1

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ DIMITRIE CANTEMIR

RETORICĂ

2

CUPRINS

Curs 1: Retorica și originile ei cultural-filosofice…………4

Curs 2: Aplicațiile retoricii…………11

Curs 3: Retorica latină…………16

Curs 4: Retorica în cultura medievală…………25

Curs 5: Retorica contemporană ca retorică vizuală…………37

Curs 6: Canoanele retoricii…………41

Curs 7: Figuri retorice…………54

Curs 8: Tipuri de argumente…………86

Evaluare examen…………99

Bibliografie Platon, Republica, Gorgias, Phaidros în Opere, E.S.E,

București, 1986;

Aristotel, Retorica, IRI, București, 2004

Cicero, Arta oratoriei, Saeculum vizual, București, 2007;

Quintilian, Institutio Oratoria , frag. în D.M. Pippidi, Arte

poetice – Antichitatea, Univers, București, 1970;

Toma d’Aquino, Summa theologica, Polirom, 2009;

Thomas Wilson, The Arte of Rhetorique (frag. online);

Descartes, Discurs asupra metodei, Gramar, 2002;

3

Winifred Bryan Horner, Michael Leff, Rhetoric and Pedagogy: Its

History, Philosophy, and Practice, Lawrence Erlbaum Associates,

1995;

Kenneth Burke, A Rhetoric of Motives, University of California

Press, 1969;

Lloyd Bitzer, “The Rhetorical Situation”, Philosophy & Rhetoric 1,

No. 1, Jan. 1968

Jean-Jacques Robrieux, Retorică și argumentare, Timișoara, 2000;

Karyn C. Rybacki, Donald J. Rybacki, O introducere în arta

argumentării, Polirom, 2004;

Silvia Săvulescu, Retorica și teoria argumentării, București, 2001;

Alexandru Țiclea, Retorica, Universul Juridic, București, 2011

Arthur Schopenhauer, Arta de a avea întotdeauna dreptate,

Muzeul Literaturii Române, București, 2010;

Chaim Perelman, Lucie Olbrechts-Tyteca, The New Rhetoric: A

Treatise on Argumentation, Notre Dame, 1969;

Ken Broda-Bahm, Daniela Kempf, William Driscoll Argument and

Audience: Presenting Debates in Public Settings, International

Debate Education Association, New York, 2004

Carol S. Lipson & Roberta A. Binkley, Rhetoric Before and

Beyond the Greeks, State University of New York Press, 2004

Roland Meynet, Rhetorical Analysis: An Introduction to Biblical

Rhetoric, Sheffield Academic Press, 1998

Gh. Vlăduțescu, Filozofia în Roma antică, Ed. Albatros, București,

1991

Grupul μ, Traité du signe visuel. Pour une rhétorique de l'image,

Le Seuil, Paris, 1992

Charles Kostelnick, David D. Roberts, Designing Visual

Language: Strategies for Professional Communicators, Allyn &

Bacon, Boston, 1998

4

CURS I

RETORICA ȘI ORIGINILE EI CULTURAL-

FILOSOFICE

1.1 SCURT ISTORIC AL ORIGINILOR

Originile retoricii ca parte a vechii civilizații țin de: 1.

Mesopotamia (cca. 2200 î.e.n.), apoi 2. de cultura egipteană

(cca. 2000-1600 î.e.n.), având aici deopotrivă un sens mai

restrâns comunicațional și unul larg social. Acestea prime

„manifestări” retorice pot fi găsite în anumite scrieri

akkadiene (e.g. cazul prințesei și preotesei Enheduanna, din

cetatea Ur) și neo-asiriene (scrierile din timpul lui

Sennacherib). Apelul la religie prezent în aceste manifestări

ale retoricii inițiale confirmă un tipar literar-religios de

comunicare, cu funcții sociale evidente.1 În al doilea rând,

funcția socială a retoricii e prezentă și în cultura vechilor

egipteni (începând mai ales cu Regatul Mijlociu Egiptean –

2055-1650 î.e.n.). De asemenea, elocvența egipteană este una

activă (prin limbaj propriu-zis), dar și pasivă (prin tăcere),

sensul autentic al persuasiunii constituind o sinteză între

acestea (ceea ce reprezintă o anticipație a tipologiei retorice

ex silentio).

1 Pentru detalii referitoare la retorica „incipientă”, pre-grecească

(mesopotamiană, egipteană etc.), vezi Carol S. Lipson & Roberta A.

Binkley, Rhetoric Before and Beyond the Greeks, State University of

New York Press, 2004.

5

De asemenea: 3. tradiția biblică presupune și ea o anumită

folosință a retoricii și o centrare pe limbaj. Exemplele sunt

numeroase, deopotrivă vechi și nou-testamentare. Structurile

biblice urmăresc un tipar comunicațional accentuat prin varii

tehnici compoziționale (paralelism, chiasm etc.).2 Iar

elementele de discurs în relație cu personajele și poveștile

biblice sunt parte centrală a mesajului care se vrea transmis

(rostirile/chemările Domnului către patriarhi din Pentateuh;

chemarea lui Moise, confruntările cu faraonul, tablele de lege

ale Exodului; Cântarea Cântărilor ca dialog dramatic;

„Cărțile profetice” etc.)

În fine: 4. Grecia antică activează supremația valorică a

retoricii, de la cea dintâi mențiune a calităților oratorice din

Iliada lui Homer, până la suprapunerea cu filosofia greacă

(mai ales via Platon și Aristotel). Aici funcția retoricii își

găsește o orientare socială, politică, juridică și cultural-

filosofică (de diseminare a ideilor filosofice). O atare

orientare va fi condiționată de ideea de stat și valoarea ei

comunitară, așadar de apariția cetății, a polis-ului democratic.

1.2 RELAȚIA RETORICII CU FILOSOFIA ȘI

CULTURA ANTICHITĂȚII

Dar ce anume este retorica? Definițiile de dicționar edifică o

imagine conectată conceptelor de discurs, auditoriu,

persuasiune, frumos etc.: (1a) Arta de a vorbi frumos; arta de

a convinge un auditoriu de justețea ideilor expuse printr-o

2 Vezi, de pildă, Roland Meynet, Rhetorical Analysis: An Introduction to

Biblical Rhetoric, Sheffield Academic Press, 1998.

6

argumentație bogată, riguroasă, pusă în valoare de un stil ales

(DEX, 1998); (2a) Arta de a vorbi frumos și convingător

(NODEX, 2000); (3a) Artă și știință a elaborării discursului

în general, având funcție primordial persuasivă, dar și funcție

justificativă, demonstrativă sau deliberativă (DSL). Acestora

li se suprapun definițiile sistemice, „culturale”: (1b) „Arta

vorbirii care produce convingeri” (Platon, Gorgias, 452 e);

(2b) „Facultatea de a descoperi ceea ce în fiecare caz este

propriu pentru a convinge prin intermediul vorbirii”

(Aristotel, Retorica, 1355b); sau (3b) Ars bene dicendi

(Quintilian, Institutio Oratoria, II, xvii, 37).

Așadar, retorica ar fi arta de a vorbi bine cu scopul de a

convinge, activând nu numai o tehnică a persuasiunii, ci și

una a (re)cunoașterii binelui și frumosului. „Binele”

(adverbial) al lui Quintilian (3b) este unul tehnic, dar și moral

– ambele virtuți ale oratorului.

Dar care anume sunt legăturile retoricii cu structurile

culturale profunde ale umanității? Căci odată cu diseminarea

preocupărilor pentru retorică în Grecia antică, trebuie să ne

întrebăm de ce tocmai înăuntrul culturii antice grecești își

găsește ea adevărata împlinire formativă? Aici vom începe de

la corelația dintre disciplina retoricii și curentul sofist.

Așadar, care este legătura dintre retorică şi sofişti? Și în

primul rând: ce sunt sofiștii și cu ce se ocupă ei?

Dicționarul ne oferă următoarele precizări: (1c) Denumire

dată în Grecia antică, în perioada clasică, filosofilor

presocratici care îi învățau pe tinerii atenieni cum să

folosească logica și retorica pentru a-și învinge oponenții în

7

orice controversă. Folosirea mai mult a retoricii și unei logici

precare și pline de tertipuri argumentative împreună cu

perceperea de bani le-au adus dezaprobarea din partea lui

Socrate și Platon (DE, 1993-2009); (2c) Denumire dată în

Grecia antică profesorilor care predau contra plată filosofia și

arta retoricii și care au devenit mai târziu simpli retori venali,

gata să demonstreze orice (DN, 1986); (3c) Deși inițial

termenul desemna oameni înțelepți în general, el a fost

aplicat dezaprobator de Platon unor profesori de meserie,

între care Protagoras, Gorgias, Thrasymachus și Hippias din

Elea. În general, Platon îi tratează ca șarlatani care țineau

discursuri numai pentru a învinge și care pretindeau bani

pentru a-i învăța pe tineri tehnicile oratorice (Dicționar de

filosofie3)

Prin urmare, retorica va fi caracteristică acelor gânditori greci

preocupați de limbaj, de logică și demonstrație, dar nu

întotdeauna mânați în mod absolut de urmărirea adevărului,

ci uneori asumându-și un scop pur demonstrativ, de joc al

ideilor și exprimării. Datorită accentului pus pe demonstrație

discursivă și „joc” de limbaj, retorilor greci le este implicit

atașată și o etichetă negativă, după cum se poate observa

chiar din variantele definiției sofistului de mai sus. Cu toate

acestea, nu putem trece cu vederea faptul că retorica va fi

profund corelabilă filosofiei sau, mai bine zis, că e chiar

născută din filosofie. Prin urmare, ea va fi conectată și

înţelepciunii şi iubirii de înţelepciune (conform definiției

filosofiei: philo-sophia - prietenul înțelepciunii, cel care

iubește înțelepciunea). Observăm aici inclusiv corelațiile

3 Simon Blackburn, Univers Enciclopedic, București, 1999.

8

etimologice dintre: sophos (înțelept), sophia (înțelepciune) și

sophistes (ca „profesioniști” ai înțelepciunii).

Şi atunci care să fie relaţia dintre filosofie şi retorică, dacă

ambele sunt progeniturile cunoaşterii şi înţelepciunii? Sunt

ele echivalente, egale, ori inegale? Diferenţa inițială e

limpede: raţiune versus expresie, fond versus formă, esenţă

versus manieră, idee versus cuvânt. Dar cum stau ele una în

faţa celeilalte? Sunt complementare? Sunt de importanţe

diferite sau egale pentru reuşita cunoaşterii? Variantele de

răspuns pot fi următoarele:

1. Sofiștii activează disciplinar extinderea retoricii la

domeniul vieții. Jucând la limita relației dintre verbalizare

demonstrativă și înțelepciune, aceștia vor considera că

retorica este atât o formă de cunoaștere, cât și de virtute (ea

modelează indivizii, pregătindu-i pentru cunoaștere și viață

deopotrivă socială și morală). Nimic mai filosofic!

2. În evident contrast, Platon ridică problema separației dintre

retorică și filosofie (vezi Republica, Gorgias și Phaidros),

așadar inclusiv între practica retoricii și viața trăită întru

cunoaștere autentică. Pe urmele acestei distincții largi, Platon

a considerat că determinarea adevărului aparține filosofiei,

retorica având ca finalitate doar formarea sau modificarea de

opinii (doxa – adică exact mecanismul care poate fi atașat

sofisticii: o formă de manipulare a opiniilor în vederea

persuasiunii). Așadar, interpretarea lui Platon tinde să scoată

retorica din sfera cunoașterii, împingând-o cumva spre

periferia disciplinară a Antichității elene din secolele V-IV

î.e.n.

9

3. În contrast cu Platon de astă dată, Aristotel acordă retoricii

un statut profund complementar filosofiei, reîntorcându-se la

o interpretare autentică a funcției retoricii în cunoaștere,

viață și societate. Identificând modurile de convingere4 ca

fiind bazate pe logos (logica argumentativă), pathos (emoția

și relația empatică cu auditoriul) și ethos (caracter), Aristotel

acoperă implicit întreaga dimensiune tripartită a relației

sociale dintre indivizii unei comunități. Așadar, retorica va fi

știință a persuasiunii verbal-argumentative, dar în egală

măsură și știință a vieții.

4. Prin cultura greacă și mai ales Aristotel, ajungem la a patra

variantă de răspuns, legată de importanţa fundamentală a

retoricii în cultura romană: mai ales la Cicero și Quintilian.

Retorica romană își găsește, pe urmele interpretării grecești, o

interpretare proprie în acord cu structurile sociale romane:

politică, jurisprudență, civism. Ea se va despărți de filosofie,

tot atât cât va depinde, formativ, de aceasta. Separația se

justifică prin „inovația” socială latină care schimbă în bună

măsură logica retoricii, acordând-o mai repede existenței

civice, decât exercițiului filosofic.

4 Vezi cursul 6.

10

Recomandări bibliografice:

Platon, Republica, Gorgias și Phaidros în Opere, E.S.E,

București, 1986

Aristotel, Retorica, IRI, București, 2004

Cicero, Arta oratoriei, Saeculum vizual, București, 2007

Silvia Săvulescu, Retorica și teoria argumentării, București,

2001

Carol S. Lipson & Roberta A. Binkley, Rhetoric Before and

Beyond the Greeks, State University of New York Press,

2004

Roland Meynet, Rhetorical Analysis: An Introduction to

Biblical Rhetoric, Sheffield Academic Press, 1998

11

CURS 2

APLICAȚIILE RETORICII

La ce anume folosește retorica? Posibilitățile de a o aplica,

divizabile pe câmpuri de activitate, ar ține de politică,

jurisprudență, viață publică și privată, diplomație, jurnalism,

artă, publicitate etc. Există totuși, la origini, câteva aplicații

majore.

1. Cea dintâi este discursul politic și ea se datorează în bună

măsură accentului pus în Grecia Antică pe dezbatere. Orice

societate discursivă cum e Grecia va valoriza la maximum

forma discursului. Cu toate acestea, chiar sofiștii sunt cei care

resping limitarea retoricii la politică și propun de fapt

(Gorgias) extinderea retoricii la orice tip comunicațional,

educațional ori argumentativ. Ceea ce fundamentează saltul

logic de care va depinde toată istoria retoricii de la Aristotel

și Cicero înainte. În ceea ce privește retorica politică per se,

originile ei pot fi găsite la Demostene, Hiperide și Eschine.

