col, dar şi de-a rămîne exilat în labirint, fără scă-pare, fără culoar de ieşire. Unul dintre motto-urilealese de Aura Christi pentru Labirintul exilului edin Sf. Augustin, Predica 256: „Cîntă şi mergi fărăa te înşela asupra drumului, fără a reveni înapoi,fără a bate pasul pe loc. Cîntă şi mergi”. Pînă cînddrumul te scoate la zid. Soluţia în a reuşi nu-i altadecît să stai neclintit acolo, la zidul rece şi săaştepţi, pînă cînd zidul se dă deoparte.

Simplu, nu?În Exerciţii de destin, am aflat un Decalog

al scriitorului, pe care-l comprim, că nu-i spaţiutipografic: 1. să ai vocaţie; 2. să-ţi cinsteşti maeş-trii; 3. să nu-ţi pierzi curajul; 4. să nu-ţi uiţi locul,originea; 5. să scrii permanent ca să fii perma-nent; 6. să rămîi tu însuţi; 7. să-ţi alegi şi priete-nii, şi duşmanii; 8. să nu te temi de cei trei S:sărăcie, singurătate, spaimă (de izolare, pe primulloc); 9. să tratezi şi binele şi răul ca pe o condiţiea scrisului; 10. să tai în carnea textului tău ca-ncarne vie; să citeşti în limba ta şi măcar în trei-patru limbi ale altora.

Ea însăşi e bilingvă, dar are ezitărifoarte mărunte de limbă română,„vulcanele mele interioare”; formu-lările fericite abundă: tristeţe răco-

roasă, în eseul despre Ana Ahmatova ori, altunde-va, alb rapace. Nu-mi place, aş elimina acel Aşrepetat, finind multe însemnări zilnice/silnice. Îlplivesc din jurnal.

Toate, nu ca să trăieşti, ci ca să scrii. Şimă gîndesc la nehodina lui Rebreanu, îngrozit cănu mai poate scrie. Cum a putut trece Dostoievskide şocul condamnării la moarte şi la ocnă decîtprin scris? Sau Oscar Wilde. Truman Capote amurit după o supradoză, pentru că nu mai puteascrie nimic după Cu sînge rece. John KennedyToole s-a sinucis la 32 de ani, angoasat de respin-gerea unui manuscris care, după moartea lui, adevenit best seller şi a fost tradus în 20 de limbi,

Conjuraţia imbecililor, Pullizer, ’81. A scris carteaîn ’60 şi a murit în ’69, fără să mai aştepte săapară, în ’80. Aura Christi a învăţat răbdarea dela clasici. Baudelaire îşi scria Florile răului, cummărturisea, „cu furie şi răbdare”. Rodin îl sfătuiape Rilke să-şi cultive facultatea răbdării: „n-ai voiesă te grăbeşti”, ceea ce nu-i uşor.

Mama ocrotitoare, tatăl, fratele,dar şi echipa de la FundaţiaCulturală Ideea Europeană suntcomplici ai ei ca să-şi respecte

decalogul. Aura se bucură de o prietenie literarărară, a lui N. Breban. Dar ajutorul îi vine de laSfinţii de litere, sintagma ei norocoasă, pe numelelor Shakespeare, Rilke, Goethe, Nietzsche, colum-narii Tolstoi – Dostoievski, Eminescu, domnulVasiliu-Bacovia. Din autorii mari se hrăneşte, îşi ia„picătura de apă vie”. Pentru că Aura Christiresimte „nevoia de maestru” şi o spune cert:„numai unui om slab, nepregătit îi e teamă deinfluenţe” (Exerciţii de destin); de grifa Breban, depildă, în proza şi-n eseistica ei. Autori cu adevăratimportanţi fără feedback nu cunosc.

Iată cum taxează o infamie a sau ne-culturală: îi şterge din agendă numele unuiins după ce îi spune că nu-l suportă pe papaDosto; pe eminescofobi, dar şi pe nichita -stănescofobi îi urăşte; afinităţile cu scriito-rii despre care vrei să scrii sunt necesare.Undeva mărturiseşte că nu scrie decît des-pre cărţi pe care le iubeşte, leit-motivuleseisticii fiind iubirea ca lectură (de sine şide alţii); Aura Christi e mai exigentă cu eaînsăşi decît cu les autres.

Nevoia de a descoperi existenţe-lec-ţie, cărţi-lecţie, oameni-lecţie o am şi eu. Iariubirea complice pentru aceiaşi autori esteuna dintre cele mai fericite faţete ale erosu-lui.

Am afirmat de nenumărate ori cădetest amintirile deghizate, că jurnalul tre-buie să rămînă jurnal, literatură-document,nu ficţie. Tartuffii – diarişti tipăresc cu top-tanul astfel de jurnale trucate, ca să selustruiască pe ei înşişi, să apară curaţi,

linşi-prelinşi ori să-i reflecte strîmb pe ceilalţi înoglinda lor spartă; am tot repetat că onestitateaselectivă (ca să te cruţi pe tine însuţi pentru pos-teritate) tot la fals duce.

Pe Aura Christi n-o preocupă să fie imago-log pentru propria-i persoană. În jurnal, „eşti aşacum eşti în realitate: cu ezitările şi căderile tale,cu perplexităţile destinale, cu împlinirile iute nega-te...”. Îşi oferă experienţa de scriitor care conjugătrei verbe: a îndura, a aştepta, a continua. Nuscapă (nici nu trebuie) de un anume pathos.

Scindarea tensionată între eul patetic şieul sceptic, între eul visceral-pămîntean şi eulînalt-ceresc, între eul plebeu şi eul regal, între eulserafic şi eul demonic, între eul copilăros şi eulspiriduş-ludic e tocmai relaţia cu cartea pe caretocmai o scrii. „Eul ca rană deschisă” (Cioran).

Trei mii de semne dă planetei scriitorului oaură anume.

· Pe muchie de hârtie

MAGDA URSACHEPlaneta scriitorului

9

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

MAI 2008

Un roman straniu, exotic, universal şiabscons, de o forţă narativă strălucită– una dintre puternicele surprize

epice ale toamnei anului trecut –, ne propune DianaAdamek. Totul, în Vasco da Gama navighează(EuroPress · Ideea Europeană, 2007), e imprevizibil:imaginile, personajele, dialogurile, răvaşele unoriubite reale şi ale altora, închipuite, metaforele luxu-riante, convergând spre o senzualitate „umedă”, abs-tractă; totul e zvâcnet, smucitură violentă spre şinarezistenţei, clocot, în-făptuire, conducere spre albiaverbului a fi, în intenţia de a ţine piept primejdiei,furtunilor, şi, în aceeaşi măsură, poate, intemperiilorontice. Gloria, adesea, e plătită cu viaţa, iar rezisten-ţa – cu tone de suferinţă asumată cu dinţii scrâş-nind, în timp ce un cântec lăuntric, cu gura închisă,îi leagănă pe toţi aproape, înghiţindu-i şi promiţân-du-le – ca într-un joc faustic revăzut –, în schimbulsuferinţelor, nu-mai-mult-dar-nici-mai-puţin-decâtnemurirea. Romanul are câteva fire epice, câţiva pre-tinşi naratori, vocile auctoriale se amestecă (căci „iarse întâmplă multe lucruri, şi toate deodată”), asista-te din umbrele naraţiunii de autorul – care, pru-dent, îşi struneşte firea nărăvaşă şi preferă ipostazade martor avid să descrie, să contemple –, dornic să-şi urmărească personajele, fascinat şi speriat înegală măsură, nu o dată depăşit (în sensul bun alcuvântului!) de nobleţea, caracterul sublim al acesto-ra. Timpurile se schimbă, ies – cu vorbele lui Hamlet– din ţâţâni, secolele curg în paralel, fascinându-te şifăcându-te atent, căci planurile epice se succed curepeziciune, unele personaje vorbesc din miezulabsenţei altora, morţii îi întrerup pe cei vii, punân-du-i la punct, smulgându-i din menghina erorii pro-rocite, efectul rezultat din punerea faţă în faţă aunor oglinzi, jocul cu acestea, şi, respectiv, cu imagi-nile prefigurate puternic, prinzând, indiscutabil, lec-torul în capcană. Da. Citind, te simţi prins irevoca-bil în povestea călătoriei lui Vasco da Gama. Ba maimult, îi devii complice, asistent, martor, ţinându-ipumnii să nu se clatine, să stea zăvorât în misiunea-i înaltă, în ciuda îndoielilor, în pofida slăbiciuniicelorlalţi, în ciuda sa. Poate.

Lumea morţilor asistă la întâmplările celorvii; cei plecaţi în lumea de dincolo vorbesc, daubuzna în prezentul istoric, intervin când protagoni-ştii se împotmolesc, muşcaţi fiind de necaz, potop,durere, puşi la încercare de răbdarea ieşită dinţâţâni a apelor marine. Călătoria se arată lungă,plină de primejdii; şi pe măsură ce Ştefan Sentoni,unul dintre presupuşii naratori, căzuţi în ispitelepoveştii călătoriei, urmăreşte filmul epic, el îşi pier-de, puţin câte puţin, memoria, ba mai mult decâtatât: darul de a rămâne ancorat în prezent, în coti-dianitatea strictă, astfel încât harul de agent imobi-liar slăbeşte vădit, devenind din ce în ce mai anemic,în vreme ce atenţia cu care e urmărit firul problema-tizant al voiajului pe mare spre soare-răsare, în de -părt atele şi fascinantele Indii, sporeşte, crescând,uneori, îngrijorător-mirabil, în intensitate. Povesteavoiajului, în realitate – dar, vai, putem oare să nearogăm dreptul neruşinat de a vorbi, în cazul aces-tui text, prin excelenţă polifonic, de o singură reali-tate?! –, se scrie singură, agentul imobiliar o veghea-ză cu sufletul la gură, încingându-se pe măsură cefirele narative cresc, se învolbură, se suprapun, seîntretaie, ca o savant-jucăuş drămuită construcţie,înălţată de un meşter îndrăgostit de asprimile ei

sublime, de unghiurile-i ce se modifică, se com-plică, schimbându-se, pentru a fi puse în valoarediferite paliere epice. Aşa pare până la un punct, şianume că povestea se scrie singură. Oare? La fineleromanului, în Capitolul intitulat Am scris, toatelucrurile se dau peste cap oarecum, un semn că joculpoate fi reluat dintr-un cu totul alt unghi, neintrat îndiscuţie până la acea oră, în care, încet-majestuos-princiar, cortina e lăsată, iar dintre brocarturile eigrele – ca zilele celor circa două sute de marinariplecaţi în primejdioasa expediţie – se iscă o altăpistă hermeneutică: „Am scris toate acestea eu,Alvaro Ceisa, primul urcat pe corabia pentru Indii,din porunca de neînvins a inimii mele”.

Din inspirata prefaţă semnată de HoreaPoenar (romanul, apropo, are girul acestui fin exe-get, precum şi cel al inspiratului Ovidiu Mircean)aflăm că Diana este o împătimită inveterată a şahu-lui; ba chiar, deducem cu puţine şanse de a lunecaîntre dinţii erorii, e şi o teoreticiană a acestui jocregesc. Dovada, presupunem în continuare, e carteaPata-Tata. Şah. Din lungile şi aplicatele partide să fideprins Diana pofta de a se juca cu piesele? Cudeosebirea că aici, în arena epică, acestea îşi pierdmiraculos cele două culori, alb-negru, registrelevariate, abil modificate, succedate cu o forţă impre-sionantă ducându-te cu gândul, mai degrabă, la untriptic sau o serie de tablouri în care culorile majes-tuoase, regale, aspre ale Portugaliei secolului al XV-lea sunt puse în lumină – în pânza aşezată în veci-nătate – de abundenţa luxuriantă, deşănţată deculori a Africii, apoi, în altă parte a lucrării, de ceaîngândurată a Santei Elena, sau de cele întunecate,fără orizont, reprezentând încăierări între marinari,bătălii aprige cu băştinaşii de culoare, sau zilelemacerate de aprigele furtuni oceanice, repetând icişi colo – în plan scriptural, de astă dată – experien-ţa unui Frans Hals, care, se ştie, a inventat douăzecişi şapte de nuanţe ale culorii negre.

Registrele, spuneam, se succed; când şicând intervine, e adevărat, tot maipalid, raportat la cotidianitatea strictă,

şi tot mai pasionat în ceea ce priveşte urmărireamersului călătoriei, vocea lui Ştefan Sentoni.Naraţiunea pare a fi acaparată, în totalitate, deputernicul, rar încolţitul de îndoială Vasco da Gama,pus în valoare şi, totodată, în lumină de intruziuni-le prompte şi binevenite ale tatălui său, dar într-omăsură nu mai puţin convingătoare, de Isabela, iubi-ta sa adunată din zăpezi, precum şi de amanta pasa-geră, smulsă soarelui şi căldurilor toride, desprecare, îşi imaginează protagonistul central, Vasco daGama, urmează să-i relateze iubitei sale, mizând peînţelegerea ei.

Ritmurile sunt ba lente, încurajând descrie-rea înceată, dispunerea „în bucăţi” a naraţiunii, base succed iute, fulgerător, în cascade nemiloase, spi-ralate. Câteodată, se simte că mâna rece (iubitoarede figurile baroce ale şahului!) a autorului devine dince în ce mai încinsă, că ea, mâna scriitoare face efor-tul să se detaşeze, să nu se lase prinsă de iureşulnăvalnic al naraţiunii. Şi izbuteşte, aidoma unuiprestidigitator, să schimbe registrul, să nu se laseînghiţită de valul uriaş, genialoid, pasional al iubirii.Astfel încât, la un moment dat, în plin templu delitere dau buzna Isabela, prin intermediul scrisorilor,Francesca Juanita, prin intermediul povestirii direc-te (diversiunile, firesc, servind scriitura, trama

epică), la persoana întâia singular, personaj ce areparte de trei intrări, ca la teatru; firul epic e tăiat şidepănat, de asemenea, şi de alte voci distincte, des-prinse parcă din amfiteatrele antichităţii. De aici,tonul grav, cu accente vădit dramatice, ba chiar tra-gice (pe Vasco da Gama îl mână în focurile aprigeicălătorii lungi, duse pe viaţă şi pe moarte, convinge-rea inculcată şi de către tatăl său august, că el repre-zintă legea!), absenţa sarcasmului, înlocuit, printr-unireproşabil instinct cultural, de ironia fină, prelinsăparcă din scenele de un fantastic gogolian (cel carac-teristic, în special, Serilor din cătunul de lângăDikanka). Jocul capătă accente disperate; momente-le de respiro sunt rare, cele de vis capătă accenteînnegurate, dramaticul e urmat de îndată de segmen-te dionisiace, femeile acestui roman acced spre lita-nie, unele pagini fiind scrise parcă în umbra geloa-sei Hera, cea supărată pe mama lui Apollo, alteleînsă de mâna divinei şi rapidei Artemis, ieşită, cusuitele-i auguste, la vănâtoare.

Densitatea creşte, e studiată şi excelent men-ţinută, iar când scade, urmează porunca unei supe-rioare viclenii: lectorul trebuie să-şi tragă sufletul,dar nu foarte mult: şomajul, în această ordine deidei, este strict interzis; clişeul e gonit sau, pur şisimplu, spart. Unele fraze şlefuite, artiste, ating stră-lucirea de platină a expresiilor gnomice. E suficientsă deschizi romanul la orice pagină, ca să te pierziîn frumuseţea plină, rotundă, suferindă a acesteiscrieri. Ceea ce vom şi face, pentru a-l ademeni pelector, aducându-i alte şi alte argumente în favoareafaptului că Vasco da Gama merită cu asupra demăsură să fie aşezat în topul primelor zece-cincispre-zece romane post-decembriste: „Pe mare toate ausuflet […] şi cu învăţătura asta să păşeşti şi tu, fiule,iar când te vei adânci în noapte să ştii să nu le tul-buri aburul, ci să treci uşor printre ele, tu însuţi lafel, o şoaptă, o plutire şi de negură şi de lumină”;„Eu ştiu, fiule, ştiu, şi tocmai de asta te-am oprit pepunte, când ai atâtea de orânduit şi febra plecării ţi-e mare, ca să-ţi dau semn că şi flăcările pot fi degheaţă şi că ceea ce arde, are, ca şi sabia, două tăi-şuri”; „Dar de ce, oare, glasul tău a tremurat în câte-va rânduri şi s-a stins în altele şi s-a făcut un aburcu stele la sfârşit?”; „Dar în moarte, părinte, în ghea-ţa sufletului, cu ce mai plăteşti?”; „Supuşi însă am omulţime, pe tabla mea de şah hotărăsc asupra arma-telor şi împărăţiilor, chiar şi timpul îmi stă la picioa-re. Iar după fiecare ştergere se face altă naştere şialte lumi îşi încearcă puterea. Aceasta e lucrareamea, cum a bărbatului meu plecat e aceea de a învin-ge apele”; „N-are glorie drumul ăsta, doar oboseală.Şi nu victoriile îl fac, ci rănile îl cresc, şi ele suntmulte, ale sufletului şi ale cărnii deopotrivă”.

Azvârliţi în solitudine, într-o luptă peviaţă şi pe moarte dusă zi de zi pe celetrei nave, marinarii sunt puşi faţă

către faţă cu destinul lor, cu riscul de a muri ori-când, cu care, fără un dram de ezitare, se iau la trân-tă; existenţele lor sunt filtrate, sufletele se văd ca înpalmă, dispare artificiul, prefăcătoria, expusă vederiifiind exclusiv fapta, inima pregătită pentru ultimaîncăierare, inima aşa cum e: pasăre atentă şi mare.La un moment dat, intervine o altă voce; cineanume?, nu mai contează, precizează un glas porun-citor, trecând peste un asemenea amănunt devenitsecundar într-o poveste unde toate vocile, de la untimp încolo, sunt, laolaltă, unite, sudate, contopiteîntre carcasele unei rugi către marele nimeni, cătremorţii vii, către Tatăl invocat din împărăţiile Lui vii;astfel litania îi înghite pe toţi, renăscându-i şi dându-le ceea ce, uneori, praf şi pulbere se face: curajul dea rezista. Aidoma personajelor sale, de a căror voin-ţă ascultă – lăsându-se învins –, scriitorul, transfor-mat în voinţă a altcuiva, e ferecat de vocea sa abso-lută în magma esenţelor care, exprimate la modulexemplar, ne transcend.

Vasco da Gama e unul dintre puţineleromane ale literaturii române, care tereapropie de celebra frază a iubitului

atroce de noi Dostoievski – sfântul acela epilepticcare susţinea în gura mare: „Frumuseţea va salvalumea” –, oferindu-ţi un pretext de jubilare exprimatîn limbajul litotei: nu e totul pierdut, în pliurilesecrete ale lumii acesteia există, nu poate, esteexclus să nu existe un limb, un ţărm, o parcelă deunde totul să fie luat de la capăt în sensul benign.Autorii acestei sperate, visate disperat-luminos sal-vări, înscriindu-se în rândurile, puţine, tot mai puţi-ne, ale castorilor fiinţei.

Foamea de a fi

AURA CHRISTIDiana Adamek şi castorii fiinţei

Aura ChristiFoto: Andrei Potlog

Frumoasa din Lapte

Printre arhetipurile antropologiei româneşti se numără şi Frumoasadin Lapte. Există referiri la un basm cu acest titlu, care însă nu s-a păstrat,deşi a constituit de-a lungul timpului o adevărată obsesie culturală. Frumoasadin Lapte, înrudită ca viziune cu mitologia greacă şi cu bogatele plăsmuiridescinse din alchimia medievală, este o fiinţă proteică, o proiecţie simbolicăa naşterilor miraculoase şi a închegărilor vrăjite, ieşită din lapte şi înrudităcu divinităţile casnice.

În Istoria ieroglifică a lui Cantemir este inserată povestea Frumoaseidin Lapte, nu atât în latura fabulatorie a mitului mediteranean, cât în ceacare evocă nemijlocit imagologia descântecelor româneşti. Povestea este dedeparte una dintre cel mai stranii din literatura noastră cultă. Este vorbadespre un vrăjitor de mâna a doua, născut în zodia Vărsătorului (un Apariu),o fiinţă, aşadar, sortită să trăiască în intimitatea întâmplărilor mistice, darsă trăiască minor, pentru că nu este decât un ţirulic. Chiar dacă s-a pierdutîn pulberea istoriei, acest cuvânt mai are încă forţa demitizatoare pe care ocuprindea pe când era valid şi definea statutul unui vraci mărunt. Viaţa per-sonajului este extrem de rutinantă: el urcă periodic în vârful muntelui, undesunt nişte fântâni de sânge. Iată o imagine uimitoare pentru imageria româ-nească, în care simbolismul sanguin este mai mult legat de zona tenebroasăa destinului. Chiar dacă sensurile lui sunt duale, susţinând deopotrivă atribu-tele vieţii şi prevestirile morţii, sângele este în mod tradiţional simbol al vie-ţii, vehicul al sufletului, dar are şi sensulde element blestemat, fiind socotitimpur, declanşator al dramei instinctua-le şi al vrăjitoriilor malefice. PentruGilbert Durand, sângele este, printrealtele, şi o „apă nefastă”, el reprezintă„feminitatea care trebuie evitată sauexorcizată pe orice cale”1, prin faptul căevocă naşterea şi moartea totodată. Îndescântecele româneşti, sângele esteinvocat ca element al descompunerii,căci, expus vederii, reprezintă viaţa carese stinge, consfinţind legăturile necurateşi de nedesfăcut. În plus, există aici şi ogeografie simbolică, deoarece ţinutul fân-tânilor este unul al conflictelor nedesfă-şurate, purtând numele generic dePizmă, sugestie, întărită arhaic, a nemul-ţumirilor individuale în raport cu restullumii. Loc al ratării şi al nefericirii, mun-tele ascunde un elixir el însuşi alterat.

Fântânile de sânge din romanul lui Cantemir sugerează imagineaunui recipient violat, mai mult, par o parodie a Graalului, căcivrăjitorul scoate din fântâni o apă fierbinte şi roşie, care avea

mare căutare pe vremea aceea. În consens cu numeroasele mituri medievale,fântânile de sânge constituie o metaforă a regenerării, un loc misterios, încare izvorăşte perpetuu viaţa. Tocmai de aceea, imaginarul alchimiei a pre-luat fântâna asociind-o cu însuşi secretul vieţii, făcând din ea sofisticata efi-gie a armoniei paradoxale (constantia in adversis). În acest peisaj cu fântânisăpate în miezul unui ţinut al angoaselor omeneşti, vraciul descoperă într-ozi o fântână cu mult mai adâncă decât celelalte, din care izvorăşte lapte. Înmod providenţial, în acea zi era însoţit de fiul său (un cameleon). Nu ne inte-resează aici rolul acestuia, extrem de important în cadrul romanului. La nive-lul basmului despre care vorbim, el nu este decât fiul vraciului, iar în aceas-tă ipostază, poate fi socotit un neofit pus la încercare pe cheiul fântânii delapte. Căci din străfundurile acestui puţ se aude o voce care, iniţial, averti-zează. Apariul şi fiul său gustă din laptele fântânii misterioase, iar din adân-cul ei un glas le cere socoteală pentru această violare. Este o voce tânguioa-să, un semn al unei lumi rănite, dar care ascunde în apele hrănitoare sămân-ţa triumfului. Glasul fântânii îi avertizează pe cei doi că au băut din lapteleBiruinţei, şi le cere să se identifice. Nu-i ameninţă şi nu-i pedepseşte.Nemulţumirea paznicului acestei fântâni nu este exprimată decât prin tonultânguitor al vocii. Dar vraciul nu-şi spune numele şi nu-şi declină calităţile,aşa cum se întâmplă în basmul tradiţional, ci rosteşte o vrajă, nu una oare-care, ci un descântec necromant. El ştie că lumea nenăscută încă şi cea a mor-ţii se supun aceloraşi legături. Sau doar intuieşte acest lucru. Cert este căsub imperiul vrăjii, laptele din fântână se încheagă, luând forma unei fiinţeomeneşti. Aliment primordial, semn al „animalităţii hrănitoare”2, aici şisugestivă metaforă a lichidului care prinde formă (mercurul), laptele se vreao replică parodică pentru aquaster – „materia cruda, confusa, grossa, crassa,densa”, din care prinde formă homunculul degenerat, diform, sub imperiuldescântecului „necromandii”, rostit de Apar. Dimitrie Cantemir era la curentcu doctrina alchimistă, după cum o dovedeşte Sacrosanctae scientiae indepin-gibilis imago în care vorbeşte despre triada ideală. De asemenea, Enco-mium-ul închinat lui J.B. von Helmont este precedat de o stampă, lucrată deCantemir, care înfăţişează o metaforă de sorginte alchimică: în mijlocul unorcercuri concentrice se află un bărbat înscris în triunghi şi o femeie - în cerc.În prim-plan este o peşteră în faţa căreia stau doi oameni, nehotărâţi dacăsă iasă ori nu. Alături de peşteră de află alchimistul, copacul şi peştii. Câtevainscripţii întăresc simbolismul transformării continue. Prin urmare, trimite-rile la închegarea materiei, nu sunt întâmplătoare. Totuşi, imaginea ieşiriidin lapte se sprijină pe detalii care dezvăluie o viziune specifică lui Cantemir:

„Laptele, după descântec, îndată a se închega şi mădularele unul dealtul a să lega începură. După aceea vinele preste oase întinzându-să, toatepărţile trupului a să clăti şi subţirea peste dânsele pelicioară a să lipi văd-zum”3.

Din fluidul alb se înalţă o fată uluitor de frumoasă, cu ochi săgetă-tori, pe care o cheamă Biruinţa. Fiul vrăjitorului se îndrăgosteşte fulgerător,iar tatăl lui îi promite că o va vrăji să-l iubească. Totul se află aşadar sub

puterea aproximativă a ţirulicului, care dis-truge ordinea lumii. El ia trei fire din părulfetei şi săvârşeşte un ritual de dragoste.

Întruparea din lapte stă sub imperiulunei lucrări vrăjitoreşti şi sugerează accesulvraciului la cristalizarea empirică a materiei.Biruinţa este cvasi-homunculul, smuls dinnatura lui hermafrodită; aşadar reprezintădoar partea feminoidă vitalizată artificialprin ritualul impur, un farmec uzual în tradi-ţiile arhaice. Vrăjitorul ia trei fire de păr pecare le învesteşte cu puteri relaţionale; peunul îl aşază sub bărbia fiului său, pe cel de-al doilea îl leagă de braţele acestuia, iar cuultimul îi încinge mijlocul. Ritualul legăriiamoroase este preluat din patrimoniul româ-nesc al farmecelor de dragoste. Sim. Fl.Marian are în culegerea sa4 un descântec

însoţit de un ritual similar şi care are rolul de a deturna un destin, de a sta-bili legături vrăjite prin puterea gestului simbolic. Aici, întruparea magică aFrumoasei din Lapte presupune o relaţie tenebroasă şi potrivnică firii:Biruinţa nu va da roadă. Nu doar natura ei de fiinţă smulsă din dintr-un reci-pient ascuns în vârful muntelui, ci şi structura fiului, un camelon sterp, faceimposibilă o atare diadă.

Frumoasa din Lapte rămâne într-o stare intermediară, fiind scoa-să silnic din matricea ei embrională, înainte de a-şi fi desăvâr-şit ciclul de fiinţare. Iar această stare de lucruri nu poate fi

modificată sub nicio formă. Nici măcar cornul inorogului n-o poate vitaliza. Dincolo de capacităţile mitologice, povestea despre Frumoasa din

Lapte colează, după cum am arătat, atât elemente din viziunea alchimistă alui Cantemir, cât şi miteme autohtone. Fântâna, homunculul închegat dinlichidul alb, chiar numele ei care exprimă sensul izbânzii, propriu de faptunui efort îndelungat etc., trimit spre semnificaţii oculte, întregite de altfelşi de deznodământ: după moartea vrăjitorului, fiul său, rămas cu Frumoasadin Lapte, intră slugă la Inorog cerându-i în schimb să-şi aplece cornul asu-pra ei, ca prin această atingere fermecată să capete virtutea de a aveaurmaşi. Este o încercare de a o aduce pe fiinţa nenăscută încă, în ciclul trans-formărilor materiale. Inorogul refuză, iar Biruinţa rămâne în starea deincreat, prinsă între două lumi, între Afrodita şi Diana.

Basmul cantemirian, dincolo de aceste sensuri, interesează prin arhe-tipul care va fi asociat de-a lungul timpului cu un spirit peren, un fel desămânţă eternă care conservă însuşi sensul vieţii. În romanul Şarpele, MirceaEliade creează un personaj, pe frumoasa Arghira, născută din lapte care meta-forizează sintetic hrana prin care este îmblânzit şarpele casei.

Sugerând ideea regenerării şi a germinaţiei continue, Frumoasa dinLapte, evocă subtil mituri legate de naşterile fabuloase şi figuri protective alespaţiului casnic, iar ieşirea ei accidentală în lume nu este decât un mod dea-şi confirma existenţa.

1 Durand, Gilbert – Structurile antropologice ale imaginarului, Ed. Univers,1977, p. 1342 apud Durand, G., op. cit. p. 3203 Istoria ieroglifiă, Ed. Minerva, 1983, II, 584 Descântece poporane române. Vrăji, farmece şi desfaceri, Ed. Coresi,Bucureşti, 1996, p. 26.

10

ANUL XIX ♦ Nr. 5 (674)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

FICTURA

DOINA RUºTI

Fictura înseamnă în latineşte plăsmuire, compunere, compoziţie,iar în teoria comunicării defineşte imaginarul (prin opozitie cumixtura – structura, alcătuirea). Rubrica de faţă cuprinde eseuridespre personaje, care susţin fundamental mitologia românească.

Doina Ruşti

11

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

MAI 2008

Cazul literar al Hortensiei Papadat-Bengescu (1876-1955) este intere-sant prin faptul că întârziereaînscrierii în context, defazarea isto-

rică, neprogramată decât de propriul ritm creator,n-a dezvăluit şi dezvoltat un handicap, ba dimpo-trivă, un avantaj. Debutează târziu ca prozatoare,în 1913, cu nuvela Viziune, la revista „ViaţaRomânească”, iar editorial, cu volumul de nuveleApe adânci, 1919. Întârzierea aceasta a înscris-ope autoare într-un timp care se schimba, trecândde la dezinteresul faţă de recuperări, la sincroni-zări estetice. A contat, desigur, şi şansa biograficăde a veni la Bucureşti şi de a pătrunde la cenaclulşi revista „Sburătorul”, sub atenţia lui E.Lovinescu, marea conştiinţă a modernismului înliteratura română. Situaţia ei modifică înţelepciu-nea conservatoare autohtonă, aşa încât, urmărin-du-i destinul, îţi spui că, şi la români, e mai binesă faci ceva mai târziu, decât din vreme, atuncicând vremurile nu sunt atente la mersul spiritualal timpului. Matura scriitoare s-a adaptat firesc laZeitgeist ori, cu termenul mai propriu neolatinilor,la saeculum. Îi stă bine secolului literar, şi nu doarcelui românesc, cu H. P.-Bengescu. Avem, prin ea,o întâlnire fericită între context şi textul aflat înformare şi în devenire. Aşa se întâmplă că vârstni-ca scriitoare face o stranie şi simpaticăfigură de precursor al prozatorilor inter-belici. Ar fi putut fi o precursoare a lor lalimita veacurilor XIX şi XX, într-un cadruminor şi sentimentalizant, dar întârziereasa pare mult mai naturală pentru modulreceptării literaturii la noi. Aşa se întâm-plă că H. P.-Bengescu îi precede pe auten-ticiştii „existenţialişti”, analişti ai moraleişi psihologiei sau pe aceia ai psihologieimorale. La debut, în Ape adânci (1919),critica îi afirmă originalitatea scrisului, oexpresie a cuprinzătoarei şi profundei sen-zitivităţi şi reflexivităţi feminine. Extrasădin realitatea cotidiană, proza este tran -scrisă printr-un intelect impunător calatartistic, dar şi decalat în raport cu naturi-le literare obişnuite. Cuprinzător şi adec-vat îi era şi limbajul, selectat şi combinatcu măiestrie şi forţă comunicativă.Limbajul ei este un neobişnuit mediator altrăirii, al senzaţiei intelectualizate. H. P.-Bengescu strică într-un mod salvator tra-diţia prozei româneşti, încântată de scriitorii eicare ştiu mai cu seamă să fie povestitori, agreabiliîn latura formală, nu la fel de inventivi în substan-ţa vieţii relatate. Renunţând la dinamica povesti-rii, la exclusivitatea verbului, prozatoarea devine oanalistă, o descriptivă, o naratoare autoscopică, oîntemeietoare de lumi imaginare, pulsând întreinterioritate şi exterioritate. După primele execu-ţii ficţionale, ea găseşte echilibrul între impresie şiexpresie, fără a renunţa la inovaţie. Înnoieştereducând unele categorii şi forme ale naraţiunii,sau le conferă extensie.

La începuturi, E. Lovinescu o identifică peaceastă autoare epică din familia lui Proust, darnaratoare a eului – prin alteritate şi, doar în modindirect, prin eu –, în descendenţa prozatorilorrealişti critici, de analiză peponderent morală,subiacent psihologică, având drept model, în seco-lul XIX, pe Stendhal. Recunoscându-i deja „un locde splendidă izolare în literatura noastră”(„Lectura pentru toţi”, nr. 3, februarie 1919),Lovinescu îi prevede prozatoarei vocaţia pentruanaliza psihologică, prin renunţarea la retoricaliric-impresionistă. Formula prozei sale e conside-rată de primii comentatori, de E. Lovinescuînsuşi, indefinibilă ori inclasabilă. Scriitoareadetabuizează ceea ce fusese eludat, ignorat, repri-mat în adâncurile psihice. Ea descoperă în prozaromânească stări ale fiziologiei şi psihologieiumane, în special feminine, care fundamenteazăexistenţa afectivă, dintre cele mai comune şi maineobservate. „Nici un scalpel – afirmă totLovinescu – nu a pătruns atât de adânc în bătaiainimii feminine”. După ce-şi temperează lirismulşi-şi controlează retorica discursului, ea continuăsă scrie proză poetică, de sugestivitate simbolistă,în latură existenţială ori verbală. Chiar şi proza sade mică amploare, care succede debutului matur(Sfinxul, 1921, Femeia în faţa oglinzii, 1921), estemodelată muzical. Scriitoarea însăşi recunoştea căgândeşte muzical. Aceste structuri narative radica-lizau poetica prozei într-un mod care surprindeaflagrant pe profesioniştii lecturii. Cu toţii admi-teau o structură sau, cu termenul obişnuit atunci,

folosit şi de Lovinescu, o compoziţie strânsă şi ele-mentară.

Romanţă provincială, 1925, şi Desenuri tragi-ce, 1927, recuperează socialul prin modalitatearealismului naturalist, într-o notă tragică devenită,la ea, programatică şi recurentă. Se adaugă dispo-nibilitatea epică spre intimitate. Sufletul umbrosşi complicat al orăşeanului este etalat şi luminatcu o pătrunzătoare ironie revelatoare. Proza scur-tă publicată postum (Sangvine, 1973) confirmămodernitatea sincronă cu M. Proust şi V. Woolf,apropierea de stilul şi, oarecum, de metoda lorepică. Ei o conduc la regândirea unor experienţecare au marcat proza europeană în prima jumăta-

te a secolului XX. Personalitatea artistică a scrii-toarei provenite din mediul provincial cunoaşte odezvoltare spectaculoasă, deopotrivă în proza scur-tă şi în roman.

H. Papadat-Bengescu este o naratoare aamplitudinii şi de amplitudine, ataşată cu natura-leţe de zonele conştiinţei, relaţiilor individuale, alecomunicării depline. Progresiv exersată într-oenunţare insolită şi radical inovatoare, ea manipu-lează un lexic luxuriant şi motivat, într-o sintaxălargă şi imprevizibilă, captivantă şi persuasivă.Prozatoarea îşi propune şi izbuteşte să scrieroman urban, obiectivat din unghi ironic şi sarcas-tic. Felul în care ea îşi observă, dezvăluie, anali-zează lumile ficţionale este puternic personalizat,nu doar insolit, dar şi marcat de insolenţă, într-oordine strict artistică. Realismul ei zguduie stereo-tipiile sau jumătăţile de măsură. Suferinţa eroticăşi nu numai aceasta, dar o întreagă fenomenologiea iubirii, fixează constanţa romanelor sale, faptcare l-a determinat pe P. Constantinescu să afir-me că ele sunt un „spital al amorului”.

Este ea direct marcată de romanul luiProust? Mărturiseşte a-l fi citit dupăce criticii i-au semnalat unele asemă-nări. Perpessicius, descoperind în a -

in te de orice un stil Proust, o consideră proustia-nă avant la lettre, cu un stil mult mai sobru. Ş.Cioculescu, atent la metoda narativă a autoruluiCăutării timpului pierdut, constată un fapt evidentşi anume că scriitoarea noastră nu urmeazămemoria involuntară a lui Proust. Rememorareanu ajunge la ea mediată de prezentul afectiv, ci cao reconstituire crono-logică, chiar dacă psiho-logică,ea fiind un „psiholog dublat de un fiziolog”.Definindu-i metoda epică, Cioculescu o găseşteprea statică şi obscură pentru ca prozatoarea săconcureze cu Camil Petrescu la câştigarea publicu-lui cititor. Astăzi, constatăm că romanciera aveaun program implicit mai ambiţios şi mai neconce-siv cu receptarea. Dar ea se arăta şi mai puţinvanitoasă decât prozatorul analist care, cronolo-gic, îi succeda. G. Călinescu o apropie de Proustîn tratarea literară, antinaturalistă şi crud mora-

listă, a bolii, asumată sau nu de personaje.Oameni taraţi, psiho-fiziologic, îşi fac autoscopiacu sinceritate sau ipocrizie. Personajele sunt, fieautonom expresive, fie efecte ale unor impresii.Cele mai multe îşi trăiesc, mai mult sau mai puţinobişnuit, existenţa. Unele dau un nimb dominator,artistic, fie şi rizibil, vieţii lor. Personajele predi-lecte îşi exhibă aparenţa şi îşi învăluie esenţapseudo-aristocratică. Fiinţe fără conştiinţă etică,mai curând cu o sfidătoare conştiinţă amorală oriimorală, ele se manifestă ca nişte făpturi sociale şiindividuale care tânjesc după lux şi luxurie.

Romanul urmează o poetică deliberatprecară, reductivă. El este, într-obună măsură, antinarativ. Analizafiziologică, morală, psihologică aco-

peră unele funcţii epice tradiţionale ale personaju-lui, dezvoltării subiectului, exercitării unor moduride expunere, ca naraţiunea sau dialogul. Dominădescrierea şi relatarea. Am putea vorbi la H.Papadat-Begescu de un proustianism întâlnit prinhazard, reflectat parţial, problematic şi tipologic,fără aplicaţia perspectivei naratologice a memorieiinvoluntare. Într-un sens, am descoperi la ea unproustianism involuntar, dincolo de memoria este-tică, prezent doar atât cât nu o îndepărta de la opoetică proprie a eului, fie transcrisă prin eu, fie

disimulată în alteritate. I-a fost reproşat stilul nonfigurativ,

intertextualismul genuin, tocmai mărcilestilisticii sincrone prozei europene. Criticavine, în epocă, din perspectiva unui conceptal prozei tradiţional, conservator, autohto-nizant. Nu s-a remarcat adecvarea ambigui-tăţii şi impreciziei expresive la universulinterior şi chiar relaţional al lumii persona-jelor, existenţe de colportaj vieţuind laintersecţia afectivităţii şi maladivului.Meritul acestei scriitoare, pe care N.Breban o consideră cel mai mare autor deromane român, este acela de a fi descătuşatlimba prozei, în direcţia unui modernismsubtil, a intelectualismului şi a explorăriiinconştientului.

MARIAN VICTOR BUCIU

Zonele comunicăriidepline

12

ANUL XIX ♦ Nr. 5 (674)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Nepublicând nicio carte înperioada comunistă, deşiaparţine optzecismului,Ştefan Borbély este, azi,

un autor laborios, semnând din 1995, anuldebutului (Grădina magistrului Thomas),unsprezece volume de eseuri, istorie şi cri-tică literară, publicistică. A colaborat, deasemenea, cu fişe de autori la principaleledicţionare ale literaturii române, apărutedupă 1990. S-a format în atmosfera apar-te a revistei Echinox, pe care a şi coordo-nat-o, alături de Corin Braga, între 1993 şi2001.

Recentul volum, O carte pe săptă-mână (Editura Ideea Europeană, Bucu -reşti, 2007), prezintă, după cum spuneautorul, jumătatea pedantă, disciplinată asa, adică determinată conţinutistic, dândtributul de cronici de întâmpinare, scrise „din res-pect pentru munca altora, din admiraţie şi entu-ziasm, dar şi din responsabilitatea critică a diso-cierilor lucide, tranşante, atunci când cazurile oimpun” (Către cititori, p. 5). Este împărtăşită pozi-ţia criticului echilibrat, care întruneşte cu elegan-ţă curtoazia, exigenţa, probitatea şi care îşi rezer-vă sieşi un rol cât mai discret. Apoi, ŞtefanBorbély mai susţine dreptul criticului la vocaţieestetică, acesta devenind prin contaminare unartist ingenuu şi avizat. Cartea se plasează în sia-jul celor precedente, Xenograme (1997) şi Cercul degraţie (2003).

Demersul critic este construit cu rafina-ment, prin întreţeseri multiple, recurgându-se lapluralităţi tematice, la referinţe din domenii diver-se, ceea ce redimensionează ideea de complemen-taritate. Scriind despre cartea lui Livius Ciocârlie,Bătrâneţe şi moarte în mileniul III, cronicarul seavântă într-un excurs tanatic implicând numeimpresionante, Paul Valéry, Socrate, ThomasMann, Emil Cioran, Maxim Gorky, Osip şi NadejdaMandelstam. Ca si congenera sa clujeană, IrinaPetraş, Borbély transformă actul critic într-o artăa dialogului, cu extensiuni către o ideală societateculturală. Venind cu aportul său imaginar şi senti-mental, criticul recompune cărţile pe care le are înatenţie, le încadrează în contexte multivalente, leangajează într-un limbaj conectiv, redă criticii odimensiune epică, aceea a unei familiarităţi cultu-rale. Din această poziţie de cvasievazionism, devoluptate eseistică, se execută focalizări care, prinştiinţa discursului alternant, al replierilor şi fandă-rilor, declanşează devoalări/revelaţii ale textelor.Prin jocul de digresiuni şi întoarceri repetate laoperă, interpretarea capătă orizont. De aceea, sepoate spune că textele lui Ştefan Borbély nu suntîn ci împreună cu autorul studiat, texte de suită,aducând informaţii adiacente, manevrând o bunăcantitate de subiectivism, prin implicare afectivăşi prin exerciţiul imaginar, creând un halou înjurul exploraţiei critice. Se poate spune că o astfelde naraţiune critică, bazată pe arta comparatistăşi precizia analitică, este captivantă. Descrierileaproape lipsesc, dar sunt dezvoltate excursuri carelărgesc sfera contextuală, explicitează indirect,prin îmbogăţirea surselor, transformă exerciţiullecturii într-unul de metatextualitate, produc un

dialog livresc. Efortul criticului este acela dea vitaliza exegeza, identificând sensuri prima-re, generative, resorturi psihologice, sociologi-ce, culturale ale textelor şi reverberându-le înmultiple planuri corespondente. Pentru carteadramatică a lui Matei Călinescu, Portretul luiM, utilizează diverse repere de interpretare,procesul de adaptare a autorului la stilul degândire din exil, citirea realului prin grilabolii speciale a fiului său, relaţia dintre lucidi-tatea scrisului şi starea afectivă deconcertan-

tă: „Diferitele paliere ale lecturii discutate înaceastă carte, cum sunt lectura ingenuă, voluptoa-să, absorbantă, lectura ludică, introducerea joculuidecomplexat, asociativ în codul lecturii, merg pelinia unor experienţe pe care le transmite M” (p.24). Se află în această diagnoză indici ai proprieimetode, criticul profesând o tehnică a transmuta-ţiilor, transformând peisajul lecturii în jocuricatoptrice, în multiplicări de perspective, în spec-tacol al alterităţii. În acţiunea sa de a clătinaimuabilitatea cărţilor, dându-le destin dinamic,Ştefan Borbély punctează/selectează câtevachei/grile de citit pe care le (între)deschide.

