OCTOMBRIE 2015Anul XXV

300

Nr. 10

DIRECTOR: ACAD. IONEl-VAlENTIN VlAD, pREşEDINTElE ACADEMIEI ROMÂNEREVISTĂ EDITATĂ DE ACADEMIA ROMÂNĂ

E-mail: revista_academica2006@yahoo.comTelefon 021 318 81 06/2712, 2713; Fax: 021 3188106/2711

DIRECTORI: Acad. Mihai DRĂGĂNESCU (director fondator)octombrie 1990 – ianuarie 1994Acad. V.N. CONSTANTINESCUfebruarie 1994 – ianuarie 1998Acad. Eugen SIMIONfebruarie 1998 – aprilie 2006Acad. Ionel HAIDUCmai 2006 – aprilie 2014 Acad. Ionel-Valentin VLADmai 2014 –

CONSIlIul EDITORIAl:Acad. Ionel-Valentin VLADAcad. Dinu C. GIURESCUAcad. Cristian HERAAcad. Bogdan C. SIMIONESCUAcad. Alexandru SURDUAcad. Victor VOICUAcad. Dan BĂLTEANUAcad. Alexandru BOBOCAcad. Solomon MARCUSAcad. Ioan-Aurel POPAcad. Eugen SIMIONAcad. Răzvan THEODORESCUAcad. Maria ZAHARESCUConstantin IONESCU-TÂRGOVIŞTE, membru corespondent al Academiei Române

SECTOR TEHNIC:TehnoredactorStela ŞERBĂNESCUOperatori-corectoriAurora POPAIoneta VLAD

COlEgIul DE REDACŢIE: Redactor-şef Dr. Narcis ZĂRNESCUSecretar de redacţieSofia ŢIBULEAC Redactori I Elena SOLUNCA-MOISE Mihaela-Dora NECULA

3

Cuprins

SuB CupOlA ACADEMIEIIoan-Aurel Pop, Educația europeană prin manuale de istorie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5Dumitru Murariu, Adaptări ale biodiversității la schimbările climatice . . . . . . . . . . . . . 11Mircea Duțu, Noua doctrină administrativistă și codificarea dreptului administrativ român . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15

pAgINI DE FIlOSOFIE ROMÂNEASCĂAlexandru Surdu, Ondulațiunea universală și sufletul românesc . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21

ACADEMIA ROMÂNĂ 1866–2016Păun Ion Otiman, Andrei Mocioni și Vincențiu Babeş – membri fondatori ai Academiei Române din Banat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27

OpINIIAlexandru Boboc, «Homo oeconomicus» în perspectiva filosofiei culturii . . . . . . . . . . . 32

ISTORIA ROMÂNIEIAlexandru Porţeanu, În întâmpinarea Centenarului Marii uniri a României Moderne (2018–2020) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39

pREOCupĂRI CONTEMpORANENicolae Florea, Solul, resursă naturală globală, indispensabil pentru viaţă . . . . . . . . . . 42

INSTITuTE AlE ACADEMIEI ROMÂNECrişu Dascălu, Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu” al Academiei Române, Filiala Timişoara . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48

EVOCĂRIAlexandru Zub, Kogălniceanu, mereu actual . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51Vasile Vasile, Reflectarea martirajului Sfinţilor Brâncoveni în creaţia populară . . . . . 53IN MEMORIAMMircea Ioan Valentin Săndulescu (1933–2015) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 75

CRONICA VIEŢII ACADEMICE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76ApARIŢII lA EDITuRA ACADEMIEI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 79gHID pENTRu AuTORI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 83

.

Istoria este departe de a fi o ştiinţă, în sensul încare se defineşte ştiinţa contemporană, deşi mulţispecialişti încadrează istoria între ştiinţele sociale.Spre a nu intra în inutile controverse, mă mărginescsă spun că istoria este şi o disciplină şcolară, bazatăpe o formă de cunoaştere a vieţii (fireşte, a celei tre-cute). Trecutul înseamnă, prin urmare, viaţa oame-nilor de odinioară, aşa cum ni s-a transmis prinizvoare. Astfel, dragostea pentru trecut este, în fond,dragoste de viaţă (Marguerite Yourcenar).

În anul 2008, am fost rugat să contribui, alăturide câţiva alţi experţi, la elaborarea unui manual, cuprofil istoric, de educaţie europeană. Nu era vorbasă se plece chiar de le zero, fiindcă exista un „proto-tip” în acest sens. Din varii motive, care nu intere-sează neapărat aici, planul nu s-a finalizat. De la unmoment dat, după ce am aflat mai în profunzimeintenţiile iniţiatorilor, m-am opus chiar şi eu conti-nuării demersurilor.

Proiectul se chema „Manual pedagogic pentru oeducaţie în spiritul cetăţeniei europene” şi nu-şi pro-punea să transmită cunoştinţe definitive asupra aceea ce este sau nu este Europa, ci, dimpotrivă, săpermită tinerilor europeni să se întrebe, să-şi ex -prime propriile opinii, să le confrunte cu date sus-ceptibile de a hrăni interogaţiile lor şi, prin aceasta,să contribuie la naşterea unui sentiment de adeziunela această formidabilă aventură, constituită de con-strucţia europeană. Intenţia declarată astfel eradeosebit de ispititoare.

Cu alte cuvinte, se presupunea că elevii aveausă afle şi să acumuleze datele necesare despreEuropa din alte surse şi discipline şcolare, urmândca prin acest instrument să li se formeze sau forti-fice simpatia, aprecierea, aprobarea, respectul faţăde Europa Unită, pe cale de a se face. Dar, jude-când mai pragmatic, ni se propunea (echipei de

experţi) să trecem peste faptul că majoritatea elevi-lor care vor avea acces la acest manual nu ştiauprea multe despre Europa fărâmiţată şi ghetoizată,nici despre conflictele sale sângeroase; nu aveauidee dacă letonii vorbesc o limbă germanică, slavă,sau altminteri, nici dacă Ungaria numără zecemilioane sau treizeci de milioane de locuitori; nuputeau spune dacă iluminismul a precedat roman-tismul sau i-a urmat acestuia; nu ştiau de ce i sespune Evului Mediu „vârsta întunecată”, nici de ceotomanii erau consideraţi inamicii „RepubliciiCreştine” în secolul al XV-lea şi nici de când sepoate vorbi de Italia ca stat etc. Reieşea cumva căaceste lucruri nu aveau importanţă prea mare pen-tru „educaţia europeană”.

Ca premisă de lucru teoretică, se putea faceaceastă abstracţie, dar, în subsidiar, era clar că tine-rii, neştiind prea multe despre Europa şi despreeuropenii de odinioară, nu aveau cunoştinţe adec -vate nici despre europenii de acum. Presupunerea cătinerii ştiu datele esenţiale despre Europa şi că potopera cu ele, deşi acest fapt este o utopie, crea însăpremise (după opinia unora) pentru modelarea min-ţilor tinere în funcţie de voinţa arhitecţilor EuropeiUnite. Pe de altă parte, multe dintre capitolele pro-totipului manualului transmiteau destule cunoştinţeistorice, cu speranţa că acestea aveau să fie recep tatetale quale.

Capitolul al doilea al „prototipului”, intitulat„Geneza Europei”, urmărea reflectarea selectivă aistoriei Europei, de la apariţia acestui nume şipână la momentul premiselor formării UniuniiEuropene. În raport cu alte capitole, precum celereferitoare la frontiere, la identitate sau la cetăţe-nie, ar fi trebuit să fie un capitol bazat pe diacro-nie, adică pe transformările succesive (în timp) alelumii europene. Dar nu se întâmpla aşa, încât for-

5

Sub cupola AcademieiEducația europeană prin manuale de istorie*Acad. Ioan-Aurel Pop

* Alocuţiune susţinută la Seminarul Internaţional „Penser l’Europe“(2–3 octombrie 2015, Aula Academiei Române)

marea Europei era tratată mai mult sub aspectsociologic şi politic.

La finele capitolelor exista câte un chestionar curăspuns la alegere, pentru evaluarea generală acunoştinţelor. Unul dintre acestea conţinea şapteîntrebări, dintre care patru se refereau la realităţi dinEuropa Occidentală şi Centrală şi trei la greci şi laGrecia. Nu era nimic despre Europa Răsăriteană.Întrebarea cu numărul 5 (În secolul al XI-lea, careera numele adevărat al Imperiului numit mai târziuImperiul Bizantin?) orienta atenţia elevilor spreimperiul răsăritean, considerat, în mod forţat, un felde premisă a unităţii europene de mai târziu.

În unele locuri, erau folosite numele istorice aleanumitor aşezări sau acele nume familiare într-omare ţară. Astfel, numele capitalei imperiale a luiCarol cel Mare apare sub forma franceză de Aix-la-Chapelle. Acest nume, dar nu numai el, pune înlumină o altă chestiune: cum urmau să se redea înmanualele europene – şi nu numai în ele – toponi-mele? Se păstra doar forma consacrată într-o anu -mită limbă sau se prefera forma oficială actuală?

De exemplu, orice cartograf va transpune pe ohartă a Europei contemporane numele de Aix-la-Chapelle sub forma Aachen, fiindcă aceasta esteforma oficială actuală a numelui localităţii. Fireşte,pentru un francez, forma Aachen nu are relevanţă,dar aceasta este cea actuală, locul aflându-se înGermania. Nefolosind-o, nu se obţine decât îngreu-narea identificării oraşului respectiv. De aceea, estefoarte importantă redarea formei ofi ciale actuale aunui toponim istoric, fie şi numai între paranteze.

M-a frapat formularea din cadrul temei „Europamedievală şi renascentistă”: „Acest occident creştin,sub autoritatea papei, îşi va lua ambiţia să recuce-rească Ierusalimul…”. Propoziţia cuprindea în ea oatitudine contemporană, de condamnare voalată aacţiunii respective, înainte de explicarea ei. Atunci,în vremea cruciadelor clasice, în Europa nu s-a spusniciodată aşa, ci s-a vorbit despre „eliberarea Locu-rilor Sfinte”, ca o datorie pioasă a Europei faţă deprofanarea lor de către „infideli”. Că în spatele ei seascundeau şi ambiţii de cucerire ale unora, asta estealtceva, dar elevul trebuie să înţeleagă, între altele,şi diferenţa între ideologie (propagandă) şi realitate,dintre credinţă şi politică.

Din dorinţa de a sublinia varietatea europeană,unităţile de orice tip erau obturate, fiind supralici tatediviziunile.

De exemplu, la harta confesională a continentu-lui, în cazul României era decupată o parte substan-ţială din nord-vest, prin care erau marcaţi catolicii.Dar catolicii reprezintă doar cam 4% din totalulpopulaţiei şi nu sunt grupaţi, ci diseminaţi în vestul,estul şi sudul ţării (eparhii catolice existând şi laBucureşti şi la Iaşi). La capitolul privind identitateaeuropeană, în subcapitolul „Europa medievală şirenascentistă: moştenirea antică, ştiinţa, umanis-mul“, se vorbea despre două sfere lingvistice netdistincte care divizau Europa, cea a latinei, în parteaoccidentală catolică şi cea a limbii greceşti în Eu -ropa orientală ortodoxă.

Observaţia nu este corectă, din două motive: 1) Aceste sfere lingvistice nu se referă la limbile

vernaculare, ci doar la limbile bisericii (liturgice),ale culturii scrise şi ale cancelariilor, ceea ce trebuieprecizat; altminteri, din perspectiva limbilor vii, şiEvul Mediu european cunoaşte un mare grup vorbi-tor de limbi romanice, altul de limbi germanice şialtul de limbi slave, alături de alte grupuri mici.

2) Europa orientală a avut două limbi liturgice,de cultură şi de cancelarie, anume greaca (în Impe-riul Roman de Răsărit sau Bizantin) şi slavona(slava ecleziastică), a doua mult mai răspânditădecât prima (la bulgari, sârbi, ruşi, ucraineni, românietc., adică în întreg Commonwealth-ul bizantin).

Cu alte cuvinte, principalele arii confesionaleeuropene sunt două (până la Reforma protestantă),dar marile limbi ale culturii, bisericii şi politicii sunttrei: latină, greacă şi slavonă.

În ceea ce priveşte limbile şi popoarele actualeale Uniunii Europene, la harta limbilor indo-euro -pene, se strecurase o eroare: locul maghiarei estecolorat cu verde, limba respectivă fiind inclusă ast-fel între cele slave. Or, maghiara, finlandeza şi es -tona sunt limbi fino-ugrice, din marea familie a lim-bilor uralo-altaice, ceea ce ar trebui precizat undeva,din două motive:

1) Ungurii, finlandezii şi estonienii formeazătrei state din cele 27 ale Uniunii Europene.

2) Din moment ce despre celelalte popoarereprezentative din Europa se lasă a se înţelege căsunt indo-europene, trebuie spus şi despre acesteatrei ce sunt, măcar într-o notă. De altfel, nici basciinu sunt indo-europeni. Ideea subcapitolului în carese vorbea despre indo-europeni exprimă dificulta-tea de a găsi mereu un fond cultural comun, or, pre-zenţa unor ne-indo-europeni subliniază tocmaiaceastă dificultate.6

Mai notez o observaţie de formă, dar cu urmăriîn conţinut: termenii de cetăţenie şi naţionalitate auînţelesuri diferite în cele două mari regiuni ale Euro-pei. De exemplu, formularea „este cetăţean al Uni-unii Europene orice persoană având naţionalitateaunui stat membru” – preluată din Tratatul de laMaastricht, 1992 – este derutantă pentru un bulgar,un maghiar sau un român etc. Pentru aceştia dinurmă, naţionalitatea nu are nicio componentă juri -dică şi exprimă apartenenţa la o naţiune şi nu la unstat. De exemplu, un maghiar care trăieşte în Serbia,deşi este cetăţean sârb şi are paşaport sârbesc, seconsideră de naţionalitate maghiară. Dar asta nuînseamnă că el este cetăţean al Uniunii Europene,din moment ce Serbia nu este parte a Uniunii Euro-pene. La fel va spune un român care este cetăţean alUcrainei, anume că el este de naţionalitate română,fără ca aceasta să-i permită să fie şi cetăţean al Uni-unii Europene.

Cu alte cuvinte, în fosta Europă de Est, identită-ţile au alt conţinut şi anumiţi termeni omonimi aualte sensuri. De aceea, pentru est-europeni, formula-rea „identitatea unui popor îşi găseşte expresia încetăţenie” este relativă. De exemplu, cei mai mulţimaghiari vor spune că se simt ca atare (adică,maghiari) nu fiindcă sunt cetăţeni ai Ungariei, cifiindcă sunt de naţionalitate ungară (adică, fiindcăvorbesc ungureşte, au aceleaşi repere culturale, tra-diţii, cutume etc. ca toţi ungurii, indiferent unde artrăi ei şi indiferent ce fel de cetăţenie ar avea ei).Aici se constată cunoscuta distincţie dintre naţiunea(predominant) politică şi naţiunea (predominant)etnică, ca urmare a evoluţiei particulare a popoare-lor din Europa Central-Orientală faţă de cele din par-tea oc ci dentală.

În capitolul „Geneza Europei“, evoluţia istoricăse prezenta nu prin popoare (comunităţi), ci prinpersonalităţi. Justificări ar fi numeroase, una dintrecele mai importante fiind aceea că personalităţiles-au referit la ideea de Europa şi tot ele au prezidatla construcţia Europei unite. Observ doar că există şievenimente sau procese istorice care au contribuit laaceastă unitate sau au tins spre aceasta. De exemplu,o tentativă de unitate europeană – cu limitele pe carele presupunea epoca şi lumea de la finele EvuluiMediu – a fost unirea de la Florenţa, din 1439, dupăcare, timp de câteva decenii, s-a crezut că Occiden-tul şi Orientul Europei ar putea fi iarăşi unite; atunci,în acel secol eroic, o serie de principi catolici şi orto-docşi au luptat împreună pentru apărarea RepubliciiCreştine (adică a Europei), fiind consideraţi, deopo-trivă, „atleţi ai lui Hristos”, fără să se mai respingă

sau dispreţuiască reciproc (exemplu: un catolic,Iancu de Hunedoara şi un ortodox, Ştefan cel Mare).

Conciliul de la Ferrara-Florenţa a fost un exem-plu de congres internaţional european avant la lettre,cu participarea celor doi împăraţi, a celor doi înalţicapi ai bisericilor (papa de la Roma şi patriarhul dela Constantinopol) şi a unor prelaţi şi ierarhi dintoată Europa. Ideea sa de bază era foarte generoasă,anume de a reuni Europa catolică şi cea ortodoxă. Afost până la urmă un eşec, dar un eşec care a dat spe-ranţe şi a lăsat urme. Şi la Konstanz (pe malul lacu-lui Baden, în Germania) a fost un asemenea congreseuropean între anii 1414–1418, în cadrul căruia s-apus capăt schismei occidentale şi s-a votat pe „na -ţiuni”.

Mai observ că înainte de Secolul Luminilor, înmaterialul pus la dispoziţie, cu rare excepţii, iniţia -tivele (mai ales individuale şi savante) de unitateeuropeană venite dinspre Occident priveau Europacatolică şi protestantă, Europa lui Carol cel Mare.Cealaltă Europă, de unde pornise chiar numele con-tinentului, era complet ignorată. Cu alte cuvinte,pentru noi, cei de astăzi, aceste iniţiative apar dreptparţiale. Or, astfel de propuneri, de unitate parţială,au fost destule şi dinspre Răsărit, dinspre lumeabizantină sau ortodoxă, autorii lor visând să vadă laun loc popoarele slave, grecii şi românii, cu scopulde a rezista pentru conservarea valorilor lor comune.Fireşte, ele nu s-au putut valida niciodată şi au deve-nit caduce, fiindcă civilizaţia bizantină era în declin,nu mai putea servi ca model, pe de o parte, şi deoa-rece au eşuat în panslavism, adică în naţionalismslav, pus sub hegemonia Rusiei, pe de altă parte.Dar aspiraţia spre unitate şi mai ales spre unităţi par-ţiale – îndeosebi atunci când se vădeau pericoleiminente pentru popoarele, naţiunile şi statele fărâ-miţate – a fost una naturală şi perenă în Europa,indiferent că este vorba despre cea catolică, protes-tantă ori ortodoxă.

Treptat, diviziunile religioase au fost înlocuitede cele politice şi naţionale, generate de ceea ce s-anumit mai întâi „echilibrul european” şi apoi „inte-resul naţional”, dar, chiar şi în aceste condiţii, felu-ritele alianţe, confederări, coaliţii etc. au condus lafăurirea de unităţi parţiale şi au menţinut vie ideeapunerii la un loc a energiilor. Fireşte, în mai toateaceste cazuri, scopurile erau egoiste, hegemonice,dominatoare.

Pentru prima oară în istoria europeană, construc-ţia începută după al Doilea Război Mondial păreadiferită, fiind bazată pe principiile democratice, perespectarea drepturilor omului, pe nediscriminare şi 7

pe libera voinţă a acelor asociaţi şi, în plus, pe o uni-tate reală a oamenilor care compun Europa, nu doara elitelor lor. Numai că de la exprimarea ideilor pânăla fapte este o oarecare distanţă.

În al doilea rând, notez că mai toţi „părinţiiEuropei”, evidenţiaţi aici (în „prototip”), cu excep-ţia grecilor antici şi a lui Dostoievski, erau occiden-tali sau (puţini) central-europeni. Este, oarecum,natural să fie aşa, fiindcă ideile de unificare euro-peană, din vremurile mai noi, s-au născut în Occi-dent şi de acolo au tins să cuprindă şi regiunile răsă-ritene şi sud-estice.

Cei dintâi care au sesizat fenomenul şi pericolulfărâmiţării (fragmentării), al luptelor fratricide,făcând şi primele apeluri la cultivarea alterităţii, acoeziunii şi unităţii au fost tot occidentalii.

Totuşi, se ştie că şi din rândul statelor recentintrate în Uniunea Europeană (după 2004), s-auremarcat în timp susţinători ai Europei. Aceştia, atâ-ţia câţi sunt, ar fi trebuit marcaţi cumva, fiecare printrei-patru rânduri. De exemplu, lângă germanulLeibniz (1646–1717), ar putea sta un mai tânărcoleg al său, Dimitrie Cantemir (1673–1723), prinţ,dar şi membru al Academiei Europene din Berlin,savant preiluminist enciclopedist, poliglot, literat,muzicolog, etician, filosof, osmanist, partizan, prinidei, al unei Europe deschise, fără frontiere; numelesău este trecut pe frontispiciul Bibliotecii SainteGeneviève din Paris.

La fel, alături de numele lui Aristide Briand(1862–1932,) s-ar putea pune şi cele ale contempo-ranilor şi colegilor săi de idei, anume EleftheriosVenizelos (1864–1936) şi Nicolae Titulescu (1882–1941) – cel din urmă ales de două ori preşedinte alLigii Naţiunilor – militanţi fervenţi pentru creareaunor sisteme de alianţe europene cu scopul menţine-rii păcii. Or, pacea este un ţel suprem al UniuniiEuropene actuale. Acestea sunt augmente pentru unanumit echilibru formal al ideologiei europene, cuacoperire în realităţi.

Aici intervine însă o întrebare destul de deli -cată prin implicaţiile sale: este bine ca, având deilustrat o idee (preconcepută), să extragem din tre-cut şi din prezent numai (sau mai ales) acele fapte,personaje, idei etc. care servesc la ilustrarea ei?Oare, prin acest gen de selecţie, nu privăm realita-tea de bogăţia şi complexitatea ei şi, în ultimăinstanţă, nu falsificăm realitatea? Nu creăm în min-tea elevilor impresia că istoria acestei părţi de lumea fost un marş triumfal spre Europa unită? Natural,răspunsul trebuie să fie nu, fiindcă sunt atâtea mij-

loace, chiar în acest prototip, de a nu crea aceastăimpresie, mai ales prin procedeul pedagogicE.D.A. („Eveil, Debat, Approfondissement-Ac tion”,adică „Trezire, Dezbatere, Aprofundare-Ac ţiune”).Adesea, mi-a fost dat să aud, în aceşti ani de des-chidere europeană, în diferite medii şi locuri,îndemnuri de genul: să lăsăm conflictele şi răz -boaiele deoparte, fiindcă obişnuim minţile elevilorcu violenţa; să nu mai vorbim despre „cruciada târ-zie” şi lupta antiotomană pentru apărarea Creştină-tăţii, fiindcă riscăm să jignim anumiţi candidaţi laUniunea Europeană; să nu accentuăm importanţacreştinismului în Evul Mediu, fiindcă inoculămideea superiorităţii unei anumite religii sau confe-siuni etc. Sau, mai grav, s-a spus uneori, destul dedirect, că nu este „politic corect” să vorbim desprenaţiuni şi ascensiunea lor, fiindcă naţionalismul aprovocat atâtea conflicte şi a pus atâtea piedici încalea Uniunii Europene etc.

Cred că, în asemenea cazuri, se face o confuziegravă de planuri logice. Nicio frescă reală şi adevă-rată a societăţii trecute – atât cât ne este dat nouăs-o cunoaştem – nu are cum să dăuneze în vreun fel,dacă este prezentată cu onestitate, bunăcredinţă şibunăvoinţă.

Nu se pot judeca societăţile trecutului după stan-dardele de astăzi şi nici nu se pot da sentinţe în func-ţie de acestea.

Dacă oamenii medievali îi priveau pe otomanica pe inamicii lor, nu înseamnă că această percepţietrebuie „corectată” (şi viceversa) şi nici să se ignoreadevărul, de teamă că europenii de-acum îi vor urîpe turcii contemporani. Pe de altă parte, selectareadin trecut doar a acelor personalităţi, episoade, faptesau idei care ilustrează drumul spre unitatea euro-peană poate crea în minţile tinere impresia că făuri-rea Uniunii Europene a fost un marş triumfal relativsimplu, ceea ce este foarte departe de realitate. Des-tule decupaje (prea multe şi dureroase) de acest felau produs societăţile totalitare şi am văzut, din păcate,spre ce dezastre au condus ele.

Prin educaţia europeană cu ajutorul istoriei nutrebuie să se condamne, nici să se absolve, ci, în pri-mul rând, să se constate şi să se reţină. Fireşte, şiconstatările pot avea conţinut axiologic, dar valoriletrebuie susţinute şi promovate, deoarece fără ele dis-pare orice idee directoare.

Educaţia prin istorie trebuie să evidenţieze unadevăr ocultat în multe instrumente de educaţie:dacă în numele bisericii, familiei, naţiunii, libertăţiisau patriei s-au comis, de-a lungul vremii, multe8

fapte abominabile, crime şi războaie, nu trebuie con-damnate nici biserica, nici familia, nici naţiunea,nici libertatea şi nici patria.

Este exact ca atunci când se produce un incendiuori o inundaţie, şi când oamenii sănătoşi la minte nuau cum să se răzbune nici pe foc şi nici pe apă,fiindcă ele sunt elemente vitale fundamentale şi nuau nicio vină pentru calamităţile provocate prin mij-locirea lor.

Un alt principiu reieşit din educaţia prin istorieeste următorul: dacă societatea modernă funcţio-nează prin democraţie, egalitate, libertate etc., nuînseamnă că lumile trecute, bazate, de exemplu, peierarhie, supunere, privilegiu, discriminare etc. (caEvul Mediu) trebuie analizate şi ierarhizate în fun c -ţie de grila actuală de valori. Ar fi ca şi cum aşspune că Erasmus din Rotterdam a fost inferior unuistudent de astăzi, fiindcă nu ştia să lucreze cu uncalculator.

Istoria nu clasifică popoarele după criterii valo-rice şi, mai ales, nu le condamnă, nici măcar voa-lat. O mulţime de oameni au fost acuzaţi şi con-damnaţi de justiţia umană şi de cea divină, de-alungul timpului, pentru fapte grave, uneori cuurmări catastrofale pentru umanitate. Dar a existattentaţia (şi mai există şi astăzi) de a arunca blamulasupra unor comunităţi mari, asupra unor popoareşi naţiuni întregi. De asemenea, orice manual,deopotrivă de educaţie istorică şi de educaţie pentrucetăţenia europeană, trebuie să abordeze trecutul curespectarea specificului intrinsec al disciplinei isto-rice. Spun acest lucru deoarece, de prea multe ori înultima vreme, istoria, luată ca mărturie pentrudemonstrarea unor idei, este complet deformată,faptele sunt scoase din context şi mai ales din spaţiuşi timp. Or, faptele istorice se petrec cronologic şispaţial, iar scoaterea lor din spaţiu şi timp le dis trugerelevanţa şi le face manipulabile.

Orice elemente ale trecutului pot fi scoase dincontext, pot fi grupate, selectate din epoci diferite,dar nu în cadrul studiului istoriei, ci al altor disci -pline, precum politologia, sociologia, literatura,etica etc. Istoria are un specific al său, legat de dia-cronie, are o logică internă care, dacă este încălcată,dizolvă însăşi disciplina cu acest nume.

De multe ori, dimensiunea istorică a lumiinoastre este trecută sub tăcere sau chiar dispre ţuită,dacă nu în chip manifest, atunci în forme tacite.Cauzele sunt multiple, fiind legate inclusiv de exa-gerarea studiului plicticos al istoriei în anumitelocuri şi perioade. Mulţi profesori i-au învăţat, în

chip eronat, pe elevi că cei care cunosc bine trecu-tul învaţă din erorile acestuia şi pot chiar prevedeaviitorul.

Dictonul Historia magistra vitae a hrănit în chipiluzoriu minţile a generaţii de elevi. Din această per-spectivă, cea mai convingătoare şi mai realistăpunere la punct a venit din partea lui Paul Valéry(potrivit de evocat între părinţii Europei unite): „Sănu credeţi că nu are rost să medităm asupra trecu-tului, în ceea ce are el revolut. El ne arată, în spe-cial, eşecul frecvent al previziunilor prea precise şi,dimpotrivă, marile avantaje ale unei pregătiri gene-rale şi constante, care, fără a pretinde că ar crea oriar desfide evenimentele – care sunt, invariabil, sur-prize sau dezvoltă consecinţe surprinzătoare –, per-mite omului să acţioneze cât mai repede asupraneprevăzutului; istoria, mă tem, nu ne permitedeloc să prevedem, însă, asociată cu independenţaspiritului, ne poate ajuta să vedem mai bine”. Acest„văzut mai bine” este esenţial, dar el nu este o ple-doarie pentru studiul mecanic al trecutului, cu spe-ranţa trăirii edenice a prezentului şi a descifrării vii-torului. „Văzutul mai bine” se realizează princunoaştere, în general, inclusiv prin cunoaştere aceea ce a fost.

Memoria este o componentă a inteligenţei şi eatrebuie exersată. Orice încercare de a ne demonstrainteligenţa, în absenţa memoriei, rămâne caducă. Deaceea, este mult mai inteligent să-i învăţăm pe tinerică noi, oamenii, deşi nu suntem capabili să atingemabsolutul (perfecţiunea), avem capacitatea de aajunge la echilibru. Iar din echilibru fac parte şitoate dimensiunile timpului, adică prezentul, trecu-tul şi viitorul.

Dacă pentru a ne trăi viaţa prezentă este esenţialsă ne gândim la viitor, pentru a o înţelege trebuie cunecesitate să ne cunoaştem trecutul.

„Prototipul” din 2008 al manualului de cetăţenieeuropeană a eşuat. Se pare că, aşa cum nu suntemîncă pregătiţi să facem Europa unită, nu ştim încănici să elaborăm un astfel de manual. Iar dacă edu-caţia pentru unitatea europeană presupune, fie şi înforme voalate şi benigne, falsificarea trecutului,cred că este bine să nu ne grăbim şi să aderăm laaceste metode.

Unii dintre noi ne mai amintim sau ştim din lec-turi la ce rezultate dezastruoase a condus manipu -larea discursului istoric în anii regimurilor totalitare.

Multe ţări se crispează astăzi în carapacea lor, îşiapără (sau cred că îşi apără) valorile naţionale,ridică forţe politice şi ideologii exclusiviste, promo- 9

vează discursuri xenofobe, reinventează frontiere,garduri şi ziduri. Cu alte cuvinte, unitatea este încăformală. Pe de altă parte, asaltul extraeuropenilor (alcelor din afara Uniunii Europene) – şi chiar al unorgrupuri din Europa Răsăriteană spre ţările mai bo -gate din Occident – creează probleme reale ţărilorţintă, în condiţiile numărului copleşitor de nou-veniţi şi ale imposibilităţii integrării lor. Pe de altăparte, occidentocentrismul acestui model de manualera evident.

Popoarele est-europene foste comuniste, accep-tate, totuşi, în noua construcţie europeană, eraumenţionate uneori, dar ca rude sărace. Natural, unmanual de educaţie europeană nu poate cuprindecote proporţionale cu mărimea ţărilor sau cu valoa-rea PIB-ul lor, dar echitatea trebuie cumva asigu rată,fără ostentaţie sau orgoliu. De aceea, întreaga între-prindere este extrem de dificilă. Astăzi „cetăţeniaeuropeană” este mai departe decât era în 2008. Pe deo parte, europeniştii se lovesc de tot mai multeegoisme statale ale marilor puteri din Uniunea Euro-peană, pe de alta, noile valuri de populaţie din afara

Europei pun la încercare chiar identitatea euro -peană, aşa cum era ea concepută până nu demult.

Aceasta nu înseamnă că educaţia pentru Europaunită – o Europă unită onestă, nediscriminatorie şigeneroasă pentru toţi – este de prisos. Dimpotrivă,această educaţie este mai necesară ca oricând. Înciuda marilor instrumente de cunoaştere, rapide şieficiente, de care dispunem acum, se prefigureazămarele pericol al unei ignoranţe generalizate sau,dacă nu, al unei unilateralizări înspăimântătoare. Seîntâmplă ca, în lipsa unui calculator la îndemână, săne dăm seama că nu mai ştim din mintea noastrălucruri elementare, pe care altădată le ştiau şi copiii.De aceea, trebuie să milităm pentru cunoaştere şipentru acumularea în minţile tinerilor a unui bagajde cunoştinţe.

Trebuie să ştim cu toţii ce sunt europenii, de cesuntem europeni, de ce este bine să fim europeni.Trebuie să învăţăm să preţuim diversitatea, multi -lingvismul şi mai ales alteritatea.

Toate acestea sunt valori, iar valorile se for -mează prin educaţie, inclusiv prin „educaţia pentrucetăţenia europeană”.

10

Specificul schimbărilor climatice actuale Cu milioane de ani înainte de apariţia omului,

clima Pământului s-a încălzit ori s-a răcit episodic. Fenomenele din ultimii ani ne indică, fără îndo-

ială, că sunt specifice schimbările climaterice, darprovocarea pentru ştiinţă este de a înţelege în ce mă -sură activităţile omului contribuie la desfăşurareaacestui proces şi cu ce efecte pe termen scurt, mediuşi lung.

Fizica, chimia, biologia, ştiinţele agricole, geo-logia, meteorologia, oceanografia, sociologia devintot mai preocupate să aprofundeze investigaţiile asu-pra cauzelor acestor fenomene, prin modelări şiteste teoretice, prin strategii de conservare a biodi-versităţii.

În general, se ştie că prin acţiunea vaporilor deapă, a CO2, O3 şi CH4, asemănătoare cu un acope-riş care blochează disiparea căldurii în atmosferă, semodifică temperatura globală şi astfel s-a ajuns lacreşterea îngrijorătoare a efectului de seră.

Creşterea nivelului de gaze este un rezultat alactivităţilor umane. Arderea combustibililor fosili înindustrie şi agricultură, defrişări drastice şi poluăricomplexe; schimbările profunde în utilizarea pă -mântului sunt doar câteva dintre factorii antropicicare au dus la încălzirea suprafeţei Pământului şi astraturilor inferioare ale atmosferei.

Pe parcursul ultimelor patru glaciaţiuni dinPleistocen, în zorii apariţiei hominidelor, biodiversi-tatea a mai suportat modificări, ca urmare a con-centraţiilor crescute de CO2 în atmosferă, urmate demo dificări climatice şi ale precipitaţiilor. S-au pro-dus schimbări evolutive importante, care au impusstrategii adecvate de adaptare la noile condiţii natu-rale. Dar, trebuie să subliniem că aceste schimbări

climatice s-au petrecut într-un timp îndelungat, căuscatul nu era atât de fragmentat ca astăzi şi nu existapresiunea sau impactul activităţilor umane.

Distrugerea şi fragmentarea habitatelor au făcutca multe specii să se restrângă pe suprafeţe mici dinfostul lor areal. Or, restrângerea răspândirii speciilorse răsfrânge în reducerea variabilităţii genetice.

Încălzirile din perioadele interglaciare au afectatînsă cu mult mai puţin ecosistemele şi biodiversi-tatea, în general, decât impactul alarmant al schim-bărilor climatice din ultimii ani.

Prin activităţile sale, omul induce profundeschimbări în peisaj, iar impactul asupra climei şiprecipitaţiilor atrage după sine grave ameninţăriasupra planetei şi omului ca specie. Toate acestemodificări impun măsuri ferme, în scopul menţine-rii sub control a temperaturii medii multianuale(2oC) şi reducerea gazelor cu efect de seră şi li secere ţărilor dezvoltate, ca până în anul 2050, săreducă emisiile de CO2, cu cel puţin 80%.

Din activităţile fabricilor şi din agricultură sedegajă un imens volum de gaze, cu efect de seră.Apoi, prin reducerea suprafeţelor împădurite pentruextinderea agriculturii şi prin dezvoltarea zootehnieise amplifică eliberarea gazelor depozitate în sol şi învegetaţie. Este evident că toate aceste eliberări degaze sporesc efectul de seră – principala cauză aschimbărilor climatice.

Conform evaluărilor din al patrulea Raport alGrupului Internaţional de Lucru pentru SchimbărileClimatice, numai în perioada 1850–2005, tempera-tura medie globală a crescut cu 0,76oC , iar în seco-lul XX, nivelul mediu al mărilor şi oceanelor a cres-cut cu 12–25 mm. Asemenea modificări au afectatîntreaga planetă – de la micile insule din zonele tro-

11

Adaptări ale biodiversității la schimbările climatice*Dumitru MurariuMembru corespondent al Academiei Române

*Conferinţă susţinută la primul seminar din cadrul parteneriatului ştiinţific semnat între Academia Română şi Franţa(28 septembrie 2015, Aula Academiei Române)

picale, până la vastele întinderi polare. Prognozaamintitului Grup de Lucru privind schimbările cli-matice este îngrijorătoare.

Se apreciază că în condiţiile menţinerii actualuluiritm de creştere a efectului de seră, până în anul2100, temperatura medie globală poate să înregistrezevalori cu 1,4°C–5,8°C mai mari. Impactul acestorschimbări climatice se va resimţi în creşterea medieiglobale a nivelului mărilor şi oceanelor, modificăriprofunde ale regimului precipitaţiilor, creşterea ris-cului de îmbolnăvire pentru populaţia umană, dincauza sporirii vectorilor purtători de boli.

Evaluările făcute de organismele internaţionalede profil scot în evidenţă faptul că schimbările cli-matice sunt cei mai importanţi factori care afecteazăbiodiversitatea globală, care, până la sfârşitul seco-lului XXI, va sărăci semnificativ. În acelaşi timp, sefac simţite şi semnale privind capacitatea de suportdin partea biodiversităţii, a impactului acestor feno-mene climatice, atunci când ele se produc lent, întimp îndelungat.

Răspunsul la nivelul biodiversităţiiÎn relaţiile dintre schimbările climatice şi biodi-

versitate se constată că aceasta din urmă poate re -zista, cel puţin temporar, prin modificări fiziologice,morfologice şi de comportament; apariţia şi încura-jarea mutaţiilor favorabile; adaptări pentru utilizarearesurselor noilor habitate; prin schimbări ale ciclu-lui de viaţă; prin apariţia de noi trăsături morfolo -gice; prin creşterea rezistenţei la presiunea factorilornefavorabili ş.a. Aceste adaptări se pot petrece, fiela nivel individual, fie populaţional, dar, mai ales, lanivel ecosistemic.

În interiorul relaţiilor intra- şi interspecifice,menţinerea biodiversităţii se poate face prin adopta-rea de strategii corespunzătoare utilizării resurselorecosistemelor, cum sunt: managementul durabil înapărarea zonelor costiere; păstrarea zonelor umedede câmpie şi costiere, pentru reducerea efectelorinundaţiilor; păstrarea zonelor umede de la altitu-dini mai înalte – ca sursă pentru menţinerea debite-lor râurilor şi a calităţii apelor dulci/potabile.Urmează păstrarea şi restaurarea pădurilor, pentrustabilizarea versanţilor şi pentru regularizarea cursu-rilor de apă; stabilirea unor sisteme agro-forestiere,prin care să se asigure diminuarea riscurilor schim-bărilor climatice; ocrotirea fondului genetic al agro-biodiversităţii, pentru asigurarea unui flux genetic alspeciilor cerealiere şi zootehnice, rezistente sauadaptate la schimbările climatice.

La rândul lor, conservarea ecosistemelor natu -rale terestre de apă dulce şi marine, restaurarea eco-sistemelor degradate, a diversităţii specifice, ecolo-gice şi genetice sunt prioritare pentru ConvenţiaDiversităţii Biologice şi pentru Convenţia Schimbă-rilor Climatice din cadrul O.N.U. De ce? Pentru că,ecosistemele naturale au un rol cheie în circuitulglobal al carbonului din natură şi în adaptările bio-diversităţii la schimbările climatice. Aceste ecosis -teme furnizează serviciile esenţiale pentru bunăsta-rea umanităţii şi pentru succesul, atât de des invo-catelor programe de dezvoltare durabilă. Sub acestaspect, un rol esenţial îl deţin cele opt obiective aleMillennium Development Goals din cadrul Naţiuni-lor Unite.

Când afirmăm că, în anumite limite, biodiversi-tatea poate suporta efectele negative ale schimbări-lor climatice, ne referim la faptul că ocrotirea şi res-taurarea habitatelor (cunoscutele reconstrucţii eco-logice) contribuie la reducerea cantităţii de CO2 dinatmosferă. În plus, ocrotirea ecosistemelor poatereduce dezastruosul impact al schimbărilor clima -tice: inundaţii, furtuni, eroziuni, deşertificare ş.a.În acelaşi timp, stabilirea strategiilor de adaptare aecosistemelor aduce umanităţii beneficii pe plan so -cial, economic, cultural.

O privire retrospectivă evidenţiază faptul că, înperioada anilor 1906–2005, temperatura medieanuală globală a înregistrat o creştere de 0,74°C, înRomânia (pentru perioada 1901–2000), temperaturamedie anuală a crescut cu 0,3°C. Sub aspect pluvio-metric, în aceeaşi perioadă, s-a înregistrat o scă dereglobală a cantităţilor anuale de precipitaţii.

Încălzirea globală a declanşat o adevărată reac-ţie în lanţ, drept care, în a doua jumătate a secolu-lui al XX-lea şi în prima decadă a secolului alXXI-lea, fenomenele meteorologice extreme auînregistrat o creştere semnificativă a frecvenţei.Însumând, este evident că biodiversitatea, agricul-tura, resursele de apă, silvicultura, infrastructura(construcţii şi clădiri), turismul, energia, industria,transportul, sănătatea activităţile recreative suntafectate de o triadă de fenomene îngrijorător defrecvente – creşterea temperaturii, modificarearegimului de precipitaţii şi manifestarea fenome-nelor meteorologice extreme. Din cauza lor, maisunt afectate indirect sectoare economice: indus-tria alimentară, prelucrarea lemnului, industriatextilă, producţia de biomasă şi de energie regene-rabilă etc.12

Strategii de conservare şi management Pe de o parte, trebuie ştiut că strategiile de con-

servare şi management, de păstrare a biodiversităţiipot asigura reducerea într-un anumit grad a impac-tului negativ al schimbărilor climatice. Pe de altăparte, schimbările climatice se pot petrece în ritmurişi cu intensităţi diferite. În faţa unor astfel de fluc-tuaţii, adaptările biodiversităţii pot deveni tot maidificile sau chiar imposibile. Ele presupun cheltu-ieli tot mai mari, dacă nu se reduce stresul noncli-matic: poluarea, supraexploatarea resurselor natu -rale, distrugerile şi fragmentările de habitate, con-trolul speciilor invazive etc. Creşterea gradului deadap tare a biodiversităţii la schimbările climatice sepoate face şi prin extinderea şi bunul management alreţelei de arii protejate prin practici durabile, con-cretizate printr-o foarte atentă monitorizare şi eva-luare a ecosistemelor, pot şi ele contribui la creşte-rea gradului de adaptare a biodiversităţii.

Măsurile intra- şi intersectoriale, care se impunpentru atenuarea efectelor induse de schimbărileclimatice, au caracter interdisciplinar şi presupun oabordare continentală şi globală. Un exemplu sem-nificativ îl reprezintă programele de atenuare aefectelor acestor schimbări în producţia agricolă,toate statele membre ale Uniunii Europene adop-tând acest obiectiv ca unul prioritar în acţiunilestrategice de dezvoltare durabilă. Această sinergieeste cu atât mai necesară, cu cât sub influenţa fluc-tuaţiilor condiţiilor climatice (mai ales a fenomene-lor meteorologice extreme), producţia vegetalădevine variabilă, iar impactul este tot mai multresimţit în sectorul economic. Această situaţie com-plexă a condus la elaborarea mai multor proiectecontinentale, între care „Agriculture and ClimateChange: how to Reduce Human Effects andThreats“. Este prevăzut şi un „Cod de atitudini”, curecomandări (între care, unele propuse de Româ-nia). Recomandările privesc adaptarea tehnologii-lor agricole şi a tuturor domeniilor specifice la efec-tele schimbărilor climatice, ca şi exemple de bunepractici în activităţile în care se poate reduce emisiade gaze cu efect de seră.