Condițiile politice ale timpului, mai precis relația grecească

ambivalentă cu Filip al II-lea al Macedoniei, precum și

alternanța anti și filo-macedoneană, toate determină tipologia

persuadării prin discurs politic. În cultura latină, retorica

politică stă sub o similară determinare socio-istorică. Cicero,

de pildă, își va construi discursurile politice în raport cu

starea politică a imperiului: conjurația lui Catilina, conflictul

cu Marc Antoniu etc. Acest prim gen retoric poartă numele

de gen deliberativ, presupunând declamație politică, deci

12

consiliere sau deconsiliere asupra a ceea ce va să vină

(viitor).5

2. Cea de-a doua aplicație a retoricii ține de practica juridică.

Ea se activează odată cu sensul de mediere socio-

instituțională prin cuvânt/discurs/pledoarie, prezent în

culturile Antichității. Începând cu Apărarea lui Socrate și

până la sensul retoricii juridice în cultura latină (Cicero,

Quintilian), „procesul” în cetate va presupune jocul retoric al

probelor și argumentării contradictorii între părți. Deși o

putem identifica drept o specie distinctă a practicii oratorice,

ea nu își arogă totuși prerogative izolaționiste, rămânând

conectată vieții sociale a individului, în ansamblul ei.

Avocatul lui Quintilian, de pildă, e în egală măsură un filosof

și un moralist. Încă înainte chiar, Cicero însuși identifica

stratificarea disciplinară de care orice jurist ar trebui sa fie

capabil (filosofie, artă a cuvântului și a persuasiunii, drept,

cultură vastă, moralitate etc.) Istoric, retorica judiciară se

naște odată cu Corax, Tisias și procesele de revendicare

făcute posibile odată cu prăbușirea tiranului Trasibul din

Sicilia (465 î.e.n). Litigiile apărute reclamau o soluționare

rezonabilă în instanță, deci și pledoarii în acord cu

necesitățile de judecată. Asemenea discursuri țin de genul

judiciar, presupunând probe și demonstrarea a ceea ce s-a

produs (trecut).6

3. O altă aplicație a retoricii ține de ceea ce am putea numi

retorică psihosocială ori culturală. Ea vizează funcția socio-

mentală a retoricii și include psihologia publică a discursului

5 Vezi Aristotel, Retorica, 1358b; Cicero, Partitiones oratoriae, 83-97.

6 Vezi Aristotel, Retorica, 1358b; Cicero, Partitiones oratoriae, 98-138.

13

social-ceremonial. Acest gen e numit epidictic, cu referire la

demonstrația socială ori ceremonia socială a discursului

(prezent).7 Observăm că și mecanismul artei poate intra sub

această determinare (începând chiar cu epopeea homerică).

Mai mult un atare gen ar putea sta în corelație cu opiniile

negative ale lui Platon asupra artei, opinii care trimit la ideea

de persuasiune prin manipulări de limbaj și concepte. Mai

mult de atât, Platon extinde retorica, de la o funcție de falsă

persuasiune civică, la un instrument al artelor. Și de bună

seamă, de vreme ce Platon îi devaloriza pe unii poeți (mai

ales în raport cu filosofii – vezi Republica), era normal ca

instrumentarul retoric al artei poetice să sufere o similară

devalorizare.

Corolar: Cele trei mari genuri retorice sunt cele anterior

discutate – deliberativ, judiciar și epidictic. Totuși, un al

patrulea sens aplicativ (general) al retoricii ar putea fi cel de

artă civică. O atare retorică civică vine atât ca urmare a

funcției politico-juridice, cât și ca și consecință a persuasiuni

sociale. Ea va fi asociată, ca artă civică, instituțiilor

democratice, devenind caracteristică societăților libere,

democratice, care încurajează libertatea de exprimare și

asociere (civică, politică). În consecință, de retorică, văzută

drept parte a societății libere, va depinde cumva formarea

comunităților, atât civic, cât și instituțional. În cultura și

filosofia romană, Cicero va considera că atâta vreme cât

instrumentul retoricii este folosit corect de către oameni

corecți, arta civică a retoricii poate fi folosită la salvarea

republicii! Opoziția la argumente de tip ciceronian ține de

factura publică a retoricii și anume: ea poate folosi într-

7 Vezi Aristotel, Retorica, 1358b; Cicero, Partitiones oratoriae, 71-82.

14

adevăr la progres social, dar în egală măsură poate constitui

un mijloc de manipulare cu efecte sociale negative; ea poate

deveni așadar o formă de control asupra maselor. Majoritatea

gânditorilor care suferă de o formă sau alta de idiosincrazie la

adresa retoricii și funcționalității ei reale, vor activa o

asemenea linie de argumentare.

15

Recomandări bibliografice:

Platon, Republica în Opere V, E.S.E, București, 1986

Aristotel, Retorica, IRI, București, 2004

Cicero, Partitiones oratoriae în Arta oratoriei, Saeculum

vizual, București, 2007

16

CURS 3

RETORICA LATINĂ

3.1 Introducere

Există o anume obișnuință în a afirma că romanii nu au adus

nimic nou în raport cu gândirea vechilor greci8, ceea ce în

retorică poate funcționa ca un adevăr măcar parțial dacă e să

ținem cont de covârșitoarea influență a lui Aristotel în epocă,

precum și de maniera în care acesta a trasat o anume direcție

de cercetare, valabilă atât în cultura romană, cât și în

investigațiile retorice ale neo-aristotelienilor contemporani.

Plecând de la Aristotel latinii pot fi suspectați de a fi adăugat

doar anumite completări teoretice9 și de a fi reorientat și

nuanțat în bună măsura retorica prin confruntarea activă a

acesteia cu dimensiunea practică a societății și culturii lor.

Cât de importantă e dublarea practică (printr-o practicizare

socială și instituțională a discursului retoric) a fundamentelor

teoretice grecești, reprezintă o problemă distinctă, și una

deloc ușor de cântărit. Cert este că fundamentul aplicativ al

retoricii își găsește o formă de împlinire exemplară în lumea

lui Cicero și Quintilian.

Primul tratat de retorică al lumii latine este Rhetorica ad

Herennium (Retorica după Herennius – scris probabil în jurul

anilor 86-82 î.e.n.), fiind multă vreme în mod eronat atribuit

lui Cicero. Acesta reprezintă o însumare a retoricii lui

8 Robrieux, Retorică și argumentare, Timișoara, 2000, p. 7.

9 Ibid.

17

Aristotel, precum și mobilul unei confruntări între

dimensiunea teoretică aristotelică și valorile practice ale lumii

latine. Ulterior acestui tratat, cei mai importanți teoreticieni și

practicieni ai oratoriei romane vor fi Cicero și Quintilian.

În legătură cu problemele raportului dintre retorică și

cultura/societatea latină, Robrieux10

pomenește de slăbirea

interesului romanilor pentru retorică, menționată în lucrarea

lui Tacit Dialog despre oratori (aprox. 81 e.n.). Explicația lui

Tacit referitoare la acest fenomen are în vedere o anumită

disipare a funcției dezbaterii politice în viața societății și a

statului, dimpreună cu implicita curbă descendentă a retoricii

ca și instrument politic. Astfel, retorica se reorientează

dinspre persuasiune ca mijloc al puterii înspre o funcție mai

degrabă estetică, estetizantă a cuvântului, mutație care devine

evidentă și la Quintilian, odată cu formularea reflecției asupra

legăturii retoricii cu literatura11

.

3.2 Cicero: viața și cultura sa filosofică

Marcus Tullius Cicero se naște în 106 î.e.n. și este asasinat în

43 î.e.n. Viața sa presupune o îngemănare a patru dimensiuni

distincte în bună măsură caracteristice pentru un stil eclectic

de gândire: el este orator, avocat, om politic și filosof,

punând politica peste filosofie, ceea ce nu reprezintă decât o

reconfirmare a raportului teorie-practică în latinitate. Dat

fiind că accesul direct la lumea politică a timpului îi este

refuzat din cauza absenței de origini aristocratice complexe

10

Robrieux, op. cit., p. 8. 11

Vezi Quintilian, Institutio Oratoria, cartea X.

18

(provenea dintr-o familie aristocratică, însă lipsită de

influență propriu-zisă), a avut de ales între o carieră militară

și una juridică. Sensul alegerii celei din urmă (și care a

implicat studii de jurisprudență, retorică și filosofie) poate fi

deconspirat inclusiv ca mijloc de a accede la viața politică a

imperiului. În lumina profesiei sale inițiale precum și a

tentativei de a trece de la drept la politică, Cicero considera

că practica juridică te pregătește pentru practica politică din

următoarele rațiuni: experiența unui anumit tip de discurs;

dobândirea de popularitate prin instrumentarea cazurilor

importante; construirea de relații cu oamenii politici ai

timpului, atât timp cât relațiile politice ale vremii erau bazate

nu pe ideologie, ci mai degrabă pe prietenii, datorii și

angajamente. În cele din urmă, intrând în activitatea politică a

imperiului, este ales chestor, pretor, consul etc. În 44 î.e.n., e

martor al asasinării lui Cezar de către un grup de senatori, cu

toate că e neclar în ce măsură ar fi participat indirect la

asasinat. Un an mai târziu, el însuși este asasinat.

Valoarea operei sale filosofice, deși indiscutabilă, stă totuși

sub o logică contextuală. El se va dedica integral filosofiei

după anul 56 î.e.n., când profund dezgustat de turnura

situației politice din imperiu, alege să-și caute o împlinire

existențială prin filosofie și scris. Pe de altă parte, indiferent

de contextualitatea unei atari alegeri, faptul că el își propune

să dea Romei o literatură filosofică proprie care să fie

capabilă să o elibereze de sub tutela spirituală a Greciei,

reprezintă o piatră de hotar în destinul filosofiei europene ca

întreg. Opera filosofică ciceroniană va reprezenta, atât

doctrinar, cât și terminologic, o tentativă reușită de adaptare a

modelelor deja recunoscute ale filosofiei elene la o formă

19

specifică de spiritualitate și mentalitate socio-culturală

romană.

Trăsăturile fundamentale ale filosofiei sale pot fi rezumate în

limitele a două dimensiuni fundamentale – una de doctrină,

cealaltă de limbaj filosofic.

1. Eclectism doctrinar: nedorind să adere în mod

necondiționat la nicio doctrină filosofică a timpului, intrată în

cultura latină pe filiera moștenirii grecești, va opta pentru

construcția unui corpus filosofic obținut prin suprapunerea

principalelor curente filosofice: stoicism, atomism,

platonism, probabilism etc.12

2. Inventivitate terminologică: autor al unei construcții de

limbaj filosofic latin, menit să scoată filosofia din sfera de

influență conceptuală a grecilor. Limbajul filosofiei latine va

fi așadar impus prin contribuțiile conceptual-terminologice

ale celor trei mari filosofi romani (Lucrețiu, Cicero și ulterior

Seneca).13

La nivel de opere filosofice, merită menționate: De republica

(Despre stat) – dialog politic pe tema celei mai bune forme de

12

Vezi Gh. Vlăduțescu, Filozofia în Roma antică, Ed. Albatros,

București, 1991, cap. „Cicero, decuparea orizontului”, pp. 9-67; iar despre

problema fluctuațiilor ciceroniene, vezi și John Glucker, Cicero’s

Philosophical Affiliations, în J. M. Dillon și A. A. Long (eds.), The

Question of “Eclecticism”: Studies in Later Greek Philosophy, University

of California Press, 1988, pp. 34-69. 13

Vezi detaliile problemei terminologice în Gh. Ceaușescu, „Studiu

introductiv” la Cicero, Despre supremul bine și supremul rău, Ed.

Științifică și Enciclopedică, București, 1983, pp. 13-15.

20

guvernare și a calităților conducătorului ideal; De legibus

(Despre legi) – dialog politic pe tema legislației și a tipului

ideal de constituție; De natura deorum (Despre natura zeilor)

– lucrare care abordează tema existenței și esenței divinității;

De divinatione (Despre divinație) – problematica divinației ca

har și artă a prezicerii viitorului; De fato (Despre destin) –

expunere asupra problemei destinului ș.a.

3.3 Cicero: cultura oratorică

În bună tradiție latină a juxtapunerii dintre lumea teoretică a

grecilor și practicizarea gândirii latine de influență elenă spre

a satisface un alt deziderat socio-cultural, cultura oratorică

ciceroniană e și ea susceptibilă de o atare diviziune: practică

oratorică și teorie.

Practica oratorică va fi bineînțeles reprezentată de

discursurile ciceroniene. Acestea au o dimensiune tripartită

ca îngemănare între talent, cultură și experiență discursivă

(sau ingenium, doctrina și usus forensis). Cele mai

reprezentative sunt: In Verrem – cele șapte discursuri ținute

în anul 70 î.e.n. împotriva lui Caius Verres, guvernator al

Siciliei (73-70 î.e.n.) acuzat de abuzuri și acte de corupție în

timpul guvernării sale siciliene; In Catilinam (sau

Catilinarele), care sunt probabil cele mai cunoscute cuvântări

ciceroniene, pronunțate împotriva lui Sergius Catilina, odată

cu descoperirea conspirației împotriva Republicii; sau In

Marcum Antonium, cele 14 discursuri declamate împotriva

lui Marc Antoniu.

21

În al doilea rând, ca teoretician al artei retorice și unul din

părinții-fondatori ai acesteia, opera sa cuprinde dimensiuni

istorice, tehnice, sociale: incursiuni în istoria oratoriei;

analiza principalelor curente retorice ale epocii venite prin

împrumut literar grecesc (aticismul14

și asianismul15

) pe care

caută să le sintetizeze într-o medie proprie; dezbaterea

problemei formării oratorului și a funcției sociale a acestuia.

Legătura retoricii cu societatea și formarea socială reprezintă,

deci, o constantă a culturii Antichității. În acord cu o

asemenea valoare socio-umană a retoricii, conceptul central

la Cicero va fi cel al oratorului ideal, întruchipând imaginea

omului și cetățeanului ideal, ca entitate socială completă și

complexă.