Prin implicarea afectivă, prin atitu-dinea familiară, prin recurgerea laexperienţe premergătoare şi prininvestiţiile de imaginar, critica sa

converge/diverge spre/dinspre doi centri vădiţi,opera şi eul interpretului. Cel din urmă este cuprecădere unul cultural, cu multiple competenţepe care şi le etalează, făcând extensiuni, direcţio-nând, intrând în dialog cu autorul/cititorul/ diver-sele structuri contextuale, polemizând, făcândemendaţii. Dacă am face încadrări, Ştefan Borbélyaparţine, prin trăsăturile sale, formatului clujean(în speţă, echinoxist), caracterizat prin concordan-ţe teoretice, stilistice, referenţiale, prin înclinareaspre filosofie/ispita evaziunilor speculative, prinintegrarea textelor într-un polisemantism de lectu-ră, prin contextualizări culturale, prin globalizare.Critica este determinată, mai evident decât altedomenii, de efervescenţa centrelor universitare.Se mai poate adăuga că se exercită tot mai consi-derabil tentaţia ludică, instanţa critică pierzându-şi rolul de a da verdicte, prevalându-se de opiniatot mai îndreptăţită a relativismului axiologic.

Cărţile pe care şi le alege criticul nu suntuşoare, adesea interdisciplinare, studii de sinteză,lucrări cu un anume exotism, eseuri, academice,tratate însă cu exuberanţă, cu o mai mare desprin-

dere de text, ajungându-se uneori la pasio-nante monologuri. Se păstrează însă întot-deauna un echilibru elegant între interpre-tare şi sociologizare, între subiect şi con-text. Sumarul preocupărilor critice estedivers: cărţi de memorialistică, scriitori dindiaspora, monografii filosofice, antologiiale avangardei (nu numai româneşti),roman, poezie, critică, eseu, sinteze de isto-rie literară, inserându-se chiar, în Addenda,un proiect cultural colectiv şi un interviu.Entuziasmul i-l stârnesc scrierile cu carac-ter memorialistic, provocându-i portretizăripitoreşti, notaţii emoţionale, reconstituiri,ba, încă, propriile-i amintiri. Remarcabilesunt portretele lui Livius Ciocârlie şi DanC. Mihăilescu. Iată-l pe cel din urmă într-oviziune suculentă: „Ciudat îndeajuns – şi,din nou: atipic –, Dan C. Mihăilescu nueste un sarcastic negru, umoral în ceea cescrie sau în ceea ce trăieşte, în ciuda ascen-denţei spirituale corozive, caragialeşti.

Exasperat de realitatea din jur, ca orice om trăitorîntr-o ţară care nu-ţi oferă prea multe clipe desatisfacţie, nu neagă zdrobitor, cioranian, şi detes-tă superioritatea mocofană antiromânescă a cona -ţionalilor săi – unii tineri –, exilaţi în Occident.Chiar şi atunci când e ironic, rămâne constructiv,responsabil, înscris în cursa morală a culturii pecare o comentează. Nu persiflează, nu are judecăţiapriorice, globalizante, aneantizatoare: e un deze-chilibrat echilibrat, simpatic, debordant, locvace,spectacular, dotat cu un har stilistic de invidiat şicu un simţ al responsabilităţii comunitare pe carepuţini din jurul său îl posedă. Om-orchestră şi vic-timă literară predilectă a propriului său histrio-nism (indiciu de narcisism!), Dan C. Mihailescueste, caragialian vorbind, un degustător vesel alspectacolului numit România, în care trăieşte. Caun Brillat-Savarin autohton, aşteaptă cu nara-nvânt să-i savureze, voluptuos şi decadent, toatearomele, chiar şi pe cele fetide.” (p. 99-100)Uneori, din empatie, criticul se lasă contaminat destilul autorilor săi, devenind elegant ca LiviusCiocârlie, popular şi buf ca Dan C. Mihăilescu, oriînclinat spre crearea de atmosferă, povestindîntâmplări trăite, făcând din autori nişte persona-je expresive, rolul principal revenindu-i adeseachiar lui. Textele sunt dense, saturate cultural, cumulte conexiuni din mers. Este combinat monolo-gul analitic cu un dialog mătăsos, sensibil, obţinutprin extrapolări.

Când analizează cartea Efectul„Echinox” sau despre echilibru, pri-veşte fenomenul literar cu subiecti-vitate, din interior, dar şi cu obiec-

tivitate, spunând despre autorul ei: „Petru Poantăe însă de partea memoriei, nu a istoriei” (p. 158),sperând să urmeze şi cartea sistematizatoare.

(continuare în pag. 38)

PAUL ARETZU

Pentru o criticăglobalizantă

Paul Aretzu

13

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

MAI 2008

În urmă cu aproape o jumătate desecol, în clasa de pictură a luiCorneliu Baba, de la Institutul de ArtePlastice, „Nicolae Grigorescu” din

Bucureşti, un student, pe nume Liviu Lăzărescu,îşi nota în caiet, despre profesorul său: „Astăzi ne-a spus ceva de ţinut minte o viaţă” (Însemnări,1961). Se pare că atunci şi cu această frază a înce-put cartea de faţă. În urmă cu 46 de ani. Carte,deci, pregătită/ gândită/ proiectată pe parcursul aaproape o jumătate de secol. Iar după acestinterval, fraza s-a adeverit căpătând propor-ţiile unei cărţi. Aceasta, numită drept şimodest, Maestrul meu, Corneliu Baba(Editura Brumar, Timişoara, 2006). Pentrucine şi pentru ce nota studentul (apoi asis-tentul la catedră) Liviu Lăzărescu cuvinte-le profesorului său, gesturile lui, tăcerile luidin ceasurile şi zilele unice petrecute cuacesta? Pentru istorie, pentru viitorime,pentru el însuşi, pentru a mărturisi în pos-teritate adevărul intim al unui mare pictor?Ne răspunde, după aproape o jumătate deveac, în cuprinsul cărţii: „Am convingereacă generaţiile ce cresc acum se vor mândricândva – ca mine acum – că l-au văzut într-o zi pe stradă, că poate le-a vorbit CorneliuBaba. Mai am convingerea că generaţiilecare vor veni vor descifra mai bine decâtgeneraţia mea dimensiunile acestui maremaestru – care se putea naşte oricând şioriunde, dar care trăieşte acum, între noi, aici.”Avem în faţă o carte frumoasă, învelită în pânză,pe copertă cu paleta maestrului, o carte nostalgi-că despre „pictura mare”. După despărţirea de ea,cea care era cultivată prin secole. Impresionantăîn această carte-document şi mărturie este reveni-rea mereu şi mereu, a unei aproape religioase rela-ţii cu pictura. E o asumare a picturii ca teritoriusacru.

Cum trebuie oficiată arta picturii? O spuneMaestrul, indirect, peste decenii, scriind desprecartea fostului său student, devenit el însuşi pro-fesor: „Autorul cărţii de faţă foloseşte erudiţia şiexperienţa sa de pictor cu meticulozitate şi price-pere, stăruie asupra acestei laturi artizanale aartei de a picta, amintind de meşteşugul şi mijloa-cele bătrânilor maeştri care obişnuiau să se închi-ne înainte de a apropia pensula de pânza de peşevalet...” (din Prefaţa la cartea Liviu Lăzărescu,Pictura în ulei, apărută în mai 1989). Spune camacelaşi lucru şi Liviu Lăzărescu despre Maestrulsău, într-o intervenţie radiofonică din 31 oct 1983:„Pictura este pentru Corneliu Baba o problemă deconştiinţă, nu o face uşor şi nu se apropie de eanespălat pe mâini – după un vechi obicei moştenitde la Tonitza.” Ce înţelegea Baba prin „picturămare”? Probabil înscrierea în „marea tradiţie” apicturii. Cea pe care o simţea ca pe o prezenţă vie:Miercuri 22 august ’84, dimineaţa la masa mea.„Lucrez în tăcere, mă gândesc la Greco, la Tizian,la Bassano, la Luchian, Tonitza, Petraşcu…” Ideearaportării permanente la tradiţie o repeta frecventîn faţa studenţilor săi: „Important, a accentuatMaestrul, este ca, indiferent ce pictură faci, săînţelegi fenomenul picturii – de la început şi pânăastăzi.” (Liviu Lăzărescu, Însemnări, 1962). Deşiştia că tradiţia este sau poate fi şi o piedică, maiales pentru un începător, cum le mai zicea el stu-denţilor, vorbindu-le de: „strigoii” celebri ce seiţesc de peste tot, bântuindu-l pe bietul ucenic por-nit să-şi găsească poarta şi drumul lui însuşi.

În această carte, există toate semnele carevădesc faptul că elevul este pe lungimea de undăa maestrului. Altitudinea intelectuală, eleganţa sti-lului, distincţia şi delicateţea gândirii, fac dinLiviu Lăzărescu un fel de devot pe măsura acestui„guru” de excepţie. Fenomen de o raritate extre-mă. Valoros şi interesant în sine. Ca demonstraţiea unei filiaţii, a unei afinităţi elective. Îţi vine săspui că e un fel de noroc postum al maestrului să-şi găsească un portretist atât de măiastru.„Impecabilul Liviu” cum l-a numit Baba, într-odedicaţie, în Februarie 1989. În această carte seinterferează două jurnale: unul al învăţăcelului şicelălalt al dascălului. E greu de spus care estemai relevant şi mai bogat în date capabile să defi-nească dimensiunile, liniile de forţă şi contradicţii-le unei personalităţi artistice şi umane complexe şiprofunde ca aceea a lui Corneliu Baba.

Eca un dublu scenariu. Un soi de„montaj paralel”, ca în cinema. Undialog între jurnale. Două persona-je, două personalităţi, două per-

spective asupra uneia şi aceleiaşi realităţi dure şifascinante. Aceeaşi tristeţe şi disperare în ambelejurnale, fără a şti unul de celălalt. Iată o mostrăde dialog inter-memorialistic: „Mă gândesc lamulte, la frigul cumplit din case, la pâinea care sedă numai pe buletin de capitală, la străzile îneca-te seara în negru, la uitătura în gol a oamenilor,la altele.” (L. Lăzărescu, Însemnări, 1986)

Iată acum Jurnalul Maestrului: „Luniseara la masa mea, 9 martie 1987. Lucrez de osăptămână acasă. La Pangratti nu mă pot duce dincauza frigului. Soba de abia mai pâlpâie. Iarnaeste încă îngrozitoare. În case frigul e mai cumplitca în 85. Oamenii dorm îmbrăcaţi, n-au cu ce săse spele, lumina se stinge la anumite ore. Mizeriacolectivă e acceptată tăcut. Este interzis să discuţidespre lipsa de căldură, de hrană şi de lumină.Totul e haotic. Demagogia ne-a intrat în fire.Aplaudăm propriul dezastru.”

Se întreţes în această carte, douăjurnale de generaţie. Maestrul scriedespre studenţii săi. Un studentnotează cuvintele şi gesturile

Maestrului. Două perspective, două viziuni careconverg. Undeva într-un punct de fugă al „mareipicturi”. Două destine, două personalităţi înfrăţiteîn spirit. Retrospectiv, Lăzărescu e conştient demirabilul aceastei întâlniri a lor, în cadrul notaţii-lor de jurnal: „Cu ce plăcută emoţie citesc acum cenota Maestrul cam în acelaş timp cu mine, desprerelaţia dintre el şi discipolii săi într-un caiet deatelier din anul 1986”. Aşa cum a slujit arta pictu-rii, tot aşa a slujit Corneliu Baba şi catedra. Cuaceeaşi gravitate a conştiinţei, cu aceeaşi devoţiu-ne şi implicare. Catedra era pentru el, nu maipuţin decât pictura, un angajament spiritual. Babatrăia o dublă aventură: una la catedră, celalată înfaţa şevaletului. Doar aşa se pot explica relaţiilemai mult decât exemplare care au domnit întreMaestru şi ucenici. „I-am sfătuit să îndrăznească,chiar să rişte – i-am apărat – în numele unor prin-cipii de pictură ce-i animau. I-am văzut zburândprin spaţii stelare, i-am văzut explorând lumeaabstractă, lumea visurilor absurde sau rătăcindprin lumea basfondului omenesc, i-am iubit, le-amascultat confesiunile… Mă înapoiam de fiecaredată în atelierul meu plin de imaginile, de miste-rul, de ostentaţia picturii lor. Aş zice că alături deei am înţeles ce trebuia să fac eu, trăit în lumeaunui început de veac „cu o educaţie de picturăgrea” (Caiet de atelier, 1986).

Iar în jurnal, iată, altă mărturisire de dra-goste: „Marţi 23 Iunie 1965, la barul Union, ora14. Aştept pe băieţi să vină. Lăzărescu şiCrijanovschi au obţinut atelierul „Aman”. Suntfericiţi. Şi eu. Îi iubesc foarte mult. Au într-înşiiceva din candoarea adolescenţei. Nu s-au viciatîncă. Nu sunt încă rechini. Poate vor deveni maitârziu.” În legătură cu unii, pare-se că temerea san-a fost exagerată. Şi totuşi, misiunea sa o îndepli-nea cu un devotament impresionant. În Aprilie1969, scria în catalogul expoziţiei „10 studenţi dinclasa Corneliu Baba”: „Ce i-am putut oare învăţa?Deocamdată nu recunosc decât că le sunt dator

pentru spectacolul splendid al tinereţii lor creatoa-re. Am faţă de ei obligaţia de a le răspunde printr-un gest de generozitate, servindu-le drept călăuzăpe un drum pe care n-au trecut niciodată.” Iar fos-tul său student, devenit între timp, asistentul său,continua să-şi noteze în caiet, ce le spuneaMaestrul, la clasă: „Pe voi vă mai am, pe voi ăştiacâţiva. Cu voi mai pot discuta pictură, cărţi, maiputem asculta muzică. În rest, nimic. M-a întrebatvecinul meu de atelier: „Dom’le, ce-i cu elevii ăia

ai dumitale cu care te tot lăudai? S-auîmprăştiat cu toţii.” Nu cred că-i adevărat,cred că pe noi ne leagă ceva mai deosebit,chiar dacă nu ne vedem o lună sau două.Avem poate idei comune, ne intereseazăaceleaşi lucruri. Nu-i destul? Nu-i mult?”(L.L. Însemnări, 1966)

Cartea lui Liviu Lăzărescune oferă elemente preţioa-se pentru reconstituireaîntregii atmosfere artisti-

ce, şi nu numai, în perioada cruntă arepresiunii comuniste. Cu o necruţătoareluciditate, cutremurat de îndoieli şi revol-te, Baba conştientizează oroarea, lăsând săse ghicească şi conflictul cu propriile slăbi-ciuni, constatarea sau temerea de a fi fostel însuşi „contaminat”. În plin „dezgheţcultural”, refuzând cu luciditate să semintă sau să fie minţit, el notează în jur-nal cu mâna tremurândă: „Spaima şi laşi-

tatea au cuprins ca o molimă spiritele. Suntem ogeneraţie nenorocită de jalnici eroi invalizi petoată viaţa… O generaţie tristă, viciată, cu spiritulschilodit de minciuni şi pervertit de atâtea decla-raţii false, 20 de ani ! Ce bilanţ trist pentru carac-tere. Cei foarte tineri s-au născut ca o compensa-re, avizi de alte valori. Învaţă cu memoria uluitoa-re a unor mecanisme ce înregistrează automat.Dacă nu i-ar decima un nou război. Au dorul aven-turii… Să-i punem cât putem la adăpost de nevro-za ingratitudinilor, de viciul minciunii colective.Practicile noastre să le îngropăm în bietele noas-tre conştiinţe. Generaţia tânără de artişti are opuritate ce nu trebuie otrăvită şi mutilată.

ZOLTAN TERNER

O carte-eveniment

14

ANUL XIX ♦ Nr. 5 (674)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

„Avangarda, afirma cu convingere în 1974Octavio Paz, se rupe de tradiţia imediată – simbo-lism şi naturalism în literatură, impresionism în pic-tură – această ruptură continuând tradiţia inaugu-rată de romantism.”1 Această tradiţie a rupturii, cumeste numită de acelaşi Octavio Paz, negativitateareformatoare a avangardei îşi poate aşadar identifi-ca rădăcinile, într-un mod paradoxal, în contextulromantismului. Închiderea cercului deschis de roman-tism prin avangardă nu face altceva decât să redes-chidă de această dată o polemică veche referitoare larelevanţa avangardei istorice în studiile literareactuale.

Impactul poeticilor avangardiste asupraperioadei culturale postbelice rămâne unul de actua-litate în contextul actual, raportându-ne fie şi numaila studiile critice recente asupra fenomenului avan-gardist. Nu doar un efect atitudinal, sinonim cu celal Revoltei, a marcat de la romantism şiavangardă secolele XIX şi XX, ci şi reveniri-le spectaculoase ale non-metaforicului dinlirica ultimelor decenii sau, spre exemplu,obsesia autenticităţii din proza actuală.

Reactualizarea discuţiilor re -fe ri toare la poeticile avan-gardiste este marcată în ulti-ma perioadă de câteva apari-

ţii editoriale care reconfirmă interesul re -născut pentru o perioadă despre care se cre-dea că şi-a epuizat efervescenţa. În acest con-text, ar fi suficient să amintim interesulreactualizat al unor clasici exegeţi ai literatu-rii de avangardă, pentru această perioadăliterară. Pe de-o parte, trebuie să remarcămapariţia în 2006 a ediţiei a III-a a antologieiliteraturii de avangardă a lui Marin Mincu2,instrument fundamental în receptarea feno-menului şi, pe de altă parte, studiul amplu allui Ion Pop din 2007, intitulat Introducere înavangarda literară românească3.

În Jocul poeziei4, capitolul intitulat„Atitudini ludice în mişcarea de avangardă”,reconfirmă interesul autorului pentru joculserios şi nedisciplinat al avangardei. Chiar înfinalul capitolului, Ion Pop îşi motiveazăindirect acest interes, confirmându-ne pentru încă odată capacităţile şi disponibilitatea de metamorfoza-re a discursului avangardei, fapt care ar susţinedinamismul şi veşnica înnoire a avangardei.„Expresie a libertăţii subiectivităţii creatoare, adegajării de împovărătorul «serios» existenţial, spa-ţiul avangardei se constituie ca un teritoriu de excep -ţie, în care se desfăşoară ritualul ambiguu al submi -nării şi distrugerii universurilor literare constituite,deopotrivă cu cel al instituirii unor lumi în mişcare,etern disponibile pentru transformare.”5

Eseul lui Ion Pop, intitulat Introducere înavangarda literară românească, marchează o nouetapă în interesul autorului pentru această generaţieresurecţionară a începutului de secol XX. Carteareprezintă, chiar după afirmaţiile criticului, „un felde compendiu, de rezumat al cercetărilor” sale ante-rioare, începând cu Avangardismul poetic românesc(1969), continuând cu Avangarda în literaturaromână (1990) şi, nu în ultimul rând, cu studiulintroductiv la antologia avangardei româneşti, Laréhabilitation du rêve (2006).

Motivaţia lui Ion Pop de a realiza o nouăanaliză a fenomenului de avangardă, expusă chiar înArgumentul lucrării, este aceea de a oferi cititoruluio viziune nouă şi veşnic reverificată prin noi reflec -ţii critice asupra unei perioade definite drept o„epocă dinamică, frământat-interogativă şi plină detensiuni adesea fructuoase pentru înnoirea limbaju-lui poetic românesc”6. Pe de altă parte, această cartedepăşeşte, prin anvergură şi disponibilitatea ofeririide perspective ample asupra avangardei, caracterulde simplă sinteză, încadrându-se în zona studiilorevaluative de reală valorificare a poeticilor avangar-dei istorice.

Ceea ce s-a dovedit a fi o adevărată literaturăa manifestelor exercită, pentru Ion Pop, o provocareanalitică menită să clasifice mişcările de avangardăromâneşti în simetrie cu cele europene. O astfel dedispunere comparativă îl determină pe critic săobserve încă de la început un fapt polemic, şi anumeabsenţa, sau slaba reprezentare a expresionismuluipe teritoriul literar românesc. De altfel, formeleexpresionismului literar românesc7 se integreazămai degrabă, din perspectiva lui Ion Pop, „în formu-la unui modernism moderat”8, dacă ar fi să neraportăm la reţeta germană sau austriacă a mişcării,poetică ce respectă sau chiar acutizează negaţia şirevolta consubstanţială avangardei. O potenţialăexplicaţie dată acestei temperări expresioniste speci-fice spaţiului românesc, fie că vorbim de AronCotruş, de B. Fundoianu sau de Lucian Blaga, oputem regăsi prin meditaţia asupra contextelor dife-rite de manifestare a avangardelor. Desfăşurareasocială a manifestărilor de avangardă, retorica lor

publică, experimentarea mediilor în care au germi-nat şi au explodat doctrinele avangardiste au fostfactori fundamentali ai agresivităţii lor doctrinare şipoetice. Cu alte cuvinte, mediul elveţian şi apoi celparizian sunt fundamentale pentru apariţia şi auten-

ticitatea dadaismului şi suprarealismului. Mediul,conflictele, pactizările, înţelegerea fenomenului avan-gardist în acord cu timpul şi spaţiul determinant auavut o importanţă capitală în naşterea acestora.Diseminările ulterioare ale celor două mişcări, inclu-siv în mediul românesc, prin reprezentanţi care înprealabil participaseră direct la aceste constructe,nu au mai avut, în general, forţa lor originală şi ori-ginară.

Nu numai expresionismul a avut la noi oreprezentare particulară, fiind asimilat mai degrabăîn varianta unui nou stil blagian, decât în forma unuistrigăt disperat de revoltă. Este şi cazul futurismului,spre exemplu. Fiind privit pe bună dreptate de cătreIon Pop drept modelul „cel mai dinamic şi mai ico-noclast al modernităţii”9, futurismul românesc estecu adevărat „creator, optimist, iconoclast”, după cumse poate vedea din afirmaţia lui Marcel Iancu, înarticolul intitulat „Futurismul nostru” din revista„Facla” (19.VI.1930), cu prilejul vizitei în România alui Marinetti. Avem de-a face cu o atitudine diferită,temperată a futurişilor români. Aceştia, datorităneexperimentării directe a fenomenului, dar şi aunui caracter sintetic al întregii avangarde româ-neşti, idee precizată şi de către Ion Pop, simt nevo-ia desprinderii de sub dominaţia doctrinară amişcărilor genuine.

Faptul că întreaga avangardă româ-nească evoluează în spiritul „uneianumite îmblânziri a atitudinilor şiges turilor”10 demonstrează tocmai

di minuarea vigorii revoluţionare a acesteia în urmamigrării înspre Est. Autorii români participanţidirecţi la exploziile avangardiste occidentale auîncercat să resurecţioneze, într-un mediu levantin,puţin propice negării, stările contradictorii, noutateaatitudinală, formulele artistice antiliterare, faptecare în mediul românesc au avut manifestări specifi-ce, asumate până la autohtonizare. Dacă ar fi să pri-vim din acest punct de vedere şi expresionismul,putem constata că formulele artei şi revoltei expre-sioniste vieneze sunt diferite faţă de cele germane,complexele vieneze faţă de antimodelul germandeterminând o anumită rezervă a artiştilor vienezide la începutul secolului XX faţă de doctrina expre-sionistă germană. Sentimentul sfârşitului, agoniaimperială, deci a unei tradiţii, resimţită şi în artaexpresioniştilor austrieci, va fi conjugată cu o dimi-nuare a capacităţilor revoluţionare şi cu o poeticătemperată prin comparaţie cu cei ce au generat înspaţiul german această mişcare. Lucian Blaga, parti-cipant la mişcarea artistică vieneză, îşi va reconside-ra poziţia faţă de ceea ce la început credea a fi „cele95 de teze ale lui Luther”, după cum aflăm dinHronicul şi cântecul vârstelor. Expresionismul său se

va cristaliza, se va tempera într-o formulă autentică,cea a „noului stil”.

Cu toate acestea, indiferent de experimenta-rea directă a fenomenului de avangardă sau prinreprezentări şi diseminări de o altă forţă de creaţieşi de schimbare, avangarda românească, fie expresio-nism, futurism, dadaism, suprarealism, constructi-vism sau integralism, păstrează intactă principalatrăsătură marcantă a avangardei europene: „dina-mismul absolut al spiritului creator”11. Asemeniromantismul, cu care se conjugă în mod paradoxal,mişcarea de avangardă are două obiective majorecare au marcat întregul secol XX: distrugerea şireconstrucţia.

Amploarea fenomenului avangardist, privitcel puţin din punctul de vedere al circularităţii curomantismul, sau din cel al continuităţii sale în ceade-a doua jumătate a secolului al XX-lea, poate fi un

punct major în reconsiderarea sa. Exemplulfolosit de Ion Pop este sugestiv, acesta preci-zând că putem întâlni concepte şi proiectelingvistice preferate de neoavangardiştiimişcării Tel Quel încă din perioada de înce-put a avangardei. De altfel, obiectivul supremal artizanilor avangardei româneşti esteacela de a reînnoi limbajul artistic, fapt expli-cabil în contextul unei necesităţi dramatice aavangardei de a schimba modul clasic dereprezentare şi formulele tradiţionaliste deexpresie. Marin Mincu, mergând chiar maideparte în ceea ce priveşte catalogarea obse-sivului interes avangardist pentru expresivi-tate, apropie mişcare de experimentalism. Elafirmă că „majoritatea reprezentanţilor avan-gardismului românesc sunt preocupaţi maimult de înnoirea posibilităţilor expresive,înclinând mai degrabă spre experimenta-lism.”12

Formula experimentalistă aavangardei este viabilă fărădiscuţie, însă impactul pecare l-a avut şi încă mai con-

tinuă să-l aibă avangarda atât, iată, la nivelcritic, cât şi la nivel poetic asupra literaturiiromâne actuale, ne face să observăm o fun-

damentare chiar mai profundă a mişcării. La fel caşi în cazul romantismului, avangarda artistică aînsemnat mai mult decât formula revoltei şi anegării. Putem susţine cu argumente clare pe lângăo poetică explicită şi una implicită a direcţiilor deavangardă. Impactul acestora este de durată asupraneoavangardei şi asupra fenomenului aşa-zis postmo-dern sau asupra tendinţelor actuale din literatură.Revenirea în forţă, spre exemplu, a reflecţiilor asu-pra limbajului artistic şi asupra de-metaforizării cuorice preţ a poeziei poate aminti de formele antipoe-ticului de factură avangardistă. O sintagmă precum:„poezia moare de prea multă poezie”, dacă nu amştii că a fost formulată cu 75 de ani în urmă de cătreGeo Bogza, ar putea intra cu uşurinţă în arsenalulretoric al discursului actual asupra poeticii. Dinacest punct de vedere, actualitatea spiritului „dina-mic-interogativ” al avangardei, după cum precizeazăIon Pop în finalul studiului său, este un adevăr denetăgăduit.

Fie că vorbim doar de formule curajoase darrevigorante ale artei, fie că observăm manifestărileartistice novatoare ale avangardei, nu putem să nuconstatăm şi astăzi un spirit romantic implicit alacesteia, în primul rând prin negare, drept condiţieabsolută a începutului.

1 Octavio Paz, Point de convergence. Du romantisme àl’avant-garde, Traduit de l’espagnol par Roger Munier,Gallimard, 1976 (pour la traduction française), p. 155.2 Marin Mincu, Avangarda literară românească, [De laUrmuz la Paul Celan], Ediţia a III-a, revăzută şi adău-gită, Studiu introductiv, antologie şi note bibliografice deMarin Mincu, Traducerea textelor din limba franceză deŞtefania Mincu, Editura Pontica, Constanţa, 2006.3 Ion Pop, Introducere în avangarda literară românească,Editura Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007.4 Ion Pop, Jocul poeziei, Ediţia a II-a, revăzută şi adău-gită, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006.5 Ibidem, p. 89.6 Ion Pop, Introducere în avangarda literară românească,ed. cit., p. 6.7 Dintre autorii citaţi în contextul experienţei expresio-niste fiind, bineînţeles, Aron Cotruş şi Lucian Blaga.8 Ibidem, p. 5.9 Ibidem, p. 84.10 Ibidem, p. 83.11 Ibidem, p. 15.12 Marin Mincu, op. cit., p. 32.

FLORIN OPRESCU

Sublimul romantismal avangardei

15

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

MAI 2008

In încheierea textului meu intitulatLeibniz şi filosofia Renaşterii, apărut înnumărul pe februarie al revisteiContemporanul, atrăgeam atenţia – pe

urmele excursului în istoria filosofiei secoluluiXVII, prezent în articolul lui Stuart Brown The 17thCentury Intellectual Background extras din volumulThe Cambridge Companion to Leibniz, ed. NicholasJolley – că „în ciuda faptului că tendinţa leibnizia-nă de a folosi la maximum resursele vechii filosofii,îl recomandă drept un umanist, totuşi, interesulsău pentru problematicile filosofice moderne artransforma eticheta renascentistă într-una nepotri-vită şi acut improbabilă” (Stuart Brown, The 17thCentury Intellectual Background, în The CambridgeCompanion to Leibniz, ed. Nicholas Jolley,Cambridge University Press, 1995, pag. 44).

Ceea ce demonstrează – după cum afirmamatunci – inclusiv faptul că Leibniz nu poate aparţi-ne integral vreunei categorii sau alteia, excluzându-le pe celelalte, după cum la fel de bine putem pre-supune că s-ar fi putut, măcar parţial, lipsi de influ-enţele oricăreia din cele trei dimensiuni filosoficeamintite – nu putem şti cu certitudine, rămânedoar să presupunem, să aproximăm. Dincolo însăde astfel de schematizări ipotetice, de premise des-pre care am presupune – iarăşi, în mod ipotetic –că ar întemeia anumite concluzii, ceea ce putem,în schimb, recomanda drept sigur, în desluşireaacestor relaţionări, este necesitatea de a ne rapor-ta la cele trei mari categorii ori curente de gândirefilosofică (scolastică, renascentistă şi modernă) canefiind „reciproc exclusive”, existând între acesteao puternică tendinţă de întrepătrundere – institui-tă în virtutea unei inerţii prezente, adesea, în isto-ria filosofiei universale –, una pe care Leibniz aremarcat-o la profesorul său Jacob Thomasius, carecombina (ca şi Leibniz însuşi, ceva mai târziu) preo-cuparea pentru anumite probleme ale scolasticii cuopinia conform căreia scolasticii ar fi denaturat şipervertit sensul filosofiei lui Aristotel – o criticăfăcută, deci, în maniera filosofilor Renaşterii – şi,poate şi mai important, tendinţă observată deLeibniz la Pierre Gassendi (cf. Stuart Brown, op.cit., pag. 44), care combina filosofia modernă curecuperarea segmentului antic, revitalizând, înepocă, ideile unor filosofi antici precum Democrit şiEpicur, reprezentanţi ai atomismului antic grecesc.Din punctul de vedere al educaţiei filosofice leibni-ziene, care a făcut posibilă şi a găzduit preocupareapentru elaborarea unei riguroase tipologii monado-logice a filosofului din Hanovra, se cuvine să consi-derăm imposibilitatea de a realiza, în epocă, o rigu-roasă distincţie între scolastic şi modern drept unfundamental catalizator al acestei intenţii, bineînţe-les în rând cu alte câteva elemente constitutive.Putem, astfel, presupune că abordarea confuzăremarcată de Leibniz în legătură cu o seamă degânditori care încercau teoretizarea, indirectăbineînţeles, a unei separaţii de tipul celei invocatemai sus, a putut genera nevoia acută de a înteme-ia legături solide între cele trei curente filosoficemajore pe deplin convergente în fiinţa culturalăintimă a secolului XVII.

In ceea ce priveşte revitalizarea vechiifilosofii, trebuie spus dintru început căo bună parte din noţiunile neoplatonice– intrate în circuit datorită traduceri-

lor dialogurilor lui Platon în latină – sunt reţinu-te în filosofia lui Leibniz, şi anume mai ales ideeaconform căreia orice lucru individual este un micro-cosmos care reproduce universul ca întreg, înminiatură – idee extrem de importantă în economiagenezei noţiunii leibniziene de monadă. Dincolo,

însă, de această insolită anticipaţie cultural-filosofi-că – şi care constituie în sine o vastă temă de cer-cetare –, referitor la completarea tabloului „imixtiu-nii” filosofiei Renaşterii în concepţia leibnizianăasupra monadei, rămâne să dezbatem punctualinfluenţele provenite prin intermediul subdiviziuni-lor renascentismului filosofic – fiecare dintre aces-tea corespunzător revitalizării unui segment dis-tinct al filosofiei antice (cf. Stuart Brown, op. cit.,pag. 45-48).

Întâi de toate, referitor la apropierea deCabala creştină, mulţi neoplatonicieni creştinivădeau un interes substanţial pentru acest seg-ment, din pricina unei înrudiri cvasi-obscure a aces-teia cu platonismul. Problema centrală a cabalismu-lui, esenţială în decondarea, fie şi numai parţială, amodului în care, mai mult sau mai puţin direct,aceasta s-ar fi putut reflecta în substanţialismulleibnizian, se cuvine redată succint, prin interme-diul câtorva paşi. Interogaţia în jurul căreia gravi-tează nucleul argumentativ al expunerii şi care seconstituie, de asemenea, în cea dintâi premisă ademonstraţiei este: „Cum este posibil ca Dumnezeu,spirit veşnic neschimbător şi total diferit, ca esenţă,de lumea materială, să fie creatorul acesteia?”4(Stuart Brown, op. cit., pag. 46). Apoi, cea de-adoua premisă postulează necesitatea întemeieriiunei relaţii de incluziune între cauză şi efect: efec-tul trebuie să aibă ceva în comun cu cauza şi anumecauza trebuie să fie conţinută în efect, deci „efectulsă poarte amprenta cauzei”. Din aceste premise,punctul de vedere filosofic rezultat este acela con-form căruia „lumea materială nu este rezultatul uneicreaţii directe a lui Dumnezeu, căci din acesta nu potfi emante decât lucrurile spirituale, în genul monade-lor” (Ibid., pag. 46). Prin urmare, lăsându-ne con-duşi de firul consecinţelor desprinse din acestenunţ, putem conchide că „în mod fundamental,lumea este de factură spirituală”, concluzie carecontrazicea punctul de vedere mecanicist al filoso-fiei moderne (perspectivă anticipată, după cumştim, în filosofia Renaşterii) care, în ceea ce priveaexplicarea fenomenal-particularului, instituise nece-sitatea recursului la explicaţiile de tip mecanicistbazate strictamente pe dimensiunea, figura şi miş-carea corpurilor (poziţie aflată la rândul ei în pro-fundă contradicţie cu propovăduirea formelor sub-stanţiale de către filosofia scolastică). O observaţieesenţială prezentului demers, şi care vine în prelun-girea explicaţiilor ce privesc utilizarea termenuluide monadă pe o străveche filieră, a cărei genezăpoate fi în mod formal suprapusă segmentului pyt-hagorician din Antichitatea filosofică grecească,este cea a posibilităţii ca Leibniz „să fi preluat ter-menul de monadă, spre sfârşitul anilor 1690, pebaza influenţei lui Van Helmont” (Ibid., pag. 59).Insă, „termenul fusese de asemenea folosit de cătreHenry More (1614-87) în unele scrieri cabalisticecare îi erau [se pare! – n. m.] cunoscute luiLeibniz” (Ibid., pag. 59). Intr-adevăr, o menţiunereferitoare la „arheii actualizaţi de unii teozofimedievali”, printre care şi Van Helmont, ca modelstrict material care îi va inspira ulterior lui Leibnizdescoperirea unei unităţi similare cu diferenţa căeste transpusă în plan spiritual, găsim şi la DanBădărău, în studiul introductiv al acestuia laMonadologia. Totuşi, nu ne dăm seama de ce arheullui Van Helmont să fi exercitat asupra lui Leibniz oinfluenţă mai semnificativă decât, să zicem, atomullui Democrit. Se pare că Leibniz a avut într-adevăracces la informaţia privitoare la destinul şi dezvol-tarea teoriei atomiste, Bădărău indicând Fizica luiSperling drept sursa cunoaşterii acestui segment încare bineînţeles au fost incluse şi cercetările sau

concepţiile lui Van Helmont cu referire la arhei(Dan Bădărău, „Studiu introductiv” la G.W.Leibniz, Monadologia, Ed. Humanitas, Bucureşti,1994, pag. 33-34).

Acum, spre a întregi înţelegerea adecvată aautenticei dimensiuni istorice captate în premisaconform căreia ontologia leibniziană a irumpt înmare măsură datorită acumulărilor şi sedimentelorstratificate în proiectul filosofic renascentist, secuvine să menţionăm, la modul succint, influenţeleindirecte ale altor trei subdiviziuni ale procesuluirenascentist de recuperare a gândirii vechi (stoicis-mul, scepticismul şi aristotelismul), urmând a punc-ta, la fel de succint, poziţia pe care filosoful dinHanovra se situează în raport cu aceste resemnifi-cări, făcute posibile prin obstinaţia cu care filosofiaRenaşterii a căutat să-şi repoziţioneze valorizărilefilosofice dintr-o perspectivă, în mod fundamental,antiscolastică.

Cât priveşte revirimentul stoicismu-lui, acesta a readus în atenţia gân-dirii filosofice renascentiste credin-ţa în faptul că „evenimentele lumii

materiale sunt profund şi necesarmente interconec-tate”, stabilind totodată existenţa unei cauze prima-re a lucrurilor „pe care [stoicii – n. m.] nu o iden-tificau însă cu Providenţa” (cf. Stuart Brown, op.cit., pag. 47). Astfel, presupusul sens al omenirii, alvieţii, dacă doriţi, echivala cu „obţinerea tranchili-tăţii provenite din recunoaşterea interconexiuniilucrurilor” (Ibid., pag. 47) – idee a cărei posibilăredimensionare în ceea ce priveşte principiul armo-niei prestabilite leibniziene nu poate constitui unsimplu accident. Se pare, deci, că Leibniz eraextrem de interesat de adoptarea intreconectivităţiistoice (dimpreună cu aplicaţiile/consecinţele ontolo-gice ale înglobării acestui principiu), şi mai puţin,însă, de consecinţa respingerii libertăţii umane,care decurgea, în mod aparent inexorabil, de aici.

In ceea ce priveşte recuperarea segmentulscepticismului grecesc, produsă în secolele XVI-XVII, sensul acestei revalorizări filosofice ţinea deintroducerea în circuit a intenţiei de a reorientacunoaşterea prin critica întemeierii acesteia pe sen-zorial. Leibniz considera, însă, naturală înclinaţiaomului de a se încrede în propriile simţuri, argu-mentând chiar că „ideea de a suspenda judecăţileimposibil de confirmat în totalitate ar însemna sub-stituirea unei prejudecăţi alteia” (Ibid., pag. 60-61),(după modelul metodei îndoielii critice carteziene –am adăuga noi –, care prezenta flagrante similitu-dini, deopotrivă metodologice şi cognitive, cu exer-ciţiul sceptic al redimensionării relaţiei raţional-sen-zorial).

In fine, referitor la dizolvarea segmentuluiaristotelismului renascentist în filosofia leibniziană,proces menţionat de către Stuart Brown în artico-lul său: The 17th Century Intellectual Background,se reconfirmă întâietatea pe care filosoful dinHanovra o acordă principiilor care stau la baza con-figurării modernismului filosofic, prin aceea că„Leibniz e profund îndatorat aristotelicienilor sec.XVII care au încercat reconcilierea Stagiritului cufilosofia mecanicii” (Ibid., pag. 47), Leibniz perce-pând fizica lui Aristotel drept în deplin acord cuideea mecanicii moderne conform căreia în explica-rea proprietăţilor corpurilor se vor folosi caracteris-ticile magnitudinii, figurii şi mişcării (şi nu princi-pii incorporale, aşa cum propunea idealismulneoplatonician!).

Alexandru ŞTEFĂNESCU

Leibniz şi recuperările filosofiei Renaşterii

16

ANUL XIX ♦ Nr. 5 (674)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Fără îndoială că dintr-o asemenea perspectivă decurge însăşireprezentarea lor geometrică: „le macrocosme peut se représen-ter par une sphere ou par un cercle, le microcosme humains’inscrit dans un carré. Entre le cercle et la carré il y a des

analogies mystérieuses. Ce sont celles qui unissent le monde et l’homme, aupoint que l’on peut représenter le monde comme une statue humaine ou décrirel’homme en partant de la sphere de l’univers” (Edgar DE BRUYNE, Étudesd’esthétique médiévale, II – L’époque romane, De Tempel, Brugge, 1946, p.351). Dacă, aşa cum spune Augustin, tot ceea ce există are o formă întrucâtare mărime, trebuie că Universul nu poate avea decât o formă sferică, deoa-rece aceasta pare a fi însăşi geometria corespunzătoare mărimii sale. Or,sfera are într-adevăr un număr, de vreme ce tot Augustin susţine că „dacăcele zămislite ar fi lipsite de număr, ele n-ar mai fi nimic” (De libero arbitrioII, XVI, 42). Ca atare, pentru creatorul numărului, decada reprezintă cu cer-titudine atât perfecţiunea sferei, cât şi ideea de egalitate numerică (aequali-tas numerosa), care domină întregul Univers. Bine orânduit, Universul evocăpretutindeni aceeaşi dorinţă de egalitate, graţie căreia este stabilită propor-ţia ideală, adică potrivirea (congruentia) părţilor.