Situaţia din România În cadrul biodiversităţii floristice din ţara noas-

tră, sunt identificate aproximativ 3 700 specii deplante, din care: 23 specii monumente ale naturii; 74specii dispărute; 39 specii periclitate; 171 specii vul-nerabile şi 1 253 specii rare.

În ceea ce priveşte fauna, este raportat un totalde 33 792 specii de animale, din care:

- 33 085 nevertebrate;- 707 vertebrate, între care:

· peşti – 103 specii, din care 30% ocrotite; · amfibieni – 19 specii, din care 90%

ocrotite;· reptile – 23 specii, din care 83% ocrotite; · păsări – circa 400 specii, din care 62%

ocrotite; · 110 specii de mamifere, din care 57%

sunt ocrotite.Statutul de ocrotire a speciilor de floră şi faună

este menţionat de specialiştii botanişti şi zoologi, înCartea Roşie a Plantelor Vasculare din Româ-nia/2009 şi în Cartea Roşie a Vertebratelor dinRomânia/2005 – publicaţii care, împreună cu altecontribuţii punctuale, au stat la baza stabilirii nevoiide ocrotire a speciilor, în vederea implementării înţară a legislaţiei europene.

Din legislaţia naţională, menţionăm Legea103/1996 pentru protecţia fondului cinegetic şi aspeciilor de interes vânătoresc, Legea Nr. 5/2000pentru ariile protejate (18 parcuri naţionale şi natu-rale şi 827 arii protejate), care acoperă aproximativ17% din suprafaţa ţării. Apoi, O.U.G. Nr. 57/2007priveşte regimul ariilor naturale protejate, conserva-rea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice.La acestea, se adaugă şi reţeaua de arii protejate –Natura 2000. Mai mult, în afară de aderarea ţării laProgramul Biologic Internaţional (PBI), Omul şiBiosfera (MAB), la Conferinţa Internaţională deConservare a Biodiversităţii, la Convenţiile şiDirectivele continentale, România este membră şi înalte organizaţii internaţionale, cu rol de conservare abiodiversităţii: BIRDLIFE, ECONET, EMERALD,RAMSAR etc.

Dacă primul Parc Naţional a fost declarat oficialîn anul 1934, în Munţii Retezat, având ca fondatoripe Emil Racoviţă, Grigore Antipa, Alexandru Borza,Emil Pop, Al. Popovici-Bâznoşanu ş.a., am spune căastăzi ei ar putea fi satisfăcuţi câtă vreme numărulparcurilor se apropie de 20 şi unele au statut deRezervaţie a Biosferei. Dacă ne raportăm la ParculNaţional Yellowstone din S.U.A. sau la parcurilenaţionale din Suedia (unele din 1909) sau la cele 23Parcuri Naţionale din Franţa (cu o biografie de pesteun secol), vom constata că în România, mişcarea deprotejare a început mai târziu, dar a oferit refugiimultor specii ameninţate cu dispariţia şi a devenitmult mai activă în prima decadă a secolului XXI. 13

În condiţiile schimbărilor climatice la care asis-tăm, toate speciile vor fi supuse unor „teste” deadaptare şi de găsire a unor resurse genetice, pentrudeschiderea de noi linii evolutive, spre noi specii.Acestea vor apărea atât la nivel naţional, cât maiales la nivel global, cu adaptări surprinzătoare încompetiţia lor de a rezista la variaţii termice neobiş-nuite, la condiţii de ariditate crescută, cu precipitaţiimult reduse.

Ameninţările asupra biodiversităţii: - schimbări de comportament al speciilor; - modificarea distribuţiei şi compoziţiei habita-

telor, impuse de noua structură specifică; - dispariţia unor specii autohtone şi apariţia unor

noi „goluri/nişe ecologice”; - creşterea numărului de specii exotice, care (în

noile condiţii) pot deveni invazive; - modificarea distribuţiei (până la dispariţia)

ecosistemelor specifice zonelor umede; - modificări ale ecosistemelor de apă dulce şi

marine atât prin încălzirea apei, cât şi prin creştereanivelului mărilor şi oceanelor;

- diminuarea biodiversităţii prin dispariţia unorspecii de floră şi faună;

- scăderea capacităţilor de adaptare şi supravie-ţuire, precum şi a posibilităţilor de transformare înspecii mai rezistente în noile condiţii climatice.

Măsuri în sprijinul adaptării biodiversi tăţii: - implementarea rezultatelor cercetărilor ştiinţi-

fice în stabilirea unui sistem naţional de monitori-zare a speciilor vulnerabile, rare sau ameninţate;

- evaluarea periodică a sistemului de monitori-zare, în vederea determinării eficienţei lui în con-cordanţă cu evoluţia efectelor schimbărilor clima -tice şi identificarea oportunităţilor de modificare arespectivei strategii de monitorizare;

- stabilirea de programe naţionale de conservarea biodiversităţii, sub coordonarea instituţiilor acade-mice de profil şi prin implicarea societăţii civile;

- extinderea utilizării datelor obţinute din proce-sul de monitorizare, prin adaptarea rezultatelor obţi-nute, utilizând modelarea matematică;

- elaborarea unor planuri speciale de manage-ment a habitatelor naturale, în vederea prevenirii şi

împiedicării procesului de degradare a acestor habi-tate, ca urmare a impactului schimbărilor climatice;

- reducerea presiunilor suplimentare care afec-tează speciile vulnerabile;

- sistematizarea teritoriului în concordanţă cu le -gile ecologice;

- păstrarea raportului 1:1 între suprafeţele eco-sistemelor cultivate şi ale celor naturale;

- reducerea presiunii antropice prin activităţileagricole în vecinătatea zonelor cu specii ameninţateînsoţite de adoptarea de măsuri adecvate pentruocrotirea habitatelor naturale şi seminaturale dinapropierea culturilor agricole;

- reducerea impactului activităţilor industrialeasupra apelor freatice şi asupra calităţii aerului prinizolarea lor cu perdele forestiere.

Asemenea măsuri pot fi luate prin revizuiriperiodice a strategiilor de conservare a biodiversi -tăţii şi trebuie corelate cu direcţiile Uniunii Euro -pene în politica de mediu.

În adoptarea măsurilor la nivel naţional, conti-nental sau global, un rol important îl au predicţiile,care alertează specialiştii şi decidenţii politici, asu-pra posibilelor riscuri pentru viitorul biodiversităţii.Dar, chiar dacă predicţiile atrag atenţia asupra posi-bilelor modificări ale biodiversităţii în condiţiileschimbărilor climatice şi se pot stabili strategiiproactive, este greu de dobândit o imagine clarăasupra respectivelor modificări.

Se cunoaşte, însă, foarte bine că indivizii, popu-laţiile sau totalitatea speciilor trebuie să manifesterăspunsuri adaptative pe plan morfologic, fiziologic,de comportament, de informaţie genetică, în timp şispaţiu. Se mai cunoaşte că serviciile biodiversităţiişi produsele sale stau la baza supravieţuirii specieiumane. Numai înţelegând că omul este parte a bio -sferei şi că atât dezechilibrele ecologice, cât şi sără-cirea biodiversităţii pot afecta direct şi grav dezvol-tarea civilizaţiei umane, se poate preveni o perspec-tivă sumbră în relaţiile omului cu natura. Chiar dacămăsurile menţionate nu reprezintă un panaceu, eletrebuie luate de urgenţă; lăsarea lor pentru genera -ţiile viitoare poate fi mult prea târziu.

14

15

O dezbatere ştiinţifică de o asemenea amploareşi organizată de două unităţi de cercetare juridicăreprezentative, cu participarea ministerului deresort, dincolo de aprofundarea subiectului directsupus discuţiei, constituie cadrul cel mai nimeritspre a invoca, precum fundal teoretic, problema cru-cială a nevoii structurării noii doctrine administrati-viste româneşti, aflată în strânsă legătură cu proce-sul codificării preconizat în planul dreptului pozitiv.

Într-adevăr, în absenţa reperelor teoretice funda-mentale, orice demers de codificare e dificil, incom-plet şi cu rezultate necorespunzătoare, iar abordareaoricărei teme importante aparţinătoare domeniuluiapare ca fragmentară, parţială, are nevoie spre de -plină cuprindere şi exprimare a semnificaţiilor salede perspectiva integratoare a doctrinei de branşă, încazul nostru, cea administrativistă.

1. Ce este doctrina administrativistă? Cu titlu preliminar, se ridică, în acest context, legi-

tima întrebare: ce este doctrina, respectiv doctrinaadministrativistă? Ea nu suportă, din păcate şi dupăcum este îndeobşte cunoscut, un răspuns categoric şiprecis. Polisemică, noţiunea acoperă semnificaţiidiverse şi comportă sensuri diferite. În orice caz,varianta cea mai potrivită o reprezintă aceea care trecedincolo de abordarea prea simplistă, care asimileazădoctrina învăţării dreptului administrativ şi, prin exten-sie, universitarii însărcinaţi cu aceasta; una care are ocuprindere mai largă, în măsura în care i se integreazăşi profesioniştii în materie, precum magistraţii, avoca-ţii, notarii, cu precizarea că titlul universitar nu garan-tează în mod absolut autoritatea doctrinală, după cumnici orice publicaţie despre drept nu merită calificativulde doctrinală. Aşadar, doctrina reprezintă un rol care

poate fi jucat de diverşi profesionişti ai dreptului şi acărui exercitare presupune competenţă manifestă şirecunoaştere din partea grupului de specialişti de ace-laşi nivel. Termenul comportă două faţete distincte,chiar dacă interdependente, indisolubil legate: doctrinaca discurs, care pretinde a căuta adevărul şi, respectiv,competenţa care conferă calitatea de a vorbi despredrept „cu autoritate”. Este vorba deci, pe de o parte, deexistenţa unui discurs singular, specific, aferent func-ţiei doctrinale, iar pe de alta, de grupul format din ceiabilitaţi a o exercita, respectiv câmpul doctrinal.

Primul aspect vizează, aşadar, designarea a ceea cesemnifică funcţia doctrinală, activitatea în sine; pentruunii, doctrina administrativistă nu ar fi decât „ştiinţadreptului administrativ”, în opinia altora, dimpotrivă,s-ar impune o distincţie netă între cele două. Astfel, cali-ficarea de „doctrină” ar presupune existenţa unui raportspecific cu dreptul, diferit de cel pe care îl întreţin, înmod obişnuit, ştiinţele cu obiectul lor. De altfel, în ţă rilede tradiţie juridică romano-germanică însăşi expresia de„doctrină” trimite la existenţa unui savoire juridic care,la sfârşitul veacului al XIX-lea, caută a-şi stabili auto-nomia sa în raport cu ştiinţele sociale. Această perspec-tivă conduce la afirmarea unei distincţii între o „doc -trină juridică”, asimilată „dogmaticii juridice” şi o „şti-inţă a dreptului”, surghiunită astăzi spre un loc marginalîn facultăţile de drept şi care rămâne apanajul cercetăriiştiinţifice. Ca în cazul oricărei alte ramuri de drept, şianaliza dreptului administrativ poate fi făcută dindouă perspective care, adesea confundate, rămân şisunt, în realitate, diferite.

Punctul de vedere doctrinal face din analizăparte componentă a procesului de producere a drep-tului, în sensul că aceasta nu se plasează pe o pozi-ţie exterioară dreptului, ci înţelege să „se situeze în

Noua doctrină administrativistă și codificarea dreptului administrativ român*Mircea Duțu**

* Cuvânt introductiv la Conferinţa ştiinţifică naţională cu tema „Aspecte actuale privind regimul juridic al proprietăţii publice în România din perspectiva codificării dreptului administrativ“(24 iunie 2015, Amfiteatrul „Ion Heliade-Rădulescu“ al Bibliotecii Academiei Române)

** Profesor univ. dr., director, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu“, Bucureşti

16

drept” şi „să intervină în drept”. O atare contribuţievariabilă şi indirectă, la producerea dreptului presu-pune o muncă de interpretare care vizează a lămurisemnificaţiile, a degaja, din ansamblul textelor, anu-mite fire conducătoare, a dezlega contradicţiileeven tuale care se manifestă, un efort de sistemati -zare, inclusiv recursul la metafore, care permit să sestabilească verigile care lipsesc, între producţiilejuridice singulare, decantându-se principii comune;producerea de noi reprezentări, care să contribuie laevoluţia dreptului pozitiv, o prezenţă în proceseledecizionale, care fac apel în mod crescând la exper-tiza juridică. Prin toate aceste faţete, activitatea doc-trinală contribuie la producerea dreptului şi, în plus,devine necesară pentru ca norma juridică să poatăobţine deplină efectivitate.

Dimpotrivă, din punct de vedere ştiinţific, ana -liza se plasează pe poziţie de exterioritate în raportcu dreptul: obiectivul său nu este acela de a contri-bui la buna funcţionare a ordinii juridice, de a inter-veni în procesul de producere a dreptului, a norma-tivităţii, ci numai acela de a analiza fenomenul juri-dic. O atare ştiinţă a dreptului poate să-şi conceapăobiectul său în sens restrictiv, favorizând un punctde vedere intern asupra sa. Din moment ce repre -zintă o ruptură cu dogmatica juridică, ea conduce înmod inevitabil la depăşirea punctului de vedereintern, pentru a adopta unul extern, căutând săex plice fenomenele juridice, ori, cel puţin, să le pri-vească reflexiv şi critic.

Predominanţa punctului de vedere doctrinal înrândul „administrativiştilor” nu poate fi contestată;precum şi în cazul altor ramuri de drept, „pozitivis-mul tehnicist” se preocupă mai ales să reproducă, câtmai fidel posibil, dreptul existent, construind şi difu-zând cadrele conceptuale destinate să asigure coe -renţa edificiului normativ. Facultăţile de drept rămânmarcate de vechiul model al „şcolilor de drept” încare învăţământul este conceput, astfel încât să asi -gure insuflarea savoire-lui juridic, şcoli destinate,după o formulă expresivă, să formeze „gargaragiştiai dreptului” (Ph. Yolka), chemaţi să redea dreptul şinu să filosofeze asupra lui.

Această hegemonie a funcţiei doctrinale nuînseamnă, desigur, sfârşitul oricărei reflecţii, doar că„spaţiul deschis controversei” se reduce, dezbaterea sedesfăşoară între „jurişti experţi”. Se acceptă, în gene-ral, că doctrinei administrativiste i s-a încredinţat ofuncţie „pedagogică” (a expune şi explica starea drep-tului), una critică (a aproba ori dezaproba soluţiile reţi-nute), şi o alta prospectivă (a anticipa şi a propune).

Aceste diferite funcţii al căror exerciţiu presupune anu-mite condiţii (independenţa de spirit, lupta împotrivaunei prea mari specializări a cunoştinţelor, capacitateade a se emancipa de ideile primite) sunt, mai mult saumai puţin, prezente după obiectul studiat (convenin -du-se a se distinge doctrina „aplicată”, aferentă unuiobiect precis, şi doctrina „generală” purtând asupramateriei în ansamblul său). Fără îndoială, distincţiaoperată între punctul de vedere doctrinal şi cel ştiinţi-fic trebuie, bineînţeles, nuanţată şi diversificată înperspectivele sale. Cele două pot fi, şi se întâmplăadesea în practică, conjugate în lucrările de cercetare;producţiile doctrinale nu sunt fără incidenţă asupraştiinţei dreptului: prin activităţile de interpretare, desistematizare, de construcţie de noi reprezentări, doc-trina nu participă numai la producerea şi reproduce-rea ordinii juridice, ea aduce şi aspecte de analiză afenomenului juridic şi, invers, ştiinţa juridică com-portă o dimensiune doctrinală, implicită ori subadia-centă, servind drept cadru de interpretare şi vector deevoluţie a dreptului în vigoare.

Şi, indiscutabil, cele două perspective se între-pătrund şi în cadrul învăţământului dreptului admi-nistrativ, care nu se poate limita la o simplă descri erea dreptului pozitiv în vigoare, ci presupune şi pre-zentarea unui cadru conceptual adecvat, fiind vorbaşi de introducerea unei dimensiuni reflexive şi cri -tice, punând în evidenţă mizele subadiacente regu -lilor juridice studiate.

Hipertrofia funcţiei doctrinale în dreptul admi-nistrativ actual se explică, înainte de toate, prin isto-ria sa: existenţa unor texte din ce în ce mai nume-roase, dar lacunare în ultimii 25 de ani, şi o juris-prudenţă abundentă, dar adesea ezoterică, conferăactivităţii doctrinale de interpretare şi de sistemati-zare o importanţă deosebită. Desigur, doctrina ajucat un rol esenţial în consolidarea dreptului admi-nistrativ, forjând ţesutul conceptual care îi era indis-pensabil pentru fundamentarea legitimităţii sale.

Să reamintim, astfel, într-o perspectivă istorică,contribuţia sa majoră în prima jumătate a veacului alXIX-lea, la recunoaşterea existenţei unei „puteriadministrative”, în condiţiile în care cultura admi-nistrativistă europeană fusese fondată, până spresfârşitul secolului al XVIII-lea pe proeminenţa jude-cătorului, pe ideea „guvernării prin magistratură”,care va permite erijarea dreptului administrativ îndisciplină autonomă, liberându-l din simbioza sa cujustiţia, şi va impune treptat teza că administraţiaconstituie pivotul esenţial al statului şi trebuie să fieguvernată de un drept special.

17

Putem evoca, apoi, aportul doctrinei administra-tiviste la construcţia dreptului administrativ prindouă noţiuni fundamentale, cele de „putere public㔺i, respectiv, de „serviciu public”, prima relativă lamijloacele utilizate (monopolul constrângerii), ceade-a doua la scopurile urmărite (satisfacerea nevoi-lor publice), care vor face apoi obiectul dezbaterilorşi şcolilor de gândire în materie.

Efortul de sistematizare se va prelungi după Pri-mul Război Mondial prin intermediul discuţiilor anga-jate în doctrină asupra criteriului definirii dreptuluiadministrativ, cel de „utilitate publică” (M. Waline),„ser viciu public” (A. De Laubadere) ori „putere pu -blică” (G. Vedel), în timp ce alţii urmăreau o sinteză înjurul noţiunii de „regim administrativ” (J. Rivero).

Interesele confruntării speculative de la începutulsecolului al XX-lea au contribuit la dotarea dreptuluiadministrativ cu o solidă armătură conceptuală: lasfârşitul perioadei „făcătorilor de sisteme” şi odată cureplierea spre „pozitivismul tehnicist” s-a încercat săse redea cât mai fidel posibil textele şi jurisprudenţa,precum şi construirea cadrelor de interpretare indis-pensabile unei bune aplicări a dreptului. Astfel, vre-mea teoreticienilor era urmată de timpul tehnicienilor.

Turnanta pozitivistă a fost dominată de ideea căjuristul trebuie să se limiteze la un rol de interpret, deexe get şi comentator; să se cantoneze în analizastrânsă, minuţioasă, riguroasă a textelor şi a juris -pru den ţei, în special în cadrul notelor la hotărâri,con cepute nu atât pentru a proba sistemele explica -tive, ci mai ales în ipostaza de comentarii fidele,vizând îmbunătăţirea cunoaşterii dreptului pozitiv.

Dar această tendinţă tehnicistă nu a sufocat oriceambiţie doctrinală, ci după „făcătorii de sisteme”,tradiţia a subzistat prin „renovatorii de sisteme”, tin-zând a face să basculeze centrul de gravitate al drep-tului administrativ în favoarea administratului.

Refondarea doctrinală a făcut să se meargă din -colo de simpla cunoaştere a regulilor aplicabile şi deconstrucţia grilelor de analiză parţială, pentru a seangaja o reflecţie globală asupra viitorului acestei dis-cipline. Un atare efort este legat de provocările con-temporane ale dreptului administrativ şi erodeazăunele principii pe care acesta s-a edificat. Privat de tra-diţionalele sale puncte de reper, dreptul administrativtinde să-şi piardă identitatea şi să se fragmenteze.

Noua preocupare teoretică ce marchează doc -trina administrativistă se traduce, în special, princăutarea de noi fundamente – fie că e vorba de a-ida dreptului administrativ o poziţionare nouă în pri-vinţa drepturilor fundamentale, fie de a depăşi fron-

tierele tradiţionale ale disciplinei, prin recentrajulasupra „acţiunii publice” şi redimensionare astfel aprofilului său.

Referitor la „câmpul doctrinal”, prima problemăcare s-a ridicat a fost cea a autonomizării sale, res-pectiv a existenţei unui grup de profesionişti speciali-zaţi în producerea şi transmiterea savoire-lui juridic,însărcinaţi cu cunoaşterea şi a face să se cunoascădreptul, astfel spus, o comunitate de jurişti savanţi.După cum se poate uşor observa, în dreptul adminis-trativ un asemenea fenomen este mai puţin cristalizatdecât în alte ramuri de drept, în condiţiile în care nunumai că aşa-numitul „câmp doctrinal” nu a dobânditîn secolul al XIX-lea autonomia sa, ci numai progre-siv, în raport cu un drept privat, considerat, o lungăperioadă, ca „singurul drept adevărat”, şi rămâne încămarcat de o anumită „porositate particulară”, care îifac frontierele dificil de trasat cu certitudine.

Problema esenţială în această privinţă este, înmod tradiţional, aceea de a şti dacă, într-un atarecontext, trebuie să ne referim numai la cercetători şiuniversitari, ori se impune să se facă loc şi magis-traţilor secţiilor de contencios administrativ ale tri-bunalelor şi curţilor.

În dreptul administrativ, câmpul doctrinal s-aconstituit istoric pe baza unei legături strânse cujudecătorul administrativ, în sensul că, adăugând lajurisprudenţă, „administrativiştii” au ajuns să-şi cu -cerească autonomia în raport cu privatiştii, iar oatare configurare a lăsat urme profunde şi durabile.În acest mod, pe de o parte am asistat la polarizareadoctrinei asupra contenciosului, hotărârile instan -ţelor judecătoreşti fiind considerate, mult timp,izvoare importante ale dreptului administrativ, teo-retizările şi dezvoltările gravitând în jurul reperelorşi evoluţiilor jurisprudenţei.

Pe de altă parte, activitatea fondatoare a judecă-torului a favorizat confuzia rolurilor, conducând laimplicarea magistratului în exercitarea funcţiei doc-trinale. Exemplul „de şcoală” îl reprezintă, în acestsens, Consiliul de Stat Francez.

Autonomia câmpului doctrinal depinde astăzidin ce în ce mai mult de locul ocupat de către drep-tul administrativ în aria cunoaşterii juridice: pe de oparte, acesta suportă, ca orice disciplină juridică,concurenţa altor discipline referitoare la administra-ţie, pe de alta este chemat, ca materie juridică spe-cializată, să întreţină raporturi cu alte ramuri aledreptului public.

În istoria dreptului administrativ, cele douăaspecte au fost strâns legate: impunerea progresivă a

grilei de lectură juridică, pentru a analiza fenomenuladministrativ, a coincis cu o supremaţie cucerită încadrul dreptului public: vârsta de aur a dreptuluiadministrativ care este, totodată, momentul refolosi-rii doctrinei, a marcat recunoaşterea dreptului admi-nistrativ deopotrivă ca o disciplină totală, respectivexclusivă asupra administraţiei şi ca nucleu central,respectiv fondator al dreptului public.

În ceea ce priveşte structura sa, câmpul doctrinalse caracterizează în dreptul administrativ, ca, de alt-fel, în întreg câmpul juridic, ştiinţific şi mai largsocial, prin combinarea unor elemente de unitate şide diversitate. Prima rezultă dintr-un acord implicitasupra a ceea ce am putea denumi „fundamentele”disciplinei: obiectul (ceea ce este şi perimetrul drep-tului administrativ), punctul de vedere adoptat asu-pra acestui obiect (diferit de cel al ştiinţei dreptului),chestiunile pertinente ale cercetării, finalitatea aces-teia (cu cele trei funcţii aferente: pedagogică, criticăşi prospectivă), tipurile producţiilor de studiat (ana-liza jurisprudenţei şi/sau comentariul de texte),metodele de investigare şi de analiză pentru a puneîn aplicare „protocoalele de cercetare”, deontologiacercetării, tipurile de publicaţii şi de suporţi utilizaţi,evaluarea lucrărilor efectuate ş.a. Consensul tacitasupra acestor chestiuni fundamentale, care permitesă se ţină la distanţă aşa-zisa doctrină organică, estecondiţia pentru ca „doctrinarii”, ca un câmp auto-nom să se distingă de alte comunităţi juridice, dar şide celelalte ştiinţe sociale care abordează obiectuladministrativ şi de dreptul administrativ însuşi, deun punct de vedere diferit (ştiinţă administrativă,ştiinţă politică, sociologie, lingvistică etc.).

Existenţa câmpului doctrinal presupune o ade-ziune a cercetătorilor la credinţele, valorile, tehnicilecomune care permit comunităţii administrative să serecunoască, să se identifice, să se instituţionalizeze.

Un atare câmp coerent, structurat în jurul unormize comune şi specifice, nu exclude divergenţele,unele contradictorii care sunt, în ultimă instanţă, unfactor important al evoluţiei disciplinei. De aceea,unitatea corpului doctrinal este însoţită de o diversi-tate constitutivă, un veritabil principiu al evoluţiei.

O atare diversitate rezidă, mai întâi, în manierade a adăuga rolul autorului, apoi de autoritatea doc-trinală, existenţa dezbaterilor permanente ş.a. Acestedispute şi controverse, care animă în permanenţăcâmpul doctrinal, pot să se cristalizeze, ajungând laforma curentă structurată.

Astfel, avântul dreptului administrativ la începu-tul veacului al XX-lea a fost însoţit de formarea de

„şcoli” în jurul cărora s-a structurat câmpul doctri-nal. Această mişcare s-a produs la momentul în careadministrativiştii căutau să stabilească autonomiadisciplinei, ceea ce a impus un efort deosebit dereflecţie teoretică şi de conceptualizare.

Aceste „şcoli de gândire”, care s-au perpetuat întimp, prin intermediul scrierilor continuatorilor lor,au dispărut din câmpul doctrinal actual, în specialdin cauza transformării cunoaşterii doctrinale: odatăcu dotarea dreptului administrativ cu fundamentesolide, indispensabile, misiunea acestora fiind con-siderată îndeplinită.

În fine, se ridică problema influenţei pe caredoctrina administrativistă o exercită şi, în general, agreutăţii administrativiştilor în cadrul comunităţiijuriştilor. Ea priveşte mai întâi raportul cu judecăto-rul, iar apoi cu celelalte puteri, de orice natură şi, nuîn ultimul rând, cu reprezentanţii profesiilor juri -dice. Odată asemenea repere generale, dar definito-rii stabilite, pasul următor vizează dreptul românesc.

2. Repere şi elemente ale unei doctrine administrativiste româneşti

A existat, este în curs de formare ori se întreză-reşte o doctrină administrativistă românească? Răs-punsul tranşant este greu de formulat, mai ales dacăar presupune şi identificarea elementelor constitutiveşi specifice ale acesteia, în cazul unuia afirmativ.Într-adevăr, cristalizate târziu, sub masiva influenţăfranceză şi mai ales sub forma manualelor universi -tare, lucrările de drept administrativ româneşti auapărut iniţial ca un apendice al cursurilor de dreptconstituţional (precum în cazul lui C. Dissescu), lasfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului alXX-lea. Susţinerea că doctrina de drept public dinţara noastră ar fi atins gradul cel mai înalt defundamen tare după adoptarea Constituţiei din 19231ne indică momentul de referinţă, al desăvârşirii arhi-tecturii de drept pozitiv, dar nu şi de apreciere valorică.Astfel, în lucrările universitarilor, precum P. Negu -lescu, A. Teodorescu, C. Rarincescu, M. Văraru sauE.D. Ta rangul sunt expuse sistematic ideile funda-mentale ale doctrinei administrativiste a timpului,având în centrul lor marile concepte ale separării şicolaborării puterilor în stat, funcţiilor legislativă, exe-cutivă sau de distribuire a justiţiei, de administraţiepublică ş.a., toate împrumutate din dreptul constitu-ţional cu nuanţările legate de reglementările de dreptpozitiv ale României timpului. Procesul de unificarelegislativ-administrativă a ţării, în urma Marii Uniridin 1918, a presupus o serie de evaluări şi analize de18

19

drept comparat, luarea în calcul a unor diferențe detradiţii între teritoriile româneşti reunificate, în efor-tul de ajun gere la soluţii cât mai adecvate contextuluisocial-istoric dat.

Acest „dialog interior”, impus de nevoia dearmonizare a tradiţiei legislativ-doctrinare de inspi-raţie franceză din Vechiul Regat, austro-ungară dinTransilvania, Banat, Crişana, Maramureş sau Buco-vina, ori cea rusească din Basarabia a generat dez-voltări şi adaptări interesante, care s-au articulat princultivarea modelului european dominant al timpu-lui, evident cel francez. În acelaşi timp, însă, afir-marea României în plan internaţional, mai ales camembră a Societăţii Naţiunilor şi sub impulsul acti-vităţii unor personalităţi ca N. Titulescu, a ştiinţeijuridice româneşti prin contribuţii fondatoare, pre-cum cea a lui V.V. Pella, în cadrul Asociaţiei Inter-naţionale de Drept Penal (AIDP), a stimulat o maimare deschidere şi o intensificare a preocupărilor deafirmare în arena internaţională a ideilor şi a altordiscipline juridice. Pentru doctrina administrati -vistă, acest merit revine mai ales profesorului PaulNegulescu care, prin lucrări, precum Principes dudroit international administratif (1935), a contribuitla fondarea dreptului internaţional administrativ, iarastfel, astăzi, este considerat printre precursoriidreptului administrativ global. În plus, „administra-tiviştii” români vor lua în discuţie doctrinele înmaterie în vogă, precum cea a americanului Fayol,care preconiza introducerea metodelor de lucruîntrebuin ţate în societăţile comerciale şi în adminis-traţia publică, spre a le circumscrie competitivităţi şispori efici enţa. Totodată, participarea susţinută aspecialiştilor români la congresele internaţionale deştiinţe administrative a permis un dialog internaţio-nal permanent al acestora, pe teme prioritare aledomeniului.

Aşadar, îndrăznim să credem şi să afirmăm cădacă, în perioada interbelică, de vârf, nu am avutstruc turată o doctrină administrativistă româneascăpropriu-zisă, nu au lipsit însă contribuţiile doctrinaresemnificative, fie sub forma efortului de adaptarecreatoare în contextul intern şi la realităţile socialeromâneşti a marilor curente teoretice dominante înmaterie, fie, „spărgând” carapacea tradiţională şi tin-zând spre universalitate prin iniţierea unor teze nova-toare, chiar de pionierat. Acest avânt care putea, cuun mare grad de certitudine, să conducă, în cele dinurmă, la conturarea unei doctrine administrativistepurtătoare a unei puternice amprente româneşti şievidente originalităţi a fost curmat brusc de al DoileaRăzboi Mondial şi consecinţele sale geopolitice,

pentru peste patru decenii, tulburându-i mersulfiresc, cu experienţe nefericite, de regres şi izolare.

Aşa-zisele orientări teoretice principale aleperioadei 1947–1989, sub forma „tezei neconcor-danţei” (Şcoala de la Cluj) şi a „tezei concordanţei”(Şcoala de la Bucureşti), au reprezentat experienţeconjuncturale şi expresii ale unei neputinţe absolutede a conjuga ideea liberă şi dictatura, în condiţiile încare „catedra” era asimilată „şcolii de partid”.

Rolul istoric al minimei rezistenţe (formale) şiafirmării continuării tradiţiei a revenit, şi în aceastăprivinţă, Institutului de Cercetări Juridice al Acade-miei Române care, la adăpostul (riscant!) invocate-lor „constante ale dreptului” a reuşit, prin contribu-ţiile „adaptive” ale unor personalităţi, precum I.Vântu şi M. Anghene să reuşească să păstreze şicontinue, cu limitele inevitabile, „teza tradiţională”.Trebuie să recunoaştem şi să înţelegem cum se cu -vine că în lucrările publicate2 şi, mai ales, în rapoar-tele de cercetare ştiinţifică interne, membrii Institu-tului nu au abdicat niciodată de la fundamentele şti-inţei administrative şi ale dreptului administrativ,încercând, prin arta compromisului, să ilustrezeforma (politică) agresivă, dar să nu ignore esenţa şti-inţifică (discretă, dar absolut necesară) aferentă.Refugiindu-se în ipostaza dreptului ca tehnică deredactare şi artă de interpretare a textului legal,„administrativiştii” Institutului de Cercetări Juridiceai perioadei au reuşit, operând cu „constantele drep-tului” şi ignorând, pe cât era posibil, expresiile tem-porare de exprimare a acestora, impregnate ideolo-gic, să salveze „onorabilitatea” doctrinei dreptuluiadministrativ. Că a fost aşa, pe lângă lucrările publi-cate, putem invoca prezenţele cercetătorilor Institu-tului în dialogul internaţional de idei pe asemeneateme, în frunte cu Zilele juridice franco-române,inaugurate în 1967 şi care supravieţuiesc şi astăzi.

3. Ratarea momentului inaugural post-decembrie 1989

Speranţele renaşterii doctrinei juridice româ-neşti, inclusiv a celei administrativiste, odată cu pră-buşirea regimului comunist şi deschiderea interna-ţională, îndeosebi europeană a ţării după 1989, aufost, în mare parte, înşelate. În virtutea unei inerţiipăguboase şi a impactului unor conjuncturi confor-tabile, în mod paradoxal, am asistat, în ultimii 25 deani, la un efort teoretic minim, redus la interpretăripragmatice, doar la schimbarea a ceea ce era deschimbat, în raport cu noile reglementări de dreptpozitiv şi atât, şi la conformarea cazonă la exigen -

20

ţele aderării la Consiliul Europei (1993) şi apoi laUniunea Europeană (2007).

Insuficienta asimilare a semnificaţiilor post-moderne şi spiritului noilor valori juridice şi percep-ţii teoretice în domeniu, radical diferite, cel puţin înprivinţa practicii concrete de până atunci, şi nevoiaunei cuplări rapide la tradiţia brutal întreruptă în1947, iar nu în ultimul rând, asumarea unei atari sar-cini extraordinare de generaţia de specialişti, for -mată a fortiori ante-1989, nu puteau să conducă larezul tate relevante. La rândul lor, „specialiştii tran-ziţiei” şi apoi noua generaţie de jurişti nu au oferitgaranţi ile de apetenţă şi competenţă necesare asu-mării şi îndeplinirii unei asemenea responsabilităţimajore. Rezultatele unor atari evoluţii în planul şti-inţei ad ministraţiei şi, mai ales, al dreptului admi-nistrativ şi jurisprudenţei aferente sunt edificatoarepentru rea litățile juridice-administrative româneşti.Din această perspectivă, constituirea noii doctrineadministrativiste româneşti şi elaborarea viitoruluiCod administrativ sunt procese interdependente şisimultane, cu un uşor avans al celei dintâi.

În afara unei atari ecuaţii, riscăm să repetămimpardonabil greşelile trecutului. O problemă cen-trală şi semnificativă în acest sens – deopotrivă doc-trinară şi de reglementare – o reprezintă concepţiadespre regimul juridic al proprietăţii publice.

Este o instituţie juridică majoră, deopotrivă, dinperspectivă conceptuală, doctrinară şi cea a regle-mentării prin codificare.

De aceea, este important să ne punem întrebareadacă vom continua să vorbim, să gândim şi să abor-dăm problematica aferentă prin prisma tradi țio -nalelor concepte de proprietate privată şi proprietatepu blică, sau suntem dispuşi la un efort substanţialde regân dire, reconceptualizare a domeniului, re -curgând, de exemplu, tot după tradiţionalul modelfrancez, la noţiunea de „drept al bunurilor”, ca an -samblu de reguli care generează dobândirea, gestiu-nea şi cesiunea lucrurilor susceptibile de apropiere,fie că sunt corporale ori nu, naturale sau artificiale.Am putea accepta, astfel, că el se divizează în douăramuri, dreptul civil al bunurilor, care priveşte bunu-rile persoanelor de drept privat, şi, respectiv, dreptuladministrativ al bunurilor, grefat pe această crustăcivilistă, marcându-şi totuşi autonomia sa, pentru agestiona bunurile persoanelor de drept public. Întreele, diferenţele sunt importante şi numeroase, dar şiapropierile şi convergenţele se află în plină dezvol-tare, pe de o parte prin codificarea în Codul civil aregulilor exorbitante ale dreptului comun, pe de altaprin atenuarea acestei exorbităţi prin reglementările

preconizate de viitorul Cod administrativ, de parti-cularizare la situaţia proprietății publice.

Această dublă mişcare este menită a asigura uni-tatea dreptului bunurilor, dincolo de variantele salecivilă şi administrativă.

posibile concluziiSarcina cristalizării noii doctrine administrati-

viste post-moderne româneşti se întrezărește deose-bit de dificilă şi nu ştiu dacă dispunem astăzi de for-ţele teoretice necesare unui atare demers. În oricecaz, orice întârziere în această privinţă se dovedeştedeosebit de păgubitoare, deoarece înseamnă a conti-nua să ne limităm la simple lucrări de exegeză pri-mitivă, redusă la interpretarea textului legal şideslușirea voinţei legiuitorului.

Ca ştiinţă modernă, având ca obiect dreptulpozitiv şi nu un presupus drept natural etern şi imua-bil desprins din catehisme sau sisteme filosofice, eatrebuie să pornească, pe de o parte, de la legităţiistorice care guvernează generarea dreptului, iar pede altă parte de la existenţa unor categorii eternecare dau formă unică tuturor enunţurilor juridice,indiferent de conţinutul concret al acestor enunţuri,aşa cum a fost fondată de Frederich Carol vonSavigny în contextul opoziţiei faţă de codificare şi,astfel, faţă de o permanentă aservire a juriştilor detitularii puterii politice, ştiinţa juridică modernă.Sublinierea acestui fapt istoric nu este nicidecum deprisos, iar majorităţii juriştilor, inclusiv „administra-tiviştilor”, care văd în comentariul legii forma tipicăde manifestare a dreptului, trebuie să le reamintimfaptul că exe geza nu reprezintă decât o „jurispru-denţă inferioară”, în vreme ce adevărata ştiinţă sau„jurisprudenţa superioară” constă în construcţia sis-tematică a aparatului conceptual cu ajutorul căruiadreptul – altfel decât legea – este construit de cătresavant ca ordine juridică a unei societăţi concrete, înopoziţie cu ordinul politic al unei structuri potente.Numai o atare autentică știință a dreptului poatereprezenta „tiparul” pentru o nouă doctrină adminis-trativistă românească.

Note

1 A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, volumul I, Edi-tura Nemira, Bucureşti, 1999, p. 47.

2 I. Vântu, M. Anghene, M. Străoanu, Organele ad mi -nistrației de stat în R.S.R., Editura Academiei RSR, Bucureşti,1971.

21

Pagini de filosofie românească

În urma participării noastre la simpozioanele„Lucian Blaga” şi a discuţiilor frecvente despre„spa ţiul ondulatoriu”, prin care, spenglerian vor-bind, s-ar putea caracteriza sau nu, din perspectivăgeomorfologică, locul de origine al sufletului româ-nesc, am fost adesea întrebat dacă nu cumva ar fivreo legătură, respectiv vreo filiaţie de idei între teo-ria lui Vasile Conta despre ondulaţiunea univer -sală şi Spaţiul mioritic. Răspunsul meu a fost întot-deauna negativ. Am făcut-o însă pornind de la Contacătre Blaga, adică de la ideile primului către ideilecelui de al doilea, respectiv cronologic (Conta amurit în 1882, iar Blaga s-a născut în 1895). Avândînsă în vedere că timpul nu înseamnă nimic faţă deEternitatea despre care vorbeau bărbaţii aceştia, s-arputea porni şi invers, de la Blaga către Vasile Conta.De la gândul ajuns la desăvârşire către originilesale ideatice din mintea altui român, în aparenţă dealtă factură, dar care a vibrat la aceleaşi chemăriale „sentimentului românesc al fiinţei”, cum îizicea Constantin Noica. Dar, atunci n-ar fi oarefiresc să ne referim şi la Noica însuşi, despre carese ştie că a publicat câteva lucrări în care estevorba despre „undă”, ca fiind „realitatea origi -nară”, ca şi despre alţi gânditori români care auavut idei asemănătoare?

„Când mă apucă aleanul, scria Vasile Conta,fluer doina ciobănească din satul meu”. Cine l-acitit pe Blaga nu se miră prea mult auzind o astfel demărturisire de la un român care a umblat mult prinstrăinătăţi, căci românul adevărat, oriunde ar fi, tră-ieşte cu nostalgia plaiurilor natale, chiar dacă n-acitit Spaţiul mioritic. Iar când are ocazia, sau credecă i-a „sosit vremea”, se şi retrage acolo, ca Noica,pentru totdeauna.

Dar Vasile Conta, născut într-un sat românesc,pe care îl tot evocă, după ce se întoarce din străină-tate, devine membru al societăţii literare „Junimea”din Iaşi, care îi publică o poezie în „Convorbiri lite-rare”. Octav Minar a găsit şi alte poezii din tinereţeale lui Conta, aflând şi amănunte despre anii petre-

cuţi de acesta, ca şi Eminescu, ca sufleur la un tea-tru ambulant, pentru care a scris şi o piesă care s-arfi jucat la Botoşani. Dar V. Conta a şi ajuns chiaractor, înainte de a părăsi teatrul pentru continuareastudiilor. Poate că Blaga şi Conta aveau ceva maimult în comun fiind, desigur, în măsuri diferite, şipoeţi, şi dramaturgi şi filosofi, spre deosebire deNoica, despre care se ştie că a mai fost doar poet.Conta era mai arătos, ştia să recite bine şi să ţină dis-cursuri, Blaga, în schimb, s-a exersat şi ca roman-cier, în timp ce Conta s-a rezumat la aforisme, iarNoica la „jurnale de idei”. Însă toţi trei ştiau să scriefrumos.

Blaga a fost însă primul care a scris despre sufle-tul românesc pornind de la unele consideraţiuni alelui Spengler şi Frobenius despre influenţa spaţiului,respectiv a mediului geografic în genere, asupradiferitelor tipuri de culturi. Cele mai simple exem-ple ilustrative, pe care le foloseşte şi Lucian Blaga,se referă la cântecele populare: baladele molcomeale ruşilor care trăiesc în stepe şi iotlerele săltăreţeale tirolezilor care trăiesc în zone alpine. Faţă deacestea, doinele populare româneşti ar corespundeplaiurilor carpatine, unui spaţiu ondulator (deal-vale), fără urcuşuri şi coborâşuri abrupte.

Influenţa nu ar fi însă directă, nici în muzică şinici în celelalte arte (pictură, arhitectură, sculptură),chiar dacă ar exista un fel de „suflet al locului” sauspirit (spiritus loci) care să influenţeze şi sufleteleumane, căci acestea, trăind la distanţe mari de locu-rile respective au totuşi aceleaşi simţăminte. Influ-enţa mediului, consideră Blaga, se face asupra„inconştientului” individual, dar şi colectiv. Spaţiulînconjurător determină cu timpul „orizontul spaţialal inconştientului”, care, odată constituit, ca un felde „spaţiu matrice”, nu se mai şterge din memoriacolectivă a unei populaţii, indiferent de locurile încare s-ar găsi ulterior. Românii, de exemplu, caretrăiesc şi pe bărăgane, şi prin zone lacustre aleDunării, dar şi prin străinătăţi, oriunde ar fi, dacăsunt români autentici, au „nostalgia plaiului”, în -

Ondulațiunea universală și sufletul românescAcad. Alexandru SurduVicepreședinte al Academiei Române

scrisă undeva în codul lor genetic, s-ar putea spune,adică le plac anumite cântece, anumite versuri, chiarşi anumite culori, fără să mai amintim de limba încare sunt scrise şi de intonaţiile acesteia, pe care nule pot imita străinii.