Dintre tratatele sale oratorice, amintim: De Inventione, mic

manual de retorică scris în adolescență și ulterior considerat

nereprezentativ de către însuși Cicero; De oratore, scris în 55

î.e.n. ca dialog între Crassus și Marc Antoniu; Partitiones

oratoriae, scris în 54 î.e.n., ca manual în formă dialogală

între Cicero și fiul său Marcus; Brutus, scris în 46 î.e.n., cu

intenția armonizării școlilor retorice și a opoziției la adresa

simplității excesive atice; Orator, din nou o expunere a

idealului retoric moderat însoțit de un eclectism asemănător

opțiunilor sale filosofice.

14

Aticismul = ceea ce caracterizează scrierile vechilor atenieni; delicatețe,

măsură, eleganță, puritate în stil și în limbă. (fr. atticisme, lat. lit.

atticismus). 15

Asianismul = tendință a literaturii elenistice către un stil înflorit,

patetic, amplu ritmat și afectat. (germ. Asianismus, engl. asianism)

22

3.4 Quintilian

Quintilian (35-100 e.n.) este alături de Cicero, deși la o sută

de ani după acesta, unul din cei mai cunoscuți oratori și autori

latini. Tradiția social-instituțională a latinității se conservă și

în cazul acestuia, fiind atât profesor de retorică, cât și avocat.

Dincolo de dimensiunea retorică propriu-zisă, lucrarea lui

Quintilian intitulată Institutio Oratoria este calificată drept

primul tratat de pedagogie și constituie un punct de referință,

în materie de teoria retoricii, atât pentru retorica medievală,

cât și pentru Renaștere. Continuitatea dintre dimensiunea

latină a aplicațiilor și teoriei retoricii, și lumea medievală este

evidentă. Ea poate fi văzută ca activabilă prin asumarea

moștenirii culturale a bagajului filosofic greco-latin – singura

moștenire posibilă de altfel, și de care medievalitatea nu ar fi

avut cum să nu țină cont – suplimentar acutizată odată cu

apariția creștinismului și diseminarea acestuia în spațiul

roman.

Institutio Oratoria, compusă din 12 părți, este în fapt singura

operă întinsă a lui Quintilian tratând problemele de retorică.

Aceasta e retroactiv completată de un text anterior intitulat

De Causis Corruptae Eloquentiae și care, deși pierdut fiind, e

considerat a fi fost o expunere preliminară a idelor lucrării

sale fundamentale. Alte două lucrări denumite Declamationes

Majores și Declamationes Minores i-au fost atribuite, pare-se

în mod eronat, lui Quintilian. Interpretarea modernă asupra

acestora dezbate posibilitatea ca ele să fi fost scrise de un

discipol al filosofului latin.

23

Institutio Oratoria abordează teoria și practica retoricii, dar și

educația fundamentală a oratorului și dezvoltarea acestuia,

reacreditând ideea relației vieții sociale, precum și a educației

socio-morale, cu retorica. Oratorul va deveni astfel subiect al

societății, și microcosm al prototipului individual-uman al

latinității. Istoric vorbind, trimiterile tratatului sunt multiple:

de la Homer (văzut ca „modelul și izvorul tuturor părților

elocinței”16

ori „bogat și concentrat, încântător și grav,

minunat când prin abundență când prin conciziune,

extraordinar prin calități nu numai poetice, dar și

oratorice”17

), la marele Cicero18

, dar și la Platon19

ș.a.

Funcția socială evidentă a retoricii, care e de altfel în deplin

acord cu o înțelegere practică latină a disciplinei, dar și cu

moștenirea teoretică venită pe filieră elenistă, va fi însă

contrabalansată de acreditarea treptată a ideii funcției

estetico-lingvistice a retoricii. În acest sens, teoretizarea

operată de Quintilian a relaționării retoricii cu literatura va

domina o medievalitate dispusă să sacrifice o bună parte din

sensul social al discursului în favoarea estetizării cuvântului.

16

Quintilian, Institutio Oratoria, X, 1, 46. 17

Ibid. 18

Vezi ibid., X, 1, 109. 19

Vezi ibid., II, 15, 29.

24

Recomandări bibliografice:

Cicero, Arta oratoriei, Saeculum vizual, București, 2007

Quintilian, Institutio Oratoria, (frag. în D.M. Pippidi, Arte

poetice – Antichitatea, Univers, București, 1970; și în Sanda

Ghimpu, Alexandru Țiclea, Retorica – Pagini alese, vol. I,

Casa de Editură și Presă „Șansa”, București, 1993)

Gh. Vlăduțescu, Filozofia în Roma antică, Albatros,

București, 1991

Gh. Ceaușescu, „Studiu introductiv” la Cicero, Despre

supremul bine și supremul rău, Ed. Științifică și

Enciclopedică, București, 1983

Jean-Jacques Robrieux, Retorică și argumentare, Timișoara,

2000

25

CURS 4

RETORICA ÎN CULTURA MEDIEVALĂ

4.1 Filosofia în cultura medievală

În ceea ce privește dimensiunea filosofică a medievalității,

trebuie dezbătute tendințele cuprinse în ceea ce denumim

filosofie scolastică.

4.1.1 Scolastica

Scolastica este un curent derivat noțional din limba latină

(schola) și care exprimă o direcție specifică de cercetare

interdisciplinară, ca tendință de reunire a problemelor

filosofice cu cele teologice. Scolastica va încerca să ofere

explicații și interpretări ale fenomenelor „supranaturale” cu

ajutorul rațiunii umane, punând la lucru în acest sens bagajul

cultural filosofic al Antichității, mai cu seamă filosofia lui

Aristotel. Acest curent filosofic aduce cu sine inclusiv un

tipar cultural-pedagogic care va domina instituțiile de

învățământ religios și universitățile europene. Scopul

fundamental al scolasticii era alcătuirea unui sistem de

joncțiunea între filosofia greco-latină și învățătura creștină.

Putem, deci, vedea în scolastică un deziderat combinatoriu

fundamental de corelare de domenii, timpuri și spații

distincte. Acesta include următoarele apropieri:

26

1. Filosofie – teologie (adică Aristotel și creștinism, sau

explicarea fenomenelor supranaturale ale creștinismului prin

apel la rațiune și filosofie);

2. Antichitate – medievalitate;

3. Filosofie greacă – filosofie latină (reunite într-un sistem

logic coerent).

Se cuvin, de asemenea, trasate câteva observații legate de

dezideratul relaționării dintre o dimensiune filosofică,

activând un bagaj greco-latin al istoriei filosofiei, și una

teologică, activată prin diseminarea creștinismul în Europa,

cu tot ceea ce presupunea acesta.

1a. Dimensiunea explicativă = anume interesul slab al

scolasticii pentru dobândirea activă de noi cunoștințe; prin

urmare, e vorba mai degrabă de explicarea cunoașterii

Antichității în lumina dogmei creștine (aceasta constituind

totodată diferența fundamentală față de Renaștere ca proces

de integrare activă a „vechiului” într-o paradigmă pre-

modernă).

1b. Rațiunea ca mijloc și nu ca scop în sine = această idee

pretinde, în fapt, e că nu ar exista contradicții între rațiune, pe

de o parte, și revelația creștină, pe de alta. Iar inevitabilitatea

identificării la un moment dat a unor asemenea contradicții,

mai mici sau mai mari, e soluționată prin ideea de eroare

umană. Se afirmă așadar că asemenea contradicții, în măsura

în care există, provin sau dintr-o folosire greșită a rațiunii sau

din cauza unei interpretări eronată a dogmei.

27

1c. Prioritatea credinței înaintea explicației raționale (deci a

teologiei înaintea filosofiei!) = adică o formă de parti-pris

care va domina orice confruntare filosofico-teologică.

În al treilea rând, trebuie formulate câteva idei legate de

metodă, cu referire atât la dimensiunea logică a scolasticii

(Aristotel), cât și la o funcția socială a ei (dialogală) și care va

acutiza relația cu o dimensiune retorico-lingvistică.

a. Metoda scolasticilor trimitea către vocabularul logic și

filosofic aristotelic, deopotrivă didactic și dialogal.

Problemele aici intervin prin folosirea de multe ori trunchiată

sau chiar falsificată de către filosofii scolastici a unei filosofii

aristotelice care de abia odată cu Renașterea și post-

Renașterea (de pildă, raționalismul secolului XVII – Leibniz

etc.) va fi coerent redescoperită și folosită metodologic.

b. Partea discursivă a scolasticii se centra în jurul ideii de

dialog public (plecând de la Scripturi și de la interpretările

patristice). Didactic vorbind, cu trimitere către sistemul

dialogal și de argumentare al timpului, profesorii din

universitățile medievale susțineau „comunicări” în fața

corpului profesoral și de studenți. Interesantă e trecerea

acestor intervenții într-o cheie mai laxă, începând cu secolul

al XIII-lea. Ulterior asemenea dispute academice au devenit

simple exerciții retorico-stilistice, conținutul propriu-zis al

temelor fiind din ce în ce mai pregnant sacrificat în favoarea

subtilităților și nuanțelor de construcție. Un atare

„manierism” stilistic poate reprezenta expresia mutației de la

28

social la estetic – anterior pomenită – și care devine teoretic

posibilă încă de la Quintilian.

4.2 Renașterea

Renașterea este denumirea curentului de înnoire socială și

culturală europeană apărut la sfârșitul Evului Mediu (sec.

XV-XVI), având drept punct de origine Italia. Un atare

proces de înnoire a fost caracterizat prin revigorarea activă a

interesului pentru cultura, filosofia și arta Antichității clasice.

Acestei perioade îi corespund profunde transformări sociale,

politice, economice, culturale și religioase, care au marcat

tranziția de la societatea medievală la cea modernă.

Respectiva mutație socială a fost făcută posibilă prin

destrămarea treptată a unui tipologii sociale feudale proprie

unei medievalitate dominată de o structură ierarhică rigidă,

aflată sub influența profundă a Bisericii Catolice.

Schimbarea de structură presupune investigarea a ceea ce s-a

schimbat, dimpreună cu ceea ce s-a conservat. Așadar,

întrebarea fundamentală este aici următoarea: dacă

Renașterea apare ca reacție la substanța și preocupările

culturii medievale, atunci ce anume se schimbă în raport cu

vechea paradigmă? Identificăm, în sens larg, patru structuri

diferite supuse procesului de schimbare:

1. Structurile socio-politice = se pun bazele societății

moderne (e.g. Machiavelli, 1469-1527) ca precursor, prin

studiul principatului civil, al statului modern. Apar statele-

orașe italiene, tradiție continuată apoi de Germania, Franța și

29

Spania. Totodată, se vor pune bazele diplomației moderne

ceea ce reprezintă implicita asumare a dezideratul evitării

stării de conflict.

2. Structurile religioase = estomparea influenței Bisericii

Catolice în epocă, cu tot ceea ce presupune ea: problema

artei, orientarea către știință făcută posibilă prin diminuarea

controlului dogmatic al descoperirilor științifice etc.

3. Structurile economice = trecerea de la o economie agrară

la lenta construcție cvasi-industrială care funcționează

inclusiv ca anticipație a exploziei industriale din secolele

XVIII-XIX.

4. Structurile cultural-artistice = formularea ipotezei

antropocentriste: lumea văzută ca expresie a individului.

Așadar, asumarea direcției ascendente de la om la lume și nu

invers, ceea ce presupune inclusiv explozia unei dimensiuni

individuale de creație ținută sub control dogmatic în

medievalitate. (Aceasta e făcută posibilă și prin orientarea

către o dimensiune de acumulare științifică – astronomie:

Copernic, Kepler, Galilei; tiparul lui Guttenberg la 1440 etc.).

Totodată, o asemenea direcție explică și revitalizarea

clasicismului greco-roman, care se reîntoarce asupra

Renașterii ca o confirmare a supremației individului.

4.3 Retorica medievală și post-medievală

Există un minim de trăsături fundamentale ale retoricii

medievale, iar ele pot fi retrasate atât ca metodă, cât și ca

30

semnificație socială. De pildă, pregnanța instituțională și

educațională pe care retorica o dobândește în școlile și

universitățile medievale. Sau faptul că stilistic vorbind

retorica se reorientează pe problema ornamentării, și a

legăturii implicite dintre conținut și formă/stil, proporție de

care și retorica latină era în mod fundamental preocupată

(vezi cazul conceptului ciceronian de ornata oratio).

Care sunt urmările mai largi ale unor asemenea trăsături și

cum se schimbă logica retoricii medievale și post-medievale

pentru a include noi preocupări legate de relația dintre social

și estetic? Avem aici în vedere problema educațională, apoi

cea general estetică și apoi stilistică, și, în cele din urmă,

moartea retoricii, ca prelungire post-renascentistă.

4.3.1 Funcția instituțional-pedagogică a retoricii

În Evul Mediu, retoricii i se atașează înainte de toate o

dimensiune pedagogică, chiar dacă în bună măsură

subordonată coordonatelor prioritare ecleziastice. În

organizarea disciplinelor studiate în învățământul medieval,

disciplina retoricii e inclusă în ceea ce numim Septennium.

Anume cele şapte arte (cuvântul artă luat aici într-un sens

disciplinar evident diferit atât de techne-ul grecilor, cât și de

accepțiunea modernă asupra artei) cuprinse în Septennium

sunt împărţite în două grupe distincte: Trivium, grupând

gramatica, logica şi retorica, şi Quadrivium, care include

muzica, aritmetica, geometria şi astronomia. Două observații

se cuvin menționate. Întâi, posibilitatea de a enunța o

distincție de metodologie ca stând la baza separației dintre

Trivium și Quadrivium. Căci în timp ce cele patru arte

31

„științifice” din Quadrivium sunt discipline particulare cu

obiecte de studiu bine precizate, rotunde, celelalte trei

reprezintă obiecte generale de studiu, chiar dacă și ele

lucrează cu aparate conceptuale și metode coerent trasabile.

Logica reprezintă disciplina gândirii, gramatica e știința

exprimării coerente lingvistic a gândirii, iar retorica în chip

de știință a persuasiunii va depinde de primele două prin

aceea că le utilizează metodele de gândire și formulare

propozițională înăuntrul limbajului. Toate trei sunt însă

științe „generale”, de care vor depinde în bună măsură

celelalte științe „particulare”. În al doilea rând, chiar

dinamica din interiorul Trivium-ului e interesantă. În acest

sens, putem menționa dificultățile de integrare ale disciplinei

retoricii care o bună bucată de timp va face mai curând o

figură ștearsă, găsindu-și o activare autentică ceva mai târziu,

odată cu tratatele de artă poetică ale Renaşterii. Ei i se va

prefera un timp gramatica, precum şi logica, mai ales datorită

impactului filosofiei și logicii aristotelice în cultura

medievală europeană.