Cât priveşte faptul că mikrokosmos-ul poate fi reprezentat printr-unpătrat, trebuie spus că potrivit lui Vitruvius, eurythmia, aspectul graţios şiechilibrat al părţilor, este o consecinţă a symmetriei, a relaţiilor proporţionaledintre cot, picior, palmă, deget şi celelalte mădulare. Simetria se naşte,aşadar, din proporţie, drept care corpul omului este astfel alcătuit încât mem-brele sale se găsesc într-un raport bine chibzuit: între suma generală a între-gilor mărimi şi părţile sale considerate separat trebuie să existe o corespon-denţă de relaţii de măsuri foarte apropiată. Într-adevăr, „dacă un om e aşezatculcat, cu mâinile şi picioarele întinse, şi se pune vârful unui compas pe buri-cul lui, atunci, descriind o circumferinţă, degetele mâinilor şi ale picioarelorvor fi atinse de circumferinţă. Mai mult, după cum schema circumferinţei serealizează în corp, tot aşa se va găsi în el şi traseul unui pătrat. Dacă se iamăsura de dedesubtul picioarelor până la creştetul capului şi această măsurăse va pune dintr-o parte în alta a mâinilor întinse, se va găsi lăţimea la felcu înălţimea, ca la orice suprafaţă pătrată construită cu echerul” (VITRUVIU,Despre arhitectură, Traducere de G. M. Cantacuzino, Traian Costa şi GrigoreIonescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1964, p. 102: III, 1, 19-21). Creatorulnumărului pare să fi potrivit cu dibăcie părţile trupului omenesc, odată cenimic nu se petrece la întâmplare, ci, aşa cum sugerează însuşi Leukippos,toate se împlinesc „sub imperiul unei necesităţi”. Căci şi mărimea, şi propor-ţia membrelor sunt adaptate unui scop, iar adecvarea este o trăsătură a făp-turii desăvârşite. Or, dacă nimic nu este de prisos şi nu lipseşte nimic nece-sar, e firesc ca în trupul omului să recunoaştem traseul unui pătrat. În opo-ziţie cu cercul sau sfera, pătratul reprezintă stabilitatea, un soi de încreme-nire în perfecţiune, o situare într-un climat sensibil. Pătratul include tetradaîn aspectul ei static, fiind deci forma ideală a corpului care nu este destinatrotaţiei. Partea activă a tetradei este de bună seamă tetraktys, a cărei efi-cienţă se vădeşte în chiar alcătuirea decadei. Formula decadei presupune,într-adevăr, adunarea primelor patru numere (1+2+3+4=10). Altfel spus,decada se desăvârşeşte doar pe măsură ce se adună aceste prime patrunumere, adică printr-o modelare progresivă. Dacă tetrada, în aspectul ei sta-tic, caracterizează o figură geometrică destinată să reprezinte mikrokosmos-ul, nu e mai puţin adevărat că aspectul ei activ, tetraktys, evocă pe de-a-ntre-gul geometria makrokosmos-ului. Căci cercul sau sfera se întemeiază întot-deauna tocmai pe latura dinamică a tetradei, aceea care configurează decada.Fiind, aşadar, o însumare care face cu putinţă numărul perfect, „capabil sădesăvârşească”, tetraktys caracterizează însăşi construcţia Universului. Iarîntrucât decada nu doar determină, ci şi mărgineşte, e firesc ca ea să repre-zinte în egală măsură numărul pentru circumferinţă, adică limita devenirii.Pythagoricii susţin, de altfel, că numărul cel mai mare este zece, întrucât elcoincide cu tetraktys şi cuprinde toate raporturile, atât cele arithmetice, câtşi cele armonice (FGP, II, 2, p. 243).

Desigur, în alcătuirea lui homo quadratus, accentul pus pe funcţiatetradei este determinat de credinţa pythagoreică în nuanţa metafizică anumărului. Dacă, aşa cum spune Pythagoras, „totul este orânduit dupănumăr”, pare peste putinţă ca tocmai omul să fie lipsit de ordine şi de formă,adică netocmit în acord cu numărul. O alcătuire riguroasă, în care geometriaşi logica proporţiilor se înlănţuie, face din corpul uman expresia armonieimikrokosmice, un ideal de ordine şi măsură care răspunde la toate exigen-ţele lumii sensibile. Un „număr al omului”, socotit de Vitruvius ca având chi-pul tetradei, era imaginat şi de pythagoreul Eurytos, pe care Arkhytas îladmira „pentru metoda sa originală care făcuse autoritate în arta demons-traţiei” (FGP, II, 2, p. 194). Despre el se spune că izbutise să se impună înfaţa multor gînditori printr-o demonstraţie solidă, în care arăta cum se poate

desăvârşi imitaţia unei figuri a omului cu pietricele. Într-adevăr, EurytosCrotoniatul, un vrednic discipol al lui Philolaos, stabilea un „număr al omu-lui”, convins că fiinţa şi, în mod similar, orice alt lucru, este întruchipareaunui raport numeric, diferit pentru fiecare făptură. Atunci când Eurytosaşeza într-o anumită ordine pietricele, spunând că „acesta este numărul omu-lui, acesta e al calului şi acesta se nimereşte să fie al unui alt lucru”, e deînţeles că numărul punctelor echivala cu suma unităţilor care definesc omul.Dispunerea pietricelelor pare să fi urmat pe de-a-ntregul conturul făpturiischematizate, astfel că valoarea ei arithmologică era dată de suma obţinutăprin numărarea punctelor.

Faţă de Vitruvius, care socotea că patru este „numărul omului”, întru-cât „natura a făcut corpul omului în aşa fel că toate membrele răspund înanumite proporţii întregii lui înfăţişări” (III, 1), Eurytos era încredinţat cădin punctele care alcătuiesc mărimile se poate stabili cutare număr al omu-lui, aşa cum procedau şi cei care raportau numerele la figurile geometrice.Cu alte cuvinte, un număr al fiecărui om în parte nu poate fi nicicând acelaşilucru cu „numărul omului” stabilit de Vitruvius. Dacă la Vitruvius armoniarezidă în proporţiile elementelor şi în raportul acestora cu întregul, laEurytos pare să fie vorba doar de acordul unităţilor care alcătuiesc mărimeacorpului omenesc. S-ar putea spune că ceva asemănător susţine şiKhrysippos, când socoteşte că „frumuseţea nu rezidă în proporţiile elemen-telor, ci în ale părţilor, de pildă raportul degetului faţă de deget şi al degete-lor toate faţă de palmă şi încheietură, al acestora faţă de antebraţ, al ante-braţului faţă de braţ, al tuturor, în fine, faţă de fiecare din toate, aşa cumstă scris în Canonul lui Polykleitos” (FGP, II, 2, p. 787). Trebuie să reţinem,de altfel, că şi pentru Polykleitos „perfecţiunea izvorăşte din echilibrul îmbi-nării mai multor numere”, ceea ce înseamnă acordul părţilor şi nu doar pro-porţiile corpului în ansamblu.

Câtă vreme însă corpul omenesc poate fi înscris într-un pătrat,e de presupus că sintagma homo quadratus (în gr. aner tetra-gonos) trimite în egală măsură şi la raportul existent întrecele patru elemente din care creatorul numărului a zidit tru-

pul omului. Or, alcătuirea tetradică a omului este în deplină concordanţă cuproporţiile cosmice, care exprimă îndeaproape perfecţiunea. Ca atare, trupulomenesc, înzestrat cu toate cele de trebuinţă, poartă prin chiar raţiunea alcă-tuirii sale însăşi pecetea armoniei cosmice, neputând fi păgubit tocmai derigoarea perfecţiunii. Înrudit în chip necesar cu înfăţişarea şi felul de a fi atot ce primeşte caracterul întregului, trupul omenesc nu e atât o îmbinare apărţilor, „astfel încât acestea să se potrivească între ele şi toate laolaltă cuîntregul pe care îl formează”, cât mai degrabă expresia unei alcătuiri tetra-dice, corespunzătoare făpturii cosmice. Odată ce creatorul numărului îşi dăosteneala să întocmească totul potrivit unei paradigme tetradice, e de crezutcă şi trupul omului e receptiv la formula perfecţiunii şi participă la proiecţiaei. Ca atare, trupul omenesc poate fi socotit drept produsul unei activităţimimetice, în sensul că, de vreme ce imită organizarea universală şidobândeşte implicit dimensiunile perfecţiunii cosmice, este consecvent unuimodel stabilit anterior prin demiurgie. De altfel, în Homeliae in Hexaemeron(lib. 6, cap. 9), Sfântul Ambrozie susţine că „l’homme a été construit sur letype et le plan du cosmos” (Philippe DELHAYE, Le Microcosmus de Godefroy deSaint-Victor. Étude théologique, Lille, Gembloux, 1951, p. 154, n. 1: „Ac pri-mum omnium cognoscamus humani corporis fabricam instar esse mundi” [P.L.t. 14, col. 265]). Confecţionat aşadar potrivit unui model ceresc, trupul ome-nesc este pe drept cuvânt un mikrokosmos, nume care aduce o nuanţă seman-tică pentru perfecţiunea universală. E firesc ca meşteşugarul divin să-şi fiimaginat perfecţiunea şi la dimensiunile lumii sensibile, desăvârşind trupulomenesc în raport cu rânduiala cosmică. Ba, se prea poate ca demiurgul săse fi căznit ceva vreme până ce a îmbinat părţile într-un întreg şi a încropitastfel o imagine a kosmos-ului în lumea sensibilă. Stăpân pe arta armoniei,el a potrivit părţi împrumutate din cele patru elemente în aşa fel ca rân-duiala trupului omenesc să vădească îndeaproape o raţiune cosmică. Cu altecuvinte, o asemenea lucrare presupune în mod necesar o „forţă care poate ficauză de existenţă a celor ce nu existau în prealabil” (Sofistul, 265 b).Această forţă vădeşte o raţiune productivă de îndată ce constată că un lucrumenit să capete chip, potrivit necesităţii, nu a dobândit încă o dimensiunecosmică. De altfel, printr-un procedeu divin se iveşte tot ceea ce îndeobşteexprimă creaţia, după cum la obârşie, elementele din care este alcătuit tru-pul oricărui vieţuitor trec drept „produse ale zeului”. Or, dacă trupul ome-nesc este un produs al creaţiei divine, cu atât mai mult alcătuirea sa poatefi socotită expresia unei raţiuni productive.

ADRIAN ªUºTEAMăria sa trupul

17

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

MAI 2008

Nu ştiu cîţi dintre Dumneavoastră aţi avut ocazia să citiţi încotidianul Adevărul, din 14 martie, articolul fostului meucoleg de la Europa Liberă, jurnalistul Radu Călin Cristea.„Spiritul de gaşcă” dîmboviţean nu caracterizează cîtuşi de

puţin emisiunile acestui post de radio. În limita impusă de bun-simţ şi relaţiicivilizate, ne găsim, eu şi foştii sau actualii mei colegi (mai am o rubricăsăptămînală la REL), nu o dată pe poziţii diferite într-o chestiune sau alta.Nimic mai natural, nimic mai democratic. Şi între mine şi Radu Călin Cristeaau existat şi, desigur vor mai exista, asemenea divergenţe.

Ziaristul bucureştean ridică o problemă de mare actualitate. Estevorba de publicarea reacţilor asa-numiţilor „forumişti” la articolele ce vădlumina tiparului în presa noastră. Las cititorilor opţiunea de a parcurge arti-colul, în care fostul meu coleg reacţionează la atacurile pe care aceştiforumişti le îndreaptă asupra sa, mulţumindu-mă să specific că o face cuaceeaşi demnitate profesională cu care îşi semnează articolele. Repet însă:articole cu ale căror poziţii nu sunt întotdeauna de acord.

Radu Călin Cristea ridică însă o problemă care depăşeşte cu multrelaţia sa personală cu cititorii. Pe scurt: include, oare, libertatea de expre-sie, dragă nouă tuturor, şi dreptul de a publica orice obscenitate, instigare,atac la persoană? Multe din publicaţiile româneşti subliniază că îşi rezervădreptul de a nu reproduce în paginile lor de Internet (pentru că despre eleeste vorba), asemenea exprimări aparţinînd, în cel mai bun caz, mahalaleispirituale. Dar nimeni nu se ocupă în redacţie cu acest aspect. Opiniileforumiştilor apar la numai cîteva secunde după ce au fost expediate. Am veri-ficat acest lucru trimiţînd unui cotidian, sub anonimat, un mesaj voit-inadmi-sibil, care nu ar fi trebuit să fie publicat niciunde.

Scurta mea experienţă de „forumist” ridică însă şi o altă problemă:se aplică, oare, libertatea de exprimare celor care se ascund în spatele ano-nimatelor? Pînă şi cea mai superficială trecere în revistă a numelor cu caresemnează aceşti forumişti demonstrează că într-o proporţie asemănătoarevoturilor „pentru” din vremuri de tristă amintire, ei nu au nici măcar cura-jul de a îşi asuma opiniile. Drept care, nu pot fi acţionaţi în justiţie, indife-rent de gravitatea afirmaţiilor făcute.

Care ar fi, deci, explicaţia publicării unor asemenea mizerii în ziarece se doresc respectabile? Lăsînd la o parte neconvingătoarea motivare potri-vit căreia după anii de cenzură prin care a trecut ţara, nimic nu mai are voiesă fie cenzurat (afirmaţie echivalînd cu cea că după anii de interdicţie a avor-turilor, toţi fetuşii ar trebui să fie avortaţi), o singură explicaţie mi se pareplauzibilă: maculatura virtuală asigură o accesare mai frecventă a respectiveipublicaţii. Cu alte cuvinte, ea joacă rolul femeilor dezbrăcate de pe ultimapagină.

Nu aş dori să închei fără a ilustra cele afirmate mai sus prin douăexemple aleatorii. Una din publicaţiile care abundă în acest libertinaj prostînţeles este cotidianul Gândul. Spicuiesc din reacţia „forumiştilor” la un arti-col publicat la 14 martie. Un oarecare „Gigi” scrie: „Monica Macovei, aliasiapa, dar mai mult i se potriveşte scroafa, nu a făcut altceva decît să creezehaos în justiţie, mimînd reforma”; în timp ce cel care se ascunde sub pseu-donimul „Tata” se exprimă elegant la adresa unui jurnalist: „Bă, oligofrenulecare ai scris articolul, tu ori eşti prostănac, ori eşti bîtă” şi pune cireaşa petort declarînd sentenţios: „Am mai văzut eu jurnalism de mahala, dar asta echiar peste orice măsură!”.

Ce să mai vorbim, atunci, de nenumăratele incitări la urărasială la adresa rromilor, a maghiarilor sau a evreilor?Deoarece am început afirmînd că nu sunt întotdeauna deacord cu Radu Călin Cristea, am să închei cu reacţia unor

„forumişti” la un scurt articol al unui jurnalist cu care nu sunt mai niciodatăde acord. Este vorba de domnul Teşu Solomovici, care publica în cotidianulZiua o scurtă relatare despre volumul Problema evreiască, publicat la EdituraIdeea Europeană. Iată cum reacţionează la articolul respectiv „forumistul”„georgems”: Problema, spune el, „interesează pe evrei, să şi-o rezolve.Românii au multe probleme mari de rezolvat şi fără să răscoleasca zilnic pro-blemele evreilor. Curios că cea mai mare dezbatere pe forumul ăsta o aredirecţia asta. Nu aveţi în Israel forumuri să vă rezolva-ţi (sic!) neliniştile, a-ţi (sic!) plecat, vi s-a făcut ţară, nu ne mai interesează problemele voastre!!!.”Redau ceea ce suportă urechea din cele afirmate de alt „forumist”, care sem-nează „Conan the Barbarian”: „De cîte ori apare ceva cu Statul CriminalJidovesc numit Israel, cum apar toate jivinele astea tăiate la cic şi încep săse guiţe aici, precum animalul lor naţional Herzl… pardon porcu’. Bă, să văferească Dumnezeu ăl Mare de ziua cînd ne punem totzi pe voi şi pe porcăriaaia de imbecilitate numită Uniunea Sovietică Americană, că atunci nu maiaveţi scăpare, javrelor împuţite, criminalelor (sic!)”. Presupun că, anticipîndacest articol, la mine se referă Conan the Barbarian atunci cînd afirmă: „Mult

nu va mai merge degeaba vă tot scremetzi să cotrolatzi orice gînd oricemişcare. Asta cunoaştem de la Ceauşescu, că ăla de la voi jidanii bolşevici aînvătzat cum merge. Vă mai miratzi că nu vă poate suferi nimeni: uită-te latine mă, JIVINĂ REDUSĂ şi fără de caracter, ce scotzi pe orificiul ăla buco-anal al tău: numai imbecilitătzi hitleriste şi de «rasă superioară»… Rahat debobor ales, bă ai dreak de banditzi, nu v-a dat MODESTIA AFAR’ de princase, jegurilor.”

Citatele reproduse aici acoperă numai două articole, din douăzile successive. Multiplicaţi cu miile, luînd în considerarenumărul publicaţiilor. Nu ar fi cazul ca cineva, undeva, săconvoace un alt forum? Unul al redactorilor-şefi, de exemplu.

• (Im)pertinenţe

Michael ShafirForumiştii

BASARAB NICOLESCURugăciune pentru sufletul lui Heisenberg

Te-am întîlnit pe drumul cuanticii şi pe calea Terţului Ascuns.Dormi în pace!Profet al indeterminismului, a trebuit să înfrunţi sarcasmele luiEinstein, profetul teoriei opuse.Dar dreptate ai avut tu şi ai schimbat felul în care am privitRealitatea.Dormi în pace!Călător prin infinitul mic, te-ai înfricoşat de nebănuita energieascunsă în el.Şi-atunci i-ai propus lui Bohr, în zilele negre dinaintea mareluimasacru, ca fizicienii să-şi oprească cercetările pentru arma totală.Căci, în viziunea ta, un ucis rămîne un ucis, că e alb sau negru, căe galben sau roşu.Şi nu te-a ascultat nimeni.Şi nici n-ai răspuns la nemernicele acuzaţii.Dormi în pace!Mare precursor al transdisciplinarităţii, ai simţit adînc nevoia de apune ştiinţa în dialog cu poezia, de a pune ştiinţa în dialog cu reli-gia.Căci lumea este UNA, aşa cum Dumnezeu este UNUL.Şi ne-ai spus că, în prezenţa lui Dumnezeu, suntem, în aceastălume, la noi acasă.Dormi în pace!Ai fost fascinat, ca şi mine, de prezenţa Terţului Ascuns între noişi univers, zălog al demnităţii noastre în această lume.Lumina albă a Raţiunii şi lumina neagră a Terţului Ascuns sunt,pentru noi, două faţete ale luminii, una şi aceeaşi.Dormi în pace!Noi nu vrem să strivim corola de minuni a lumii, pentru că miste-rul este însăşi condiţia cunoaşterii depline.Cu cît avansăm în cunoaşterea raţională a lumii, cu atît misterul seadînceşte mai mult.Savant printre cei savanţi, îndrăzni-voi să te numesc fratele meuspiritual?Dormi în pace!

Publicat în Thierry Magnin, Rencontre d’Infinis – Prières d’un pretre scientifique, (Întîlnirede infinituri – Rugăciunile unui preot ştiinţific), Aubin Editeur, Saint-Etienne, France,2007, p. 87-89, (1901-1976).

18

ANUL XIX ♦ Nr. 5 (674)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Palatul Luxembourg, altădată edificiuregal, astăzi muzeu şi sediu alSenatului Franţei, este, el însuşi,un monument reprezentativ al isto-

riei şi culturii europene. Învăluit în liniştea senio-rială a grădinii franceze, grandiosul edificiu agăzduit pentru mai multe luni Expoziţia Arcim -boldo, eveniment aşteptat cu nerăbdare de parizie-nii şi pasionaţii de artă. Prezentarea monograficăşi grupajul complet al creaţiei pictorului italianmanierist, faimos în secolului al XVI-lea datoritătablourilor create pentru trei împăraţi ai Casei deHabsburg şi pentru numeroşi aristocraţi aflaţi lacurtea imperială de la Viena şi Praga, prefiguraudescifrarea unor seducătoare semnificaţii estetice.

Orele de aşteptare dinaintea zidurilor cucoloane masive au invitat gîndurile să se întoarcăspre epoca de început a Clasicismului arhitecturiifranceze. Ansamblul, edificat în primii ani ai seco-lului al XVII-lea de Salomon de Brosse, a primitexpresia cuvenită a grandorii regale şi a eleganţeispiritului francez în urma dorinţei Mariei deMedici de a regăsi în ambianţa pariziană ecoulPalatului Pitti de la Florenţa. Deschisă în acestespaţii istorice, Expoziţia Arcimboldo a apropiatdouă epoci, două culturi şi stiluri – Clasicismulfrancez al arhitecturii palatului şi arta italiană aRenaşterii şi Manierismului, prezentă în tablourilepictate de Arcimboldo, sculpturile şi obiectele deartă decorativă create de plasticienii italieni, con-temporani ai artistului omagiat.

***

Spectacolul oferit de publicul rânduit tăcutsub rafalele vântului ostil, în lungul şir pornit dinGrădina Luxembourg pentru a ajunge în interiorulmuzeului, era cu atât mai impresionant cu cât, laParis, temperatura arăta, în acele ore ale iernii,zero grade. Interesul publicului de a vedea şi vizi-ta expoziţia Arcimboldo, dorinţa cunoaşterii ciuda-telor portrete create de pictorul milanez în epocaapogeului Renaşterii italiene, părea greu de înţelespentru trecătorii grăbiţi. Cele două ore de aştepta-re petrecute în faţa porţilor Muzeului Luxembourg,alături de francezii şi numeroşii turişti străini, înmohorâta zi cu cer gri şi umezeala pătrunsă înoase, m-au obligat să înţeleg, mai clar decât pânăatunci, în ce raport se află amatorii de „văzut artă”cu locurile vizitate.

Preocuparea de a înţelege întreţeserile sub-terane existente între culturi şi civilizaţii dezvălu-ie faţete imprevizibile ale mentalităţii contempora-nilor noştri. Ultimele decenii şi, mai ales, ultimiiani au făcut evidentă receptivitatea crescută faţăde imaginea vizuală. Privirea spiritului orientatăspre călătorie şi vizitarea monumentelor istori-ce, afluenţa marelui public prezent în muzeele ţări-lor occidentale, arată cum turismul cultural a înlo-cuit progresiv vacanţele de altă dată. Fenomenulpsiho-social, deloc neglijabil, apărut ca reflex al sta-bilităţii politice şi îndelungatei păci de care Europaa beneficiat după anii războiului, este desigur înatenţia sociologilor şi teoreticienilor de artă.

Nevoia de artă şi frumos a celor veniţi dedeparte pentru a admira capodoperele, tablourile şisculpturile celebre etalate în marile muzee sauexpoziţii de la Paris, graba şi setea de a vizitaLuvrul, monumentele şi străzile Parisului, de a per-cepe mentalitatea locului, dorinţa de a descifravechiul şi noul, istoria şi modernitatea acestei capi-tale a lumii, este un spectacol emoţionant şi îmbu-curător, deloc banal, evident semn al curiozităţiidespre care merită să se discute.

***

La Paris, ultimele luni ale anului trecut şiprimele luni ale anului actual au arătat acelaşi inte-res al publicului pentru arta vechilor tradiţii şi, înegală măsură, pentru subiectele artei moderne din-tre care cele preferate au fost oferite de: Re -

trospectiva Gustave Courbet deschisă la GrandPalais, Fragonard prezentat în sălile splendiduluimuzeu Jacquemart-André de pe BulevardulHaussman, Delacroix şi contemporanii tinereţii salela Muzeul Delacroix, Apogeul Impresionismului,lucrări din colecţia lui Georges de Bellio la MuzeulMarmottan-Monet, Ferdinand Hodler la MuzeulOrsay, Odilon Redon, desene, la acelaşi muzeu,retrospectiva Chaim Soutine la Pinacoteca dinPlace de la Madeleine, Henry Moore şi Mitologia laMuzeul Bourdelle, Atelierul Giacometti, la CentrulPompidou.

Articolele dedicate Expoziţiei Arcimboldo,unele elogiase, altele contradictorii, dar cu atât maiincitante, referitoare în special la portretele compo-zite ale pictorului italian au contribuit la creştereaafluenţei publicului.

Cine este Arcimboldo?

Contemporan cu titanii şi cu cei mai fai-moşi creatori ai Renaşterii italiene, GiusepeArcimboldo, născut în 1527 în familie de artişti, abeneficiat încă de mic de o formaţie artistică nunumai serioasă ci şi deosebit de exigentă în atelie-rul vestit al tatălui său, Biaggio, pictor angajat pen-tru decorarea Domului din Milano. Ambianţa efer-vescentă a atelierului unde Biaggio realiza cartoa-nele şi pregătea schiţele pentru vitraliile Domului,atrăgea interesul şi prietenia numeroaselor figuriale Umanismului şi oamenilor de cultură ai vremii.În realizarea prestigiosului proiect, tânărulArcimboldo a stat alături de părintele său înperioada în care arta Italiei atingea performanţetehnice şi expresive dintre cele mai înalte. Uceniciaîn atelierul unui maestru, studiile după marii crea-tori ai Renaşterii, completate de călătoriile de stu-dii la Roma, Florenţa şi centrele artistice faimoaseale Italiei vremii, nu puteau lipsi la acea oră dinconcepţia formării unui bun artist profesionist.Fără îndoială, iniţierea artistică a pictorului ainclus cunoaşterea performanţelor tehnice ale colo-riştilor veneţieni sau ale desenatorilor florentinidin Quattrocento. Generaţiile tinere care urmaumaeştrilor cunoşteau capodoperele marilor artiştiai epocii, tablourile lui Leonardo, frescele luiMichelangelo şi Rafael. Cu excepţia lui Leonardo şiRafael, morţi doar cu câţiva ani înaintea naşteriilui Arcimboldo, ceilalţi mari reprezentanţi aiRenaşterii, Michelangelo, Bramante şi mariimaeştri ai şcolii veneţiene de Cinquecento erau fieîn plină maturitate, fie spre sfârşitul creaţiei lor.Portretele şi compoziţiile lui Tiţian şi Tintorettoerau deja create. Arcimboldo, apartenent al genera-ţiei lui Veronese, având strict aceeaşi vîrstă cuacesta, era contemporanul titanilor, trăia una din-tre cele mai glorioase epoci ale culturii şi arteieuropene.

Artiştii tineri, contemporanii lui, seformau în aceste coordonate subzodia fericită a cunoaşterii comple-xelor soluţii ale formei şi expresiei

plastice formulate în capodoperele create în ultime-le decenii. Universul estetic al tradiţiei era deschisexperienţelor noi, în aceeaşi măsură cu manifesta-rea liberă a folosirii ecuaţiilor estetice create înoperele maeştrilor. A picta folosind sfumato - ulconceput de Leonardo da Vinci sau soluţiile stilisti-ce ale compoziţiilor lui Rafael nu impieta artagenialilor artişti. Manierismul şi stilul baroc îşicăutau căile proprii, continuând dechiderea orizon-tului estetic al artei construite de marii maeştri.Arta îşi definea drumul pe măsura valorii, erudiţieişi spiritului intelectual al artiştilor tineri, care, deşicopleşiţi de grandoarea titanilor artei dinCinquecento, se bucurau de măiestrie profesionalăşi, prin aceasta, primeau din partea comanditarilorapreciere şi admiraţie.

Roma se pregătea să-şi ilustreze orgoliileodată cu încheierea lucrărilor catedralei San Pietro.La Florenţa, Bruneleschi înălţase cupola bisericiiSanta Maria del Fiore, iar Ghiberti sculptase de

mult Porţile Baptisteriului. Faima lor traversaseItalia de mai bine de un secol şi jumătate. Geniulartistic al Florenţei pătrunsese în legendă. Vechilecentre de cultură ale Peninsulei se aflau în epocasintezelor, la încununarea multor veacuri de expe-rienţă.

Umanismul şi arta Renaşterii dinCinquecento străluceau. Manierismul beneficia desucces. Pictorii manierişti Rosso Fiorentino,Parmigianino, Primaticcio invitaţi la curteaFranţei, creau în afara Italiei focare de culturăcare vor reverbera, în următoarele decenii, o nouăestetică. Arta Italiei era în atenţia tuturor, cunoş -tea gloria. Regi, împăraţi, prinţi şi papi doreau săse înconjoare de faimoşi oameni de cultură şi operede artă. Renaşterea şi Umanismul italian cucereaugândirea şi simţirea, inteligenţa şi spiritul creator.

Deşi oraşul Milano, ca şi întreaga partenordică a Italiei, se afla din 1525, sub suveranita-tea Casei de Habsburg, artiştii săi, arhitecţii şi pic-torii, sculptorii şi decoratorii, printre care se aflaşi tânărul Giusepe Arcimboldo, erau concentraţiasupra celui mai fierbinte subiect al oraşului de laacea oră, decorarea Domului cu vitraliile şi sculptu-rile faţadelor.

***

Afirmarea artistică şi steaua succe-sului lui Arcimboldo s-au manifes-tat repede. În 1562, în miezullucrărilor pentru Dom şi pentru

catedrala din Como, pictorul este chemat la curteaimperială din Viena de către împăratul FerdinandI. Fiul acestuia, împăratul Maximilian II, îlnumeşte în 1564 „pictor al curţii” (Hofmaler),funcţie şi titlu dobândite în urma aprecierii com-plexei pregătiri şi capacităţii de a realiza lucrări depictură, lucrări decorative la diferite festivităţi,scenografie, costume, lucrări de arhitectură şihidraulică. Pictorul milanez se face indispensabil înviaţa artistică a Curţii, încă de la începutul veniriisale la Viena. În primii doi ani, interesul crescândmanifestat faţă de talentul de portretist al pictoru-lui a fost urmat de comanda realizării portretelormembrilor familiei imperiale şi ale unora dintrearistocraţii Vienei. Etapa următoare a fost contu-rată de preferinţele comanditarilor dornici de anec-dotică şi alegorie. În 1563 pictorul a imaginatprima serie de interpretări alegorice: Cele patruanotimpuri şi Cele patru elemente, primite cu mareentuziasm şi admiraţie, urmate de interpretareaCapetelor anamorfice, la fel de bine apreciate.Concepute sub înfăţişarea bizară a portretelor cufizionomii create din flori şi fructe, portretele ale-gorice, rezultatul unei extraordinare fantezii artis-tice, au condus la un mare succes care a cerut con-tinuarea formulei. Viziunea a devenit, în curând,manieră, formulă repetată şi perfecţionată.Pictorul, iniţial în serviciul împăratului Maximilianal II-lea, a continuat să picteze în acest spirit şi subautoritatea lui Rudolf al II-lea, fiul şi urmaşul luiMaximilian. De astă dată, la Praga, unde a fostmutată capitala imperiului, dorinţa noului suverana concentrat numeroşi oameni de artă şi ştiinţă. Înefervescenţa eteroclită a curţii, vestită prin capri-ciozitatea gustului şi ideilor împăratului, nu este demirare exagerarea exotismului şi fabulaţiei bizare aviziunii lui Arcimboldo. Cabinetul de curiozităţi alHabsburgilor, intrat în legendă pentru colecţiile deobiecte şi artefacte ciudate, era încărcat de animaleîmpăiate, minerale preţioase, mumii, peşti-fierăstrău sau alte surprinzătoare subiecte neobiş-nuite. Cabinetul era spaţiul traversat de gânditoridin toate domeniile: astronomi, astrologi, alchi -mişti, magi sau savanţi cercetători ai „mişcării per-petue” sau ai „quadraturii cercului”, împăratulRudolf însuşi fiind convins că inventase un pro-cedeu de traversare a fluviilor fără pod sau ambar-caţiune, doar printr-o metodă „colorimetrică detranscriere muzicală”. În această societate de per-sonaje, stranie ambianţă şi mentalitate de viaţă şiartă „magico-cabalistică”, pictura lui Arcimboldopare la locul ei. Portretul împăratului Rudolf ima -ginat ca zeul Vertumnus, zeul roman al vegetaţiei,intitulat Rodolfo II in veste di Vertunno, pictat deartist în extravaganta interpretare combinatorie deflori şi fructe, a plăcut atât de mult împăratuluiîncât acesta l-a recompensat pe Arcimboldo cutitlul de conte palatin, la întoarcerea artistului laMilano. Când artistul moare în 1592, lasă în urmăun nume al cărui prestigiu se stinge după câtevadecenii, viziunea bizară a portretelor vegetalo-antropomorfe fiind redescoperită în secolul XX depictorii suprarealişti şi adusă în atenţie de admi-raţia lui Salvador Dali.

• Corespondenţă din Paris

Adriana Crainic-BotezArcimboldo la Paris

19

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

MAI 2008

Când am descoperit pentru primaoară textele critice ale DianeiAdamek, nu vedeam. Nu aveam cumsă le ştiu citi, şi cu atât mai puţin să

le înţeleg într-o perioadă în care eram precondiţio-nat şcolăreşte de imperativul ştiinţificităţii discursu-lui critic şi căutam pretutindeni mirajul sintezelorpline de greutate academică. Într-un momentnefast, am deschis Trupul neîndoielnic, prima cartede eseuri publicată de Diana Adamek în 1995, pen-tru a intui, de abia în marginea vederii, a unei aro-gante obtuzităţi critice, deconcertantasupleţe şi imponderabilitate a scriituriiei. O formă de leggerezza, cum ar numi-o Italo Calvino cel din Lecţiile america-ne, o imposibilă uşurătate a scriiturii şi,aş adăuga eu acum, o imposibilă onesti-tate – desprinde textele Dianei de oricecondiţionare gravitaţională, de oriceteză menită a-i instaura ierarhic pro-pria voce şi le izolează într-o alunecarehipnotică, seducătoare, într-un ritm sti-listic extrem de rafinat, care de la bunînceput plasează această scriitură, cusau fără ştirea autoarei, în zona bele-tristicii. Obiectul interpretării, literatu-ra propusă spre comentariu în acestecărţi – căci Trupului neîndoielnic i-auurmat mai multe volume dintre care aşmenţiona doar, în calitatea lor de punc-te nodale în evoluţia literară a autoarei,Pata-Tata. Şah (Limes, Cluj-Napoca,2004), Eseuri creole (Limes, Cluj-Napo -ca, 2005), Melancolii portugheze (Euro -press Group, Bucureşti, 2007) – esteabsorbit, cucerit şi remodelat de o adoua mână, una rebelă care va distrugetoate rigorile academice, toate pretenţiile hegemo-nice de explicitare pe care un discurs critic şi lepoate asuma. Sentinţelor obiective ale discursuluiştiinţific le iau locul momentele privilegiate ale trăi-rii, tot aşa cum textul literar, întins ca un pacienteterizat pe o masă, se reconverteşte sub chemărilemâinii stângi, într-o felină ce îşi presimte arcul vii-torului salt. „Totul ar putea fi descris, spune DianaAdamek în deschiderea Eseurilor creole, ca fiind miş-carea în contratimp, cu atingeri subterane, a douămâini. Cea dreaptă scrie, cea stângă şterge şi pără-seşte jocul. Uneori răstoarnă tabla, apoi revine şiredistribuie piesele, reinventează codurile. E indepen-dentă, rebelă, imprevizibilă şi totuşi, nesupusa mânăstângă e mâna mea. Iar ea scrie într-o grafie propriecare subminează câmpul geometric al expunerii.”Dacă deschizi, fie şi din întâmplare, aceste eseuri,primele pagini te vor pune în faţa unei alegeri, întrescepticismul de ţinută academică, sobră, care te vaplasa ca pe un cocoşat împiedicat în mijlocul unuitangou argentinian şi acceptarea pactului pe caremâna stângă ţi-l oferă: o rătăcire într-un ţinut plinde ficţiuni şi amintiri întretăiate unde textele celor-lalţi sunt nu altceva decât o reîntoarcere confesivăa autoarei. Dincolo de plăcerea lecturii pe care ostârneşte această înaintare cu tălpile goale pe undrum plin de colb şi polen, sau de o grimasă scepti-că, se ridică o întrebare esenţială: Există o formă delegitimare viabilă a unei asemenea voci? Nu estevorba doar de un prozator talentat prins în unifor-ma prea strâmtă a unui discurs critic, care nu reu-şeşte să se hotărască între cele două? Nu poţi înlo-cui o competenţă cu alta, ar spune cocoşatul, şi câte-va capete cumpătate s-ar înclina cuminţi, dându-idreptate.

În publicistica românească a ultimilor ani,termenul de „critificţiune” s-a bucurat de un succesnebun: nici bine nu a fost rostit că o ceată întreagăde texte diletante, ludice, genialoide, nehotărâte saupur şi simplu prost scrise, s-au năpustit sub aripalui protectoare. Suficient de ambiguu şi de permisiv,preluat la noi într-o variantă dezgolită de implicaţii-le lui profund teoretice din critica occidentală, ter-menul de „critificţiune” a devenit apanajul tuturorcelor care „trebuiau să poarte un nume”. Şi cumconceptele literare de la noi se creează găsind maiîntâi un semnificant, o înlănţuire sonoră cu vagisclipiri genialoide, căreia ne vom strădui vreme decâţiva ani să îi găsim un sens, dezbaterea în privin-ţa critificţiunii româneşti este în toi, ea însăşi simp -tom al unei nevoi acute de legitimare. Mă feresc săasociez scriitura Dianei Adamek oricărei forme deexperimentalism formal trâmbiţat de pe baricadelecriticii de întâmpinare, întrucât ea se înrădăcineazăîntr-o tradiţie teoretică deja clasicizată care o prece-de şi îi fundamentează de cele mai multe ori disper-siile. Cu aproape patruzeci de ani înainte de apari-ţia textului lui Raymond Federman, Critifiction.Postmodern Essays (1993), Maurice Blanchot postu-la, din perspectiva ciudată a unui deconstructivismnostalgic, limitele firave ale vocii critice, ecourileunei voci altere care ameninţă mereu să se suprapu-

nă peste „eul” care scrie. „Când a scrie înseamnă ate abandona interminabilului, scriitorul care acceptăsă-i susţină esenţa pierde puterea de a spune Eu. Elpierde atunci şi puterea de a-i face pe alţii să spunăEu,” scria Blanchot în Spaţiul literar anticipând pro-pria pierdere a vocii critice în Scriitura dezastrului,confesiunea-eseu din 1986. Un tipar similar urmă-reşte biografia literară a Dianei Adamek, de la oprimă desprindere din eul obiectiv al criticii acade-mice înspre eseu (Trupul neîndoielnic), la o etapăsecundă în care textele literare încep să iscodeascămemoria autoarei, stârnind confesiuni spontane,inserţii de proză autobiografică, (Pata-Tata. Şah),culminând cu ultimul volum de eseuri (Melancoliiportugheze) în care alteritatea cucereşte definitivvocea centrală în persoana unui personaj literar.Gazda acestui text va fi sora Cipriana din OrdinulKlaritelor, desprinsă din una din ficţiunile portughe-ze discutate, şi ea va călăuzi cititorul de-a lungulpaginilor cărţii, în călătoria ei rebelă către mare.Destinul ei, de a abandona incinta recluzivă amănăstirii pentru a ajunge pe ţărm în preajma spa-ţiului nemărginit, transpune în biografic teza eseis-tică a cărţii: dinspre geometria cristalină a figuriloregiptene, sau armoniile sculpturii greceşti, Europava cunoaşte o pierdere treptată a pulsiunilor centri-pete, fiind sedusă de formele deschise ale barocului,şi mai apoi de melancoliile dispersive ale ţărmuluiportughez. Această seducţie a unei absenţe, lipsităde referenţialitate, revine obsesiv în scrierile DianeiAdamek, anticipând apariţia romanului Vasco daGama navighează (textul ultimei desprinderi înspreocean), articulând o tematică comună a eseurilor ei,pe care aş numi-o Povestea naşterii unui prozator.Legitimitatea acestei voci stă nu în excelenţa inter-pretativă, nici în afişarea unor experimentalismetextuale sclipitoare, ci în propria ei dispariţie. Nuîntâmplător, într-o mişcare de absorpţie treptată,vocea scriitoarei va rezona profund la toate temati-zările ştergerii, ale absenţei, ale uitării. Este impro-priu să identific în această mişcare o pulsiune sub-versivă de factură deconstructivistă, tot aşa cuminteresul unui critic psihanalitic pentru tendinţeautodestructive ar fi aici de prost gust. Formele des-trămării pe care vocea eseistului le degustă şi sfâr -şeşte mai apoi prin a le asuma sunt, mai degrabă,tot atâtea reiterări ale unui abandon erotic în faţaunui indeterminat, care nu o dată ascunde în sinemoartea.

O„erotică a lecturii”, în termenii cla-sici ai lui Susan Sontag, marcheazăperspectiva interpretativă ce uneştevolumul de debut Trupul neîndoiel-

nic, deschis prin afirmaţia cu valoare de ars poetica:„Orice text se naşte şi se împlineşte în mişcarea uneidorinţe, ce este simultan nostalgia unei apropieri şinerăbdarea unei despărţiri. A scrie înseamnă a încer-ca să-i smulgi absenţei un chip şi a-i visa atingerea,pentru a-l recunoaşte doar acolo unde el încetează săte mai urmeze, în captivitatea propriei tale singură-tăţi.” O deschidere a ochilor, o întemeiere pulsatoriea lumii la capătul privirii este ceea ce pune în miş-

care lectura textelor din această primă carte şianimă toate peregrinajele autoarei printre fragmen-te literare şi exemplificările propriei teorii. Lecturaşi scrisul se vor întâlni în decupajul zonelor de inde-terminare textuală ce deopotrivă primesc şi refuzăprivirea, în mişcarea contradictorie, nehotărâtă, apleoapelor întredeschise. Extrem de îndepărtată destilul interpretativ al Dianei Adamek din acestvolum este autosuficienţa unei singure viziuni caresă ofere adevăruri semantice. Nu există în nici unuldin eseurile sale de aici, sau din cărţile de mai târ-

ziu, ambiţia de reconstrui sensul unitar,perfect închis, al unui text literar, niciostentaţia unei demonstraţii conturaterigid, autosuficient. Cititorul este solicitatîn permanenţă să recompună traseul labi-rintic al asocierilor comparatiste, un puz-zle final al incursiunii ghidate de uneseist care ştie să aşeze capcana zoneloralbe, a sugestiilor nefinalizate, împlinindimperativul citatului din Roland Barthes:„Textul pe care îl scrii trebuie să îmi deadovada că mă doreşte.”

Am aşteptat o vreme o pro-misiune neîmplinită de pecoperta a patra a Trupuluineîndoielnic: apariţia unui

volum de eseuri intitulat Fiul cel rău. Înlocul lui s-au succedat altele, scriituraDianei a devenit uşor mai gravă şi deopo-trivă hipnotică, şi în percepţia mea s-aadâncit aşteptarea cărţii nescrise. Viitorulîn trecut al Fiului cel rău, mi-a umbritrând pe rând lectura celorlalte volume,Ochiul de linx, Castelul lui Don Quijote şiTransilvania şi verile cu polen, ca un ipo-

tetic geamăn mort pe care îl anunţase prin texturaei prima carte, până acolo încât mi-a trecut prinminte să îi scriu o cronică. Ar fi fost cel mai adec-vat text de întâmpinare pe care l-am scris vreodată,dar m-am oprit la timp din teama de a nu ostentaun relativism indecent prin prezumţiile sale. Fiul celrău ar fi fost în imaginaţia mea, cartea dezinvoltăpe care celelalte trei care au urmat nu au avut cura-jul să o întrupeze, păstrând fervoarea Trupului neîn-doielnic, dar înregimentând-o în formule clasice,cuminţi şi într-o oarecare măsură lipsite de onesti-tate.

O cu totul altă pierdere de sine şi o inedităconvenţie formală o propune volumul din 2004,Pata-Tata. Şah, unde lumea textelor şi aceea a auto-biografiei se întâlnesc pe terenul neutru al tablei deşah. Figurinele jocului, mai mult decât simple pre-texte textualiste sau mnemonice îşi oferă rând perând trupul aşteptând să fie locuite de sufletul unuipersonaj literar sau de cel al unei figuri reale pecare autoarea o invocă. Ele însele, „suspendate parcăîntre două lumi, una hotărâtă, a plecării, cealaltă tur-nată în pâlnia de şoapte a unei frumuseţi nefireşti,”înlătură văluri, cheamă imagini, invocă absenţe.Cititorul care va răsfoi acest volum al DianeiAdamek, poate cel mai tulburător dintre cărţile deeseuri ale deceniului nostru, va intra într-un mic jocspiritist, va redeştepta umbre şi le va adăposti înacest text în preajma tăcerii. Îmi place să cred că îndatele ei esenţiale, Pata-Tata. Şah e o carte postu-mă. Una în care vocea scriitoarei e mereu conştien-tă de propria ei plecare ca şi de cuceririle absenţeipe care le lasă în urmă, „deoarece scriind mâna sedestramă într-o mişcare ale cărei deschideri face din„eu” însoţitorul şi geamănul secret al lui „el”.Apropierile de sine nu sunt posibile decât în distan-ţă iar atingerile de vrajă sunt rezervate rănii şi absen-ţei”. Mâna care scrie va fi iar dublată de umbraunei alte mâini care de această dată nu îi mai apar-ţine autoarei; un altul, invocat, imaginat, sau de -seori rememorat în figura tatălui va fi cel caremodifică desenul, curgerea textuală, şi nu în ultimulrând, cel care dă titlul cărţii. Poetica unui text scrisîn veghea umbrelor va fi cea care va reclama, înVasco da Gama navighează, prezenţa duhului rătăci-tor al lui Estavao, tatăl protagonistului, cel care vadicta, de fapt, mare parte din litera romanului.