Pentru populaţiile migratoare sau emigrante,spaţiul nou, pe care l-au cucerit sau în care au fostprimite, nu le afectează cu nimic „spaţiul matrice”,adică orizontul spaţial al inconştientului, cu nostal-gia căruia trăiesc în continuare. Noul teritoriu poatesă devină o nouă patrie, o nouă ţară, un nou stat, onouă regiune sau oricum i s-ar spune, dar nu vadeveni niciodată un nou spaţiu matrice pentru noiiveniţi. „Cazacii, oriunde se duc, joacă tot cazacio-cul”. Se poate ca pe un anumit spaţiu (teritoriu)locuit de mai multe populaţii, niciuna să nu-l aibă ca„spaţiu matrice”, tot aşa cum un copil, adoptat demai multe femei, n-o are pe niciuna ca mamă.

În aceasta constă originalitatea concepţiei luiBlaga, faţă de cea spengleriană. Spaţiul ca atare, oanumită formă de relief, chiar dacă ar exista unsuflet sau spirit al locului, care să ne inspire, să-ldescriem, să-l pictăm, cum se şi face adesea, nudevine „matricial” pentru noi, nici dacă ne mutăm(migrăm sau emigrăm) acolo pentru totdeauna. Cumau făcut-o europenii prin exterminarea populaţiilordin teritoriile cucerite. Motivaţia ar fi că, oricum,populaţiile băştinaşe erau înapoiate. Doar atâta că,ulterior, au început să se extermine şi cuceritorii uniipe alţii, pentru aceleaşi teritorii. „Spaţiul vital” nuînseamnă „spaţiu matrice”.

Spaţiul acesta ar putea fi numit şi „maternal” sau„născător”. Dacă oamenii au fost plămădiţi dinpământ, din terra, şi sunt fii ai pământului, cum seşi numesc la noi, terrani, adică „ţărani”, „botezaţi cupământ”, cum le zicea Blaga, atunci pământul este„muma” lor. Dar şi locul de naştere şi leagănul lor,în care au fost crescuţi. Însă nu fiecare în parte şi nuoricând, ci la „obârşie”, cum zicea tot Blaga. „Întruobârşie”, cum sună şi mai frumos, ca în Evangheliadupă Ioan (gr. en arche), căci „obârşie” înseamnă şiînceput şi sfârşit, adică „pe de-a pururea”, cum aufost plămădite toate neamurile pământului, fiecarecu „matricea” lui, cu spaţiul său originar.

Mai este însă şi condiţia „înscrierii” spaţiuluimatrice în „orizontul spaţial al inconştientului”colectiv al unei populaţii. Blaga nu intră în amă -nunte, dar fiecare populaţie s-a format undeva,într-un anume timp, în care şi-a dobândit particula-rităţile prin care se deosebeşte de celelalte. „Incon-ştientul, zice Blaga, nu trădează”, el rămâne acolo

ascuns, neştiut, dar se manifestă în permanenţă princonştiinţa fiecărui individ. „Se face vădit“, cumzicea Noica, mai ales în sentimentele sale şi mai alesîn cele referitoare la mediul său maternal, la propriasa existenţă, cum îi zicea Mircea Vulcănescu, sau lafiinţa lui, din care a provenit şi sintagma aceeamemorabilă „Sentimentul românesc al fiinţei”. Dar,fireşte că au fost şi mai sunt şi alte sentimente, alealtor neamuri şi ale altor „fiinţe”, adică ale altor ori-zonturi spaţiale ale inconştientului, clădite, desigur,cu aceeaşi migală în petrecerea timpului.

Ceea ce ne spune însă Blaga despre „trecerile”de la „spaţiul ondulatoriu” la sentimentul românescal acestuia, pe care îl numeşte „spaţiu mioritic”, înorizontul spaţial al inconştientului, şi apoi despre„acţiunea” acestuia în planul conştiinţei şi „vădirea”lui în operele de artă este demn de reţinut. Chiardacă „spaţiul ondulatoriu” nu poate fi considerat cao materializare a undei, ci doar ca imaginea aproxi-mativă a acesteia, el devine ondoliform prin „prelu-crarea” lui sentimentală, îşi „pierde” asperităţile şise prelungeşte, unduindu-se, devenind „orizontindefinit ondulat” al inconştientului, cu toate că el,ca atare, rămâne acelaşi spaţiu (relief). Dar şi ori-zontul inconştientului spaţial, rămânând şi el ace-laşi, „răzbate, zice Blaga, cu undele sale, până subbolţile conştiinţei”. Această „răzbatere” se numeştela Blaga „personanţă”, adică ceva care se face prinsonorizare şi determină „vibraţiile conştiinţei”. Întretoate acestea se poate să apară „acorduri” sau „des-acorduri”.

Acesta este şi momentul în care, cel puţin termi-nologic, se poate face legătura cu teoria ondulaţiuniia lui Vasile Conta, dar şi cu unele consideraţii des-pre undă ale lui Constantin Noica şi chiar cu logicarezonanţei a lui Ştefan Odobleja.

Vasile Conta era materialist şi adept al teorieievoluţioniste, dar considera, pe baza „legii ondula-ţiunii universale”, că cele mai mici particule se com-portă ondulatoriu, ca nişte „semicercuri”, pe care lenumeşte chiar „unde”. Fiecare undă este compusădin alte unde, conţine „unde secundare”, suitoare şicoborâtoare, dar face parte, la rândul ei, dintr-o undămai mare, încadrată şi aceasta într-o alta ş.a.m.d.„Materia, zice Conta, cu valorile sale ondoliforme,se aruncă în toate direcţiile, crescând şi scăzând înîntindere până la nesfârşit”.

Evoluţia se realizează prin combinaţiile undelor,datorită acţiunii lor, ca forţe, unele asupra celorlalte,prin creşterea şi descreşterea lor, prin întărirea şi slă-birea acţiunilor reciproce, prin complicarea lor şi22

23

tendinţa permanentă de echilibru, pe care „nu-lpoate ajunge însă niciodată”. Formele evolutive ale„metamorfozei universale”, pe care le observăm noi,nu sunt decât momente de echilibru relativ al forţe-lor, care, tot ondulatoriu, vor creşte şi vor descreşte,cu predominarea uneia sau celeilalte forţe, adicăTrecerea de la materia anorganică la cea organică şiapoi la viaţă sunt faze ale unui tip de metamor fozăcare ne este cunoscut nouă, deoarece facem partedin el şi ne găsim pe o anumită treaptă evolutivă, laun anumit echilibru între acţiunea forţelor dinmediul exterior asupra organismului şi reacţia aces-tuia de adaptare sau nu, de realizare a unui echilibru,cu creşterea şi descreşterea lui, ondoliformă, de lanaştere până la moarte.

Dintre factorii care influenţează evoluţia, celmai important este mediul exterior, care, în funcţiede formele de agregare ale materiei: solidă, lichidăşi gazoasă, determină şi diversitatea vieţuitoarelor.Schimbările radicale ale mediului pot conduce lapieirea vieţuitoarelor, cele moderate la transforma-rea acestora, în măsura în care se pot adapta la noilecondiţii. Vieţuitoarele care nu se pot adapta dispar,ele se pot salva însă prin „emigrare” în alte mediicare le sunt prielnice.

Vieţuitoarele, fiind un fel de unde, au propriilelor vibraţii, cu anumite amplitudini, care sunt deter-minate de vibraţiile unui mediu, alcătuit şi el dinunde. Vasile Conta consideră că, şi în cazul oameni-lor, varietatea raselor şi a neamurilor se datoreazăcondiţiilor în care au trăit. El nu face însă exempli-ficări, dar, vorbind despre „încrucişări”, constată căexistă ceva persistent, care se transmite de la stră-moşi la urmaşi, ceva, zice el: „conştient sau necon-ştient, care se află săpat în creierii din trupul res-pectiv”.

Suntem departe de „spaţiul matrice” al filosofu-lui Blaga, dar mediul ondulatoriu al lui Conta sedovedeşte „matricial” pentru omenire în genere şipentru vibraţiile pe care le determină la nivelul con-ştient sau inconştient al activităţii cerebrale. DupăConta, este evident că nu există niciun suflet allocului de origine al unei populaţii, iar sufletul indi-vidual nu este altceva decât o „proprietate a creieri-lor”. Dar mediul în care trăiesc naţiunile, respectiv„natura, configuraţiunea solului, aspectul naturii,climatul, felul nutrimentului etc.”, despre care vor-beşte Conta, seamănă destul de mult cu spaţiulspenglerienilor, care, ondulatoriu fiind, determinăvibraţiile, „zguduiturile nervoase”, ale undelorcerebrale.

Constantin Noica, la sfârşitul unei lucrări(Douăzeci şi şapte de trepte ale realului, Editura Şti-inţifică, Bucureşti, 1969), consideră, ca şi Conta, călucrurile nu sunt altceva decât unde, ca şi corpurilevieţuitoarelor, iar simţurile nu fac decât să înregis-treze vibraţii. Din această perspectivă, în mod firesc,nici nu înregistrăm altceva decât vibraţiile dinmediul înconjurător, pe care, sub formă de imagini,le şi reţinem, în mod conştient sau inconştient. Secreează astfel un fel de echilibru între spaţiul încon-jurător şi sensibilitatea noastră. În Pagini despresufletul românesc (1944) Noica vorbeşte despre„sensibilitatea românească”, aceasta fiind o partedin „sufletul românesc”. Şi ne închipuim, zice el, „odulce continuitate între natura românească şi sufle-tul românesc”. Există, fireşte, şi alte tipuri de sensi-bilităţi, ale unor populaţii care au trăit în locuri dife-rite. Termenul de „aclimatizare” înseamnă obişnuirecu medii diferite de cel originar. Aclimatizarea ţinede adaptare şi conduce, dacă nu la evoluţie, cum cre-dea Conta, la unele transformări care se văd cuochiul liber la toate vieţuitoarele. Cu sensibilitatearomânească te poţi adapta şi la viaţa în pustie, cumau făcut-o unii sihaştri, sau la cea polară, cum aufăcut-o exploratorii, dar nicăieri nu te simţi ca acasă.

Noica merge însă mai departe şi, tot pe linieondulatorie, consideră că şi ideile, a căror totalitateconstituie a doua componentă a sufletului, cea noe-tică, sunt, la rândul lor, tot unde. Şi face considera-ţiuni etimologice despre idee, legată de vedere şi delumină, care a fost şi primul act al creaţiei divine.Ideea ca logos, din Evanghelia după Ioan, este pusăchiar la Început (en arche en ho logos) şi identifi catăcu Divinitatea (kai theos en ho logos). Ceea ce în -seamnă că noi recepţionăm cu întregul suflet realulînconjurător şi, întrucât ideile se redau prin cuvinte,îl şi exprimăm, tot pe cale onduliformă, prin vibraţiisonore.

Noica zice că marile noastre personalităţi cultu-rale au fost şi ele conştiente de această „dulce con-tinuitate dintre natura românească [spaţiul româ-nesc] şi sufletul românesc” şi chiar au exprimat-o îndiferite moduri. Ovid Densuşianu şi Noica însuşi sereferă pe larg la cultura populară românească,l egată nemijlocit de mediul înconjurător. Dar, ziceNoica: „Întreaga noastră filosofie cultă este în con-sonanţă cu ţărănescul, face corp comun cu aşa-zisafilosofie populară”. Şi se referă la Conta, la mate-rialismul acestuia care „într-un fel sau altul postu-lează prelungirea naturii în spirit” tocmai prin„evoluţiunea ondoliformă a materiei”. Şi aici, Noica

face referinţa firească la Blaga: „ondulaţiunea luiConta e semnificativă în lumina mioriticului luiBlaga”, fără să brodeze însă pe această temă. Noicase referă la Xenopol, la „istorismul cosmic” al aces-tuia; la Pârvan, care vorbea despre „vibraţiile spiri-tului” care sunt determinate de aceleaşi forţe ca şilumina, sunetul şi electricitatea, de care diferănumai ca „iuţeală, intensitate şi ondulaţiune”; la C.Rădulescu-Motru pentru care personalismul esteenergetic. Pe baza acestora, Noica îi dă dreptate luiVasile Băncilă şi explică, pe linia ondulaţiunii, sin-tagma din titlul lucrării Lucian Blaga, energie româ-nească, ca o continuare firească a culturii populareromâneşti, a Învăţăturilor lui Neagoe Ba sa rab, a luiConta, Xenopol, Pârvan şi Rădulescu-Motru până la„triumful românescului în filosofie”, un fel de„vibraţie supremă” a sufletului sau a „duhului româ-nesc”, în terminologia lui Noica.

Fiind vorba despre „vibraţii” şi despre „conso-nanţe”, mai ales între medii diferite: natural, senzo-rial, noetic, cultural (căci nu este vorba numai defilosofie, ci şi despre arte), ne duce gândul către unalt savant român, căruia tocmai Noica îi face o pre-faţă (la Introducere în logica rezonanţei), ce-i drept,după câteva decenii (în 1984), care a lămurit miste-rul acestor legături, chiar fără un apel direct la teo-ria ondulaţiunii universale, dar tot în manieră ondu-laţionară, la medicul Ştefan Odobleja.

Odobleja foloseşte termenul de „rezonanţă”între domenii diferite: naturale, materiale, spirituale,în special fizice şi psihice, senzoriale şi raţionale.Aşa se explică posibilitatea de a reda vocea umanăşi muzica prin scrijelirea unor roci, de a reda prinmuzică anumite sentimente sau prin raporturi nu -merice anumite situaţii, prin hieroglife suneteleetc. Pentru apariţia rezonanţei trebuie să existeceva comun, asemănător între două domenii: feno-mene, evenimente. De aceea, considerau şi anticiică nu este posibilă cunoaşterea decât prin asemă-nare. Asemănătorul se cunoaşte prin asemănător(simile simili): urechea emite sunete prin atingereşi ochiul lumină. Dar ochiul este altceva decâtlumina şi cuvântul este altceva decât ideea pe careo exprimă. Şi chiar dacă toate ar fi unde, rezonanţanu apare oriunde şi oricum, nici măcar între dome-nii ondoliforme evidente, între undele telu rice şicele radio, de exemplu, dar apare între cele seismiceşi valurile oceanice pe care le şi provoacă. Odo blejaenumeră o seamă de legi care permit acţiunilerezonatorii chiar şi între diferitele domenii ştiinţi -fice şi cele naturale, pe baza cărora s-ar putea auto-

matiza gândirea şi, rezonatoriu, s-ar putea realiza„gândirea artificială”.

Între un anumit mediu geografic şi sensibilitateaunei persoane poate să rezoneze ceva sau să nu rezo-neze. El se poate „simţi ca acasă” sau nu, poate să-i„vibreze” vreo „coardă senzorială” sau poate să nu-ivibreze nimic. Dar şi rezonanţa este de două feluri:consonantă sau disonantă. Adică, pe plan sentimen-tal, poate să producă plăcere sau neplăcere, iar peplan noetic, acord sau dezacord.

Principial vorbind, populaţiile care au trăit multtimp într-un anumit mediu, ca şi animalele şi plan -tele, s-au adaptat la acesta, având ceva în comun, şise simt bine, vibrează pozitiv la acesta, rezonanţafiind consonantă pe plan sentimental conştient sauinconştient, dar poate să producă şi amintiri ale unorcreaţii artistice referitoare la unele particularităţi alemediului sau ale unor concepţii despre acestea.

Sunt însă persoane, care de regulă au trăit în cutotul alte condiţii, care n-au nicio rezonanţă cu unanumit mediu, rămân indiferente şi la vederea lui, şila descrierea lui, şi la concepţiile despre el. Lipsa derezonanţă se manifestă, de regulă, printr-un dezinte-res total, asemănător cu stările abulice ale persoane-lor handicapate. Nu te poţi supăra pe cineva care nute bagă în seamă, care nu are nimic în comun cu tine.Dacă doreşti însă, din anumite motive, să-i atragiatenţia, să-l faci interesat de o anumită zonă, de anu-mite produse artistice sau de anumite concepţii, tre-buie să cauţi zonele de rezonanţă, ceea ce ar putea săaibă el în comun cu ceea ce, eventual, vrei tu să-ioferi.

Există numeroase cazuri, din trecut, ca şi deastăzi, de persoane care, fără să aibă în aparenţănimic în comun cu anumite zone, le-au plăcut atât demult, încât nu le-au mai părăsit. Altele au fost atrasede obiceiurile locuitorilor sau de concepţiile aces -tora. Conştient sau inconştient, au acţionat aici fac-torii de „rezonanţă consonantistă”, cum le-ar fi zisOdobleja.

Dar, tot rezonatoriu, fie în contact direct cumediul, fie numai în prezenţa unor reprezentăriartistice ale acestuia sau la auzul concepţiilor despreacestea, anumite persoane au reacţii disonante, lecreează stări sentimentale dezagreabile, adversităţi,greu de explicat altfel decât printr-o rezonanţă sen-timentală, noetică, socială adversă. În mod normal,dacă, din anumite motive, persoanele sau populaţi ilecare au astfel de rezonanţe negative, determinateuneori şi de întâmplări istorice neplăcute, se mani-festă, dacă nu cooperant, consonantist, cel puţin24

25

rezonabil cu celelalte populaţii autohtone. Când auînsă prilejul, se comportă deplorabil pe toate planu-rile: ajung până la distrugerea aproape totală amediului geografic, la interzicerea oricăror manifes-tări populare, tradiţionale, la distrugerea monumen-telor, a operelor de artă, la arderea cărţilor şi chiar laexterminări în masă ale băştinaşilor.

Acestea ar fi, în linii mari, la filosofii români dinperspectiva „ondulaţiunii universale”, energetiste,ondoliforme sau nu, concepţia despre sufletulpopoarelor, în genere şi despre sufletul românesc înspecial, despre modalităţile lui de manifestare, des-pre şansele şi despre primejdiile care îl pasc.

Oricum le-am zice însă, „vibraţiile” acestea,Blaga le spune, pe linie acustică şi „ecouri”, au rezo-nanţe de la mediul spaţial la orizontul incoştien -tului şi de la acesta la conştiinţă, dar se petrec şiîntre spaţiul înconjurător şi persoanele determinate,„înscrise”, ca să zicem aşa, într-un anumit orizontspaţial, „mioritic”, de exemplu, ca şi între persoa -nele acestui orizont.

În Scrisoarea III, Eminescu surprinde rezonanţasonoră a codrului care este în consonanţă cu apără-torii ţării: „Numa-n zarea depărtată sună codrul destejari”. Ceea ce l-a îndreptăţit pe Domnitorulromân să îi spună Sultanului: „Şi de aceea tot cemişcă-n ţara asta, râul, ramul,/ Mi-e prieten numaimie, iară ţie duşman este”. Sunt cunoscute, de alt-fel, numeroase situaţii în care cotropitorii, la noi şiîn alte părţi, mult mai puternici, au fost învinşi depământenii cunoscători ai locurilor, care au luptat şiau învins favorizaţi de mediul geografic sau declimă.

Octav Minar dă un exemplu de consonanţă, depotrivire între preferinţele poetice ale lui VasileConta şi ale lui Mihai Eminescu. Conta îi scrie unuicunoscut: „Vă rog să fiţi aşa de bun de a trimited-lui Eminescu caetul ce cuprinde culegerile melede poezii populare, căci am aflat că are mare dra-goste pentru acest gen de poezie... Pentru singură-tatea mea, departe de căminul şi de ţara pe care odoresc, aceste versuri par o muzică divină, un bal-sam alinător de suflete înstrăinate. Cred că-i va facemare plăcere” (scrie V. Conta din Anvers). „Am pri-mit azi o scrisoare, îi relatează V. Conta aceleiaşipersoane, foarte măgulitoare de la d-l Eminescu dinViena, în care îmi scrie că poeziile trimise i-au pro-curat o mare plăcere, după cum prevăzusem. Le-acetit pe nerăsuflate, căci era şi dânsul însetat degraiul dulce, nespus de dulce al ţării sale”. Acestaeste un exemplu de rezonanţă între două suflete care

vibrau în consonanţă cu acelaşi orizont al incon-ştientului, al cărui ecou se făcea vădit în poeziilepopulare româneşti, ca nostalgii ale plaiurilor carpa-tine, pe care le purtau cu sine prin străinătăţuri ceidoi amici care se cunoscuseră la şedinţele „Junimii”din Iaşi, unde se delectaseră cu citirea poeziilorpopulare româneşti.

Cum este şi firesc, dotarea cu sentimentul româ-nesc al fiinţei, cu dragostea pentru spaţiul carpatin,dar şi cu încărcătura de simţăminte din orizontulinconştientului, diferă de la român la român, iar lanivelul creaţiei artistice sunt puţini aceia care aureuşit să le facă vădite. Aceasta însă nu-i împiedicăpe cei mai mulţi să se bucure, cum o făceau Conta şiEminescu, să vibreze în consonanţă unii cu alţii, atâtla sunetul „codrilor de aramă” sau la „glăsuireapădurii de argint”, cât şi la toate operele de artă încare acestea ajung să fie oglindite.

Ce-i drept, tot Vasile Conta o zicea: „Ca săiubeşti natura, trebuie să fii iubitul ei”, să-i fii „prie-ten”, cum zicea Eminescu, să ai rezonanţa senti-mentală în consonanţă cu aceasta şi posibilitatea„presonanţei” sale la nivelul conştiinţei. Dar cum sepot obţine toate acestea? Există şcoli de învăţatlimba română, se va spune, ca orice altă limbă, darsentimentele nu se învaţă la şcoală. Ele se dobân-desc în consonanţă cu întregul bagaj al inconştientu-lui colectiv, se moştenesc prin naştere şi prin „bote-zul cu pământ”.

Ne întristează faptul că astăzi, în condiţiile greleîn care s-a ajuns, adesea datorită unei libertăţi de -pline dar necontrolate, la distrugerea mediului în -conjurător, a suportului material al spaţiului nostrumatrice, ceea ce este resimţit ca o lezare a sufletuluiromânesc, pe de-o parte, dar, pe de alta, şi mai întris-tător este faptul că ies la iveală, uneori chiar dintre„români”, duşmani neaşteptaţi ai mediului nostru, aipământului şi ai bogăţiilor sale, ai codrilor şi ai câm-piilor, ca şi ai graniţelor sale, la care se tot adaugăcei care nu se mai pot abţine în a-şi manifesta dis-preţul pentru cultura românească, chiar ura pentrutot ce este românesc, pentru întreaga istorie a româ-nilor. Ştim care sunt explicaţiile acestei situaţii, careţin în ultimă instanţă de teoria ondulaţiunii univer-sale, şi le-au trăit cu mult înainte atâtea alte po pulaţiiale lumii, unele chiar mai vestite decât al nostru, darnu ne mulţumeşte cu nimic această înţelegere. Şi,dacă ne pregătim cum se cuvine pentru orice even-tualitate, nu trebuie să uităm totuşi că, fără a semanifesta cu entuziasmul de altă dată, sentimentulromânesc al fiinţei are încă rezonanţe destul de

puternice într-o bună parte a populaţiei care mai tră-ieşte pe aceste meleaguri. Şi se observă, de aseme-nea, consonanţe personale şi colective care şi deter-mină, cel puţin anual, simpozioane şi conferinţe,festivaluri ale spiritualităţii româneşti, dintre careunele sunt dedicate şi personalităţilor dotate cu„energie românească”: Blaga, Noica şi Odobleja, alecăror simţăminte şi gânduri trezesc încă la viaţă prinscrierile lor rezonanţele consonantiste ale SufletuluiRomânesc.

Ocazional, li se aduce cinstea cuvenită şi celor-lalte personalităţi, amintite şi de Noica în Paginidespre Sufletul românesc, lui Conta, Xenopol, Pâr-van, Rădulescu-Motru, şi mereu lui Eminescu, fărăca aceştia să fi avut vreo legătură unii cu alţii, caBlaga şi Conta. Ceea ce i-a legat întreolaltă şi i-adeterminat să gândească în mod asemănător a fostrezonanţa vibraţiilor sentimentale şi ideale din sufle-tul fiecăruia în consonanţă cu matricea ondulatorie aplaiurilor carpatine.

Nu trebuie să uităm însă nici „dimensiunea cos-mică” a sufletului românesc, la care se referă Con-stantin Noica. Ea justifică, începând cu VasileConta, universalismul ondulaţiunii, care aminteşteşi de vibraţiile cosmice, de „muzica astrelor” la pita-goreici, de „consonantismul universal” la Odobleja,de „energia cosmică” la Rădulescu-Motru; sau, cumîi spune Vasile Băncilă, de „sentimentul participăriila Cosmos”, care, la Blaga, a luat forma Trilogieicosmologice.

Dar concepţia românească despre cosmos estecea creştină. „Românii, zice Noica, au fost, într-unfel, totdeauna creştini, creştinismul venind peste eica o împlinire”. Şi, nu întâmplător, Noica spuneadesea în loc de „sufletul românesc”, „duhul româ-nesc”, căci este vorba şi aici de o rezonanţă conso-nantistă între sufletul românesc şi Duhul Sfânt.

Noica insistă asupra Învăţăturilor lui NeagoeBasarab, unde găseşte referinţe la ceea ce noi amnumit „isihasmul laic”, adică la încercarea specificromânească de a intra în rezonanţă cu LumeaCerească: „precum în Cer, aşa şi pre Pământ” (sicutin caelo, et in terra). Şi, zice Noica, aceasta „e o teh-nică de viaţă în duh”. Ea porneşte de la frica deDumnezeu, care este şi începutul înţelepciunii

(arche sophias phobos theou). Este vibraţia proprie„omului cu frica de Dumnezeu”, căci „frica facesmerenia”, iar aceasta „face socoteală” (ratio,logos), este temeiul „celor ce vor să fie”, temeiuldreptei credinţe prin care se ajunge la „Dragosteacare face sufletele să vorbească cu Îngerii”. Şi, ziceDomnitorul: „Atuncea va pricepe omul că nu estedeparte de Dumnezeu”, că este în consonanţă cuAcesta prin mijlocirea Duhului Sfânt.

Se mai poate vorbi însă şi despre o „consonanţăcolectivă” a mai multor suflete care vibrează înfră -ţite în Cetatea lui Dumnezeu (Civitas Dei), a căreiimagine rezonatorie, pământeană, o constituie viaţamonahală, de mănăstire.

Mănăstirea este construită la români, ca şi la cei-lalţi creştini, ca o fortăreaţă, ferită de toate răutăţilelumii, în care domneşte frica de Dumnezeu, curăţe-nia sufletească şi trupească, şi Dragostea cea adevă-rată faţă de Fiul lui Dumnezeu şi faţă de SfântaFecioară, sub oblăduirea Duhului Sfânt.

„Lucrarea” Duhului Sfânt se face vădită la mari-le sărbători creştine, când în curtea mănăstirilor seadună mulţimea credincioşilor şi sufletul fiecă ruiavibrează la cuvintele Scripturii rostite de SfinţiiPărinţi, la fel ca „Duhul Sărbătorii”, despre care vor-bea Vasile Băncilă. „Duhul” acesta vibrează în con-sonanţă divină cu Duhul Sfânt. Se petrece atunciceva inexplicabil, miile de credincioşi sunt cuprinse„de acel farmec sfânt”; îl simte fiecare în felul său,până şi copilaşii, de regulă neastâmpăraţi, parcăascultă ceva (vox ab iis), îşi îndreaptă fără voie pri-virile către Cerul din care răzbate cântecul de hieru-vini şi, vorba Domnitorului: „pricepe omul că nueste departe de Dumnezeu”.

Interesant este faptul că, într-un fel sau altul, cre-dincioşii încearcă să ducă mai departe, spre caselelor şi spre fiecare parte a satului, cum se face înMaramureş, prin procesiunile acelea de coconi(copii), fetiţe, fete şi feciori, costumaţi în chip deîngeri, care poartă icoane şi prapori, iar de SfintelePaşti lumânări şi făclii aprinse, fărâme de vibraţiidin Duhul Sărbătorii Creştineşti şi din mireasmacădelniţelor purtate de Cuvioşii Părinţi ai acelormeleaguri, picături alese din parfumul florilor deParadis.

26

27

Academia Română 1866–2016

În anul 2016, Academia Română împlineşte 150de ani de la fondare, fiind prima structură instituţio-nală românească ce îi aduce pe toţi românii, indife-rent de ţările sau provinciile în care se aflau, subaceeaşi cupolă – cupola spiritualităţii româneşti.Pentru împlinirea acestui măreţ ideal al societăţiiromâneşti, meritul incontestabil revine unor maribărbaţi de stat şi de cultură din acea vreme, în pri-mul rând al domnitorului unificator Alexandru IoanCuza, al oamenilor de cultură C.A. Rosetti (ministrulCulturii), Ion Ghica (prim-ministru), V.A. Urechia,N. Kretzulescu, M. Kogălniceanu, V. Alecsandri,Augustin Treboniu Laurian, Costache Negruzzi, darşi al lui Ev. Zappa, prin contribuţia materială sub-stanţială a acestuia.

Conform concepţiei oamenilor de seamă care auiniţiat şi fondat instituţia academică a tuturor româ-nilor, prin legiferarea acesteia (Decretul Locotenen-ţei Domneşti nr. 582 din 1/13 aprilie 1866)1, Socie-tatea Literară Română a cuprins 21 de membri, dincare 12 din afara Principatelor Române, printre cares-au aflat şi „eminenţii oameni de cultură şi politicidin Banat: Andrei Mocioni şi Vincenţiu Babeş”2.Ecourile înfiinţării Societăţii Literare (Academice)Române au fost, pentru acel timp, imediate, multipleşi excelente, îndeosebi, peste munţi, în Transilvania,după cum remarcă acad. Dan Berindei, şi, adăugămnoi, şi în Banat, Bucovina, Basarabia şi în SudulDunării. Aprecieri, precum „faptă rară pentru lite-ratura română”, „înfiinţarea societăţii face onoareeternă atât ministerului cât şi locotenenţei române”(„Gazeta Transilvaniei“, nr. 27 din 9/21 aprilie1866) sau „măreaţă va fi acea ziuă în care repre-zentanţii naţiunii împrăştiaţi de soartă în şapte ţărise vor aduna laolaltă; sublim va fi acel minut cândfratele din Pind strânge mâna cu fratele de la Criş”3(Revista „Familia“, nr. 11 din 15/27 aprilie 1866),au invadat gazetele timpului din toate provinciilepopulate de români.

Acum, după 150 de ani de la marele început dedrum al academismului românesc, în această lu crarene propunem să aducem în actualitate, în atenţiacolegilor şi tuturor cititorilor interesaţi, activitateaculturală şi politică remarcabilă a celor doi acade-micieni-fondatori din Banat, pentru emanciparearomânilor din fostul Imperiu habsburgic, pentru coa-gularea mişcării naţionale a românilor din Banat,Crişana şi Transilvania în cadrul Partidului NaţionalRomân, pentru înfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe aTransilvaniei, prin desprinderea Bisericii OrtodoxeRomâne de Patriarhia sârbă etc. De asemenea, acti-vitatea parlamentară a lui Vincenţiu Babeş sau ceadin Senatul imperial de la Viena a lui AndreiMocioni, precum şi contribuţia celor doi la contura-rea şi consolidarea publicisticii româneşti, a limbiişi caracterului naţional în Banat, sunt contribuţiidemne de aprecierea noastră, a celor de astăzi, bene-ficiarii imensului travaliu depus de academicieniibănăţeni, fie în Academia Română, fie în afara ei.

Academicienii fondatori din Banat – AndreiMocioni şi Vincenţiu Babeş – legaţi profund unul dealtul prin obiectivele politice şi culturale comune şiprintr-o îndelungată prietenie, priviţi, acum, pestetimp, din punctul de vedere al vieţii şi operei lor,putem desprinde multe domenii comune de interfe-renţă şi convergenţă, dar şi unele puncte de necon-cordanţă generate de originea lor socială, de tempe-ramentul lor atât de diferit.

Andrei Mocioni – descendent al ilustrei familiiaristocrate macedo-române a Mocioneştilor, origi-nară din vechiul şi înfloritorul oraş cultural, indus-trial şi comercial din Macedonia, Moscopole, în carea funcţionat o binecunoscută Academie încă dinsecolul al XVIII-lea, s-a născut la 27 iunie 1812 laBudapesta, dar a copilărit pe domeniul familieiMocioni de la Foeni, judeţul Torontal. În familie,primeşte o profundă educaţie creştină ortodoxă, înspiritul tradiţiilor şi culturii macedo-române, intim

Andrei Mocioni și Vincențiu Babeş – membri fondatori ai Academiei Române din BanatAcad. Păun Ion Otiman

ataşat cauzei naţionale române. Încă de tânăr, dupăabsolvirea Facultăţii de Drept a Universităţii dinBudapesta, „la insistenţele fruntaşilor români şiîndeosebi a episcopului Andrei Şaguna”, AndreiMocioni acceptă înaltele demnităţi de comisarsuprem districţional al Banatului şi de senator alSenatului imperial de la Viena, ca reprezentant alromânilor din Banat, alături de episcopul AndreiŞaguna, reprezentantul românilor din Transilvania,şi baronul Nicolae Apostol de Petrino, reprezentantal românilor din Bucovina; a militatcu ardoare pen-tru o largă autonomie a provinciilor româneşti încadrul Imperiului habsburgic, pe baza „pricipiuluiegalităţii de drept naţional, politic, confesional şicultural” pentru toate popoarele imperiului, pentrudesprinderea Bisericii Ortodoxe Române de Patriar-hia sârbă de la Carloviţ şi întemeierea MitropolieiTransilvaniei, pentru învăţământ de toate gradele înlimba română.

Dintre toate scrierile şi poziţiile politice ale luiAndrei Mocioni, memorabile rămân Manifestulcătre împăratul habsburgic pentru autonomiaBanatului şi susţinerea lucrării Cauza limbilor şinaţionalităţilor din Austria, scrisă de către prietenulşi colegul său Vincenţiu Babeş, dar sprijinită finan-ciar de familia Mocioni pentru publicare.

Senatorul Andrei Mocioni organizează, la Timi-şoara, în 16 şi 19 noiembrie 1860, adunarea naţio-nală a românilor, unde el, în calitate de lider denecontestat al românilor, prezintă documentul pri-vind autonomia Banatului, în următorul conţinut4:

„Autonomie, adică o situaţie de neatârnare aBanatului timişan şi a Voivodinei faţă de Ungaria.

Un teritor român, care să cuprindă pe cât eposibil pe toţi Românii din Banat. Acest teritor, pen-tru a se evidenţia caracterul naţional să poartedenumirea de «Căpitanat român».

Garantarea vieţii naţionale a poporului princrearea de instituţiuni constituţionale, întemeiate peviaţa poporului.

Şeful politic al Căpitanatului român să poartetitlul de «căpitan român» şi să fie român de naştere.

Limba oficială în administraţia politică şi juri-dică a căpitanatului român să fie română.

Libera alegere a căpitanului român prin popor,rezervându-se confirmarea M. Sale, precum şi atuturor funcţionarilor publici, cari vor fi aleşi dintrei candidaţi propuşi din partea căpitanului.”

Crezul său politic, după expresia biografului T.Botiş, este expus într-un articol memorabil apărut înanul 1861 în „Gazeta Transilvaniei“, în care rea -

firmă dreptul românilor şi al celorlalte popoare dinimperiu la autonomie, limbă, cultură, condamnândcu fermitate încorporarea Banatului în Ungaria.

Caracterul său puternic îl face să respingă cu fer-mitate propunerea pentru demnitatea de guvernatoral Transilvaniei, să refuze mandatul de deputat înDieta de la Budapesta, deşi câştigase alegerile încolegiul Lugoj, precum şi neacceptarea unor onoruri(titluri nobiliare, ordine, medalii) ale statului dualistmaghiar, atitudini similare extrem de rar întâlnite laintelectualii de astăzi din România.

Pe lângă activităţile politice şi culturale, nume-roase şi prestigioase, Andrei Mocioni a susţinut cugenerozitate, prin burse şi alte susţineri materiale,pregătirea superioară a multor tineri din Banat şiTransilvania, a înfiinţat şi susţinut financiar ziarul„Albina”, apărut la Viena în perioada 1866–1877,şi încă multe acţiuni filantropice destinate susţineriicauzei românilor.

Toate meritele sale remarcabile îl recomandă înanul 1866 pentru înalta calitate de membru fondatoral Academiei Române, din Banat, alături de Vincen-ţiu Babeş. În anii următori, starea sa precară desănătate îl împiedică, însă, să participe direct și activla lucrările Academiei Române.

O sinteză remarcabilă a vieţii şi operei luiAndrei Mocioni îi face, după trecerea sa la celeveșnice, colegul său de Academie, VincenţiuBabeş5: „Prin energia sa, prin agerimea minţii sale,

28

29

precum şi prin manierele sale gentile, el răpia cusine pe semenii săi, mai vârtos pe mulţimea nobleţeirurale, unguri, croaţi, sârbi, armeni şi români.

Andrei Mocsonyi era bărbat frumos, de staturămijlocie, de temperament vivace, d-o eleganţă aleasă,cu o voce pătrunzătoare, vorbea perfect limbile: la -tină, germană, maghiară, franceză, sârbă şi română,anume şi pe cea macedo-română, căci în casa părin-tească mai vârtos aceasta din urmă se folosea.”

Viaţa şi opera sa sunt cel mai profund prezen -tate de către biografii săi6, astfel: „Istoria nobiluluisenior Andrei de Mocioni, atât de intim şi prin atâ-tea fapte comune, se îmbină cu istoria mai recentă anaţiunii sale, a celor trei şi jumătate milioane deRomâni din monarhia austriacă, încât una fără dealta nu se poate scrie exact. Bărbat de înaltă ţinutăintelectuală şi socială, cu o înfăţişare plăcută şiimpunătoare, aparţinând prin originea, averea şicalităţile sale personale clasei de elită a societăţiicontimporane, Andrei Mocioni este una dintrefigurile cele mai reprezentative ale neamului nos-tru din sbuciumata epocă a absolutismului. Mintealui luminată, clar văzătoare, inima sa românească,gata de orice jertfă, şi autoritatea sa necontestată ainfluenţat şi chiar dominat, mai toate acţiunileimportante şi hotărâtoare din vieaţa contimporanăa Românilor subjugaţi din Banat.”

Cel de-al doilea membru fondator al AcademieiRomâne din Banat, Vincenţiu (Vichentie) Babeş,spre deosebire de confratele său, Andrei Mocioni,are o ascendenţă mult mai modestă, mai complicatăşi încă incomplet elucidată. Cert este că s-a născut însatul bănăţean Hodoni, fostul judeţ Torontal, nudeparte de Timişoara, sat în care, după aprecierilebiografului Ilie Gropşianu7, la începutul secolului alXIX-lea, în Hodoni, sătean fruntaş era Iacob Babeş,bunicul, prin adopţie, al lui Vincenţiu Babeş. Prinadopţie, deoarece Iacob Babeş nu a avut fii şi nepoţinaturali, motiv pentru care l-a înfiat pe GrigoreCăluşeru, devenit, prin adopţie, Grigore Babeş, dina cărui căsătorie au rezultat doi fii: Vichentie (dupăînregistrare în registrul botezurilor din biserica de laHodoni) Babeş, născut la 1 ianuarie 1821, şi Isaia.

Parcursul său şcolar este puţin cunoscut. Aflăm,însă, din descrierile lapidare ale biografilor săi, că afăcut primele clase primare în satul natal, claselegimnaziale în şcoli sârbeşti şi germane, la Carloviţ şiTimişoara, şi liceul la Seghedin. A frecventat cursuripedagogice-teoretice la Seminarul Preparandiei depe lângă Episcopia Aradului8, precum şi studii dedrept la Budapesta.

În anii tinereţii, după absolvirea şcolii şi a Facul-tăţii de Drept (după unii biografi, incertă), a fostnumit la Tabla Regească din Arad şi, în paralel, pen-tru scurt timp, a fost profesor suplinitor la Preparan-dia Episcopiei Aradului. A ocupat, de asemenea,pentru scurt timp, postul de inspector interimar alşcolilor româneşti din comitatul Caraş şi graniţamilitară din Banat, unde, după apreciere lui G. Joan-drea: „atenţia lui Vincenţiu Babeş s-a îndreptat şiasupra altor aspecte ale activităţii didactice. El apus în legătură directă nevoia stringentă în care seaflau românii de a difuza ştiinţa de carte şi culturaîn masa largă a poporului, idee moştenită parţialprin intermediul tradiţiei luministe, cu limba şi lim-bajul în care urma să se desfăşoare acest proces.Învăţămîntul, căruia îi revenea în mare parte aceastăsarcină, avea în concepţia lui Babeş menirea de a-şiaduce cu rîvnă contribuţia. El insistă deci pe lîngăînvăţători, ce-i drept cam prematur, ca la rîndul lorsă stăruiască pentru o valorificare cît mai amplă aelementelor de limbă şi cultură moştenite de românide la strămoşii lor romani. Învăţătorii erau chemaţisă lupte împotriva tutelei culturale slavizante, im -pusă în ultimele două secole de supremaţia spiritu -ală a ierarhiei clericale sîrbeşti. Această haină,prea strîmtă pentru aspiraţiile culturale ale români-lor, trebuia înlăturată. Atitudinea lui datorează preapuţin influenţei curentului latinist; ea vine în conti-nuarea unor năzuinţe profesate şi înainte de spiri -tele cugetătoare ale Banatului: Ţichindeal, Iorgo-vici, Gavra, Nicoară, Bojincă, Tincu Velia şi alţii. Eltrăia, de fapt, frămîntările unei generaţii care sestrăduia, în plină renaştere naţională, să înlăturetiparele neîncăpătoare în care spiritul românesc albănăţenilor se simţea oprimat. Babeş apelează,deci, la simţul naţional al dascălilor şi al preoţilor,căutând să-i antreneze în această direcţie. Le ceresă educe copiii ca pe nişte buni români, să le for-meze sufletul şi caracterul, să-i înveţe dragostea denaţionalitate.”9

În această perioadă, deşi scurtă, cunoaşte profundsituaţia deosebit de grea a şcolilor şi mai cu seamă abisericilor româneşti, aflate sub ascultarea patriar-hiei sârbe, preoţii români fiind obligaţi să slujeascăîn limba sârbă şi să-şi sârbijească numele, pentru afi hirotoniţi preoţi. Conflictele dintre intelectualiiromâni şi clerul sârbesc se ascut din ce în ce maimult în acest timp.

După anul 1849, începând cu vârsta de 28 de ani,ocupă în capitala imperială, Viena, iar mai apoi laBudapesta, diferite funcţii înalte în sistemul juridic

30

austro-ungar. În anul 1850, este cosemnatar al unuiprotest alături de Avram Iancu, Augustin TreboniuLaurian, Timotei Cipariu, Petre Mocioni şi alţiromâni din Transilvania şi Banat, adresat împăratu-lui, faţă de o nouă împărţire administrativ-teritorialăa provinciilor româneşti.