4.3.2 Estetizarea cuvântului

Am văzut deja interpretarea lui Tacit din Dialog despre

oratori, cu referire la slăbirea interesului latinilor pentru

retorică. Reluând explicația vom spune că de la un moment

dat încolo, dezbaterea politică nu şi-a mai avut locul în viaţa

statului. Cu alte cuvinte rolul civic și democratic al retoricii

(de la sofiști citire, prin lumea latină) odată „depășit”,

retoricii i se vor căuta alte funcții. Ceea ce presupune o

mutație a conceperii cuvântului, care nu va mai definit drept

instrument al persuasiunii și puterii corespunzătoare unei

32

forme de control prin persuasiune, ci mai curând își va activa

o funcţie estetică și literară. Din acest punct de vedere, e

dătător de măsură faptul recunoscut că, în Evul Mediu,

Aristotel va fi de mai repede cunoscut pentru Poetica sa,

decât pentru studiul său fundamental de retorică.

În al doilea rând, se remarcă cu ușurință că, înaintea

contactului lumii latine cu creștinismul, scriitorii latini se

străduiau să reconcilieze retorica şi poetica, acest lucru fiind

valabil cu deosebire pentru Ovidiu, Horaţiu şi Plutarh. O

asemenea dispoziție va fi cumva întărită de către Quintilian

prin intermediul reflecției sale asupra relației retoricii cu

literatura (via Homer și alții), așadar: funcția estetică a

cuvântului. Retorica va deveni treptat vehicul al cuvântului

scris prin activarea „stilului frumos”.

Ulterior, însă, în lumea contemporană, odată satisfăcută

dimensiunea creativ-artistică a Renașterii și a curentelor

artistice, ne reîntoarcem la aplicația socială a retoricii. Putem

observa, așadar, o anumită ciclicitate a aplicațiilor retorice în

funcție de necesitățile epocilor: de la societatea politică, la

artă și înapoi la cea dintâi.

4.3.3 Problema stilului

Prin problematica estetizării cuvântului, ajungem la

chestiunea stilului, precum şi la relaţia de transfer de la sensul

clasic al conţinutului argumentării la elocvența prin stil.

Sfârșitul medievalității experimentează așadar renunțarea la

argumentarea propriu-zisă prin conținut, repunând accentele

retoricii pe stil. În acest sens, numeroase tratate de secol XVI,

33

scrise în tradiție poetică aristotelică, vor alege să neglijeze

nucleul argumentativ în favoarea artei poetice (Sebillet,

Peletier, Ronsard20

). O altă caracteristică a retoricii ieșirii din

medievalitate, ca și consecință a limitării funcției riguros

argumentative, o constituie reducția la două dimensiuni

fundamentale ale discursului, și anume elocuțiunea și

pronunțarea. Există astfel de tratate (ca în cazul tratatelor lui

Fouquelin și Pierre Fabri21

) în care funcționalitatea tehnicii

retorice e divizată în cele două părți fundamentale. Corelând

o asemenea reducție celor cinci canoane ale retoricii22

, vom

observa cu ușurință că ceea ce se petrece este de fapt o

scoatere în afara regulilor jocului retoric a primelor canoane

fundamentale (invenție și aranjament – care sunt și cele mai

importante din perspectiva retoricii clasice). În acest sens,

retorica medievală, supusă procesului de estetizare menționat,

își va definitiva construcția de discurs abordând direct

problema stilului și a execuției (anume regulile trei și cinci

din perspectiva retoricii clasice). Stilul sclipitor și forma

frumoasă a execuției vor reprezenta noile reguli de

construcție retorică și funcționalitate a construcției, acutizând

cumva problema eleganței literare (cazul lui Baltasar Gracian

și a lucrării sale Art et figures de l’esprit23

). Pe de altă parte,

există și o legătură a priorității stilului cu pedagogia post-

medievală, iar principalii purtători ai acesteia sunt școlile

iezuite. Cumva însă, tratatele iezuiților devin mai

semnificative și mai complete față de tratatele Renașterii

printr-o integrare mai coerentă a lui Aristotel (vezi René

20

Vezi Robrieux, op. cit., p. 13. 21

Ibid. 22

Vezi cursul 6. 23

Vezi Robrieux, op. cit., p. 13.

34

Bary, La Rhétorique française, 1653, și Bernard Lamy, La

Rhétorique ou l’art a parler, 1675)24

.

4.3.4 Moartea retoricii

Secolele XVI-XVII pot fi identificate în mare și drept

contextualitate a dispariției retoricii în sens clasic. Întrebările

adresate vor viza funcția ei filosofică largă și nu neapărat

dimensiunile ei particulare. În acest sens, deși retorica își va

conserva mai mult sau mai puțin locul și aplicațiile ei în

structurile educaționale de învățământ, apariția unor

interpretări ale disfuncționalității ei în gândirea filosofică va

fi inevitabilă. Dar ce anume se întâmplă în așa fel încât să

justifice dispariția unui anumit stil de a teoretiza și face

retorică? Există aici două răspunsuri distincte, deși conexe: 1.

ruperea cu tradiția aristotelică; 2. separarea retoricii, ca

simplă tehnică de decorațiune cu valoare mai degrabă literară,

atât de filosofie, cât și de științe.25

Anticipația cele două trăsături la Petrus Ramus anunță ceea

ce în secolul XVII va deveni era științifică, context care va

semna în bună măsură actul de deces al retoricii de până

atunci. Odată cu René Descartes (Discurs asupra metodei)

retorica va fi retrogradată la nivel de non-artă inutilă din

perspectiva cunoașterii autentice, reconfirmând cumva

presupunerile platoniciene. Așadar, retorica va fi profund

amendată de către filosofia raționalistă în virtutea ideii că

pică orice test al căutării autentice a adevărului. Mai mult,

24

Ibid. 25

Vezi, de pildă, cele două trăsături anticipate încă din secolul XVI, odată

cu umanistul francez Petrus Ramus.

35

din motive cel puțin asemănătoare, chiar dacă simetrice

cumva și căutând obiecția pe partea cealaltă a relației rațiune-

experiență, și empirismul anglo-saxon (e.g. John Locke) își

va aroga aceleași prerogative disprețuitoare, făcând din

retorică un obiect al minciunii și falsificării, o tehnică de

persuasiune artificială, menită să eludeze și să falsifice

drumul spiritului individului către înțelegerea și valorificarea

experienței.

O atare înțelegere a necesității de a amenda retorica, atât de

pe partea rațională, cât și din perspectiva experienței și

sensibilității individului, nu va rămâne fără reverberații

viitoare. Astfel, la nivel de consecințe ale acestui mod de a

vedea lucrurile, și în secolele viitoare se vor găsi concepții

referitoare la falsitatea retoricii, de la enciclopedism la

pozitivism, chiar dacă bineînțeles cu excepțiile de rigoare. În

plus, denunțarea sistematică și metodologică a retoricii ca

disciplină de cunoaștere va apăsa și asupra funcției educative,

ceea ce va duce, la finele secolului XIX, la dispariția ei din

învățământul public. Așadar, trecând prin post-medievalitate

către lumea modernă, amendată de filosofia secolului XVII,

revigorată prin clasicismul francez (e.g. Bossuet și ale sale

Cuvântări funebre), hrănită din Revoluția Franceză (Danton,

Robespierre) și umbrită de romantism, retorica își va căuta un

alt sens (sau poate același!) în nou-născuta lume de secol XX.

36

Recomandări bibliografice:

Toma d’Aquino, Summa theologica, Polirom, 2009

René Descartes, Discurs asupra metodei, Gramar, 2002

Jean-Jacques Robrieux, Retorică și argumentare, Timișoara,

2000

P.P. Negulescu, Filosofia Renașterii, Gramar, 2001

37

CURS 5

RETORICA CONTEMPORANĂ CA RETORICĂ

VIZUALĂ

5.1 Noțiuni de retorică contemporană

La sfârșitul secolului XX, putem vorbi de existența unui

curent de reabilitare a studiului retoricii în două direcții

fundamentale: una instituțional-academică (departamente de

retorică și limbaj) și cealaltă profesional-organizațională

(înființarea de organizații naționale și internaționale). Care

este motivul acestei turnuri care inversează o direcție venită,

din secolul XVII încolo, odată cu moartea retoricii?

Răspunsul stă, poate, în revitalizarea importanței acordate

limbii și persuasiunii („cotitura lingvistică”) într-o societate

din ce în ce mai mediatizată. Mediatizarea secolelor XX-XXI

presupune punerea accentului pe retorica cu funcție socială și

politică, dimpreună cu toate consecințele acesteia. Retorica

ajunge să capete o dimensiune din ce în ce mai pregnantă în

viața indivizilor prin: publicitate și mass-media (fotografie,

telegraf, radio, televiziune).

Care e principala consecință a acestei noi direcții de relație

retorică-societate? Faptul că structurile retorice încep să fie

aplicat în sfere extra-lingvistice. Așadar, din ce în ce mai

mult retorica devine dintr-o tehnică a limbajului o tehnică de

discurs. Sensul noii retorici ține și de analiza impactului

persuasiv al altor vehicule ale comunicării. De pildă în ceea

ce privește retorica vizuală a reclamelor (o reclamă la Coca-

38

Cola care înfățișează tineri veseli și dinamici, presupune o

relație de „cauzalitate” între consumarea produsului și valori

universal recunoscute: sănătate, fericire, poftă de viață etc.).

Dar ce este, de fapt, retorica vizuală?

5.2. Retorica vizuală

Nu este întâmplător ca, într-o societate a imagisticii, funcția

retoricii să cunoască o extensie spre a îngloba și explica noul

conținut socio-cultural al realității. În acest sens, retorica

vizuală – ca domeniu de studiu relativ nou și care ține cont de

noi coordonate ale unei noi societăți care trebuie să-și asume

și o nouă formă de persuasiune – se va preocupa de maniera

de comunicare la nivelul imaginilor. Există două observații

importante referitoare la obiectul ei de studiu. În primul rând,

vom consemna faptul că retorica vizuală va pune accentul pe

expresii senzoriale cu înțeles socio-cultural. Conectată

mecanismului semiotic26

, retorica vizuală va investiga

decodarea imagistică, extinzând-o în sfera persuasiunii

sociale. În al doilea rând, trebuie spus că acest mecanism

este cumva lipsit de funcționalitate estetică. El poate veni (în

publicitate, de pildă) chiar în opoziție cu o dimensiune

estetică a artelor vizuale. Funcția retoricii vizuale e

comunicațional-socială și nu valorică. Acesta nu înseamnă că

ea refuză logica care spune că mesajul vizual care e plăcut

din punct de vedere estetic are șanse mai mari de a convinge

și a fi acceptat ca atare. Doar că sensul din spatele mesajului

26

Grupul μ, Traité du signe visuel. Pour une rhétorique de l'image, Le

Seuil, Paris, 1992; și Roland Barthes, "The Rhetoric of the Image" în

Stephen Heath (ed.), Image, Music, Text, Hill & Wang, New York, 1977.

39

vizual nu e valoric la nivel pur estetic, ci preocupat de

comunicare (prin imagini, simboluri, artefacte etc.)

5.2.1 Canoanele retoricii vizuale

În ceea ce privește organizarea canonică a retoricii vizuale ea

reprezintă, cu modificările necesare, o formă de continuitate

față de cele cinci canoane ale retoricii clasice. Cu toate

acestea, regulile vor fi aici șase la număr: aranjament,

evidențiere, claritate, concizie, ton și ethos.27

Funcțiile lor sunt următoarele:

1. Aranjament – organizarea în elemente structurale vizuale.

2. Evidențiere – scoaterea în evidență de elemente la nivel de

formă, culoare etc.

3. Claritate – ușurința decodării și înțelegerii mesajului.

4. Concizie – corelația dintre precizia abordării și situația

particulară la care se referă.

5. Ton – atitudinea creatorului, constructorului, emițătorului

față de respectivul subiect abordat.

6. Ethos – câștigarea încrederii receptorului.

27

Charles Kostelnick, David D. Roberts, Designing Visual Language:

Strategies for Professional Communicators, Allyn & Bacon, Boston,

1998.

40

Recomandări bibliografice:

Grupul μ, Traité du signe visuel. Pour une rhétorique de

l'image, Le Seuil, Paris, 1992

Roland Barthes, "The Rhetoric of the Image" în Stephen

Heath (ed.), Image, Music, Text, Hill & Wang, New York,

1977

Charles Kostelnick, David D. Roberts, Designing Visual

Language: Strategies for Professional Communicators, Allyn

& Bacon, Boston, 1998

Kenneth Burke, A Rhetoric of Motives, University of

California Press, 1969

Chaim Perelman, Lucie Olbrechts-Tyteca, The New Rhetoric:

A Treatise on Argumentation, Notre Dame, 1969

41

CURS 6

CANOANELE RETORICII

6.1 Asumpții fundamentale ale retoricii

1. Retorica poate fi definită ca utilitate în două direcții:

percepția asupra funcționării limbajului oral și scris; și

dezideratul eficienței în a aplica resursele limbii în scris și

vorbit.

2. În distingerea funcției limbajului trebuie să deosebim între

formă și conținut (între ceea ce se spune și cum se spune).

3. Retorica presupune, așadar, și o funcție normativă: ea nu

discută numai ceea ce se spune și cum se spune, ci inclusiv

cum ar trebui să se spună, pentru o eficientizare a

persuasiunii. Conform accepțiunii contemporane a funcției

retoricii, orice limbaj al individului va fi retorică, în măsura

în care presupune o formă sau alta de persuasiune. Așadar

retorica, învățându-ne despre ineluctabila folosință socială a

persuasiunii, ne va învață ceva despre viața însăși. Aceasta

reprezintă premisa fundamentală a disciplinarizării și

autenticizării retoricii, ea devenind vehicul al existenței

individului.