La capătul călătoriei de la „eu” înspre „ea”,sora Cipriana, eroina rătăcirilor din Melancoliileportugheze se odihneşte. Vorbele ei sunt îngânate decele livreşti ale Marianei Alcoforado şi de o altăvoce pe care nici una din cele două eroine nu ocunoaşte. Nici eu, nici autoarea. Odată prinsă înrefrenul prozei, vocea dialogică „bântuită” din Pata-Tata... îşi va multiplica la nesfârşit figurile altere;personaje marginale ale romanului îşi vor disputarând pe rând paternitatea scriiturii. Umbrele mâiniităcute şi „fiii cei răi”, în mefistofelica lor chemaresustrasă cunoaşterii mele, vor semna indescifrabiltextul.

ÎN VIZOR: DIANA ADAMEK

OVIDIU MIRCEAN

Umbra mâiniistângi

�

20

ANUL XIX ♦ Nr. 5 (674)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Afară e un soare puternic, violent, primăvăratic, deşi e începu-tul lunii februarie; cerul e ireproşabil de senin, scama nici unuinor nu-l atinge, pata nici unui corp zburător nu-i reproşeazăalbastrul de ametist. În romanul tău, dragă Diana, anotimpu-

rile, câteodată, se amestecă, se succed cu repeziciunea cu care ar cădea, dinviscerele cosmice, un asteroid necunoscut. De ce Vasco da Gama navighează?De ce roman? Din ce motive unul dintre autorii naraţiunii îl scrie sub ochiinoştri?

Îmi place că deschizi aşa: ca în şah, trimiţând un pion înainte să cer-ceteze, să ispitească, timp în care jocul, da, a şi început. În decorul meu nuard însă ametiste, deşi în dimineaţa asta chiar, peste micile traverse degheaţă care cedează, străluceşte lumina. El arată de obicei altfel, o ceaţădensă şi stăruitoare adânceşte asprimile pădurii lângă care locuiesc, alter-nând texturile rarefiate cu cele mate, profunde, şi mult timp mişcarea rămâ-ne, dimineaţa foarte devreme, doar a culoarelor de ceaţă. Am observat asteafiindcă toată iarna am ieşit să hrănesc doi câini roşcaţi, de o eleganţă nefi-rească, ceva nesupus, sălbatic le făcea culoarea (vie, un roşu care arde) şi maiireală în zăpadă, au salturile lungi, trapul însă controlat, plecările furişate,cu întretăieri menite să piardă urmele, botulsubţire şi ascuţit e cel care hotărăşte maiîntâi paşii. Aflu acum, după câteva luni, căam ignorat tocmai evidenţa şi că vizitatoriicare mă aşteaptă dimineaţă de dimineaţă,mereu la aceeaşi oră, cu ţinuta şi punctuali-tatea lor de soldăţei, sunt de fapt două vulpi.

Cum, deci, să nu se amestece anotim-purile? Ca şi stările. Şi tu mă întrebi maimulte lucruri acum. Vasco navighează pen-tru că toate lucrurile sunt fluide. Dar el eprea tânăr să înţeleagă asta, iar Ştefan,agentul imobiliar ale cărui nopţi sunt bântui-te de spectre de case, prea bătrân, acest aldoilea personaj a început deja să uite.Romanul meu e o carte despre uitare, des-pre desprinderi. Am ştiut de la bun începutcă se va numi aşa, Vasco da Gama navi-ghează, şi că va vorbi în egală măsură despreoameni şi despre umbre. Am simţit, de ase-menea, că se va încărca de tensiune, pentrucă ţărmul portughez este de fapt primulpământ neocrotit, dincolo de ţărmurile stân-coase, răscolite de vânturi reci, se întinde,înaintea oricărei făgăduinţe, un ocean duş -mănos, cu adâncuri avide de moarte. Astam-a fascinat, această voce a absenţei insi-nuată în chemările aurului şi ale gloriei,acest pact cu moartea. N-am stat săcântăresc sau să aleg o formulă, eseul nu-mivenea în întâmpinare, şi aşa s-a născut roma-nul. Dar exista deja, cred, o presiune înacest sens încă din Pata-Tata.

Îţi propun o incursiune în trecutultău, pentru a ne întoarce, un pic mai târziu,iarăşi, la Vasco… Eşti născută la Baia Mare.Ai absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj, undeţi-ai susţinut doctoratul, fiind, la ora actuală, conferenţiar la Catedra deLiteratură Universală şi Comparată a aceleiaşi facultăţi. Eşti, prin vocaţie,aşadar, un formator de conştiinţe, un modelator de destine. De unde vocaţiade Învăţător? Cine ţi-au fost maeştrii, profesorii preferaţi?

Sunt foarte puţini profesorii care transmit ceva mai mult decât cunoş -tiinţe, o forţă a cunoaşterii care să fie şi febră şi seninătate, şi siguranţă şinelinişte, capabilă să patroneze nu doar structuri de ordine, ci şi, sau mai cuseamă, răzvrătirile. Gesturile mele în calitate de Învăţător, dacă vrei sănumim aşa ceea ce fac, nu au amplitudinea asta. Am avut însă şansa unorîntâlniri foarte frumoase şi câţiva dintre foştii studenţi îmi sunt acum prie-teni.

Cum am avut şi privilegiul să mă bucur multă vreme, chiar şi înpustiul anilor de după studenţie, când, revenită la Baia Mare, trăiam senti-mentul că nu mi se va mai întâmpla niciodată nimic (erau anii ’80), deatenţia şi protecţia caldă a profesorilor mei Ioana şi Liviu Petrescu. Cu IoanaEm. Petrescu mi-am dat lucrarea de licenţă, iar cu Liviu Petrescu, doctora-tul. Am aflat de la ei multe lucruri despre cărţi, dar şi despre iubire şi dure-re, Ioana mai ales avea voluptatea (uneori tristeţea) de a amesteca lumile.Liviu Petrescu avea şi el gustul lucrurilor aflate la interferenţa liniilor, îiplăceau contururile în criză şi, cred, îl stimulau tensiunile, avea un simţ supe-rior, cu totul special, al caracterelor şi relaţiilor. Era paradoxal. Pe noi ne-alegat acelaşi lucru care ne-a şi despărţit: contratimpul. Îi datorez, printre alte-le foarte multe, cercetările mele legate de baroc.

Nu pot să nu-ţi vorbesc aici despre profesorul D. Draşoveanu, alecărui cursuri (singurele de la care n-am lipsit niciodată) erau un spectacol delogică şi fervoare. Nu expunea, ci construia, sau poate nici asta, dădea viaţăideii. Când termina de demonstrat ceva, după o suită de argumente şi con-

traargumente demolate de alte posibile contraargu-mente la contraargumente, aveai sentimentul că nus-a încheiat o oră de curs, ci că s-a trăit o viaţă. N-am cunoscut pe nimeni altcineva care să ardă ast-fel, la catedră. Logica era impecabilă, imbatabilă,şirul motivaţiilor, al cauzelor şi efectelor însă fan-tast, concluziile năucitoare. L-aş numi acum, şi credcă n-aş greşi deloc, Profesorul perfect. Un fel dedansator purtat de har şi disperare pe sârmesubţiri.

Şi mai vreau să-ţi spun despre DoinaCurticăpeanu, rafinată, estetă, severă, îndepărtată,de la care am deprins plăcerea decupajelor, volupta-tea detaliilor, tangajele, izbucnirile, reţinerile.

Eleganţa cu care – aşa simţeam atunci – nu preda, ci oficia, are şi acum otentă orientală.

Mă opresc.

Descrie-mi, te rog, părinţii tăi. Vorbeşte-mi despre trei întâmplări alecopilăriei şi adolescenţei tale, întâmplări-accidente care te-au marcat…

Da, cu întrebarea asta m-ai prins. Mă emoţionează să vorbesc desprepărinţii mei fiindcă am fost profund şi foarte mult timp legată de ei. Au for-mat un cuplu extraordinar, poate tocmai pentru că au fost structural diferiţi.Tata a adus cu el moştenirile vechiului imperiu, cultul ordinii şi purităţilesimetriei; după mamă (Irene Scherhack) era german, după tată (Adamek),slovac. Mama purta în sânge puterea şi trufiile popoarelor slave, pe liniematernă se trăgea din părţile Poloniei (Ileana Bilaşcova se numea bunicamea), iar latura paternă (Mihalca, Mihalcov) venea din vechea Rusie. Desprebunici îmi amintesc prea puţine, n-am fost apropiaţi, nu îmi petreceamvacanţele la ei şi nu m-am simţit niciodată bine, copil fiind, în apropierea lor.Ceva mă speria la bunica dinspre mamă, poate imobilitatea şi tăcerile ei,poate chipul fără zâmbet şi silueta îngheţată în aceleaşi veşminte negre, şi

mă copleşea la bunicul dinspre tată, pe caremi-l amintesc încremenit într-un ten gălbui,pergamentos, cu ceara morţii de mult pe chipşi în venele unui corp care n-a iubit niciodatămişcarea şi care a sfârşit îngropat în caverne-le unui imens fotoliu de piele maronie. Dacăvrei, asta ar fi o primă amintire care m-a mar-cat, toate aceste măşti ale morţii pe care lepoartă bunicii mei. Tot de ei se leagă aminti-rea unei case cu odăi înşirate cumva în pot-coavă, în mijlocul căreia exista o cameră (pro-babil vreun dormitor) cu draperiile veşnictrase, un întuneric dens prindea aici relief, îşidesfăcea umbrele şi undele şi făcea parcăvaluri; ajungeai în acest loc după ce urcai pra-gul mai multor trepte învelite în pluşuri vechişi străbăteai un coridor strâmt, fără ferestre,iar acolo, odată ajuns, nu descopereai nimicaltceva decât o măsuţă ovală de mahon, unpat mare cu cuverturi şi bronzuri înecate înpraf. Întotdeauna m-a atras încăperea asta, cutreptele ei înalte, pe ele mai ales le-ampăstrat, cu tot pustiul îngropat aici. N-amrevăzut niciodată camera despre care îţi spunacum, nu mi-am întrebat părinţii, nimeni n-avorbit despre ea. Ca şi când acest loc n-ar fiexistat.

Părinţii mei au murit doi aniunul după altul. Mai întâi, laînceputul primăverii, mama, înpatul tatălui meu, iar apoi, la

sfârşitul toamnei, tata, în patul mamei mele.Gesturile lor au rămas împletite şi la sfârşit.

Am fost mai legată de tata care, înciuda formaţiei sale (era economist, avea doc-toratul în studiile astea exacte), era de oextremă delicateţe, sensibilitate şi, uneori,

fragilitate. Avea mâini foarte frumoase, cu linii melodice, au rămas aşa şi labătrâneţe. Mama răspundea mai direct, deseori răbufneau furii în cuvinteleei, dar era senină şi foarte caldă. Temperamentul ei prea puternic, care nuîngăduia multe replici, a asmuţit în adolescenţă toate haitele de câini sălba-tici din mine, dupăcare au urmat pacte şiarmistiţii trecătoare.Din păcate, am desco-perit-o prea târziu,când toate au devenitinutile. E singurulimens regret pe care îltrăiesc. Vezi, deci, câtpustiu adună familiamea, adaugă aici un şirlung de domnişoare,surori ale buniculuidinspre tată care auîmbătrânit şi au muritsingure, aşa au alesele.

Aş pleca însăacum din acest spaţiu.

Voi reveni, dacăvrei, puţin mai încolo.

Mă mai întrebidespre întâmplări carem-au marcat: nu cred căsunt, sau nu în sensepic, narativ. Există însă

AURA CHRISTI în dialog cu DIANA ADAMEKPuterea dragostei de a da sens singurului drum adevărat

Molly

21

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

MAI 2008

o mulţime de imagini pe care memo-ria mea le-a salvat şi în jurul cărora,într-un fel, au crescut celelalte.Despre unele dintre ele am vorbit înPata-Tata, nu le voi relua, deşi, înordine afectivă, sunt cele mai puterni-ce. Poartă multă lumină în ele. Altelesunt frânturi, care revin cu o insis-tenţă de neînţeles, ca, de pildă, grila-jul din piatră albă al unui gard pecare creşte din abundenţă iederă şicare închide dintr-o parte ringul dedans al unei grădini de vară, aveampoate şase ani când m-am strecuratprintre dansatori. Nu toate imaginilesunt reale, unele vin din vise, alteledin filme, există un punct însă în careasta nu mai are importanţă, conteazădoar forţa cu care ele continuă săcrească. Uite iar, acum îmi amintescun lac cu ape bolnave, peste care plu-teau întotdeauna ceţuri, se căsca pelocul unei mine de sare surpate şipurta aureola neagră a celor mai întu-necate poveşti. Se întindeau, oare,sub el galerii inundate şi într-o zitotul se va nărui?, cu spaima asta i-am urmărit câteva veri în rând, spreşapte-opt ani, fiecare rid, fiecaresimulacru de val. Lacul era întins,dar părăsit, nimeni nu se încumetanici să se plimbe prin jur, îl înconjuradoar un fel de stuf albicios. Grădinacasei unde mi-am petrecut cele câtevavacanţe începea pe râpele sale vineţii.Da, teama că peste noapte pilonii vorceda şi apele vor înghiţi totul, asta m-a marcat, am trăit mult timp fricaunei iminente căderi. O mai încerc uneori.

Ce au reprezentat pentru tine anii de studenţie? Vorbeşte-mi despreClujul de altădată. Dacă ai pune faţă în faţă Clujul de odinioară şi cel deacum (iubit de mine şi de prietenii noştri din tribul de la Ideea Euro peană &EuroPress & Contem poranul), ce asemănări, deosebiri ai scoate în prim-plan?

N-aş spune că anii de studenţie sunt cei la care m-aş opri dacăaş putea alege să salvez o vârstă. În multe secvenţe, ceva seînchide peste ei, îi face opaci înainte de a-i îndepărta. Aştrezi mai degrabă perioada revenirii mele în Cluj, asta se

întâmpla în anii ’90. Au fost, deşi încărcaţi, într-un fel anii mei cei mai vii.Clujul avea atunci şi el ceva proaspăt, un neastâmpăr, ca neliniştile deprimăvară. N-a durat prea mult însă, totul s-a transformat repede în nervozi-tate.

Într-o vreme ţi-aş fi putut vorbi oricât despre Oraş. Îl iubeam şi îlapăram ca pe o fiinţă. Acum nu-l mai simt la fel, e doar un loc în care rit-murile mele, amestecul de lentoare şi nerăbdare din care sunt făcută, se simtfoarte bine. Verile fac din el o provincie stingheră, îl prefer iarna, când sedesfac ceţurile şi clădirile vechi par să ocrotească intimitatea unor timpuriapuse.

De unde pasiunea vie, formatoare, faţă de literatură? În ce relaţie seaflă vocaţia de lector cu cea de scriitor?

Nu ştiu de unde. Se spune că de multe ori sângele e cel carehotărăşte, ia-o aşa dacă vrei; asta pentru că bunica dinspre tată scria, iar soralui la fel. Nu prea se vorbea în familia sa însădespre asta.

Cât despre relaţii… cred că fiecare rândscris se face din altele, o mulţime de rânduri citi-te şi tot pe atâtea şterse. Asta, desigur, fără sămai ştii.

Mi se întâmplă însă, atunci când scriu,să nu vreau, să nu pot să citesc nimic.

Cum defineşti meseria de scriitor? Ceînseamnă a fi scriitor astăzi, în lumea aşa cumeste ea şi în lumea aşa cum o vrem noi, scriito-rii, să fie?

Definiţiile au şi au avut întotdeauna pen-tru mine ceva de poartă închisă. Îmi place însăfoarte mult aceea a lui Borges care spunea căfiecare scriitor aduce în lume o mulţime deimagini, figura unui oraş, a unui tigru, de pildă,a unui havuz, desenează apoi constelaţii, impe-rii, mări şi nisipuri şi la sfârşit constată că n-afăcut altceva decât să-şi schiţeze contururile pro-priului său chip.

Totuşi, dacă ar fi să încerc eu una, aşspune că scriitorul este cel care face din aceastălume scindată despre care vorbeşti una singură,plină. Din „aşa cum este” el o va aduce în creu-zetul lui „aşa cum vreau”. Iar acolo o va desfaceplural, infinit, cu candoare, cu tragism, cu bucu-rie, melancolie şi suferinţă. Dar tu ştii prea binelucrurile astea.

Ce înseamnă „a scrie”? Cum scrii, de cecondiţii ai nevoie? Cu ce anume scrii? Cine teasistă din umbră, din umbrele umbrei?

Iar nu ştiu ce înseamnă „ascrie”. Deşi volumul meu de debut,Trupul neîndoielnic, tocmai aşa se des-chidea, cu încercarea de a aproximaacest gest: „Orice text se naşte şi seîmplineşte în mişcarea unei dorinţecare este simultan nostalgia unei apro-pieri şi nerăbdarea unei despărţiri. Ascrie înseamnă a încerca să smulgiabsenţei un chip şi a-i visa atingerea,pentru a-l recunoaşte doar acolo undeel încetează să te mai urmeze, în capti-vitatea propriei tale singurătăţi. Acolounde vocile se resorb în amprenta ace-leiaşi tăceri tânjitoare pe care, câtevaclipe, au învins-o”.

Apoi, în multe alte locuri, amvorbit despre mâna care scrie. M-a fas-cinat mai ales umbra ei, sau mânastângă, cea care urmează toate tresări-rile mâinii drepte pentru ca uneori, ade-sea, să le răstoarne într-o voinţă pro-prie, autonomă. Cred în puterile fecun-de ale acestor mulţi „dubli” care neasistă şi ne răscolesc. O umbră aumbrei, spui tu. Cred că, da, ea scrie.În Vasco mie aşa mi s-a întâmplat.

Scriu în puseuri. Cu pauze mari,lungi, între cărţi. Port un gând, o sen-zaţie, luni întregi, uneori câţiva ani.Dar apoi, când textul izbucneşte, astase întâmplă de obicei pe nepregătite,scriu cu voluptate, mă trezesc dimi-neaţă, somnul meu abia aşteaptă să seretragă şi să facă loc ceasurilor în carescriu. Dar am nevoie de multe lucruri:în primul rând de linişte, mă deran-

jează nu zgomotele din afară, ci cele care vin din casă, telefonul, altele,mărunte de obicei, atunci exacerbate.

Dar mai cu seamă am nevoie de muzică. Există un ritm, singurul încare fraza mea poate curge, şi el îşi caută aliatul secret în muzica pe care oascult. În Pata-Tata am deconspirat în multe pasaje linia melodică pe care ocereau şi căreia îi răspundeau cadenţele interioare ale stării în care scriam.Pentru că în cele din urmă despre asta cred că ar fi vorba: despre răspunsulunit al minţii şi corpului la dicteul primar al ritmului, de aici încep poveşti-le. Uneori mâna mea cere pian, alteori muzică de dans, uneori schimb descasetele, alteori le derulez de mai multe ori, nu ştiu dinainte asta şi sigur ecă nu voinţa sau, mai puţin, capriciul, ci ceva mult mai adânc din mine faceliniile acestui desen. Pe el îmi construiesc textele.

Vasco, în mare parte (mă refer la secvenţele călătoriei pe mare), l-amscris ascultând Cesaria Evora. Acum, de pildă, am ca fundal Csardas(Hungarian Gypsy Music, scrie pe coperta CD-ului), înainte, de mai multe ori,mi-am pus dansurile maghiare ale lui Brahms. Nu ştiu de ce, poate pentru cădimineaţa asta, din nou ceţoasă, dar fără adâncime, îmi aduce (din umbraumbrei, parcă te aud) ceva din pustiul, prafurile şi vârtejurile de vânt, cutoată indiferenţa lor, dintr-un decor de pustă.

La fel o face ecranul ceţos al computerului. Aşa scriu. La început pri-vesc luminile sale amestecate în care rândurile mele îşi lasă urma, dar, dacăprind puţin avânt, mă dezlipesc de pagină, mă uit de obicei afară, de aici, dela mine, se vede un deal, acum defrişat. Am multe plante în cameră, tranda-firi japonezi, ficuşi, lămâi. Înainte scriam direct la maşina de scris, unOlivetti albastru-cenuşiu dăruit de părinţii mei încă în studenţie, cu unţăcănit plăcut, uşor, dansator (la care se învăţase într-o vreme şi pisica Mau).M-am despărţit foarte greu de ea.

Cum procedezi atunci când ai parte deblocaje? Uite, îţi mărturisesc abia acum că mi-afost teamă pentru Melancolii portugheze…

Cum mă întrebi asta, Aura, cândştii bine câte am pătimit amân-două astă vară când Melancoliileportugheze nu se mai terminau,

mai precis nici nu începuseră!Ştii câte târguri am încercat şi câte

nădufuri ţi-am strecurat. Pentru că asta facîntotdeauna: când textul nu merge, după ce măînvârt în jurul lui de mai multe ori, pândindu-l,renunţ. Aş fi procedat cu siguranţă la fel, înciuda tuturor promisiunilor, şi astă-vară, dacă n-ai fi fost atât de flexibilă mai întâi, fermă şi ulti-mativă mai apoi. Melancoliile ţi se datorează,am mai spus-o şi îmi place s-o repet acum. Elen-ar fi fost, cel puţin aşa şi acum, dacă n-ai fitrimis asupra mea toate săgeţile, bombardele şicerurile pustiitoare ale lumii! Cu toate otrăvuri-le lor. Chiar aşa! De spaima încă unui telefon de-al tău, au fost zile în care am fugit în pădure,cu căţelele după mine, trei la număr, culegândciuperci pe care le-am şi mâncat, fie ce-o fi, îmispuneam, poate aşa scap! Vasile, soţul meu, aparticipat şi el la aceste defensive, dinataşament. Glumesc, Aura, e doar un alt fel dea-ţi mulţumi pentru Melancolii (ca şi pentru alte-le).

Pentru romanul tău, nu. Teamă nu mi-afost. De fapt, la mijloc a fost tentaţia mea dea mă odihni de mine. Scriu la un roman, �

22

ANUL XIX ♦ Nr. 5 (674)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Casa din întuneric se numeşte. Şi, ajunsă într-un vârf tensional, mi-ampropus să mă odihnesc de mine, citindu-te. În ce capcană am căzut!

Romanul tău, care se scrie sub ochii lectorului, e menţinut de o mână ştiutoa-re, pe o linie tensională splendidă, splendidă… E un roman (iartă-mă că măautocitez) universal, abscons. La una dintre lansările organizate la Cluj, IonVartic susţinea că e un roman ezoteric. Cât adevăr există în cronicile, eseuri-le scrise sau vorbite pe marginea romanului tău, care, uite, acum realizez, este,în realitate, un roman de formare? Un bildungsroman, aşadar, în care, apro-po, literatura română nu excelează, ca să recurg la limbajul litotei.

Nu ştiu ce să-ţi răspund la asta. Dar mă bucur că am intrat într-un fel în „umbra umbrei” textului tău.

Sper că ţi-am adus doar lumina, nu şi durerea care vălureşte mările lui Vasco. Despre adevărurile cuprinse în cronici mi-e mai greu să mă pronunţ.

Câteva dintre ele mi se par deosebite, profunde, la unii dintre autorii lor ţinîn mod special.

Cum vezi romanul, cum consideri că trebuie să fie acest gen literar,considerat drept un semn al maturităţii unui creator, al unei literaturi?Consideri că romanul clasic are un viitor generos sau…?

Depinde ce înţelegem prin „roman clasic”. Este tipul de romanbalzacian, aparţinând scriitorului omniscient sau a devenitclasic chiar, să zicem, romanul primelor decenii ale secoluluiXX (Joyce, V. Woolf, Proust, Thomas Mann, Musil ş. a.,

Rebreanu, Hortensia, Camil)? T.S. Eliot întreba într-un eseu din 1944 Ce esteun clasic? Trecând peste încadrări, clasificări şi lucruri care vizează domeniulteoriei literare, rămâne întrebarea dacă romanul îşi va păstra calea. Nu credînsă că trebuie să vorbim prea mult despre asta, se va scrie întotdeauna, doarcă forma va trebui să se muleze pe textura altortimpuri. Cum va arăta această formă, nu ştiu, aşmiza (poate) pe voluptatea de a da fiecărui cuvântimperiul său, pe stil adică. Şi apoi de ce ar trebuisă facem pasienţe? Nu cred într-un viitor generos,ci într-unul selectiv. Simultan, într-unul, cum să-lnumesc?, opresiv?, fiindcă prea puţine cărţi se vorputea salva în mulţimea de apariţii şi poate că nunumărul lor le va face pe multe pierdute, ci repezi-ciunea cu care se vor schimba decorurile. Cu ele şidorinţele.

Dar prefer profeţiile cu capul întors.

În scrierile tale, inclusiv în romanul tău,oamenii sunt, câteodată, umbre. Iar umbrele se trans-formă – sub ochii noştri măriţi de uimire, neînţelege-re, spaimă – în oameni. Nu există un hotar cert, bineconstruit, vegheat cu luare aminte, între realitate,ceea ce numim cu acest cuvânt, şi fantasmă. Cumreuşeşti să împaci realităţile, oamenii cu umbrele şiumbrele cu oamenii? Asta dacă putem considera oinspirat-exactă descriere drept o împăcare…

Dragă Aura, eu dorm foarte multe ore, amun program de somn ca şi copiii mici. Şi îmi places-o fac pentru că visez foarte mult. E ca un drog,uneori abia aştept să pot aluneca în somn. Măîntâmpină acolo foarte multe lucruri, imagini,oameni. Şi mai ales stări. Unele au o intensitate pecare nu o cunosc în viaţa de zi cu zi, au febra aceeadespre care poţi spune că, dacă îţi va mai fi dată,merită toată viaţa. E luxurianţă şi mai ales patimăîn visele mele. Sunt vise care schimbă profilul între-gii zile care urmează, cu încărcătura lor grea, cuputerea cu care au activat fiecare cil, por, rid, fieca-re simţ al fiinţei mele. Uneori sunt atât de puternicfrumoase visele mele, încât n-aş mai vrea să mă tre-zesc. Nici nu deschid ochii repede dimineaţa, să potprelungi senzaţia. Cum, deci, te întreb din nou, sănu amestec oamenii cu umbrele? Totul e foarte viuîn visele mele, uneori e luminos, alteori e o durerecare nu trece nici după câteva zile. Dacă aş încercasă fiu precisă, ţi-aş spune că întâmplările (!, celeonirice, evident) sunt luminoase, stările însă ar fimai greu de definit: au o porozitate de ciupercă, lamelele lor maronii suntavide de emoţie. Fiindcă asta visez în principal: stări de o emoţie extremă,sunt dintre cele care preced întâlnirile, relaţiile de excepţie şi care fac toatecerurile nesfârşite. Uneori visele mele adună toate firele care duc spreoameni pe care i-am întâlnit sau i-am iubit, ţesătura e strânsă, intensă, dure-roasă, cum să povesteşti însă despre asta? Ele activează straturi profunde alememoriei mele afective, la trezire toate timpurile stau acolo, inocente,dezbrăcate, împreună, neputincioase.

Nu eu împac umbrele, ele sunt cele care şi-au făcut din corpul meuvama, trecerile, schimburile, pactul. Eu le aştept doar.

Nu-ţi este străină, cu vorbele tale, voluptatea de a amesteca lumile.Cum ai izbutit să treci de la fraza eseistică – mlădiindu-se inspirat şi con-vingător, în volumele tale de eseuri – la fraza-melc din romanul tău? Ţi-ampromis că vom reveni la Vasco… Nu se putea altfel.

Mă tot întrebi cum fac ceva care e deja gata făcut, adică amestecat.Nu eu încalc teritorii, graniţele sunt deschise, toţi pereţii permeabili, simţuri-le avide. Trecerea s-a petrecut cu Pata-Tata. Şah. E cartea la care m-am gân-dit vreo cinci ani înainte şi am scris-o pe nerăsuflate, în vara lui 2003,renunţând să-l însoţesc pe Vasile în Germania, atât eram de prinsă de ritmu-rile ei. Simţeam de multă vreme că o imagine se face de fapt din multenuanţe care nu vin de fiecare dată din acelaşi teritoriu, ci că există, şi laacest nivel, mişcări asemănătoare celor care ne apropie sau ne despart şi penoi. Şi în care intră atâtea lucruri!, o amintire, o voce care vine de afară,presiunea unei structuri, lupta pentru lumină a begoniei de alături, din toateastea se face, pentru mine cel puţin, şi lectura şi scrierea. Eu nu pot decu-

pa arena unui singur act, atenţia mea e distrasă mereu, alunecă, iubeştetoate locurile pierzaniei, navighează. De asta, poate, s-a născut Vasco, dinnevoia de a mă desprinde de ţărmurile cunoscute deja (texte despre care amscris sau am vorbit la şcoală) şi a urma porunci împletite (ale sângelui şi aleiubirii, despre asta e vorba şi în viaţa mea şi în roman, după aia vin acolo,în Vasco, onoarea, datoria pentru rege şi celelalte).

Am vrut libertatea pe care eseul nu mi-a mai dat-o pe deplin. Ca vul-pile mele de afară.

Cât despre frază, aici a fost mai greu, pentru că am început să scriuVasco cu totul altfel decât celelalte cărţi. Fără pregătiri, brusc. Nici n-am rea-lizat că ceea ce scriu (am început din mijloc, cu intrările Juanitei, deşi aveamperfect lămurită şi structura şi episoadele) e de fapt parte din carte. Frazas-a născut de la sine, cu micile ei reverenţe către secolele apuse. A trebuit săfac o pauză de mai bine de jumătate de an pentru a scrie episoadele cu Şte-fan Sentoni, în care aveam nevoie de un alt limbaj. Şi, evident, să caut altămuzică, nu se potrivea însă aproape nimic, am tot schimbat casetele.

Cum faci un personaj? Îl ai în cap sau îl construieşti din mers? Teîntreb pentru că Vasco, de pildă, deşi pare un tânăr plin de candoare, neştiu-tor, senin, la început, lunecă, treptat-treptat, în pielea unui personaj polifonic,nelipsit de un acut dramatism. E un personaj dificil, marcat de complexitateşi îmboldit nu o dată de tatăl său, o altă prezenţă vie, având calitatea de men-tor…

Şi şi. El are, desigur, la început un contur, pentru mine asta e un felde funcţie. Dar în timp ce scriu, personajul îşi cere viaţa lui. Am simţit, întimp ce scriam, că Vasco are ceva doar al lui, în care el şi cu mine, nedespărţim. Eu vroiam să-i scrie Isabelei şi el refuza, la fel, o gândisem peIsabela pătimaşă până la sfârşit în dragostea ei, iar ea se retrăgea tot mai

adânc înapoi în pădurile ei poloneze. Nu ştiu să-ţispun cum simt asta, dar se întâmplă să schimb peparcurs pentru că eroii cer altceva decât le-amhotărât. Nu vroiam, de pildă, să-l ucid pe gornist,dar, tot aşa, am simţit (subliniez cuvântul) că ăstae destinul său, eu nu fac altceva decât transcriu. Otensiune mai ales, faptele despre asta vorbesc.

Da, Vasco a trecut vârstele şi pentru mine,aş zice chiar că nu e personajul meu, el a crescut înafara mea, mi-a cerut să-l urmez, mi-a cerut să-iopresc în loc, prin cuvinte, câteva dintre zile.

Altfel însă este Estavao, umbra tatălui. Nul-am gândit la început, a izbucnit pur şi simplu, s-ainsinuat în text. I-am consemnat prezenţa şi am cre-zut că e trecătoare. Dar apoi a revenit, avea putereegală cu ceilalţi, l-am urmat. Şi apoi am căzut, potspune aşa, în plasa lui. Nu mă mai puteam despărţide el şi îi pândeam fiecare revenire în spaţiul „con-temporan”, al lui Ştefan.

Pactul eu l-am semnat. Seamănă cu toateumbrele pe care le-am iubit şi pe care le-aş vreaînapoi. E impulsiv şi se supără repede însă ca mine.Mi-e cel mai drag dintre personaje, ar urma apoiJuanita, deşi personajul care îmi seamănă cel maimult e Isabela. Între ea şi mine se întinde multăgheaţă însă, e ca o mână amorţită.

Spuneam că vocile sunt multe în romanultău, planurile, distincte în primele pagini, se supra-pun în cele ce urmează, se întretaie, realitatea dăbuzna în text, iar textul, la rândul lui, invadeazăceea ce numim – cu un cuvânt nesuferit de mine,acceptat însă aşa cum accepţi un semn, o monadă –realitate… Apropo de muzică, uneori, citindu-te,simţeam ritmurile. Din textele tale se vede că îţi placesă asculţi Brahms. Nu-ţi este străin modul acestuimaestru de a reveni, iar şi iar, la tema enunţată odată, şi încă o dată… Ca la Beethoven. Pe cine din-tre maeştrii muzicii clasice îi preferi? Cine te-a mar-cat în chip special?

Despre cum invadează unii şi cum submi-nează alţii ţi-am spus deja, am fost, din nerăbdare,un pas înaintea ta. Asta pentru că lucrurile mereu

lasă şi cheamă umbre, iar ele multiplică şi şterg toate graniţele. E o mate-rie, aceasta a umbrei, pe care abia încep s-o descopăr, cred că asta seîntâmplă şi datorită anilor care trec, dar care sunt vii şi vor să vorbească.Sunt amintiri care, prin tensiunea lor, au pentru mine aceeaşi consistenţă cua prezentului, contează intensitatea, nu palierul de timp pe care s-au situat.

Câteodată, o amintire (a unei senzaţii, a unei de emoţii, obligatoriu!)îmi strânge şi acum toţi porii pielii într-un spasm ca de boală.

Stările astea cer multă muzică, mie îmi place pianul şi chitara.Dacă vrei să-ţi dau un nume, el nu este însă Brahms (îl ascultdoar în stările cu texturi aprinse, la fel şi în cele pustii, înextreme poate), ci Chopin. Îmi plac nocturnele lui, dar mai cu

seamă valsurile.Nu ascult însă muzică clasică, rareori o fac şi nu atunci când scriu.

Când scriu, caut ritmurile trecătoare ale muzicii de dans, îmi plac când celegreceşti, când tarantellele, trec de la muzica rusească la salsa şi apoi înapoi,la infuzia de patos ţigănesc din muzica sârbească. Mă înnebunesc însă tan-gourile, mă îngenunchează poate moartea din ritmurile lor, apropierile impo-sibile, în ciuda celor mai insolite atingeri. Îmi place să scriu, deci, mai ales,pe muzică latino, e făcută pentru dragoste şi uitare, de parcă (vezi?, poateasta îmi place, ele ar fi deja gata amestecate) ar aduna într-o singură noap-te patetismele şi melancoliile unei vieţi întregi, ca şi cum în acel ceas în carepasul pluteşte şi mâna se tulbură, cerul, corpul, pământurile şi timpul s-arface una. Pe astfel de ritmuri fraza mea curge singură.

Uite, îţi propun – inclusiv pentru că facem acest dialog sub semnuljocului – să ne jucăm un pic. Dacă eroii tăi ţi-ar face, într-o bună zi, o vizită,da, ar da buzna în casa ta din preajma pădurii şi ţi-ar cere o oră ca să vorbiţi

�

23

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

MAI 2008

despre vieţile voastre, a ta şi a lor, ce crezi că ţi-ar spune?

Că vor să schimbăm. Fii tu fiinţă de hârtie şi lasă-ne pe noi să-ţi luămtrupul, cu toate împotmolelile sale de acum, dă-ne greutăţile tale şi lasă-nesă bântuim!, asta ar spune.

După care, ar trişa. Nu s-ar mai întoarce, mi-ar bântui pădurea, mi-ar hrăni câinii şi vulpile, mi-ar uda ficuşii şi begoniile şi şi-ar iubi până lapatimă plictisul. Cine ştie, după aia, în ce rădăcini de pământ s-ar încurca…

Nu crezi că e un subiect de roman? Mă tot gândesc de un timp la aşaceva, personajul central e un iluzionist care, după numerele cu porumbei,cutii cu oglinzi, oraşe de gheaţă şi altele, încearcă tocmai asta: schimbulimposibil cu umbrele. Aştept doar momentul să plesnescă arcul carehotărăşte: A început! Dacă vei accepta să mă găzduieşti editorial, va fi dinnou romanul tău, se va numi Pădurea.

Celelalte umbre care vin în lumea mea nu cer schimb, sunt oameniipe care îi iubesc şi care nu mă grăbesc cu nimic. Înainte de a muri şi a părăsicasa mea din Cluj, pentru a se întoarce pentru ultimele ei săptămâni la BaiaMare, mama mea mi-a spus, arătându-mi pomişorul care acoperea cu ramu-rile lui sănătoase fereastra bucătăriei, că va sta mereu acolo, între crengi,privindu-mă şi veghindu-mă. N-a ştiut atunci că o voi plimba prin atâtea altelocuinţe.

Acum sunt aici, aproape de pădure şi pământ, e locul care face întâl-nirile fireşti. Cândva va face, poate, sper, şi plecările.

Care dintre personajele tale îţi e drag în mod special şi din ce motive?Care dintre odraslele tale de litere ţi-a dat bătăi de cap, nu te-a ascultat? Airegretat pierderea vreunuia dintre eroi? Ţi-ai propus să-l readuci la viaţă, res-criind pasajul în care l-ai predat în braţele morţii? Te întreb pentru că am tre-cut printr-o asemenea experienţă; am fost obsedată de moartea nedreaptă aunui personaj al meu, Akulina Juşkov, dar n-am fost în stare s-o readuc laviaţă, n-am putut rescrie paginile…

Tocmai ţi-am răspuns, încălcând teritoriul.De vină sunt întrebările tale care nu stau pe loc,scormonind rădăcini şi lungind antene.

Da, îl iubesc pe Estavao, tatăl, şi mi-e foartedragă micuţa servitoare, îndrăgostită pentru toatăviaţa de stăpânul ei, corăbierul cu inimă plutitoare.Şi-mi pare rău pentru sora lui Pedro Sassa, cea carenu-şi va mai întâlni sortitul. Şi-mi mai pare rău pen-tru toţi marinarii pe care degetele mele care bat tas-tele au hotărât să cadă: Tu da, tu nu. Dar cum să fifăcut altfel ca să ne apropiem, împreună, moarte şiviaţă, de Indii?

M-a impresionat că în timp ce scrii, te opreştiuneori, ca să te uiţi pe geam. Eu am nevoie de un zidîn faţa mea atunci când scriu; e un zid zgrunţuros, cudenivelări, de un albastru spălăcit. Îl am mai tot tim-pul în faţa ochilor, iar atunci când scriu, am uneorisenzaţia că mă sprijin de el. Cum se vede lumea princhenarul ferestrei în preajma căreia scrii?

Se întâmplă de fapt aşa: la început privescmult ecranul, îi caut formatul, aliniatele, stabilescbalansul dintre ceaţa suprafeţei şi cerneala (simula-crul) literei. După care privirea mea pleacă, nu ştiudacă priveşte afară sau cercetează pereţii, tablourile,pluşurile, ceea ce e important e că nu poate staacolo, în locul hărăzit.

N-am fost niciodată ascultătoare, mama meaştia despre asta, mi-a schimbat, în copilărie, multepansamente pe genunchii şi coatele julite în escapa-de interzise.

Dar, dacă vrei să-ţi scriu despre lumea carese vede de la fereastra mea, să începem: un dealdefrişat a luat locul de câteva luni pădurii din faţă,printre cioturile rămase se mai plimbă buimacuneori căprioare.

Interesant e, însă, în aripa din spate. Nu mi-am ales camera acolo,fiindcă am preferat-o pe cea cu ferestre foarte mari şi multe, din faţă. Darfrumuseţea, pură, sălbatică, răscolită de ceţuri şi năpădită de rouă, e cea pecare o văd de pe terasa care dă spre apus. Acolo se întinde mai întâi colina,cea cu iarbă arsă, despre care am scris în Vasco, după aia vine pădurea cuciupercile ei, din care multe poartă în ele otrăvuri. Şi vin vulpile.

Mă simt liberă privind prin ferestrele mele. De multe ori mă simt feri-cită. Doar trăgând aerul rece în piept, care, uneori, tot ca un drog, fiind foar-te tare, poate ţine locul tutunului.

Care sunt spaimele de care ţi-e teamă cel mai mult? Ai găsit vreunremediu? Ai învăţat să păcăleşti spaimele?

Singura mea spaimă e că oamenii pe care îi iubesc pot să moară, auplecat aşa mama şi tatăl meu. Cu tata am fost singură în casă când s-a întâm-plat, nu mi-a venit să cred, totul a fost fulgerător, a durat cinci minute, dupăuna dintre cele mai frumoase şi împăcate zile din viaţa noastră, în care, caşi când am fi adulmecat amândoi sfârşitul, am vorbit despre toate lucrurileimportante din viaţa noastră, dar şi despre nimicuri, am mâncat grătar şisalată dimineaţa la cinci şi am băut vin. La ora aia, de obicei eu dorm, atunciînsă m-am trezit fără să bănuiesc nimic, n-am suspectat nici poftele cu totulciudate ale tatălui meu, m-am predat. Şi el a făcut-o plecând. Mă despart, deel şi de mama mea, imperii. Mă leagă însă de ei toată dragostea.

Nu mă ispiti prea tare pe subiectul ăsta. Riscăm să nu mă opresc,spaimele mele sunt multe, trucurile neputincioase.

Am văzut că eroii tăi sunt locuiţi de spaima de moarte. E o spaimăactivă, vie. Tema morţii te interesează, i-ai dedicat nu puţine pagini… Moarteae un liant, un impuls, o limită?

Da, m-ai ghicit, e spaima mea cea mai mare şi de multe ori mă inva-

dează. Se leagă de imaginea ultimă a mamei şi tatălui meu. Mama îmi spu-nea, înainte să moară, că eu nu văd ceea ce ea vedea deja în corpul ei. Asuferit la pat câteva luni şi în tot acest răstimp a avut vise despre părinţiiei. Erau coşmaruri, multe explicabile prin doza mare de morfină pe care olua, dar unele erau calde, ziceai că în pragul lor poţi începe o viaţă. Multe s-au sfârşit pentru mine la moartea ei, chiar şi trăsăturile, chiar şi vocea s-auschimbat. Au luat-o pe a ei. Ciudat e că acum, când anii trec, lucrurile revin,îi restitui mamei teritoriul şi îl împrumut pe cel al tatălui. În oglindă, dimi-neaţa, chipul meu are adesea liniile lui, şi ştiu că le-a avut dintotdeauna,câteodată sunt şocată, privindu-mă, să descopăr asemănarea cu expresiabunicului meu încremenit în fotoliu. Există însă şi în asta o voluptate, să-ţidescoperi geografia chipului şi să vezi cum ea se mişcă de la matern lapatern, într-un gest care va rămâne pentru vecie (câtă e ea) dublu.