Vincenţiu Babeş, după o perioadă relativ liniş -tită din punct de vedere politic, dedicându-se maiales activităţii juridice, din anul 1860, se avântă cumultă tărie în politică, odată cu apariţia lucrăriiCauza limbilor şi a naţionalităţilor din Austriascrisă de un român, publicată la început în limbagermană şi, mai apoi, în limba română. În lucrare,Vincenţiu Babeş combate cu tărie ideea dualismuluiaustro-ungar şi a creării unui stat „paralel” – Unga-ria – în Imperiul habsburgic.

Vincenţiu Babeş, prin legiferarea dualismului,a prevăzut cu mult timp înaintea realizării acestuiade jure intenţiile reale ale politicienilor maghiari desupunere, deznaţionalizare şi maghiarizare brutală acelorlalte naţionalităţi, în special a românilor dinTransilvania şi Banat.

În anul 1869, după votarea în Dieta de la Buda-pesta a Legii naţionalităţilor, atât de discreţionară,puternic potrivnică naţionalităţilor din Ungaria, al -tele decât cea maghiară, Vincenţiu Babeş, împreunăcu fraţii Mocioni, convoacă la Timişoara constitui-rea Partidului Naţional Român, programul acestuiafiind conceput şi redactat de Vincenţiu Babeş, princare se respinge cu vehemenţă proiectul de lege pri-vind unirea Transilvaniei și Banatului cu Ungaria.Drept consecinţă, este scos din toate funcţiile juri -dice deţinute în statul maghiar, înlăturare cu impli-caţii financiare și materiale grave asupra numeroaseisale familii.

Vincenţiu Babeş a avut nouă copii, care au urmatstudii universitare la Viena şi Budapesta, cu sprijinulmaterial, prin burse, ale familiei Mocioni (susținuțide fraţii Andrei şi Alexandru). Printre copiii lui Vin-cenţiu Babeş îl găsim şi pe Victor Babeş, student laFacultăţile de Medicină de la Budapesta şi Viena,unde îşi susţine şi doctoratul în medicină. Acestaeste viitorul academician, vicepreşedinte al Acade-miei Române şi preşedinte al Secţiei știinţifice,creatorul primului institut de cercetări în domeniudin România, colaborator ştiinţific apropiat al mare-lui savant francez Louis Pasteur.

Din acest moment, Vincențiu Babeș se ocupă dince în ce mai mult de ziarul „Albina“, înfiinţat şifinanţat de colegul şi prietenul său Andrei Mocioni,

devenind, totodată, unul dintre susţinătorii activis-mului bănăţean, în discordanţă cu ideile fruntaşilorardeleni, adepţii pasivismului în lupta politică aromânilor din Banat şi Transilvania. VincenţiuBabeş, imediat după constituirea, pe rând, a Partidu-lui Naţional Român din Banat şi din Transilvania,devine, după aprecierea profesorului G. Cipăianu,unul dintre „artizanii” unificării celor două partidedin provinciile româneşti şi ai mişcării memoran -diste cu privire la situaţia grea a românilor din statuldualist austro-ungar.

Vincenţiu Babeş, alături de mulţi intelectualipatrioţi români, câştigă mandatul de deputat înDieta de la Budapesta, ia parte activă în dezbaterileparlamentare referitoare la drepturile tuturor naţio-nalităţilor din Imperiul habsburgic şi elaborează unproiect de lege a naţionalităţilor, prin care se cereacu insistenţă drepturi egale la învățătură în limbamaternă, inclusiv înfiinţarea unei universităţiromâneşti.

Vincenţiu Babeş are o intensă activitate publi-cistică. Publică mai multe articole în problema lim-bii române în şcolile din Banat, în „Amicul poporu-lui“ şi alte articole referitoare la drepturile români-lor din imperiu în „Concordia“, „Ost und West“,„Gazeta de Transilvania“ etc. Dar, activitatea publi-cistică cea mai susţinută o dedică ziarului „Albina“,apărut la Viena în anul 1866, sub direcţia lui.

Timp de zece ani, ziarul „Albina“ va promova,prin condeiul multor intelectuali bănăţeni şi transil-văneni, cauza românilor din Imperiul austro-ungar,solicitând autonomia Transilvaniei și a Banatului, şipentru integrarea provinciilor româneşti în Daco-România.

Activităţile multiple ale lui Vincenţiu Babeş(publicistice, istorice, literare, dar mai presus detoate, cele politice, de apărare a drepturilor naţiona-lităţii române) l-au făcut demn de a fi chemat în anul1866 ca membru fondator al Societăţii LiterareRomâne din Banat, viitoarea Academie Română.

În Academia Română, Vincenţiu Babeş estepreocupat de istoria meleagurilor sale, de cercetă rilearheologice privind perioada romană a Daciei, efec-tuând săpături în vestigiile daco-romane din sitularheologic de la Berzovia, Caraş-Severin.

Vincenţiu Babeş participă la lucrările Secţieiistorice a Academiei Române, întocmind aprecieriale lucrărilor istorice propuse pentru Premiile Năstu-rel-Herescu, Adamachi. În perioada 1898–1899 estepreşedintele Secţiei istorice a Academiei Române.

31

Profesorul clujean G. Cipăianu, care i-a dedicato documentată şi frumoasă monografie, sintetizeazăcel mai bine în cartea sa10 întreaga activitate a mem-brului Academiei Române din Banat, a omului poli-tic, istoricului şi patriotului român: „Meritele ştiin-ţifice ale lui Vincenţiu Babeş nu pot aspira la o com-paraţie cu colegii săi de la Academie, AlexandruOdobescu, George Bariţ, A.D. Xenopol. El a fostmai mult un om cu vaste cunoştinţe. Cu spirit depătrundere şi discernământ, cu idei şi opinii utile,mijlocind de multe ori influenţa Academiei, ajutorulei spiritual şi material pentru românii din Austro-Ungaria şi nevoile lor culturale. A contribuit la pro-păşirea culturii mai mult cu o ştiinţă orală, cu ver-bul, cu o judecată cumpănită, rostită judicios înproblemele prioritare dezbătute, spijinind iniţiativecare veneau din afară spre Academie sau impulsuripornite din ea. Parţial, prezenţa lui la Academieeste caracterizată în cuvinte potrivite, la 26 ianua-rie (st. v) 1907, de Ioan Kalinderu, care îl evoca peVincenţiu Babeş: «Mulţi dintre noi ne aducem cuplăcere aminte de bătrânul cu cuvântul vioi, cald,blând şi afabil, care se întreţinea cu fruntaşii noştripolitici şi literaţi despre chestiunile la ordineazilei»”.

Nu putem încheia aceste (poate) prea săraceaprecieri asupra eroicei vieţi, operei şi luptei celordoi iluştri fondatori din Banat ai Academiei Ro -mâne, fără cuvintele lui Vincenţiu Babeş rostite înAula Academiei Române, gânduri care-i caracteri-zează cel mai bine pe cei doi bărbaţi aleşi ai neamu-lui românesc, pildă demnă pentru noi toţi cei deastăzi11: „Andrei Mocsony, bărbatul cu stare şi cuînaltă cultură socială, bărbatul şi respectiv familiasa din clasa superioară a societăţii, tocmai aşa nipre zintă, prin luptele sale, o viaţă plină de decepţiişi suferinţe, ce trec des în martiriu şi chiar în trage-die, ca şi toţi bărbaţii noştri de jos din popor, caride secoli, şi anume de la începerea redeşteptăriinoastre naţionale, prin străduinţe încordate, prin

caracter ferm, zel şi devotament activ, au luptat şis-au expus pentru o idee mare, pentru recunoaşte-rea drepturilor poporului român, a drepturilor deexistenţă şi dezvoltare şi prosperare naţională înpatria sa străbună.

Va să zică: soarta şi Provedinţa ce croieşte sor-ţile popoarelor este justă, ea egalmente împartecelor căror se cuvine suferinţele şi cununa martiriu-lui.

Să fim siguri, deci, că ea, soarta şi Provedinţa,egalmente va împărţi şi învingerea şi triumful, şitoate foloasele mulţimei poporului, când le va fimeritat!”

Da, într-adevăr, soarta și Providența le-a îm -părțit și învingerea și triumful, și toate foloaselepoporului, generației de la 1866 când le-a meritat!Dar, când le va merita generația de la 2016, neîntrebăm, acum?

Note

1 D. Berindei, Istoria Academiei Române (1866–2006), Edi-tura Academiei Române, 2006, p. 53.

2 P.I. Otiman, Viaţa academică din Banat 1866–2006, Edi -tura Orizonturi universitare, 2006, p. 5.

3 Ibidem 1, p. 54.4 T. Botiş, Monografia Familiei Mocioni, Fundaţia pentru Lite-

ratură şi Artă „Regele Carol al II-lea”, 1936, p. 51.5 V. Babeş, Note biografice ale vieţii şi activităţii decedatului

Andrei Mocioni (Mocsonyi), Analele Academiei Române, seria II,tom V, secţiunea I, 1883, pp. 4–5.

6 Ibidem 4, p. 997 I. Gropşianu, Vincenţiu Babeş, 1984, p. 34.8 I. Cipăianu, Vincenţiu Babeş, Editura Facla, 1980, p. 13.9 G. Joandrea, Vincenţiu Babeş ca director districtual de

şcoli, Lugoj, 1903, p. 18.10 G. Cipăianu, Vincenţiu Babeş, Editura Facla, 1980, p. 157.11 Ibidem 5, pp. 41–42.

1. În contextul procesului de diferenţiere şi inte-grare în ştiinţa modernă, îndeosebi în perioada afir-mării numitelor „Geisteswissenschaften”, studiullogic şi teoretico-gnoseologic este dominat de preo-cuparea delimitării modului de conceptualizare(Begriffsbildung) în structurarea acestora, ceea ce s-aprecizat în ample dezbateri şi construcţii teoretico-metodologice în tema: explicare (Erklärung) şicom prehensiune (Verstehen).

În acest sens, sunt reprezentativi gânditorii apar-ţinând „filosofiei vieţii” (Lebensphilosophie), aceafilosofie care se preocupă de sensul, scopul, valoa-rea vieţii, care vrea să înţeleagă viaţa pornind de laea însăşi, şi se opune abordării prin intelect, accen-tuând rolul sentimentului, al trăirii.

Este linia de gândire în care se înscriu: WilhelmDilthey, Georg Simmel, Oswald Spengler, EduardSpranger (şi alţii), numită „filosofia vieţii“, desprecare s-a spus că vrea să caute răspunsuri „la pro -blema serioasă a omului spiritual, la întrebarea des-pre sensul vieţii şi al acţiunilor noastre”1.

Dilthey, însuşi, spunea: „din studierea ştiinţelorşi a filosofiei, din nevoia de a depăşi naturalismul şiempirismul a izvorât îndemnul, dominant în gândi-rea mea filosofică, de a înţelege viaţa dincolo deceea ce oferă ea însăşi”, de „a mă afunda tot maimult în lumea istorică, pentru a surprinde astfelsufletul ei, pentru a afla calea filosofică de acces laaceastă realitate şi a-i fundamenta valabilitatea”2.

De un astfel de principiu metodologic se leagăîntreaga dezvoltare în jurul fundamentării «ştiinţelorspiritului» şi, evident, preocuparea pentru înnoire înlogica şi metodologia cunoaşterii, în ceea ce Diltheynumea «critica raţiunii istorice»: căci nu „accepta-rea unei capacităţi cognitive a priori, ci dezvoltareaistorică, pornită de la totalitatea existenţei noastre,poate da răspuns la întrebările pe care noi toţi leadresăm filosofiei”; „ştiinţele spiritului nu sunt unansamblu de o constituţie logică analogă celei acunoaşterii naturii; conexiunea lor s-a dezvoltat alt-fel, şi va trebui să fie privită de-acum înainte numaiaşa cum ea s-a dezvoltat istoriceşte”3.

O ştiinţă aparţine „ştiinţelor spiritului” numaiatunci când obiectul ei ne este accesibil prin „com-portamentul fundamentat în conexiunea: viaţă,expresie, comprehensiune”; „conexiunea trăire(Erleben), expresie (Ausdruck), comprehensiune(Verstehen) constituie comportamentul prin careomenirea ne este dată ca obiect ştiinţific-spiritual.Ştiinţele spiritului sunt astfel fundamentate înaceastă conexiune a vieţii, a expresiei şi a compre-hensiunii”4.

Problema raportului dintre două tipuri de ştiinţe –«ştiinţele naturii» şi «ştiinţele spiritului» – este înesenţă legată de raportul dintre «explicare» (Erklä-ren) şi «comprehensiune» (Verstehen), adică dintredouă tipuri de cunoaştere: „ştiinţele spiritului au caobiect conexiunea de acţiune (Wirkungszusamen-hang) şi creaţiile ei”, deosebindu-se de conexiuneacauzală a naturii prin aceea că realizează scopuri şicreează valori după structura vieţii sufleteşti”5.

2. Acesta este (în mare, schiţat) contextul încare se afirmă şi Eduard Spranger (1882–1963),filosof, psiholog şi pedagog, cu o bogată activitateîn epocă şi cu o operă remarcabilă, având în centrupreocuparea pentru fundamentarea filosofică a „şti-inţelor spiritului” şi a filosofiei culturii în genere,îndeosebi printr-o nouă modelare a psihologiei, încentrul căreia se află chestionarea despre esenţa„comprehensiunii”. Aşa cum s-a observat, „cuopera «Lebensformen», Spranger a adus o contri-buţie importantă la teoria comprehensiunii şi afăcut rodnică psihologia comprehensiunii pentrupedagogie”6.

Spranger însuşi, în Lebensformen7, anunţa unveritabil program: „Prezentarea formelor vieţiiîncercată aici se bazează pe un procedeu ideal-tipic.Spus mai exact: fenomenele vor fi mai întâi izolateşi idealizate; se trece însă apoi la examinarea(Betrachtung) totalizatoare şi individualizatoare: înaceşti patru paşi se mişcă căutarea categoriilor debază ale comprehensiunii, care sunt gândite maiîntâi numai ca mijloace ajutătoare ale travaliului32

Opinii«Homo oeconomicus» în perspectiva filosofiei culturiiAcad. Alexandru Boboc

33

spiritual-ştiinţific. Nu este vorba aici de vreo hipos-taziere metafizică... Sunt şi astăzi (aici e vorba deed. I, 1925) de părere că aceste tipuri ideale izolatetrebuiau mai întâi puse, pentru ca astfel să fie ela-borate schemele cele mai generale ale comprehen-siunii. Odată ce ne-am ridicat la conştiinţă, va fiatunci posibil să descriem cu participare efectivă, înîntreaga lui structură organică, fenomenul istoricparticular – şi omul contemporan este astfel un faptistoric – şi să luăm în seamă fiecare caracteristicăparticulară în relaţia ei adevărată la ansamblulpersonal şi cultural”8.

3. Fiind vorba, în principal, de o cercetare depsihologie aplicată la «ştiinţele spiritului», proiectultrebuia să devină „o cercetare asupra caracteruluiomului şi asupra configurărilor de bază, de care eleste în stare”; „chestiunea preliminară se orien teazănumai către principiul după care se particulari -zează unul în raport cu altul marile tipuri funda-mentale ale formelor vieţii spirituale. Aici fiecaretip trebuie readus la legea specifică de la care de -vine înţeleasă construcţia sa internă”9.

Neîndoielnic, se află aici o alcătuire a spirituluiobiectiv, care se bazează pe relaţia ideală la o «esenţăvalorică» determinată. În conştiinţa individuală,acest conţinut, de fapt, se oglindeşte prin datele şitrăirile senzoriale care iau parte la aceeaşi esenţăvalorică (Wertwesen). Fiecare dintre aceste orientărifundamerntale se află sub o lege specifică: aşa, deexemplu, „legitatea cunoaşterii este alta decât legi-tatea comportamentului economic sau cel al creaţieişi desfătării estetice”10.

Toată cercetarea se desfăşoară pe baza unei „psi-hologii spiritual-ştiinţifice” (geisteswissenschaftli-che Psychologie), pentru care „sufletul individualtrebuie gândit ca o conexiune cu sens de funcţiuni,în care sunt cuprinse laolaltă diferitele orientărivalorice în unitatea conştiinţei eului”11.

Altfel spus: „Prezentarea structurii sufletuluiuman în relaţie cu structura fundamentală a spiritu-lui obiectiv şi normativ constituie obiectul psiholo-giei generale spiritual-ştiinţifice (der generellengeisteswissenschaftlichen Psychologie). Tipurilestructurilor individualizate însă, în care se relie -fează fiecare latură a spiritului obiectiv şi normativaparţin domeniului psihologiei spiritual-ştiinţificediferenţiale”12.

Partea cea mai minuţioasă a cercetării priveştetocmai prezentarea acestui plan al totalităţilor şiinteracţiunilor în ceea ce autorul numeşte „relieful

vieţii” (das Relief des Lebens). „Oricare comunitatede valoare (Wertgemeinschaft) totală sau parţialăfundamentează un nou strat al conştiinţei eului, pecare îl desemnăm prin colectiv”. Singularul este îndublu fel membru al comunităţii la care se simte căaparţine sau (prin reflecţie) ştie că aparţine ca parteşi ca exemplar. „Parte este, întrucât primeşte de laea acţiuni spirituale şi îşi exercită acţiunea asupraei, adică se află cu ea într-o interacţiune... Exem-plar este singularul, întrucât, împreună cu întregmodul său de a fi sau numai cu o parte a acestuia,poate fi văzut ca un caz particular al fiinţei unui gencomun care se reîntoarce în mod tipic în membriiunei comunităţi”13.

4. Toate aceste consideraţii urmăresc delimita-rea „problemei individualităţii spirituale”, ceea cenecesită „fundamentarea unei psihologii spiritual-ştiinţifice a individualităţii, a unei etologii saucaracterologii. Această delimitare a punerii proble-melor înseamnă însă totodată un artificiu (de fapt,un procedeu) de a studia fenomenele spirituale petreapta unei complicaţii relative mai redusă. Înacest sens, tipurile fundamentale (Grundtypen) pecare urmează să le prezentăm, nu sunt de conside-rat ca nişte fotografii ale vieţii reale, ci conduc la ometodă izolatoare şi idealizatoare. În acest fel, iaunaştere tipuri ideale (Idealtypen) atemporale, caretrebuie considerate ca scheme sau structuri denorme implicate în fenomenele realităţii istorice şisociale”14.

Rezultă astfel „că de fiecare dată un sens şi oorientare valorică determinată sunt puse ca domi-nante în structura individuală. După principiul nos-tru, anume că în fiecare fenomen spiritual este oare-cum imanentă totalitatea spiritului, pot atunci să nulipsească celelalte acte spirituale. Dar prestaţia lorva fi de fiecare dată astfel orientată încât, într-unsens de examinat mai îndeaproape, să apară casubordonate orientării valorice dominante”15.

Dar „metoda izolatoare şi idealizatoare esteintegrată printr-un procedeu totalizant... La fiecareformă a vieţii începem cu domeniul central şi punemîn legătură cu el toate celelalte cinci domenii, acăror orientare fundamentală trebuie evidenţiată apriori pornind de la sensul sferei care domină ...Numai că acest a priori nu este simplul A prioriintelectual, ci el este configuraţia fundamentală avieţii în noi, datorită căreia suntem în stare să anti-cipăm sau să retrăim, în poziţia singulară, situaţiivariate, fără să le fi trăit”16.

În principal, „forme diferenţiate ale vieţii apar-ţin fiecărui tip”, ceea ce se argumentează prin carac-terizarea etosului specific fiecărui domeniu. Este dereţinut mărturisirea autorului că „tipicul formelorvieţii, care licăreşte câteodată aforistic la Nietzsche,trebuie să fie din nou gândit, pornind însă de la untablou de ansamblu filosofico-spiritual... Vecheaînţelepciune despre «anii de drumeţie» (Wander -jahre), că în călătoriile vieţii nu trebuie nici căutatnici aflat nimic altceva decât Sinele său, poate săredevină pentru timpul nostru un proaspăt ade-văr”17.

5. Pe acest fond teoretico-metodologic, se desfă-şoară pe larg (pp. 118–276) analiza „tipurilor fun-damentale (Grundtypen) ideale ale individualităţii”în următoarea structurare: 1. Omul teoretic; 2. Omuleconomic; 3. Omul estetic; 4. Omul social; 5. Omulca putere (Machtmensch); 6. Omul religios.

Spranger pune în centrul chestiunilor privind„fundamentarea filosofică” a «ştiinţelor spiritului»(a filosofiei culturii, în genere) numita „gei s tes -wissen schaftliche Philosophie” şi, respectiv, ches -tiunea privind esenţa comprehensiunii, a modului deinterpretare a conţinutului de sens al fenomenelorspiritului obiectiv. După „modurile de înţelegerespirituale particulare” şi prin conţinuturile de sensşi valoare sesizate astfel, rezultă şase „forme deviaţă” (Lebensformen) corespunzătoare fiecăruidomeniu al culturii, adică tipuri de bază ale omu-lui18.

De fapt, întreg studiul acestora este subordonatunui scop formativ-cultural, educaţiei: formarea(mai exact, autoformarea individului în contextulvalorilor culturii), cu punerea în funcţie a unormodele (se vorbeşte chiar de „geborene Erzicher”),educator înnăscut, asigurând „educarea de bazămaximală” şi formarea (Bildung) într-un nou tip deşcoală.

Pentru aceasta, sunt menite „tipurile ideale aleindividualităţii diferenţiate” în complexitatea vieţiisociale, după modul în care devine predominantă înviaţă o anumită valoare. „Un organism – scrieSpranger – este cu sens, în măsura în care funcţiilesale proprii sunt aşezate pe conservarea stării saleîn condiţiile date ale vieţii, şi întrucât această auto-conservare poate să fie apreciată pentru el ca vala-bilă. Înainte de toate, însă, viaţa sufletească într-unindivid este cu sens întrucât el trăieşte în el însuşisemnificaţia tuturor acţiunilor sale şi relaţia funcţii-

lor parţiale la aceasta, fie ea cu valoare sau opusăvalorii (wertwidrig)”19.

Această situaţie este urmarea unei anumite con-ceperi a subiectului: „Întrucât gândesc subiectulîmpreună cu trăirea şi formele sale în configuraţialumii spiritului istoric şi social, îl eliberez deja dinsingularitatea şi insularitatea simplelor stări aleeului şi îl situez în relaţie la configuraţii obiectualesau obiectivităţi”20.

6. Dintre numitele „ideale Grundtypen der Indi-vidualität” vom reţine atenţia asupra „omului eco-nomic” (Der ökonomische Mensch), a particularită-ţilor acestui „tip” în contextul „formelor vieţii” (pp.145–164).

Mai întâi, câteva consideraţii despre om:„Omul este cuprins în conexiunea naturii, poziţiasa în viaţă este dependentă de materiile şi forţelenaturii, menite să satisfacă nevoile sale. Acesteadin urmă nu constituie nimic constant, ci crescîmpreună cu starea vieţii... Numim proprietateabunurilor materiale, în baza cărora ele sunt înstare să satisfacă nevoile care survin în cadrulconservării vieţii şi cerinţelor fizice ale vieţii, uti-litate (Nützlichkeit). Ceea ce-i util, are, înainte detoate, caracterul unui mijloc de natură fizică menitsatisfacerii nevoilor”21.

Ţelul ultim al procesului este „conservarea vie-ţii prin adaptarea cerută de situaţie sau prin condi-ţiile de atins prin acţiuni ghidate de un scop. Cali-tatea valorică a acestui scop se afirmă în trăire(Erlebnis), nu numai în sentimentele «plăcute şineplăcute», ci la nivelul celei mai înalte trepte spi-rituale de «util şi dăunător». Dar ceea ce este utilsau vătămător se amestecă, înainte de toate, învaloarea simplei autoconservări a stadiului biolo-gic de viaţă şi în instinctele care reglează satisface-rea nevoilor”22.

Ca urmare, în ceea ce priveşte utilitatea, estevorba „de bunuri ce constau în materii sau forţe fi -zice. Există însă şi prestaţii (Leistungen) pur spiri-tuale mijlocite totdeauna prin forme fizice de obiec-tivare”; „şi spiritualul este încartiruit în conexiu-nea fizică şi fiziologică a forţelor; la baza lui se aflăo tehnică, şi cu aceasta latura sa materială seînscrie în sfera valorilor economice şi a bunurilordestinate schimbului. Utilul poate astfel exista şi înserviciul realizării acelor lumi de obiecte nereale,de care am vorbit mai înainte: cele ideale, imagina-tive şi transcendente. Şi, astfel, şi travaliul spiritualeste în stare de măsurare valorică economică”23.34

35

Rezultă de aici „că omul economic ni se pre -zintă în două forme diametral opuse: ca producător(Erzeuger) şi consumator (Verbraucher). Fireşte, evorba aici numai de o desemnare a potiori. Căci fie-care om este în mod necesar ambele deodată: lucră-tor şi consumator. Care dintre aceste naturi predo-mină, depinde de starea împrejurărilor economiceşi de stadiul nevoilor sale; despre influenţa structu-rii sale interne va fi vorba abia atunci când vomajunge să ne referim la diferenţierile tipului econo-mic”24.

Se ajunge treptat la următoarea definiţie: „Omuleconomic, în sensul cel mai general, este acelacare, în toate relaţiile vieţii, pune în primul planvaloarea utilităţii. Pentru el totul devine scop alconservării vieţii, al luptei pentru existenţă şi alformării unei vieţi plăcute. El procedează cu eco-nomie cu materia, cu forţa, cu spaţiul, cu timpul, casă do bân dească pentru sine de la ele un maximumde efecte utile”25.

7. În ceea ce priveşte raporturile cu alte „tipuri”,reţinem următoarele: „În timp ce omul teoretic cautăadevărul de dragul acestuia ca atare, tipul de carevorbim acum întreabă totdeauna de utilizarea saude aplicarea acestui adevăr. El înţelege maxima luiGoethe: «Ceea ce nu foloseşte constituie o povară»în sens îngust utilitarist. Cunoaştere liberă de sco-puri este pentru el balast. Numai cunoştinţele careaduc foloase sunt căutate de omul economic”26.

Dar «homo oeconomicus» se particularizează nunumai în raport cu „omul teoretic”, ci şi cu celelalte„tipuri”.

Reţinem mai întâi raporturile cu „omul estetic”:„Esteticul, ca atare, se distinge prin aceea că are ovaloare a trăirii sufleteşti, dar nicio valoare a utili-tăţii. Cele două domenii, se situează prin aceasta înopoziţie unul cu altul. Utilul este de regulă un duş-man direct al frumosului: din motive economice aufost distruse tablouri cu peisagii, opere de artă, aufost zdrobite stări de spirit fericite”27.

Dacă ne îndreptăm spre domeniul socialului,adică luăm în atenţie raportul cu „omul social”, con-statările nu sunt deloc îmbucurătoare: „Omul econo-mic pur este egoist: a-şi conserva viaţa este pentruel prima oportunitate. Ca urmare, fiecare altul îistă, după natură, totdeauna mai departe decât pro-priul eu. Renunţarea voluntară la o posesie de dra-gul altuia este totdeauna ceva neeconomic... Com-portament caritativ nu-i de înţeles într-un sistemeconomic închis. Interesul pe care omul economic îl

manifestă pentru semenii săi, este un interes de purăutilitate...”28

Aşadar, în acest comportament „nu numai apre-cierea omului, ci şi aprecierea lumii în ansamblu stăsub punctul de vedere economic. Valoarea econo -mică însăşi este pentru un astfel de om valoareasupremă”; „omul care se comportă după motiveeconomice are, evident, un raport mult mai apropiatla realitate decât omul teoretic”29.

Şi mai important este însă faptul că „există oprofundă deosebire între oameni, după cum ei înşişiproduc bunuri (fie aceasta numai prin prelucrareapentru ei a unei valori utile) sau numai consumă purşi simplu. Cel dintâi tip are întreaga superioritate aunei activităţi reglate, cel de-al doilea se află tot-deauna ruşinat faţă în faţă cu lumea economică. Încuvinte, lucrător şi consumator operează cu o pre-judecată etică, a cărei exteriorizare e dovedită însăabia prin faptul că celor mai mulţi le pare demnănumai munca manuală, în timp ce ceilalţi nu consi-deră ca satisfăcătoare aplicarea de forţă fizică şisufletească la producţii spirituale”30.

8. Alte forme particulare ale tipului economicdecurg „din diferitele obiecte economice spre careeste îndreptată activitatea”; „ca omenire organi -zată, suntem stăpânii naturii în sensibilă măsură;dar, cu aceasta am devenit aşa de dependenţi unulde altul, încât nimeni nu mai stă pe propriilepicioare”31.

Dificultăţile modului de a fi al omului econo -mic sunt generate şi de unele situaţii paradoxale:„Există şi oameni în care simţul economic pare săfie în întregime amorţit, dar nu întrucât un alt motival comportamentului, cumva cel social sau cel este-tic, ar fi dobândit în el semnificaţie mai accentuată,ci întrucât el exagerează totul până la absurd”32.

Există, de fapt, o tensiune între principiul eco-nomic şi cel social: „Autoconservarea şi autoexte-riorizarea au sens opus. Cel care doreşte ceva pen-tru sine, nu poate trăi şi pentru celălalt. De aceea,principiul economic ar fi de-a dreptul distrus de celcaritabil; legitatea imanentă a economiei nucunoaşte niciun dar şi nicio renunţare din motivedezinteresate”33.

Problema motivării este ea însăşi destul de com-plicată: „Valorizările şi dispoziţiile valorice, caredetermină motivele omului social, sunt în aşa mă -sură complicate, încât cel mai adesea se împletesccu alte grupe de valori. De aceea, nu este oricândcu totul clar să se recunoască dacă într-un compor-

tament social primează motivul politic sau celsocial...”34.

Aceste situaţii conduc (între altele) şi la o „eticălimitativă”: „un om, care vrea să trăiască în acelaşitimp diferitele orientări valorice, se află cu aceastaîntr-un conflict care decurge din finitudinea fiinţeisale. Nu se poate să cauţi pentru tine utilul supremşi în acelaşi timp să fii pe placul celorlalţi. Nu sepoate năzui în acelaşi timp la adevărul suprem şi lafrumuseţea supremă: nu poţi să vrei puterea su -premă şi totodată să renunţi la sine. Dacă în acestesituaţii conflictuale, care în realitate poartă tot-deauna un caracter singular şi complex, o orientarevalorică este marcată pentru trăire cu caracterulimperativului (Sollen), atunci se anunţă aici în modobiectiv gradul înalt al acestei valori”35.

Clarificările prilejuite de analiza temei „idealulpersonal” sunt importante pentru tema însăşi a „for-melor vieţii”: „Am considerat individul ca pe ostructură spirituală liniştită. Legea internă de cons -trucţie a acestei structuri am sesizat-o în valorilecare pentru viaţa lui sunt hotărâtoare. De la struc-tura valorică sau înţelegerea valorică pornind,ne-am apropiat, mai întâi pur descriptiv de secretulpersonalităţii: «Spune-mi ce-i pentru tine valoros, şieu îţi voi spune, cine eşti» – aşa am putea să recon-figurăm un vechi adevăr proverbial”36.

Pe acest fond intervine şi înţelegerea „deveniriispirituale a omului”: „aceasta nu este simplă dez-voltare în sens îngust, ci este în acelaşi timp for mare(Bildung) etică. În orientările valorice instinctualeintervin forţe normative, chiar în formele în care potsă apară norme morale... Sufletul individual esteîncadrat între aceste forţe spirituale”; de fapt, „for-marea nu este numai datorie faţă de sine însuşi, ci şiîndatorire socială... De regulă, societatea prescrie ocale canonică determinată a formării”37.

9. „Tipurile”, ca „tipuri ale individualităţii” pefondul unor „forme de viaţă”, constituie o cercetarede larg interes în procesul constituirii metodologieiştiinţelor umane, particularizând demersul teoretico-metodologic la studiul sferei societăţii şi culturii cuajutorul unei modelări specifice a psihologiei.

Ca şi la Dilthey, are loc distanţarea de „psiholo-gia elementelor” (de fapt, de „psihologia actelor” alui Wundt, bazată însă pe un principiu cu largă pos-teritate în istoria psihologiei: principiul sintezeicreatoare), care „distruge conexiunea cu sens a con-textelor sufleteşti”; dar „viaţa sufletească a unui

individ este cu sens, căci aceasta trăieşte în eaînsăşi semnificaţia acţiunilor sale totale şi relaţiafuncţiunilor la aceasta, fie acestea cu valoare saulipsite de valoare. De aceea, Dilthey a desemnatsufletul ca o conexiune cu scop sau cu o structurăteleologică”38.

Spranger depăşeşte însă această modelare apsihologiei prin: „psihologia generală spiritualist-ştiinţifică” (geisteswissenschaftliche), care are caobiect „prezentarea structurii sufletului omenesc îngenere în relaţie la structura de ansamblu a spiritu-lui obiectiv şi normativ”; aceasta este întregită în„psihologia diferenţială spiritualist-ştiinţifică”, carestudiază „tipurile structurilor individualizate, încare se reliefează în mod preponderent fiecare la -tură a spiritului obiectiv şi normativ”39.

Ceea ce are importanţă, în acest context, esteprestaţia şi valoarea elementelor unei structuri deansamblu în viaţa psihică: „Întrucât toate actele şitrăirile sunt proces într-un eu unitar, ele aparţintoate unei structuri închise. De aceea, ele trebuie încele din urmă să culmineze şi într-un sens unitar.Dar această structură este diferenţiată în prestaţiilesale. Structura de ansamblu constă într-un numărde structuri parţiale, dintre care, fiecare are presta-ţia ei, aşadar şi valoarea ei specifică”40.

Şi mai lămuritor pentru accentul pe sens şivaloare este următorul text: „În conexiunea psiholo-giei structurale, poate fi considerat ca element deconstrucţie numai ceea ce conţine pentru sine şi unsens, ceea ce semnifică o orientare cu sens. Astfel,sarcina este aici de a construi, pornind de la orien-tările cu sens, calitativ diferite, dar raportate cusens una la alta, structura de ansamblu. De aceea,este nevoie de a determina mai întâi complet orien-tările de sens”41.

Această unitate dintre întreg şi parte este pre-zentă şi în viaţa spirituală, aşa cum o arată analiza„actelor spirituale individuale”, unde regula este:„În fiecare act de conferire de sens sunt conţinutetotodată toate formele de bază ale actelor care con-feră sens; în fiecare act spiritual domină totalitateaspiritului. Deoarece s-a trecut cu vederea acestfapt, nu s-a putut ajunge la divizarea ştiinţelor spi-ritului”42.

10. Aceste dezvoltări în planul metodologiei„ştiinţelor spiritului”, cu ajutorul unei remodelări apsihologiei, constituie astfel un moment de cotiturăîn cercetarea domeniilor vieţii sociale şi ale istoriei36

37

şi culturii umane, în măsura, desigur, în care pun înrelaţie totul cu ceea ce constituia demult un laitmo-tiv pentru omenirea modernă: formarea personalită-ţii într-un mediu din ce în ce mai mult marcat valo-ric de marile prestaţii ale omului ca fiinţă creatoare.Este şi contextul în care acest studiu al „formelorvieţii” şi al „tipurilor” umane înscrie o contribuţiede referinţă pentru o cercetare care se vrea deschi-zătoare de drumuri noi în înţelegerea universuluiuman.

Cu teoria „formelor de viaţă” (Lebensformen),Spranger se solidarizează în context istorico-cultu-ral, atât cu proiectul lui Dilthey (bazat, în primulrând, pe cercetarea istorică), cât şi cu „filosofia for-melor simbolice” a lui Cassirer. Nu-i de trecut cuvederea aici marele proiect al lui Max Weber, careridică la rang de ştiinţificitate ştiinţele sociale, prinexaminarea metodelor acestora şi prezentarea lor ca„pur descriptive” (rein beschreibende). Weber aîncheiat într-o modalitate mai elastică înţelegereaopoziţiei dintre „Explicare” şi „Comprehensiune”,separând riguros „cunoaşterea de experienţă” şi„apreciere” (wertende Beurteilung), propunând„sociologia comprehensivă” (verstehende Soziolo-gie), dezvoltând şi o teorie a «tipului-ideal» (Ideal-typus).

Cu finalitate preponderent în direcţia psihologieisociale, Spranger foloseşte „tipurile ideale” ca «pro-cedeu ideal-tipice» (ideal-typische Verfahren) cabază a teoriei „formelor de viaţă” (Lebensformen)utilizabilă într-o filosofie a formativităţii (Bildung)şi a culturii. Programul (mai sus prezentat) este for-mulat şi succint astfel: „Calea marcată de mine aicitrebuia trasată nu numai în sine, ci şi pentru cănumai pe aceasta puteam să aflu accesul la premi-sele unei teorii ştiinţifice a formativităţii (einerwissen schaftlichen Bildungstheorie)”, care (în Phi-losophische Grundlegung der Pädagogik) devine „oaplicare nemijlocită a «formelor de viaţă»”43.

Lebensformen rămâne astfel, pentru orice timp,o carte de referinţă în reconstrucţia teoretico-meto-dologică modernă, cu valenţe aplicative multiple înteoria şi în travaliul cultural-formativ, în care „ti -purile de bază” (Grundtypen) pot constitui funda-mente numai într-o strictă diferenţiere şi specificare.Poate în acest sens vine şi apelul la cel care (în EticaNicomachică)44 „a scris primul despre for mele vie-ţii, precizând, chiar de la început că «ţine de educa-ţie faptul că, în orice domeniu este de aşteptatnumai gradul de exactitate pe care îl permite naturaobiectului»“.

Note1 A. Messer, Lebensphilosophie, F. Meiner, Leipzig, 1931,

p. 172.2 W. Dilthey, Die geistige Welt. Einleitung in die Philosophie

des Lebens, în: Gesammelt Werke, V. Band, Erste Hälfte, 6. Aufl.,hrsg. von G. Misch, Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen, 1974,p. 4. De fapt, la Dilthey, «filosofia vieţii» nu înseamnă pur şi sim-plu „o filosofie asupra vieţii”, ci „un principiu metodologic rigu-ros în cadrul filosofării însăşi” (O. Fr. Bollnow, Dilthey. Eine Ein-führung in seine Philosophie, 3. Aufl., W. Kohlhammer, Stuttgart,1967, p. 12).

3 W. Dilthey, Einleitung in die Geisteswissenschaften. Ver-such einer Grundlegung für das Studium der Gesellschaft und derGeschichte, în: Ges. Schr., I. Band, 7. Aufl., 1973, p. XVIII, 24.

4 W. Dilthey, Der Aufbau der geschichtlichen Welt in denGeisteswissenschaften, in: Ges. Schr., Bd. VII, 6. Aufl., 1973,p. 87.

5 Ibidem, p. 153. Prin profilul şi dimensiunile sale teoretico-metodologice, Dilthey „a îndeplinit un rol istoric important înprogresul filosofiei moderne a istoriei. Conceptul de comprehen-siune (Verstehen) a pus în atenţie conceptul de interpretare, con-tribuind substanţial la afirmarea unei logici şi metodologii a ştiin-ţelor istorice şi implicit a unei hermeneutici a culturii” (Al. Boboc,Filosofie contemporană, EDP, Bucureşti, 1995, p. 66).

6 W. Röd, Der Weg der Philosophie Von den Anfängen bis ins20. Jahrhundert, Bd. II.17. bis 20. Jahrhundert Verlag C.H. Beck,München, 2000, p. 392.

7 Scrierea principală într-un context mai larg, din care reţinemtitlurile: Die Grundlagen der Geschichtswissenschaft (1905);W. von Humboldt und die Reform des Bildungswesens (1910);Lebensformen (1914); Zur Psychologie des Werstehens (1918);Die Psychologie des Jugendalters (1924); Volk, Staat, Erziehung(1932); Das deutsche Bildungsideal der Gegenwart (1928); Welt-frömmigkeit (1940); Die Magie der Seele (1947); PestalozzisDenk formen (1947); Pädagogische Perspektiven (1952); Kultur-fragen der Gegenwart (1953); Der geborene Erzicher (1958).

8 E. Spranger, Lebensformen. Geisteswissenschaftliche Psy-chologie und Ethik der Persönlichkeiti, 7. Aufl., Max NiemeyerVerlag, Halle (Saale), 1930, p. XIII.

9 Ibidem, pp. 3, 4.10 Ibidem, p. 5. În psihologia aplicată aici „subiectul şi obiec-

tul pot fi gândite totdeauna numai în relaţie unul cu altul. Dacăaccentul cade pe latura obiectivă, atunci vorbim de o ştiinţă a spiri-tului. Aceasta se ocupă: 1. cu configuraţiile colective şi trans -subiective ale vieţii istorice, care se constituie ca o conexiune deacţiune supraindividuală a unui anumit subiect particular; 2. culegităţile spirituale ideale, cu normele după care subiectul particu-lar este o alcătuire spirituală în sens obiectiv-critic” (Ibidem, p. 7).

11 Ibidem, pp. 7, 17.12 Ibidem, p. 22.13 Ibidem, p. 112. În eul însuşi „ia naştere un fel de spirit

supraindividual. Grupa ca atare nu are suflet, dar există în fie caremembru al ei, întrucât acţionează în acesta ca realitate spirituală,un conţinut sufletesc supraindividual, un ceva colectiv”, care însănu trebuie confundat cu „supraindividualitatea” eului teoretic.Căci sensul acestuia din urmă este universul-valabilul ideal, pecând cel al acestui colectiv este numai o orientare identică funda-mentată social a instituirii valorilor” (Ibidem, pp. 112–113).

14 Ibidem, p. 114.15 Ibidem, p. 115. În notă se precizează: „Caracterul spiritual

al omului nu este prin nimic aşa de hotărâtor ca prin organul valo-

ric (Wertorgan) datorită căruia el îşi trăieşte şi îşi configureazăviaţa” (urmează o trimitere la Max Scheller, Der Formalisms inder Ethik..., în care „a conturat ideea de tipuri valorice ale per-soanei“ – Wertpersontypen).

16 Ibidem.17 Ibidem, p. XII. Şi un îndemn semnificativ (p. XI): „Cel

care nu are curajul să traseze linii raţionale prin conexiunile vie-ţii, aceluia îi lipseşte curajul pentru ştiinţă şi gândire”.

18 Philosophisches Wörterbuch, hrsg., von G. Schischkoff,22. Aufl., A. Kröner Verlag, Stuttgart, 1991, p. 692.

19 E. Spranger, Lebensformen, pp. 13–14.20 Ibidem, p. 5.21 Ibidem, p. 145.22 Ibidem.23 Ibidem, pp. 145, 146. Şi o explicaţie: „Acest travaliu spi-

ritual are nevoie, de exemplu, de forţă fizică, de timp şi de mate-rial. Dimpotrivă însă, valoarea internă a unei opere de artă, a uneimanifestări religioase este incomensurabilă din punctul de vedereeconomic. Valoarea lor nu se poate exprima în unităţi de autocon-servare... Aşa se explică dificultatea constantă a tuturor epocilorculturii de a face măsurabil în sens îngust economic spiritualul”(Ibidem, p. 146).

24 Ibidem, p. 146.25 Ibidem, p. 148. „Noi modernii – continuă Spranger – îl

vom desemna şi ca omul practic... Dar valoarea acţiunii sale nu seaflă în profunzimea unei conştientizări valoric-hotărâtoare, ci înefectul util exterior” (Ibidem).

26 Ibidem, p. 149. Există însă şi „tipul de cunoaştere tehnică”,care însă „este organizată printr-un scop practic. Din acest spirit,a luat naştere teoria cunoaşterii a pragmatismului, care nu îngă-duie valabilitatea niciunei legi proprii a cunoaşterii” (Ibidem).