4. Astfel, retorica va propune și o relativă indivizibilitate între

sens și expresie, în sensul în care metoda vorbirii ori scrisului

presupune sens tot atât cât conținutul propriu-zis.

42

5. Fiind o metodă a vieții (atât sociale cât și individuale, sau

cu funcție deopotrivă macro și micro-socială), retorica va

studia impactul înțelegerii limbii, atât logico-argumentativ,

cât și emoțional, considerând că comunicarea emoțională e

tot atât de importantă precum cea propozițională.

6.2 Canoanele retoricii

De ce vorbim de „canoane” în materie de retorică? Întâi, se

cuvin menționate câteva sensuri fundamentale ale

conceptului de „canon”: 1). Dogmă religioasă; 2). Sancțiune

aplicată de cler pentru încălcarea unei astfel de dogme;

penitență; 3). Suferință fizică sau morală foarte puternică;

caznă; tortură; supliciu. 4). Principiu în arta unei epoci care

se cere a fi urmat cu strictețe; 5). Regulă rigidă, bazată pe

principii formale.28

Suprapunând aceste definiții celor deja invocate în materie de

retorică („Facultatea de a descoperi prin procedee specifice

ceea ce în fiecare caz este propriu pentru a convinge prin

intermediul vorbirii. Această vorbire convingătoare cuprinde

un ansamblu de norme și reguli” – Aristotel; „ars bene

dicendi” – Quintilian etc.), observăm că retorica vine cu

anumite „formule regulatoare”, precum și, implicit, cu

„pedepsele” cuvenite pentru încălcarea acestora.

Modalitatea de împărțire a regulilor retorice de construcție e

următoarea: Invenție, Aranjament, Stil, Memorie, Exprimare.

28

NODEX, 2000; cf. și DEX, 1998.

43

6.2.1 Invenția

Acest prim canon presupune descoperirea mijloacelor de

persuasiune aflate la îndemână: anume ce și cum să spun în

așa fel încât să-mi îndeplinesc obiectivele de convingere.

Pentru a înțelege sensul fundamental al acestei prime faze

constructive trebuie să vedem invenția ca reacție la o situație

retorică.

Întâi ne vom întreba ce anume este o situație retorică, a cărei

recunoaștere să presupună identificarea și folosirea anumitor

metode de persuasiune, optime în contextul dat? Ea este

definibilă ca și context activ ori pasiv (ceea ce se întâmplă

sau nu se întâmplă), în așa fel încât să determine indivizii să

reacționeze. Structura ei presupune: 1. urgență; 2. audiență.29

În al doilea rând, ridicăm problema feedback-ului la situația

retorică. Adică, de ce anume trebuie să ținem cont într-o

situație retorică:

1. De audiență și de nevoile și dorințele lor relative la situația

dată.

2. Ce tipuri de dovezi și argumente să folosesc în situația dată

(fapte, mărturii, statistici, legi, exemple, analogii etc.).

3. Cum este cele mai bine să ajung la un numitor comun cu

auditoriul (logică, emoție, caracter).

4. Ce tipuri de subiecte ori toposuri să abordez în așa fel încât

alegerea lor să ducă la o examinare atentă a situației și la

generarea de idei. (topoi)

29

Vezi Lloyd Bitzer, “The Rhetorical Situation”, Philosophy & Rhetoric

1, No. 1, Jan. 1968.

44

5. Căutarea celui mai bun moment al intervenției și a celei

mai bune proporții a comunicării. (kairos)

6.2.1.1 Relația „directă” cu auditoriul:

În ceea ce privește primele trei condiții formulate (și care

sunt indelebil corelabile), Aristotel va pleca de la

demonstrația logic-rațională. Aici el va problematiza

distincția dintre silogism (ca argument al logicii) și entimemă

(ca argument al retoricii). În timp ce silogismul va ține de

construcția logică a extragerii unei concluzii din cel puțin

două premise30

, entimema va reprezenta un silogism parțial,

în care una din premise lipsește31

. Prin urmare ea va implica

o judecată nedemonstrabilă logic, dar cu indiscutabilă valoare

de persuasiune relativă la contextul dat al jocului retoric într-

un anumit sistem.

Totodată, însă, Aristotel va recunoaște că indivizii, fiind

creaturi pasionale, cu preferințe, experiențe etc., vor putea fi

mișcați prin apel la emoție (pathos) ori caracter (ethos).

Combinația adecvată dintre cele trei va ține de opțiunea

contextuală a oratorului/vorbitorului.

În ceea ce privește formele argumentative ele pot fi

organizate astfel: inductive (de la experiență), deductive (de

la principii), narative (povești, anecdote etc.).

30

Exemplu de silogism: „Toți oamenii sunt muritori (premisa 1) / Socrate

e om (premisa 2) / Deci, Socrate e muritor (concluzie)”. 31

Exemplu de entimemă: „Unii politicieni sunt corupți (premisă) / Prin

urmare, senatorul X este corupt (concluzie)”.

45

Referitor la modurile de convingere, Aristotel le împarte în

două clase: neartistice (legi, statistici etc.) și artistice (bazate

pe creație – retorul le creează!). Cele artistice sunt logos-ul,

pathos-ul și ethos-ul.

Logos = apelează la rațiune și funcționează prin enunțuri tip

silogism ori entimemă; Pathos = presupune accesarea unei

forme de empatie și trezirea de emoții în auditoriu: frică,

bucurie, mulțumire, mândrie etc.; Ethos = atenția asupra

virtuții32

și imaginii vorbitorului.

6.2.1.2 Relația „indirectă” cu auditoriul:

Topicele (topoi)

În diverse sisteme de retorică clasică, subiectele/topicele erau

moduri de abordare rațională folositoare pentru a ajunge la

construcția unui discurs convingător. Termenul grecesc de

topos înseamnă loc. Topicele erau chestiuni centrale ale

invenției pentru că țineau de rațiunea de discurs a vechilor

greci în care argumentele se bazau pe norme culturale și

adevăruri recunoscute ca atare în epocă. Așadar, pentru a

„inventa” o manieră de argumentație trebuie să se țină cont

32

Există o interdependență în cultura greacă între retorică/elocvență și

caracter (bunătate, virtute). Ei nu puteau crede că elocvența poate fi

mânuită de către indivizi nevirtuoși, tocmai datorită relației dintre

retorica văzută drept tehnică a vieții și ideea unei etici a virtuții,

ordonatoare a vieții. A se observa naivitatea unei asemenea pretenții,

precum și modificările de interpretare a elocvenței astăzi: anume

obișnuința contemporană de a considera că prea mult talent și pricepere

oratorică reprezintă mai degrabă un semn al intenției de a înșela,

mistifica, falsifica.

46

de adevăruri recunoscute, găsind subiectele de discuție prin

care adevărul respectiv să fie aplicat cazurilor particulare ale

demonstrației retorice.

Tipuri de topice:

I. Definiția = ea va include următoarele sub categorii

(subtopice): 1). Existență; 2). Clasificare; 3). Grad; 4).

Formă; 5). Substanță; 6). Structură. Ele au în vedere

problema definirii unui anumit lucru, ocupându-se cu

existența, non-existența, gradul existenței lucrului respectiv,

dimpreună cu forma lui, posibilitățile de clasificare ale

acestuia etc. (Definiția are o utilitate majoră în discursul

politic!)

II. Comparația = include subtopicele: 1). Asemănare; 2).

Diferență; 3). Grad. Anume, demonstrația va avea în vedere

stabilirea prezenței sau absenței unei relaționări între lucruri,

oameni, idei, situații etc. La nivel de construcție stilistică,

comparația stă la baza metaforei, de unde și importanța ei

fundamentală.

III. Cauză și efect = include următoarele subcategorii: 1).

Corelație; 2). Cauzalitate; 3). Contradicție. Importanța acestei

tehnici de argumentare ține de modul în care percepem noi

cauzalitatea în timp și spațiu ca fenomene liniare: lucrurile se

succed cauzal în timp și se determină cauzal în spațiu.

IV. Circumstanță/context = subtopicele acesteia includ: 1).

Posibilitate; 2). Imposibilitate; 3). Factualitate; 4).

Probabilitate viitoare. Ce anume e posibil și ce e imposibil?

47

Care sunt faptele ori datele și care vor fi ele în viitor?

(Circumstanța și corelația între situații trecute și viitoare își

găsește din nou o utilitate majoră în discursul politic!)

Sincronizarea și proporția discursului (kairos)

Dezideratul proporției și sincronizării intervenției retorice

exprimă funcționalitatea persuasiunii în discurs (prin chronos

și kairos). Asumându-și necesitatea raportării la dorințele

auditoriului, precum și la metodologia demonstrației prin

tehnici (logos, pathos, ethos) și topice (tehnici ale

subiectelor), oratorul va avea în vedere structurarea

intervenției sale în spațiu și timp. Cea mai bună proporție a

intervenției și cel mai bun moment al acesteia reprezintă

cheia armonică a oricărei forme de discurs retoric.

6.2.1.3 Relativismul invenției

Una din observațiile fundamentale ale canonului invenției

ține de asumarea unei rigidități doar aparente – observație

care se poate extinde în bună măsura la retorica însăși ca

disciplină universală, dar în același timp preocupată de

înțelegerea și specularea unor contexte virtual irepetabile.

Prin urmare, procesul invenției nu va fi unul rigid. Regulile

de construcție sunt orientative și desprinse de exigențe

universal valabil, tocmai fiindcă atari exigențe ar abdica de la

scopul conjunctural al retoricii. Tehnicile de persuasiune vor

funcționa relativ la un anumit moment și la un anumit joc

retoric, într-o anume instituție-cadru și în fața unui anumit

auditoriu. Iar ceea ce funcționează astăzi aici e mai mult ca

sigur să nu funcționeze mâine în altă parte. Prin urmare

48

retorica nu se va de-contextualiza, cel mult se va re-

contextualiza. Invenția presupune și ea re-inventare,

aplicabilitate particulară a unui set orientativ de reguli

teoretice generale.

6.2.1.4 Înțelegerea stării de conflict (teoria stasis-ului)

În centrul alegerii unor anumite procedee retorice care să

răspundă unei anumite conjuncturi se află idee unei stări

conflictuale care fundamentează și alimentează nevoia de a

persuada. În lipsa conflictului orice valoare demonstrativă a

discursului retoric devine caducă. În legătură cu investigația

contextuală, există postulată ceea ce numim teoria stasis-ului

(stasis = ceartă/conflict/problema centrală discutată în

contradictoriu). Ea este în esență un procedeu al invenției

retorice prin care se pun întrebări succesive pentru a ajunge la

miezul problemei care e dezbătută: stasis-ul.

Starea de exigență/urgență despre care spuneam că împreună

cu auditoriul compune situația retorică (Bitzer) implică

adesea un dezacord care se cere speculat ori îndreptat prin

intervenția retorică într-un anumit context. Strategia invenției

care ține cont de ideea de stasis oferă vorbitorului

posibilitatea identificării rădăcinilor dezacordului spre a fi

ulterior adresate/corectate prin discurs.

Întrebările care, în logica stasis-ului, se cuvin adresate, pot fi

grupate după cum urmează:

1). Presupuneri despre fapte = Care este chestiunea/lucrul

luat în discuție? Există sau nu? E adevărat sau nu? De unde

49

anume vine? Cum anume a început? Poate sau nu fi

schimbat?

2). Definiție = Cum definim chestiunea/lucrul respectiv? Care

este felul/genul lui? Care e relația dintre el și părțile lui? În ce

clasă poate fi încadrat?

3). Calitate = Cât de important e lucrul respectiv? E bun, e

rău? E just, e injust?

4). Procedură = Trebuie dezbătut lucrul respectiv printr-o

procedură formală? Care acțiuni în raport cu lucrul ar fi

posibile și dezirabile?

6.2.2 Aranjamentul

Canonul secund, cel al aranjamentului, presupune asamblarea

coerentă și potrivită a discursului. În principiu există un

model fundamental de cinci pași ai construcției (de sorginte

greco-romană), cu observația ca discursul retoric se abate

adesea de la strictețea acestei organizări, presupunând

improvizație, deci adaptare la context.

Modelul în cinci pași poate fi organizat în felul următor:

1. Introducere (exordium)

2. Factualizare/narare/declarare a faptelor (narratio)

3. Expunere/confirmare a dovezilor (confirmatio)

4. Respingere a dovezilor contrare (refutatio)

5. Concluzie (peroratio)

50

Detaliile tehnice, dar și în bună măsură psihologice, ale celor

cinci pași pot fi sintetizate astfel:

1. Găsirea unei modalități de a lega un contact empatic inițial

cu auditoriul. Introducerea subiectului de discuție. Abordarea

transmiterii mesajului: care este acesta și de ce e important

pentru acel auditoriu? de ce e important ca tu să îl transmiți?

Mobilul discursului: ce anume vrei ca auditoriul să facă sau

să gândească?

2. Explicarea faptelor și a conotațiilor acestora.

3. Construirea unei argumentații potrivite momentului,

contextului, cadrului instituțional, mesajului și publicului.

4. Investigarea și demontarea punctelor adverse de vedere,

așadar înțelegerea perspectivei inverse.

5. Concluzionarea mesajului și întărirea mobilului

discursului: ce anume i se cere publicului să facă sau să

gândească.

6.2.3 Stilul

Cel de-al treilea stadiu al construcției retorice îl reprezintă

stilul și anume prezentarea discursului în mod convingător (a

vorbi bine și cu sens) și frumos (valoare estetică a

discursului). Regula stilului vizează alegerile făcute de

retori/vorbitori în formularea de enunțuri cu un anumit

51

impact asupra audienței. Una din aceste alegeri vizează

folosirea anumitor figuri de stil (tropi și tehnici: inversiuni,

juxtapuneri etc.). Ca de pildă: antiteză, hiperbolă, ironie,

metaforă, litotă, metonimie, oximoron, personificare, joc de

limbaj etc.33

6.2.4 Memoria

Canonul numărul patru e reprezentat de atributul memoriei

ceea ce presupune câteva lucruri. Întâi, capacitatea de a vorbi

liber, din memorie, chiar dacă cu o formă sau alta de

pregătire prealabilă (incluzând aici și mnemotehnica –

procedeele de memorare ale oratorului). Vechi greci

devalorizau citirea discursului scris, considerând că acesta era

un semn al unei slabe calități retorice. Iar retorii slabi

însemnau politicieni slabi. În schimb, retorica de astăzi

renunță în bună măsură la cerința memoriei, în mare parte

datorită accesibilității tehnologice (de pildă, prompterul în

discursul de presă în televiziune). Iar dacă retorica presupune

adresabilitate eficientă, atunci nu e neapărat o problemă că

noile „metode” de păstrare a elocvenței vor suplini funcția

memoriei. Pe de altă parte, memoria mai presupune și o

problemă a stocării informațiilor în „public”. Nu doar

oratorul trebuie să-și rostească discursul „bine”, ci și publicul

să-l rețină ca atare, iar aici intervin tehnicile specifice de

discurs (repetiție, descriere, enumerare etc.).34

33

Vezi cursul 7. 34

Silvia Săvulescu, Retorică și teoria argumentării, Comunicare.ro,

București, 2004, p. 50.