Mi-e foarte frică de moarte, de a celor care mi-au mai rămas în jur,ca şi de a mea. Vorbesc mult despre asta pentru că mi-e teamă. Nu fac partedintre cei care spun: Nu am frică de moarte. Cum să nu tulbure gândul căînainte te va durea, iar după aceea se va întinde pustiul?

Dar, dragă Aura, dacă vrei să-ţi arăt grădinile (pădurile) mele, du-măde aici! Mi-e chiar foarte frică.

Vorbeşte-mi despre prietenii tăi, patrupezii… Mi-ai scris despre ei; ocupăun loc important în existenţa ta.

Oh, da! Abia aşteptam! Dar te previn, nu terminăm prea uşor. Întâie Tisha (un metis Schnautzer), apoi e Bruno, puiul ei, are 80 de kilograme.După aia vin Giovana, o căţea de vreo zece ani, Carla, fiica ei, după care setopeşte Vasile, fiindcă are blana moale, chiar ca mătasea, ochii galbeni şitoarce ca o pisică, şi Lili, un Brac german păstrăv, după care mor eu, fiind -că a venit cu toţi puii ei, nu ştiu de unde, mi i-a pus în mână (mai întâi trei,apoi, a doua zi, încă trei) şi m-a rugat să-i ajut. Tot cu Lili a venit Molly, un

brac auriu, cu privirea de o tristeţe infinită. Despreea aş scrie o carte, pe ea am iubit-o într-un mod cutotul ciudat, de parcă mi-ar fi fost frică s-o ating,tocmai pe ea însă am îndepărtat-o. N-am ştiut ce săfac, am intrat în panică la manifestările de gelozieagresivă a primilor mei câini. Merg câteodată şi opândesc la locul unde e acum, o duce, sper, bine,dar aş da orice s-o am înapoi.

Până acum sunt cinci, mai am şi cele douăvulpiţe, Thomas şi Hermann, o mai am apoi pe pisi-ca albă Mau, despre care am tot scris (are acum, înmartie, şaptesprezece ani) şi pe papagalul Yoko (aajuns pe gardul meu în vara fierbinte de anul tre-cut). Iar în primăvară se vor întoarce, sper, celedouă rândunele care şi-au făcut cuib în garaj.

Sunt foarte legată de ei, mă bucur când măapropii de ei, vino să ne vezi!

Descrie-mi o zi din viaţa ta, Diana. Cumarată? Cum o începi?

Cu ochii închişi, ţi-am spus, nu-mi place sămă trezesc, îmi place să păstrez visul.

Când scriu, mă închid în camera mea şi cer,rog multă linişte. Stau până spre amiază.

Înainte însă am ritualurile mele cu câinii,pe unii îi închid, pe alţii îi deschid, după aia mergla ore, dacă n-am ore, cercetez pădurea. Am apoiîntâlnirile mele secrete cu vulpiţele.

Zilele nu seamănă, au însă un ritm melodic,îmi lasă spaţiu pentru tainiţele pe care le constru-iesc pentru a-mi aduce visele. Acolo mă închid şiacolo stau.

În rest gătesc, asta îmi place, primesc musa-firi, sau ies, partea asta însă nu-mi place prea tare.

Ţi-e dragă viaţa? Te întreb pentru că simt –deşi nu ne-am cunoscut pe viu, cum se spune – că

eşti un om foarte viu, pătimaş, greu de strunit. Sunt lucruri care se deduc dintextele tale. Se deduc. Se simt.

Da, îmi place să simt mai multe texturi, şi catifeaua şi porozităţile.Îmi plac gările la fel de mult ca şi saloanele de dans. Poate mai mult prime-le, pentru amestecul lor de fum şi renunţare. Nu glumesc, chiar îmi place îngări, cu condiţia să nu plâng după cineva.

Ce este pentru tine iubirea?

Du-mă înapoi pe colina Mokhatam, asta e vocea mea, ea se întoarcemereu spre trecut. Am iubit un bărbat în decorul fierbinte al dunelor, nu l-am uitat niciodată.

Am cedat apoi pătimaş febrelor, vrăjilor unui echinox de primăvară,e cea mai bolnavă însă dintre poveştile mele, clipele ei îmi aduc şi acum, prinintensitatea lor nemaiîncercată, nodul unei emoţii care se apropie de moar-te în gât. Nu am făcut o figură de stil, chiar asta simt, doar amintindu-mi.

Dar trecând peste asta, vreau să-ţi spun că nu cred în textele în carenu transpare emoţia, înfrigurarea nopţilor de dragoste. Un şal aşezat pesteumărul gol, dimineaţa, când nici ochii, nici vorbele nu s-au trezit, doarsimţurile au înţeles, face mai mult pentru mine decât o frază. Sau ele,umărul gol şi şalul (hai să-l facem de caşmir) împlinesc fraza.

În asta cred, în puterea dragostei de a da sens singurului drumadevărat, cel care duce, prin scris, spre moarte.

Acum însă am obosit, Aura, hai să încheiem.

Februarie-Martie 2008

24

ANUL XIX ♦ Nr. 5 (674)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Grigore Vasile plecase de acasă şise angajase vagonetar la o minăauriferă, mai departe de casă şila doar cîţiva kilometri de oraş.

Una din cele mai periculoase din zonă, o mină„curgătoare” cum îi spuneau minerii, pentru căpereţii îmbibaţi de umezeală se prăbuşeau mereu,dar unde, tocmai din cauza aceasta, munca eramai bine plătită decît în alte exploatări. Se întor-sese însă doar la o lună, la o altă mormîntare.Mama îi murise de supărare. Se aşezase în patîntr-o seară, îi chemase lîngă ea pe cei doi copiirămaşi acasă, Grigore şi Ileana, fata cea mică, şile spusese simplu. „Io... drajii mamii, oi muri... cătatu’ vost’ m-o chiemat lîngă iel... şi io m-oi duce!...Că tare îi lui urît sîngur, acolo unde îi, săracu’ diel!” Apoi, sub privirile înlăcrimate şi întrebă-toare ale celor doi, se lungise în aşternut,îmbrăcată în hainele ei cele bune, pe care lepăstra tocmai pentru un asemenea moment,îşi pusese mîinile pe piept şi închisese ochii.Nu prea credeau ei că are să moară, că doarnu mori cînd vrei, mori cînd ţi-e scris şi cîndte cheamă Cel de Sus la el!... Dar, în zori, augăsit-o ţeapănă şi rece. Nu văzuseră nimic,nu auziseră nimic şi nu simţiseră nimic... şidoar o vegheaseră amîndoi pe rînd, toatănoaptea, privind în lumînări. O găsiră moar-tă, în aceeaşi poziţie, întinsă pe spate, cuochii închişi şi mîinile pe piept. Vasile veni-se tot aşa, ca şi la mormîntarea tatălui,mînat de un presentiment şi ajunse acasă lacîteva ore după ce mama lui murise. Avusentimentul că e însemnat şi blestemat săajungă întotdeauna prea tîrziu. Grigore şiIleana rămaseră să moştenească tot avutulpentru că Vasile, îngreunat de acest senti-ment de vinovăţie, renunţă la toate. Voia s-o rupă cu trecutul şi să nu mai ştie denimic, voia să scape de tot ce-l lega depămînt şi de locul acela bătut de soartă.Ştia că de la pămînt se trag toate relele şivoia s-o ia de la capăt, undeva departe,acolo unde pămîntul nu însemna nimicaltceva decît mormîntul aurului şi al argin-tului, pe care el trebuia să-l deschidă ca unprofanator pentru a le elibera strălucirea.Nu-i făcea nici o bucurie asta, dar spera săscape astfel de toate celelalte sentimentecare-l legau de pămînt şi de locurile aceleablestemate să fie de-acum legate în lanţurişi în legi pe care nu le cunoştea şi nu leînţelegea şi pe care nici nu voia să le înţe-leagă. Au înmormîntat-o după datină, ală-turi de bărbatul ei şi tatăl lor, să stea alături înmoarte aşa cum stătuseră şi în viaţă. I-au pus şiei la cap o cruce multicoloră şi l-au lăsat pe IonPătraş, meşterul în lemn, să-i povestească viaţa,cum ştia el, în versurile lui şchioape şi simple, atîtde frumoase şi pure în realismul lor. Vasile plecăapoi în lume, cu ochii în lacrimi, dar fără săîntoarcă nici măcar o dată capul, plecă pentru anu se mai întoarce niciodată.

Cei rămaşi acasă, Grigore şi Ileana, amîn-doi necăsătoriţi, se descurcau cum puteau.Grigore rămăsese cu caii fratelui său să munceas-că pămîntul. Mergea la fîn în Deal sau la cîmp şilui îi ajungea pentru a fi mulţumit, chiar dupătoate cîte se întîmplaseră. Dar acolo bucuria erasortită să nu ţină mult. Veniseră vremuri care oalungaseră. Plecase Preda, plecaseră Molnar şiBorza şi plecase şi Boian după ei, dar nimeni numai credea că odată cu plecarea lor li se sfîrşise-ră şi necazurile. Şi pentru ca lucrurile să nu seschimbe, Borza şi Molnar se întoarseră după cevamai mult de o lună. De data aceasta veniseră cu odubiţă închisă, verde, cu şofer şi cu doi plutonieriînalţi şi vînjoşi, tăcuţi ca moartea, cu petliţe albas-tre la vestoanele închise pînă la gît şi înarmaţi cupistoale TT şi automate PPS. Borza nu obişnuia săstea prea mult la discuţii, nu-i plăcea să vorbeascădespre colectiv sau pămînt. Vorbea puţin şi scurtapoi, cînd discuţia se împotmolea, îl privea pe omîn ochi şi îi spuneau încet. „Hai să mergem la oplimbare, măi, nea ţărane!” şi rînjea. După ovreme, asta era ceea ce băgă groaza în oameni,„plimbarea lui Borza”. Cei doi plutonieri îl săltaupe om în dubiţă, urcau şi ei, împreună cu Molnar,închideau uşile de tablă în spatele maşinii, Borzaurca lîngă şofer şi plecau. Nimeni nu ştia undemergeau şi ce făceau, dar întotdeauna cînd seîntorceau, cel dus „la plimbare” semna şi intra încolectiv. Şi nimeni nu spunea nimic, degeaba îlîntrebau neamurile, prietenii, vecinii. Urme de

bătaie nu se vedeau pe ei, atîta doar că deveneauprea liniştiţi şi apatici. După o astfel de plimbare,cei mai mulţi dintre ei zăceau o vreme ca de boală.Unii îşi reveneau, dar alţii mureau ca de inimărea, de crescuseră mormintele în cimitir ca ciuper-cile după ploaie. Doctorii de la oraş scriau în acte-le de deces că muriseră ba de plămîni, ba deinimă, ba de rinichi. Mureau de boli necunoscuteoameni care nu văzuseră doctor în viaţa lor, pen-

tru că fuseseră sănătoşi întotdeauna. Cei care maitrăiau după această experienţă, parcă nu mai erauoameni. Îşi pierdeau şi mîndria odată cu avutul.Încet-încet, se înscriseseră o mulţime, iar acumerau unii care, cînd li se spunea de „plimbare”, segrăbeau să iscălească şi să se înscrie. Cu toateacestea, Grigore nu se lăsase înduplecat, dar niciBorza nu îndrăznise încă să-l ia la „plimbare”. Nuuitase noaptea aceea cînd trebuiseră să fugă dinograda lui pentru a-şi scăpa zilele. Se limitasedeocamdată doar la discuţii, repede retezate însăde Grigore, care îşi găsea imediat ceva de lucru cenu suferea amînare. Şi nu uitase că Molnar, tova-răşul lui, la el în curte se alesese cu gaura aceeaîn burtă, de numai construcţia lui ca de piatră îlscăpase de moarte, că dacă ar fi fost altul... Dar

trebuia să aibă o discuţie serioasă şi cu elcînd va. „Măi Grigó – îi spusese într-o zi – dece să ne tot certăm noi doi şi să ne supărămatîta?... Apăi, tu să ştii că pînă la urmă tot teînscriu, să ştiu bine că te omor cu mîinileastea două!” şi îi arătase lui Grigore douăpalme ca nişte lopeţi, mari şi late, cu degetebutucănoase, făcute parcă să sugrume.Grigore mîrîi privindu-l pe sub sprîncene cu oură nedisimulată. „Nu mă înscriu... şi ce mi-ţ’ puté’ face?... Că doară nu-ţ’ îndrăzni să măomorîţ’!” Borza rînji aşa cum îi era obiceiul şiîl privi cu capul puţin lăsat pe un umăr şi cuochi care parcă întrebau „Oare?”, dar glasullui spuse altceva. „Tu oi fi mai căpăţînos caalţii?... D’apăi, io am îndoit oameni mai tarica tine, mă’ Grigó!” Dar pe el nu-l puteau con-vinge cu una cu două. La „plimbare” nu-lputeau lua pentru că Grigore umbla întot-deauna cu barda la el şi cu Bujor la picior şise ferea să treacă pe uliţe după lăsarea întu-nericului. Iar dintre oameni nu-l puteau sălta,ca pe alţii, pentru că s-ar fi opus şi nu era deglumă cu el cîtă vreme avea barda aia în mînăşi cîinele lîngă el. Cu Grigore trebuia aplicatăaltă tactică. Borza rînji gîndindu-se la asta.Începuse să devină rutină „plimbarea” cudubiţa şi se cam săturase. Simţea nevoia uneischimbări.

Într-o seară, după ce băuse împreunăcu Molnar şi cu plutonierii două sticle depălincă fără ca ceva să se vadă pe el, sehotărî. Molnar se îmbătase peste măsură, aşacă renunţă la el. Unde voia el să meargă, nu-l putea căra în spate. Îşi luă doar matahalelecu el şi se strecură nevăzut şi neauzit sprecasa lui Grigore. Cîinele nu era acasă, ăsta arfi fost o problemă, dar în seara aceea se duse-

se probabil după vreo căţea. Cînd intrară în casă,Grigore rămase trăznit, nu-şi imagina că cinevaputea avea atîta îndrăzneală. Se gîndi că poate îiuciseseră cîinele, pe Bujor, dar nu-l auzise lătrîndşi nu auzise nici vreun foc de armă, poate că-lomorîseră cu vreo bîtă. Acum era singur, de vremece singurul lui aliat nu mai era. Ileana, care trebă-luia prin casă, se lipise cu spatele de perete, rămî-nînd ca o stană de piatră, cu gura întredeschisă şiochii măriţi de spaimă. Grigore văzu privirile celordoi plutonieri încărcate de subînţelesuri neruşina-te cînd se uitaseră la ea. Ileana nu era fată urîtăşi Grigore ştia ce însemnau privirile lor după cumşi ea săraca ştia, căci plutonierii se luau mereu defemei pe uliţe, de le mersese vestea. „Nu ne ome-neşti cu ceva?” întrebă Borza zîmbind şi înaintîndspre masă ca şi cînd ar fi dorit să se aşeze.„Plecaţ’ din casa me’! mîrîi Grigore încruntat, darfără să ridice tonul. Plecaţ’ pînă nu vă scot maţă-le!” şi apucă în pumn cuţitul aflat pe masă. Unuldintre plutonieri ajunse în stînga lui şi-şi scoaseîncet automatul de la umăr. Îl pendulă uşor ţinîn-du-l de bandulieră şi îl lansă apoi cu forţă, izbin-du-l pe Grigore cu vîrful ţevii drept în rinichi, oclipă după ce auzi strigătul Ilenei. Grigore căzu îngenunchi mugind ca un taur rănit pe cînd Ileana,dînd un ţipăt scurt, se repezi spre el. Celălalt plu-tonier întinse mîna s-o apuce, dar îi agăţă cu dege-tele doar un umăr al cămăşii subţiri de in care,smucită, se sfîşie deodată, lăsînd-o cu sînii goi.Ţipă îngrozită, încercînd să-şi acopere cu palmeleţîţele mici de fată mare, dar plutonierul o apucăde mîini şi i le depărtă de trup, privindu-o cu guracăscată şi pofticioasă. Se aplecă spre ea şi începus-o sărute pe gît, pe umeri şi pe sîni, muşcînd-o şiumplînd-o de salivă urît mirositoare, pe cînd ea sezbătea gemînd, ca o păsăruică prinsă în laţ, încer-cînd zadarnic să se elibereze.

(fragment)

DEBUT

MARCEL SECUI

Capcana

MARCEL SECUI s-a născut la Cluj Napoca (26 ianuarie 1955). Locuieştela Braşov, după ce a locuit, până in 1985, la Baia Mare. A absolvitLiceul de cultură Generală Nr. 3 din Baia Mare (actualmente ColegiulNaţional Vasile Lucaciu), promoţia 1974, apoi Institutul AgronomicDr. Petru Groza din Cluj-Napoca, Facultatea de Zootehnie şi MedicinăVeterinară, Secţia Zootehnie (actualmente Academia de Studii Agri -cole), promoţia 1985. Are o biografie demnă de pana unui romancierca Hemingway: a exercitat funcţiile de miner, şofer, electrician la BaiaMare, şef de fermă, tehnician de fermă, director general, consilier,apoi a devenit şomer la Braşov, iar în cele ce au urmat, inspector devînătoare… la Bucureşti. Între pasiuni figurează, în ordine alfabetică,vânătoarea, pescuitul, cititul, scrisul. Scrie de câteva decenii. N-a cola-borat niciodată, la nici o revistă de cultură, cu o excepţie: foile elabo-rate pe când era elev. A încercat să se apropie de lumea literară. Fărăsucces însă. După Revoluţie a depus manuscrisul masiv al unui roman(de circa nouă sute de pagini) la Editura Cartea Românească.Dezamăgit, descurajat însă, s-a retras şi… a continuat să scrie.

25

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

MAI 2008

Amintirea grijilor

opt sute acolo nouă dincolovreo patru pe maşină pe bucateo sută pentru cerşetorio alta pentru biluţele îngurgitate per os

şi aşa mai departe şi aşa mai departete inspiră cântă barde

Neglijenţa de-a fi

Vieţuind neglijent pe lângă garajede parcă nu li se poate întâmpla nimic răucu eczeme luminiscenteluminând comorile din pubelăcâini căţei căţeluşe căţelegrup canin cu domiciliu stabil în curte la bloclatră insomniaci apatici nervoşiîn misterioasa lor viaţă şi nu le pasă deloccă venele lor zbârnâinde cântă sub stelesub degetele inclemente ale harpistei demente

De lucru

Stricat de viaţă stricat de neviaţăde gât cu mainimicul care mi-sun aparat de fabricat toxine greaţămă mai prezint doar ca trimisde Vechiul Tărâmde unde am venit ca să dărâmpe-aici ce e de dărâmatdar nu mai e de lucru – pace iar îngerul mi s-a-ncruntats-a pus în somn suspină doar şi tace

De lucru

Îmi pierdusem dinţii şi-mi pierdusemşi falşii dinţiacu’ eram îngrozit şi nu mai aveamunde să mă ascundnici în părinţinici în fuga cu zimţiîn nici un afund

beau berefumezşi sunt birocrat

ce viaţă de dulcece trai minunat

O cenuşă

cinci copii aproape goi pe-o singură colinămi-arată cum pot ei să levitezeprintr-un efort de concentrare a tâmplei stângi

încerc şi eu şi plâng de fericireiar dacă plângi îmi strigă ei în curând o să se-ndepărtezepământul şi n-o să-ţi mai revină

mă ridic înainte prin aerul de searăşi deodată începe tâmpla să doarăşi mâna stângă până la subsuoară

e cenuşa care cerne şi cernepeste copiii de odinioară

Doze

Ies din loc şi în alt loc privesc jocurile urmaşilor

Mănânc din urât în mai urâtflămând nesătul mereu

Pentru a porni cumva inima staţionarăcu doze mari de tetratraklină

Tăvălindu-mă prin odăi prin grăsimea penultimăvrând într-una a-mbrăţişa Femeia Mea

În sfârşit entuziast până la moarte de melancoliasclipind dincolo

Din office book

Nu toată ziua-bună-ziua cu mâinile-n detergenţiNu câtu-i ziulica ziuă cu umărul sub genţiNu visând zi-de-zi gepizi şi celţiaici pe malul Crişului Negru

Amiaza nucleară cu pustietăţi erogene undevape la ţară unde din absenţă iesreflectorii autiştii drumurile pofteleşi toată cruzimea mentală

De la lingurică începe ziua mareo lingurică în curs de eroziunedintre pliurile grena câţi acizi câte bazea măsurat ea încercând să umple biografia-minu-ne

Lingurică singuricăeste că şi ţie ţi-e fricăde nimic din nimică

Iar tu împărăţie a spiritului nici că-mi simţi lipsa

Ioan Moldovan

26

ANUL XIX ♦ Nr. 5 (674)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Îmboldit de zilele decisive din august 1991,când a avut loc puciul împotriva luiGorbaciov, tentativă ilegitimă eşuată

datorită sprijinului populaţiei moscovite acordat luiElţîn – poetul Evgheni Evtuşenko a mai scris unroman, Ne umirai prejde smerti. L-a elaborat, cumprecizează în final, între 1991 şi 2 aprilie 1993, laGulripşi – Peredelkino – New York – PompanoBeach – San Juan – Staţia Zima – San Juan – Tulsa– Nürnberg – Mobile – Sant Walley – SanktPetersburg – Londra – Shelling Community – Tulsa(dovadă a peregrinărilor sale continue). Romanul afost publicat în 1995 şi tradus în numeroase limbi.Cu întârziere, a apărut şi la noi. (Evgheni Evtu -şenko, Să nu mori înainte de moarte, în româneştede Ştefan Dumitriu, Editura CD PRESS, 2007)

1

Epicentrul romanului Să nu mori înainte demoarte îl constituie, aşadar, puciul fracţiunii dogma-tice din conducerea de partid împotriva celor doilideri de stat consideraţi prea liberali: PreşedinteleUniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, şi PreşedinteleFederaţiei Ruse, Boris Elţîn. Lovitura de stat a avutloc în dimineaţa zilei de 19 august 1991. Gorbaciov,aflat la odihnă în Crimeea, a fost consemnat în vilasa de către gărzile de corp; iar unor unităţi militarespeciale li s-a ordonat să pătrundă cu tancurile înMoscova şi să se îndrepte spre „Casa Albă”, nouaclădire a Parlamentului rus, cu scopul de a-l imobili-za pe Elţîn. Din acest nucleu fierbinte, de numaicâteva zile, într-un prim strat decisiv al cărţii, de cro-nică istorică, e reproiectată viaţa actorilor principaliai dramei şi verigile acesteia. Autorul nu opteazătotuşi univoc pentru această formulă; el nu doar îiadaugă şi altele, ci o despică şi pe ea însăşi în abor-dări directe şi în trimiteri aluzive. Cunoscătorul isto-riei sovietice va decoda şi personajele fără nume,purtând doar porecle inventate; necunoscătorul, saucel cu memoria înceţoşată de trecerea deceniilor, seva mulţumi cu identităţile certe, împrejmuite deapropouri.

Conducătorii principali au şi nume, şi pore-cle. Gorbaciov este „Fiul de Ţăran”, uneori „Băiat alOcupaţiei”, întrucât, în timpul războiului, s-a aflat laStavropolul cucerit de nemţi, detaliu biografic ceavea să-i alimenteze fricile, laolaltă cu amintireacelor doi bunici căzuţi pradă deportărilor staliniste.Elţîn e „Copilul Barăcilor”, înainte să fi ajuns lafuncţia de „Guvernator de Partid” la Sverdlovsk.Hruşciov e „Marele Mujic al Istoriei”, care a marcat-o pe aceasta în mod contradictoriu. Nenumiţi directsunt „Autorul Sonetelor şi al Caselor de Nebuni”(Andropov); „Stăpânul Azerbaidjanului” (Aliev); sau,dintre apropiaţii lui Gorbaciov, adversari ai pucişti-lor, „Gruzinul Global” (Şevardnadze) şi „Bărbatul dinIaroslavl” (Iakovlev). Conducătorii puciului sunt cutoţii caracterizaţi prin aproximări de acelaşi fel, casă li se şteargă cât mai curând amintirea:„Comunistul Curat ca Lacrima”, „PucistulRomantic”, „Generalul cu Cicatrice”; dar şi oportu -niş tii trecuţi de partea lui Elţîn: „Democratul-Copcă”, „Maestrul Banchetelor Oficiale”,„Misteriosul Purtător de Cuvânt”, „Democratul-Modest-Elegant”. Ruşii vârstnici vor fi ştiind cinesunt „Marele Om al Lagărelor de ConcentrareStalinistă” ori „Mareşalul”, cel care s-a amestecat,îmbrăcat civil, printre apărătorii „Casei Albe”, men-ţinându-se indecis între taberele opuse şi în finalspânzurându-se (după cum şi „Comunistul Curat caLacrima” o va sfârşi împuşcându-se). Pentru alţi citi-tori, ei rămân apariţii periferice dintr-un roman cutramă deopotrivă istorică şi imaginară.

Aşa e Gorbaciov în capitolul Mai e mult pânăla-nchisoare, nu fără temei subintitulat „Capitol ipo-tetic”, întrucât romancierul poate doar să dibuie fră-mântările sufleteşti încercate de Mihail Sergheieviciîn zilele arestului la domiciliu: amintirile despre tată,rememorarea copilăriei, „frica de închisoare” care l-a marcat de timpuriu, treptele ascensiunii în umbracelor trei succesivi conducători (Brejnev, Andropov,Cernenko).

Aşa e Elţîn, cel cu faţă dublă, conformist pevremuri, înnebunit că tocmai lui i-a revenit sarcina

de a duce la îndeplinire hotărârea centrului de adărâma Casa Ipatiev din Sverdlovsk, în subsolulcăreia fuseseră executaţi ţarul şi familia acestuia;fostul activist ajuns acum, ca Preşedinte, „un berbecde asediu” căruia şi „lipsa de nuanţe” îi este „defolos”.

Mărturiseşte autorul: „Nu fusesem niciodatăun fan înrăit al acelui fiu cam din topor al Uralului,care nu era destinat să devină instrumentul migălitcu fineţe al istoriei”. Simpatia lui se îndreptase maimult către Gorbaciov, „[…] primul şi singurul om dinistoria Rusiei care le-a permis compatrioţilor săi să-l critice şi chiar să-l înjure. Lucrul de care aceştia auprofitat din plin”; cel care îi tot amânase luarea decuvânt incendiară la cel de al Doilea Congres alSovietelor, până să-i transmită biletul explicativ:„Mâine-le dumneavoastră e poimâine”; dar şi acelacare, eliberat din Crimeea, rata ocazia de a partici-pa la mitingul popular în favoarea lui Elţîn (cu carese aflase în conflict), oferindu-i acestuia prilejul de a-l debarca în curând, odată cu prăbuşirea URSS.

Simpatiile şi antipatiile lui Evtuşenko se aflăla vedere. Aflat de partea „Casei Albe”, ca uniculscriitor recitând din balconul acesteia „cea mai bunăpoezie proastă a mea”, îi agreează pe toţi apărătoriiei: de la personalităţi de seamă precum „GruzinulGlobal” ori „Omul-Violoncel” (Rostropovici), venitanume în acest scop din străinătate, până la perso-naje reale, dar aproximate în felul arătat, „BătrânicaRuso-Pariziană”, ori cronicarul „blocadei leningrăde-ne şi-a tragediilor partizanilor din Belarus” (Ales’Adamovici) – până la eroii fictivi ai romanului.

„În ziua aceea, ţara se împărţea în trei părţi.Prima – speriată – dorea să se întoarcă la ziua deieri. A doua – încă nu ştia cum va fi ziua de mâine,dar nu-şi dorea să se întoarcă la ziua de ieri. A treia– aştepta să vadă ce se mai întâmplă.” Ultimii, inde-cişii în aşteptare, erau cei mai mulţi. Dar s-au recru-tat dintre ei destui care, pe măsură ce balanţa s-aînclinat de la prima categorie la cea de a doua, şi-auoferit acesteia serviciile.

Opţiunile pro şi contra nu înceţoşeazăluciditatea autorului. Nu are iluzii cuprivire la vreuna dintre tabere: „[…]

din păcate, noi nu-l aveam pe Allende, dar, din feri-cire, nici puciştii nu-l aveau pe Pinochet” (ca laSantiago de Chile, în 1973). Nu are iluzii nici în pri-vinţa adversarilor: „Era un puci făcut cu mâini tre-murătoare”, „iar complotiştii înşişi erau de fapt nişteversaillezi, deşi se pretindeau comunarzi” (precum laParis, în 1871); şi nici în privinţa felului în care „aisăi” îşi vor gestiona victoria: „Una dintre aceste ati-tudini permise de libertate este libertatea de ajigni”.

2

Cartea o traversează două personaje menitesă asigure coerenţa atâtor fragmente disparate:anchetatorul penal Stepan Palcikov şi fotbalistulProhor Zalîzin.

Cu „viaţa personală a anchetatoruluiPalcikov” începe şi se termină romanul. Acestalucrează la Ministerul de Interne, al cărui ministrueste însuşi „Comunistul Curat ca Lacrima”; de dra-gul muncii îşi neglijează soţia, pe Alevtina (şefa sec-ţiei reptilelor din grădina zoologică moscovită) şifiica, Nastea; în timpul puciului, primit în audienţăde ministru, îşi dă demisia; trece de parteaPreşedintelui Rusiei, devine unul dintre oamenii luide încredere, îl apără şi chiar îl salvează; după victo-rie este însă marginalizat, în beneficiul învârtiţiloraciuaţi pe lângă noua putere; şi, spăşit, revine înfamilie, convins că mai degrabă acolo îi este locul –după cum tot încercase Alevtina să-l convingă…

Evtuşenko e un microbist, toată viaţa pasio-nat de fotbal. De aceea îi acordă un rol principal(mai extins decât anchetatorului) lui Zalîzin, zisLîzea. Îi narează în detalii mărirea şi decăderea. Afost unul dintre fotbaliştii renumiţi ai ţarii, a urcattreaptă cu treaptă până la selecţionarea în echipanaţională, alături de cinstiţi şi necinstiţi, colegi dedi-caţi meseriei şi conducători afacerişti. A jucat pestetot. Aflăm despre aventurile sale dintr-un turneu înChile, dar şi despre deplasarea la Chişinău a celorajunşi „seniori”, totuşi incapabili de a se lăsa bătuţi,din politeţe, de localnici. Colegi de echipă cu Lîzea

au fost „Marele Portar” Aleksei Petrovici, „RegelePasei cu Călcâiul”, zis „Elefantul” şi alţii. E prietencu instalatorul roşcovan poreclit „Van Gogh”, fostcombatant (fără voie) în Afganistan. Faima lui Lîzeaa fost atât de mare încât, chiar şi după ieşirea sa dinactivitate, garderobierul Semion Palîci, din cafe-neaua „Frumoasa Primăvară” – pe rol de exponental memoriei populare – continuă să-l venereze neabă-tut.

Povestea lui Lîzea e intersectată cu ceaa alpinistei Lotka, originară de prinpreajma lacului Baikal (ca şi autorul),

„lotca pe mal”, cum i se zice la un moment dat. Eîndrăgostită nebuneşte de Prohor, chiar şi părăsită îiurmăreşte jocul din tribune, nu visează decât la el;celor doi reîntâlnirea o prilejuieşte tocmai ostilitateafaţă de puci, dar cu un deznodământ tragic: îndră-gostita de escaladări se prăbuşeşte tocmai la mitingdintr-o nouă tentativă de ascensiune, iar iubitul ei,în ciuda victoriei alor lui, se simte înstrăinat în pro-pria-i ţară, recăzând în fosta sa existenţă, de beţivîn mizerie.

„Poveştile” inventate au menirea să înviore-ze cronica evenimentelor şi să dea consistenţă tabe-rei „Casei Albe”, ceea ce şi reuşesc în bună măsură,chiar dacă mai şi plătesc tribut unor întorsături faci-le. Personal, cel puţin, resimt în acest fel detaliul cuariciul Ciunea, unicul care îi ţinea tovărăşie luiZalîzin în existenţa sa decăzută, înaintea puciului –până să fie redat pădurii, gest simbolizând, pe cât destrăveziu, pe atât de uşurel, libertatea râvnită deoameni; şi aşa îmi pare a fi goana soţiei şi fiicei luiPalcikov după reptila scăpată din grădina zoologică,înspăimântând lumea, dar blândă cu cei care o îngri-jesc.

Funcţii de „umplutură” au şi unele persona-je secundare din roman. De exemplu, tadjicul tan-chist, „Omul Munţilor Mari” trimis de pucişti prin-tre „Oamenii Caselor Mari” întru supunerea lor –tocmai el, apăsat sufleteşte de o îngrozitoare trage-die care, în zona de graniţă cu Afganistanul de undeprovine, îi nenorocise familia: o victimă menită sădevină călău! La drept vorbind, şi pe „Bătrânica Ruso-Pariziană”,participantă entuziastă la mitingul de susţinere a„Casei Albe”, autorul o foloseşte cu un scop precis:acela de a reabilita emigraţia albgardistă, ca prinexcelenţă patriotică faţă de fosta dar şi viitoareaRusie, o dovadă intermediară în timp fiind şi luptaatâtor imigranţi ruşi în rezistenţa franceză, împotri-va ocupanţilor nazişti. „Bătrânica” oferă prilejul de aaduce în discuţie un număr mare de scriitori şi gân-ditori din emigraţie: pe Vladislav Hodasievici,Gheorghi Ivanov, Gheorghi Adamovici, KirillPomeranţev, Irina Odoievţeva, Nina Berberova,Nikolai Berdiaiev, Lev Şestov, Evgheni Zamiatin ş.a.Ea devine astfel purtătoarea directă de cuvânt a luiEvtuşenko; care îl pune şi pe un alt participant lamiting, fost deţinut în Insulele Solovki, „om căruntşi gârbovit, c-un şirag de dinţi de metal ce-i marcafigura”, să pronunţe vorbe bune în apărarea tocmaihuliţilor Gorki şi Maiakovski, unul, cu intenţii ghici-te de Stalin, pentru care l-a şi „omorât”, celălalt –nu „un călău, ci o jertfă”.

(continuare în numărul viitor)

ION IANOŞIEvgheni Evtuşenko – Să nu mori înainte de moarte

27

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

MAI 2008

Da, da, ăla de jos e Raul Marinescu.Raul, bărbatul cu care a plecatCorina. Unica mea înfrângere eroti-că. I-aş trage cu plăcere un glonţ în

cap, iată, îl văd perfect prin lunetă, dar nu sunt pusaici ca să-mi plătesc poliţele. Mai ales că nici nu-mipasă, de fapt. Corina s-a estompat de mult, abiadacă îi mai pot recompune chipul din memorie, autrecut 14 ani de-atunci. Iar Raul e chiar o gelatină,ce-o căuta el aici, acum? Ştiam că-i place să se simtăîn siguranţă, totdeauna a evitat conflictele, momen-tele tensionate, deşi e ditamai găliganul. Când amavut discuţia finală cu Corina, a ieşit, laş, din came-ră, încercând să facă pe învingătorul mărinimos,care-i acordă rivalului doborât privilegiul unei ulti-me audienţe la regină. Mă mir că a ieşit în piaţă,gură-cască. Atâtea stagiuni în care i-a jucat pe Şte-fan cel Mare sau Vlaicu-vodă, plin de eroism caorice actor cabotin, să-l fi transformat în aşa hal,încât să-şi dorească să simtă istoria pe propriapiele? Aproape că îl stimez, acum, când lunetapuştii mele îl transformă într-o umbră mişcătoare,încadrată între două repere fosforescente şi cu un„V” în dreptul scăfârliei. Dacă n-aş avea alte treburi,l-aş invita la o bere, cine ştie de când nul-a mai întrebat nimeni cum s-a simţitcând a jucat trei minute alături deGheorghe Dinică şi ce vitejii a mai făcutîntre timp?...

Cade seara şi se apropie momentulcând trebuie să-mi fac din nou simţită pre-zenţa. Nu e frig deloc, însă e destulă ume-zeală aici în pod, sper că sinuzita mea cro-nică n-o să-mi facă taman acum vreo figu-ră. Nici algocalmin nu am la mine, am ple-cat în grabă de acasă şi de-abia peste câte-va zile voi putea să ies de-aici, dacă nu seîntâmplă ceva neprevăzut. Mereu am ratatmomentele îndelung pregătite, în timp ceimprovizaţia, nu ştiu de ce, mi-a ieşit întot-deauna la fix. M-a trădat, probabil, obsesiacompletitudinii, de care sufăr mai ceva capersonajele lui Jules Verne, în analiza luiRoland Barthes. Am, din această cauză, o reputaţiecu totul nemeritată de prestidigitator, de improviza-tor providenţial, care salvează situaţiile compromi-se, deşi eu sunt, fireşte, cu totul altfel. „Sunt timid,dar mă tratez”, cum sună acea vorbă tâmpită, pecare o auzi atât de des, mai ales la oamenii care nusunt nici timizi, nici sub vreun tratament oarecare.Îmi plac, în realitate, lucrurile bine făcute şi eveni-mentele bine organizate, îmi place să simt pămân-tul sub picioare, iar dacă este şi o placă de beton,e cu-atât mai bine. Dar acum zac aici, în pod, vizavide nişte statui care putrezesc în umezeală de maibine de un secol şi aştept ca ăştia din piaţă să semai încălzească şi să se adune, ca să pot să le dauîncă o doză de senzaţii tari, cu care să se întoarcăîn sacoşă acasă, victorioşi, în locul puilor de gostatsau al sticlelor de lapte pe care le cărau până acum,palpitând de emoţie de parcă ar fi câştigat PremiulNobel. Îi simt fremătând de un eroism îndelungreprimat, de ceva ce nici ei nu pot defini, furnică-turile din mâinile şi picioarele lor urcă până la mineşi fac să tremure trepiedul pe care am fixat puşca.Vor să le povestească odraslelor cum au pus ei umă-rul la dărâmarea dictaturii, în timp ce ăia se gân-desc, resemnaţi, că lu’ tăticu’ iar îi put picioarele şică n-au apucat nici azi să-l buzunărească de ţigări.Am văzut, ieri şi-alaltăieri, şi câţiva profesori de-aimei, de la Filologie, nu mai erau deloc savanţi şi eli-tişti, se amestecau cu vulgul care nu auzise nicioda-tă de Hjelmslev şi de Ricardou, cu patibularii ăştia,care râd cu poftă la poantele răsuflate de la„Tănase”, care pe ei îi oripilau pân-acum câteva zile.Nu se face să-i dezamăgesc. Cum adică, revoluţia s-a terminat înainte de a intra ei în acţiune? Au statatâta la coadă, să ajungă, în sfârşit, în faţă, şi seîntorc cu mâinile goale acasă, la soţia tremurând degrijă şi la copiii plini de importanţa momentului?Trebuie să-i servesc, deşi mi-am uitat acasă algocal-minele şi stiloul Montblanc, de care nu mă despartnici când merg la consfătuiri cu tovarăşii. Fie ce-ofi, trebuie să-mi fac datoria până la capăt.

Dar lui Raul chiar c-ar fi haios să-i bag obucată în scăfârlie. Să-l văd cum dă din braţe dezor-donat, fără să înţeleagă ce i se întâmplă, în timp ceaşchii de craniu, sânge şi bucăţi de creier îi stro-pesc pe eroii din jur. Să văd mulţimea cum urlă şise răsuceşte în toate direcţiile, căutând să vadăceva în obscuritatea din jur. Să văd cum gâlgâie

neputinţa în guşile lor, în timp ce indignarea îi sufo-că, iar băieţii noştri, care atâta aşteptau, strigă„teroriştii, teroriştii”. Ar vui televiziunea liberă şiziarele, şi ele, în sfârşit, eliberate de sub tutela cen-zurii, sub care au dus-o, până la urmă, atât de bine.Ar şedea apoi pe un catafalc de circumstanţă, întinscât e de lung şi flasc, acoperit cu flori, înconjuratde lumânări şi recunoştinţă naţională, iar un cretinanonim ar rosti la televizor un panegiric inflamatde metafore şi lozinci şi, neapărat, plin de amenin-ţări apocaliptice la adresa teroriştilor care pun înprimejdie cuceririle revoluţiei ăsteia de rahat. Iarel, Raul, stă ca prostul în mulţimea asta buimăcită,care murmură ceva ininteligibil, şi nici nu ştie cesoartă măreaţă l-ar aştepta, dacă n-aş fi atât de bineantrenat. S-o gândi, oare, la ceva mai de Doamne-ajută, sau tot la grimasa genială a lui MarlonBrando în „Naşul”, cu care ne împuia capul, încamerele noastre flămânde din Grozăveşti, în timpce încerca, transportat de efort artistic, să ne-oarate pe viu? Văd că a avansat chelia lui incipientăşi şi-a lăsat o bărbuţă din alea „de trei zile”, să-iascundă ciupiturile de vărsat. Degeaba, n-are faţăde erou. Ar arăta pe catafalc ca o chiftea socialistă,fără ou şi cu multă pâine în loc de carne, din carevezi prin galantarele expresurilor de la Gara deNord. N-ar mai putea nici măcar să „joace obiectul”,cum spunea el, în limbajul lor ezoteric, de actoriinculţi, pentru care tratatul de artă actoricească allui Michael Cehov e mai important decât Biblia. Eclar, nu face să-i dau Corinei emoţii pe care nu le

merită. De ajuns că la temelia vechii Românii i-ampus pe de-alde Filimon Sârbu şi Ilie Pintilie, ce sensare ca şi pe-asta nouă să o clădim pe trupul molâual unui Marinescu bezmetic, pentru care ştifturilede filme de la Hollywood reprezintă chintesenţa vie-ţii şi operei?... Îi avem pe Dinescu, Caramitru, DanIosif, e de-ajuns. Prea mulţi eroi strică şi la revolu-ţii mai mari. Nu e cazul să lărgim panteonul.

Aş fuma o havană, dar în ultimeletrei săptămâni nu mi-a mai statgândul la asta şi cred că nu maiaveam nici una pe-acasă. Mi s-a

atras atenţia să fiu cât se poate de discret, invizibilchiar, să nu-mi deconspir prezenţa şi, mai ales, sănu fiu prins. Fumul de trabuc, ieşind de sub acope-rişul delabrat al cavoului Băncii Comerciale, înPiaţa Universităţii, nu intră în scenariul care mi-afost înmânat, cum nu intră nici asasinarea mârşavăa unui actoraş lipsit de talent. Rrromânia democra-tică, rrrevoluţia, noua putere au nevoie de miturifondatoare, iar teroriştii trebuie să rămână un mit.Un securist prins de gărzile revoluţionare, identifi-cat cu nume, prenume şi funcţie şi arătat deTatulici la televizor, n-ar mai avea nici un mister şinici un haz. Iar Tzvetan Todorov ne-a învăţat că fan-tasticul se hrăneşte din mister, din incertitudine.Teroriştii invizibili trebuie, deci, să rămână în scenăîncă vreo săptămână-două, până se instalează ăştiabine, să nu-i mai poată da nimeni jos nici cu tunul.Odată cu imaginile cu Marinescu pe catafalculnaţional, arunc la coş şi pofta de a fuma un trabuc.Mă întind şi încerc să-mi schimb starea de spirit,contemplaţia tulbură acţiunea. Nu-mi pot permitesă mă las dominat de melancolii erotice şi de senti-mente reziduale, sunt ani buni de când am alesacţiunea.