27 Ibidem, p. 151. Nu trebuie uitat însă că există o anumită„atingere” a esteticului cu economicul, atunci când este vorba des-

pre „bunuri reale” cu valoare estetică, dar aceste situaţii ţin de„simptomul luxului” (Ibidem, p. 152).

28 Ibidem. Subiectul economic însuşi, deşi nu e în mod nece-sar un singular, ci adesea şi un „subiect colectiv” (o familie, maimulte asociaţii, o societate comercială ş.a.) este dominat de acelaşi„egoism economic” (Ibidem, p. 153).

29 Ibidem, pp. 155, 158.30 Ibidem, p. 159.31 Ibidem, pp. 160, 163.32 Ibidem, p. 164.33 Ibidem, p. 197.34 Ibidem, p. 203.35 Ibidem, p. 297. De fapt, problemei ierarhiei valorilor îi este

consacrat cap. 4 (pp. 312–340).36 Ibidem, p. 341.37 Ibidem, pp. 346, 349.38 Ibidem, p. 12, 14. Ceea ce Dilthey numea: Ideen über eine

beschreibende und zergliederne Psychologie (1894) viza întregulbine structurat al vieţii sufleteşti, de sesizat şi de intuit în mod clarprin comprehensiune (Verstehen), ceea ce a permis considerareaacestei psihologii (opusă psihologiei explicative) ca „psihologiecomprehensivă”, menită să trateze „ceea ce structura unui individsau a unei epoci caută să retrăiască şi să analizeze”.

39 E. Spranger, Op. cit., p. 22.40 Ibidem, p. 23.41 Ibidem, p. 32.42 Ibidem, p. 88.43 E. Spranger, Lebensformen..., p. X, 116.44 Ibidem, p. XV.

38

39

Istoria României

În ritmul alert de irreparabile tempus fugit, neapropiem treptat de începutul anului 2018. La 24ianuarie 2018 va fi aniversarea Primei Uniri, dar şicentenarul proclamării Independenţei Basarabiei.Vor urma momentele succesive ale Marii Uniri, dela 27 martie (Basarabia) şi 28 noiembrie (Buco -vina), culminând cu acela de la 1 Decembrie 2018,dar continuând încă cu jubileul de 160 ani de la Uni-rea Principatelor (ianuarie 2019) şi încheindu-se cucentenarul Tratatelor de Pace din 1919–1920.

În cele ce urmează, încercăm o schiţă sumară aperspectivelor imediate, pe termen foarte scurt, denumai doi ani, care ne stau în faţă tuturora, celor deaici, din acest moment şi loc, dar îndeosebi tuturorromânilor de pretutindeni şi dintotdeauna. Vomapela în această direcţie la expertiza dobândită în ceipeste 55 de ani de cercetare a istoriei moderne aRomâniei, având Marea Unire în prim-planul ei şi încel al cercetării de specialitate. Acestea sunt îmbi -nate cu experienţa de viaţă care m-a obligat să par-curg absolut toate fazele posibile şi „imposibile” aledesfăşurărilor social-politice privitoare la istorianaţională, de la „istoria sfântă” din şcoala primară,trecând prin pângărirea ei bar bară, bolşevică, tocmaicând deprindeam tainele profesiei de istoric, apoiprin începuturile redresării parţiale, urmate de altesuişuri şi coborâşuri grave, ajunşi, în fine, la redo-bândirea libertăţii, dar cu un prim bilanţ de etapăîncă nemulţumitor.

În faţa istoricilor români, dar mai ales în faţaîntregii societăţi româneşti actuale, în faţa Româ-niei ca Stat, ca membru al Uniunii Europene, caparte a Naţiunilor Unite, a lumii contemporane,începe să se contureze perspectiva momentelormajore ale aniversării Centenarului Marii Uniri a

României Moderne (2018–2019–2020), în co -nexiune directă cu preluarea de către România aPreşedinţiei Consiliului Uniunii Europene în varaanului 2019.

Pregătirile şi desfăşurarea, aproape concomi-tentă, a celor două momente conferă întregii pe -rioade care le cuprinde, o semnificaţie şi impor -tanţă de larg orizont naţional, european şi univer-sal, o şansă istorică fără precedent pentru exprima-rea eloc ventă în marea simfonie a lumii de azi şi demâine. Va depinde numai de noi toţi, de toţi româ-nii din Ţară şi de pretutindeni, să fructificăm o ase-menea şansă unică.

La o primă vedere, s-ar părea că rolul de prim-plan în această perspectivă va reveni preocupărilordin domeniul ştiinţei şi culturii istorice, manifestăriiconştiinţei noastre istorice. La o examinare îndrep-tată spre profunzimile domeniilor vaste pe care lecomportă, fără a subaprecia câtuşi de puţin pondereacunoaşterii istorice, putem începe să înţelegem căproblema este mult mai amplă.

România anului 2018 va trebui să aibă o înfăţi-şare substanţial îmbunătăţită într-un termen atât descurt. Centenarul Marii Uniri a României Moderneva putea dobândi respectul şi credibilitatea pe carele merită din plin pe plan intern, dar îndeosebi peplan internaţional, dacă noi toţi, urmaşii de astăzi aicelor care au înfăptuit Marea Unire, vom dovedi cufapte că suntem vrednici de ceea ce am moştenit.Resimţim cu toţii chemarea istorică la reînviereavredniciei româneşti. Cel mai important momentcare va putea contribui în măsură însemnată la acestreviriment va fi cel al alegerilor din 2016, a cărorpregătire să determine sporirea responsabilităţiicivice a noastre, a tuturor. Viitoarea legislatură a

În întâmpinarea Centenarului Marii uniri a României Moderne(2018–2020)Alexandru Porțeanu*

*Cercetător ştiinţific principal, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“

Parlamentului va cuprinde şi Centenarul MariiUniri, apoi preluarea Preşedinţiei Consiliului Uni-unii Europene. Următorul bilanţ de etapă va puteaconsemna rezultate corespunzătoare. Mai mult decâtchestiunile conceptuale sau metodologice ale legife-rării, amplitudinea şi profunzimile înnoirilor nece -sare au un caracter sistemic. Într-un enunţ sintetic,Centenarul Marii Uniri constituie o temă majorăînscrisă în agenda principală a instituţiilor Româ-niei, a întregii societăţi.

Pregătirea Centenarului Marii Uniri comportă încel mai înalt grad rolul deosebit al specialiştilor dindomeniul ştiinţei istorice, îndeosebi din acela alistoriografiei epocii moderne.

Considerăm că va trebui să avem în vedere înmod deosebit faptul că în lumea de astăzi, din seco-lul XXI, temele de istorie naţională întâmpină oanu mită reticenţă, din motive asupra cărora timpulnu ne permite să stăruim. Modul în care se va desfă -şura aniversarea Centenarului Marii Uniri a Româ-niei Moderne nu va putea face abstracţie de aceastărealitate.

În istoria universală, o aniversare centenarăînseamnă mai puţin decât reprezintă ea în istorianaţională. Fapt este că după 1990 nu s-a înregistratun moment similar în altă ţară sau zonă, care săofere un termen de comparaţie. Va fi bine ca mani-festările apropiatului Centenar să se înfăţişeze la unnivel sensibil superior faţă de cele dinainte de 1990,în toate privinţele. O asemenea reprivire critică,

constructivă a istoriografiei Marii Uniri a fost pre-zentată şi publicată în mai multe variante în anii1991–1993, dar a rămas fără rezultate. Adevărul estecă în preajma Centenarului Marii Uniri şi după redo-bândirea libertăţii în 1990, nu avem încă o sintezăcuprinzătoare, echilibrată, care să cuprindă cores-punzător toate cele trei teritorii istorice reunite cuŢara în 1918, o sinteză care să înceapă de la fineleanului 1917 cu reînvierea Basarabiei şi să meargăpână în iulie 1921, când ratificarea Tratatului dePace cu Ungaria de la Trianon a însemnat intrarea saefectivă în vigoare.

Expunerea analitică a Trianonului nu va putealipsi dintr-o istorie completă a Marii Uniri, tot astfelşi aceea a Tratatului de Pace cu Austria, de la Saint-Germain.

Centenarul Trianonului va fi întâmpinat înUngaria printr-o recrudescenţă amplă a revizionis-mului. Statul Român şi istoriografia română nu sevor mai putea complace în tratarea superficială aacestor chestiuni, nici chiar sub motivul sau pretex-tul menajării sensibilităţilor ungare.

Nu va fi suficientă limitarea istoriei Marii Unirila datele şi interpretările cunoscute până acum. Nuva fi utilă nimănui exaltarea apologetică a unor per-sonalităţi sau aspecte ale evenimentelor. Ştiinţa isto-rică poate progresa numai prin exerciţiul permanental criticii izvoarelor şi istoriografiei, împreună cucontribuţiile înnoitoare ale unor documente ineditesau ale unor idei originale.

40Marcă poştală românească emisă în 1928 în România,

cu ocazia aniversării a zece ani de la unirea cu Basarabia

41

Centenarul Marii Uniri va genera reluarea şidezvoltarea cercetărilor documentare ale tuturorevenimentelor epocii.

În perioada de după 1990 până în prezent, acestecercetări au fost insuficiente, iar unele lucrări auînregistrat chiar alunecări negativiste în apreciereafenomenului. Putem observa o anumită apatie, sauchiar inhibiţie, printre istorici.

În perioada anilor 2018–2021 se vor împlini 30de ani de la înlăturarea dictaturii comuniste. Înepoca actuală, o perioadă de 30 de ani poate în -semna chiar mult, fie şi numai dacă ne gândim căpe rioada interbelică, de 20 de ani, a fost încărcatăde o istorie atât de bogată în împliniri. La începu-tul secolului XXI nu ne mai putem permite să vor-bim la infinit despre tranziţie sau tranziţii, fără săajungem aproape nicăieri. Centenarul Marii Uniriva putea constitui un asemenea prag cronologicrelevant, dar numai dacă vom şti să valorificămpotenţialul său creator.

Istoriografia Centenarului Marii Uniri va trebui,de exemplu, să înlăture tăcerea vinovată cu privire laactul original al Unirii de la 1 Decembrie 1918, careacum circulă în formă falsificată. În ceea ce ne pri-veşte, în afara unor clarificări sau publicaţii docu-mentare, este în pregătire un studiu mai dezvoltatdespre organizarea Adunării Naţionale de la AlbaIulia, cu unele date inedite importante.

Un studiu amplu despre impactul restructurărilorpolitice majore din anii 1918–1920 în rândurilemaghiarilor din Transilvania, va analiza pentruprima oară evoluţia unui fenomen de psihologiesocială şi memorie istorică de o complexitate deose-bită, în mod nuanţat, realist, fără prejudecăţi politicesau conjuncturale.

Istoria este chemată să îndeplinească şi o funcţiede pedagogie socială, de formare a conştiinţei isto -rice a societăţii de azi şi de mâine. Centenarul MariiUniri va reprezenta în această privinţă o oportuni tatece îşi aşteaptă punerea ei în valoare. Dar, aceastanecesită mai mult decât până acum respectarea pro-fesiei de istoric, înlăturarea distorsiunilor şi manipu-lărilor generate de politizarea ei.

Asemenea preocupări şi obiective pot fi reali zatemai rodnic, având suportul instituţional necesar. Dincâte observăm, institutele de cercetări istorice numanifestă, până în prezent, un asemenea interes.

Academia Română rămâne ceea ce a fost întot-deauna în cultura noastră modernă, forumul supremal ştiinţei româneşti. În anul 2016, Academia Ro -mână va sărbători jubileul celor 150 de ani ai exis-tenţei sale, pentru care desfăşoară pregătiri cores-punzătoare. Realizarea unei ţinute de nivel superior aaniversării Centenarului Marii Uniri va putea săpotenţeze respectarea şi afirmarea României pe planextern, îndeosebi prin Preşedinţia Consiliului Uni-unii Europene, care ne va reveni, conform calenda-rului politic european. Orice apreciere a poziţieiRomâniei într-unul din aceste două obiective, vaputea influenţa corespunzător şi pe celălalt, în ambelesensuri.

În această evoluţie ascendentă, se înscrie întâm-pinarea cuvenită a Centenarului Marii Uniri a Ro -mâniei Moderne (2018–2020), la care suntem che-maţi cu toţii să contribuim cu un aport cât mai con-sistent de gândire înnoitoare, de îmbogăţire a patri-moniului cultural-ştiinţific al României, la afirmareaei în familia europeană, în lumea mondială de astăzişi din viitor.

Planeta pe care trăim, ca de altfel întregul Uni -vers, a fost şi este în continuă schimbare, de-a lun-gul unei perioade imense, estimate la miliarde deani. Cele mai complexe schimbări pe Terra se pro-duc în ignorata pojghiţă subţire de la suprafaţauscatului, cunoscută sub denumirea de sol, pământfertil sau pedosferă, care este de imensă importanţăpentru perpetuarea vieţii. Cu prilejul Anului Interna -ţional al Solului, 2015, subliniem câ teva aspecte.

Importanţa solului pentru asigurarea nutriţiei vieţuitoarelorÎntr-adevăr, în acest strat subţire de la suprafaţa

scoarţei terestre se întâlnesc şi se încrucişează, in -flu enţându-se reciproc, în permanenţă, variate şi va -riabile procese, de regulă ciclice, în care sunt impli-cate atât substanţe şi energii interne ale Terrei, cât şiale Cosmosului.

În condiţiile create după o îndelungă perioadă detimp şi infinite schimbări şi interacţiuni ale sub -stanţelor şi energiilor menţionate, pe Terra a apărutviaţa în apă şi pe uscat şi s-a dezvoltat o nouăgeosferă, biosfera, în care substanţele şi energiileapar într-o formă superior organizată.

Odată cu apariţia biosferei, a devenit posibilăfor marea solului, a pedosferei, la interfaţa dintrelitosferă, atmosferă şi hidrosferă, care realizeazălegătura necesară dintre geosferă şi biosferă. Pedo -sfera, respectiv învelişul de sol, care conţine înacelaşi timp substanţe minerale (nutritive), or ga -nisme vii, apă şi aer, oferă condiţii prielnice pentrudezvoltarea plantelor şi îndeplineşte primul rolesenţial pentru biosferă, cel de a contribui larealizarea fotosintezei de către plantele cu clorofilăprin care sunt produse substanţe organice cu mole-cule mari (substanţe macroergice), bogate atât înenergie, cât şi în elemente nutritive necesare vieţii.

Acest rol esenţial, realizat de sol şi vegetaţia lui, seaflă la baza producerii de masă organică şi implicitde produse agro-alimentare.

Este de subliniat că nicio vietate nu poate trăi, nuse poate dezvolta fără hrană, apă şi, cele mai multe,fără aer (oxigen). Alimentele şi apa sunt o condiţiesine qua non pentru derularea vieţii. Solul şivegetaţia, respectiv ecosistemul terestru, formeazăpractic o „uzină mondială”, a cărei bună funcţionareeste un suport şi o garanţie pentru „siguranţaalimentară” a omenirii, prin producerea alimentelornecesare.

De altfel, solul (pedosfera) şi apa (hidrosfera)sunt două medii distincte, în care se producsubstanţe organice necesare vieţuirii (figura 1). Sepoate afirma că solul participă indirect şi la pro -ducţia din mediul acvatic, prin faptul că majoritateaelementelor nutritive din acest mediu provin dinînvelişul de sol din care au fost dizolvate şi tran -sportate prin reţeaua hidrografică.

Mulţi specialişti consideră solul, ca un ecosistemdistinct, pentru că în sol trăiesc miliarde de bacterii,ciuperci, alge, ca şi o faună variată (micro-, mezo- şichiar macrofaună), care efectuează o descompunerea materiei organice moarte, reciclând elementelenutritive, îndeplinind, astfel, al doilea rol esenţialpentru biosferă, absolut necesar pentru continuitateavieţuirii.

Consider că este util de accentuat faptul căsubstanţele care servesc ca hrană pentru vieţuitoaresunt substanţe organice generate numai în procesul„creşterii şi dezvoltării” unor organisme vii, suntdeci substanţe organice biogene, nu substanţeorganice sintetice; nu se cunosc până acum „ali-mente minerale” sau „alimente sintetice” (deşi, uniicompuşi de acest fel pot să fie incluşi în dietă saufolosiţi ca medicament).

42

Preocupări contemporane

Solul, resursă naturală globală, indispensabil pentru viațăNicolae Florea*

*Profesor dr., membru al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Şişeşti”

Ce este solul? Este oare numai un amestec de substanţe

minerale şi organice, sau doar o simplă formaţiegeologică? Solul este mult mai mult (Murgoci,1911, 1924; Cernescu, 1973). Este un organismbiotic foarte complex, care se comportă ca o vie -ţuitoare superior organizată.

Pentru a trăi, pentru a funcţiona, un sol necesită,ca orice organism viu, hrană (materia organicămoartă încorporată anual), apă (primită prinprecipitaţiile atmosferice) şi aer (mereu împrospătatdin atmosferă).

Solul este atât de complex şi are atât de nu -meroase implicaţii în natură, viaţă şi societate, încâteste greu de dat o definiţie scurtă com prehensivă.Solul poate fi privit din numeroase puncte devedere, redate în figura 2.

O definiţie acceptabilă ar fi cea de sistem trifa -zic autoorganizat de compuşi minerali şi organici şiorganisme vii, situat la suprafaţa uscatului, în cares-au dezvoltat şi se dezvoltă continuu procesecomplexe şi interacţiuni sinergice între fluxurile desubstanţe, energie şi informaţie, sub influenţa facto-rilor de mediu variaţi în spaţiu şi variabili în timp.

Examinând sumar solul, se constată că estereprezentat printr-un corp (sistem) natural friabil(afânat), situat la suprafaţa scoarţei terestre, care:

- este alcătuit din particule minerale şi organicede diferite dimensiuni şi organisme vii, un rol aparteavându-l biopedoplasma solului (formată din parti -culele coloidale minerale şi organice la care seasociază microorganismele vii ale solului);

- este organizat în agregate structurale variatecare îi conferă porozitate; 43

Fig. 1 Schemă cu conversia continuă pe uscat şi în apă a energiei cosmice în energia chimică a compuşilor organici macroergici în special prin procesul de fotosinteză realizat de plantele cu clorofilă folosind energia radiativă de la Soare şielementele chimice din mediul ambiant (sol, aer, respectiv ocean ori lacuri în cazul fito-planctonului). Pe uscat solul joacăun dublu rol, atât de furnizor de elemente chimice (nutrienţi) pentru procesul de fotosinteză a materiei vii care intră în lanţultrofic al biosferei, cât şi ca factor de descompunere finală a materiei organice şi reciclare a nutrienţilor

44

- este diferenţiat pe verticală în orizonturi(strate), succesiunea lor formând „profilul” de solce reprezintă eşantionul elementar de studiu al solu-lui;

- este încărcat cu apă şi aer, care umple poriisolului, absolut necesare pentru procesele şi viaţadin sol.

Entitatea de sol se schimbă de la un loc la altulpe uscat, odată cu schimbarea condiţiilor de mediu

(roca de formare, clima, vegetaţia, relieful, vârsta),astfel că se disting numeroase şi variate tipuri desol cu subunităţile lor, specifice diferitelor îm -binări ale fluxurilor şi condiţiilor de mediu, caredetermină formarea şi evoluţia lor. În figura 3 suntredate, ca exemplu, trei profile de sol formate încondiţii naturale. Diferitele orizonturi de sol suntnotate cu simboluri literale distincte, în funcţie despecificul lor.

Fig. 2 „Caleidoscopul” semnificaţiilor solului

Fig. 3 Profile de sol

45

Următoarele fluxuri, care formează de regulăcircuite cu variaţii ciclice, sunt esenţiale pentruformarea şi existenţa solului şi implicit a vieţii peuscat:

- circuitul geologico-geochimic, care conduce –prin procese de alterare, transport, sedimentare etc. –la formarea „substratului mineral al solului”;

- circuitul apei în sol, care condiţionează oriceproces, comparat cu sângele organismelor vii;

- circuitul aerului în sol necesar tuturor proce-selor de oxidare, comparat ca funcţie cu respiraţiaorganismelor vii;

- circuitul biogeochimic al elementelor chimicenecesare nutriţiei, în care edafonul (vietăţile) soluluiare un rol esenţial; este comparat, în parte, cu apara -tul digestiv;

- fluxul unidirecţional de energie solară (lumină,căldură) necesar pentru circuitul apei şi fotosinteză,energie convertită parţial de ecosistem în materieorganică macroergică (bogată în nutrienţi şi ener -gie), care stă de fapt la baza proceselor vitale dinbiosferă în lanţul trofic.

Energiile implicate în complicatul sistem-sol audiverse provenienţe:

- energia cosmică, îndeosebi solară, furnizată încontinuu (cu variaţii ciclice), este parţial convertităprin fotosinteză în materie organică; este o sursănepoluantă şi fără costuri;

- energia gravitaţională a Terrei, care di rec -ţionează circulaţia apelor de suprafaţă, a soluţiilordin sol etc., atât pe verticală, cât şi pe orizontală;

- energia telurică, de importanţă redusă în pre -zent, a activat în trecut ducând la formarea reliefuluiglobal prin mişcările tectonice, prin erupţiile vul-canice etc.; local, activează şi în prezent;

- energia antropică se adaugă în cazul solurilorcultivate, producând pe alocuri schimbări notabile.

Toate procesele din sol se petrec continuu subinfluenţa unor câmpuri electromagnetice şi radia-tive de origine cosmică sau telurică, ca şi subacţiunea unor câmpuri de forţe existente în sol(atracţia ionică, atracţia sub influenţa forţelorcapilare, atracţia legată de diferenţele termice etc.).

Desfăşurarea continuă în mod ciclic a acestorcircuite (sau fluxuri) şi interacţiunea permanentădintre ele fac din învelişul de sol o formaţie naturalădintre cele mai complexe cu implicaţii în natură, înbiosferă, în societate.

Fig. 4 Multiple funcţii sau servicii îndeplinite de sol şi implicaţii conexe

46

polifuncţionalitatea soluluiSolul îndeplineşte numeroase funcţii denumite,

adesea, servicii, fiind considerat o resursă fun da -mentală polifuncţională a omenirii. Figura 4 schi -ţează implicarea solului nu numai în producerea dematerie organică (biomasă vegetală), prin funcţiilelui ecologice (de producţie), ci şi în variatele acti -vităţi pe Terra prin funcţiile energetică, economică,tehnico-industrială, sanitară şi de protecţia mediului,ca şi prin funcţia informaţională (ca păstrător al unor„amprente” ale unor evenimente trecute sau al con -servării unor vestigii arheologice).

Solul şi siguranţa alimentarăÎn recentul volum referitor la importanţa stra -

tegică a agriculturii pentru securitatea ali mentară aomenirii, editat de academicianul Cristian Hera(2013), este subliniat faptul că promovarea uneiagriculturi durabile şi performante este capabilă să„contribuie la realizarea siguranţei alimentare încondiţiile menţinerii unui mediu natural sănătos”.

Dintre factorii de bază ai susţinerii vieţii şi,respectiv, siguranţei alimentare, şi anume resur -sele de sol, resursele climatice, potenţialul biopro-ductiv al vieţuitoarelor şi resursele energeticesolare (lumina, căldura), resursa de sol joacă unrol deosebit, deoarece reprezintă pilonul cel maiimportant de susţinere a vieţii. De fapt, cea mailargă utilizare şi cea mai cunoscută valorificare asolului este cea de „pământ agricol”, de neînlocuitîn producţia de hrană pe uscat. Deşi solul ocupădoar 29% din suprafaţa globului şi este valorificatîntr-o mică proporţie în agricultură, totuşi, acestarealizează circa 98% din producţia agroali men -tară, în timp ce oceanul, care acoperă 71% din ariaglobului, realizează doar 2% din producţia de ali-mente (Hera, 2013). De aici, importanţa deo sebităa resursei de sol pentru procurarea hranei vie ţu i -toarelor.

Evident, orice deteriorare, orice degradare saupoluare a unor suprafeţe de sol sau orice scoateredin circuitul agricol a oricărei porţiuni de teren aredrept consecinţă reducerea bazei de producere derecoltă, punând în pericol siguranţa alimentară.

Solul şi pădureaSilvicultura reprezintă alt domeniu la fel de

important pentru economia ţării, ca şi agricultura.Solul şi pădurea constituie o resursă extrem devaloroasă a patrimoniului naţional al ţării, deşiacoperirea cu pădure, mult mai extinsă în trecut, de

aproximativ 80% (Victor Giurgiu et al., 2015) ascăzut la circa 28%.

Ponderea cea mai mare de soluri aflate sub pădurese află mai ales în regiuni accidentate, unde agricul-tura nu poate fi extinsă. Aceste soluri asigură nu numainecesarul de masă lemnoasă, dar şi un mediu naturalsănătos, un habitat pentru „vie ţuitoarele sălbatice”,precum şi parcuri de recreaţie pentru oameni.

Solul şi pădurea formează un cuplu benefic şi pri-etenos pentru mediu, dar pădurea constituie un pro-tector eficient, fiind „pavăza cea mai sigură a solu-lui”, cum spune Marin Drăcea (citat după Giurgiu etal., 2015). Acest cuplu, la care se adaugă şi ceilalţifactori de mediu, este cunoscut în silvicultură ca„staţiune forestieră”, în care solul este consideratresursa principală, iar arborii (lemnul) recolta.

Solurile forestiere nu sunt „lucrate”, precum celeagricole şi, deci, nu sunt „deranjate” morfogenetic şinici nu li se aplică îngrăşăminte. În pădure, esteactivă aşa-zisa „fertilitate biologică” (Chiriţă, 1986),prin intermediul unor arbori şi arbuşti cunoscuţi ca„specii amelioratoare” prezente în diferitele ecosis-teme forestiere. Solurile de sub pădure se dezvoltă şievoluează, deci, natural, autoorganizându-se şi auto -ameliorându-se.

Elementele chimice implicate în ciclurile bio-geochimice anuale de biosinteză se întorc, practic,în sol în cea mai mare parte, regenerând potenţialulde fertilitate (inclusiv humusul).

Despăduririle şi exploatarea prin tăiere rasăafectează echilibrul dinamic al versanţilor, inclusival solului, şi intensifică procesele de eroziune,scurge rile de apă de suprafaţă şi inundaţiile, inclusivcolmatările, cu consecinţe defavorabile, uneori, de -zastruoase chiar, asupra învelişului de sol, culturilor,localităţilor, drumurilor, lacurilor de acumulare etc.,fenomene produse frecvent în ultimii ani, ca urmarea defrişărilor ilegale haotice efectuate pe scară largă.

Este foarte actuală împlinirea dezideratului de re a - lizare (Victor Giurgiu et al., 2015) a „pro gramuluinaţional al reconstrucţiei ecologice a spaţiului rural,prin împădurirea enormelor terenuri degradate şiabandonate, prin realizarea sistemului naţional alperdelelor forestiere de protecţie”, contribuind prinaceasta la combaterea eroziunii, secetei, schim bă -rilor climatice, ca şi la ameliorarea peisajului.

Marile probleme ale omenirii în care este implicat solulMultă vreme, solul a fost considerat mai ales

mijloc principal de producţie în agricultură şi

47

silvicultură, iar studiul solului a fost orientat spreproducţia vegetală (fertilitate, fertilizare, amelio-rare), îndeletnicirea cea mai extinsă de pe glob. Darsolul este, în sine, o entitate distinctă cu implicaţii întoate marile fenomene de la suprafaţa uscatului şiface parte ca o componentă esenţială din geosis-temele continentale şi ecosistemele terestre de caredepinde evoluţia peisajelor geografice şi a vieţii,respectiv viitorul omenirii.

În ultimul timp, din ce în ce mai mulţi specialişti(Science, 2004, Soil Science Society of AmericanJournal, 75:1-8, CSA News, 2011) consideră solulcomponent esenţial al „zonei critice” a biosferei, unsistem natural implicat în numeroase problememajore, unele critice, ale omenirii, respectiv aleglobului (Janzen et al., 2011; Hartemink, 2014; Flo-rea, 2013, 2015).

Pe primul loc este, desigur, contribuţia solului lafotosinteza prin care se realizează producţia ve -getală şi îndeosebi hrana necesară vieţuitoarelor,contribuind la siguranţa alimentară.

La producerea hranei contribuie şi apa, aerul şinutrienţii prin circuitele lor specifice în care esteimplicat şi solul, ca şi biocenoza solului extrem dediversă, solul fiind şi rezervor de gene, seminţe,spori etc., astfel că deţine o bogată şi prea puţincunoscută biodiversitate, strâns corelată cu biodi-versitatea supraterestră.

O altă problemă importantă la care participăsolul este reciclarea deşeurilor, atât din activitateavieţuitoarelor (care se înscrie în circuitul biochimicnormal), cât şi din industrie; ultima poate crea ade-sea probleme de poluare a solului şi de vătămare alui şi a mediului.

Tot mai acute devin în prezent problemele depăstrare a sănătăţii solurilor şi implicit a mediului(apei, aerului, peisajului) şi cele de restaurare aînvelişului de sol degradat sau poluat sub impactulintens al activităţii antropice, la care se pot adăugaschimbările climatice, mai ales prin creştereaemisiei de gaze cu efect de seră, la care solul poateinterveni mai ales prin emisia şi stocarea de carbon(problemă discutată la Conferinţa SUSTAIN de laKiel, septembrie 2015).

În încheiere, se subliniază ideea de a considerasolul nu un simplu obiect de exploatare, ci partenerde co-existenţă. Solul nu trebuie privit ca o proprie -tate absolută a unei persoane, ci ca un bun colectiv,un patrimoniu al omenirii, care trebuie ocrotit şifolosit cu deosebită grijă pentru a-l menţine curat,viguros şi rodnic, în beneficiul tuturor şi lăsat astfelurmaşilor.

Este necesară o legislaţie adecvată şi o agenţiespecifică legală, care să reglementeze utilizarea,exploatarea şi păstrarea rodniciei solurilor, resursănaturală esenţială, indispensabilă şi neînlocuibilă.

Bibliografie selectivăCernescu N., 1973, Opere alese, Editura Academiei Române,

Bucureşti.Chiriţă C., 1974, Ecopedologie cu baze de Pedologie

generală, Editura CERES, Bucureşti, 590 pp.Chiriţă C., Păunescu C., Pătrăşcoiu N., Roşu C., Iancu I.,

1977, Staţiuni forestiere, Editura Academiei Române, Bucureşti.Chiriţă C., 1986, Pădurile României: probleme actuale şi de

viitor, în Pădurile noastre: ieri, astăzi, mâine, ICAS, CMDPA,Bucureşti, pp. 13–25.

Florea N., 2013, Solul, partener de existenţă, Bucureşti, 365 pp.Florea N., 2015, Societatea Internaţională de Ştiinţa Solului

la 90 de ani, în volumul Al VIII-lea Congres Mondial de ŞtiinţaSolului (Cristian Hera, editor), Editura Academiei Române,Bucureşti, pp. 67–98.

Giurgiu V., 2002, Academician Constantin Chiriţă, in memo-riam, Editura CERES, Bucureşti, 280 pp.

Giurgiu V., Badea O., Dinca L., 2015, Starea şi viitorulsolurilor forestiere din România, în volumul Al VIII-lea CongresMondial de Ştiinţa Solului (Cristian Hera, editor), Editura Acade-miei Române, Bucureşti, pp. 131–168.

Hartemink A., 2014, The IUSS (1924–2014) as a link to glo -bal soil science and scientists, 20th Congress of Soil Science,Congr. Symp. 3.

Hera Cr., 2002, Fertilitatea solului, factor hotărâtor în dez-voltarea durabilă şi performantă a agriculturii României, înFolosirea raţională şi conservarea solurilor româneşti, coordona-tori C. Hera, I. Oancea, Editura Academiei Române, pp. 37–44.

Hera Cr. (coordonator), 2006, Lumea rurală – astăzi şimâine. Dezbatere naţională, Editura Academiei Române, Bucu -reşti, 313 pp.

Hera Cr. (editor), 2013, Agricultura, domeniu strategic pentrusecuritatea şi siguranţa alimentară, Editura Academiei Române,480 pp.

Hera Cr. (editor), 2015, Al VIII-lea Congres Mondial deŞtiinţa Solului. Pledoarie pentru sol, Editura Academiei Române,Bucureşti, 193 pp.

Janzen H.H., Fixe P.E., Franzuebbers A.J., Hattey J., Izau-nalde R.C., Katterings Q.M., Lobb D.A., Schlesinger,W.H., 2011,8 critical issues facing humanity and how scientists can addressthem, CSA News, April, pp. 5–11.

Kellogg Ch. E., 1938, Soil and Society, în Soil and Men, Year-book of Agriculture, 1938 (USDA), pp. 863–886.

Kovda V.A., 1973, Osnovî ucenia pocivah, volumele 1 şi 2,Editura Nauka, Moscova.

Kovda V.A., 1985, The role and the functions of the soil coverin the Earth’s biosphere, preprint, Pushkino, 12 pp.

Murgoci G.M., 1911, Zonele naturale de sol în România,Anuarul Institutului Geologic Român, volumul IV (1910), fasc. 1,Bucureşti, pp. 1–21.

Murgoci G.M., 1924, Considerations concerning the classifi-cation and nomenclature of soils, Memoires sur la nomencl. etclass de sols, Helsingfors, pp. 257–269.

***, 2004, Science, 11 June 2004, vol. 304, ISSVE 5277, p.1613.

***, 2011, Soil Science Society of America Journal, 75: 1–8.

48

Institute ale Academiei Române

Ca alte (nu puţine, de altfel) instituţii, şi institu-tul nostru a trecut, de-a lungul existenţei sale, prinmai multe etape, purtând mai multe denumiri şiavând subordonări diferite. În ciuda acestor schim-bări nu doar formale, acesta şi-a asumat, concomi-tent sau alternativ, proiecte cu caracter regional şicolaborări la proiecte naţionale. Rolul lui funda-mental a fost şi este acela de a cerceta realităţile lite-rare, lingvis tice, istorice, culturale, ştiinţifice etc. aleBanatului, prin raportarea lor la contextul naţional,rol amplificat de absenţa unor lucrări de sintezăserioase privind aceste realităţi şi nu mai puţin dedorinţa legitimă de a evidenţia cu obiectivitate con-tribuţia Banatului la patrimoniul românesc.

În anul 1963, a fost înfiinţat, din iniţiativa pro-fesorilor Iorgu Iordan şi G. Ivănescu, Sectorul delingvistică. Acesta a funcţionat, la început, în cadrulBazei de Cercetări Ştiinţifice din Timişoara a Aca-demiei, cu un număr restrâns de cercetători (trei,apoi cinci), care au fost implicaţi într-un proiectimportant (rămas, din păcate, până azi în aceastăfază, deşi au fost mai multe tentative de a-l ter -mina): Tratatul de istoria limbii române, din carele-a revenit elaborarea capitolului Formarea cuvin-telor în limba română între 1780 şi 1860. A fostexcerptat un imens material, pe baza căruia s-auelaborat excelente monografii despre toate mijloa-cele de formare a cuvintelor (prefixe, sufixe, pseu-doafixe şi compunere), monografii ce au fost pre-date Institutului de Lingvistică din Bucureşti, spre afi integrate în viitorul tratat, fără a se şti dacă şi cumau fost valorificate.

În anul 1969, colectivul (având acum opt pos-turi) a fost transferat la Universitatea din Timişoara,acesta fiind momentul în care s-a luat iniţiativa edi-tării ştiinţifice a unor lucrări ale lingviştilor bănă-ţeni. Este notabil că aceste ediţii critice nu numai că

au fost elaborate, ci şi că ele au apărut, e drept eşa-lonat: Constantin Diaconovici-Loga, Gramatica ro -mânească, 1973; Iosif Popovici, Scrieri lingvis tice,1978; Paul Iorgovici, Observaţii de limba rumâ-nească, 1979.

În anul 1975, Sectorul de lingvistică se unificăcu Centrul de Ştiinţe Sociale din cadrul Universită-ţii din Timişoara, sub denumirea acestuia. Acum seactivează şi în alte domenii (istorie, sociologie, filo-sofie, pedagogie etc.) decât lingvistica, iar cercetă -rile filologice se diversifică (stilistică, dialectologie,toponimie). Sunt iniţiate câteva proiecte a căror im -portanţă este evidentă pentru toată lumea: Noul atlaslingvistic pe regiuni. Banatul; Dicţionarul graiuri-lor din Banat; Dicţionarul toponimic al Banatului şiStructura imaginii în stilurile nonartistice ale limbiiromâne literare din secolul al XIX-lea. Au fost cer-cetări inedite, fie că s-au referit la spaţiul bănăţean,fie că l-au vizat pe cel naţional.

După laborioase anchete de teren, care au vizatpeste 60 de localităţi, primul proiect, Atlasul Bana-tului, a fost repartizat Institutului de Lingvistică şiIstorie Literară din Cluj-Napoca; în schimb, colecti-vului de aici i s-a încredinţat Atlasul Crişanei (dincare a apărut, după 1990, doar primul volum subegida institutului nostru, pentru următoarele benefi-ciar fiind institutul clujean), inversiune care a com-plicat inutil, fizic şi financiar, activitatea celor douăcolective. De altfel, bizareria s-a repetat în cazulDicţionarului general al literaturii române, cândcercetătorilor noştri le-au fost repartizate articoledespre mulţi scriitori bucureşteni, în timp ce desprenumeroşi autori bănăţeni au scris articole colegii dinBucureşti, cu toate dezavantajele (reciproce, presu-pun) ce au decurs de aici.

Celelalte două proiecte lexicografice privindspaţiul bănăţean au fost valorificate parţial, din ele

Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu” al Academiei Române,Filiala TimişoaraCrişu Dascălu*

*Profesor univ. dr, director, Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu”, Timişoara

49

apărând doar primele fascicole. Activitatea în cadrullor nu a putut fi continuată, din cauza destrămăriicolectivelor respective (pensionare, transfer etc.).

În schimb, cercetarea stilistică menţionată a fostdusă până la capăt, ea materializându-se prin apari-ţia în Tipografia Universităţii din Timişoara, între1977 şi 1986, a zece volume dedicate metaforei,comparaţiei, epitetului, sintaxei poetice şi versifica-ţiei. Acelaşi colectiv de stilistică a fost preocupat destudierea coeziunii şi coerenţei textului, precum şide teoriile textului, teme de mare importanţă pe planmondial în momentul respectiv, proiectul fiind valo-rificat prin apariţia volumelor Text, figură, coerenţăşi Text, figură, coerenţă. Bibliografie (ambele în1987).

După 1990, colectivul de cercetători revine înstructura Academiei Române, cu denumirea deInstitutul de Cercetări Socio-Umane (însumând 27de posturi, repartizate în trei departamente: istorieliterară, lingvistică şi istorie), denumire modificatăsuccesiv în Institutul de Studii Banatice (2007) şiInstitutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu”(2008). În structura actuală, institutul nu mai aredecât 11 posturi, dintre care trei CS I, două CS II,patru CS III, unul CS şi unul AC. Au titlul de doctoropt cercetători, iar trei sunt doctoranzi; doi sunt con-ducători de doctorat (arondaţi la alte instituţii). Din-tre cercetători, cinci sunt şi membri ai Uniunii Scrii-torilor din România, doi fiind recompensaţi cu pre-mii ale acesteia (Crişu Dascălu, pentru Încercareasupra bucuriei şi Bogdan Mihai Dascălu, pentruOpus nr. 1 pentru hârtie şi creion).

În ciuda acestei reduceri drastice de personal,cercetătorii s-au implicat în mai multe proiecte cucaracter naţional, coordonate de institutele de spe-cialitate din Bucureşti. Este vorba despre Dicţiona-rul general al literaturii române, ediţia I, pentrucare au fost redactate peste 160 de articole, şi ediţiaa II-a, pentru care au fost actualizate articolele dinediţia I şi s-au redactat alte 90 de articole, dintre care35 despre scriitori români din Voivodina, care suntrecuperaţi astfel într-un număr semnificativ pentrucultura naţională căreia îi aparţin. Celălalt proiecteste Dicţionarul etimologic al limbii române, pentrucare au fost redactate 240 de articole, predate întranşe anuale institutului coordonator, spre a fi inte-grate în volumele care au şi început să apară.

Colectivul de istorie a abordat cu precădere pro-iecte privind trecutul provinciei (Evul Mediu,perioada iluministă, epoca modernă şi cea contem-porană), cu scopul declarat (dar încă nefinalizat) dea se realiza o atât de necesară Istorie a Banatului (cu

colaborarea unor distinşi istorici din Cluj-Napoca,Bucureşti, Reşiţa şi Timişoara).

Paralel, a fost început un mare şi important pro-iect, atât pentru zona noastră, cât şi pentru culturaromână, în general: Enciclopedia Banatului, proiectgândit ca prim pas pentru viitoarea Mare enciclope-die română, de a cărei necesitate nu se va îndoinimeni. Lucrarea este structurată pe mai multe vo -lume, dedicate următoarelor domenii: literatura,istoria, biserica, presa, cultura, ştiinţa şi învăţă-mântul, economia. Este cercetat Banatul istoric,adică spaţiul situat între Mureş, Tisa, Dunăre, peîntreaga durată, începând cu Antichitatea şi până înanul 1919; pentru perioada ulterioară acestui an, seare în vedere exclusiv Banatul de Nord (sau româ-nesc), pentru cel de Sud (sau sârbesc) interesul fiindlimitat de aici înainte la comunitatea românească deacolo.

În acest an, va apărea primul volum, Literatura,care însumează peste 1000 de articole despre scrii-torii bănăţeni români, sârbi, germani, maghiari, slo-vaci, cehi, ucraineni etc., care au creat începând cusecolul al XVI-lea până în prezent. Acesta va oferi,astfel, o primă şi completă imagine a scrisului artis-tic dintr-o zonă multilingvistică. Întrucât ritmurilede redactare a celorlalte volume sunt diferite – elefiind determinate de cantitatea diferită a informaţii-lor şi de posibilităţile actuale, de asemenea diferite,de accesare a lor – ele vor apărea decalat.

Un alt proiect cu derulare continuă este Biblio th ecabanatica, în care sunt editate ştiinţific scrieri ale unorautori din Banat, începând cu secolul al XVIII-lea şipână în prezent, inclusiv lucrări ale unor membri aiAcademiei Române: Valeriu Branişte, Enea Hodoş,Traian Lalescu, Vasile Maniu, Traian Vuia etc. Încadrul acestui proiect, au apărut, sub autoritatea şti-inţifică a Institutului de Studii Bana tice „Titu Maio-rescu”, 35 de volume, dintre care amintim aici: Tra-ian Vuia, Le Banat (Timi shana)/Banatul (Timişana);Valeriu Branişte, Tabla de la Lugoj; Leonhard Böhm,Locuitorii Banatului/Die Bewohner des Banats; Ber-kesyi István, Istoria tipografiei şi a presei timişorene,Contribuţii la istoria ecleziastică a Banatului; PaulIorgovici, Observaţii de limba rumânească; AurelCosma Jr. Istoria presei române din Banat; EneaHodoş, Manual de limba română. Elemente de istorialiteraturii; Sever Bocu, Problema Banatului; MariaVertan, Sigiliile târgurilor şi localităţilor rurale dinBanatul istoric (1760–1919) etc. Sunt repuse astfel încirculaţie şi, implicit, la dispoziţia tuturor celor inte-resaţi, lucrări care nu mai există decât în mari biblio-teci (şi, uneori, nici măcar acolo).

50

Institutul nostru editează două publicaţii proprii:„Revista de studii banatice”, aflată la cel de-al V-leaan de apariţie, şi publicaţia online www.culturasico-municare.com (din 2007).