52

6.2.5 Exprimarea

În cele din urmă, canonul cinci, reprezentat de exprimare,

presupune în primul rând folosirea eficientă a limbii vorbite

și gesticii, a textului și a imaginii. În al doilea rând, acest

canon reia și sintetizează cumva aplicabilitatea celorlalte

patru canoane, reprezentând punerea în scris sau vorbit a

tuturor regulilor anterioare.

53

Recomandări bibliografice:

Aristotel, Retorica, IRI, București, 2004

Winifred Bryan Horner, Michael Leff, Rhetoric and

Pedagogy: Its History, Philosophy, and Practice, Lawrence

Erlbaum Associates, 1995

Lloyd Bitzer, “The Rhetorical Situation”, Philosophy &

Rhetoric 1, No. 1, Jan. 1968

Silvia Săvulescu, Retorica și teoria argumentării, București,

2004

54

CURS 7

FIGURI RETORICE

7.1 Tipuri de figuri retorice35

7.1.1 Figurile de sunet, denumite și metaplasme36

sunt legate

de nivelul sonor, de substanţa sonoră a discursului.

Clasificarea acestora distinge:

a) figuri de sunet propriu-zise: realizate prin repetarea unor

elemente:

a1) vocalice sau consonantice (aliteraţia, asonanţa,

paronomaza, rima etc.);

a2) silabice (ca în paronomază);

a3) (cuvinte) cu rezonanţă apropiată, dar cu sens diferit

(paronime);

a4) verbale (ca în antanaclază);

b) accidentele fonetice: procedeele de deformare a

semnificantului (afereza, apocopa, metateza, sinereza,

sincopa);

c) jocuri de cuvinte care se bazează pe procedee cu implicaţii

semantice (anagrama, calamburul, palindromul).

35

Clasificarea redată reia clasificarea Silviei Săvulescu din Retorică și

teoria argumentării, pp. 64-66. 36

În terminologia Grupului μ.

55

7.1.2 Figurile de construcţie sunt figurile sintactice legate de

structura frazei sau metataxe. Principalele mecanisme prin

care se realizează sunt: – permutarea (ca în inversiune),

bazată sau nu pe simetrie (chiasm şi antimetateză); –

sustragerea (elipsă, asindet); – repetiţia (epanalepsă, anaforă).

Acestea figuri pot fi împărțite după cum urmează:

a). figuri propriu-zise (paralelismul sintactic, enumerarea,

climaxul, anticlimaxul, repetiţia);

b). construcţii sintactice (care există şi în limbajul curent):

asindet, polisindet, tmeză, elipsă, zeugmă, anacolut,

dislocare, hiperbat, hipalagă, inversiune;

c). figuri sintactico-lexicale sau figuri sintactice care au

implicaţii semantice (poliptoton, parigmenon, antanaclază).

7.1.3 Figurile semantice – tropi – denumite și metasememe,

se împart la Quintilian în:

a). tropi de mai multe cuvinte (personificare, alegorie, aluzie

istorică, culturală, litotă, licenţă, ironie);

b). tropi de un cuvânt (metonimie, bazată pe contiguitate

logică cauză-efect, produs loc de origine, etc. şi metaforă).

De asemenea, R. Jakobson propune o clasificare a figurilor

semantice în două serii distincte:

a). seria metonimică: metonimia, sinecdoca;

56

b). seria metaforică: metafora explicită sau implicită,

comparaţia, personificarea, antonomaza, oximoronul,

epitetul, simbolul.

7.1.4 Figurile de gândire sunt figuri logice sau metalogisme

bazate pe o formă de construcție mai largă și implicând

structuri extinse ale textului şi nu doar un cuvânt sau o frază.

Exemple: alegoria, antifraza, antiteza, deliberarea,

eufemismul, hiperbola, ironia, paradoxul etc.

7.2 Glosar de termeni și figuri retorice (alcătuit de Silvia

Săvulescu37

)

Alegoria

Figură de stil care se bazează pe folosirea metaforelor sau a

simbolurilor în expunerea narativă a unei idei abstracte.

„În spatele norului atât de apăsător (plin) de sângele şi

lacrimile noastre iată că reapare soarele măreţiei noastre.“

(Charles de Gaulle, Discursul din 6 iunie 1944)

Aliteraţia

Figură care constă în repetarea aceluiaşi segment sonor

(consoană sau silabă) la începutul unor cuvinte în frază.

„Veni, vidi, vici.“ (Iulius Caesar)

37 Retorică și teoria argumentării, pp. 82-108

57

„Let us go forth to lead the land we love.“ (J.F. Kennedy,

Discursul inaugural)

Aluzia

Folosirea unei construcţii lingvistice (cuvânt, expresie, text)

care evocă, într-un mod sugestiv, printr-o comparaţie

subînţeleasă, un eveniment, un personaj, o situaţie etc.

marcate de anumite norme culturale la nivelul semnificaţiei.

Aluzia poate fi:

– religioasă: Nu vă temeţi…;

– istorică: Hannibal ante portas; „În faţa acestui bastion al

Europei de Vest fu oprită cândva mareea invaziei germane.“

(Charles de Gaulle, Discursul din 6 iunie 1944);

– literară: „Un regat pentru o ţigară s’împlu norii de

zăpadă...“ (Eminescu);

– mitologică: „Apolo-i profesor de mandolină/ Pan lecţii dă

de limbile moderne“ (Arghezi)

Ambiguitatea

Posibilitate de a interpreta în moduri diferite o construcţie

lingvistică, lexico-gramaticală echivocă, dar extrem de

expresivă, ca urmare a fenomenelor de omonimie şi

polisemie.

„Toată lumea aleargă după putere. Noi avem putere pentru

toată lumea.“ (Text publicitar pentru maşinile Romcar)

Amfibologia

58

Figură cu structură sintactică echivocă, deoarece sunt posibile

două interpretări corecte.

„Şi cât de viu s-aprinde el

În orişicare sară,

Spre umbra vechiului castel

Când ea o să-i apară.“ (Eminescu)

Interpretări posibile: s-aprinde spre umbra / umbra o să-i

apară.

Amplificarea oratorică

„În naţiune, în Imperiu, în armate nu mai este decât una şi

aceeaşi voinţă, una şi aceeaşi speranţă.“ (Charles de Gaulle,

Discursul din 6 iunie 1944)

Anacolutul

Eroare gramaticală constând în ruperea sau în întreruperea

construcţiei sintactice începute şi continuarea frazei cu o altă

construcţie; figură a ambiguităţii.

Eu când am auzit asta a fost imposibil (pentru că nu am vrut)

să plec.

„Este o criză, care, ascultă-mă pe mine, că dv. nu ştiţi, care,

mă-nţelegi, Statul cum a devenit acuma, eu după cum văz ce

se petrece, că nu sunt prost, înţeleg şi eu atâta lucru, fiindcă

nu mai merge cu sistema asta, care, cum te gândeşti, te-apucă

groaza, monşer, groaza!“ (Caragiale)

Anadiploza

59

Procedeu retoric care constă în a începe o frază cu cuvântul

sau cuvintele de la sfârşitul frazei precedente; geminaţie,

reduplicare.

„Frumuseţea începe cu o piele frumoasă. O piele frumoasă

începe cu [săpunul] LUX.“

„Men in great place are thrice servants: servants of the

sovereign or state; servants of fame; and servants of

business.“ (Francis Bacon)

„Distrugerea inamicului, inamicul care ne striveşte şi ne

întinează patria, inamicul detestat, inamicul lipsit de onoare.“

(Charles de Gaulle, Discursul din 6 iunie 1944)

Anafora

Procedeu retoric constând în repetarea unui cuvânt la

începutul mai multor fraze sau părţi de frază în scopul

accentuării unor idei sau pentru obţinerea unor simetrii.

„A fi în siguranţă/ A fi fericit/ A fi prosper/ înseamnă AFI

(Societate de Asigurare, Finanţare, Investiţii).“

„Bueno cafee: sunt nouă, sunt proaspătă, sunt tare! Ia-mă cu

tine!“

„We shall not flag or fail. We shall go on to the end. We shall

fight in France, we shall fight on the seas and oceans, we

shall fight with growing confidence and growing strength in

the air, we shall defend our island, whatever the cost may be,

we shall fight on the beaches, we shall fight on the landing

grounds, we shall fight in the fields and in the streets, we

shall fight in the hills. We shall never surrender.“ (Winston

Churchill)

Anastrofa

60

Procedeu retoric care constă în răsturnarea (inversarea)

ordinii obişnuite a cuvintelor în frază; inversiune (poetică).

„Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate...“ (Grigore

Alexandrescu)

„Şi astăzi tu de bunăvoie

Fericită-n braţe cazi-mi...“ (Eminescu)

Antanaclaza

Procedeu retoric care constă în repetarea unui cuvânt, luat în

sensuri diferite, în acelaşi context.

Afacerile sunt afaceri.

„La prima oră / Cu ştiri de ultimă oră.“ (Naţional)

Antifraza

Figură retorică prin care o locuţiune, o frază etc. este folosită

cu un sens contrar celui uzual, pentru a obţine un efect ironic

sau eufemistic (intonaţia joacă un rol important în realizarea

figurii).

„Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,

Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte.“ (Eminescu)

Curajosul! (despre o persoană fricoasă, timidă)

Urâto! (termen de adresare cu sensul „frumoaso“)

Antilogia

Figură prin care se stabileşte un echilibru între judecăţi

opuse.

„Nu spera şi nu ai teamă,

Ce e val ca valul trece;

61

De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu rămâi la toate rece.“ (Eminescu)

Antimetateza

Figură retorică prin care repetarea inversă a unei sintagme,

propoziţii sau fraze se face cu modificare funcţiilor

gramaticale şi a înţelesului; nu trebuie confundată cu

chiasmul.

„Ask not what your country can do for you; ask what you can

do for your country.“ (J.F. Kennedy, Discursul inaugural)

„…Pentru că e mai bine să fii în fruntea cozii decât coada

frunţii. Şezi strâmb şi grăieşte drept.“ (Negruzzi, Păcală)

Antiparastaza

Figură prin care se probează că faptul de care este acuzat

vorbitorul este, dimpotrivă, ceva de laudă.

„Cu părere de rău îi vom spune că nu avem acest talent şi,

dacă l-am avea, nu mi-ar fi ruşine de el, căci o meserie

pozitivă e totdeauna onorabilă.“ (Eminescu)

Antiptoza

Figură realizată la nivel morfologic (clase şi categorii

morfologice) prin substituire pe baza echivalenţei cazurilor

(în general, genitiv-dativ).

„Se bate miezul nopţii în clopotul de aramă,

Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.“

(Eminescu)

62

Antipalaga

Abatere de la regula acordului.

„…principiul rău,

Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu.“ (Eminescu)

Acest tip de abatere trebuie evitat în limbajul mass media.

Numărul de burse nu pot depăşi jumătate…

„Aceasta este raţiunea din totdeauna a teatrului, ceea ce-i

asigură veşnicia, îi dau preţ în viaţa socială, fac să fie un

factor activ şi pozitiv în contemporaneitate.“ România liberă,

1969, nr. 7731 (exemple preluate din Valeria Guţu Romalo,

Corectitudine şi greşeală. Limba română de azi, Humanitas,

Bucureşti, 2000)

Antirrhesis

Figură care constă în respingerea puternică a opiniei cuiva

sau în contestarea autorităţii/ competenţei cuiva.

X nu este un comentator sportiv, este un inginer de doi bani

care crede că aplică algoritmul la jocul de fotbal.

Antiteza

Figură retorică bazată pe contrastul dintre două idei,

fenomene, situaţii, personaje, expresii etc. plasate în

construcţii simetrice care se evidenţiază reciproc.

„Brutus: «Şi dacă acest prieten mă întreabă pentru ce s-a

ridicat Brutus împotriva lui Cezar, îi voi răspunde: am făcut-o

nu fiindcă iubirea mea pentru Cezar a fost mai mică, dar

fiindcă iubirea mea pentru Roma a fost mai mare.»”

(Shakespeare, Iulius Cezar)

63

„În sfârşit, aţi ajuns atât de nechibzuiţi încât să credeţi că

atitudinea voastră, care va dus de la o stare de prosperitate la

decădere, vă va aduce de la aceasta la una înfloritoare? Dar

această speranţă este împotriva judecăţii şi a naturii, căci este

cu mult mai uşor de a păstra ceea ce ai decât de a câştiga

totul. Acum, din cauza războiului nu ne-a mai rămas nimic

din bunurile de mai înainte pe care le păstrăm, ci totul trebuie

recâştigat. Porniţi aşadar la acţiune!“ (Demostene, Olintica a

II-a, 26, Pagini alese din oratorii greci, Editura pentru

literatură, Bucureşti, 1969, vol. II)

Antonomaza

Figură semantică ce constă în substituirea unui nume comun

prin numele propriu al unui individ considerat reprezentativ

pentru clasa respectivă; figura admite şi substituirea inversă.

Un Apollo/Adonis pentru un tânăr frumos.

O Iudă pentru un trădător.

O frumuseţe pentru o persoană (într-un anumit context de

desemnare).

Apocopa

Figură care exprimă tendinţa de economie lingvistică şi

constă în scurtarea unui cuvânt prin îndepărtarea unei vocale

sau a unei silabe finale, fără ca înţelegerea cuvântului să fie

afectată.

cinema[tograf]”, niciodat’

Apodioxis

64

Figură care constă în respingerea unui argument absurd.