Ce e interesant la ăştia de jos, în afară defaptul că nu bănuiesc nimic, e că au o poftă nebu-nă de a fi utili, de a se devota. Patriei sau celorlalţi.Vecinii de coadă la carne, pe care săptămâna trecu-tă i-ar fi strâns bucuroşi de gât, au devenit fraţii lorbuni, alături de care manifestă şi strigă, ca într-oşedinţă de terapie în grup. Nu le trece prin capete-le ălea seci, tâmpite de foame şi de propaganda„Europei libere”, că mâine societatea va crea alte„cozi”, în care se vor înghesui unii pe alţii, tot pen-tru o bucată de pâine, tot pentru o ciozvârtă cuceva mai multă carne pe ea decât ciozvârta vecinu-

lui. De două zile încoace, se adună în cen-tru, fac baricade şi „brigăzi” revoluţionare,controlează maşini goale, saltă trecătoriicare li se par suspecţi şi îi duc la secţia depoliţie, convinşi de misiunea lor sfântă,pentru salvarea Rrromâniei. Spre seară,vezi diverşi bătrânei cu sufertaşe, aducândceai, supe şi sandviciuri eroilor de pe bari-cade. Cu toţii sunt pătrunşi de importanţamomentului. Bălcescu şi Ana Ipătescu,Tovarăşul şi Tovarăşa, mântuitorii poporu-lui. În fiecare zace un conducător refulat,un Mesia care, până alaltăieri, se ignora.Credeam că anii de cozi zadarnice la „tacâ-muri”, de frig şi umilinţă, de demascări şişedinţe, i-au vindecat pe veci de tentaţia dea-l imita pe Ştefan Gheorghiu, în frunteacoloanelor sindicale, manifestând împotriva

burghezo-moşierimii, pentru o viaţă mai bună. Daruite că băieţii noştri, deştepţii ăia care au aranjattotul, s-au înşelat încă o dată. Şi doar i-am spus de-atâtea ori lui Ioşca să nu se mai ia după manuale-le americăneşti de sociologie şi psihologie socială,că românul e un animal imprevizibil, care nu înca-pe în conceptele lui Goffman. Patruzeci de animerge încolonat şi votează ca o vită, cum îi spuneşeful de post, dar, dacă apuci să-l scoţi în stradă,praful şi pulberea. Patru decenii la rând intră, zi dezi, în pielea robotului social şi îşi vinde fără ruşineaceastă imagine, după care, brusc şi cu desăvârşirestupid, în el se naşte eroul. Sunt curios ce gândeş-te Ioşca acum. Săptămâna trecută era convins că osă-i manipulăm pe dobitoci la fel de bine, chiar dacăne schimbăm recuzita şi instrumentarul. Suntcurios ce gândeşte, pentru că sunt sigur ce face: eîn noua putere, croieşte planuri revoluţionare şidemocratice, tună şi fulgeră împotriva teroriştilor.Iar asta nu era prevăzută în plan. Unii amici de-aimei sunt de-o consecvenţă demnă de invidiat.

N-am mai avut unde să mă uit latelevizor, aici în pod de-abia dacăpâlpâie un bec anemic, şi ăla binecamuflat. Nici n-am avut cum să-l

instalez, măcar, un tip urcând scările BănciiComerciale c-o antenă şi un televizor în braţe ar fifost suspect chiar şi cu o săptămână în urmă, cândnimănui nu-i ardea să se mai mire de ceva. Mă-ntreb dacă l-au împuşcat pe Ceauşescu. Probabil căda, îl au în mână de două zile şi bănuiesc că mânaîi frige deja. În locul lor, îl lichidam din prima: ceviitor ar avea o revoluţie fără sângele ţapului ispă-şitor? Probabil însă că vreun alt băiat deştept, de lanoi, a sugerat că suspansul ajută la întărirea noiiputeri mai bine decât sângele comandantuluisuprem. Nu se gândesc, nefericiţii, că mai târziu vortrebui să dea explicaţii şi că vreun fomist de presar,deşteptat dintr-un somn de decenii, va diseca proce-sul, fotogramă cu fotogramă, şi va descoperi, pânăla urmă, vreo fisură, în timp ce lichidarea eroică, petreptele care duceau spre elicopterul de pe acoperiş,ar fi reprezentat un sarcofag ermetic, sub careîntrebările ar fi tăcut, ca la Cernobâl, pentru tot-deauna. Nu mai contează, oricum. Locomotiva isto-riei a pornit deja şi, din câte intuiesc, băieţii noştriau uitat să-i monteze şi frâne.

(fragment de roman)

RĂZVAN VONCU

De veghe la catafalculRevoluţiei

Răzvan VoncuFoto: Aura Christi

28

ANUL XIX ♦ Nr. 5 (674)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

La frizer (deşertăciune şi dezordine)

În ziua în care şi-a început cercetarea, cuslaba hotărâre de a o aşterne pe hârtie,pentru Oreste Reis nu era foarte clar

ceea ce căuta efectiv. Sigur, pe EA. Dar cu adevă-rat? Chiar cu adevărat? Nu era oare subjugat deabsenţa ei şi incitat de nevoia imperioa-să de a umple această absenţă, de a-igăsi motive fără să poată spune cu sigu-ranţă că dacă ar fi găsit-o, totul ar fifost ca la început? Nu se pregătea oaresă ducă la bun sfârşit acea călătorie pecare orice suflet, cât de cât sensibil înfaţa neîmplinirii melancolice care îllocuieşte dintotdeauna, ştie că trebuiesă o facă într-o zi sau alta, pentru unmotiv sau altul? Iar ea, nu fusese oareea cea care, la început, a ascuns cu gra-ţie şi altruism rampa de autostradăcare îl chema să se măsoare cu distan-ţele, până a blocat această ieşire cu aro-ganţă şi nepăsare? De ce numai acum,când dispăruse, aşa-deodată, dorea atâtde mult să o găsească?

În ziua în care şi-a început cer-cetarea, Reis îşi pierdea timpul cu aces-te întrebări inutile şi sterile. Pentru asuporta acest sentiment de abandon înfaţa aridităţii şi sterilităţii, stătea într-un bar de lângă gara din micul orăş încare locuia. Era acolo pentru că îşiaştepta rândul la frizerul de alături. Sehotărâse să-şi taie părul foarte scurt şisă se îngrijească mai mult, cu speranţavagă de a semăna din ce în ce mai multcu cel care învăţase să se numească,conform unei ştiinţe total necunoscutepână cu câteva zile în urmă, „părăsitulînvingător”.

Practic EA îl părăsise. Era sigurde acest lucru. Spunea „practic” pentrucă în acel bileţel EA spunea că nu eraaşa, că îl mai iubea, că îi era dor de el;dar cu toate acestea plecase departe,având drept scuză faptul că plecase dincauza serviciului. Pentru ea, era maibine să fie departe decât aproape. Cândera aproape, uneori, vroia să fie depar-te de ea şi totuşi nu-şi dădea seama dacăşi ea era acolo sau nu. Această falie din„discursul său îndrăgostit” lăsa să seîntrevadă o prăpastie şi trăgând cuochiul, se puteau recunoaşte silueteletuturor oamenilor timpului său, prizo-nieri într-un tobogan pentru indecişi, pecare este permis să te aventurezi numaicu un echipament special prevăzut cu ventuze; unşir interminabil de oameni „prinşi”, concentraţi sărătăcească în efemer, suspendaţi cu dezinvoltură înnimicul care îi înghite, nepăsători faţă de oricesens care s-ar fi vrut dat situaţiei lor de dinainteşi foarte convinşi de necesitatea practicării unuisport extrem cum este scepticismul.

Ba mai mult, Reis se găsea în situaţia dincale-afară de încurcată de a dori să pună dispariţiaei în centrul cercetării sale ştiinţifice, însă fără a-i putea stabili data cu exactitate. Anul său zeroîncepuse foarte rău, fără vreo certitudine dovedităasupra zilei sale de naştere, survenită într-unmoment pe care, cu indicaţiile sale, nici un istoricnu ar fi putut să o dateze. Mai rău: chiar dacă aceadată ar fi fost o zi desemnată să marcheze naşte-rea unei noi ere, începutul unei revoluţii ştiinţificeradicale, pentru motive care contemporanilor nu leeste îngăduit să le cunoască, istoricii însărcinaţi săpună ştampila adevărului pe această naştere ar fiîncurcat hârtiile, pentru ca data dipariţiei EI săcadă într-o zi aniversară cu un puternic conţinutsimbolic, cum ar fi 14 iulie de exemplu, sau 1 maisau 24 decembrie care era ziua de naştere a luiReis.

Adevărul este că în acea seară în care s-aîntors acasă iar ea nu mai era, era foarte târziu,şi de fapt, Reis nici nu şi-a dat seama imediat deabsenţa ei. Acest lucru l-ar fi aflat numai a douazi citindu-i biletul. În acea seară, însă, chiar dacăea ar fi fost prezentă, Reis ar fi avut, la un calculaproximativ, opt din zece posibilităţi să-şi deaseama. Dacă adormise cu senzaţia că ea nu maiera, dar fără convingerea puternică că ar fi sufi-

cient să verifice cu un simplu gest al mâinii, erapentru că trebuia să se fi culcat ghemuit în celedouă posibilităţi din zece conform cărora chiardacă ea ar fi fost acolo, nu şi-ar fi dat seama deacest lucru. Totuşi, Oreste a rămas toată noapteacu un braţ afară tinzând spre celelalte opt posibi-lităţi. Din păcate un braţ adormit, chiar dacă nutotal insensibil.

Adoua zi dimineaţă găsise mesajulcare, punând capăt oricărei ambigui-tăţi privind întoarcerea ei, nu făcea

decât să crească nesiguranţa în ceea ce priveşteziua plecării, din simplul motiv că nu era datat. Defapt, Reis nu a putut niciodată să dovedească aşacum, în schimb, i se întâmplă să afirme, că înseara în care s-a întors acasă, etc. EA efectiv numai era. Dar aşa simţise după aceea, după ce acitit bileţelul, deşi cu o seară înainte nu avuseseprezenţa de spirit să verifice întinzând mâna.Totuşi, chiar vrând să creadă ceea ce braţul săurelativ insensibil îi spunea, întins spre cele optposibilităţi din zece de a-şi da seama că ea ar filângă el (dacă într-adevăr era), doar o foarte micăparte a problemei cronologice s-ar rezolva, doar oinfimă parte de ambiguitate istorică s-ar risipi.

Problema principală, de fapt, ar rămâneaceea de a se întoarce în trecut: când scrisese oarebileţelul? De câte nopţi se întorcea Reis acasă cuvaga impresie că ea nu mai era, fără puterea de aîntinde mâna ca să se asigure? Şi în câte dimineţis-a trezit fără să simtă „ulterior” că ea nu mai eradeja cu o seară înainte? Fără să vadă acel mesajscris pe jumătate de pagină A4 ruptă de mână, pejumătate îngropat sub hârţoagele birocratice de pebirou? În câte dimineţi după aceea putea să nu-şi

fi dat seama că valizele mari nu mai erau, că par-tea stângă a dulapului cu condimente era goală?

Reis ar fi putut să mai ignore toate acestedetalii câteva zile, mai ales că în bucătărie nu maimergea aproape deloc, decât poate dimineaţadevreme pentru a-şi face cafeaua, cu ochii închişi.În ceea ce priveşte valizele, nici nu şi-ar fi datseama dacă n-ar fi fost biletul, dat fiind că aveaobiceiul să meargă prin casă cu capul în jos chiarşi în camera sa. Putea să fi fost cu o lună, două

sau chiar cu trei luni înainte.De exemplu, când avuseseră

discuţia aceea groaznică despre chi-men, care, după părerea ei, trebuia săstea la dreapta şi nu la stânga rozma-rinului. Putea să fie atunci, pentru căvaloarea marilor soluţii se află înneînţelegerea în ceea ce priveşteobiectul care se află la mijloc. Reissusţinea că a atribui aptitudini alimen-telor, sau mai mult, o clară asocieresocio-politică, nu era un joc care seputea face aşa, fără a cunoaşte măcarpuţin întrebuinţarea acelor ingredien-te în istorie, riscând să cobori propriaştiinţă extraordinară la gradul de „opi-nie” brutală şi arbitrară, conformcăreia, rozmarinul pare să fie mai ladreapta decât chimenul. Ea detestaistoricii în general, în măsura în careaceştia sunt „agenţi privilegiaţi ai fal-sificării conştiinţei prezente” şi confe-rea o mare importanţă lucrurilor neaş-teptate, intuite, ca şi teribilelor armede război contra suficienţei şi arogan-ţei dreptăţii; rozmarinul are un par-fum mai pronunţat şi mai puţin com-plex, la fel cum vedea ea pe cineva dedreapta, preocupat să-şi arate determi-narea, puţin înclinat spre compromisşi foarte dispus să acţioneze, să dove-dească curaj, un parfum care se recu-noaşte cu uşurinţă dintre altele.

În dezacord cu acestă ruşinoa-să simplificare, Reis insistase pentrucă EA îi explicase din care motiv,atunci, pusese ardeiul iute la dreaptatarhonului, dat fiind că ardeiul iute pelîngă faptul că era netăgăduit de roşu,mai era şi incendiar, chiar revoluţio-nar. Au continuat în felul acesta, maimult sau mai puţin timp de două oreîn acea seară cu trei luni înainte caReis să citească bileţelul, iar concluziaei, alambicată, cel puţin în ceea ce pri-veşte argumentele politico-culinare,fusese că el avea nevoie de o „radicalăeducaţie a gustului” şi că aceasta ar fifost posibilă numai atunci când ea arfi hotărât „să schimbe foaia” – aşa

cum spusese accentuând cuvintele – „să schimbefoaia pentru a reduce distanţa dintre A SPUNE şiA FACE”.

Reis era victima jocului EI care consta în apune laolaltă expresii şi proverbe, copiind şi lipindîn mod original, e adevărat, dar în dauna clarită-ţii, bucăţi de fraze idiomatice pentru a-şi dezorien-ta intelocutorul. Dar, aceste joculeţe nu îi reuşeauîntotdeauna perfect, deşi de fiecare dată îl redu-ceau la tăcere, iar când nu-l făceau să admităînfrângerea suferită din cauza puterii pe care oaveau, Reis tăcea din cauza senzaţiei perturbantede ameţeală care îl cuprindea în faţa unei oareca-re asocieri de idei, care avea un gust inedit. Era ofire care se îndoia de orice, iar ea o ştiuse mereu.

În afară de aceasta, Reis nu refuza nicio-dată jocurile repetitive în măsura încare avea o încredere extraordinară în

faptul că pentru rezolvarea chiar şi a celor maicomplicate situaţii, se poate ajunge prin încercări.Când nu avea interlocutori, distracţia lui preferatăera yo-yo-ul pentru că era o provocare a abilităţiişi mai ales a constanţei ritmului, ca şi cum acel du-te-vino ar umple golul ca o iubire problematicăcontra unui nimic îndoielnic; totuşi, cu complicaţiaposibilă ca firul să înceapă să se răsucească, ca yo-yo-ul să devină o sfârlează, iar acel du-te-vino sănu mai servească la nimic, dat fiind că totul seînvârteşte şi se încurcă.

(fragment de roman)

Traducere de MIHAELA HRIŢCU

PHILIPPE PALINI

EclipsaPhilippe Palini

La Nicolae Breban intervin maimulte căi de înfăptuire a sub-jugării, tema lui preferată.Imaginea ce declanşează signalul

de alarmă la victime, se bizuie pe ştirea că inami-cul e ca Hannibal, ante portas, adică ameninţă sătulbure liniştea urbei. Care sunt modalităţile ata-cului?

Ca orice maestru veritabil, Jiquidi doreştesă recruteze prozeliţi. Se ciocneşte de dificultăţideoarece cei înzestraţi să asculte şi să transportemai departe mesajul nu răsar la fiece colţ destradă. Mediul, din optica bătrânului, nu e priel-nic creşterii de cadre potrivite, societa-tea s-a împotmolit în superstiţii şiinhibiţii, retează avântul spre indepen-denţă în cugetare. După ce a detectat şitriat pe candidaţi, trebuie să-i supunăunei site de verificare şi să consacre oparte din timpul său preţios operaţieide iniţiere. E nevoit să-i educe de la dis-tanţă, cu rare întrevederi faţă în faţă.Pe de o parte, nu consideră recomanda-bil să acţioneze în văzul lumii, să fiereperat în tovărăşia acestor ortaci com-promiţători. Pe de altă parte, suferă şiel de alergii, trivialul îl oripilează, tindesă rărească întâlnirile până mai dereticăexpresiile prostului gust pe care preten-denţii l-au moştenit de acasă. Îl revoltămanierele grosolane care trădeazăextracţia plebee: aşezarea picioarelor pemasă, mestecatul alimentelor cu zgomot,trântitul uşilor, bombănitul impertinent. Casă fie scutit de neplăcuta privelişte, care îiprovoacă sila, simplifică procedeul comu-nicării, îndrumările pedagogice le imprimăpe benzi de magnetofon. Adoptând aceastăvariantă, el nu destăinuieşte de fiecare datăprea mult din substanţa învăţăturii, iar prindistribuirea eşalonată asigură o continui-tate. Benzile sunt depuse la locuri hotărâtedinainte.

Ceea ce îl preocupă în relaţiile cusubalternii este să-şi conserve bunuri depreţ: tabieturile şi acuta mizantropie. Înrecele examen la care s-a expus singur, aconchis lucid că e molipsit în timpul dinurmă de boala monologărilor, că exaltă cândse aude pălăvrăgind, tocmai el, cel carefusese odinioară atât de lapidar în exterio-rizări verbale şi vigilent să menţină o dis-tanţă. Pentru a stârpi viciul dăunător al spo-vedaniei, mută greutatea muncii de educarepe reţeaua tehnică, benzile neanimate.

În afară de transmisia directă, maisunt utilizate şi alte mijloace de domesticirea recruţilor. Cum aceştia sunt reaveni, încăneciopliţi, e recomandabilă o îndelungatăcizelare. Cu experienţa sa de corupător,bătrânul ştie că veritabilul aspirant, cel carepoartă pecetea unei desemnări, câteodatăchiar fără să-şi dea seama că e marcat de opredestinare, n-are totuşi nevoie permanentde control direct şi de dăscăleală. Un buchetde informaţii le poate culege pe cont pro-priu, mişcându-se în preajma mentorului la dis-tanţă de puţine case sau străzi. Instinctiv, fanulse ghidează după reguli despre care presupune căsunt în consonanţă cu voinţa patronului spiritualşi îl copiază şcolăreşte. Repezit, uită câteodatămăsura, procedează de capul lui şi comite inevita-bil gafe. Se vede constrâns atunci să dea înapoi şiaşteaptă resemnat o sancţiune pentru eşec. Altădată, când e sigur că va fi lăudat de şef, elanul îisporeşte, îşi bate joc de prejudecăţile muritorilorde rând, profită de mărginirea unor suflete slabe,şi mai ales se năpusteşte fără jenă asupra femei-lor frumoase şi ingenue. Dus de beţia succesului,ucenicul mai e în stare să guste în plus o volup-tate: să-şi reprezinte în minte satisfacţia profeso-rului care-l felicită că şi-a însuşit cu brio lecţia.Nu-l jenează condiţia de inferioritate, nu serevoltă că e o sculă Imperfectă, manevrată de unmeşter care îl întrece cu mult prin îndemânare şiorizont profesional. Păstrând un echilibru, o bazăde reciprocitate, Jiquidi supraveghează tatonărilenovicelui cu un simţământ de îngăduinţă. Fiindcăîi presimte fervoarea în asimilarea materiei destudiu, nu reacţionează nerăbdător, nu-l ceartăprea aspru. Când abaterea nu mai poate fi mini-malizată, preia răspunderea şi pentru bâlbâielileunui alter-ego în formare. În blestemul misiuniisale e inclusă şi dubla povară pe care o trage după

sine: a sa şi a calfei încă stângace. De la perplexi-tatea începătorului la flegmatica stăpânire desine a regizorului din umbră, care fuge de lumi-nile rampei – Breban prezintă versat gamareacţiilor.

Tot o intuiţie de excepţie îl îndeamnă săînfăţişeze alături de transmisia directă evocată,alte filiere de influenţare. Dominaţia se exercităparadoxal şi prin factori neutri, neimplicaţi directîn angrenajul dresării. Actul de infiltrare a viru-sului e comparat cu circuitul unui parazit care îşialege sălaşul la întâmplare, aşteptând răbdător săse ivească prilejul de declanşare a bolii. E oinvestiţie de durată, fără precipitare, cu roade (aleputrefacţiei) foarte târzii. Cu o diversitate devariante e zugrăvită în roman germinarea indi-rectă, ce va aduce o perturbare în sens nociv,după ocoluri şi temporizări, deghizându-se spora-dic ca să treacă neobservată. Sămânţa îşi va facecuib fără larmă, cu încetinitorul, într-un or-ganism, care nu o bagă de seamă, se va hrăni dincamea altcuiva, va juca rolul de cârtiţă, sortită săiasă la suprafaţă după un lung interval. Incubarealentă e sugerată printr-o metaforă. Prinţul tânărcu chip zeiesc se culcă plictisit, într-o inspiraţie de

o clipă, cu o fată de la ţară, ignorantă, credulă.Dezvirginarea se săvârşeşte într-un hambar, prin-tre fâneţe pentru vite. Ceea ce i-a injectat fetei,sperma fatală, nu dă semne că va corija ruta deexistenţă a iubitei de o noapte. Ea se va mărita,va creşte plozi şi nu va trăda nimănui păţania dinhambar. Gena are egoismul ei ineluctabil, dor-mitează în tăcere şi anonimat până ce sedeşteaptă brusc la viaţă, poate peste decenii,zămislind exemplare ciudate, picate parcă din cer,reproducţii ale nobilului mascul premergător. Oşotie a destinului: virusul suspect ce se scufundăîn somn e dotat totuşi cu memorie, nu abjură

proiectul din clipa demarării şi uzeazăde diverse vehicule pentru a se impune.În aceste imagini cheie, de discernere aobscurului, talentul lui Nicolae Brebanobţine o confirmare.

O transmisie mai alambicată eefectuată prin constituirea unui grup deacţiune. Se succed din nou o serie de ex-centricităţi. Încăpăţânat, Jiquidi nu-izăreşte la faţă pe membrii echipei deşoc, ei sunt conduşi de un intermediar.El recepţionează protocoalele şedinţelorde lucru de la delegatul său la faţa locu-lui, Studentul, căruia îi remite apoi ins-trucţiunile. Nu fără iritare, din cauzaproximităţii pe care i-o permite în aceleocazii rare discipolului, o mutră diz-graţioasă, şi dim cauza redusului credit

pe care-l acordă celor selectaţi, ascultărapoartele, nu întrerupe relatările în deta-lii, pigmentate şi de remarci cu pretenţii decomentariu psihologic, ca şi de tot felul deglume nesărate, la nivelul interlocutorului.Circumstan ţele îl constrâng să scadă exi-genţa. Nu are la îndemână un alt aluatuman cu care să poată experimenta mode-larea unei elite. Dacă am menţionat faptulcă exerciţiile nu sunt îndeplinite în funcţiede o perspectivă exactă, adaug că totuşi seurmăreşte o perfecţionare pe îndelete. Epreconizată o gherilă, care încă n-arecontur, învăluită în negură, o revărsare devitejie gratuită. Pentru bătrân, care nulămureşte nici el tâlcul strădaniei, principa-lul constă în inocularea unei obsesii, printr-o repetiţie sistematică a mişcărilor. E exce-lentă sugestia că în acţiunea de prepararesurvin exerciţii fără scop, o aplicare în gola unei predispoziţii.

Ici-colo mai sunt presărate trimiterila anumite obiective temporar limitate,care marchează doar etape ale marşului.Un test special – deducem din aluzii – everificarea predispoziţiei pentru crimă (exa-men suprem pentru un cinic). Actul ucigaşnu va fi interzis printr-un postulat încreme-nit pentru că el se subordonează unui altfelde cod, refractar moralei curente.

Aidoma omorulul, un crite-riu de departajare a aptitu-dinilor, pe o scară aamoralismulul, îl reprezin -

tă con tactul cu frumosul feminin. În reper-toriul acţiunilor iniţiate de Jiquidi şi de tagma sa,muierilor nu li se atribuie ranguri înalte, careimplică o răspundere în interiorul sistemului decomandă (motive de descalificare a lor suntenunţate: nu pot rezista la tensiuni, sunt friabile,au porniri glandulare). În compensaţie, ele câştigăîn importanţă ca obiecte de contemplare. Bă -trânul amfitrion ca şi junele Calimachi se mân-dresc cu colecţia de cupe câştigate după o vână -toare închinată amorului. Raptul pe care l-au rea-lizat n-a fost anevoios, au folosit aceeaşi manierăbarbară de asalt, fără măguliri, fără delicateţe. Ausuprasolicitat chiar gestul de cotropire şi sărireapeste etape. Curios este şi succesul fulminant.Deşi au lovit atât de descoperiţi, femeile au accep-tat repede să fie înjosite, cu o plăcere masochistă.Gesturile de apărare au fost mai mult de ochiilumii. Spre a desăvârşi luarea în posesie, bărbaţiiau prelungit deflorarea, au evitat violul total deprima oară, au lăsat o parte a lucrului pentru maitârziu. Era o subtilitate tactică, nu conta atât tru-fia adolescentină a masculului, care isprăveşteprompt o îndatorire a speciei, cât şi dorinţa de aspori dependenţa partenerei, prin tărăgănareaactului de penetrare.

(fragment de studiu)

29

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

MAI 2008

S. DAMIAN

Metodă şi antrenament

Nicolae BrebanFoto: Aura Christi

„Să intre în corabie din toate animalele, dintoate târâtoarele, din toate fiarele şi din tot trupul,câte două, parte barbatească şi parte femeiască, casă rămână cu tine în viaţă.” (Cartea facerii)

„Nu-nu, orice am zice, marele şarpe ne-adăruit o altă lume, se zice, «a suferinţei», dar... sus,da, acolo „sus” nu se întâmpla nimic, pe cuvânt! Or,noi vrem să se întâmple, să se mişte ceva cât de cât.Şi isteţi, descurcăreţi cum suntem, am făcut dinaceastă «mişcare» chiar şi o lege... Şi-apoi... pacea şirăzboiul cine le-ar fi inventat... acolo sus? Sau uraşi... împăcarea, odihna, da-da, odihna după ură,energia numită ură, entuziasmul numit ură! A, susera «regatul iubirii», dar permiteţi-mi să am dubii,căci... ce fel de iubire ar fi fost asta, fără...şansa, da,a urii, dar şi a... pierderii ei, a iubi-rii,a acelui dor după o altă persoană...”

(Nicolae Breban, Jiquidi)

Argument

Aceasta nu este o arcă a salvării,a speranţei, a regăsirii sufle-teşti, nici locul în care oamenii

manifestă bunătate, generozitate, blândeţe,înţelepciune, cumpătare. Nu este o arcă pecare a supravieţuit tot ce a fost mai bun dinomenire ci o arcă pe care s-au îmbarcat, odatăcu cei ce meritau să fie salvaţi, şi cei ce întru-pau demonismul cu tot ce implică el. Da, ani-male din toate speciile, există, pe Arca luiBreban, dar nu cele care ar merita să perpe-tueze lumea mai departe, dimpotrivă, aceleacare nu trebuie să-şi împrăştie în lume ideileincendiare, dar nici nu trebuie uitate, ignora-te. Aceasta e o arcă a aducerii aminte, e unfel de „arcă a condamnaţilor” în care cei puterniciiau cu ei drept zălog victime inocente care nu-şi potpăstra până la capăt puritatea cu care într-adevăr arfi putut salva umanitatea şi se lasă atrase de mira-jul malefic al puterii. E doar o arcă simbolică.Fictivă, sau e chiar lumea noastra condamnată săplutească în derivă pe un ocean sub care pândeşteun tsunami apocaliptic? Da, într-adevar, Breban nuneglijează nici o specie, sunt toate conservate aici,e destul să înlături dificila, fragila şi totuşi rezisten-ta perdea ţesută din mii de pagini de carte ca sădescoperi o umanitate crudă, pe care mulţi dintrenoi, dintre cititori sau autori, avem tendinţa de a oevita... tendinţa de a o machia, de a-i face operaţiiestetice, de a o pune să participe la un concurs deMiss... alături de glorii ale altor veacuri care şi-auconservat frumuseţea intactă, ea, domnişoaraRealitate în care mulţi avem trufia de a crede că neintegrăm perfect, că suntem o părticică a ei şi că ea,Realitatea trăieşte în şi prin noi. Dacă H. P.Bengescu se arăta mirată, într-un interviu, că boalanu apare în aceeaşi măsură, ca temă centrală, latoţi, ea reprezentând „compromisul firesc dintreviaţă şi moarte”, Breban merge mai departe şi ple-dează prin întreaga sa operă, pentru ideea ca nuexistă viaţă fără putere, mai bine zis, fără boala deputere sau puterea ca o boală.

La început a fost Puterea...

„Ce fel de patimă ieste carea te chinuieşte?”Istoria hieroglificăDimitrie Cantemir

De la Dimitrie Cantemir, la Nicolae Breban,puterea ca sursă de inspiraţie, a atras, a fascinat, amonopolizat, putem spune, interesul şi talentul pro-

zatorilor, a subordonat celelalte teme artistice, s-ainsinuat discret sau violent printre ele, încât totulce părea la început altceva, se dovedeşte în cele dinurmă a fi... putere multiplicată, metamorfozată casub bagheta unui iluzionist căruia i-a scăpat de subcontrol imaginaţia şi se răzvrăteşte împotriva celuicare aspiră s-o închidă într-o carte şi apoi s-o done-ze în doze infime unei umanităţi însetate de senza-ţii din ce în ce mai rafinate şi mai diverse.

Cititorul, mai mult sau mai puţin avizat, dardornic să pară, mai mult decât să fie, iluzie în carecădem inconştient mulţi dintre noi astăzi, în căuta-rea unei noi teme de dezvoltat într-un eseu, într-oteză de doctorat, aşa cum mi-am propus eu, recu-

noaşte această stare atât de ambiguă, complexă, ine-puizabilă, imposibil de captat şi de capturat în for-mule strâmte, în cuvântul putere, acest cuvânt-zeu,supratema artei şi a non-artei din toate timpurile,din toate straturile, din toate zonele existenţei, fiecă îl vezi tatuat sub forma unui cap de tigru pebicepşii unui stripper, fie că e un graffiti pe un pere-te abandonat sprijinindu-l să nu cadă, fie că e untaler întins în statia de metrou lângă un artist carenu va cunoaşte niciodată aplauzele Scalei dinMilano, şi care primeşte fără să ceară, fie că, înfine... e monstrul cu faţa umană care nu doarmeniciodată şi, metamorfozat în sute de prezente ape-tisante, de la vocea cristalină care îţi oferă imagineaunei iluzii în care nu vei evada poate niciodată, peecranul unei plasme uriase amplasate pe stradă, dela teancul de hârtii pe care le cară sub braţ „vânză-torul ambulant” (ah, nu ai fost niciodată tentat,când te lăfăi pe scaunul din dreapta şoferului, să-ioferi tot mărunţişul din buzunar celui care la sema-for te-a tentat cu evenimentele de pe prima pagină...oferindu-i lui şi ţie... o sâmbătă liniştită?), până laputerea seducătoarelor mesaje infinite care seascund ca într-o cutie a pandorei în spatele monito-rului, ameninţându-te cu prieteni de care nu ducilipsă, cu conversaţii de care nu ai nevoie, şi infor-maţii inutile... cărora nu ai învăţat să le rezişti şicare-ţi sapă, încet dar sigur, răni pe creier ce curândvor degenera în cancere incurabile dacă nu le sto-pezi evoluţia...

Recunosc, am căzut în plasa maleficeiatracţii a Puterii... M-am tratat deaceste dependenţe creându-mi o alta.

Alta decât aceea de a manipula conştiinţe, altadecât aceea de a domina de la înălţimea unui topmasele, alta decât aceea de a mă refugia în faţaunui monitor spre a conduce un regat din iluzii...am alunecat în mrejele puterii de a nu avea nici o

putere decât asupra mea... şi nu mereu... nu în oriceloc, nu la comanda cuiva... Am dorit să scriu o tezăde doctorat despre conceptul de putere... în literatu-ră... Imposibilă încercare. Nu poţi scrie despre pute-re uitandu-i pe filozofi, pe politicieni, pe economişti,pe savanţi şi mai ales uitându-i pe Eschil, Sofocle,Euripide, Shakespeare, uitându-l pe Isus care înciuda puterii sale, a fost alungat de Putere.

Nu poţi scrie despre putere în opera unuiscriitor ignorandu-i pe ceilalţi, pentru că, vrei saunu, puterea traversează literatura faţiş, declarându-se încă din titlu său perfid, insinuându-se în celemai prea puţin susceptibile romane gata să o găzdu-iască, romane de dragoste, romane pentru copii,

romane care se pot reduce la o singură pată-cromatică, care îşi schimbă luminozitatea,reflexele, culoarea, puterea de iradiere, cândbenefică, când ucigătoare, în funcţie de pers -pectiva din care este privită, de ochiul celuicare priveşte, singurul capabil să discearnăfrumuseţea sau banalitatea, mediocritateaacestei pete de culoare existenţiale, poateunică.

Mi-au trebuit şapte ani să descâl-cesc încurcatele iţe ale puterii,nodul gordian de sensuri pe

care îl realiza puterea când încercam să măapropii de ea, să-i captez un sunet, o nuanţă,o picătură din sângele cu care i-a contaminatpe cei care aveau sau nu nevoie de transfuziide sentimente şi noi stări. Şapte ani în careputeam să concep un copil, să-l duc la şcoală,şapte ani în care puteam să emigrez, să călă-toresc, să trăiesc fascinante întâmplări, să aflumii de poveşti şi să le aştern pe hartie, să des-cifrez semnele lumii sau să mă las descoperităşi transformată în personaj al altor vieţi, şapte

ani în care puteam să construiesc o zidire din cără-midă, oricât de mică şi de fragilă, la marginea unuilac sau a unei păduri, sau a unei mări... Eu am con-struit doar o fragilă ambarcaţiune din hârtie căreiai-am pus numele Puterea în literatura română şi i-am îmbarcat clandestin sau nu pe toţi scriitorii bân-tuiţi ca şi mine de o obsesie – aceea de a capta într-un personaj, într-o operă Puterea. Graţie inspiraţieidivine, graţie conducătorului meu ştiinţific, d-luiprof. dr. Dumitru Micu, căruia îi mulţumesc încă odată pentru minuţiozitatea şi valoarea sfaturilor cucare mi-a ghidat paşii, lucrarea mea a ajuns la bunsfârşit, după şapte ani de trudă, dar tema puteriinici nu m-a epuizat şi e departe de a se fi epuizatpe sine.

Câteva capitole din teza mea de doctoratsunt consacrate scriitorului Nicolae Breban, scriitorla care tema puterii ocupă un loc foarte important.Pentru că fascinaţia pe care marele romancier oexercită asupra mea este permanentă, mi-am propussă reiau cele două capitole şi recitindu-le, să mă lasdusă de data aceasta mai puţin de acribia doctoran-dului care nu vrea să omită nici o opinie consacra-tă despre opera Maestrului, ci mai mult de bucuriacititorului care se autodescoperă în romanele luiBreban într-o complicitate afectivă, morală, intelec-tuală, având de multe ori impresia, ca într-un stra-niu proces de simbioză a omului-carte, răsfăţat demulte ori cu gingaşa formulă drept „şoarece-de-bibliotecă”, că eu însămi am devenit un personaj alunui roman de Nicolae Breban şi am pornit în cău-tarea dublului meu malefic sau benefic, stăpân sauslugă, victima mea sau călăul meu, pereche a căreinecesitate o conştientizam de mult, fără să-i calcu-lez exact dimensiunile.

Fragment de studiu monografic

30

ANUL XIX ♦ Nr. 5 (674)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

MARIA POSTU

Arca lui Breban

31

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

MAI 2008

În pragul primăverii 2008 au fost acordate,pentru a doua oară (după prima ediţie desfăşura-tă anul trecut), Premiile Gopo, iniţiate deAsociaţia Promotorilor de Film şi intrate, iată,într-o frumoasă tradiţie. De data aceasta, manifes-tarea a avut loc într-un spaţiu cu totul şi cu totulaparte, în Sala Tronului din fostul Palat regal,drept pentru care, pe bună dreptate, s-a spus că,în seara respectivă, regele a fost filmul românesc.Festivitatea a putut fi urmărită (în cea mai mareparte) şi la Televiziunea Română, aşadar anul degraţie al filmului românesc 2007 a avut parte şi depublic, ceea ce – cu mici excepţii – nu seprea întâmplă în sălile de cinema, cele puţi-ne care au supravieţuit în anii „tranziţiei”.Spre deosebire de anul trecut – când doarMedeea Marinescu, o actriţă creată şi lansa-tă de Gopo, încă de copil, şi-a adus amintede genialul cineast al cărui nume a fost pre-luat de actualele premii – nominalizărilepremiilor acordate anul acesta au fost prece-date de mici şi admirabile secvenţe din de -senele animate realizate de Ion PopescuGopo de-a lungul anilor (identificate doar decunoscători).

Paradoxal, cel mai fast ancinematografic din întreagaistorie a filmului românesc(un an cu 89 de premii inter-

naţionale pentru filmele româneşti de lungşi scurt metraj!) n-a avut decât două nomi-nalizări la categoriile „cel mai bun film” şi„cel mai bun regizor” ale Premiilor Gopo.Este drept, nici producţia, din punct devedere cantitativ, n-a fost prea bogată, ba a fostchiar sărăcuţă, dar adevărul este că aceste douăfilme nominalizate – adică 4 luni, 3 săptămâni şi2 zile de Cristian Mungiu şi California Dreamin’ deCristian Nemescu – au dominat, detaşat, anulcinematografic românesc. Cele două filme – şiîndeosebi primul – au dominat, detaşat, şi palma-resul Premiilor Gopo, stabilit prin voturile celoraproximativ 300 de specialişti într-ale filmului,solicitaţi să-şi exprime opinia, printre care amavut onoarea să mă număr. Filmul lui CristianMungiu – care a cucerit, anul trecut, şi cel maiimportant premiu al Festivalului de la Cannes,„Palme d’or” – a obţinut nici mai mult nici maipuţin decât zece Premii Gopo. 4 luni, 3 săptămânişi 2 zile a fost recunoscut drept „cel mai bun film”al anului cinematografic, Cristian Mungiu a primitpremiul pentru „cel mai bun regizor”, AnamariaMarinca a fost considerată „cea mai bună actriţăîn rol principal”, Oleg Mutu a primit premiul pen-tru „cea mai bună imagine”, actorii Vlad Ivanov şiLaura Vasiliu au fost apreciaţi drept „cei mai buniactori în roluri secundare”, Cristinel Şirli,Constantin Fleancu, Dana Bunescu şi CristianTarnoveţchi au fost recompensaţi pentru „cel maibun sunet”, Mihaela Poenaru a primit premiulpentru „cea mai bună scenografie”, filmul a maiprimit două distincţii, premiul Orange (pentru per-formanţa anului), acordat de abonaţii „Orange” şiPremiul Publicului (în urma ierarhiei din box-offi-ce). Aceste importante distincţii naţionale între-gesc un palmares internaţional impresionant depremii pentru 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, dincare fac parte, pe lângă „Palme d’or” la Cannes,„Hollywood Film Award”, titlurile de „BestEuropean Film” şi „Best European Director” acor-date de „European Film Academy”, distincţiileobţinute la San Sebastian, Stokholm, Los Angeles,Chicago, Toronto, premiile FIPRESCI de laCannes şi Palm Springs, nominalizările laPremiile „César” şi „Bafta”.

Către cel de al doilea film nominalizat,California Dreamin’ au mers alte cinci premiiGopo: Răzvan Vasilescu a fost votat drept „cel maibun actor în rol principal”, autorilor scenariului,Cristian Nemescu şi Tudor Voican, le-a fost rezer-vat premiul pentru „cel mai bun scenariu”, CătălinCristuţiu a fost distins cu premiul pentru montaj,Ana Ioneci a primit premiul pentru „cele mai bunecostume”, iar lui Tudor Voican – realmente, otânără speranţă a scenaristicii româneşti – i-arevenit premiul pentru „tânără speranţă”. Delocîntâmplător, aceste două filme şi succesele lornaţionale şi internaţionale au stat la baza orga-nizării în Bucureşti, de către Asociaţia Criticilorde Film, în aceeaşi perioadă, a unui importantsimpozion internaţional despre „Filmul românesc,azi”. Reuniunea s-a bucurat de o prestigioasă par-ticipare internaţională: au fost prezenţi la substan-ţiala dezbatere, moderată de criticii Alex Leo Şer-

ban şi Magda Mihăilescu, personalităţi importanteale filmului mondial: criticii şi istoricii de film dinMarea Britanie David Robinson şi Ronald Bergan,criticul de film american Scott Foundas, publicis-tul croat Stjepen Hundic, criticul italian CristianaPaterno, criticul şi istoricul de film din IerusalimCostel Safirman, publicista belgiană DominiqueNasta, ziaristul şi prozatorul spaniol FlorealPeleato, profesorul din Michigan Jay Weissberg,publicistul englez Nick Roddick. Fireşte, filme pre-cum 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile sau CaliforniaDreamin’ au fost intens analizate în cadrul sub-stanţialului simpozion, dar n-au fost omise nicialte filme româneşti care au pregătit succeseleactuale, de la debutul regizorului Nae Caranfilîncoace, trecând prin creaţiile unor regizori pre-cum Cristi Puiu (foarte des citat a fost filmulMoartea domnului Lăzărescu), Corneliu Po -rumboiu, Cătălin Mitulescu, Radu Muntean,Ruxandra Zenide, Tudor Giurgiu, ConstantinPopescu şi alţii. Participanţii străini la simpozionau dovedit o bună cunoaştere a creaţiei cinemato-grafice româneşti, referindu-se şi la „rădăcinile”istorice ale fastului moment creator din prezentulultimilor ani. Am ţinut să amintesc această dezba-tere prestigioasă despre filmul românesc contem-poran nu numai pentru că simpozionul însuşi s-adatorat, neîndoios, succeselor actuale ale filmuluiromânesc (validate şi de Premiile Gopo), ci şi pen-tru că unii dintre participanţii de peste hotare ladezbatere au fost angrenaţi în însuşi procesul dedecernare a Premiilor Gopo. Printre participanţiila frumoasa reuniune a cineaştilor din SalaTronului a fost şi delegatul general al Festivaluluide la Cannes, domnul Thierry Frémaux, pe careregizorul Radu Mihăileanu – şi el oaspete de onoa-re al memorabilei seri cinematografice – l-a pre-zentat drept „Dumnezeul Festivalului de laCannes”..

În anul cinematografic românesc 2007au fost prezentate în premieră şi altecâteva lung metraje de ficţiune, prin-tre care debuturile întârziate ale unor

regizori care au absolvit studiile superioare cine-matografice în urmă cu un deceniu sau mai bine,Gheorghe Preda cu parabola filosofică Îngerulnecesar şi Cristina Ionescu, cu filmul sentimentalDupă ea, iar printre cineaştii prezenţi cu o nouta-te pe ecrane s-a numărat şi experimentatul regizorNicolae Mărgineanu, cu filmul Logodnicii dinAmerica, din care am reţinut creaţiile actoriceştisemnate de Maria Ploae, Marcel Iureş şi TamaraCreţulescu. Doar câteva nominalizări izolate lapremiile Gopo au figurat în dreptul acestor filme,printre ele acelea de la categoria „cea mai bunămuzică originală”, premiu care i-a revenit compo-zitorului Cristian Lolea pentru partitura muzicalăa filmului Îngerul necesar, printre nominalizaţifiind şi Petru Mărgineanu, autorul muzicii pentruLogodnicii din America. Din palmaresul PremiilorGopo n-au lipsit premiul pentru film documentar,

acordat lui Alexandru Solomon pentru lung metra-jul Război pe calea undelor (Cold Waves), la carem-am referit într-un comentariu anterior publicatîn „Contemporanul. Ideea Europeană”. Premiulpentru „cel mai bun scurt metraj de ficţiune” arevenit filmului Valuri de Adrian Sitaru, la concu-renţă cu alte trei filme nominalizate, Dimineaţa deRadu Jude, Târziu de Paul Negoescu şi Interior.Scară de bloc de Ciprian Alexandrescu.