În realizarea proiectelor sale, institutul întreţineexcelente relaţii de colaborare cu Institutul de Cul-tură al Românilor din Voivodina (Zrenianin), cu In -stitutul de Balcanologie al Academiei Sârbe de Şti-inţă şi Arte, cu Seminarul de Romanistică al Univer-sităţii din Heidelberg, cu Institutul de Romanisticăal Universităţii din Viena, precum şi cu principaleleinstituţii de cercetare şi de învăţământ superior dinBucureşti, Cluj-Napoca, Arad, Reşiţa etc., cu careface schimb de publicaţii şi organizează manifestăriştiinţifice. Împreună cu aceşti parteneri s-au organi-zat peste 40 de simpozioane, conferinţe şi meserotunde, cu sute de participanţi din ţară şi din stră-inătate. O menţiune aparte merită colaborarea cuInstitutul de Cultură al Românilor din Voivodina, cucare am organizat alternativ, la Timişoara şi la Zre-nianin, simpozioanele „Istorie şi cultură în Banat”,„Literatura şi presa română din Banat” şi alte întâl-niri periodice, dedicate evocării unor personalităţiculturale din cele două spaţii.

Institutul nostru a fost desemnat reprezentant alpărţii române pentru proiectul Cercetări în arhivele şibibliotecile din România şi Serbia, prevăzut în acor-dul dintre Academia Română şi Academia Sârbă deŞtiinţă şi Arte, proiect în cadrul căruia a fost publicatălucrarea Inventarul arhivistic al registrelor de starecivilă din judeţele Caraş-Severin şi Timiş, în douăediţii (2010 şi 2011), care a fost lansat la Timişoaraşi la Arhivele Iugoslaviei din Belgrad.

În cei peste 50 de ani de existenţă a institutului,cercetătorii săi au publicat peste o sută de volumepersonale, care s-au bucurat de o foarte bună pri miredin partea specialiştilor români şi străini. Două din-tre aceste lucrări au fost recompensate cu premii aleAcademiei Române: Ioan Haţegan, Pavel Chinezu,în 1994 şi Bogdan Mihai Dascălu, Germanitatea şiliterele române, în 2008.

Mai trebuie menţionată legătura naturală cuBiblioteca Filialei noastre, în cadrul căreia institutuleste direct implicat în realizarea Bibliotecii Banatu-lui, un proiect care implică şi administrarea unorpreţioase donaţii de carte, manuscrise, corespon -denţă etc., făcute de urmaşii unor personalităţi, darşi de autori în viaţă.

Experienţa de până acum arată că vizibilitateainstitutului în plan naţional şi internaţional a fostasigurată, în primul rând, de cărţile şi studiile reali-zate integral de cercetătorii acestuia (indiferent dacăele au caracter regional ori naţional) şi mult maipuţin de proiectele realizate în colaborare cu insti -tute centrale, căci, în acest din urmă caz, contribuţi -ile noastre s-au anonimizat în contextul sintezelorrespective, atunci când acestea au apărut sau sunt încurs de apariţie. Nu înseamnă însă că nu vom conti-nua să fim preocupaţi şi de asemenea colaborări.

Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu” alAcademiei Române, Filiala Timişoara, face eforturiorganizatorice deosebite pentru a con serva, identi-fica şi perpetua valorile autentice ale spiritualităţiiromâneşti de pretutindeni şi ale celor din Banat înparticular şi de a coordona cercetarea umanistă înspaţiul bănăţean, antrenând la realizarea proiectelorsale un număr tot mai însemnat de personalităţi şti-inţifice şi culturale în calitate de colaboratoriexterni, şi de a valorifica rezultatele obţinute prinlucrări care să evidenţieze contribuţia acestei pro-vincii la istoria unitară a ştiinţei şi a culturii româ-neşti de pretutindeni.

51

Evocări

Istoria păstrează, în memoria ei nespus de capri-cioasă, unele figuri a căror actualitate este mereuvalabilă. Mesajul lor cognitiv şi axiologic se reînno-ieşte cu fiecare generaţie, cu orice individ sensibil lamoştenirea lăsată de înaintaşi. Este şi cazul luiMihail Kogălniceanu, de la a cărui naştere s-auscurs aproape două secole, fără ca legatul său socio-politic şi moral să sufere vreo diminuţie de seamă.Dim potrivă, s-ar putea spune că unele aspecte aleoperei sale au devenit mai pregnante, mai fecunde.

Această notă de prezenţă fertilă a sesizat-o, latimpul său, istoricul N. Iorga, surprins ca şi noi defaptul că marele său predecesor era atât de viu şi deactual, fiind în stare să lumineze, cu ideile şi acţiu-nile sale, lumea românească în curs de fasonaremodernă. Astfel l-au privit şi alţi istorici, între carese cade a fi menţionat aici G.I. Brătianu, care a ţinutsă-şi elogieze predecesorul, în anul 1943, la un secoldupă tipărirea faimosului Cuvânt introductiv la cursulde istorie naţională, text de înaltă valoare şi încăatât de actual.

Însă şi contemporanii săi mai vârstnici, între careGheorghe Asachi şi Veniamin Costachi, cărturari cuînalte misiuni, au ştiut a-l preţui de la început. Dinpleiada paşoptiştilor devotaţi cauzei naţionale, G.Bariţ, N. Bălcescu, Al. Papiu-Ilarian au avut pentruistoricul şi literatul Kogălniceanu o mare stimă, fiin-du-i aproape în multe acţiuni cărturăreşti sau civice.În mediul Junimii, se ştie, el era sesizat ca un pre-cursor respectabil, ca un prejunimist, unul pentrucare spiritul critic şi propensiunea axiologică contausuperlativ. Cel mai de seamă istoric format în acelmediu, A.D. Xenopol, i-a şi urmat exemplul, pe liniasintezei istoriografice şi a devoţiunii civice, succe-dându-i chiar în fotoliul de la Academia Română,unde l-a şi evocat ca pe o figură proeminentă a seco-lului ce tocmai se încheia, ilustrându-l pe mai multeplanuri.

A fost evocat, între timp, de savanţi cu faimă, deoameni politici, ca şi de dascăli care şi-au pusamprenta asupra şcolii româneşti. Nu este de mirarecă posteritatea l-a asociat şi plastic pe Xenopol,punându-i statuia alături de cea a lui Kogălniceanu,

în faţa Universităţii ieşene, prima fondată în Româ-nia modernă, de care amândoi şi-au legat numele. Cepoate fi mai semnificativ pentru o cultură ca a noas-tră decât faptul că la dezvelirea acelor statui a vorbit,prezentându-i în deplină cunoştinţă de cauză, tot unmare istoric, N. Iorga, pentru a le zugrăvi cum secuvenea efigiile. În cazul de faţă, se remarcă tocmaicaracterul viu şi actual al personalităţii lui Kogălni-ceanu, la patru lustri de la stingerea sa din viaţă.

Actualitatea ideilor sale a fost de atunci mereusubliniată de specialişti, ca şi de unii slujitori ai„umanioarelor”, preocupaţi şi ei de identificarea„căii regale” a culturii române, cum a numit-o Mir-cea Eliade, plasându-l în descendenţa lui Cantemirşi alături de Hasdeu, de Eminescu şi de alţi contem-porani mai tineri. Cum s-ar defini, rezumativ, sem-nificaţia lui Kogălniceanu, în zilele noastre, la unsfert de secol după implozia sistemului comunist dinRomânia şi din tot arealul dominat de sovietici înEuropa Est-Centrală?

Să notăm, în fugă, mai întâi faptul că biografia şiopera lui Kogălniceanu, fiu de boier mijlociu, născut

Kogălniceanu, mereu actualAcad. Alexandru Zub

52

la 6 septembrie 1817 şi stins din viaţă la 20 iunie1891, se suprapun, în linii mari, peste durata unuisecol de istorie, poate cel mai important din trecutulromânesc. În economia acelui secol, cu vocaţiesocială şi naţională deopotrivă, un analist inspirat îlplasa pe Kogălniceanu, la mijloc, dominator, ca „unbloc formidabil de stâncă”, de neocolit în orice ana-liză, sub orice unghi (O. Goga).

Din acel secol, care era şi unul al istoriei, lumeanoastră a moştenit realizări dintre cele mai mari,unele cu aportul masiv al lui Kogălniceanu, dar şiunele restanţe, judecate cu destulă asprime de cri -tică. Adept al unui evoluţionism moderat, organic,pe linia lui Friedrich von Savigny şi a hegelianuluiEduard Gans, el a ştiut să pună în valoare împreju-rările, oportunităţile, în orice ipostază şi să insiste,timp de câteva decenii, ca aghiotant domnesc, cadirector departamental, ca secretar de stat, ca minis-tru şi premier, în orice ipostază, punând în operă unprogram coerent de reforme, care în ansamblu audus la modernizarea instituţională a statului român.Le-a evocat el însuşi, lucid, sistematic, într-un dis-curs solemn la Academia Română, rostit la 1 aprilie1891, în prezenţa cuplului regal, când se împlineatocmai un sfert de secol de la instalarea monarhiei,coincidentă cu fondarea înaltului aşezământ de cul-tură. Dezrobirea ţiganilor, ştergerea privilegiilorbo iereşti şi emanciparea ţăranilor erau principaleleacte pe care Kogălniceanu a ţinut să le evoce cu aceaocazie, identificând corect imperativele social-poli-tice ale timpului său. Secularizarea averilor mănăs-tireşti şi împroprie tărirea clăcaşilor intrau în acelaşiproiect de justiţie şi armonie socială, inspirat dinreformele iniţiate în Germania de principii Stein şiHardenberg la începutul secolului XIX.

Scrierile sale au contribuit esenţial la progresulunor domenii din sfera umanioarelor, lucru estimatca atare şi de analiştii contemporani. „Histoire de laValachie, cuvântul de deschidere a cursului de isto-rie naţională, colecţia de cronici au contribuit laîntemeierea istoriografiei româneşti moderne. Pen-tru că a crezut în forţa reformatoare a ideilor,Kogălniceanu a ales presa şi tiparul ca principalmijloc de informare a opiniei publice şi de manifes-tare a activităţii sale politice şi culturale. În con-cepţia sa, literatura a reprezentat una dintre căilecele mai importante de redeşteptare naţională aromânilor şi de transformare a organizării sociale”(L. Volovici, în DGLR, 2005, p. 782).

Revistele „Dacia literară“, „Arhiva românească“,„Propăşirea“, „Steaua Dunării“, corpusul narativ

Letopiseţele Ţării Româneşti (extins apoi la Croni-cile României), Fragments tirés des chroniques mol-daves et valaques, instrucţiunile, circularele, notelediplomatice din timpul ministeriatului său la ex -terne, discursurile rostite în parlament, mai ales închestiunea Dunării, iată câteva articulaţii caracteris-tice ale universului său politic şi cultural. Scrierilesale au fost editate în anii din urmă într-un corpus deopere la care au contribuit, între alţii, Dan Simonescu,Al. Zub şi Georgeta Penelea-Filitti, fără a se ajungeînsă la o restitutio in integrum.

Aprecierea făcută de G. Călinescu pe seama ope-rei acestui „mesianic pozitiv” se cuvine a fi repro-dusă, aici, în loc de încheiere: „Rolul de căpetenie allui Kogălniceanu e de a fi avut spirit critic, atuncicând lumea nu-l avea; şi de a-l fi avut în formă con-structivă, ardentă, fără sarcasm steril. Peste tot, înprogramele revistelor, redactorul ştie ce vrea. Dacialiterară se cheamă aşa (spre deosebire de perfidaAbeille Moldave a lui Asachi) fiindcă, făcând abs-tracţie de loc, vrea să se îndeletnicească cu produc-ţiile româneşti fie din orice parte a Daciei”.

Ca istoric şi literat, ca îndrumător cultural şijurist, ca om politic şi diplomat, în orice ipostază l-amprivi, Kogălniceanu ni se dezvăluie ca un spirit mul-tilateral şi sensibil la nevoile comunităţii din străve-chea Dacie, care a devenit, sub ochii săi şi cu apor-tul său, România modernă. Sunt atâtea motive să-ireactualizăm mereu viaţa şi faptele, în chiar spiritulce i-a călăuzit lui însuşi acţiunile creatoare într-oepocă decisivă pentru comunitatea noastră.

53

Vasile Vasile*

Reflectarea martirajului Sfinţilor Brâncoveni în creaţia populară

Cultura românească a reflectat aşa cum se cu vinepe reprezentanţii marcanţi ai istoriei, care s-au do -vedit preocupaţi de propăşirea neamului în frunteacăruia s-au aflat. Conştiinţa populară românească areţinut şi transformat în fapte artistice momentelereprezentative ale trecutului istoric al neamului.Suficient să ne gândim la chipurile de ctitori de pepereţii lăcaşurilor de cult din toată ţara şi din Răsă-ritul ortodox, în primul rând din Muntele Athos,printre ei, la loc de cinste, situându-se cei doi sfinţivoievozi, Ştefan cel Mare şi Neagoe Basarab.Numele celui dintâi a pătruns în cultura populară şiîn creaţii de factură cultă: literatură, sculptură, pic-tură, arhitectură, muzică, aşa cum am arătat într-unstudiu din urmă cu peste trei decenii1. Ctitoriilecelui de-al doilea voievod român intrat în rândulsfinţilor au făcut obiectul unui serial mai recent,consacrat îndeosebi celor din Muntele Athos2.

„Cel ce pentru dreapta credinţă şi pentru neamte-ai învrednicit a suferi moarte de martir împreunăcu fiii tăi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi cu sfet-nicul Ianache”, dreptcredinciosul Voievod Constan-tin rezumă sacrificiul domnitorului în troparul luiConstantin Brâncoveanu şi surprinde esenţa marti-riului său în doar două elemente esenţiale: credinţaortodoxă şi neamul. Textul troparului, ca şi al con-dacului, este însoţit de înveşmântări melodice adec-vate de cântăreţ, pe structura podobiei închinatămartirilor, dar au generat şi variante însoţite de nota-ţie muzicală psaltică datorate lui Ion Gavrilă şiSebas tian Barbu Bucur, varianta acestuia din urmăfiind armonizată pentru cor mixt de Marin Velea.

Voievodul era descendentul localităţii Brânco-veni, de lângă Slatina, şi urmaş al lui Matei Basarab,iar după mamă, de viţă împărătească, apreciat sluj-baş al lui Şerban Cantacuzino, cel care-i încredin-ţează la moartea sa pecetea domnească, lăsându-i culimbă de moarte tronul.

Meritele culturale ale domnitorului valah, Con-stantin Brâncoveanu, au fost evidenţiate în lucrări

de specialitate, el dând numele stilului „brâncove-nesc” în arhitectură, în special în cea bisericească,cu excepţionalele sale ctitorii, mănăstirile Hurezi,Sâmbăta, Surpatele, Polovraci, Turnu, Brâncoveni(„zidită din temelii”), Biserica Sf. Gheorghe dinBucureşti (unde au fost aduse în secret şi înmor-mântate rămăşiţele pământeşti ale domnitorului),schitul Mamul etc. În ctitoria de la Hurezi, mitropo-litul scriitor Bartolomeu Anania vedea „amploareaşi măreţia geniului brâncovenesc”3, iar istoriculAlexandru Duţu lansa, încă în 1989, sintagma„modelul cultural brâncovenesc”4.

Fig. 1 Gravură reprezentând pe Constantin Brâncoveanuşi pe cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Mateiudin „Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia“,Veneţia, 1718

*Muzicolog, critic muzical

54

În pragul veacului al XVIII-lea, Brâncoveanu aînscris ţara sa printre „focarele din care iradia lu -mina culturii în tot Răsăritul ortodox, oprimat substăpânire turcească”, din cele cinci tipografii aleţării (Bucureşti, Buzău, Snagov, Râmnic, Târgo -vişte), care „lucrau neîntrerupt în ţară gândurilemilostive ale domnului român şi ale harnicilor lorprelaţi”, cărţile îndreptându-se „până către arabiidin Siria (...) până la ivirii din munţii Caucazului”5.

Dintre nenumăratele ctitoriri culturale – cele maimulte realizate chiar cu cheltuiala proprie – ale celuiconsiderat „domn şi mare oblăduitor din mila luiDumnezeu a toată Ţara Românească”, aşa cum esteapreciat în Manuscrisul Românesc, 2604, BAR, tre-buie amintite măcar câteva dintre cele mai impor-tante: Psaltirea din 1697, din care am citat succintacaracterizare, reiterată în multe alte documente,urmată de traducerea Patericului din 1699, undevoievodul este numit „domn a toată Ţara Româ-nească şi a părţilor de peste munţi”; la mănăstireaBrâncoveni se rescrie Viaţa Sfântului Nifon şi Molit-velnicul slavo-român; la Hurezi se traduce, în 1696,Mântuirea păcătoşilor, se scrie Rânduiala botezăriiereticilor şi a păgânilor ce trec la ortodoxism; în1698, se realizează mai multe versiuni ale TâlcuiriiApocalipsei, în 1700 se scrie „pre românie” Floareadarurilor, după o variantă grecească din Athos; sescriu mai multe Vieţi ale sfinţilor; se traduc Cuvin-tele lui Efrem Sirul; în 1699, la Curtea de Argeş, secaligrafiază Mărgăritarele lui Ioan Zlataust „cuporunca şi cu toată cheltuiala lui Constantin Brân-coveanu”; în 1711, la Sâmbăta, popa Bucur traducePsaltirea şi exemplele ar putea continua. Din po -runca lui Brâncoveanu, Antim Ivireanul tipăreşte laSnagov, în 1701, Liturghierul greco-arab şi pentru

pomenirea lui şi a familiei sale, ieromonahul Caliniccaligrafiază Liturghierul grecesc.

Numele său apare în multe dintre pomelnicelemănăstirilor şi bisericilor care au beneficiat de milaşi dărnicia domnească şi, în timpul său, mitropolitulAntim Ivireanul publică Octoihul (două ediţii),Liturghierul (două ediţii), Molitvelnicul (două ediţii)şi Ceaslovul. În timpul lui, în 1694, ia fiinţă Acade-mia grecească din Bucureşti. Toate acestea au fostrezumate în formularea: „protector al tiparului şişcolii din Ţara Românească”. De numele lui seleagă monumentala Psaltichie rumănească a luiFilothei sin Agăi Jipei, din 1713, dedicată domnito-rului şi ajunsă într-o copie în Athos, prezentată încatalogul manuscriselor muzicale din MunteleSfânt6 şi restituită în colecţia Izvoare ale muziciiromâneşti.

Domnitorului i-a fost dedicat polihronionul – cese găseşte pe filele 267-269, din Manuscrisul gre-cesc nr. 564 din Biblioteca Academiei

pentru Domnitorul Ungrovlahiei, închinat lui Con-stantin Brâncoveanu, cum crede bizantinologulGheorghe Ciobanu, care prezintă creaţia în notaţiedublă, cucuzeliană şi guidonică, în volumul Muzicăinstrumentală, vocală şi psaltică din secoleleXVI–XIX, din 1978, pp. 117–118, respectiv 124–126, din care preiau aici doar începutul (fig. 3).

Bizantinologul citat atribuie cântarea ieromona-hului Athanasie, dascăl al unui discipol român:

al cărui nume se găseşte pe partea de jos a filei pecare este scrisă cântarea.

Un loc aparte l-a ocupat voievodul, de la a căruimonstruoasă asasinare comemorăm trei secole, prin-tre eroii de balade şi printre personajele obiceiurilorcu caracter muzical-teatral de Anul Nou, în fruntesituându-se piesa-colind Brâncovenii, Jocul cu Con-stantinul sau Cântare şi vers la Constantin, desprecare s-a crezut multă vreme că ar fi pătruns şi s-ar fipăstrat doar în Transilvania. Piesa muzical-teatralăpare a fi o sinteză de factură populară, cu contribu-ţii ale unor dieci anonimi, ce adună elemente ale maimultor specii folclorice: legende, balade, colinde şicântece de stea, Vicleim, teatru haiducesc, toate ali-mentate din memoria unor preţioase documente,aflate încă în manuscrise, precum şi din circulaţiaorală. Cercetările originii şi evoluţiei manifestăriiteatrale a Brâncovenilor au fost centrate în modprioritar pe trasee literare, puţine oprindu-se şi asu-

Fig. 2 Tabloul votiv al Mănăstirii Hurezi – Familia Brâncoveanu

55

pra celorlalte laturi, chiar dacă atât practica popu -lară, cât şi unele documente – prezentate mai jos –evidenţiază participarea celorlalte arte, asigurând unsincretism exemplar: costumaţia, arta dramatică şi,nu în ultimul rând, muzica.

Cele mai multe investigaţii au urmărit legăturiledintre cronicile în proză sau rimate ale îngrozitoare-lor fapte petrecute în urmă cu trei secole cu oglindi-rea lor în creaţia populară.

Au fost neglijate însă cel puţin două dintre ele men -tele esenţiale ale piesei, care ar fi putut furniza dateim portante pentru conturarea specificului şi a evoluţieimanifestării: legăturile ei cu colinda şi cu Vicleimul.

Trecând peste calendarele în limba română şigreacă, unele purtând note personale ale voievodu-lui martir şi peste cele ce conţin proprii însemnări detaină, putem urmări posibilele surse ale colindei,baladei şi teatrului popular, având ca subiect marti-rajul din urmă cu trei veacuri, în cele trei categoriide documente, evident, cele mai importante fiindcele din ultima categorie: cronicile oficiale, croni -cile anonime şi cronicile rimate.

Cronica oficială a lui Radu Greceanu s-a bucuratde o multiplicare neobişnuită. Majoritatea variante-lor acestei cronici, în bună parte copii fragmentareîncadrate în diverse miscelanee, se referă la momen-tele cuprinse între anii 1688 – începutul domnieimartirului – şi anii ce diferă de la un document, saude la un grup de documente, la altul, momentul tra-gic din 1714 lipsind. Aşa se prezintă cele mai multedintre documentele din diferite biblioteci, intitulateaproape în acelaşi fel: Începătura istori(e)i vieţii

luminatului şi prea creştinului, domnului Ţării Ro -mâneşti Io Co(n)s(an)d(in) B(râncoveanu) BasarabVo(ie)vod. O posibilă grupare pentru cercetări vii -toare a manuscriselor din Biblioteca Academiei şidin alte fonduri, conţinând cronica lui Radu Greceanu,ar fi următoarea (gruparea are în vedere ordonareadupă criteriul cronologic): anul începutului şi sfârşi-tului cronicii consacrate lui Brâncoveanu. Pentrueconomie de spaţiu, citez mai întâi manuscrisele dinfondul BAR, la care nu mai menţionez această apar-tenenţă, înţeleasă de la sine, urmate de celelalte, lacare precizez numele fondului, pentru a evita confu-ziile): 1688–1689: Manuscrisul Românesc 1817;1688–1690: Manuscrisul Românesc 1321; Manu -scrisul Românesc 2150; Manuscrisul Românesc3404; 1689–1693: Manuscrisul Românesc 465;1690–1694: Manuscrisul 52 din Muzeul din Craiova;1688–1696: Manuscrisul Românesc. 284; 1696:Arhiva Bisericii Negre din Braşov cota IV F–180, înlimba germană; 1690–1696: Manuscrisul Românesc5022; 1688–1697: Manuscrisul Ro mânesc 180;1688–1699: Manuscrisul Românesc100; Manuscri-sul Românesc 121; Manuscrisul Românesc 327;Manuscrisul Românesc 2455; Manuscrisul 59 şi142, din Biblioteca Academiei, Filiala Cluj-Napoca,din fondul Blaj; 1688–1707: Manuscrisul Românesc1350, Manuscrisul Românesc 5463; BibliotecaNaţională din Bucureşti Manuscrisul 2/956, o copieîn limba germană; Arhiva Bisericii Negre din Bra-şov, Manuscrisul IV F–37, IV F–33 (copie 1727, deJohann Filstich, ultimele două în limba germană,semnalate de I. Crăciun şi A Ilieş7; 1688–1714:

Fig. 3 Incipitul „Polihronionului“ închinat lui Constantin Brâncoveanu

56

Manuscrisul Românesc 548.Am insistat asupra perioadelor de care se ocupă

fiecare dintre aceste preţioase documente, pentru aevidenţia faptul că nici nu se poate pretinde unorcronicari să se refere la sfârşitul tragic al erouluimartir, deoarece relatează fapte anterioare. Singuraexcepţie o reprezintă ultima versiune din BibliotecaAcademiei. Cronica în discuţie s-a bucurat de maimulte ediţii, cele mai însemnate fiind cele dinMagazinul istoric pentru Dacia, II, realizată deNicolae Bălcescu şi August Treboniu Laurian, Cro-nicarii Tierrei Româneşci, volumul II, Bucureşti în1847, şi cea din 1906, Radu Greceanu, Viaţa luiConstantin Vodă Brâncoveanu cu note şi anexe deŞtefan D. Grecianu, Bucureşti.

Cronica anonimă a Ţării Româneşti, sau Cro nicabrâncovenească, de la 1688, înainte (1688–1716),este păstrată în mai multe variante (cele mai multefragmentare), în Biblioteca Academiei Române:Manuscrisul Românesc 441 (din care lipseşte înce-putul), Manuscrisul Românesc 3417 (la fel incom-pletă), Manuscrisul Românesc 3441 (cu unele lip-suri), precum şi în cea din Filiala Cluj-Napoca a Aca-demiei Române, Fondul Blaj, Manuscrisul nr. 53 (deasemenea incompletă, dar, în mare, se referă laaceeaşi perioadă, 1688–1714) şi o variantă menţio-nată de I. Crăciun şi A. Ilieş, care inventariază înaceeaşi categorie Manuscrisul 718 din Muzeul Ro -mâno-Rus8.

Dintre ediţiile tipărite ale acestui importantdocument istoric, trebuie amintite: cronica brânco-venească Istoria Ţierei Româneşci de la anul 1689încoace, publicată în volumul V din Magazinul isto-ric pentru Dacia”şi ediţia din 1959, întocmită deConstantin Grecescu.

Varianta care ne interesează în mod special, fiindlegată de ceea ce urmărim aici, este cronica rimată,cuprinzând în majoritatea cazurilor, fragmente aleStihurilor despre uciderea lui Constantin Brânco-veanu, 1714 şi întâlnită în următoarele documentedin acelaşi fond al Bibliotecii Academiei Române:Manuscrisul Românesc 21, Istori(i)e Mări(e)i sale,lui Constandin vodă Brâncoveanul, domnul ŢăriiMunteneşti, care s-au tăet(u) de înpăratul otomani-lor, la anul 1730 noemv(rie) 15. Documentul arefoarte multe asemănări cu Manuscrisul Românescnr. 4730, caligrafiat la începutul secolului al XIX-lea, care cuprinde Discăpăţinarea lui Const(antin)vodă Brâncoveanu şi fragmente din stihurile referi-toare la uciderea lui Grigore Ghica şi a boierilorCuza şi Bogdan. O copie evidentă este şi cea dinManuscrisul Românesc 1344, un miscelaneu scris în

secolele al XVIII-lea–al XIX-lea, în care reapare şiIstori(i)a Mări(e)i sali, lui Co(n)s(tan)din Brânco-vanu, domnul din Bucureşti, cari s-a(u) scris, 1730,încheiată cu cele două versuri: „S-au făcut acestcorban/ În vreme de ramazan” şi drama uciderii luiGrigore Ghica (conţinutul nu a fost semnalat deGabriel Ştrempel, care menţionează că filele respec-tive conţin doar „stihuri”)9.

Istoria lui Constantin vodă cel Bătrân este inte-grată, fără a respecta despărţirea în versuri, în Ma -nuscrisul Românesc 1629, un miscelaneu copiat în adoua jumătate a secolului al XVIII-lea, de IoniţăPopa, în Moldova. Manuscrisul Românesc 2150BAR, care a circulat în zona Branului, cuprinde şi elIstori(i)a lui Co(n)standin vod(ă) Brâncoveanul, şiîn ea întâlnim modificarea textului colindei O, cepoveste (sublinierea autorului studiului) minunată,/Auzită în lumea toată…, I. Crăciun şi A. Ilieş omi-ţând iniţialele, scrise cu alte caractere de litere10.

Miscelaneul, reprezentând o copie a unui docu-ment mai vechi, realizată în 1809, Manuscrisul Ro -mânesc nr. 3078, a trecut prin mâna lui Mihai Emi-nescu şi Titu Maiorescu, aşa cum reţine şi catalogullui Gabriel Ştrempel11.

Listei de mai sus, a copiilor stihurilor, trebuieadăugate Manuscrisul Românesc nr. 3049, datat însecolele al XVIII-lea–al XIX-lea, tot un miscelaneu,în care sunt doar 26 dintre Stihurile despre uciderealui Constantin Brâncoveanu şi Manuscrisul Româ-nesc nr. 4171, datat între 1843–1844, în care apare,alături de alte colinde şi cântece de stea, O pricinăminunată, cu statut de refren pentru o cântare dedi-cată Fecioarei Maria (f. 22v), dar şi Verşul lui Con-stantin Vodă (f. 39v). Manuscrisul a fost prezentatdoar de Gabriel Ştrempel, care precizează că a fostscris la Sibiu12 (din catalogul lui I. Crăciun şi A.Ilieş lipsind), apoi Manuscrisul Românesc nr. 3477,provenind din biblioteca mitropolitului IosifNaniescu, datând din prima jumătate şi mijloculsecolului al XIX-lea, în care întâlnim fragmente dinIrozi, având ca personaje pe craii Melchior şi Bal-thazar, iar pe filele 1–8v este copiat Cântecul luiConstantin Vodă de la Bucureşti, care debutează cucolinda amintită, O pricină minunată, elementesem nalate, la fel, numai de Gabriel Ştrempel13.Cântecul lui Constantin Vodă se încheie cu urareaspecifică manifestărilor de Crăciun şi Anul Nou.

„De acum până-n vecieMila Domnului să fie, Amin!”O altă copie a stihurilor în discuţie se găseşte în

varianta din Biblioteca Academiei, Filiala Cluj-Na -poca, din fondul Blaj, nr. 9, ce ar putea fi copia pre-

57

zentată de N. Comşa, care menţiona un „codice reli-gios şi istoric” din fondul Bibliotecii din Blaj, pecare-l datează în 179414 şi în care este scrisă Is -tori(i)a lui Constandin vod(ă) Brâncoveanu, în cechip sau adevărat miercuri în sâmbăta (probabilsăptămâna) cea mare, de lângă Paşti l-au lu(o)at,caligrafiată de Nicolae Olariu. I. Crăciun şi A. Ilieşadaugă un document asemănător aflat în fondulArhivelor Statului din Budapesta, GuberniumTransylvaniae, Manuscrisul 345, anexa 9, f, o copiede la mijlocul secolului al XVIII-lea15, al cărei final(titlul lipseşte), confirmă statutul de urare al specta-colului literar-muzical:

„De acum până-n vecieMila Domnului să fie!”Aceiaşi cercetători includ în repertoriul lor şi

Manuscrisul Românesc nr. 4256 din BibliotecaNaţională din Bucureşti (fostă Centrală de Stat)16,unde se găsesc doar fragmente copiate la începutulsecolului al XIX-lea din stihurile referitoare la uci-derea lui Grigore Ghica şi a boierilor Cuza şi Bog-dan, singurul element comun cu versurile Brâncove-nilor fiind cel din finalul variantei ManuscrisuluiRomânesc nr. 4730: „S-au făcut acest corban/ Învreme de ramazan”.

Unora dintre aceste versiuni le vor fi consacratestudii speciale, ce vor fi amintite în continuare, dato-rate cercetătorilor Grigore Creţu, Ion Bianu, TudorPamfile şi Ioan Lupaş, I. Crăciun şi A. Ilieş şi decare a beneficiat şi prezentul demers.

Versiunea din Manuscrisul Românesc 2150BAR, confirmă caracterul augural al manifestării, lasfârşit trupa adresând gazdelor urarea: „Şi toţi săs(e) jelească,/ Ca în ceruri să s(e) slăvească,/Dumn(e)zeu să-l pomenească”. Miscelaneul – legatîn două volume – atrage atenţia şi prin faptul căadună, alături de cro nica rimată, Letopiseţul canta-cuzinesc, cronica lui Greceanu şi forma rimată a uci-derii lui Grigore Ghica.

Ion Muşlea susţine, cu exemple concrete, legă-turile variantelor transilvănene ale Brâncovenilor cucronica lui Gheorghe Şincai, care a preluat multeelemente din lucrarea lui Antonio del Chiaro şi dincronica lui Băleanu17.

Foarte interesant apare faptul, nesemnalat pânăacum, că toate documentele ce conţin cronica ri matăa groaznicei crime din 1714 au în cuprinsul lor tex-tul colindei O pricină minunată, melodie cu care de -butează manifestarea muzical-teatrală.

Melodia cântecului de stea, considerată de uniietnomuzicologi mai apropiaţi de timpurile noastre,colindă, O pricină minunată, a trecut prin mâna unor

muzicieni de talia lui Anton Pann, Ştefan Bazilescu,Gheorghe Cucu, I.D. Petrescu, George Breazul, IoanR. Nicola, Gheorghe Ciobanu, Alexie Buzera etc.

După ceea ce se ştie până în prezent, prima con-semnare a melodiei ce va fi integrată în ţesăturaspectacolului Brâncovenilor, O pricină minunată,aparţine lui Anton Pann şi ea e întâlnită şi ca melo-die de bază a unor variante ale baladei (fig. 4). Latimpul la care cunoaşte şi consemnează melodia„finul Pepelei cel isteţ ca un proverb”, ea este cân-

Fig. 4 O pricină minunată – glasul I, Cântarea a 10-a(din Anton Pann, Cântece de stea sau Versuri ce să cântăla Naşterea Domnului [...]), A patra oară tipărite, cu adaosde cântece morale, Bucureşci în tipografia sa, 1848, pp.44–45, textul şi p. 93, melodia.

58

tec de stea (fiind integrată în culegerea de gen, din1830) şi nu conţine nicio aluzie la martirajul luiBrâncoveanu, dovadă că la acea vreme nu se produ-sese cununia lui cu manifestarea teatrală – sau n-afost cunoscută de Pann sub această formă – în careO pricină minunată va deveni numărul de bază almanifestării, realizând o legătură a dramei martirilorBrâncoveni cu piesa centrată pe ceea ce psalmistulnumise „vanitas vanitatis” („deşertăciunea deşertă-ciunilor”), temă apărută şi în alte colinde, mai alesîn cele eshatologice.

Dovada cea mai convingătoare a circulaţiei melo-diei o găsim în manuscrisele în care apare şi care auajuns şi la comunităţile monahale din Athos: „Mathi-matarul ce coprinde în sine mathimi la privegherilestăpâneşti, ale Maicii Domnului şi ale altor sfinţi,după cum arată tabla de materie şi alte cântări vesă-litoare, compunere a feluri de dascăli, din care multesunt compusă de părintele Nectarie S(c)himonahul,protopsaltul Sfântului Munte, din sfântul schit româ-nesc numit Prodromul, unele compusă, iar altele tra-dusă de s(finţia) sa, iară unele compusă şi altele tra-duse de s(finţia) s(a) părintele Gherondie Ieroschi-monah, dascălul m(i)eu de musichie; s-au scris demine păcătosul şi mai micul între ierodiaconi, la anul1899, fevruarie, 25, Isihie Ierodiaconul Petrescu(Cârjanu), f. 139v şi Cântări veselitoare de stea dinCartea de cântări ce se numeşte chinonicar, are întrusine feliuri de cântări, mai mult chinonice pentruduminici şi pe la toate praznicele, mathimi, irmoase,cratimi şi alte cântări frumoase, compuneri a feluride dascăli. S-au prescris de mine, mai micul întremonahi, Iacob Monahul prodromit, la anul 1883,decembrie 12”, pp. 159–159v, codice prezentate îndetaliu în recentul volum consacrat tezaurului muzi-cal românesc din Athos18 (fig. 5).

Este cert că un caligraf român athonit a copiatsemnele melodiei şi textul lui Pann, adunându-le peo singură pagină. Investigarea documentelor relevăcontextul în care apare colinda în discuţie, printreacele „cântări vesălitoare la Naşterea Domnului”,după altele, la fel de cunoscute: Moisi şi cu Aron,La nunta ce s-a-ntâmplat, Doamne Iisuse Hristoaseetc.

Încadrarea melodiei în categoria cântecelor destea, doar amintită de numeroşi cercetători şi limi -tată la conţinutul literar, separat de partea muzicalădin documente anterioare, nu corespunde criteriilorgenului: funcţionalitate, structură arhitectonică,modalitate de prezentare de către trei băieţi însoţiţide steaua simbolizând astrul apărut odată cu naşte-

rea „Noului Împărat”, astfel că O pricină minunatăeste mai curând colindă, şi aşezarea ei în cadrulmanifestării confirmă o funcţionalitate apropiatăspectacolului teatral, repetat la fiecare gospodărie asatului dispusă să primească trupa.

Analiza mai atentă a acestei colinde poate fur -niza elemente peremptorii pentru stabilirea genezeişi evoluţiei Brâncovenilor. Mi se pare important dereţinut frecvenţa cu care apare textul colindei înmanuscrisele din fondul Bibliotecii AcademieiRomâne, prezentate mai sus, în multe fiind caligra-fiată singură, ceea ce ne ajută să propunem inversa-rea descendenţei: nu „colindul este un fragment ruptdin cântecul lui Constantin vodă”, cum credeaNicolae Cartojan19, ci colinda a fost inclusă întrecântările de stea şi apoi s-a integrat în Brâncoveni.

G. Dem Teodorescu transcrie două versiuni lite-rare de câte 20 de strofe, care nu fac nicio aluzie lamartiriul Brâncovenilor, deşi antologia conţine foartemulte balade antiotomane20, asimilată apoi ca piesămuzical-teatrală „cântarea a cincea” din Vicleim,cum apare în aceeaşi culegere a lui G. Dem Teodo-rescu şi cum este amintită apoi în ampla istorie ateatrului, a lui Teodor T. Burada, carte publicată în1915 şi republicată după şase decenii, cu precizareaautorului că manuscrisul din care a preluat textul arfi fost scris pe la 186021. Atrage atenţia observaţiapertinentă a aceluiaşi istoric literar, Nicolae Cartojan,referitoare la Vicleim, dar valabilă şi pentru Brânco-veni: „Aproape toate părţile cântate ale trupei, adică

Fig. 5 O pricină minunată din Mathimatarul de la Prodromu, nr. 402, f. 139v

59

a şasea parte din urzeala Vicleimului moldovenescsunt astfel cântece de stea preexistente”22.

Primele versuri, intrate, probabil, în unele ca zuri,cu melodii cu tot – transmise în formă orală – printrenumerele piesei Brâncovenii, se referă, şi într-un cazşi într-altul, la deşertăciunea vieţii omeneşti:

„O, pricină minunatăCe au fost în lumea toată,Di’nceput şi din vecie,Precum şi la carte scrie!Că-i lumea înşelătoareŞi foarte îi trecătoare,De-i face şi-i amăgeşteŞi pre toţi îi prilăsteşte…”Abia prin versul al 21-lea din varianta publicată

de Tudor Pamfile, începe nararea dramei domnito-rului martir:

„Precum iată c-au privitLa Constantin Vodă ce-au domnitLa ani douăzeci şi şasă...”23Integrându-se, cu notele sale specifice, în reper-

toriul manifestărilor de teatru şi muzică practicatede Crăciun şi de Anul Nou, Brâncovenii au căpătatacelaşi caracter de felicitare şi urare. I-au înlesnitaceasta, în primul rând, numerele muzicale consti-tuite din colinde şi cântece de stea, unele cu tentăobişnuită, dar altele cu tematică istorică sau filoso -fică, între care locul central îl deţine O pricină minu-nată, amintită mai sus.

Însuşi istoricul literar care a aprofundat piesaBrâncovenii, Nicolae Cartojan, a apelat la variantalui Anton Pann, pentru ilustrarea debutului ei înforma tipărită şi semnalează apropierea dintre textulpannesc şi cel din Manuscrisul nr. 4730 BAR.

Pe lângă prezenţa în cele ce vor fi recunoscute caviitoare specii ale folclorului – legende, colinde,balade, cântece de stea, sămânţa subiectului va găsivecinătatea teatrului religios şi legăturile Brâncove-nilor cu Vicleimul pot furniza argumente pentru sta-bilirea originii şi cristalizării specificului manifestă-rii folclorice, colinda amintită găsindu-şi locul cuve-nit în ambele manifestări de teatru popular, daravând şi o existenţă de sine stătătoare. Apropierea deVicleim s-a produs uşor, datorită similitudinii esen-ţei dramatice. Cei 14 000 de copii nevinovaţi ucişide tiranul Irod îşi găseau echivalenţi, peste veacuri,în cei patru feciori ai domnitorului valah, în sfetni-cul lui şi în însuşi Brâncoveanu, toţi nevinovaţi şiucişi într-un spectacol monstruos, a cărui atrocitate afost reţinută nu numai de poporul din mijlocul că ruiaproveneau martirii, ci de întreaga creştinătate.

La un alt act de cruzime feroce, de origine bi -blică, face referire şi cel de-al XII-lea icos al Acatis-tului martirului român: „Precum s-a bucurat Iro -diada la vederea capului Sfântului Ioan Botezătorul,aşa s-au bucurat păgânii văzând capul tău pestecapetele fiilor tăi; şi precum ucenicii au luat trupullui Ioan şi l-au îngropat cu cinstea cuvenită, aşa ceimiluiţi de tine au pescuit trupurile voastre din apeleBosforului şi le-au aşezat cu cinste în MănăstireaHalki, cea împodobită de tine, iar noi îţi aducemcântări ca acestea…”

Chiar şi balada era cântată, nu recitată, cum lasăa se înţelege, sau nu precizează unii filologi ce ig -noră latura muzicală a speciei, dar melodiile ei auajuns până la noi, bucurându-se de o mare circulaţie,mai ales în ultima vreme, în interpretări ale unorgrupuri monahale sau bisericeşti, din păcate putân-du-se reproşa unora dintre acestea o puternică ten-dinţă de uniformizare a „versiunilor”, de a exagera tea -tra lizarea lor şi mai ales neprecizarea sursei melodiilor.

În esenţă, este vorba despre trei melodii carealternează, fiind dublate şi de recitative specificegenului, deşi fondurile arhivistice, neinvestigate deinterpreţi, conservă mai multe. Dacă într-una dintrecele trei melodii pot fi identificate elemente stilis ticespecifice muzicii turceşti, celelalte două sunt melo-dii de colindă, prima fiind chiar O pricină minu nată,îmbrăcând însă alte versuri, cele mai multe din cule-gerea lui Vasile Alecsandri. Textul este mult redus şiinsistă pe invitaţia sultanului Ahmet – însoţit lamasacru, de vizirul Agin Ali paşa, „băutorul desânge” – de a-şi cruţa odraslele prin trecerea la ma -ho medanism, condiţionare refuzată cu multă dem -nitate şi spirit de sacrificiu de martirul secolului alXVIII-lea.

Aşa cum scria Nicolae Cartojan, „tragedia deca-pitării lui Brâncoveanu, a ginerilor (a ginerelui –nota îmi aparţine) şi copiilor săi, pe ţărmul Bosfo-rului a înfiorat întreaga creştinătate. Vestea a stră-bătut ca fulgerul în Occident şi a fost notată cugroază de ziarele contimporane”24. Este citat dindocumentele Hurmuzaki scrisoarea ambasadoruluifrancez de la Constantinopol către Ludovic al XIV-lea, în care faptul este considerat o cruntă barbarie:„Les Turcs même ont trouvé beaucoup de barbarieet de férocité dans cette action”25.