„Să vorbim oare de renumele său de autor? Ar trebui atunci

să facem un curs întreg de literatură-furată.“ (Eminescu)

Apokinu

Figură de inversiune în care un segment sintactic intră

simultan în relaţie cu doi termeni.

„Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.“ (Eminescu)

Aporia

Exprimare a îndoielii (adesea simulată) prin care un locutor

apare nesigur (la nivelul a ceea ce ar trebui să gândească, să

spună sau să facă); dubitaţie.

„Ispravnicul şi-a zis: «Ce am să fac dacă îmi ia stăpânul

isprăvnicia? Să sap, nu pot, să cerşesc, mi-e ruşine.»“ (Luca,

16)

Aposiopeza

Figură care constă în întreruperea bruscă a enunţului, restul

fiind considerat de prisos sau omis din cauza grabei, a

emoţiei (frică, exaltare) sau a modestiei.

„[Antoniu îşi întrerupe discursul:]

O, judecată! Omul te-a pierdut.

Iertare. Inima mi-a coborât

În raclă, lângă Cezar, şi-n tăcere

Aştept acum la mine să se-ntoarcă.“

(Shakespeare, Iulius Cezar)

Apostrofa

65

1) Figură retorică prin care autorul/vorbitorul/personajul se

adresează direct unei persoane (sau unui obiect personificat).

2) Mustrare sau interpelare (pe un ton dur).

„Antoniu:

Iertare-ţi cer, o lut însângerat

Prea blând m-arăt cu-aceşti casapi ai tăi!

Eşti rămăşiţa celui mai de seamă

Bărbat ce a trecut cândva prin veacuri.“ (Shakespeare, Iulius

Cezar)

Se poate considera că apostrofa retoricii clasice corespunde

astăzi personalizării (excesive) din domeniul publicităţii.

„Fiindcă Nescafé tu bei, pleci în lume unde vrei!“

Asonanţa

Procedeu retoric bazat pe identitatea vocalică a silabelor

finale tonice dintr-un vers/frază, indiferent de consoanele

învecinate; rimă vocalică.

„Apele plâng, clar izvorând din fântâne.“ (Eminescu)

Asindetul (asindeton)

Figură retorică bazată pe suprimarea conjuncţiilor (mai rar, şi

a prepoziţiilor) pentru a conferi dinamism textului.

Veni, vidi, vici.

Ai carte, ai parte.

„Acum se pare că n-a izbutit în acţiunea ei; acest lucru se

poate întâmpla oricărui om, dacă aşa este voinţa zeilor.“

(Demostene, Pentru coroană)

Autoimprecaţia

66

Blestem autoadresat prin care se garantează o afirmaţie sau

un angajament.

„Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,

Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,

S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,

Puteri să puie-n brâul ce-ar sta să mă ucidă,

Ş-acela dintre oameni devină cel dintâi

Ce mi-ar răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.“ (Eminescu)

Autoparodia

Se bazează adesea pe interferarea unor tipuri discursive

diverse, având ca rezultat intertextualitatea de tip publicitar.

Reuşita acestui procedeu este determinată de sesizarea de

către destinatar a pastişei sau a parodiei şi de recunoaşterea

tipului de discurs vizat.

Autorismul (corecția)

Figură care constă în rectificarea, retractarea, redefinirea unor

judecăţi (fie pentru a amenda o frază pe care cineva tocmai a

spus-o, fie pentru a explica de ce o anumită formulare nu este

corectă).

„Ei vor aplauda desigur biografia subţire

Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vreun lucru mare,

C-ai fost om cum sunt şi dânşii…“ (Eminescu)

„…Să se ajungă-aici!

Mort doar de două luni! Nu, nici de două.“ (Shakespeare,

Hamlet)

67

Binecuvântarea/benedictio

Figură prin care se adresează urări de prosperitate ori se laudă

cineva sau ceva (invocând adesea numele divinităţii).

„Dumnezeu i-a binecuvântat, şi Dumnezeu le-a zis: «Creşteţi,

înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste

peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare

care se mişcă pe pământ.»“ (Geneza 1:28)

Brahilogia

Figură care constă în scurtarea sau contragerea unităţilor

enunţului prin subînţelegere şi chiar prin elipsă. Ca figură de

compoziţie, brahilogia reflectă tendinţa spre economie de

expresie.

„C-am avut nuntaşi

Brazi şi păltinaşi,

Preoţi, munţii mari,

Păsări, lăutari,

Păsărele mii

Şi stele făclii“ (predicatul am avut este subînţeles).

Brevilocvenţa

Procedeu sintactic care constă în formularea concisă a

propoziţiei/frazei. Unele construcţii de acest tip au un

caracter relativ fix.

Singur cuc; Ce Dumnezeu?

Nici câine, nici ogar; nici tu casă, nici tu prieteni;

Gura! (taci din gură);

Maşina! (atenţie, vine maşina).

68

Butada

Figură care constă într-un joc de cuvinte prin care vorbitorul

realizează în finalul unui enunţ o glumă spirituală, exprimând

regretul, ciuda, decepţia (adesea simulate). Se bazează pe

efecte generate de surpriză şi plăcere (nu se urmăreşte în mod

special satira). Se realizează adesea prin intermediul unei

figuri simple cum ar fi antimetateza:

S-a dus la Karlsbad mai mult mort decât viu, dar din păcate s-

a întors de acolo mai mult viu decât mort.

Caracterul

Figură de compoziţie care constă în redarea trăsăturilor

morale ale unui tip uman.

„…Atticus, cunoscător desăvârşit al limitelor firii omeneşti,

reuşind a ocoli cu abilitate şi calm capcanele laşităţii dar şi

tentaţiile curajului, confident al tuturor marilor politicieni ai

timpului…“ (Gaston Boissier, Cicero şi prietenii săi, Editura

Univers, Bucureşti, 1977, p. 9)

Catacreza

Figură „gramaticalizată“ sau figură semantică lexicalizată,

provenită dintr-o metonimie/sinecdocă/metaforă al cărei sens

– la origine figurativ – s-a pierdut prin uz; catacrezele se mai

numesc şi figuri împietrite, tocite, cristalizate. Se poate

realiza prin:

– metonimie (proces semantic de contiguitate): limbă

(idiom), grăsun (porc).

69

– sinecdocă (relaţie semantică parte-întreg): pânză (corabie);

aur, argint (bani de…); gură (persoană la masă); cap

(persoană: 1000 de lei de cap).

Categoria

Figură prin care se scot la iveală anumite defecte/acţiuni ale

adversarului.

Poţi să negi…? Să discutăm despre nenumăratele tale

minciuni? Despre afacerile tale necurate?

Charientismul

Replică ironică dată unui interlocutor (orgolios); adesea nu

este percepută de către destinatar ca o ironie fină.

„Şi mai sunt câţiva care chiar spun: «da, comunismul este un

sistem diabolic, dar ne permite să facem progrese

economice.» Lass’sie nach Berlin en kommen! Să vină la

Berlin! [Aplauze puternice şi strigăte de urale.]“ (John F.

Kennedy, Discurs în Berlinul de Vest, 26 iunie 1963)

„Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,

Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: «Bine-ai venit!»“

(Eminescu)

Chiasmul

Figură sintactică realizată prin repetarea încrucişată a

elementelor cu funcţii corespunzătoare din grupul nominal

sau verbal (după schema AB – BA).

„Apoi cu degetele aspre, groase,

Arse de şpan şi de rugină roase...“ (Arghezi)

Filosofia mizeriei, mizeria filosofiei.

70

„Toate-s vechi şi nouă toate...“

„Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,

Femeie între stele şi stea între femei...“

„Să faci din viaţa mea un vis, din visul meu o viaţă.“

„Căci toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte.“

(Eminescu)

Climaxul

Figură sintactică, formă de enumerare realizată în gradaţie

ascendentă sau intensivă (când începe de la cuvintele cele

mai slabe la cele mai tari):

„Saltă baba, fuge, zboară.“ (Alecsandri)

„O, te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste

Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei“

(Eminescu; redarea etapelor de percepere a realităţii) sau în

gradaţie descendentă (anticlimax), atunci când imaginea unui

obiect evoluează de la dimensiunea ei firească la una din ce

în ce mai redusă:

„...încă un an, o zi, un ceas, şi drumuri toate s-au retras/ de

sub picioare, de sub pas“ (Blaga)

„Explică-ţi trecutul, trăieşte-ţi prezentul cunoscându-ţi

viitorul!“ (text publicitar pentru Tarot)

„Înşirând aceste lucruri şi altele de acelaşi fel, am coborât de

la tribună. După ce toţi m-au aprobat, şi nu s-a mai auzit nici

un glas împotrivă, eu nu m-am mărginit la aceasta şi am făcut

o propunere scrisă. Nu m-am mulţumit nici cu propunerea

scrisă, fără a fi plecat în această misiune şi nici să merg ca sol

fără a-i convinge pe tebani. Dimpotrivă, de la început până la

sfârşit am urmat linia mea de conduită şi cu toată inima m-am

devotat vouă pentru a lupta împotriva pericolelor care

71

ameninţau cetatea noastră.“ (Demostene, Pentru coroană, ed.

cit.)

Cominaţia

Figură prin care se formulează un avertisment la adresa

auditorului. Ameninţarea poate fi ipotetică şi/sau aluzivă.

„Cum veniră se făcură toţi o apă şi-un pământ.“ (Eminescu)

Comparaţia

Figură semantică ce constă în apropierea a doi termeni – A

(comparat) şi B (comparant) – prin intermediul unui adverb

care semnifică asemănarea lor totală sau parţială (ca, precum,

cum).

„Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr

Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.“

„S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.“

(Eminescu)

Comunicarea/communicatio

Termen generic pentru figurile care constau în simularea

consultării auditorului cu privire la aprecierea unor fapte.

„Ah! – zice unul – spuneţi că-i omul o lumină

Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin?“ (Eminescu)

Se disting:

Anacoenosis (a cere opinia judecătorilor sau a audienţei):

„Acum dar – Zice Domnul – locuitori ai Ierusalimului şi

bărbaţi ai lui Iuda, judecaţi voi între Mine şi via Mea!“

(Isaiia 5:3)

72

Anthypophora (figură de gândire în care cineva cere şi apoi

dă imediat răspunsul la propria întrebare):

Sunt toţi politicienii corupţi? Cu siguranţă, nu.

Inter se pugnantia (folosirea adresării directe pentru a

condamna pe cineva în faţa audienţei, insistând asupra

contradicţiilor existente în caracterul persoanei respective;

adesea este vorba despre contradicţii între vorbele şi faptele

unei persoane):

„Tu deci, care înveţi pe alţii, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu,

care propovăduieşti: «Să nu furi», furi?“ (Romani 2:21)

Sermocinatio (dramatizarea dialogului mai multor persoane

de către una singură; declamare la persoana I pentru

altcineva; figură legată de narratio, în oratorie). Sinonim:

dialogism. Conglobaţia

Replică tăioasă, cu efect puternic, care se bazează pe

enumerarea ostentativă a unor fapte, aspecte, motive etc.

„Încorda-voi a mea liră să cânt dragostea?

Un lanţ – ce se-mparte cu frăţie între doi sau trei amanţi

Ce? să-ngâni pe coardă dulce, că de voie te-ai adaos

La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos? [aluzie]

Azi deseori femeia, ca şi lumea, e o şcoală

Unde-nveţi numai durere, înjosire şi spoială.“ (Eminescu)

Conjuncţia

Figură care combină observaţii rezultate din asocierea unor

aspecte contradictorii ale vieţii.

Cronografia

73

Figură de compoziţie care constă în descrierea cadrului

temporal al unui eveniment.

Dirimens copulatio

Echilibrare sau opunere a faptelor astfel încât să se

preîntâmpine argumentarea care ar putea fi acuzată de

părtinire.

„El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar dacă

faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în

slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe

cel ce face rău. De aceea trebuie să fiţi supuşi nu numai din

frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului.“ (Romani: 13, 4-

5)

Diafora

Repetiţia unui nume comun în aşa fel încât să îndeplinească

două funcţii logice: să desemneze o persoană şi calităţile

conotate de numele/titlul persoanei.

Preşedintele nu este preşedinte când patronează corupţia.

Diasirmul (diasyrmus)

Ironie caustică şi umilitoare, construită abil, în general prin

comparaţie ridicolă.

A susţine că putem stăvili corupţia e ca şi cum am cere unui

câine să renunţe la a mai fura ouă.

Elipsa

74

Figură care constă în contragerea enunţului prin omiterea

unui cuvânt sau chiar a unei propoziţii ce se poate deduce

liber din context sau situaţie. Elipsa nu se confundă cu

subînţelegerea (în care termenul omis se află în acelaşi

context). În elipsă termenul omis poate diferi, în acelaşi

context, pe cînd în subînţelegere termenul omis este unul

singur (şi cunoscut). Apare adesea în unele construcţii

stereotipe expresive:

tânără de condiţie (bună)

de când lumea (există, este)

„Ciuc. Încă una şi mă duc.“ (text publicitar)

Epanalepsa

Figură care constă în repetarea unui cuvânt (grup de cuvinte)

în diferite poziţii (iniţială, mediană, finală) ale unităţii

sintactice.

„Salonul alb, visa cu roze albe / Un vals de voaluri albe.“

(Bacovia)

Epanortoza

Figură care se realizează prin retractarea sau reluarea a ceea

ce s-a spus mai înainte în acelaşi enunţ, cu scopul de a se

corecta, prin înlocuire, un cuvânt, o expresie etc. sau de a se

reconsidera importanţa sa. Corectarea enunţului poate

conduce adesea la modificarea sensului.

„Este o mare greutate, domnilor deputaţi, pentru fiecare din

noi, când este vorba să ne orientăm în viaţa publică: este

greutatea că, în nămolul, în mulţimea de idei, de

75

principii, de curente parţiale mai mici, de cuvinte ce se

aruncă şi, mai bine zicând, de necesităţi reale ce par a se

impune, să alegem pe cea mai importantă, pe cea mai urgentă

şi să o deosebim de aceea care mai poate aştepta.“

(Maiorescu)

„Voim ca piesele, de nu vor avea valoare estetică mare, cea

etică să fie absolută, nu numai să placă, ci să şi folosească,

ba, înainte de toate să folosească.“ (G. Ibrăileanu)

„Noul ARIEL – nu doar curat, ci impecabil de curat.“ (text

publicitar)

Epifora

Figură care constă în repetarea aceluiaşi cuvânt/grup de

cuvinte la sfârşitul unor fraze succesive.