Printre Premiile Gopo s-a numărat şi pre-miul pentru „cel mai bun film european” prezen-tat pe ecranele româneşti în 2007, acordat pelicu-

lei 13 Tzameti de Gela Babluani, la concuren-ţă cu alte filme valoroase precum filmul ita-lian Nuovo mondo de Emanuele Crialese.

Cum am mai spus-o, a fost bine-venită transmisia la televiziu-ne a festivităţii de premiere,care a beneficiat de participa-

rea unui mare număr de cineaşti îndrăgiţi depublic (printre cei care au înmânat premiile,sau la „mesele rotunde” rezervate oaspeţilor).Din păcate, tehnica transmisiei a fost marca-tă de perturbaţii sonore, fapt care i-a prilejuitactorului Jean Constantin – premiat pentruîntreaga carieră cinematografică – un gaginvoluntar: el a adresat telespectatorilor un„cuvânt de mulţumire” pentru premiu ca-n fil-mele mute. Am regretat, de asemenea, faptulcă organizatorii n-au simţit nevoia să comuni-ce telespectatorilor şi numele premianţilorcare n-au încăput în transmisia directă.Telespectatorii au avut parte, însă, şi demomente plăcute, emoţionante, aflate în

afara ritualului oficial al premierii. La masa regi-zorului Mircea Mureşan – care a primit unPremiu Gopo pentru serialul TV Toate pânzele susrealizat cu trei decenii (şi ceva) în urmă – teles-pectatorii au participat la un plăcut dialog deamintiri cu principalii interpreţi ai filmului deieri, printre care Ion Besoiu, Jean Constantin,Sebastian Papaiani, Julieta Szöny, CristianŞofron, Gheorghe Visu, George Paul Avram, aces-ta din urmă venit din străinătăţi. Poate că eracazul să se amintească – aşa, ca un „arc pestetimp” – şi faptul că în urmă cu patru decenii (şiceva), regizorul Mircea Mureşan primea, laCannes, pentru filmul Răscoala, premiul „OperaPrima”.

CĂLIN CĂLIMAN

A doua ediţie a Premiilor Gopo

32

ANUL XIX ♦ Nr. 5 (674)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Aşteptat de câţiva ani, filmul lui NaeCaranfil Restul e tăcere soseşte peecrane prea târziu pentru cei care

cred că filmul românesc nu mai poate exista decâtîn formula minimalismului, şi tocmai la timp pen-tru cei care cred că era momentul ca cinematogra-ful nostru să se diversifice.

Recunosc a mă număra printre cei dinurmă, ca şi printre cei care aşteaptă mult de la regi-zorul care ne-a dat speranţa înnoirii încă din 1993,cu încântătorul E pericoloso sporgersi, cu poveştilesale din „epoca de aur” spuse fără încrâncenareaatât de uniformă a peliculelor româneşti de la înce-putul anilor 90. Umorul subtil al cineastului care serecunoaşte un mare admirator al lui Billy Wilderînsoţea, chiar dacă nu la fel de graţios, peripeţiilevictimelor tranziţiei din Asfalt tango (1996) şi reve-nea în forţă în Filantropica, inteligenta comediecare, în 2002, a readus publicul nostru de parteacinematografului românesc şi l-a transformat peCaranfil în cineastul cel mai iubit de publicul tânăr.

Au trecut cinci ani de la acest succes şi pre-siunea aşteptărilor a crescut asupra întârziatuluiRestul e tăcere, în sfârşit lansat pe ecranelenoastre. Cel mai ambiţios şi mai complex filmal lui Nae Caranfil şi cea mai costisitoare pro-ducţie a cinematografului românesc post-decembrist (2,4 milioane de euro) a avut însăo perioadă de „incubaţie” mult mai îndelunga-tă dacă ne gândim că prima formă de scena-riu datează din 1988. Cineastul s-a decisatunci să aducă pe ecran povestea realizării, în1911, a primului lung-metraj din istoria cine-matografului românesc, Independenţa Româ -niei de Grigore Brezeanu. Într-un interviu1,Nae povesteşte foarte sugestiv geneza proiec-tului, inspirat dintr-o carte a tatălui său,cunoscutul critic de film Tudor Caranfil: „Obună partea din ea (din carte – n.n.) este dedi-cată episodului Independenţa României şi lec-tura ei m-a introdus în atmosfera fabuloasă aBucureştiului începutului de secol. Sen -timentul pe care l-am avut imaginându-miacele evenimente se poate traduce printr-o simplăexclamaţie: «Ce vremuri!». O lume în care apar, înacelaşi timp, automobilul, avionul, telefonul, gramo-fonul şi cinematograful! O ţară în care ofensivaoccidentală se luptă cu moştenirea Orientului, întimp ce românii se îmbată conştiincios, înmuindmititeii în şampanie! Un secol XX care se anunţă,în paşi de vals, ca aducător de pace şi armonie uni-versală! Ce vremuri! Un enfant prodige de numai 19ani, care amestecă frustrări şi orgolii într-un pro-iect cinematografic de o ambiţie gigantescă, inversproporţională cu statura lui! Un «producător»mesianic şi vizionar, care conversează direct cuDumnezeu, dar la alt nivel decât Gigi Becali! Ce vre-muri!”.

Vestea bună este că toate aceste intenţiiprind viaţă în noul film al lui Nae Caranfil.Regăsim starea de încântare în faţa tabloului deînceput de secol bucureştean, a cărui atmosferă ere-creată cu imaginaţie, cu simţul detaliului, cuumor şi cu ironie nostalgică. Recunoaştem stareade mirare ingenuă şi încântare plebee în faţa ecra-nului, unde românii descoperă pentru prima datăpoveştile spuse cu „figuri mişcătoare pe pânză”. Iarprejudecăţile că noua invenţie e o distracţie de bâlcisunt depăşite rapid de marii actori de teatru ai epo-cii, care nu s-ar da în lături să joace în filme, dându-şi seama că astfel ar avea acces la „nemurire”. Şicum nu se găsesc prea mulţi curajoşi care să reali-zeze asemenea poveşti pe peliculă, e nevoie deinconştienţa şi entuziasmul unui personaj care săpornească la o asemenea aventură, tocmai junele de19 ani mai sus amintit. Grigore Ursache (al căruimodel este, desigur Grigore Brezeanu), prea scundşi prea timid pentru a deveni actor, concurând cucelebritatea tatălui său, actor la Teatrul Naţional, sedecide să realizeze un film şi nu unul oarecare.Visul lui este să aducă pe ecran războiul de inde-pendenţă de la 1877: „Vreau să arăt bătăliile aleaexact cum au fost, cu steagurile şi caii şi redutelecare cad şi toţi eroii ăia care mor pentru ţara lor”.Iar la un asemenea proiect „nebunesc” nu găseşteîncurajare decât din partea unui alt personaj cu odoză bună de nebunie, Leon Negrescu (o replică alui Leon Popescu, producătorul IndependenţeiRomâniei), om de afaceri cu ambiţii de Mecena, con-taminat de chemările pariului cu eternitatea al noiiarte. Relaţia dintre cei doi, cu momentele ei decomplicitate şi euforie, de suspiciune şi conflict,preia multe din relaţia Brezeanu-Popescu, darurmează şi traiectoria iubire-ură a relaţiei regizor-producător, care s-a aflat în centrul unor tensiona-te momente din istoria cinematografului şi a inspi-rat filme precum The Bad and the Beautiful deVicente Minnelli, Contesa desculţă de Joseph

Mankiewicz, Ultimul nabab de Elia Kazan, Joc deculise de Robert Altman sau mai recentul HollywoodEnding de Woody Allen. Tocmai pentru că n-aurmărit o reconstituire istorică a realizării primuluilung-metraj românesc, scenaristul-regizor schimbănumele celor implicaţi în el, lăsând însă indicii pri-vind modelele reale. El procedează într-un fel caPeter Bogdanovich în Nickelodeon sau ca fraţiiPaolo şi Vittorio Taviani în Good morning, Babi -

lonia, alte două pelicule care omagiază entuziasmulşi nebunia învecinată cu geniul a cineaştilor de laînceputurile Hollywoodului.

Nae Caranfil nu face o reverenţăsolemnă în faţa deschizătorilor dedrum din cinematograful românesc.

El îi portretizează afectuos şi familiar şi reuşeşte săcomunice amestecul de euforie, naivitate şi dispera-re al încercărilor lor de a demonstra că noua artăpoate deveni un spectacol popular care încălzeştesufletul mulţimii. Cele mai reuşite momente captea-ză ceva din jubilaţia acestei victorii: filmarea scene-lor de luptă, cu sute de figuranţi, sau monologulAristizzei, marea actriţă de teatru care se autopro-pune în distribuţie, interpretat cu brio de IoanaBulcă. Felul cum junele Grig reuşeşete să stăpâ-nească acest angrenaj uriaş de actori, figuranţi, teh-nicieni, cai, căruţe, tunuri şi puşti este de uneroism pe care regizorul se fereşte să-l facă emfatic.Tocmai de aceea accidentele tragicomice şi neferici-rile în amor ale eroului îi ştirbesc mereu aura tri-umfătoare. Tot din această strategie face parte şimomentul întâlnirii echipei de filmare cu regeleCarol l, căruia imberbul regizor are insolenţa de a-i spune că pe platou el e regele. E vorba şi despre

autoironie aici, căci nu pot fi ignorate trimiterileautoportretistice ale lui Nae Caranfil. Nu se poateignora că el vorbeşte despre sine şi propriile expe-rienţe cinematografice. Iar Restul e tăcere povesteş-

te şi despre propria sa geneză plină de mo -mente înălţătoare (două premii pentru scena-riu, în 1995 şi 1999, la Paris şi Los Angeles)dar şi de incidente ghinioniste care au amânatfilmul (falimentul societăţii producătoare dinFranţa, în 1994, şi ipotecarea scenariului).

Deşi finalul e trist, asemenipoveş tii reale a lui Leon Popes -cu, magnatul care şi-a pierdut

minţile şi a dat foc magaziei cu filmele care l-au lăsat fără bani, pelicula lui Nae Caranfilare în umorul de bună calitate un aliat preţiosşi fanii replicilor sale pline de vervă nu vor fidezamăgiţi. Iar cei care apreciază spectacolulcinematografic pur şi simplu vor privi cu plă-cere povestea acestei aventuri din Bucureştiulînceputului de secol. Un film cu decoruri(Călin Papură) şi costume (Doina Levintza) cuparfum de epocă, cu o imagine de zile mari,ale cărei elegante mişcări de aparat poartămarca Marius Panduru, cel mai talentat ope-

rator al generaţiei sale. Cât despre interpretare, nue nici o îndoială că Marius Florea Vizante (exube-rantul Grigore), Ovidiu Niculescu (aventurierulcabotin Leon) sau Mirela Zeta (alunecoasa Emilia)au compus unele dintre cele mai pregnante perso-naje ale cinematografului nostru post-revoluţionar.

Nae Caranfil a oferit cinefililor noştri osuperproducţie inteligent scrisă şi regizată, un spec-tacol cinematografic pentru toate gusturile, în spa-tele căruia se află o confesiune personală. E alter-nativa aşteptată de mulţi la cinematograful minima-list, atât de premiat, din ultimii doi ani, valoros şiîncă proaspăt, dar pândit de pericolul „autoclonă-rii”. Nae Caranfil are dreptate: nu trebuie să seruşineze nimeni de succesul de public.

1. În „Noul val în cinematografia românească” de Mihai Fulger,Grup Editorial Art, 2006

DANA DUMA

Restul e tăcere:istorie şi autoportret

33

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

MAI 2008

Căţelul pământului urmat de farsaRăpirea Europei (Cartea Româ -neas că, 2007, 216 p., cu o notă deRadu Aldulescu) se remarcă prin

echilibrul intenţiei epice, probat în fiecare capitolşi de-a lungul întregii naraţiuni. Adaptând sintaxaşi frazarea dezarmant de simplă şi lapidară ajaponezului Murakami, autor, printre altele alromanului „Cronica Păsării-arc”, Adrian Frăţilăface din marginalul, anostul, antieroul Noe Rugetun protagonist care, deşi şters, înghiţit înanonimat, intră brusc în sfera de interes a unorputernice structuri oculte, primindvizita chiar a conducătorului acestora,zis şi generalul. Noe însuşi se arată maimult decât surprins, de vreme ce nupoate face decât supoziţii. Să-l fi turnatoare cineva pentru a fi fost custodeleunor secrete importante privind unelecuvinte-cheie din preistoria Daciei,între care şi impactul zeităţii Căţelulpământului asupra actualelor fenomeneclimatice şi geologice imprevizibile şi cuurmări devastatoare? Cui să-şi des -tăinuie nedumerirea? Până şi iubita luiArina, singura persoană cu careabordase subiectul, nu mai era în ţară.Simţindu-se trădat şi părăsit, Noe selivrează singurului companion fidel,solilocul. După care îşi reperează prie -tenii „cei adevăraţi”, o faună compozităce-i dă prilejul prozatorului să-şi pro -beze resursele de portretist-caricaturist,de sarcasm, dar si de limbaj deocheat, o arsnarrativa ce nu poate lipsi, se pare, din economiaromanului popular (şi comercial) şi care nu ezităsă facă cu naturaleţe pasul între sublim şiscatologie. În acest ultim sens, a se vedeadescrierea detaliată, ştiinţifică şi aproapeterifiantă prin plasticitate, pe cinci pagini asimptomelor constipaţiei şi a tentativelor ratatede defecaţie ce-l încearcă pe un personaj.

Cortină. Ruget nu-şi depistează amicii înmagazinul alimentar unde îşi făceau de obiceiveacul în calitate de vajnici pilangii, întruniţi fiindcu toţii la cripta moştenită de Iosifică şi undeacesta chiar se mutase. Ajuns aici odată cu Noe,cititorul ia cunoştinţă de acel univers lugubru,reciclat însă la lumina zilei şi datorită oaspeţilor,dipsomani de elită, între care se remarcă SileMamiţu, albinuţa-cerşetor homo a lui Sile, gro -parul putred de bogat şi deţinător al recordului deinjurii cu măscări înfiorătoare (a se vedea, înacest sens, şi petrecerea dată de scriitorul LuisComan, sfârşită într-o încăierare generală). La unmoment dat conversaţia (cuceritoare prin natu -raleţea dialo gului) dintre amfitrion şi oaspeţi esteîntreruptă de apariţia unui câine ce sustrage unos din expoziţia de oseminte la vedere. PoetulCornel susţine că respectiva arătare nu fusesealtcineva decât Sf. Cristofor, pictat pe icoanelebizantine cu cap de câine (cynocefal) sau deberbec. La care taciturnul Noe, aproape beat, nuse mai abţine şi afirmă sus şi tare că omul cu capde câine nu este altul decât „Căţelul pământului”.Râsete generale. Este vremea să aflăm ce hrampoartă acest Noe Ruget. Copil-problemă şi careproblematiza, va percepe universul în adevăratalui dimensiune, stabilă şi solidă, imediat ce vaînvăţa să citească. Ceţurile care îi destabilizaserăodinioară simţurile, nu mai supravieţuiau decât învis. Se autoedifică citind enorm doi ani în şir:„sufletul lui deveni o cetate de argint în care îşigăsiră adăpost toate văzutele şi nevăzutelepământului”. Totul şi toate mărturisesc lumina,obişnuia el să spună, într-un elan eclectic şiecumenic. Dar iată-l din nou buimac şi bântuit deceţuri care îl fac să priceapă falsitatea paradisuluipe care şi-l construise din cărţi.

Fluxul de sânge al vieţii îi rămăsesenecunoscut. Revelaţie care îl va face să renunţe labele-arte unde era un student talentat, să schimbecâteva locuri de muncă, fixîndu-se într-un post de

curier de tribunal. Moment în care este părăsit desoţie, gest resimţit de Noe ca un şut spre ratare.Dar romanul lui Noe abia începe, călcat find deevenimente care îl vor plasa în vâltoarea unei noişi intense alegorii, pe el omul de prisos şi fără deţintă. Având ocazia să o cunoască pe medicinistaArina, nu se limitează la a-i descrie trăiri intime,ci şi tablouri preistorice cu bagatâri (vechii daci),cu vrăjitorul Zamolxis, cu războiul dintre „oameniiapelor” şi „oamenii de pământ”. La graniţa dintremitologie, magie, istorie şi realitate se află şipartida erotică dintre Arina şi Noe, de vreme cehipersensitivul Noe trăieşte imaginar acuplareadintre Leda şi Lebăda zeiască.

Date mai precise din dosarul de existenţăal lui Noe ne parvin din confruntarea pe care o vaavea cu generalul. Aflăm astfel că nu e prea atrasde raţionalismul filosofic, fiind în schimb pasionatde istorie, deţinând un „insectar” de cuvintevechi, eventual dacice, în baza cărora îşi explicăvisele lacustre cu preotese ce aduc jertfe umaneapelor etc. Cuvintele, visele plus fantezia i-au fost

cărămizile edificiului teoretic, pe care se bizuieafirmaţia sa, mai în glumă, mai în serios, precumcă Sf. Cristofor, versiunea legendară, vetero-creştină, ar fi totuna cu Căţelul pământului,străvechea divinitate chtonică a „Fiilor pămân -tului” care apărea pe stindardele dacice, fiind unposibil corespondent al Cerberului şi al lui Anubis,zeul egiptean al morţilor, înfăţişat ca un om cucap de câine. Căţelul pământului, în credinţavechilor daci, lătra necontenit, alungând scorpiile,astfel încât acestea să nu poată să se apropie şisă roadă stâlpii pe care se sprijină pământul.

Miza investigaţiei şi a competiţieipe plan naţional şi interna -ţional, susţine generalul venit învizită la Noe, este identificarea

lăcaşului Căţelului pământului, poarta multcăutată, tunelul energetic de acces în Hades,Infern, Iad. După toate probabilităţile acesta arputea fi chiar Fântâna stearpă în care ar fi fostaruncat Sf. Cristofor. O semnalare recentă aacesteia există în romanul „Cronica Păsării-arc”de Murakami, probă peremptorie a interna ţio -nalizării investigaţiei menite să ţină sub controlsau chiar să neutralizeze acele forţe de dincolo delumea albă şi care se fac răspunzătoare de„vremea nebună”, de feno menele meteo anormale,tot mai dese, începând cu tornadele şi terminândcu alunecările de teren, inundaţiile catastrofale şicutremurele. Respectivul laitmotiv al închideriieroului în fântâna seacă (un fel de canon sauritual de expiere ontologică) spre a penetra uni -versul celor nevăzute este, pentru Adrian Frăţilă,nu numai un argument zdrobitor în pledoariageneralului, ci şi un artificiu de rafinat-ironicăintertextualitate.

În cele din urmă, scrisoarea de la fostanevastă, de care Noe abia acum îşi aduce aminte,pune lucrurile la punct. Termenii clinici în pri -vinţa identităţii eroului nostru, necruţători, nusunt puţini. Asemeni unui mare isteric, se spuneîn scrisoare, el a izbutit să-şi provoace o paraliziegenerală, drept care nu prea ştie pe ce lume seaflă şi nu înţelege ce i se întâmplă. Se complaceîn hainele omului banal care se confruntă doar culucruri mărunte. Aşa-zisele evenimente-personajeale vieţii lui nu fuseseră decât o succesiune deînscenări (Arina, Generalul, prof. Catarinş.a.m.d.) el fiind cobaiul unei imense mistificări,

al unei sistematice deposedări de adevărulvieţii.

Simţindu-se murdar de atâtainautenticitate, Noe simte nevoia să sespele, drept care, aflându-se într-un parccu lac, se dezbracă în pielea goală şi, ca şiîn transă, se bagă în apă. Atentase labunele moravuri, nu-i aşa, drept care estearestat de poliţişti adevăraţi şi i se puncătuşe adevărate. In fine i se întâmplăceva adevărat, autentic...

Omul căruia i s-a răpit Europa

Cu câteva zile înainte de primireaRomâniei în Europa (1 ianuarie 2007) ToaderIfrim, angajat al Institutului unde lucra cam devreo două decenii pe genericul post de tehniciande întreţinere, participă la şedinţa personaluluiconvocată de însuşi directorul Iacob Silvestru,prilej pentru personaj de a nota climatul psi -hologic din sală: crispare, plictis, amuzament. Dinfostul Institut de produs prototipuri aflat într-osuburbie a Capitalei, mai rămăsese în funcţie oclădire cu etaj, cu aer de cazemată printre case deţară, drumuri prăfoase şi câini vagabonzi. Încontra dezolării dominante induse de climatulabsurd, precum şi de bestiarul aferent (începândcu şefii ce se aveau reciproc la mână şi terminândcu Ilinca State, nesimţita agresivă pusă pe scandalcu price preţ), eroul nostru descoperă valenţeletimpului interior, „psihologic”, perceput ca oschimbare permanentă a stărilor de spirit.

Corelând ideea intrării României în clubulţărilor occidentale cu mult sperata, radicalaschimbare, Toader crede într-o accelerare a„timpului interior”, al său şi al faunei circum -vicine. Ceea ce nu i se confirmă, de vreme ce,întorcându-se acasă, trebuie să suporte o pre -legere de lăcătuşărie ţinută de vecinul său zis şiCârnatul, care tocmai îşi schimba broasca de lauşă.

Cel ce-şi leagă toate speranţele deEuropa, trăieşte în condiţii mize -re, viaţa lui ca şi îmbră căminteacorespunzând, cum atât de exact

şi plastic ne spune Adrian Frăţilă, calificativuluide „hărtănit”. Constrâns să eco nomiseascăenergia electrică, Toader începe să iubeascăumbrele, fidelele lui tovarăşe de cameră. Îşi umplesingurătatea cu studierea graficii bancnotelor încirculaţie, cu închipuiri tip „Sărmanul Dionis” saudeambulaţii incontinente prin odaia-locuinţăasemenea unui „lup îndobitocit de captivitate”.Ceea ce nu înseamnă că Toader este un asocial,dovadă că ascultă povestea colegului mai tânărLotreanu Acesta se simţise brusc exclus dinrelaţia sa amoroasă cu Nana. O bănuieşte că l-aînlocuit cu altcineva, „că face pe sfânta, dar aresuflet de târfă”. Toader Ifrim, misogin din fire,oferă colegului său mai multe piste, întrecare şi cea a femeii complet lipsite de

GEO VASILE

Omul căruia i s-arăpit adevărul

�

Geo VasileFoto: Aura Christi

34

ANUL XIX ♦ Nr. 5 (674)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Este favorabilă imaginii lui GeorgeZlotescu ordinea în care prezenţasa culturală şi artistică a fostdiscutată de către cercetătorul

Petre Oprea. Istoricul artelor şi cronicarilor dindomeniul plasticii la români nu a avut o intenţielimpede atunci când a înfăţişat mai întâi prezenţapictorului în gazetărie (în „Critici de artă în presabucureşteană a anilor 1931-1937”, Bucureşti,Editura tehnică agricolă, 1997) şi doar mai târziuportretul său, cu implicarea pictorului în existenţaautorului însuşi (în „Destine pictoriceşti”,Bucureşti, Editura Maiko, 2003). Nu a intrat îniconomia lui scriitoricească această distribuire acelor două prezentări, ci în logica internă atemelor alcătuind respectivele volume şi în şansalor de a vedea lumina tiparului unul înainteaceluilalt şi nu invers. Însă, din punctul de vedereal planului unei expuneri unitare (ce n-afost prevăzută în cazul acesta) şi alsurprizei necesare într-o scriere privindun destin sfios şi tragic, ordineapomenită (chiar dacă nu avem de-a facecu o singură lucrare) pare preconcepută,cu alte cuvinte conştient aleasă cu scopulde a cutremura cititorul.

George Zlotescu nu este singurulcritic de artă cu înclinaţii de dreaptaanalizat de Petre Oprea. În „Critici şicronicari de artă în presa bucureşteanăa anilor 1938-1944” (Bucureşti, EdituraMaiko, 1999), sunt urmăriţi pe de oparte criticii: V. Beneş, Nicolae Brana;pe de altă parte cronicarii: AlexandruBassarab, Nina Batalli-Cosmovici, Nico -lae I. Lazăr şi Logion (este pseudonimulpoetului Horia Stamatu, ceea ce nusemnalează cercetătorul), toţi ajungândla verdicte corecte cât priveşte expoziţiile şiartiştii, confirmate de către posteritate, aprobatede comentator, şi bine întemeiate pe creaţia luatăîn discuţie.

Contribuţia lui Petre Oprea esteimportantă, el fiind cel dintâi contemporan careatrage atenţia, în volum, asupra acestor jurnalişticu har, uitaţi de către istoricii artelor române ceau activat în perioada falsificării comuniste aculturii noastre naţionale. Oprindu-ne la GeorgeZlotescu – obiect al adăstării noastre pline decuriozitatea iubitorului de artă românească tăi -nuită de dictatura roşie –, suntem puşi în temă căa practicat o critică „de înalt profesionalism (...),competentă, redactată cu grija întrebuinţăriitermenilor tehnici şi de estetică, cu idei şiafirmaţii susţinute argumentat” (Critici de artă...,p. 84). Ea s-a desfăşurat în publicaţiile: „Arta”,„Axa”, „Arta şi omul”, „Buna Vestire”. PetreOprea, pe darea de seamă a căruia ne sprijinim înprezentarea de faţă, insistă a sublinia ideea căfiecare dintre aceste contribuţii constituie

adevărate studii de dimensiuni reduse şi nusemnalări efemere ale unei expoziţii sau alteia. Dinexpuneri judicioase ale rolului criticului de artă, înviziune zlotesciană, citate de către investigatorulîn domeniul istoriei artelor, izbutim la rându-ne săînţelegem că un cronicar plastic, în conformitatecu pretenţiile pictorului, este obsedat de analizalucrărilor cu care se confruntă, de strădania dusăpână la limită de a scoate calităţile picturii laiveală şi are datoria de a enumera toate tendinţeleşi elementele observate în arta sa; mai mult decâtatâta, este obligat să le şi argumenteze. Iată oînşiruire a îndatoririlor criticului ce continuă să fiede dorit a caracteriza şi condeiul contemporanilornoştri.

George Zlotescu a fost unul dintre rariicronicari plastici care s-au îndulcit a se autoanalizaîn procesul activităţii sale. Refuză să fie binevoitor,după cum refuză a fi răuvoitor cu exponatele şirealizatorii lor, asupra cărora scrie. Se străduieştesă descifreze intenţiile plasticianului, iarînţelesurile deduse le exprimă direct, „exaltândefortul şi reuşita, denunţând falsul”. El îşisubliniază seriozitatea demersului folosindu-se şide jocul de cuvinte, care atrage atenţia cititoruluiasupra însemnătăţii ideii adiacente. Anume,utilizând termenul „grav”, în amândouă sensurile

sale, îşi menţionează ţinuta „serioasă, deliberată,lipsită de concesii”, apoi specifică gravitateaatitudinii sale „ca risc” personal de a-şi crea numaiduşmănii, ceea ce nu-l nelinişteşte, acţionând astfelîn conformitate „cu o dreaptă conştiinţă”.

Petre Oprea se opreşte şi asupraunei a treia mărturisiri de credinţă,nu mai puţin preţioasă, a aceluiaşiGeorge Zlotescu. Acesta pomeneşte

înarmarea criticului „cu un criteriu de judecată câtmai în sensul adevărului plastic, ca rezultat alhoinărelilor în timp prin domeniul plasticei şiînţelegerii, după putinţele lui, a luminilor detotdeauna ale artei... În primul rând, criticul deartă e nevoit să mediteze în faţa lucrărilor expuseşi, după o cercetare deliberată, să noteze cu grijăîn notes impresiile şi părerile lui”.

Trecând la înşirarea cronicilor, inves -tigatorul remarcă faptul că analizele lui Zlotescusunt „subtile” şi loiale faţă de poziţia asumată, căel constată caracteristicile unei opere „cuacuitate”; are „puterea de sinteză” şi pe aceea de

a remarca trăsăturile caracteristice. Când seopreşte în dreptul realizărilor unui Pallady, are„cuvinte înălţătoare, un adevărat poem în proză”.Orizontul său artistic este receptat ca „foartelarg”, dar asta nu-l împiedică să calce în gol în faţa„extravaganţelor moderniste”. Este necruţător cupictorii ce fac comerţ cu arta lor şi cu neaveniţiidin lumea gazetăriei de artă. „Şi cine suntcronicarii plastici la noi în ţară? Tot felul deparaziţi analfabeţi care ocupă la cotidiane rubricice ar trebui date oamenilor de meserie, artiştilor,şi care, în cel mai bun caz, vor să «epateze» prinspiritul lor enciclopedic ori filosofează în jurulartei”.

El face şi o teorie a colecţionarului (capitolce încă lipseşte din cercetările psihologieiromâneşti). Printre cele mai judicioase notărireproduse de Petre Oprea semnalăm următoarele:„Pasiunea [colecţionarilor] nu poate justificapriceperea” şi: „Colecţionarul este un pasionat dinmanie, spre deosebire de artist care e un pasionatdintr-o necesitate de exprimare lăuntrică”.

Voi insista asupra paragrafului final dintextul lui Petre Oprea, anume asupra părerii saleprofesioniste privitor la faptul că G. Zlotescu a fost„un reprezentant strălucit” al criticii de artă.„Probitatea cu care s-a achitat de datorie îl

onorează pe deplin” (p.89).

Un merit nu mai puţinînsemnat al prezentăriisuccinte, dar în nici un cazeconomicoase, realizate de

istoricul criticii de artă, este acela că găseşteîn scrierile lui George Zlotescu formula ceamai exactă de surprindere a personalităţiifiecărui artist plastic înfăţişat. O facemijlocind un dar personal îndelung şlefuit delectură, acela de a căuta şi înfăţişa esenţialul.Un capitol atât de important se cere bogatilustrat, ceea ce ne reînvie fiorii de plăcereresimţiţi la primul contact intelectual curespectivele fraze. „Culoarea pură” a luiFrancisc Şirato „răsună adânc îmbrăcând înlumină o lume creată de el”. La el sedescoperă o „consecvenţă în speculaţia logicăşi sensibilă a unei idei plastice”, ca şi„reprezentarea aeriană şi muzicală arealităţii datorită unei rare sensibilităţi şi

stăpânind un meşteşug puternic cu care supune şitransfigurează materia”. Despre arta lui IonTheodorescu-Sion, cel „mai mare compozitorplastic al neamului nostru românesc”, caracterizatde o „viziune cromatică românească (...) gran -dioasă, tratată ca o frescă” aflăm că este „o izbuc -nire de viaţă şi de cântec românesc”. Hazardulapropierii unor citate scoase din locuri osebite aleexpunerii critice dezvoltă, prin repetiţia fortuită,miezul ideatic sesizat de Zlotescu: o picturănaţională ce „se ridică azi pe planul de rafinamental artei occidentale”. Petre Iorgulescu Yor practică„o artă eminamente virilă”. „Factura largă şiunitatea cromatică, evidenţiază cu putere so -brietatea sentimentului naturii” în uleiurile lui D.Ghiaţă; „grafia d-sale nu urmăreşte caracterul şinervul. E mai degrabă o amuzantă reprezentareprimitivistă a realităţii”. Penelul său „este condusîntotdeauna de bunul simţ profan”.

MIHAI RĂDULESCU

George ZlotescuUn destin sfios şi tragic

sentimente, înrudite cu o târâtoare veninoasăş.a.m.d.

Naraţiunea „Răpirea Europei” se încheagădin secvenţe aparent rupte, fără legătură, date laiveală de hazard şi disparate prin cortine fărăpreaviz, dar care sporesc interesul relatării,accelerând cursul epic. Dăm un singur exemplu:cine altul decât eroul nostru putea să aibăurmătoarea revelaţie: nimerind par hazard pe aco -perişul clădirii cenuşii, anoste a Institutului căzutîn dizgraţie, lui Toader Ifrim i se arată munţii cao epifanie a purităţii şi incoruptibilului.

Acest al doilea microroman al cărţiifocalizează identitatea lui Toadercare poate fi prelevată inclusiv dindescrierea maniacală a interioa -

relor, a încăperilor şi a mobilierului, a dezolăriidominante: totul miroase a vechi, a cârpit şipromiscuu. Privindu-şi propriile fotografii aranjatecronologic, Toader se întreabă cu un sincersentiment de înstrăinare: „Cine sunteţi, domnilor?Cine suntem, domnilor? Cine sunt?” Nici un

răspuns, evident. Solipsism identitar? Şi asta doarcu câteva zile înainte de intrarea în Europa… Darpentru protagonist loviturile din partea oamenilorşi a sorţii nu se vor opri aici, ceea ce îl face peToader Ifrim să colaţioneze o listă cu trei rubrici:oameni răi, aşa-şi-aşa, oameni buni. Are însăsurpriza să vadă că rubrica celor „buni” rămăsesealbă. Oare nu cumva, se întreabă Toader, Răul estechiar motorul ascuns al existenţei.

Dar iată că Revelionul aderării batela uşă. Incapabil de indignare, deemoţii sau de durere, Toader seretrage intr-un fel de hibernare.

Amorţire, apatie… La început are un coşmar cu ofemeie aproape goală, avînd în mâna dreapta unfier de plug, gata să-l are, să-l semene, să-i seceregândurile… Trezindu-se din visul terifiant, îşiaminteşte că nu cumpărase nimic pentru Revelion,drept care iese în oraş. Cumpără o ramură marede molid, ceapă verde, cartofi, oleacă de peşteafumat. Programele oferite de puzderia de canaletv (trei revelioane?) îl plictisesc de moarte.

Drept care plonjează în imaginar.Începe sarabanda telefoanelor.Este apelat şi firitisit nu doar decolegul Lotreanu, ci chiar de de

directorul Silvestru, secondat de toţi şefii şişnapanii de la Institutul intrat în faliment. Dupămai bine de o oră de convorbiri, camera prinse săse învârtescă cu el. Reuşi să ajungă totuşi la baie.Se zări în oglindă, fercheş, elegant, „pempant caun ginerică”. Totodată tălpile i se afundau îngresia moale ca o cremă de ciocolată. O sosie a luiîi întinse mâna, o dublură a lui neferchezuită,uzată i se arătă. Căderi succesive din care cu greureuşi să se dezmeticească. Dar, vai, ratase tocmaisecunda dintre Vechiul şi Noul An. Nu apucase sădestupe sticla de şampanie pe care dăduse ogroaza de bani. Lipsise la marea întâlnire. Europaîi scăpase printre degete, îi fusese pur şi simplurăpită.

�

35

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

MAI 2008

LUIZA BARCAN„Întunericul roşu” la Constanţa

În urmă cu doi ani, Ioan Iacob, pictor ger-man de origine română, intra în atenţia publiculuişi a criticii din România printr-o expoziţie deschisăla galeria bucureşteană Anticariat – Curtea Veche.Pe deplin justificat. Dintru început acest artistvenea spre toţi cei interesaţi de pictură cu unmodel de profesionalism şi responsabilitate demnde notat şi de reţinut. Calitatea operei, modul dea concepe un spectacol vizual, prezentarea acestu-ia, disponibilitatea spre comunicare şi relaţionarecu confraţii din România, dar şi cu publicul, l-aurecomandat de la prima expoziţie pe Ioan Iacob cape un pictor care şi-a făcut din arta sa o credinţăurmată neabătut şi care nu admite concesii. A fostde bun augur prima sa expoziţie în ţara natală,fiindcă i-au urmat apoi altele, de mai mare amploa-re, deschise în galerii şi muzee din Bucureşti,Sibiu, Cluj şi Constanţa. De fapt, am putea vorbi,la rigoare, despre o unică expoziţie itinerantă sem-nată Ioan Iacob ce a căpătat în funcţie de spaţiul-gazdă noi dimensiuni, noi conotaţii, adăugând defiecare dată lucrări noi, abordări diferite, altemesaje vizuale gata să fie transmise şi asumate.

Un scurt portret biografic al artistuluise cade a fi conturat, înaintea croni-cii celei mai recente întâlniri cu

publicul la Muzeul de Artă din Constanţa. IoanIacob s-a născut la Biertan în 1954. Din 1975 tră -ieşte la Düsseldorf unde a urmat de altfelAcademia de Artă, la clasa profesorului GothardGraubner, în perioada 1977-1984. A deschis peste20 de expoziţii personale în Germania, Belgia,Israel, S.U.A. şi România şi a participat, de aseme-nea, la numeroase expoziţii de grup din Europa.După prima sa expoziţie din România, în 2006,Ioan Iacob a fost provocat de Editura Humanitas

să realizeze grafica volumului „Povestea poveşti-lor” de Ion Creangă, lansat apoi deodată cu verni-sajul celei de-a doua personale Ioan Iacob laCeainăria Cărtureşti. În toamna lui 2007 artistul afost invitat la Muzeul Brukenthal din Sibiu (peatunci capitala europeană a culturii) să deschidă oexpoziţie. Purtând titlul „Întunericul roşu” aceastaa fost apoi itinerată la Cluj şi Constanţa. Dar aexistat şi o variantă mai restrânsă a acestui spec-tacol vizual, prezentat tot în toamna lui 2007 laPalatul Brâncovenesc de la Mogoşoaia.

În martie 2007 „Întunericul roşu” a ajunsla Muzeul de Artă din Constanţa. Dintre cele patruvariante ale expunerii cu acest titlu, cea de lamalul Mării Negre se dovedeşte a fi cea mai amplă,datorită generosului spaţiu oferit de galeria de laparter a elegantului muzeu.

Pictor în cel mai deplin sens al cuvân-tului, Ioan Iacob este un neobositcercetător al culorii, al nesfârşitelor

sale valenţe expresive. Subiectele alese, fie că evorba despre natură statică, peisaj, portret sauautoportret se subordonează acestei căutări asidueîn inima tainică a culorii. Pictorul e atras de con-trastele puternice. Motivele ce prind viaţă pepânză ies din întunericul inform al existenţei lorconceptuale şi îşi afirmă prezenţa şi existenţa princuloare. Ioan Iacob se manifestă ca artist aseme-nea unui adevărat creator, fiindcă privindu-ilucrările, analizând forma obiectelor, dobândeştisentimentul că ele există astfel fiindcă au fostanume conduse spre viaţă, de la in-formal laformă, într-o lume cu trăsături particulare, incon-fundabile. Lumea picturii lui Ioan Iacob. O lumeunde arareori motivele sunt invitate să comunice,ele retrăgându-se într-o maiestuoasă singurătate.Astfel, o floare, un fruct, o fiinţă vie, se detaşeazădin compoziţie cu simplitate şi pregnanţă, deve-nind un fel de centru al universului inventat depictor.

Nu întâmplător portretul joacă un rolimportant în creaţia lui Ioan Iacob. S-ar puteaspune că aceasta e de fapt tema la care artistul seraportează constant. Pentru el nu doar oamenii auun chip, un portret inconfundabil, ce poartă pece-tea inconfundabilă a unei personalităţi. PentruIoan Iacob toate motivele din lumea vie şi toateobiectele născute într-o cultură au un portret al lorpe care pictorul se străduieşte să-l vadă, să-l înţe-leagă şi apoi să-l încredinţeze pânzei. Fireascăeste, în acest caz şi abordarea autoportretului îndiferite variante, în lucrări singulare sau în com-poziţii de câte două sau trei picturi de dimensiunimari. Discursul vizual de la Muzeul de Artă din

Constanţa alternează, astfel, portrete ale obiecte-lor din naturile statice cu portrete de femei şiautoportrete ale artistului ce contemplă lumea vizi-bilă, dar se contemplă şi pe sine. Am putea recep-ta pictura lui Ioan Iacob ca pe o interogaţie conti-nuă. El nu are autosuficienţa distructivă a artistu-lui ajuns pe o anume treaptă a creaţiei. Dimpo -trivă, are prospeţimea celui pentru care miracole-le lumii vii sunt inepuizabile. Poate de aceea întâl-nirea cu pictura lui Ioan Iacob nu e una obişnuită,lipsită de consecinţe. Incită la a vedea mai mult, laa vedea şi altceva şi altfel, invită la comunicaredeschisă, neprefăcută, constructivă.

Şi pentru 2008 pictorul are planurimari. În mai va deschide o expoziţiecu cele mai noi lucrări, realizate în

atelierul de la Düsseldorf, la Galeria-anticariatCurtea Veche. Iar expoziţia „Întunericul roşu” îşiva continua itinerariul prin alte oraşe dinRomânia.

MAGDALENA BRĂTESCUSufletele Massadei

Îmi încalţ pantofi de sport, îmi iau o sticlăde apă minerală în geantă şi mă sui în autobuzulde Arad. Există o localitate cu acelaşi nume şi înRomânia şi în Israel! E dimineaţă devreme. Măfascinează chipurile călătorilor, locuitori ai nouluiTurn Babel. Inregistrez soldaţi şi soldate, copiitineri, frumoşi, mirosind a săpun de la duşul dedimineaţă. Părul încă ud le străluceşte. Apoi câteun pensionar gruzin, burtos, cu dinţi de aur înfaţă, buze groase, pantaloni şifonaţi şi damf detranspiraţie. In picioare, perechi de etiopieni,vorbesc tare, râd demenţial şi se pupă bălos pegură, necontenit. Imi întorc privirea spre geam.Nici ţipenie. Dacă n-ar trece din când în când unautomobil, m-aş putea crede într-o regiunenelocuită. Doar câte un arab, cu kefia pe cap,răsare ca din pământ. Ici colea, câte o livadă depiersici sau de măslini şi culturi de cactuşi giganţi,ale căror fructe rumene şi ţepoase au un miezdulce, comestibil. Apoi, vii cu viţa arăcită artistic,în poziţie clasică de balet.

La Arad, cobor şi iau autobuzul spreMarea Moartă, locul cel mai jos dinlume, la 300 de metri sub nivelul

mării. După ce depăşesc râul Bokek, o albie secată,care nu-şi mai aminteşte decât gustul apei de

ploaie, peisajul devine selenar. Mă aflu în pustiulNeghev, cândva deşertul Iudeii. Când apare tăbliţa„Niveau de la mer”, munţii Iordaniei încep să seprofileze într-o ceaţă trandafirie, iar de o parte şide alta a şoselei, rocile stratificate schimbă nuanţebej-roşiatice. In zare, câte o turmă de dromaderi,păscând te miri ce buruieni uscate, de un verdecenuşiu. După Newe Zohar, peisajul se luminează,cerul se preface roz-violet de partea munţilor înformă de căpiţă, iar în cealaltă, azurie, fără niciunnor, deasupra unui şir de hoteluri ultraelegante,purtând nume sonore, de reţea, înconjurate depalmieri falnici, bizare în mijlocul pustiului, lamalul unei mări nemişcate, oglindă cât vezi cuochii. O fi Fata Morgana? Nu apuc să mă-ntreb, căîntr-adevăr apa dispare deodată, lăsând locul unorbolovani uriaşi, roşii, presăraţi parcă de unSfarmă Piatră oriental. La Wadi Rahaf, craterelelunare se înmulţesc la nesfârşit, iar pe stânga pla-tourile verzui, retezate la orizontală, joase, lasălocul unui munte izolat, în trunchi de piramidă,înconjurat de chei adânci, care se înalţă la 440 demetri de la suprafaţa Mării Moarte: Massada.