Cum era şi firesc, spiritualitatea populară a dove-dit o maximă receptivitate faţă de spectacolul îngro-zitor, cronica anonimă şi apoi colinda, balada şimanifestarea dramatică imortalizând nu numaiodioasa crimă, dar şi urmarea, aruncarea trupului

60

mucenicilor în mare: valurile s-au aprins şi au ars treizile şi trei nopţi, aşa cum era blestemul martirului:

„Ah! Din ceriu un foc să cadă, Pe voi pe toţi să vă ardă, S-au făcut acest corban26În vreme de ramadani!”Cum citim pe fila 6v a Manuscrisului Românesc

nr. 4730. În Manuscrisul Românesc nr. 3078 BARblestemul este mai cizelat, din punct de vedere lite-rar, ceea ce ar putea ajuta la stabilirea unei ordonăricronologice a documentelor care-l conţin:

„Foc din cer să se sloboază,Pre voi păgâni să vă arză!”Dintre cercetătorii Brâncovenilor, ca manifes -

tare teatrală, doar doi au apelat la muzicieni pentru aconsemna echivalentul muzical al dramei: NicolaeCartojan îi solicită bizantinologului I.D. Petrescutranscrierea colindei O pricină minunată, din culege-rea lui Anton Pann şi Ioan Muşlea – care realizeazăşi transcrierea fonetică a textului – propune folclo-ristului Ioan R. Nicola înregistrarea şi transcriereanumerelor muzicale găsite la Cavnic. Celelalte ver-siuni nu au notată muzica numerelor specifice, carear fi putut oferi elemente definitorii pentru multeaspecte ale piesei: origine, rădăcini, circulaţie, alter-nanţa text vorbit, recitat, text cântat etc., elemente cerămân, în majoritate, la faza ipoteticului. Dar, se vavedea mai jos, melodia în discuţie, O pricină minu-nată, se va bucura de o mare circulaţie, fiind con-semnată de Ştefan Bazilescu, George Breazul şiAlexie Buzera.

Geneza legendei, baladei, colindei şi dramei,având ca subiect sfârşitul tragic al Brâncovenilor,trebuie căutată după sfârşitul tragic al domnitoruluipatriot ce nu a acceptat, cu preţul vieţii, îngenun-cherea sa, nici a copiilor săi şi nici a ţării. Gestul luide demnitate naţională şi creştină a stârnit admiraţianu numai a poporului său, ci şi a altor vecini, intrândîn legendă şi, aşa cum susţine Vasile Adăscăliţei,„Legenda a dus la cronică (uneori rimată), cronicaîn versuri a căpătat caracteristicile baladei, iarbalada s-a constituit (acolo unde a fost posibil) înteatru”27.

Textul baladei s-a întâlnit cu melodica unorcolinde şi a unor balade, a alimentat manifestareateatrală şi s-a alăturat obiceiurilor de Anul Nou.Acesta a fost prilejul unor asemenea manifestări şireprezenta o versiune mai actuală a Vicleimului, acărui ţesătură dramatică este, la fel, înţesată de co -linde ce reprezintă anticipări sau concluzii ale unorscene ale reprezentării; aşa apare ea la Victor IonPopa, piesă în care autorul acestui demers a partici-

pat ca elev al Seminarului teologic de la MănăstireaNeamţ, montarea făcându-se după versiunea lui Vic-tor Ion Popa, analizată în monografia lui GeorgeBreazul ce-şi aşteaptă susţinerea materială pentrupublicare, Vicleimul, joc sfânt cules din popor, cuîntregiri şi lămuriri de punere în scenă cu aşezareamelodiilor populare (semne bizantine şi apusene) deG(eorge) Breazul, Bucureşti, Fundaţia Culturală„Principele Carol”, Cartea Satului nr. 7, 1934.

Unele versiuni ale manifestării se vor îndepărtade sorgintea sa de „joc sfânt popular”, cum îl tra -tează George Breazul, care transcrie în notaţie psal-tică şi guidonică cele 12 numere muzicale, majorita-tea colinde şi cântece de stea spre cele trei versiuni,mai „voltairiene” ale lui Constantin Brăiloiu, careconsemnează melodiile, este drept, sinoptic; dar,repertoriul muzical al acestora pare mai curând unpotpourri, aşezând alături de „cântece de stea, cân-tece soldăţeşti, sau de provenienţă cultă”.

Pentru a nu mai reveni asupra colecţiei de co -linde a lui George Breazul, trebuie consemnată aiciprezenţa a trei variante melodice ale colindei O pri-cină minunată, asupra cărora voi reveni. Cel maielocvent exemplu îl constituie Vicleimul, tratat deGeorge Breazul ca fenomen viu, înţeles astfel deoa-rece subiectul este de obârşie evanghelică şi tratareaeste în spiritul biblic, manifestarea reprezentând ovariantă populară a dramei uciderii de către Irod acelor 14 000 de prunci, ucigaşul crezând că astfel vascăpa de „concurentul” său.

Am întâlnit, în urmă cu aproape o jumătatea desecol, trimiteri la domnitorul martir într-un Plugu-şor, rămas încă în memoria unui bătrân din satulDavideni, din judeţul Neamţ.

Din punct de vedere literar, au fost recunoscuteinfluenţele şi chiar transferările de versuri din baladaculeasă de Vasile Alecsandri, care se încheie cu ne -muritoarele versuri: „Să ştiţi c-a murit creştin/ Brân-coveanu Constantin”, versuri reprezentând „o vestece ne mai cutremură şi ne mai bucură după atâtatimp (…) fiindcă o asemenea «moarte» implică tre-cerea în alt timp, în durata eternităţii râvnite de totcreştinul”28.

În varianta lui N. Păsculescu, culeasă din Celei,Corabia, apare un adevărat laitmotiv: jurământulmar tirului, care-l înfurie şi mai mult pe călău:

„Fă cu mine ce vei vrea, Nu mă dau în legea ta!”29În timp ce cronicarii vremii s-au împărţit în două

tabere, în funcţie de simpatia sau antipatia faţă dedomnitorul celor 26 de ani fără războaie şi sporniciîn activitatea politică şi mai ales în cea culturală;

61

detractorii, în frunte cu Radu Popescu, nici atuncicând relatează tragedia „care a zguduit atât deputernic sufletul maselor populare (...) nu picurădin sufletul înăcrit de ciudă al cărturarului, măcaro lacrimă de înduioşare peste rândurile cronicii”,cum subliniază acelaşi Nicolae Cartojan30.

Admiraţia şi recunoştinţa populară se vor con-cretiza în colinde, în balade, în cântece de stea şiapoi în manifestarea muzical-dramatică ce a luatnumele martirului. „Un cronicar mărunt din mulţi-mea anonimă a alcătuit o cronică în versuri asupratragediei lui Brâncoveanu şi a copiilor săi”31 – con-chide istoricul literar citat.

După ce urmăreşte, în paralel, varianta din Dio-sâg, a lui Lupaş şi cele din Cavnic şi Băiuţ, apoiparalela dintre balada istorică şi textul manifestăriimuzical-teatrale, Ion Muşlea subliniază faptul că:„Din versurile cântecului istoric, autorul (piesei deteatru – nota îmi aparţine) a utilizat destul de multe,pe unele chiar aproape fără nici o modificare. Celmai masiv împrumut îl reprezintă versurile din Cân-tarea V-a a Constantinului”32. Dar această confrun-tare evidenţiază şi un alt fapt demn de reţinut, şianume că textele în cauză cuprind reflecţii întâlniteşi în Vicleim şi în unele cântece de stea. Se preapoate ca această situaţie să fi fost determinată demult discutata melodie, comună celor două piese, Opricină minunată.

Nu se cunosc încă date asupra raportului stabilitîntre această piesă şi Occisio Gregorii, născutădintr-un alt act de tiranie otomană, îndreptat împo-triva unui domnitor, moldovean de astă dată, careprotestase împotriva răpirii Bucovinei de către aus-trieci, considerată „cea mai veche piesă de teatruromânească cunoscută”33. Una dintre aceste legă-turi cunoscută până în prezent – şi care se adaugă laînrudirea tematică şi structurală evidentă a celordouă piese – o constituie alăturarea, în două preţi -oase documente, a versurilor ce poartă titlul Discă-păţinarea lui Const(antin) vodă Brâncoveanu decătre turci, tâmplată în Constaninopoli, la anul1730, noemvr 17”, Manuscrisul Românesc nr. 4730din Biblioteca Academiei Române, (filele 1–6v) şi acelor de pe filele 7–9v, intitulate Discăpăţinarea luiGrigore Ghica, 1777 şi urmate, pe filele 10–14v deDiscăpăţinarea lui Bogdan vorn(icul) şi Cuza spă-tarul a d-lui Moruzi, 1778, miscelaneu din secolul alXIX-lea, provenit de la urmaşii lui T. Pamfile şi pre-zentat sumar de Gabriel Ştrempel34.

Cel de-al doilea manuscris ce găzduieşte ace-leaşi două lucrări reprezentând uciderea celor doi

voievozi români care s-au împotrivit samavolnicii-lor otomane, este Manuscrisul Românesc nr. 1629din Biblioteca Academiei Române, datat între 1756şi 1789, Istoria lui Constantin Vodă cel Bătrân, ver-surile despre asasinarea lui Grigore Ghica şi Mano-lache Bogdan şi Cuza spătarul, cele dedicate luiBrâncoveanu fiind datate în 1778.

Pe baza cercetărilor de teren şi a culegerilor dinStraja şi Vicovu de Sus, Vasile Adăscăliţei găsea argu-mente pentru a susţine că „teatrul cu subiect istoric,Brâncovenii, nu este, cel puţin astăzi, numai transil-vănean”, cum se credea până atunci, nefăcându-selegătura cu textele din manuscrise, care erau munte-neşti. Folcloristul ieşean consemna şase variante aleacestui joc dramatic, în zona Rădăuţilor35. Consem-narea nu este singulară. Horia Barbu Oprişan des-cria o variantă bucovineană a Brâncovenilor, adusăde un student de la Cernăuţi, la Crasna36, în anul 1937şi ajunsă în 1940, „în satele de pe valea Moldovei”37.

Presupusa prioritate ardelenească a fost susţi -nută de sensul mobilizator al piesei şi de posibila eiîntrebuinţare în lupta împotriva intensificării propa-gandei catolice din Transilvania, unde obiceiul fu -sese semnalat de Ion Muşlea (în Cavnicul Maramu-reşului). Păstrarea credinţei strămoşeşti se identificăaici cu cele mai nobile sentimente patriotice. Este şimotivul pentru care piesa a avut, după câte se pare,o circulaţie mai mare în Transilvania.

Ion Muşlea cita în 196438 şi apoi în 197239, douămanuscrise păstrate în colecţiile Arhivei de Folclordin Cluj. Este vorba despre manuscrisul purtândnumărul 1250, care a aparţinut minerului Ilie Sita-riu, din Cavnic şi copiat, probabil, în 1897 (când afost Paşă şi de la care ştim că piesa se jucase în1867), precum şi despre manuscrisul cu numărul1061, copiat mult mai târziu, în 1933–1934, deAndrei Culic, după un document cu chirilice din1880, moştenit de la tatăl său, minerul Tudor Culic,copist şi al unei psaltiri. În primul întâlnim, pe fi lele1–5, Cântare şi verş la Constantin şi în continuare(filele 6–11) Cântare şi verş la Zuzana. Cel de-aldoilea cuprinde: Cu Irodul, Cu Susana, Cu Constan-tinul, Cu Adam şi Eva, Cu Vicleiul.

Apariţia textului Brâncovenilor, intitulat aici CuConstantinul, alături de Cu Irodul şi Cu Vicleiul,întăreşte afirmaţiile de mai sus referitoare la interin-fluenţele spectacolelor. Muşlea semnala faptul căcel care a copiat cel de-al doilea manuscris deose-beşte Vifleimul de Irozi, în cea dintâi piesă popularăneapărând magii şi Irod40, dar textul dezvăluie

caracterul de colindă-spectacol, cum se vede dincântarea a VI-a, de ieşire:

„Daţi, boieri, să ne luăm, Mai încolo să mergem, Unde lumină vedemPe Tatăl să-L lăudăm.”În aceeaşi versiune, spectacolul începe cu 12 ver-

suri ale „conchemătorului” ce anunţă sosirea trupei şicere permisiunea de prezentare a spectacolului:

„Să sloboziţi pe Constantin Împărat în casă,Cu a lor versuri frumoasăŞi pre împăratul turcilor, Cu versurile lor, Că în ţară ce s-a întâmplat, Să vi-l arătăm adevărat,Prin jocul nostru frumos, Lăudat să fie Domnul nostru, Iisus Hristos!”Este ceva asemănător cu momentul din Irozi,

când trupa „cere puterea de a intra în casă”, întâl -nită în Manuscrisul Românesc nr. 4171 din Biblio-teca Academiei Române (f. 14).

Totodată, este semnalat faptul că „în Constanti-nul, «cântările» au rolul precumpănitor”, exempli-ficând cu cântarea a IV-a şi a V-a, „după care nu maiurmează niciun dialog”41.

O variantă recentă, mult simplificată faţă de pre-cedentele (lipsită de elementele melodice, doar pri-mul număr purtând precizarea că este cântat deBrâncoveni) şi cu multe transferuri din baladă, a fostculeasă din Căuşeni, Basarabia, în 1991. Aici se facealuzie la Golgota şi la răstignirea Mântuitorului,învecinările cu versiunile din Moldova şi din Mehe-dinţi fiind susţinute de includerea cântecelor: Ţarăscumpă şi frumoasă (cu înlocuirea adjectivului aces-tui vers, Ţară scumpă românească, fiind posibilă şio altă melodie însoţitoare), Radule dintre munteni(probabil cântat de soldaţi – culegătorul nu preci-zează forma cântată), Mihăiţă cu păr creţ (atribuitcălăului, fără precizarea că este cântat) şi de pre -zenţa celor două personaje, soldaţii Bobu şi Ca -nac42, nominalizaţi în varianta bucovineană. Nu esteexclus ca şi alte numere din acest text să fie cântate,chiar dacă nu se precizează aceasta. Este greu deacceptat că formula de primire a trupei de cătregazde s-ar face vorbită de întreaga trupă, mai ales căaceasta apare în alte variante cu melodia însoţitoare,constituind ceea ce Vasile Adăscăliţei numea „pro-log de colindă”43:

„Sculaţi, domnilor, sculaţi, Brâncovenii ascultaţi…”

Mergând pe firul circulaţiei piesei, H.B. Oprişanconsideră că atât varianta moldovenească, precum şicea practicată în 1968, la Turnu Severin, sunt deose-bite de cea maramureşeană: „Autorul piesetei dinOltenia a pus accentul pe refuzul Domnului şi a fii-lor săi de a se turci. A mers pe un alt act istoric şiromânesc materializat în baladă”44. Ideea este dez-voltată de Vasile Adăscăliţei, care vede variantelemoldoveneşti mai folclorice, „deosebite de cea tran-silvăneană, încât presupune o viaţă îndelungată, întimpul căreia să se prefacă, să se modifice atât desubstanţial”45.

Aducând în discuţie prezenţa corului, trădândînrudiri cu teatrul antic, Horia Barbu Oprişan scriecă autorul piesei din Cavnic „nu a fost un ţăran –precum Gh. Pătruş sau Andrei Culic din Cavnic – ciun om cu carte”46. Muşlea semnalează că AndreiCulic, copistul documentului din Cavnic, precizeazăcă textul fusese „auzit din bătrâni”, ceea ce tră deazălegăturile piesei cu tradiţiile mai vechi, atât ale eiînsăşi, cât şi ale baladei. Personajele principale alepiesei în discuţie sunt oarecum diferite în versiunilecunoscute – un alt indiciu pentru a urmări asemănă-rile şi deosebirile dintre ele – cele mai complexecuprinzând: scriitorul, împăratul turcilor, Constantinvodă, doi soldaţi, doi boieri, craiul, Văcăreţul, Can-dacoznic, Vizirul, Laufărul, acesta din urmă neim-plicându-se în desfăşurarea dramatică, rolul săulimitându-se la adresarea invitaţiei de a urmărimanifestarea. De aceea, el mai apare şi sub denumi-rea de „căutător de căşi”. În versiunile moldove-neşti şi basarabene, cei doi soldaţi au nume: Bobu şiCanac. În Candacoznic vom recunoaşte uşor peurmaşul lui Constantin Brâncoveanu, Ştefan Canta-cuzino, iar în Văcăreţul vom distinge pe sfetnicul deîncredere al domnitorului, Ianache Văcărescu, celcare va împărtăşi aceeaşi soartă cu cei patru copii aidomnitorului, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şicare exprimă în prima cântare, îngrijorarea faţă deuneltirile Candacoznicului.

Subiectul piesei de teatru face loc unor puterniceaccente de patriotism, care i-au asigurat revitalizareaîn momentele de mare vibraţie ale veacurilor trecute.

Sultanul îi cere domnitorului să accepte îm -preună cu fiii săi, religia mahomedană:

„De ţi-i milă de copiiŞi de vrei ca să mai fiiLasă legea creştineascăŞi te dă-n lege turcească;Şi dacă nu te turceştiTu pe lume nu trăieşti!”62

Acceptul ar fi echivalent cu actul suprem al tră-dării de patrie şi de credinţă, gest pe care domnito-rul nu-l poate accepta, înfruntând martirajul:

„Toţi fiii de mi-i tăia,Nu mă las de legea mea.”Mezinului, Brâncoveanu-tatăl îi adresează în -

demnul: „Taci şi mori în legea ta, Că tu ceru-i căpăta.“Ataşamentul profund faţă de ţară, de popor, de

credinţa străbună, de legea strămoşească, respecta-rea demnităţii, cu acceptarea sacrificiului suprem, alsău, al copiilor şi al slujitorilor, a permis includereaîn piesă nu numai a unor colinde semnificative, darşi a unor cântece patriotice.

Ar putea fi vorba aici despre anticiparea intui -tivă a descoperirii şi cristalizării în timp a etosuluicolindelor de către Sabin Drăgoi, cel care depăşeştecu mult faza regizorilor ce sugerau nevinovăţia luiIon din Năpasta lui Caragiale, îmbrăcând personajulîn veşminte albe.

Compozitorul subliniază nevinovăţia eroului prinmelodica de colindă, opera sa Năpasta fiind domi natăde această melodică. Faptul merită atenţie, deoarecese pare că aceasta este una din căile pătrunderii cân-tecului cu conţinut patriotic în teatrul folcloric româ-nesc, fenomen întâlnit şi în alte manifestări similare,cum ar fi teatrul haiducesc şi în cel cu caracter istoric,printre care trebuie citată inclusiv dramatizarea poe-ziei Scrisoarea III de Eminescu, cu cele două perso-naje: Mircea cel Bătrân şi Baiazid Fulgerul. De altfel,s-a vorbit despre „apropierea vădită de teatrul haidu-cesc” a Brâncovenilor, amintindu-se, printre alteexemple, de contaminare, faptul că cei patru copii aivoievodului devin în piesele din Moldova, haiduci47.

Modalitatea alternării părţilor cântate cu celerecitate din piesă este cea întâlnită în Vicleim şi sepoate spune că, în genere, Brâncovenii se supun ace-loraşi principii ale dramaturgiei populare, deschi-zând drumul subiectelor cu caracter istoric în teatrulfolcloric şi al spectacolelor legate de aspecte ale vie-ţii social-politice.

Unele versuri ale piesei ne trimit şi la Pluguşor: „Într-o joi de dimineaţă, Zi scurtă din viaţă, Brâncoveanu se sculă, Barbă albă-şi pieptănă, La icoane se-nchină Şi feciorilor le murmură: Dragii mei, feciori iubiţi, Lăsaţi somnul, vă treziţi…”

Însuşi prologul mai multor variante ale piesei neintroduce în atmosfera colindelor, uciderea cumplităa voievodului fiind asociată cu răstignirea Mântuito-rului:

„Sculaţi, domnilor, sculaţi,Brâncovenii i-aşteptaţi!Aşteptaţi-i cu onor, Brâncoveanu domnitor!Sculaţi, şi priviţi în susCum îl bate pe Iisus; Sculaţi, şi priviţi în josCum îl bate pe Hristos, Cum îl bat şi-L chinuiesc Şi pe cruce-L răstignesc.”Citez şi partea centrală a scenei blestemului

adresat de domnitorul martir şi martor al ucideriipropriilor copii:

„Dare-ar bunul DumnezeuSă fie pe gândul meu,Să vă ştergeţi de pe pământCum se şterg norii de vânt.Să n-aveţi loc de-ngropat,Nici copii de sărutat.Şi-n cea lume de-ţi muri, Tragă-v-ar balaurii!Să vă tragă tocma-n iadUnde toţi păgânii ard!”Versurile ne trimit la imaginile populare ale

iadului din frescele nemuritoare ale mănăstirilor şibisericilor din nordul Moldovei, în care diavolii suntîntruchipaţi de asupritorii hrăpăreţi otomani.

Încercările de găsire a începuturilor piesei devinparalele cu cele ale originii cântecelor inspirate dinmoartea năprasnică a ilustrului domnitor român,acceptând o anumită prioritate cronologică a aces -tora din urmă, care au putut circula independente şiapoi integrate în manifestarea teatrală, cum am ară-tat mai sus. De manuscrisele în care apar doar tex -tele cântecelor Brâncovenilor – menţionând şi pre-zenţa unor numere cântate (fără a ne furniza şi melo-diile însoţitoare, ceea ce a constituit mari dificultăţide datare, localizare şi evoluţie) – s-au ocupat maimulţi cercetători. Grigore Creţu scria că varianta decare s-a ocupat „s-a scris la 1730” şi este „cu totulaltă ceva decât cea din colecţiunea domnului Alec-sandri”, evident fiind vorba despre baladă48.

Comentând anul 1730, notat în documentulamintit, Tudor Pamfile susţine că data citată „nupoate fi socotită ca zi a descăpăţânării”, ci data„izvodirii stihurilor”, versurile următoare precizândcorect ziua asasinării, „cincisprezece a lui August”49. 63

Acelaşi folclorist susţine cu argumente lingvisti-ce plauzibile că este vorba despre o copie scrisă „laun veac de la îngrozitorul sfârşit al Brâncoveanu-lui” şi prezintă apoi rezumatul versurilor: deşertă-ciunea vieţii omeneşti, sosirea trimişilor sultanuluişi citirea firmanului de mazilire, jelirea părăsiriisoţiei de către Brâncoveanu, tânguirea copiilor şi aginerelui, alegerea lui Ştefan Cantacuzino, pe careBrâncoveanu îl învinuieşte de uneltiri împotriva lui,despărţirea de ai săi şi petrecerea Paştilor la Giurgiu,chinurile din temniţă, blestemul voievodului, tăiereacapetelor, un adevărat carnagiu public, şi aruncareaîn mare a trupurilor, leşinul şi trezirea soţiei, stihuridespre zădărnicia vieţii şi reluarea blestemului.

Nicolae Cartojan aminteşte la bibliografia Cân-tecului lui Constantin vodă – Brâncovenii, maimulte manuscrise din Biblioteca Academiei Ro -mâne: Manuscrisul Românesc nr. 1437, Manuscri-sul Românesc nr. 1620, datat în 1778, ManuscrisulRomânesc nr. 1629, datat între 1756 şi 1789,Manuscrisul Românesc nr. 3078, ManuscrisulRomânesc nr. 3151, Manuscrisul Românesc nr.4725, Manuscrisul Românesc nr. 473050. Nu tre buieînţeles că toate manuscrisele citate conţin versurilepe care le urmărim, unele texte fiind doar tangentecu martirajul voievodului valah. Aşa este Manuscri-sul Românesc nr. 1437, datat la sfârşitul secolului alXVIII-lea, în care se află Versuri privitoare la mazi-lirea unui domn şi începutul altei domnii, fiindvorba despre Alexandru Moruzi (1793–1796) şi Ale-xandru Ipsilanti (1796–1797); Manuscrisul Româ-nesc nr. 1620, provenind de la mitropolitul IosifNaniescu, cuprinde doar „leacuri pentru felurimi deboli şi alte învăţături căsniceşti”; ManuscrisulRomânesc nr. 3151, din 1766, cuprinde Istori(i)acând au mers turcii să ia Beciul, iar ManuscrisulRomânesc nr. 4725, din 1855, dăruit AcademieiRomâne de urmaşii lui Tudor Pamfile, cuprindedoar cântece de stea (ff. 25v – 32v).

Ion Bianu se ocupă de o altă variantă, datată în1809, din Manuscrisul Românesc nr. 3078 dinBiblioteca Academiei Române, în care se află Cân-tecul lui Ştefan Vodă cu al lui Constantin Vodă, cândl-au tăiat împăratul cu cinci beizadele a(le) lui, con-siderând că e alcătuit din „versuri slabe”, scrise „deun cărturar din acei zguduiţi de grozăvia care a puscapăt celei mai lungi şi uneia din(tre) cele mai stră-lucite domnii ale Ţării Româneşti”51.

Din satul Diosâg (judeţul Bihor), Ion Lupaşpublică, după un caiet al preotului Pavel Popovici, oaltă variantă, pe care o datează în 1813 şi în care se

remarcă prezenţa unui adevărat refren: „plângineam românesc”52. Cercetătorul crede că versurileîn discuţie „par a fi fost cântate în părţile Beiuşului,chiar când se împlinea un secol de la martiriul luiBrâncoveanu” şi impun atenţiei compararea trădăriivalahe cu cea a biblicului Iosif de către fraţii săi,„din pizmuire”. Ar putea fi aceeaşi versiune a colin-dei, a cărei culegere Nicolae Cartojan o atribuiepreotului Pavel Popovici din Diosâgul Beiuşului,copiată „pe la 1818”53.

Lui Constantin din Alămor (sat de lângă OcnaSibiului) i-a fost atribuită o variantă dintre cele maivechi, datată în 1743 – Istori(i)a marelui ConstantinVodă – şi păstrată în Manuscrisul nr. 76 (fila 160)din Biblioteca Academiei, Filiala Cluj-Napoca, ci -tată de Ion Muşlea printre cele „şase variante aleacestui cântec istoric”. Cercetătorul a cunoscutaproape toate aceste variante şi ne lasă şi pe cea pecare a întâlnit-o în Cavnic, atrăgând atenţia că toateapariţiile ulterioare „trebuie să fie copii ale altormanuscrise mai vechi, alcătuite pe când înfioratulmasacru era încă proaspăt în amintirea contempo-ranilor”54.

În Istoria literaturii române, autorii capitoluluidedicat teatrului popular, Gheorghe Vrabie, IonMuşlea şi Vasile Adăscăliţei, amintesc de „cea maiveche copie a piesei, cunoscută până astăzi”,datând din 1880, care a circulat în ultimele deceniiale secolului al XIX-lea sub numele de Joc cu Con-stantinul sau Cântare şi vers la Constantin, comple-tând: „Tradiţia orală din Cavnic (...) susţine însă căpiesa ar fi fost reprezentată începând din anul 1867şi că există o copie încă de prin anul 1840”55.

În materialul publicat în 1972, Ion Muşleaîmpinge mult în urmă apariţia Constantinului, care„a putut fi scris în nordul Transilvaniei, acolo undeinfluenţa maghiară a fost mai puternică. Se ştie căîn această provincie, maghiarii aveau, spre sfârşitulsecolului al XVIII-lea şi începutul celui următor,organizaţii de teatru evoluat, cu clădiri şi cu trupemai mult sau mai puţin permanente”56. Cercetăto-rul, care a acordat o mare importanţă acestui specta-col, nu exclude o posibilă influenţă a unor piese sco-lastice maghiare, influenţă ce s-ar fi putut concre tizamai curând într-un imbold, piesa găsindu-şi sorgin-tea în cântecele derivate dintr-o producţie apă rută,„probabil, chiar în anul morţii lui Brânco veanu,când tragedia de pe ţărmurile Bosforului a zguduitnu numai sufletele româneşti, ci şi întreaga creşti-nătate”57.

Spectacolul din Cavnic are în total şase cântări,dar ţinând cont că prima melodie este întrebuinţată64

pentru mai multe strofe, ce apar intercalate în ţesă-tura dramatică a piesei, numerele muzicale se reducla trei, transcrise de folcloristul Ioan R. Nicola.Culegătorul melodiilor înregistrase în 1958, de laminerul Gavrilă Giurgiu, cele trei numere muzicaleale spectacolului (benzile fiind depuse la Institutulde Etnografie şi Folclor din Cluj), şi în urma anali-zei lor, a descoperit că melodia cântată de întreagatrupă este cea care deschide spectacolul, explicitândîn formă cântată ceea ce urmează să fie reprezentatşi are multe asemănări cu colindele româneşti şi slo-vace (fig. 6).

Următoarele strofe detaliază motivele maziliriivoievodului, care „a făcut deplin (…) în ţară”, dar„pizmaşii lui s-au adunat”, pârându-l turcilor.

Urmează cântarea a II-a, a inaşilor şi craiului,textul narând venirea turcilor la Bucureşti, în timpce Vodă era în biserică, primirea ordinului care pre-vede că Brâncoveanu trebuia să fie dus legat la Ţari-grad, prinderea domnitorului, prezentarea lui în faţasultanului otoman – scenă precedată de un numărmuzical – câteva strofe cântate de crai şi de o partedin membrii trupei, pe melodia precedentă, strofeanticipând acţiunea scenei.

Următorul număr muzical, cântarea a III-a,introduce o scenă deosebită constând în sugerareaunei presupuse evadări a pârâtului. Apariţia acesteimelodii – asemănătoare colindei, având un alt textpe parcursul al mai multor scene – ne aduce amintede cântecul Trei crai de la răsărit din Vicleim,care, la fel, revenea în desfăşurarea dramatică a

piesei, asigurând cursivitatea ei prin următoareleversuri cântate pe aceeaşi melodie – ceea ce con-ferea uni tate spectacolului, trimiţând la laitmoti-vele operei.

O altă melodie, care se intercalează în textulspectacolului şi care capătă în cea de-a IV-a cântare,un rol deosebit, ce nu mai lasă loc dialogului, re -zumă prin textul ei (trei strofe, ce se cântă pe melo-dia iniţială, Acest lucru prea minunat) mai multeepisoade ale masacrului, constatarea vizirului căordinul fusese executat întocmai, spaima de ridicareîmpotrivă a poporului tulburat de odioasa crimă,porunca de aruncare în mare a trupurilor de teamamulţimii, adunarea din mare a trupurilor şi îngropa-rea lor după datina creştină, aşa cum se cuveneaunui domnitor-erou, detaliu reţinut şi de Del Chiaro,care nota faptul că „vizirul, temându-se să nu se facărăscoală, a poruncit de s-au aruncat (trupuriledecapitaţilor – nota îmi aparţine) în mare, de undeîntr-ascuns s-au scos de creştini”.

În textul din Cavnic, aceste versuri ajung înurmătoarea formă:

„Ca norodul să nu strice, Porunceşte să se ţipeÎn Marea Neagră trupurile, Să le sufle vânturile.”Urmează scena cântată menţionată şi în vari anta

din Dudaşu – O pricină minunată, fiind cea de-aV-a cântare a piesei, se va dovedi cea mai diversifi-cată din punct de vedere muzical: melodic, ritmic,structural etc. (fig. 7).

65

Fig. 6 Acest lucru prea minunat

Fig. 7 O pricină minunată

După cum se vede, diferă de varianta cunoscutăprin Anton Pann, menţionându-se că ea „are altglas”58, dar diferă şi de alte variante, cum ar fi ceaculeasă de Gheorghe Cucu din Băneasa, Ilfov59(fig. 8).

Această meditaţie asupra nestatorniciei măririlorlumeşti, un adevărat vanitas vanitatis muzical, cuconţinut filosofic, face trecerea de la cântarea prece-dentă, ea având rolul asemănător, de a separamomentele acţiunii şi constituind „cel mai masivîmprumut” din cântecul istoric, aşa cum afirmă IonMuşlea60:

„Într-o joi de dimineaţă, Zi scurtă din viaţă, Brâncoveanu se sculă…” Transferul melodiei din Vicleim este indubitabil.

Un alt argument susţinător al acestui transfer îl con-stituie formula de adresare de tipul: „Prea înălţateîmpărate…” Din nefericire, nu ne-a parvenit şi ver-siunea melodică a acestui cântec cu caracter epic,interpretările actuale fiind, după câte se pare, pre-luări din teatrul popular, care integraseră melodiacolindei, sau din culegeri de gen. Textul ne confirmăcredinţa preluării acestui număr din ţesătura muzi-cală a dramei lui Irod.

Nicolae Cartojan reproduce următoarea melo-die, din colecţia lui Anton Pann – scrisă cu notepsaltice – considerând-o „forma cea mai veche”,transcrisă de I.D. Petrescu (fig. 9), considerând că„o umilă cronică rimată, care dădea glas indignării

poporului (...) a fost aşezată pe melodie”, în „formaprescurtată”, ea străbătând repede straturile popu -lare şi a fost introdusă de copii în ciclul colindelor(...) „cântându-se în toate ţinuturile româneşti, de laMaramureş până în Dobrogea, din părţile Mureşu-lui până în Basarabia”61.

Etnomuzicologul Gheorghe Ciobanu introduceca element suplimentar faţă de versiunea transcrisăde I.D. Petrescu, încadrarea în măsuri alternative62.Din această „cronică rimată a morţii lui Brânco -veanu”, a doua după traducerea lui Greceanu, „deşinu are calităţi literare deosebite, a ajuns totuşi ocreaţie populară şi a devenit ca un simbol al rezis-tenţei sufletului românesc împotriva furtunilor careau abătut pe cei mai aleşi reprezentanţi ai săi”, dinea crescând „prea frumoasa baladă populară a luiAlecsandri”63, pătrunsă ulterior şi în toate manua -lele şcolare.

În colecţia de colinde a lui George Breazul segăsesc patru versiuni melodice integrate în colecţiapublicată în 1938. Prima este cea cunoscută de laPann, O pricină minunată, glasul I – pentatoniehemitonică – cu unele modificări, mai ales ritmice,încadrată în măsură compusă eterogenă, modificărideterminate de procesul de folclorizare şi evidenteîn acest exemplu64 (fig. 10).

Varianta secundă respectă şi mai mult specifici-tăţile genului, atât din punct de vedere al intonaţieimelodice, cât şi al structurii ritmice, care ne trimitcu gândul la asocierea cu ritmul de dans, aspectcăruia eminentul bizantinolog şi etnomuzicologGheorghe Ciobanu, i-a consacrat un important stu-diu încă în anul 194665 (fig. 11).

Cea de-a treia variantă melodică preia ritmul asi-metric şi structura melodică pentatonică, cu cadenţafinală prin subtonică (fig. 12).

Ultima versiune inclusă în cartea de Colinde alui George Breazul pare a avea cea mai arhaică

66Fig. 9 O pricină minunată

Fig. 8 O pricină minunată din antologia lui Gheorghe Cucu

67

Fig. 10 O pricină minunată – glasul I, pentatonie hemitonică, din Colinde, nr. 200, p. 295

Fig. 11 O pricină minunată – glasul VIII, din Colinde, nr. 200, p. 296

Fig. 12 O pricină minunată – glasul I, din Colinde, nr. 200, p. 297

structură melodică şi ritmică, amintind de sonorită-ţile semnalelor de bucium (fig. 13).

Muzicologul craiovean, Alexie Buzera, ampli -fică numărul versiunilor colindei O pricină minuna-tă, intrată ca parte componentă de bază în structuraBrâncovenilor, dar înregistrând pe bandă magneticădoar textul baladei, de la Gheorghe Ilie zis Lişcă,ţăran în vârstă de 83 de ani din satul Fărcaş, co munaTeslui, judeţul Dolj, informator „care nu îşi maiaduce aminte melodia ei”66.

Acelaşi muzicolog Alexie Buzera a transcris înnotaţie guidonică o melodie necunoscută a baladei,din Manuscrisul nr. 4647 din fondul George Breazuldin Biblioteca Uniunii Compozitorilor şi Muzicolo-gilor, copiată de Ştefan Bazilescu.

Melodia completează lista celor ce au însoţitversurile baladei cu textul apropiat de al lui VasileAlecsandri. Varianta originală transcrisă în 1913într-un caiet cu mai multe melodii patriotice:

- Deşteaptă-te, române, Sergentul, Odă ostaşilorromâni (ambele pe versurile lui Vasile Alecsandri),La moartea lui Vlaicu, Hora de la Plevna, Barduldin Mirceşti,

- melodii pe versurile lui Eminescu (Pe lângăplopii fără soţ; Mai am un singur dor) şi

- cântece de stea (Iosif şi fraţi săi, Adam dacă agreşit, La nunta ce s-a-ntâmplat, Doamne IisuseHristoase, Steaua de sus răsare etc.) are următoareaînfăţişare în notaţie psaltică (fig. 14):

68 Fig. 14 Constandin Brâncoveanu din Manuscrisul nr. 4647 din fondul George Breazul

Fig. 13 O pricină minunată – glasul VIII, din Colinde, nr. 200, p. 297

În notaţie lineară, realizată de Alexie Buzera,arată ca în figura 15.67

Copistul sau transcriitorul precizează că „nu secântă toate versurile din acest Brâncovean, cinumai unele, după gustul cântăreţului. Restul serecit(eaz)ă. Altfel e prea lungă”. Precizările suntutile, deoarece situează cântecul mult mai aproapede baladă. Interesantă în acest manuscris, al lui Şte-fan Bazilescu, este şi o versiune total diferită acolindei O pricină minunată, situată din punct devedere tematic în zona celor eshatologice, conside-rată cântec de stea (fig. 16).

Se impune observaţia că variantele colindei Opricină minunată, integrată în ţesătura dramatică aspectacolului popular, scurtează textul filosofic,

făcând loc celor care centrează surghiunirea şi uci-derea crâncenă a domnitorului, care

„Mulţi duşmani îşi câştigară, Toţi odată se scularăŞi pre dânsul îl luară, Scoţându-l din curte-afară,Din scaun, din Bucureşti, Tot să stai şi să priveşti…”Varianta, ale cărei numere muzicale au fost no -

tate de folcloristul Ioan R. Nicola, are şi un finalmuzical – a VI-a cântare a spectacolului – în reali -tate, ultima din cele trei melodii transcrise în notaţieguidonică, numărul intitulându-se „cântarea de ie -şire”, o melodie hibridă, care urmează fără niciodelimitare Staţi, boieri, să ne luăm68 (fig. 17).

69

Fig. 15 Constandin Brâncoveanu transcris de Alexie Buzera

Fig. 16 O pricină minunată din Manuscrisul nr. 4647 din fondul George Breazul

Fig. 17 Staţi, boieri, să ne luăm

Numerele muzicale, exceptând ultimul, anticipăacţiunea, sau punctează anumite momente maiimportante şi au rolul de a pregăti auditoriul pentruurmătoarele scene, întocmai ca interludiile operei.Deşi deosebite ca realizare, primele două melodiisunt mai organic legate în desfăşurarea dramei.

În varianta din Cavnic, transcrisă de HoriaBarbu Oprişan, după un caiet mai vechi, sunt men-ţionate ca fiind cântate de către crai şi inaşi – pemelodia iniţială – şi următoarele texte69:

„Merge Paşa în BucureştiCu cătanele turceşti,Vodă era în biserică, Neştiind de acea nemică...”Versurile surprind momentul arestării voievodu-

lui şi încredinţate corului trupei, care cântă şi versu-rile următoare pe melodia iniţială (forma hibridăeste evidentă şi în neconcordanţa picioarelor me tricedintre stihurile acestei „cântări” şi cele ale modelu-lui, prezentat mai sus, La acest lucru prea minunat).Şi următoarea strofă este cântată de toată trupa, lafel, pe melodia iniţială:

„Pe trei zile în chezăşieBoierul scoate din robieDoamna pentru vodă plângePentru coconi mai se stinge...”Amândouă au rolul de a încetini mersul acţiunii

şi de a spori dramatismul piesei.În varianta culeasă de Vasile Adăscăliţei, din

Straja, Suceava70, întâlnim următoarele numeremuzicale:

- Scumpă ţară românească – cântat de Brânco-veanu şi de fiii săi;

- Hai, Alexandre şi te-om duce – cântat de soldaţi;- Radule dintre munteni – cântat de soldaţi,

numere doar amintite de antologia alcătuită de Opri-şan, în care mai sunt menţionate alte două numeremuzicale, în ambele versiuni, din Crasna, Laura şidin Dudaşu: „Sculaţi, oameni, sculaţi/ Pe Brânco-veanu l-aşteptaţi”, cântat de întreaga trupă în des-chiderea spectacolului şi Mihăiţă cu păru creţ, cântattot de soldaţi, ca şi celelalte adresate fraţilor săi71.

În Prefaţa culegerii, I.C. Chiţimia72 menţio -nează faptul că antologistul a susţinut şi peste ho tareideile sale despre teatrul popular, amintind studiilepublicate în străinătate, în 197873 şi 198174.

Corelând numerele muzicale ale versiunii dinCrasna, cu cea din Dudaşu Schelei din Mehedinţi, seconstată doar mici modificări ale textelor (nu au fostculese şi melodiile lor, care ar fi oferit elementesuplimentare pentru stabilirea descendenţei, a simi-litudinilor şi a deosebirilor). Asemenea mici modifi-cări, adaptări, se întâlnesc în toate cele cinci numere,dar în mare, se pare că ele sunt aceleaşi, ceea ceîndreptăţeşte ipoteza filiaţiei. Astfel, melodia adre-sată lui Alexandru este cântată de toată echipa şipare a fi cea mai depărtată faţă de cea din Crasna,aşa cum arată chiar primul vers: Radule din treimunteni, din versiunea Laura, Crasna devine în ceadin Dudaşu: Răduleţ de la munteni. În varianta dinDudaşu, Mihăiţă cu păru creţ este recitat de călău,pierzând caracterul muzical. În lipsa melodiilor, sepoate presupune că este vorba de un alt cântec apro-piat, dar nu acelaşi.

Aşa cum susţinea I. Muşlea, drama îşi găseştepuncte de tangenţă nu numai cu Vicleimul, ci şi cudrama Occisio Gregorii şi cu celelalte piese dinmanuscrisul cercetat de el: Suzana, Adam şi Eva.Asocierea cu Occisio Gregorii ne permite luarea înconsideraţie a conţinutului similar, Constantin Brân-coveanu şi Grigore Ghica devenind simboluri alesacrificiului suprem pentru apărarea demnităţiinaţionale. Aşa se poate explica infiltrarea în ţesăturadramatică a Brâncovenilor a unor cântece patrioticeca Scumpă ţară românească şi a celorlalte citateanterior, din versiunea practicată în Dubaşu Scheleidin Mehedinţi, adusă de „refugiaţii din Bucovina, încel de-al doilea război mondial”, despre care HoriaBarbu Oprişan scrie că „nu are cântece, numai înfinal se cântă: Trei păstori se întâlniră, ca o moti-vare şi integrare în atmosfera Crăciunului, când seumblă cu ea”75.

Citez melodia cu care se încheie piesa, dintr-omanifestare similară (fig. 18).

70 Fig.18 Trei păstori se întâlniră

Ion Muşlea susţine că această variantă a Constan-tinului „nu are nicio legătură, chiar tematică, cu celdin Transilvania”, fiind „întru totul deosebit”76.