Cobor grăbită, aştept cabina funicu-larului şi pornesc ascensiunea. Incâteva minute sunt sus. Apoi, urc în

ritmul meu cele 80 de trepte care au mai rămas.Pare sfârşitul lumii. Pustiu în pustiu. Imi rotescprivirile: ruine, tăcere, soare, vânt şi pulbere.Amintirea măcelului. Pe aici tropăiau paşii, tălpileprăfuite fugind din calea morţii. Unde să măascund? Unde să-mi ascund copiii? Şi fraţii şi suro-rile? De ce ? De ce îmi iei dreptul la viaţă? De cehotărăşti pentru mine şi-n numele odraslelor noas-tre? Pentru libertate? Ce libertate e aceea de amuri? Sună frumos, să nu cazi viu în mâinile duş-manului… fiindcă suntem înconjuraţi de duşmani,asediaţi, înrăiţi, sălbăticiţi. Singuri printre străinii

care ne vânează, ne urgisesc, jinduiesc la puţinulnostru. Ce vrem să demonstrăm posterităţii? Căsuntem stăpâni pe soarta noastră… Tu nu vrei săfii sclavul lor? Nici eu nu vreau să fiu sclava ta!De ce-mi iei zilele? Sunt ale mele, puţine, multe,bune, rele, ce şi cât mi-a dat Dumnezeu. Tu nu eştiDumnezeu. Voi nu sunteţi Dumnezeu! Dumne -zeule, nu-i vezi? Scapă-mă! Dumnezeu se scarpinăîn barbă. Precis are barbă. Şi creier electronic. „Decine vrei să te scap mai întâi?” a tunat el. Auzicum se ascut cuţitele? Şi cum urlă surprinderea şigroaza, regretele şi împotrivirile? Rugăciuni şirugăminţi. Cei dragi ţie nu mai sunt şi acum vinerândul tău. Cioburile destinului s-au aruncat. Seştie cine ia viaţa cui. Criminalii au rămas câtdegetele de la două mâini. Partea grea s-a termi-nat. E din nou linişte. Sângele gâlgâie încă. Nususpine, nu icnete, nu foşnet, nu freamăt. Doarmiros de uscăciune.

Ating cu mâna pietrele fierbinţi, roase,sparte. Citesc numele celor zece petăbliţele de ceramică. Urmăresc

zborul păsărilor negre cu aripi albe. Ascult fâlfâitul nălucilor. Mă lipesc de

ziduri. La coborâre observ treptele de pe „drumulşarpelui”, pe care urcă turiştii aventurieri, amatoride ascensiuni. Mi-e capul greu şi mi-e dor de apă.Simt în gură un gust sărat, misterios. Parcă mi-ampierdut greutatea. Parcă am întinerit brusc.Sufletele Massadei dănţuiesc în jurul meu.

• Corespondenţă din Israel

36

ANUL XIX ♦ Nr. 5 (674)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

În „O Mie de Platouri: Capitalism şiSchizofrenie”, Deleuze şi Guattariating subiectul unei culturi a judecăţii,o cultură a nefericii şi a aflicţiei pe

care exilantul (chiar şi cel de acasă) o moşteneşteîn contratimp, într-un moment de cumpănă sau deizolare în afara prezentului, la marginea dintre visşi realitate sau dintre „ce a fost” şi „ce-i pare a fi”,în planul exilului, numai o umbră a vieţii dedinainte. În accepţiunea Derrideană, aceastăumbră se hrăneşte din inamiciţie, din frică sau dinlipsa iertării. Împotriva ei, Foucault invocă practi-cile sufleteşti ale antichităţii, A. Negri propune să-i fie cedat Cezarului ce este al Cezarului, Žižeklansează o plagă propice fanteziilor, iar Nancy vor-beşte despre un ascunziş imponderabil, oarecumevaziv, al spiritului. Fără îndoială, exilantul par-curge toate aceste trasee post-Kantiene de „ieşiredin impas”, le asumă sau le rezumă, ritualizându-le zi de zi împotriva sau în favoarea lui însuşi. Înfelul acesta învaţă să depăşească, sau cel puţin să-şi ocolească, propria umbră. În principiu, neferici-rea lui s-ar putea explica printr-o intuiţieHeideggeriană, de a se defini „întâmplător”, prinsimplă negare: exilarea lui nu constă în haina demâna a doua, nici în prânzul rânced sau în com-plexul inferiorităţii. Nici una dintre aceste „reali-tăţi” nu poate defini exilul, deşi, luate la un loc, îlinstaurează. Ca orice mecanism parazitar –în sensul în care S. Weil foloseşte acest ter-men, vezi „Aşteptându-l pe Dumnezeu” –exilul se hrăneşte din lipsa sau din excesulcontinuităţii. Haina de mâna a doua esteînlocuită cu o haină scumpă, somptuozitateaprânzului devine un ritual de civilitate, com-plexul inferiorităţii se transformă în obiş-nuinţa (sau plăcerea) de a epata. Pentru untimp, nefericirea proprie exilului parazitea-ză în altă parte: nimic nu este cum ar tre-bui să fie. Nici cusătura sacoului, nici zâm-betul chelnerului, nici fantastica mulţumirede sine – toate par, aşa cum sunt acum,vagi umbre ale nimicniciei. Sunt umbre înmişcare, aşa cum le descria P. Virilio, împin-gându-se unele pe altele dincolo de punctulîn care moartea s-ar putea întâlni cu eaînsăşi. Deocamdată însă, exilantul nu segândeşte la moarte. El (re)trăieşte moralita-tea de salon, nefericirea habotnică, isteri-zantă, care-l menţine în cursa „morală”împotriva lumii. Nu numai zâmbetul chelne-rului ar trebui să fie plăcut, ci şi coafura

vecinei de la parter, peisajul stradal, rutina trezi-tului de dimineaţă. Toate ar trebui să fie la locullor, într-o moralitate ce pare a fi „bătută în cuie”,în eterul conştiinţei, la răscrucea dintre conştientşi subconştient. Dacă s-ar putea desprinde dinrutina meta-etică, moralul exilantului ar eşua, aşacum sugerează G. Agamben, în goliciunea sinistrăa timpului.

Dar nu se desprinde, nu se poate de-rutinaîn totalitate, ci numai pe jumătate, numai înmăsura în care vecina de la parter încetează să seîngraşe sau să umble nepieptănată, în măsura încare strada se eliberează de gunoaie, sau în măsu-ra în care şocul matinal pierde din intensitate. Pejumătate este, deci, o măsură improprie exilului.Este o măsură a magnitudinii (vezi Deleuze şiGuattari) şi a infinităţii, un platou-oglindă aldimensiunilor morale şi al moralurilor de diferitedimensiuni. Trebuie să ne întoarcem, aşadar, laironia Nietzscheniană, în lumina căreia moralita-tea devine o doctrină a relaţiilor de supremaţieprin care fenomenul vieţii ia fiinţă. Viaţa ca feno-men devine, la rândul ei, un fel de plagă Žižekia-nă a exilului, o fantasmă a vitezei şi a încetinelii,un refren abominabil căruia, după cum sugereazăDeleuze şi Guattari, nu-i poate rezista nici oformă, nici un subiect sau caracter uman.Exilantul rezistă, însă, la marginea dintre stupe-facţie şi infarct, dintre ceea ce-i pare a fi pură ilu-zie şi ceea ce este, într-adevăr, de ordinul realului:locuinţa în rate, asigurarea maşinii, cotizaţia pen-tru pensie. Într-un fel sau altul, această fenomeno-logie de exil, de coincidenţă a exilantului cu umbra

existenţei lui, cu rutina absurdului şi a(supra)normalului, întreţine imaginea parazitară aexilului. Întreţine, dacă putem spune aşa, excesulsau lipsa unei (dis)continuităţi de ordin uman.

Exilul este un fenomen al fenomenu-lui, evident, la o scară mult maimare sau mult mai mică a relaţii-lor de (în)fiinţare. Doctrina exilu-

lui este fie excesiv morală, fie pseudo-marxistă:omului i se cuvine sau are dreptul la o inteligen-ţă/existenţă inalienabilă. Din punctul de vedere allui Bataille, exilantul nu poate propune decât oexistenţă abstractizată a uneltei, o conştiinţădeprinsă să exprime goliciunea formelor şi a con-ţinuturilor strict materiale. Prin această exprima-re, sau excess materialist (epatant şi naiv în ace-laşi timp), conştiinţa exilantului ajunge să-şi desco-pere propria goliciune – sinistra cădere în atem-poralitate despre care pomeneşte Agamben.Vorbim, fireşte, despre abisul Nietzschenean re-formulat astfel încât să prindă, dacă nu o amploa-re de natură genealogică, cel puţin o rădăcină(oblică) în geneza rizomatică a exilului. Dar toateaceste amănunte se pierd în volbura intelectuală,în gargara de coridor întunecat şi umed, în carese platonizează impresiile şi experienţele petrecu-te „în altă parte” decât unde trebuie, decât undes-ar fi cuvenit sau ar fi fost necesar să fie exilatul.Vorbim, fireşte, de rutina zilnică a exilului dinsclavagismul sofisticat al corporaţiilor şi al spita-lelor, din bruma de vecinătate care sperie şi înde-părtează, din haosul subteran al şcolilor şi al fami-liilor, sau din inegalabila perindare prin natură,prin mijlocul prietenilor, prin vârtejul de o clipă alprivirilor şi al beatitudinii de a ajunge, fie şi prin

moarte clinică, acasă. Vorbim, fireşte,despre exilul în afara dubiului Cartezianşi despre divi(ni)zarea Spinozistă a „ceeace este”.

Ceea ce este depăşeşte înegală măsură certitudineaşi dubiul inteligenţei/exis tenţei de exil, forma şi

conţinutul (dacă putem spune aşa) princare exilatul se exprimă, plângând cu ofalcă şi râzând involuntar cu cealaltă.Facialitatea, ca şi costumaţia sau necesi-tatea prânzului, sunt comunicabile, vulga-rizabile, instituibile. Ele devin, mai devre-me sau mai târziu, unelte de întreţineresau de împrumut ale divinătăţilor de exil– fantome nomadologice, oscilând întreîncarnările barbare şi cele civilizate (highclass society) ale unui fenomen în careconţinutul şi forma se dezgolesc reciproc.Analiza exilului este, deci, o ri(zo)mă saunoma dologie lipsită de direcţie. Coor -donatele, relaţiile, doctrinele ei, nu suntprevizibile decât în măsura în care exila-tul se confesează, judecându-şi neşansa.

Într-o manieră absurd de feminină (sau absurd demasculinizată), S. Weil refuză noţiunea de provi-denţă, preferând-o pe cea a şansei. Şansa nu poatefi judecată, nu poate fi decât neaşteptată, surprin-zătoare, lăudabilă. Şansa exilatului – ca aurăsocială – constă în destăinuirea neşansei, în adu-cerea sub judecată a traseului de exil. Nu numaiaflicţia şi rutina sunt de vină pentru nefericireaexilatului ci totul, luat la un loc, ca ansamblu alconfesiunii. Scriind din/în exil, Cioran a(răs)cumpănit această confesiune recunoscând căar fi preferat să tacă. În exil, tăcerea demascăinutilitatea confesiunii. Aşa cum sugera S. Weil,diferenţa dintre lucruri şi evenimente devine la felde neimportantă ca şi diferenţa dintre tuşul roşusau albastru al unei fraze (identice), pe care oîntâlnim peste tot.

Cu alte cuvinte, cumpăna deschisă prinexil este la fel de falsă, sau la fel de iluzorie caAleph-ul descris de J.L. Borges, deşi pare să con-ducă, prin fărâmiţare sau prin continuitate, laalephul real al întregului. Despre acest întreg, caşi despre exil, nu se poate spune nimic. Tăcereaimplică, ca întotdeauna, totul.

IRINA BOCA

În Cumpănă

• Corespondenţă din Canada

37

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

MAI 2008

Spectacolul realităţii (pentru că sîn-tem, nu-i aşa? din ce în ce mai anco-raţi la nivel global în societatea de

spectacol, inclusiv la nivel politic) m-a determinatsă reflectez mai mult ca de obicei, în aceste primesăptămîni ale anului, asupra raportului dintre eve-nimentul cu adevărat capital pentru istorie şi careva fi reţinut de aceasta ca atare (sau nu – dar astae o altă poveste!) şi ceea ce imediatitatea cerne asi-duu, contribuind continuu la umplerea coşului cu„evenimente” născute pentru a se consuma rapid.

De la momentul redactării precedenteimele corespondenţe – şi de aici privind lucrurile –mi se pare că cel puţin două evenimente majore,considerate din principiu ca purtătoare de conse-cinţe, au avut loc în Europa: ratificareade către Franţa, pe 14 februarie, a nouluiTratat european, semnat în noiembrie2007 la Lisabona, şi proclamarea indepen-denţei provinciei Kosovo pe 17 februarie,recunoscută imediat de Franţa. Desigur,ambele evenimente (sau problematicile încare se integrează) au fost şi continuă săfie dezbătute în lung şi în lat, cu precăde-re cel de-al doilea, de extremă actualitateîn momentul în care scriu, şi cu caractermai spectaculos. Cît despre primul, deşidoar un act (aproape formal), nu a fostlipsit de un oarece caracter sulfuros, datfiind precedentul dezastruos al respinge-rii prin referendum, în Franţa, a Tra -tatului pentru o constituţie europeană, înmai 2005. Voi reveni, poate, într-una dincorespondenţele viitoare asupra chestiu-nii Kosovo. Despre problema europeanăam tratat anterior şi o voi face constantşi de aici încolo, aşa cum am promis – eareprezentînd chiar justificarea şi mizaacestei rubrici. Însă prezenta intervenţie,mai curînd reflexivă decît constatativă, sevrea doar o pauză de respiraţie înaintearelatării unor evenimente de o mai consis-tentă portanţă care par să se anunţe (ce-i drept,mă pot înşela – această rubrică va confirma saunu în lunile următoare impresia mea actuală, şiexpectativa în care mă pun).

*Fond de criză economică generalizată

(dezastrul numit subprimes din Statele Unite cuconsecinţe pînă aici; cazul francez, demn de ceamai neverosimilă ficţiune, al trader-ului JérômeKerviel de la Société Générale, autorul unei frau-de – rămîne de văzut cu complicitatea cui – deaproape cinci miliarde de euro; căderea la unmoment dat a burselor din mai toată lumea; spec-trul recesiunii; et j‘en passe...). Pe acest fundal, les

Français n’ont plus le moral... Nici măcar preşe-dintele Republicii, dar nu neapărat din aceleaşiraţiuni precum poporul, mai ales că el ar mai aveachiar şi ceva motive de optimism, sau măcar desimplă şi pasageră bucurie.

Probabil că dacă autorul butadei „Trăim înRomânia şi asta ne ocupă tot timpul” ar trăi acumîn Franţa ar exclama: „Trăim în Franţa şi Sarkozyne ocupă tot timpul” (o dovadă vie e chiar acestarticol). Caz unic pînă acum în spaţiul francez:prin supraexpunerea mediatică, instituţia prezi-denţială a renunţat la aura sa misterioasă, aceas-ta fiind probabil şi o consecinţă directă a concen-trării de facto a puterii decizionale, mai mult caniciodată, în mîinile preşedintelui. Ce înseamnăaceasta? Franţa şi-a ales în mai 2007 un preşedin-

te care avea să se dovedească hiperactiv, cu spiritsacrificial de dragul ţării, dar şi juisor şi obsedatîn sine de propria-i fericire personală, mizînd pereformele de fond, dar grijuliu şi cu popularitateasa aici şi acum, capabil să se ţină de promisiuni,dar şi să-şi recunoască înfrîngerea momentană sausă fenteze vigilenţa alegătorilor (vezi iluzia în carecandidatul, apoi proaspătul ales preşedinte, s-amenţinut o vreme cu privire la redresarea puteriide cumpărare, înainte ca acelaşi să recunoască înprima sa conferinţă de presă din acest an că: „lescaisses sont vides”).

Sarkozy a vrut şi a introdus efectiv oruptură în maniera de guvernareînscrisă în tradiţia celei de-a cincea

republici, răvăşind principiile, manierele, moravu-rile, atribuţiile, aşteptările. Şi mai ales înmulţinddeciziile cu iz de injoncţiune şi ingerinţă (adicăfără dezbatere prealabilă cu reprezentanţii celordirect interesaţi), sau gesturile voit simbolice (veziproiectul de suprimare a publicităţii pe posturilepublice de radio şi televiziune, cel de „înfrăţire” afiecărui elev de 10 ani cu un copil martir al Shoah,de a cărui memorie primul să fie întrucîtva făcutresponsabil – idee considerată şocantă şi riscantăchiar de personalităţi precum Simone Veil, PierreNora, Annette Wieviorka). Se adaugă acestor ges-turi, insistenţa sa asupra chestiunii religioase îngeneral (ce nu poate decît să displacă unui poporcare a făcut din laicitatea statului o marcă de pres-tigiu), şi în fine, dar nu în ultimul rînd, romanulvieţii sale private. Divorţul de Cécilia şi, mai ales,mariajul după doar două luni cu topmodelul deve-nit cîntăreaţă Carla Bruni (care l-a atras peSarkozy în presa de tip tabloid) au fost într-adevărexpuse au grand jour şi sub lumina reflectoarelormai mult decît poate înghiţi o populaţie pentrucare demarcarea spaţiului public de cel privat esteabsolut etanşă, existînd chiar bănuiala că preşedin-tele s-ar fi servit de aceste episoade pentru a facediversiune în momente dificile ale mandatului său.

Gesturi disperate, necontrolate, făcute înideea de a contrabalansa sondajele în cădere libe-ră şi care ar fi produs ceva panică la Elysée? Toatesondajele o arată: încrederea în preşedinte era îniunie 2007 de 63 %; în februarie 2008 de doar 39%!

Populaţia nu pare însă decisă să îl scutească peSarkozy... Dimpotrivă, orice intervenţie publică de-a sa devine imediat motiv de revoltă, de aprigădezbatere, în care presa făcîndu-se ecoul exageratal nemulţumirii populare, nu ezită să-l supună pepreşedinte unui veritabil „linşaj”, unui „PearlHarbor mediatic” (expresiile îi aparţin purtătoru-lui de cuvînt al partidului UMP). Presa te ridică,presa te coboară... Personal, ezit, ca spectatoareoarecum distanţată, oricum mai puţin direct inte-resată decît francezii, între un sentiment de satis-facţie în faţa acestui carnagiu mediatic pe cît deinsignifiant în miza sa din perspectiva istoriei, peatît de agresiv în forma sa (nu e Sarkozy prea aro-gant, prea dominat de sentimentul de atotputerni-cie? să primească deci ce merită...) şi unul de com-pasiune pentru un personaj fascinant prin vivaci-tate, voinţă, instinct de supravieţuire.

Această criză de imagine l-afăcut, oricum, pe NicolasSarkozy să revină la proiecte-

le sale de anvergură – şi ele tot nepopulare.Conştient că vor urma cîţiva ani în carepopularitatea nu îi va creşte, se preface cănu-i pasă şi mizează pe acţiunea şi recunoaş-terea pe termen lung. Prin organizareacomisiei Attali, care i-a remis un raport con-ţinînd 316 propuneri pentru modernizareaFranţei, cu care preşedintele a fost în marede acord, revine la ideea obsedantă de a fipreşedintele schimbării, al punerii în aplica-re a unor reforme de fond, şi, de asemenea,al relansării Europei via Franţa. Cînd într-oduminică seară, în cadrul jurnalului televi-zat de la ora 20, Sarkozy a ţinut o alocuţiu-ne sobră şi solemnă pentru a se felicita şi afelicita Franţa că noul Tratat, aşa-zis „sim-plificat”, semnat la Lisabona, a fost ratificatîn parlament, iar ulterior prin semnăturasa, fără consultarea directă prin referenduma populaţiei, ca în 2005, s-au găsit mulţifrancezi care au ironizat tonul prea grav alacelei intervenţii publice. Dar probabil căacel moment chiar va rămîne în istorie.Cîţiva republicani radicali susţin că princi-piile republicii ar fi fost încălcate prinneconsultarea poporului; mai sigur e însă

faptul că acel moment a fost un pas făcut în direc-ţia relansării maşinăriei europene care, fără parti-ciparea unui stat fondator precum Franţa, risca săse agite mult mai mult în apele tulburi ale crizeide legitimare.

februarie 2008

P.S. Să amintesc, măcar în această notă excentra-tă, de centenarul Simone de Beauvoir, sărbătorit luna tre-cută, şi de dispariţia, ieri, a „papei” Noului Roman fran-cez, Alain Robbe-Grillet, la 85 de ani, în urma unei crizecardiace.

• Corespondenţă din Strasbourg

GINA PUICĂ

Ce va rămîne cînd tapajulmediatic va fi uitat?

38

ANUL XIX ♦ Nr. 5 (674)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

(continuare din pag. 12)

Domeniile discret extravagante nu-idisplac, scriind despre cartea luiCristian Cheşuţ, Ludeo, ergo sum.

Păpuşi, mingi, teorii, dedicată jocurilor şi accesorii-lor acestora, ori despre cea a Andradei FătuTutoveanu, Literatură şi extaz artificial, urmărindefectele halucinogenelor în artă. Din solidaritate,criticul relevă asiduitatea unor cercetători, maipuţin vizibilă într-o vreme dominată de fascinaţiaprimară a spectaculosului, exercitată pe nedrept laumbra cvasianonimatului. Este căutată, cu genero-zitate, cartea mai puţin mediatizată, dar substan-ţială şi rafinată.

Marca de identificare a scrisului critic allui Ştefan Borbély o constituie îmbinarea dintreexpresia plastică şi seducţia unei narativităţi cul-turale, elemente suprastructurale, desigur, darcare complinesc stilistic demersul exegetic. Iatăportretul făcut Ioanei Both: „A «moştenit-o» inte-lectual pe Ioana Em. Petrescu, editându-i cărţile şicontinuându-i cursul despre Eminescu; l-a traduspe Laurent Jenny, de la Geneva, în prelungireatematiştilor transpuşi în româneşte de către IonPop; a scris o foarte solidă monografie dedicată luiDumitru Caracostea şi şi-a exersat lipsa de cumin-ţenie în texte ce puneau în discuţie folosirea abu-zivă a clişeelor legate de poetul naţionalEminescu, ceea ce a stârnit fireşte ridicări desprâncene şi meschine enervări printre apretaţiicrispaţi ai domeniului.” (p. 197-198). Critica deacest fel implică o destinsă marcare stilistică, oneconvenţională prezenţă subiectivă. Totuşi, înciuda caracterului echilibrat, calm, constructiv,pasional sau neutru, accentele polemice răbufnescuneori, fără a fi abandonate eleganţa şi bunamăsură. Mai vehement este când tratează Istoria

lui Alex Ştefănescu. Autorul surprinde foarte bineefervescenţa culturală transilvană şi, mai ales, clu-jeană, valorificând cu folos o trăsătură definitoriea acesteia, pe care o invocă frecvent, fenomenulschimburilor de valori, al aculturaţiei. Sunt abor-date cărţi care au ca tematică interculturalitatea,imaginarul, evoluţia mentalităţilor, deconstrucţiapostmodernă, comunicarea, antropologia, dicţiona-rele literare. Autorul însuşi recurge la contextuali-zări, referinţe, interdisciplinaritate, judecăţi pro-prii pertinente şi complinitoare. Critica devinepretextul unor excursuri interesante, elegante,menite să pună în mai bună valoare opera decela-tă, dar să şi evidenţieze personalitatea cultura-lă/creativă a comentatorului.

În final, la Addenda, este prezentat un pro-iect programatic susţinut de un grup de cercetă-tori (Mircea Anghelescu, Ioana Both, ŞtefanBorbély, Dan C. Mihăilescu), având ca obiect nece-sitatea unei recontextualizări a literaturii „înrama metodologică mai largă a istoriei ideilor şimentalităţilor, determinate în principal, ca evolu-ţie diacronică, de meandrele nu întotdeauna previ-zibile ale istoriei” (p. 274). Şi continuă: „Ne propu-nem, aşadar, prin acest proiect, să readucem încercetarea noastră literară fundalul politic şi dementalitate al istoriei, să înţelegem modul în carese articulează ideile estetice, filosofice, ideologiceşi politice dintr-o anumită perioadă într-o integra-litate eterogenă, suplă, dialogală – uneori chiarconflictuală –, pentru a se decanta apoi în expre-sia estetică a unei opere durabile sau a unei capo-dopere” (p. 275). Fără îndoială că o extrapola-re/globalizare a literaturii de asemenea anvergurăeste iluzorie, cerând mult timp, strângerea şi pro-cesarea unui volum de date impresionant. La oscară redusă, însă, o recunoaştem în chiar metodape care Ştefan Borbély o aplică în textele sale.Este vorba de, riscăm o comparaţie, un mod decatolicizare a exegezei, în sensul de universalizare,deschis către noi voluptăţi, faţă de ortodoxismulestetizant, bine conturat, mai ascetic, o trecere, înfine, de la preceptele exclusiviste maioresciene, lametoda contextualizării şi determinismelor aloge-ne practicată de Ibrăileanu, dar şi la sincronismul

lovinescian. Determinările însă, credem, trebuie săvină în cea mai mare măsură, din sistem şi maipuţin din afară.

Cartea lui Ştefan Borbély se remarcă prindiversitate şi prin erudiţie, prin discursul destins,fără prejudecăţi, şi prin eleganţa ideilor, ceea ce oface o lectură deopotrivă agreabilă şi eficientă.

•••CĂTRE CITITORII DIN STRĂINĂTATE

Pentru anul 2008 vă invităm să vă abonaţi la revista Contemporanul. Ideea Europeană, trimiţând pe adresa noastră, prin poştă,în plic, un cec în valoare de 70 Euro(sunt incluse taxele poştale).Fundaţia Culturală Ideea Europeanăcont: RO60RNCB0072049676950002 BCR Filiala Sector 1 Bucureşti

Preţul abonamentului pentru Republica Moldova este de 60 Euro (sunt incluse taxele poştale). Vă invităm să trimiteţi pe adresa redacţiei adresa dvs. completă.

Adresa: FUNDAŢIA CULTURALĂ IDEEA EUROPEANĂC. P. 113, O. P. 22, Sect. 1, Bucureşti, cod 014780 Piaţa Amzei nr. 13, sect. 1, Bucureşti.tel./fax: 4021 212 56 92; 212 99 39E-mail: fcideeaeuropeana@yahoo.comWeb: www.ideeaeuropeana.ro

•••CĂTRE CITITORII DIN ŢARĂ

Pentru anul 2008 vă invităm să vă abonaţi la revista Contemporanul. Ideea Europeanăla sediul redacţiei (sau expediind prin mandat poştal sumacorespunzătoare, pe numele dlui Adrian Preda, notând adresaDvs. exactă), precum şi la orice oficiu poştal din ţară. În catalogul Companiei Naţionale „Poşta Română” S.A. revistaare Codul 19139; în catalogul Rodipet S.A.: 2017/Cap. 7

Preţul abonamentului pe un an: 36 lei

Taxele de expediere sunt incluse în această sumă.

Cititorii care se abonează pe un an, vor primi revista fărămajorările de preţ provocate de inflaţie.

FUNDAŢIA CULTURALĂ IDEEA EUROPEANĂcont: RO87RNCB0072049676950001 – BCR Filiala Sector 1,Bucureşti

(continuare din pag. 6)

Paralelismul temporal trecut/prezent eşi mai mult evidenţiat de reluareaimaginii clopotului, în finalul poeziei,

imagine care închide, circular, cadrul generic al uni-versului imaginat de poet, un univers cuprins de unfior nostalgic, în care tragismul trecerii se dizolvă înmelancolie livrescă şi detaşare senină faţă de lucruri:„M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,/Şi ţi-am părut romantic şi poate simbolist./Şi cumşedeam… departe, un clopot a sunat/– Acelaşi clopotpoate – în turnul vechi din sat…//De nuntă sau demoarte, în turnul vechi din sat”. Aci sosi pe vremurie, cum observă G. Călinescu, „graţioasă, mişcătoareşi indivizibilă paralelă între două veacuri, înscenarecare încântă ochii şi în acelaşi timp simbolizare a

uniformităţii în devenire”. Mai mult, Cristian Livescucrede că poezia e „şi o interesantă artă poetică, eatălmăcind un mod de a concepe poezia, ca reîmpros-pătare (repovestire, «reînscenare») a mitului înregis-trat pe «undele sufletului»”. „Casa amintirii”, „tur-nul”, „clopotul” – sunt însemne tematice legate detoposul timpului, sunt elemente care îi ritmează cur-gerea, îl fac vizibil, dând totodată coerenţă unui uni-vers a cărui devenire se petrece lin, ca într-un amurgce se lasă peste lume încet, cu o lentoare melancoli-că. Trecutul şi prezentul stau faţă în faţă în aceastăpoezie în care ceremonialul amintirii aduce în faţacititorului fragmente de trecut, crâmpeie de memo-rie, siluete şi gesturi din ritualul unei evocări nostal-gice. În cadrul creaţiei lui Pillat între „privelişte” şi„sentiment” se stabileşte o certă comuniune. Stăriilăuntrice îi corespunde un peisaj adecvat, în timp celocurile primesc accente afective, se colorează emo-ţional. Prin poemele sale ce transpun mai degrabăproiecţii ale peisajului decât peisaje în sine, Pillat s-a impus la noi ca unul dintre cei mai importanţireprezentanţi ai tradiţionalismului.

IULIAN BOLDEAIon Pillat.Reverie şi rememorare

PAUL ARETZUPentru o criticăglobalizantă

39

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

MAI 2008

•Rainer Maria Rilke, Jurnale de tinereţe •Traian Chelariu, Zilele şi umbra mea ( vol. I)•Velimir Hlebnikov, Joc în iad şi muncă-n rai•Alain Labrousse, Geopolitica drogurilor•Jean-Dominique Giuliani, Lărgirea hotarelor Europei•Michael Martin, Împotriva creştinismului•George Bacovia, Cu voi • Con voi · antologie bilingva•Corneliu Şenchea, Prinţ şi profet•Viorica Răduţă, Hidrapulper•Ileana Cudalb, Baia Balcan•Gheorghe Sasarman, Vedenii•Mihai Bogdan Dascalu, Era măritată şi se plictisea•Crisu Dascalu, Zeii locuiesc lângă Olimp•Nicolae Balotă, Literatura germană · Editii definitive•Liviu Antonesei, La „Morrison Hotel” subtitlu: Povestiri de până azi · Editii definitive•Paolo Ruffilli, Camera obscură · antologie bilingva•Edgar Reichmann, Rachel · Roman•Bianca Balotă, Maşina de fugit în lume ( vol. I) · Editii definitive•Monica Săvulescu Voudouris, Strada •Leonid Dobicin, Întâlnirile cu Liz •Ion Petrovici, De-a lungul unei vieţi •Dinu Flămând, Corzi • Superstrings •Diana Adamek, Vasco da Gama navighează•Ralita Constantinescu, Caietul mamei · Jurnal•Adrian Sustea, Sphera mundi•Cassian Maria Spiridon, 101 dialoguri în libertate vol. I•Nicolae Breban, Riscul în cultură · Editii definitive•Nicolae Balotă, De la Homer la Joyce•Nicolae Balotă, Caietul albastru vol. I + vol. II · Editii definitive•Magda Ursache, Pe muchie de hârtie•Aura Christi, Exerciţii de destin•Aura Christi, Religia viului•Aura Christi, Zăpada mieilor· Roman•Aura Christi, Trei mii de semne· Jurnal•Marian Victor Buciu, Ionesco•Marian Victor Buciu, Dieter Schlesak•M. V. Buciu, Zece prozatori exemplari (perioada comunistă) · Colectia Dicţionare · Enciclopedii•Leon Volovici, De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi•Ştefan Borbely, O carte pe săptămână•Gherghe Glodeanu, Poetica romanului interbelic•Crişu Dascălu, Poetikon•R. Marian, F. Şerban, Dicţionarul Luceafărului eminescian, · Colectia Dicţionare · Enciclopedii•Mihaela Gligor, Mircea Eliade · Anii tulburi: 1932-1938•Daniela Cutaş, Genetica reproducerii•Mariana Neţ, Şocurile cotidianului · CODUL BUNELOR MANIERE PENTRU MILENIUL III•Paul Aretzu, Scara din bibliotecă•Mihai Cimpoi, Europa, sarea Terrei...•Ion Lazu, Scene din viaţa literară•Ion Ianoşi, Autori şi opere. Culturi occidentale•P.P. Negulescu, Filosofia în viaţa practică•Diana Adamek, Melancolii portugheze•Ovidiu Pecican, Troia. Veneţia. Roma Vol. I•Mihai Cimpoi, Sfinte firi vizionare•Constantin Cubleşan, Din mansarda lui Cioran•Ion Murgeanu, Viaţa lui Iisus•Ilie Constantin, Entuziasmul melancolic•Corina Cristea, Femei nebune după bărbaţi•Corneliu Şenchea, Glorii şi păcate bucureştene•Irina Airinei, Sortiti să vadă •Eugen Cojocaru, Şocul viitorului•100 mari evrei · Colectia Dicţionare · Enciclopedii•100 mari genii · Colectia Dicţionare · Enciclopedii•100 de mituri şi legende celebre · Colectia Dicţionare · Enciclopedii•Eduard Kirshbaum, Alina Eremeeva, Psihologia apărării•I.G. Vilunas Cum să învingi diabetul•Lev Khuglyak, Noi vrem copii•INESA ŢIPORKINA, Un aspect fizic de invidiat•A.A. Nalceagian, Enigma morţii•M. KEDROVA, Secretele Cleopatrei•INESA ŢIPORKINA, Un aspect fizic de invidiat•V. G. Krasiko, Psihologia socială •A.I. NIZOVSKI, N.N. NEPOMNIAŞCI · 100 de enigme ale lumii · Colectia Dicţionare · Enciclopedii•R.V. RÎJOV, E.V. RÎJOVA · 100 de proroci · Colectia Dicţionare · Enciclopedii•SERGHEI BEZZUBŢEV, Psihologia afacerilor•MARIA RIPINSKAIA · Vânătoarea de bărbaţi•ELENA POPOVA · Psihologia învingătorilor•A.P.NAZARETEAN · Panica în masă şi zvonurile•SERGHEI MAMONTOV · Strategii de negociere•INGA LADÎNINA · Reţetele frumuseţii•T. IVANOVA · Arta de a câştiga bani•MARIA KEDROVA, Oţetul de mere•A.V. TUKMANOV · Cel puternic are dreptate•INESA ŢIPORKINA · 4 grupe sanguine•IGOR VAGHIN, ANTONIA GLUSCHAI, Manipularea erotică•IULIA DRIBNOHOD, 1000 de reţete ale frumuseţii•IVAN OGNEV · Psihologia Succesului •IVAN OGNEV · Universul Magiei · manual de vindecare •NATALIA BARATOVA · MARIA RIPINSKAIA · Cum să manipulezi bărbaţii •IVAN OGNEV · Securitatea psihologică •IVAN OGNEV · Cum să câştigi la LOTO · Best-seller•S.KARATOV · Cartea de vise şi destine •Nicolae Bud, Neliniştile unui parlamentar•Erich Feigl, Mitomania armenilor stoc epuizat

•Eldar H. Hasanov, Infracţionalitatea în domeniul drogurilor şilupta împotriva ei în UE •Eldar H. Hasanov, Drug-related crime and fight against addictions in the European Union •100 de enigme ale lumii, 2006•100 de proroci, 2006•Rilke, Tvetaieva, Pasternak · Roman epistolar · 1926, trad. deJanina Ianoşi, adaptarea notelor şi comentarii de Ion Ianoşi,2006 •Eugen Cojocaru · Big Bangs Back, roman, 2006 •Ovidiu Morar · Scriitori evrei din România, 2006•Constantin Virgil Negoiţă · Ecouri şi dialoguri, 2006•Ion Ianoşi, eu – şi el · Însemnări subiective despre Ceauşescu•Nicolae Breban · Vinovaţi fără vină, 2006•Mihai Cimpoi · Leopardi, 2006•Bogdan Mihai Dascălu · Germanitatea şi literele române, 2006•Aura Christi · Marile jocuri, 2006•Irina Petraş · Despre feminitate, moarte şi alte eternităţi, 2006•Mihai Rădulescu · Manualul creştinului începător, 2006•Marin Radu Mocanu · Scriitorii şi puterea, 2006•Florentin Popescu · Dicţionar de literatură română, 2006•Petru Poantă · Cercul de la Sibiu, 2006•Rainer Maria Rilke · Jurnal, trad. B.M.Dascălu, 2006•Rainer Maria Rilke · Elegii duineze, 2006•Nicolae Breban · Puterea nevăzută, 2006•Andrei Codrescu · Un bar din Brooklyn, 2006• Nicolae Breban · Elegii parisiene, 2006•Alina Beiu-Deşliu · Versuri pentru doamna regină, 2006•Aura Christi · Banchetul de litere, 2006•Problema evreiască · ed. alc. de Aura Christi, 2006•Horia George Plugaru · Creştinism şi sinucidere, 2006•Ion Necula · Ion Petrovici, 2006•Marian Victor Buciu · Zece prozatori exemplari, 2006• Daniela Petroşel · Retorica parodiei, 2006•Ovidiu Pecican · Ce istorie scriem, 2006•Gilbert Durand · Ştiinţa despre om şi tradiţia, trad. Janina Ianoşi, 2006•Nadine de Rothschild · Codul bunelor maniere, 2006•Anca Pedvis · Propilog, poeme, 2006•Ivan Ognev · Universul magiei, 2005 •Ivan Ognev · Psihologia succesului, 2005•N. Baratova M. Ripinskaia, Cum să manipulezi bărbaţii, 2005•Ivan Ognev · Securitatea psihologică, 2005•Mihail Arţâbaşev · Sanin, Trad. de Dumitru Balan, 2005•Gilles Deleuze · Nietzsche şi filosofia, Traducere de Bogdan Ghiu, 2005•Cristian Tiberiu Popescu · Templierii. Istorie şi mistere, ed. II-a, 2005• Nicolae Breban •Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, 2005•Ion Ianoşi · Tolstoi · Romanul unei drame, 2005•Mihai Cimpoi · Secolul Bacovia, 2005•Ionel Necula · Căderea după Cioran, 2005•Marin Radu Mocanu · Vremuri satanice, 2005•Adrian-Paul Iliescu · Anatomia răului politic, 2005•Aura Christi · Celălalt versant, 2005•Aura Christi · Labirintul exilului, 2005•Mircea A. Diaconu · Atelierele poeziei, 2005•Florentin Popescu · Necunoscutul Macedonski, 2005•M. V. Buciu · Cioran. Despărţirea continuă a autorului cel rău, 2005•Ivan Ognev · Universul magiei · manual de vindecare, 2005•Ovidiu Morar · Avangardismul românesc, 2005•Traian T. Coşovei · La formarea ideilor, 2005•Nicoleta Sălcudeanu · Pasienţe, 2005•Laurian Stănchescu · Râsu´-plânsu´lui Nichita Stănescu, 2005•Claudia Maria Radu · Pagini de istorie americană, 2005•Rodica Marian · Identitate şi alteritate, 2005•Irina Petraş · Despre locuri şi locuire, 2005•Ileana Cudalb · Fiica mea America, 2005•Bogdan Mihai Dascălu · Sânge albastru, 2005•Alina Beiu-Deşliu · Tema la insomnie, 2005•Lev Tolstoi · Jurnal, vol. I-II, trad. de Janina Ianoşi, 2005•CD George Călinescu · Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent – Ediţia Princeps/pentru prima dată în versiune electronică, 2005•Nicolae Breban · 70 · Ediţie alcătuită de Aura Christi, 2004•Ion Ianoşi · Dostoievski şi Tolstoi Poveste cu doi necunoscuţi, 2004 •Karl Marx în 1234 fragmente alese de Ion Ianoşi, 2004•Nicolae Breban · Nietzsche. Maxime comentate, 2004•Ion Ianoşi · Dostoievski · Tragedia subteranei, 2004•Aura Christi · Sculptorul · roman, 2004•Aura Christi · Noaptea străinului, roman, 2004•Cristian Tiberiu Popescu, Templierii Istorie şi mistere, 2004•Ion Bălu, G. Călinescu · Spectacolul personalităţii, 2004•Mihai Cimpoi · Lumea ca o carte, 2004 •Adrian Mihalache · Verva Thaliei, 2004•Oscar Wilde · Grădina lui Eros, Trad. de M. Râpeanu, 2004•Friedrich Nietzsche · Dincolo de bine şi de rău, Trad. de V. Scoradeţ, 2004 •Constantin Abăluţă · Groapa roşie, 2004 •Luiza Barcan · Angoase ale privirii, 2004•Laura Pavel · Antimemoriile lui GrobeiEseu despre opera lui Nicolae Breban, 2004•S. Damian · Aripile lui Icar, 2004•Dana Duma · Woody Allen · Bufon şi filosof, 2004•Cristina Maria Sârbu · Nietzsche şi muzica, 2004

IIDEEADEEA EEUROPEANĂUROPEANĂ & E& EUROUROPPRESSRESS GGROUPROUP

DeDe 55 ani citim împreună

· CLUBUL CĂRŢII IDEEA EUROPEANĂ ·

Doriţi să Vă formaţi o bibliotecă universală? Comandaţi cărţile propuse deEditura Ideea Europeană · EuroPress GroupComenzile Dumneavoastră vor fi expediate prin poştă, cu plata ramburs. Editura Ideea Europeană suportă cheltuielile de expediţie. Reduceri de preţ la serviciul Carte prin Poştă: · 5 % - 5-19 ex.; ·10 % - 20-29 ex.; · 20 % peste 100 ex.Reduceri de preţ la sediul editurii: · 10 % - 1-9 ex.; · 15 % - 10-19 ex.; · 20 % peste 20 ex. Comandând 5 cărţi anual puteţi deveni membru al Clubului Cărţii Ideea Europeană, iar la următoarele comenzi beneficiaţi de 15 % reducere pentru fiecare carte comandată. Membrii Clubului Cărţii Ideea Europeană vor participa înfiecare an la concursul cu premii pentru fidelitate şi vorprimi gratuit catalogul anual al Editurii Ideea Europeană. Fundaţia Culturală Ideea Europeană / CP 113, OP 22,Sector 1, Bucureşti, cod 014780; tel./fax: 4021. 212 56 92;E-mail: fcideeaeuropeana@yahoo.comWeb: www.ideeaeuropeana.ro

PA R T E N E R I M E D I A :

RADIO ROMÂNIA CULTURALCONVORBIRI LITETAREAGENŢIA AMOS NEWSPOEZIATIMPULDACIA LITERARĂ APLERPARTENERI :SC ERC PRESS SRLNETVISION SISTEM

EUROPRESS MEDIA

CROSMEDIA

Evidenţa informatizată a tirajelor şi produselor este realizată în sistemul

internaţional GS1, administrat în România de GS1 România.

www.gs1.ro

Apare joi 3 lei www.ideeaeuropeana.ro

REVISTĂ NAŢIONALĂ de cultură, politică şi ştiinţă ANUL XIX · NR. 5 (674) · MAI 2008

RAINER MARIA RILKEÎnsemnările lui Malte Laurids Brigge

NICOLAS GRIMALDICartea lui Iuda

MARINA ŢVETAIEVAProză

Traducere de Janina Ianoşi