Viitorul va putea lămuri neconcordanţele dintrecei doi cercetători ai manifestării din Cavnic şiBăiuţ: Ion Muşlea menţionează trei melodii alemanifestării, înregistrate şi transcrise de Ioan R.Nicola77, la care a apelat şi prezentul demers. HoriaBarbu Oprişan scrie că fiecare din cele două părţiale piesei, pe care o crede descendentă din practicagermanilor şi maghiarilor, este „separată de cea-laltă printr-o cântare”, fără a reda melodia acestora,varianta din Bucovina părându-i-se că generează unspectacol „mai emoţionant, mult mai curgător şiîntru totul apropiat de sufletul ascultătorilor”78.

Cercetând mai atent Occisio Gregorii şi Cântareşi vers la Constantin (referirile din acest material sebazează în mod concret pe varianta culeasă de HoriaBarbu Oprişan79), din Cavnic, Maramureş, se potremarca similitudinile începutului celor două piese,constând în introducerile având în vedere prezenta-rea în rezumat a celor două drame, ale uciderii celordoi domnitori patrioţi, dar şi în scuzele de rigoarepentru unele nereuşite ale spectacolelor, solicitândgazdelor-spectatori atenţia cuvenită pentru prezenta-rea cruzimii adevărurilor arătate. Forma de prezen-tare a acestor introduceri în spectacole este aparentdiferită la Constantin, aceasta fiind făcută de laufărşi de întreaga trupă ce-şi prezintă primul numărmuzical, la Occisio Gregorii nefăcându-se preciza-rea personajului căruia i se încredinţează praeambu-lum (situaţie repetată la toate celelalte numere), ceeace ne îngăduie a crede că e tot un număr colectiv,încadrat de două scene cu caracter coregrafic. Esteimportantă precizarea că versurile „cântărilor” secântă într-adevăr, în timp ce celelalte dintre „cân-tări” se recită80.

Şi finalurile celor două piese au elemente co -mune, trupa reprezentând drama lui Brâncoveanuluându-şi rămas bun de la gazde, după ce mulţumescpentru daruri, iar în Occisio testamentul bachic, chiardacă este mai extins şi nu conţine precizarea rostito-rului său (putându-se presupune că este vorba tot deun număr colectiv) exprimând, în mare, aceleaşi mul-ţumiri anticipate, pentru darurile oferite, constând dinbucatele specifice sărbătorilor Crăciunului.

Aceeaşi alternare a numerelor cântate cu celerecitate o întâlnim în ambele piese şi în amândouăapare păstorul, este drept în forme oarecum diferite:Cantio opilionis în Occisio exaltă traiul liber, dareste un număr individual, în timp ce Trei păstori, din

drama lui Brâncoveanu, este un număr colectiv, ocolindă adusă în Dudaşu Schelei din Mehedinţi dinBucovina, cum presupune culegătorul textelor, lipsitede melodii, dar cu refrenul tipic: „Raza soarelui,/Floarea soarelui”.

Referindu-se la trăsăturile comune ale Brâncove-nilor, Vicleimului şi ale celorlalte piese de teatru cucântece, transilvănene – Adam şi Eva, Susana – IonMuşlea găseşte serioase argumente pentru încadrareamanifestării printre „jocurile dramatice” ale sărbăto-rilor de iarnă: „se reprezentau din casă în casă; suntcompuse în versuri (mai ales octosilabice), au aceeaşifactură: încep cu o «cântare», un fel de prolog cântatde cor şi integrează şi alte numere muzicale; au lexicşi costumaţie similară şi conţin indicaţii de joc dra-matic; în fruntea reprezentaţiei este un număr princare se anunţă sosirea actorilor”81.

Deşi deosebite, din punctul de vedere al centru-lui de greutate în viaţa artistică populară, variantelepiesei Brâncoveanu, numită şi Constantinul, dove-desc aceeaşi sorginte – balada populară, care-şigăseşte noi forme de supravieţuire în zonele undepracticarea ei şi-a diminuat prezenţa. Este posibil cala aceasta să fi contribuit şi contaminarea ei cuvarianta cunoscută în Romanaţi, citată şi comentatăde I. Ionescu, cel care îl considera pe domnitorul-martirizat „un adevărat principe european”82 şi caremută accentul pe un alt aspect important din viaţalui Constantin Brâncoveanu; anume cel care are învedere transfigurarea momentului când, copil fiind,a fost salvat de o ţigancă ce şi-a dat propriul copil înlocul viitorului domnitor, moment imortalizat princrucea de piatră de la poalele dealului Patriarhiei,„încastrată în zidul de la intrare”83. Asupra acestuiaspect îşi îndreptase atenţia şi folcloristul AdrianFochi care adăuga faptul că balada „este o operă deartă, nu o relatare a unei crime inimaginabile”, sus-ţinând dorinţa feciorului Mateiaş, de 11-12 ani ar ficonstituit scânteia transformării actului abominabilîn fapt de cultură84. Momentul încercării „coconu-lui” de a-şi salva viaţa este reţinut şi de cronica luiIon Neculce: „Atunci, cându-i tăia feciorii, au fostdzicând unul să-l turcească, să nu-l taie, dar tată-său l-a îmbărbătat tare, să nu-şi lase legea”85.

Aceste variante ale baladei, dar mai ales a colin-dei, dovedesc în acelaşi timp, evidente înrudiri cuVicleimul, atât prin tematică apropiată, cât şi prinforma de desfăşurare a spectacolului, însăşi genezapiesei cu subiect autohton aflându-se sub zodia celeireligioase. 71

72

Exegeţii creaţiei lui Sabin Drăgoi au obligaţia săstabilească legăturile posibile dintre piesa popularăBrâncovenii şi lucrarea dramatică, intitulată „acatist(dramă muzicală sacră) în două părţi cu o proce -siune (în loc de uvertură)”, Constantin Brânco -veanu, operă ce îmbină, cum bine s-a semnalat, „rit,dramă, coregrafie, muzică, vers, lumină şi proiecţiede imagini pe un ecran, arhitectură şi plastică sce-nică, teatru de păpuşi”86.

Urmărind cu consecvenţă promovarea creaţieimuzicale româneşti, Uniunea Compozitorilor şiMuzicologilor a selectat pentru domeniul muziciivocal-simfonice proiectul tânărului compozitorGeorge Balint, intitulat Oratoriul lui ConstantinBrâncoveanu, ce sperăm să reprezinte gestul deomagiere a martirilor din partea generaţiei actualede compozitori.

Note

1 V. Vasile, Figura lui Ştefan cel Mare în muzica româ-nească, în: Studii de muzicologie, vol. XVII, Bucureşti, Edituramuzicală, 1983, pp. 5–76.

2V. Vasile, Ctitorii athonite ale Sfântului Neagoe Basarab;în: „Curtea de la Argeş“, An II, nr. 1 (2), ianuarie 2011, p. 17 şi nr.3 (4), martie 2011, pp. 12–13.

3 V. Anania, Cerurile Oltului, ediţia a II-a, Editura Pro, 1998,p. 100.

4 Alexandru Duţu, Modelul cultural brâncovenesc; în: Con-stantin Brâncoveanu, Bucureşti, Editura Academiei, 1989, p. 156.

5 N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, Edi-tura Minerva, 1980, p. 225.

6 V. Vasile, Tezaur muzical din Muntele Athos, vol. II, Edi -tura muzicală, Bucureşti, 2008, p. 326.

7 I. Crăciun, A. Ilieş, Repertoriul manuscriselor de croniciinterne sec. XV–XVIII privind istoria României întocmit de…,Bucureşti, Editura Academiei, 1963, pp. 176–177.

8 Idem, p. 178. 9 G. Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti BAR, vol.

I, 1–1600, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, pp.298–299.

10 I. Crăciun, A. Ilieş, Op. cit., p. 180. 11 G. Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti BAR, vol.

II, 1601–3100, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,1983, p. 450.

12 G. Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti BAR, vol.III, 3101–4413, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,1987, p. 362.

13 Idem, p. 139.14 N. Comşa, Manuscrisele româneşti din Biblioteca Cen -

trală de la Blaj, Blaj, 1944, p. 22. 15 I. Crăciun, A. Ilieş, Op. cit., p. 182.16 Idem, p. 181.

17 I. Muşlea, Cercetări etnografice şi de folclor, vol. II, Edi-tura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 294 şi 292.

18; V. Vasile, Tezaur muzical românesc din Muntele Athos,vol. III, Editura muzicală, Bucureşti, 2013, p. 70, nr. 386 şi p. 100,nr. 402.

19 N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească,vol. II; Epoca influenţei greceşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă„Regele Carol II“, Bucureşti, 1938, p. 213.

20 G. Dem Teodorescu, Poesii populare române, Bucureşti,Tipografia Modernă, 1885, p. 101.

21 T. Burada, Istoria teatrului în Moldova, Ediţie şi studiu intro-ductiv de I.C. Chiţimia, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p. 13.

22 N. Cartojan, Cărţile populare…, p. 194.23 T. Pamfile, Un cântec privitor la moartea lui Constantin

Brâncoveanu; în: Miron Costin, Tipografia soc. „Glasul Ţării“,Chişinău, An VII, nr. 5, mai 1919.

24 N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Fundaţia„Regele Mihai I“, Bucureşti, 1945, p. 262.

25 Idem, p. 262 (turcii înşişi au găsit multă barbarie şi feroci-tate în această acţiune).

26 În studiul citat, T. Pamfile traduce cuvântul corban (preci-zând că în text apare corbaz), cuvânt turcesc = jertfă, ofrandă.

27 V. Adăscăliţei, Date noi privind teatrul folcloric, Brânco-venii; în: „Revista de Etnografie şi Folclor“, Bucureşti, An tom 12,nr. 6/1967, p. 424.

28 Al. Zub, Brâncoveanu la tricentenar; în: „Academica“,Bucureşti, An XXIV, nr. 4, aprilie 2014, p. 74.

29 N. Păsculescu, Literatura populară română, 1910, pp.192–195.

30 N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi…, 1945, p. 249. 31 Idem, p. 262. 32 I. Muşlea, Op. cit., p. 289 (se impune aici precizarea că, în

realitate, colinda O pricină minunată nu are acelaşi loc în toatemanifestările teatrale cunoscute, ea schimbându-şi locul).

33 Lucian Drâmba, Occisio Gregorii in Moldavia vodaetragedice expressa – cea mai veche piesă de teatru românesccunoscută; în: „Limbă şi literatură“, Bucureşti, An VII, 1963,pp. 339–398.

34 G. Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti BAR, vol.IV, 4414–5920, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,1992, pp. 103–104.

35 V. Adăscăliţei, St. cit., p. 424.36 H.B. Oprişan, Teatru fără scenă, Evocări ale unor specta-

cole, personaje şi interpreţi ai teatrului popular românesc, Bucu-reşti, Editura Meridiane, 1981, p. 141.

37 Idem, p. 139. 38 I. Muşlea, „Cântare şi verş la Constantin”. Sfârşitul lui

Brâncoveanu în repertoriul dramatic al minerilor români din nor-dul Transilvaniei; în: Studii de istorie literară şi folclor, Bucureşti,Editura Academiei, 1964, pp. 21–61.

39 I. Muşlea, Cercetări etnografice şi de folclor…, pp.264–265.

40 Idem, p. 265.41 Idem, p. 272.42 Panorama teatrului folcloric din judeţul Neamţ, Crestoma-

ţie folclorică de George Brăescu, Editura Nona, Piatra Neamţ,2000, pp. 450–453.

43 V. Adăscăliţei, St. cit., p. 424.

73

44 H.B. Oprişan, Teatru fără scenă…, p. 140. 45 V. Adăscăliţei, St. cit., p. 428.46 H.B. Oprişan, Op. cit., loc cit.47 A. Vasile, St. cit., pp. 426–427.48 Gr(igore) Creţu, Istoria Măriei Sale Constantin vodă Brân-

coveanu, domnul de la Bucureşti, care s-au scris la 1730; în:„Convorbiri literare“, An IX, nr. 8, 1 noiembrie 1875, p. 325.

49 T. Pamfile, Un cântec privitor la moartea lui ConstantinBrâncoveanu; în: Miron Costin, Tipografia soc. „Glasul Ţării“,Chişinău, An VII, nr. 5, mai 1919, p. 34.

50 N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, vol. III…,1945, p. 263.

51 I. Bianu, Cântecul lui Brâncoveanu de la 1809; în: Buleti-nul Comisiunei istorice a României, Bucureşti, vol. I, 1915, p.309–314.

52 I. L(upaş), Versuri istorice despre Constantin Brânco -veanu (…); în: Anuarul de istorie naţională, Cluj, Universitatea„Regele Ferdinand I“, vol. V, 1930, pp. 460–463.

53 N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, vol. III, p.263.

54 I. Muşlea, Cercetări etnografice şi de folclor, vol. II, p.288.

55 Gh. Vrabie, I. Muşlea şi V., Adăscăliţei, Teatrul popular;în: Istoria literaturii române, Bucureşti, Editura Academiei, 1964,vol. I, p. 76.

56 I. Muşlea, Cercetări etnografice şi de folclor…, p. 286.57 N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească,

vol. I, p. 213.58 I. Muşlea, Op. cit., p. 312.59 Gh. Cucu, 200 Colinde populare culese de la elevii Semi-

narului Nifon în anii 1924–1927, Ediţie postumă îngrijită de Con-stantin Brăiloiu, 1936, p. 224.

60 Ion Muşlea, Cântare şi verş la Constantin…Op. cit, p. 289. 61 N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi..., 1945, p. 263. 62 Anton Pann, Cântece de lume, Transcrise din psaltică în

notaţia modernă, cu un studiu introductiv de Gh. Ciobanu, Bucu-reşti, ESPLA, 1955, pp. 332–333.

63 N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi..., 1945, p.263.

64 Colinde, culegere întocmită de G(eorge) Breazul, cu de -sene de Demian, Colecţia Cartea Satului, scoasă de FundaţiaCulturală Regală „Principele Carol”, Editura Scrisul Românesc,1938, reeditată sub îngrijirea lui Titus Moisescu, Bucureşti, Edi-tura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993, nr. 200,p. 295.

65 Gh. Ciobanu, Înrudirea dintre ritmul dansurilor şi al colin-delor; în: Studii de etnomuzicologie şi bizantinologie, vol. II,Bucureşti, Editura muzicală, 1979, pp. 95–111.

66 Al. Buzera, Balada lui Constantin Brâncoveanu; în:„Mitropolia Olteniei“, Craiova, An XL, nr. 2, martie–aprilie 1988,p. 39.

67 Idem, p. 42. 68 I. Muşlea, Cercetări etnografice…, p. 270.69 Idem, p. 306. 70 V.Adăscăliţei, St. cit., pp. 423–434.71 Brâncovenii Teatru popular, Culegere de H.B. Oprişan,

Bucureşti, Editura Minerva, 1984, pp. 22–29 şi 30–37.72 I.C. Chiţimia, Prefaţă; în: Brâncovenii Teatru popular,

Culegere de H.B. Oprişan, Bucureşti, Editura Minerva, 1984. 73 Das volkstümliche rumänische Theater – Teatrul popular

românesc în: Őstereichische Zeitschrift für Volkskunde, Viena, AnXXXII, nr. 3, 1978, pp. 178–201.

74 Das rumänische Volkspuppensspiel – Teatrul românesc depăpuşi; în: Őstereichische Zeitschrift für Volkskunde, Viena, AnXXXV, nr. 3, 1981, pp. 84–200.

75 H.B. Oprişan, Teatrul popular românesc, Bucureşti, Edi -tura Meridiane, 1987, p. 138.

76 I. Muşlea, Cântare şi verş la Constantin…, p. 47. 77 I. Muşlea, Cercetări etnografice şi de folclor…, pp.

269– 270.78 H.B. Oprişan, Teatrul popular românesc…, 1987, p. 138.79 Brâncovenii Teatru popular..., pp. 11–21.80 I. Muşlea, Cântare şi verş la Constantin…, p. 47. 81 I. Muşlea, Cercetări etnografice şi de folclor, vol. II..., pp.

295–296.82 I. Ionescu, La aniversare a 300 de ani de la urcarea pe tro-

nul Ţării Româneşti (1688–1988) – oglindită în folclorul din Olte-nia; în: „Mitropolia Olteniei“, Craiova, An XL, nr. 2, martie–apri-lie 1988, p. 28.

83 I. Ionescu, Moartea sfinţilor Brâncoveni oglindită în fol-clorul din Oltenia – la 280 de ani; în: „Mitropolia Olteniei“, Cra-iova, Serie nouă, An XLVI, nr. 1–6, ianuarie–decembrie 1994, p.173.

84 A. Fochi, Valori ale culturii populare româneşti, vol. II,Bucureşti, 1988, p. 225.

85 I. Neculce, Opere, Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă decuvinte, Bucureşti, 1982, p. 648.

86 N. Rădulescu, Sabin V. Drăgoi, Bucureşti, Editura muzi-cală, 1971, p. 133.

74

75

In memoriam

În ziua de 22 octombrie 2015, s-a stins din viaţăacademicianul Mircea Ioan Valentin Săndulescu,preşedintele Secţiei de ştiinţe geonomice.

Născut în anul 1933, Mircea Săndulescu aabsolvit Liceul „Gh. Lazăr” din Sibiu, după care aurmat cursurile Institutului de Petrol şi Gaze, Facul-tatea de Geologie a Petrolului şi, în anul 1972, adevenit doctor inginer în geologie. În 1968, a urmatun stagiu de specializare în geologie tectonică laFacultatea de Ştiinţe din Sorbona (Paris).

Mircea Săndulescu a început cariera profe -sională ca geolog la Întreprinderea de Prospecţiunişi Laboratoare din Bucureşti şi a continuat cerce -tător la Institutul Geologic, Institutul de Geologie şiGeofizică, la Institutul de Geologie al României dinBucureşti, şef al Secţiei de hărţi geologice,preşedinte al Consiliului Ştiinţific la Institutul Geo-logic din Bucureşti. De nenumărate ori, a fost invi-tat ca profesor asociat la Universitatea „Pierre etMarie Curie” din Paris şi la Universitatea „JosephFourier” din Grenoble. A avut contribuţii notabile îndomenii, cum sunt: geotectonica, geologiastructurală şi stratigrafia. În anul 1958 a participat laelaborarea primei hărţi tectonice a României,experienţă ce i-a permis apoi să fie coautor laîntocmirea hărţilor tectonice ale Europei şi alelumii, sub egida UNESCO.

În activitatea de cercetare s-a dedicat unor pro -bleme fundamentale, dintre care reţinem abordareastructurii Carpaţilor şi Dobrogei. S-a implicat per-formant în rezolvarea unor probleme fundamentaleşi cu caracter interdisciplinar, ca geotectonică, geo -fizică sau geochimie, contribuind la descifrareastructurii scoarţei pământului din ţara noastră, astructurii adânci a Carpaţilor şi a depresiunilortransilvană şi panonică.

Toate aceste contribuţii care îmbogăţesc istoriaştiinţelor geonomice din ţara noastră sunt cuprinseîn studii şi lucrări apărute în prestigioase publicaţiide specialitate din ţară şi din străinătate: Sur cer-taines problèmes tectoniques des Carpathes et deleurs avant-pays (1966); Consideraţii asupraposibilităţilor de corelare a structurii CarpaţilorOrientali şi Occidentali (1972); Tectonics of theCarpatho-Balkan Regions Roumanian Carpathians(1974); Analyse géotectonique des chaines alpines

situées autour de la Mer Noire occidentale (1980);Geotectonica României (1984); La Dobrogea dansle cadre de l’avant-pays carpatique (1992);Overview on Romanian Geology (1994); Atlas Peri-Tethys. Paleogeographical Maps (2000) ş.a.

Prestigiul omului de ştiinţă Mircea Săndulescueste atestat de alegerea sa în mai multe asociaţii şisocietăţi de specialitate. A fost membru al SocietăţiiGeologice a României, preşedinte al Comisiei HărţiiGeologice a Asociaţiei Geologice Carpato-Bal-canice, membru al Comisiei de redactare a Hărţiitectonice a Europei şi a lumii, membru de onoare alSocietăţii Geologice a Franţei; honorary fellow alSocietăţii Geologice din SUA, membru alsocietăţilor de geologie din Bulgaria şi Polonia,membru străin al Academiei Polone de Ştiinţe,membru al Academiei Europaea. A fost distins cuPremiul „Grigore Cobălcescu” al AcademieiRomâne , cu Premiul „Prestwich” al Societăţii Geo-logice a Franţei şi cu Ordinul Naţional „ServiciulCredincios” în grad de Mare Ofiţer.

În 1991 a fost ales membru corespondent al Aca -demiei Române, titularizat în 1994, iar în 1995 afost ales preşedinte al Secţiei de ştiinţe geonomie.

Odată cu plecarea spre veşnicie a academicianu-lui Mircea Săndulescu, comunitatea academică apierdut un specialist de referinţă naţională şiinternaţională în ştiinţele pământului, un coleg acărui amintire va fi mereu însoţită de admiraţie şirespect.

Mircea Ioan Valentin Săndulescu(1933–2015)

Octombrie2 octombrie: În Aula Academiei Române s-au

deschis lucrările celei de a XIV-a ediţii a Semina-rului internaţional „penser l’Europe”, cu tema„Este ştiinţa o dimensiune a identităţii euro -pene?”, organizat de Academia Română şi FundaţiaNaţională pentru Ştiinţă şi Artă. La seminar, au par-ticipat peste 40 de personalităţi de elevat prestigiuştiinţific din Franţa, Belgia, Spania, Italia, Austria,Grecia, România, ca şi din Serbia şi Israel. Discu -ţiile s-au desfăşurat pe patru secţiuni tematice:„Europa culturii. Ştiinţă, învăţământ, cercetare,şanse egale”; „Cultura ştiinţifică în Europa noastră”;„Identitate europeană, ştiinţă universală”, „Poatesalva ştiinţa identitatea europeană?”

15 octombrie: Aula Academiei Române a găz-duit Conferinţa internaţională „125 de ani de lanaşterea lui Hagop Dj. Siruni, membru post-mortem al Academiei Române“. Conferinţa a fostorganizată de Academia Română, Academia Ar -meană, Uniunea Armenilor din România, AmbasadaArmeniei din România şi Arhiepiscopia Armeanădin România. În deschidere, acad. Dan Berindei,preşedinte de onoare al Secţiei de ştiinţe istorice şiarheologie, care l-a cunoscut, şi-l aminteşte ca „unsavant modest, dar de o mare încărcătură ştiinţifică,deosebit de activ şi multiform în activităţi, slujin -du-şi propria naţiune, dar, în acelaşi timp, cu un evi-dent ataşament pentru România şi trecutul ei”. Încontinuare, au susţinut alocuţiuni: ES Hamlet Gas-parian, ambasadorul Republicii Armenia în Româ-nia, Varujan Vosganian, preşedintele Uniunii Arme-nilor din România, prof. Şerban Tanaşoca, directorulInstitutului de Studii Sud-Est Europene al Acade-miei Române şi Lucian Nastasă Kovacs, directorulInstitutului de Armenologie de la Universitatea dinCluj-Napoca.

Partea a doua a manifestării a fost consacrată co -municărilor prezentate de:

- prof. Raymond Kevorkian, Universitatea ParisVIII – L’élimination des élites arménienne stambou-liotes durant la Grande Guerre;

- prof. Ayhan Aktar, Universitatea Bilgi, Istan - bul – Révolution constitutionelle et mutations politi-que dans la capitale ottomane an tournant du XXesiècle;

- prof. Andrei Pippidi, membru corespondent alAcademiei Române – Datoria îndeplinită. Sirunifaţă de Iorga;

- dr. Patrice Djololian, Paris – Les frères Djolo-lian, au service de la nation;

- Bedros Horasangian, scriitor, publicist – Aniiîn Siberia;

- prof. Levon Chookaszian, director UNESCO,chair of Armenian Art History Departmwnt, YerevanState University – Le rôle de Hagop Siruni dans lapropagation et dans les études de l’art et de la cul-ture arméniénn;

- dr. Andrei Timotin, Institutul de Studii Sud-EstEuropene al Academiei Române – Biografia luiManuc-Bei, un proiect al lui Hagop Dj. Siruni. Noteşi documente inedite din fondul Siruni de la Arhi veleNaţionale;

- dr. Karine Avetian, Académie Nationale desSciences de la République d’Arménie – HagopSiruni – Continuateur des meilleurs traditions del’arménolgie;

- pr. Hetmut Tarverdian, Arhiepiscopia Armeanădin România – Comunitatea armeană din Transilva-nia în secolele XVI–XVIII în materiale de arhivă alelui Hagop Siruni. 76

Cronica vieţii academice

Participanţii au audiat o înregistrare cu HagopSiruni, iar la sfârşitul sesiunii au vizionat o expozi-ţie documentară.

Născut în anul 1890 în Turcia, Hagop DjololianSiruni a venit în România la vârsta de 32 de ani, che-mat insistent de Nicolae Iorga, care îl considera „unerudit, un eminent orientalist, foarte bun cunoscătoral limbii turcești, om a cărui activitate a fost de ceamai bună însemnătate în clarificarea unor aspectemai puțin cunoscute ale trecutului nostru, în specialîn ceea ce privește relațiile noastre politice,economice și juridice cu Imperiul otoman”.

Viaţa dedicată cercetării a fost întreruptă durerosîn anul 1944 pentru zece ani, când a fost deportat îngulagul sovietic. S-a dedicat cercetării trecutuluinostru, aducând la lumina zilei mărturii desprepoporul român şi armenii din România.

De reţinut faptul că Hagop Djololian Sirunia tradus poeziile lui Mihai Eminescu în limbaarmeană.

15 octombrie: La Filiala din Timişoara a Aca-demiei Române, a avut loc lansarea cărţii IstoriaBanatului – Studii privind particularităţile uneiregiuni transfrontaliere, coordonator prof. VictorNeumann.

Prezentarea lucrării a fost făcută de prof. dr.Vasile Dudaş, prof. dr. Miodrag Milin şi acad. PăunIon Otiman, care a spus: „În opinia mea, ca bănă-ţean, Banatul este un caz foarte important de studiatpentru ceea ce înseamnă o zonă multiculturală, plu-rilingvă, interconfesională şi, mai presus de toate,poate, o zonă a echilibrului şi a păcii sociale“.

16 octombrie: În Aula Academiei Române, dr.Ruxandra Draghia-Akli, director al Direcţiei deSănătate din cadrul Directoratului General de Cer-cetare şi Inovare al Comisiei Europene, a susţinutConferinţa cu tema „Horizon 2020 – next callopportunities”.

Întâlnirea a fost organizată de Secţia de ştiinţebiologice a Academiei Române şi Fundaţia Naţio-nală pentru Ştiinţă şi Artă. În deschidere, au susţi-nut alocuţiuni acad. Ionel-Valentin Vlad, preşedin-tele Academiei Române; Ionuţ Vulpescu, ministrulCulturii; ES François Saint-Paul, ambasadorulFranţei la Bucureşti; prof. Thierry de Montbrial,membru de onoare al Academiei Române, fon -dator și președinte al Institutului Francez de Re -lații Internaționale; prof. Jaime Gil Aluja, membrude onoare al Academiei Române, pre ședintele

Academiei Regale de Științe Economice și Finan-ciare din Barcelona; scriitorul Jacques de Decker,membru de onoare al Academiei Române, secretarpermanent al Academiei Regale de Limbă și Lite-ratură Franceză din Belgia; acad. Eugen Simion,președintele Fundației Naționale pentru Știință șiArtă. Seara, în Aula Bibliotecii Centrale Universi-tare a fost lansat volumul La pensée et l'action,semnat de profesorul Thierry de Montbrial, mem-bru de onoare al Academiei Române.

16 octombrie: La Casa Oamenilor de Ştiinţă s-adesfăşurat Dezbaterea ştiinţifică „130 de ani de lanaşterea academicianului gheorghe Ionescu-şişeşti şi a silvicultorului Marin Drăcea, mem-bru post-mortem al Academiei Române”, organi-zată de Secţia de ştiinţe agricole şi silvice a Acade-miei Române, Institutul Naţional de Cercetare-Dezvol tare în Silvicultură „Marin Drăcea” şi Aca-demia de Ştiinţe Agricole şi Silvice „GheorgheIonescu-Şi şeşti”. Cuvântul de deschidere a fost ros-tit de acad. Cristian Hera, vicepreşedinte al Acade-miei Române. În continuare, prof. Gheorghe Sin,membru corespondent al Academiei Române, şiprof. Ana Popescu, membru al Academiei de ŞtiinţeAgricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Şişeşti”, auvorbit despre Actualitatea operei lui GheorgheIonescu-Şişeşti, iar acad. Victor Giurgiu şi dr. Ovi-diu Badea, membru corespondent al AcademieiRomâne, au înfăţişat pe larg colaborarea pe pro - 77

bleme silvice ale celor două personalităţi ale ştiin-ţelor agricole şi silvice.

16 octombrie: Ziua mondială a alimentaţiei afost marcată printr-un Simpozion ştiinţific cutema „Calitatea alimentaţiei – obiectiv strategical dezvoltării societăţii”. Simpozionul s-a desfăşu-rat în Aula Magna a Academiei de Ştiinţe Agricoleşi Silvice „Gheorghe Ionescu-Şişeşti” şi a fost orga-nizat de Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice„Gheorghe Ionescu-Şişeşti” şi Academia Ro mână.După alocuţiunea de deschidere a academicianuluiCristian Hera, vicepreşedinte al Academiei Româneşi preşedinte de onoare al Academiei de Ştiinţe Agri-cole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Şişeşti”, a urmatdezbaterea propriu-zisă, moderată de prof. dr. ing.Gheorghe Sin, preşedintele Academiei de ŞtiinţeAgricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Şişeşti”.Discuţiile au fost purtate pe baza expunerilor pre-zentate de:

- prof. dr. Alexandru T. Balaban, membru cores-pondent al Academiei Române – Biodiversitatea şibioeconomia resurselor naturale în contextul inse-curităţii alimentare;

- prof. dr. Gheorghe Sin, membru corespondental Academiei Române, şi prof. dr. ing. Mihai Nico-lescu, vicepreşedintele Academiei de Ştiinţe Agri -cole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Şişeşti” – Agri-cultura, domeniu strategic în asigurarea resurselorde hrană, garanţie a securităţii alimentare;

- conf. dr. Nastasia Belc, director general alInstitutul Naţional de Cercertare-Dezvoltare pentruBioresurse Alimentare – IBA Bucureşti – Siguranţaalimentară şi siguranţa alimentelor – între tradiţieşi inovaţie;

- prof. dr. ing. Petru Niculiţă, preşedintele Sec-ţiei de industrie alimentară a Academiei de ŞtiinţeAgricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Şişeşti” şi dr.ing. Mona Popa – Trasabilitatea, calitatea şi etiche-tarea produselor alimentare;

- medic veterinar dr. Mihai Vişan, director exe-cutiv al Federaţiei Romalimenta – Aspecte privindindustria alimentară din România 2015;

- jurist Sorin Mierlea, preşedintele AsociaţieiNaţionale pentru Protecţia Consumatorilor şi Promo-varea Strategiilor din România – Protecţia consuma-torilor şi creşterea încrederii acestora în domeniulalimentar – obiectiv strategic al ANPCPSR.

22 octombrie: În Aula Academiei Române s-adesfăşurat Sesiunea anuală de comunicări ştiinţi-fice a Comitetului Român de Istoria şi Filosofiaştiinţei şi Tehnicii. Cuvântul de deschidere a fost

rostit de acad. Dan Berindei, preşedin tele Comitetu-lui Român de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii.În continuare, dr. Valentin Marin, secretar ştiinţifical Comitetului Român de Istoria şi Filosofia Ştiinţeişi Tehnicii, a prezentat Raportul de activitate al Co -mitetului, pentru perioada octombrie 2014–octom-brie 2015. A urmat completarea biroului Comitetu-lui Român de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii.

În sesiunea plenară, au susţinut comunicări: - acad. Mircea Maliţa – Ştiinţa de azi şi de

mâine; - acad. Teodor Dima – Estetica russelliană; - dr. Dumitru Murariu, membru corespondent al

Academiei Române – Idei actuale despre conceptulde specie biologică;

- ing. Nicolae Noica, Oana Stănciulescu şiRuxandra Noica – Aşezământul Ion C. Brătianu(film documentar);

- prof. dr. ing. Mariana Jurian (Filiala CRIFSTArgeş) – Începuturile radiodifuziunii în România;

- dr. Alexandru Bologa (Filiala CRIFST Con -stanţa) – România şi Comisia Mediteranei (CIESM) –90 de ani de relaţii;

- prof. dr. ing. Liviu-Alexandru Sofonea (FilialaCRIFST Braşov) – Complexul program „Patrimo-nium axioticum“ – bun material şi spiritual strate-gic pentru orice popor. Unele activităţi recente;

- prof. dr. ing. Gheorghe Manolea (FilialaCRIFST Craiova) – Istoria industrializării OltenieiCIO’15. Industria maşinilor agricole;

- prof. dr. Gheorghe Clitan (Filiala CRIFSTTimişoara) – Cetăţenia şi gândirea critică;

- prof. dr. ing. Alexandru Herlea (Filiala CRIFSTTimişoara) – Câteva consideraţii cu privire la reali-zarea unei Istorii a Tehnicii Româneşti.

Lucrările au continuat în cadrul Diviziei de isto-ria ştiinţei, Diviziei de istoria tehnicii şi Diviziei delogică, metodologie şi filosofia ştiinţei.

26 octombrie: Amfiteatrul „Ion Heliade-Rădu-lescu” al Bibliotecii Academiei Române a găzduitSe siunea de comunicări „pădurea spânzuraţilor –oglindă a marelui război, 50 de ani de la premieră,100 de ani de la subiect”, organizată de Institutulde Istoria Artei „George Oprescu” al AcademieiRomâne. A fost un remember al filmului cu acelaşinume, realizat de Liviu Ciulei după cunoscutulroman al lui Liviu Rebreanu, primul film românesccare s-a bucurat de recunoaştere internaţională. Înanul 1965, regizorul Liviu Ciulei a participat la Fes-tivalul Internaţional de la Cannes şi a fost distins cuPremiul pentru regie. 78

79

Apariţii la Editura Academiei„Proiect editorial cofinanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional”Editura Academiei Române a primit finanţare, în anul 2015, din partea A.F.C.N. pentru apariţia următoarelor reviste:

Fonetică şi dialectologie Revue des études sud-est européennes, nr. 1-4/2015 Materiale

şi cercetări arheologice

Analele Bucovinei nr. 1 Analele Bucovinei nr. 2 Anuarul Institutului de Etnografieşi Folclor „Constantin Brăiloiu"

80

ATlASul lINgVISTIC Al DIAlECTuluI MEglENOROMÂN (AlDM) Volumul IIIpetar ATANASOVLucrarea este rodul anchetelor efectuate de prof.

dr. Petar Atanasov, din Uma, de-a lungul multor ani, întoate satele meglenoromâne (sau care au avut popu -laţie meglenoromână), începând din Uma din R.Macedonia şi continuând cu Luminiţa, Cupa, Oşiń,Birislăv, Lundin şi Ţărnareca din Grecia.

Al treilea volum, cuprinzând 612 hărţi lingvistice,tratează termenii referitori la pregătirea unor mâncă-ruri, la fenomene atmosferice, obiecte de îmbrăcă -minte, fapte morfologice etc.

Volumul este editat cu sprijinul Ministerului Afa-cerilor Externe, Departamentul Politici pentru Relaţiacu Românii de Pretutindeni.

DICŢIONARul TOpONIMIC Al ROMÂNIEIMuNTENIA (DTRM)Volumul 6, literele R–ŢInstitutul de lingvistică ,,Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti ” Cu acest al şaselea volum (literele R–Ţ) se continuă

publicarea Dicţionarului toponimic al României. Mun-tenia (DTRM), elaborat după metodologia şi tehnica deredactare prezentate în Introducerea la volumul I(2005). În dicţionar se înregistrează atât toponimiamajoră, cât şi toponimia minoră din trecut şi din pre-zent de pe teritoriul uneia dintre cele mai importanteprovincii istorice ale României, Muntenia.

Bogatul material toponimic se întemeiază atât pedocumente de arhivă – documente istorice, hărţi,nomenclatoare şi acte administrative, planuri de moşii,hotărnicii, acte cadastrale –, cât şi pe dicţionare geogra-fice şi pe anchete recente de teren în numeroase locali-tăţi din Muntenia.

Dicţionarul este o bogată sursă de material lexicalpentru dicţionarele generale ale limbii ro mâne.

Editura Academiei Române a primit finanţare, în anul 2015, din partea A.F.C.N pentru apariţia următoarelor cărţi:

Editura Academiei Române a primit finanţare, în anul 2015, dinpartea M.A.E., D.P.R.R.P. pentru lucrarea:

81

CĂlĂTORI STRĂINI DESpRE TĂRIlE ROMÂNE ÎN SECOlul Al XIX-lEASerie nouă, Volumul IX Volumul IX cuprinde impresiile şi relatările a 15

călători (ruşi, francezi, englezi, germani, italieni, aus-trieci, cehi) în acelaşi timp observatori ai realităţiiromâneşti şi martori ai unor evenimente notabile pen-tru istoria universală şi istoria românilor.

Informaţiile străine privind această perioadă plinăde prefaceri şi înnoiri sunt diverse şi aparţin unuispectru larg de peregrini: diplomaţi, corespondenţi aiunor prestigioase ziare occidentale, medici, ingineri,tipografi, teologi, literaţi, simpli turişti, artişti plastici.

Scrierile acestora cuprind imaginea societăţiiromâneşti aflate în pragul de modernizare şi denotăinteresul autorilor pentru a înţelege o lume diferită decea din care făceau parte.

DICŢIONARul ETIMOlOgIC Al lIMBII ROMÂNE (DElR) Volumul II, litera C partea 1, CA–CIZMĂInstitutul de lingvistică„Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti”Prima parte a celui de-al doilea volum al DELR

este rezultatul activităţii ştiinţifice a aceluiaşi colectivde cercetători din cadrul Institutului de Lingvis ticăIorgu Iordan – Alexandru Rosetti al Academiei Ro -mâne care a elaborat şi primul volum (literele A– B).Cercetătorilor, li s-au adăugat opt colegi de la altedepartamente (lexicologie, romanistică, dialectolo-gie). Acest fapt a determinat o evaluare critică obiec-tivă a principiilor de elaborare a dicţionarului, lucrareconcepută ca operă de sinteză a lexicografiei etimolo-gice româneşti, care să aibă posibilitatea de a apăreaîn viitor ca „perechea etimologică” a Dicţionarului-Tezaur al Limbii Române.

82

BIBlIOgRAFIA ROMÂNEASCĂ DEETNOgRAFIE şI FOlClOR (2001–2010)partea IInstitutul de Etnografie şi Folclor ,,Constantin Brăiloiu” Prezenta bibliografie, redactată de un colectiv de

cercetători ai Institutului de Etnografie şi Folclor„Constantin Brăiloiu” al Academiei Române, aducela zi date referitoare la un deceniu de activitateinstituţională, în domeniul etnologic: 2001– 2010.Noutatea metodologică a prezentei bibliografii con-stă atât în modul în care autorii au reuşit să depiste-ze şi să semnaleze un mare număr de informaţii, câtşi ordonarea datelor, prin îmbunătăţiri legate dereformularea şi îmbogăţirea structurii de clasificaretematică. Lucrarea semnifică respect pentru sinte-zele superioare ale înaintaşilor, construite cu exi-genţa unui arsenal metodologic greu de egalat,găsind formule de adaptare la evoluţia actuală adomeniului, cu transformările din sfera ştiinţelorsociale, în general.

FORMAREA CuVINTElOR ÎN lIMBA ROMÂNĂ Volumul IV Prezenta lucrare colectivă, elaborată în cadrul

Sectorului de gramatică al Institutului de Lingvis -tică din Bucureşti, are un caracter descriptiv şi isto-ric, cuprinzând monografiile a 51 de sufixe nomi-nale (substantivale şi/sau adjectivale) şi adverbiale,aşezate în ordine alfabetică.

Volumul are un aport esenţial la descrierea şi laanaliza acestei tranşe a lexicului românesc, fiind olucrare de care niciun studiu ulterior, fie el dic ţio -nar etimologic, explicativ etc. sau lucrare de lexi-cologie, nu va putea face abstracţie.

Lucrarea corespunde pe deplin cerinţelor ştiin -ţifice actuale şi este o contribuţie originală în dome-niu.

83

Propunerile de articole se predau la redacţie înformat electronic (CD, stick) sau se trimit prin e-mail, ca fişiere ataşate.Sunt returnate autorilor propunerile de articolecare nu corespund indicaţiilor din prezentul ghid,care nu sunt culese cu toate semnele diacritice pen-tru limba română sau franceză şi care nu sunt corectscrise în limba română sau străină.Sunt respinse propunerile de articole care au fostpublicate (parţial sau integral), care nu au conţinutştiinţific pertinent, elemente originale, resursebiblio grafice relevante şi de actualitate. Consiliul editorial decide acceptarea sau respin-gerea manuscrisului. Autorii sunt singurii respon -sabili asupra opiniilor şi ideilor exprimate.Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază!Din cauza volumului mare de lucru, nu seprimesc materiale dactilografiate sau scrise de mânăcare necesită culegere.Pentru a scurta timpul de pregătire editorială,lucrările trebuie redactate, după cum urmează:- Redactarea manuscriselor va respecta standar -dele precizate de Dicţionarul explicativ al limbiiromâne – DEX (ediţia 2007, Editura Univers Enci-clopedic sau http://dexonline.ro/), Dicţionarulortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române –DOOM (ediţia 2005, Editura Univers Enciclopedic),Hotărârea Adunării generale a Acade miei Românedin 17.02.1993 privind revenirea la grafia cu „â„ şi„sunt„ în grafia limbii române (www.acad.ro/ alte-Info/pag_norme_orto.htm).

- Cuvintele străine inserate în textul în limba ro -mână se vor culege italic.

- Se menţionează referinţele despre autori: titlulştiinţific, prenumele şi numele de familie aleautorilor, funcţia, locul de muncă, localitatea, ţara şidatele de contact (telefon, e-mail etc.).

- Referinţele bibliografice se scriu la sfârşitularticolului, în ordinea citării în text, numerotându-secu cifre arabe, urmate de punct.

- Citările se scriu cu caractere italice. Fiecarecitare trebuie să fie însoţită de sursa bibliografică,obligatoriu, menţionată în lista de referinţe biblio -grafice.

- Materialul ilustrativ se va prezenta separat detextul articolului, scanat cu rezoluţia de 300 dpi, alb-negru cu extensia TIFF, sau se vor prezenta origi-nalele ilustraţiilor, care vor fi scanate şi prelucrate laredacţie, după care se vor înapoia sub semnătură,autorului.

- În cuprinsul articolului se va menţiona loculunde se va plasa figura sau tabelul, precum şi legen-da fi gurilor sau titlul tabelului.

- Tabelele trebuie să fie alb-negru fără coloaneevidenţiate cu alte culori.

De asemenea, dacă există scheme nu trebuie săaibă evidenţieri în alte culori.

Dimensiunile unui articol trebuie să fie 5–6pagini calculator, corp 12 şi 3–4 ilustraţii.

gHID pENTRu AuTORI

ISSN 1220-5737 84 PAGINI

Redacţia revistei „Academica“Casa Academiei – Calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5, Bucureşti, tel: 021.318.81.06/2712, 2713

PREŢUL 3 lei

Abonamentele la revista „Academica“ se pot face prin mandat poştal pe adresa revistei „Academica“, serviciul difuzare (popa Aurora)

sau cu ordin de plată în contul RO64TREZ7055005XXX006462,Trezoreria sector 5, Bucureşti.

preţul unui abonament pentru 12 luni este 36 lei.