„În 1931, acum 10 ani, Japonia a invadat Manciuria – fără

avertizare. În 1935, Italia a invadat Etiopia – fără avertizare.

În 1938, Hitler a ocupat Austria – fără avertizare.“ (Franklin

D. Roosevelt)

„Culoarea vine când vrei. Stă cât vrei. Dispare când vrei.

Teama? De nici o culoare!“ (Wella, text publicitar)

Eufemismul

„Procedeu lexical constând din atenuarea expresiei unei idei

prin substituire sau perifrază; în retorică, figură de gândire

bazată pe acest procedeu […]. Eufemismul apare:

a) pentru evitarea unor expresii triviale, crude sau impudice

[…]; b) în evitarea unor expresii insultătoare sau care ar

putea fi interpretate astfel; c) în tabuurile sociale sau

religioase, uneori cu valoare onomastică […]. Ca figură,

76

eufemismul este de cele mai multe ori utilizat ca rezultat al

unui tab, care duce la construcţii metaforice ori simbolice.“

A da ortul popii (pentru a muri)

Necuratul (pentru diavol)

Exemplul

Întăreşte demonstraţia prin procedee literare care urmăresc

efecte patetice.

„[Duşmanul] se va agăţa de pământul nostru cât mai mult

timp posibil. Dar, a trecut deja mult timp de când nu mai este

decât o fiară care dă înapoi. De la Stalingrad la Ternopol, de

la malurile Nilului la Bizerte, de la Tunis la Roma, s-a

obişnuit cu înfrângerea.“ (Charles de Gaulle, Discursul din 6

iunie 1944)

Exortarea/exortaţia

Figură care constă în a adresa încurajări, îndemnuri unei

persoane sau unui grup prin formulări patetice.

„Pentru fiii Franţei, oriunde ar fi ei, orice ar fi ei, datoria

simplă şi sacră este să lupte cu toate mijloacele pe care le au.“

(Charles de Gaulle, Discursul din 6 iunie 1944)

Hendiada

Raportul atributiv este transformat într-unul de coordonare.

Distincţia şi ţinuta parlamentarului au impresionat audienţa.

(În loc de: Ţinuta distinsă a parlamentarului a impresionat

audienţa.)

77

„Perfecti oratoris moderatione et sapientia.“ (Cicero, De

oratore)

Hiperbola

Figură a exagerării care se realizează prin mărirea imaginii

obiectului peste limitele sale fireşti. În lexicul hiperbolic

predomină adjectivele cu sens de superlativ.

„Cola Cao – o excelentă băutură de cacao.“

„FNI – Un avantaj uriaş pentru investitori.“

Hiperbola este adesea asociată cu alte figuri care îi măresc

expresivitatea (metaforă, comparaţie, personificare):

„Energia Universului – în bateriile auto Solite.“

„Noul PUR Universal – detergentul cu o mie de feţe.“

„Arctic – noi îngheţăm şi Ecuatorul.“

Ironia

Figură de gândire constând într-o expresie lingvistică care

introduce în mod disimulat o apreciere negativă,

dispreţuitoare, violentă la adresa unui eveniment sau a unei

persoane.

[Ea] înaltă… cât un dop.

„România nu poate fi numită totuşi o ţară bananieră pentru

singurul motiv că bananele nu au fost încă aclimatizate, dar

poate fi o republică a corcoduşelor.“ (Mircea Coşea)

Izocolonul

78

Figură care se bazează pe folosirea, în acelaşi discurs

(sentenţios), a unor cuvinte cu lungimi asemănătoare (şi

aflate în relaţii de omofonie).

„De combats, de fureurs, de douleurs...“ [atâtea lupte, atâta

furie, atâtea dureri] (Charles de Gaulle, Discursul din 6 iunie

1944)

Licenţa

Figură retorică prin intermediul căreia vorbitorul exprimă o

idee incomodă, şocantă pentru auditoriu; este adesea

încadrată de formule de scuză.

„În Iaşi, de exemplu, – permiteţi-mi această digresiune, este

tristă, dar adevărată! – În Iaşi n-avem nici un negustor român,

nici unul!“ (Caragiale)

Litota

Figură care constă în atenuarea expresiei unei idei (ca efect al

modestiei), astfel încât să se înţeleagă mai mult decât se

spune în enunţ.

„Bucuria părinţilor n-a fost proastă“ [în loc de „a fost mare“]

(Creangă)

Metafora

Retorica clasică a favorizat definiţia metaforei drept

comparaţie implicită („comparaţie prescurtată“). Mecanismul

semantic al metaforei este următorul: dacă A1 (cu sensul S1)

este termenul metaforizat (substituit) şi A2 (cu sensul S2)

termenul metaforic (substituent), înlocuirea lui A1 prin A2 nu

79

va fi posibilă decât în temeiul unei baze semice comune lui

S1 şi S2.

„…În constituirea metaforei se stabilesc două serii de

reprezentări: o serie de asemănări între realitatea desemnată

şi cuvântul metaforic, dar şi o serie de diferenţe între cele

două părţi ale metaforei. Impresia de deosebire dintre

termenul propriu şi metaforă nu trebuie ştearsă printr-o prea

mare asemănare, căci metafora nu rezultă niciodată dintr-o

unificare totală de sens.“ (DSL)

Metafora cunoaşte două forme principale:

1) coalescenţa: metaforă explicită (metaforă in praesentia):

A1 este A2:

„O raclă mare-i lumea“ (Eminescu)

2) implicaţia: metaforă implicită (metaforă in absentia): A2

în locul lui A1:

„În piaţa public-a simţirii noastre...“ (Philippide)

„From Stettin in the Baltic to Trieste in the Adriatic, an iron

curtain has descended across the continent.“ (W. Churchill)

Metonimia

Figură retorică de înlocuire a unui termen prin alt termen

(bazată pe o relaţie logică de contiguitate între cele două

concepte desemnate de aceştia).

A bea câteva pahare.

A trăi din munca cuiva.

Are un Picasso.

A trece prin foc şi sabie.

A băut un Cotnari.

A fi în primăvara vieţii.

80

Oximoronul

Evocare în aceeaşi sintagmă a unor însuşiri contradictorii.

Festina lente [Grăbeşte-te încet.]

„Curat murdar.“ (Caragiale)

Optaţia

Enunţarea exclamativă a unei dorinţe care este privită ca

soluţie (sau răsplată) a unei situaţii.

„O! de ai fi luat aminte la poruncile mele atunci pacea ta ar fi

fost ca un râu şi fericirea ta ca valurile mării.“ (Isaiia 48:18)

Paradoxul

Figură a ambiguităţii, înrudită cu antiteza şi ironia, prin care

se enunţă ca adevărată o idee ce contrazice opinia generală

(comună).

„Relaxare nu înseamnă deconectare. Relaxare înseamnă

conectare.“

„FLIT – mor insectele după el.“

„Ce-a fost mai întâi, oul sau găina? – Răspunsul corect:

Avicola Buftea.“ (texte publicitare)

Parigmenon

Figură de repetiţie realizată prin utilizarea în enunţ a mai

multor derivate de la acelaşi radical:

„A trăi făr-a iubi

Mă mir ce trai o mai fi!“

Paronomaza

81

Repetarea unor cuvinte cu rezonanţă apropiată dar cu sens

diferit (în general,

paronime).

propăşire/prăbuşire;

Traduttore, traditore.

Perifraza

Figură de stil care constă în a exprima în mai multe cuvinte

ceea ce s-ar putea comunica în cuvinte mai puţine sau într-

unul singur.

capitala Franţei (Paris); Oraşul etern (Roma); părintele

istoriei (Herodot); zeiţa înţelepciunii (Atena)

Perifraza eufemistică constă în înlocuirea unui nume de

obiect/noţiune/persoană care, din cauza unor anumite

interdicţii, tabuuri, nu poate fi utilizat:

Ucigă-l crucea/toaca; Cel de pe comoară (eufemisme pentru

„diavol“)

„…compartimentul unde nu intră decât o persoană“

(Caragiale)

a se săvârşi din viaţă; a adormi pe veci; trecerea în viaţa cea

veşnică

Personificarea

Figură de stil prin care se atribuie unui obiect concret sau

unui concept abstract trăsături ale fiinţelor vii.

„Aşa cum m-a învăţat [detergentul] Dosia“ (text publicitar)

„Culoarea care te prinde! Părul tău a avut întotdeauna o

culoare frumoasă.

82

Dar în vara asta e timpul să trăieşti blondul la maxim!

Blondul plin de viaţă.

O vară în culoarea care te prinde!“ (Wellaton, text publicitar)

Pleonasmul

Figură de stil care constă în folosirea mai multor cuvinte sau

construcţii decât ar fi necesar pentru exprimarea unor idei sau

imagini; figură de gândire bazată pe repetarea a două sau mai

multe cuvinte care au acelaşi sens sau care aparţin aceleiaşi

sfere semantice.

„Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate

În noi doi un suflet bate.“ (Alecsandri)

„Cobori în jos, luceafăr blând

Alunecând pe-o rază...“ (Eminescu)

„Este chiar el însuşi în persoană.

Vai de mine! Monşerul meu! Mi-l omoară!“ (Caragiale)

a cronometra timpul (gr. cronos „timp“); caligrafie frumoasă

(gr. Kalos „frumos“); muncă laborioasă (lat. labor „muncă“);

a avansa înainte (fr. s’avancer „a se apropia de un punct“); a

aduce aportul (fr. apporter „a aduce“); realizarea acestuia s-a

realizat cu…; prevăzut în prevederea nr. 5; legi ce urmează a

fi abolite în urma iniţiativei parlamentare a…; uleiului de

maşină i se adaugă aditiv; a avea posibilitatea nemijlocită de

a lua contact direct cu marfa; mijloace mass media (Cf. mass

media of communication); s-a sinucis singur; a revenit din

nou; a se bifurca în două; a convieţui laolaltă/împreună; a-şi

trăi viaţa; a prezice viitorul; a îngheţa de frig; a vedea cu

(proprii) săi ochi; colaborare reciprocă; prosperă şi

înfloritoare; liberă şi independentă.

83

Prosopopeea

Formă extinsă a personificării care, depăşind limitele unei

figuri izolate, are caracterul unei strategii narative

caracterizând integral un text, cum ar fi Luceafărul

(Eminescu), Istoria ieroglifică (Cantemir).

Proverbul

Învăţătură morală populară, formulată într-o expresie concisă,

eliptică, metaforică, rimată. Inserat ca atare (nemodificat) în

textul discursului, contribuie la sporirea forţei persuasive a

acestuia, datorită caracterului său sentenţios.

„Cum îţi aşterni, aşa dormi. Fii înţelept, alege AFI!“

„Spune-mi ce mesaje primeşti ca să-ţi spun cine eşti.“

(Connex – Serviciul SMS)

Repetiţia

Figură sintactică (de construcţie) care constă în reluarea de

două sau mai multe ori a unei secvenţe (sunet, cuvânt, grup

de cuvinte).

„Este vorba despre distrugerea inamicului, inamicul care ne

striveşte şi ne întinează patria, inamicul detestat, inamicul

fără onoare.“ (Charles de Gaulle, Discursul din 6 iunie 1944)

Tabloul

Figură de compoziţie care se bazează pe descrierea detaliată a

unor evenimente, acţiuni etc. a căror desfăşurare este

încadrată spaţio-temporal.

84

Tautologia

Figură care constă în repetarea cuvântului cu rol de nume

predicativ sau a oricărui alt cuvânt ca termen al propriei sale

determinări: A este A.

Ce e al tău e al tău.

„Ce e bun e bun. Connex GSM.“ (texte publicitare)

„Crima nu e politică… Crima e crimă.“ (Rebreanu)

„Nu-l vând, dragă domnule… Un Cezanne e un Cezanne, îl

las acolo.“ (G. Călinescu)

„Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanu zâmbind; în loc să se

bucure, ea se sperie.“ (C. Negruzzi)

Nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie; a mers

cât a mers; vorbeşte ca să vorbească

85

Recomandări bibliografice:

Dicționar de Științe ale Limbii, Ed. Științifică, București,

1997

Silvia Săvulescu, Retorică și teoria argumentării,

Comunicare.ro, București, 2004

86

CURS 8

TIPURI DE ARGUMENTE

8.1 Precizări conceptuale38

În cadrul teoriei argumentării, vom lucra cu câteva concepte

fundamentale: argumentare, argument, actori ai argumentării,

relația cu auditoriul, elaborarea argumentării.

8.1.1 Argumentarea e reprezentată conceptual de intersecția

dintre retorică, lingvistică și logică. Din punct de vedere

logic, argumentarea se va ocupa de probarea logică a unei

propoziții, presupunând o relaționare dintre o serie de

argumente și o concluzie. Din cealaltă perspectivă, lingvistica

atribuie argumentării semnificația unei activități verbale, cu

valoare cognitiv-socială, având în vedere aprobarea ori

respingerea de opinii.

8.1.2 Argumentul poate fi văzut atât ca variabilă

independentă a unei funcții (în matematică, unde „variabila

independentă” e o variabilă a cărei valoare se poate schimba

indiferent de valorile altei mărimi), cât și ca propoziție

presupusă ca adevărată pentru a servi la demonstrarea altor

enunțuri. Dincolo de necesitatea obiectivării logice a

argumentării, argumentele în sine vor avea o valoare puternic

contextuală presupunând adaptare la situațiile argumentative

particulare. Așadar, ideea unei argumentări-tip cu valabilitate

38

Reluate din manualul Silviei Săvulescu, Retorica și teoria

argumentării, București, 2004.

87

universală contrazice chiar esența exercițiului argumentativ

de a convinge acel public în acel context dat, și nu orice

public în orice context.

8.1.3 Actorii argumentării vor fi văzuți diferit în funcție de

poziționarea lor în relația de comunicare și de natura teoretică

a modului în care interpretăm procesul comunicării. În sens

lingvistic, actorii vor fi locutorul care produce enunțuri și

interlocutorul care le primește. Din punctul de vedere al

teoriei actelor de vorbire vom avea un emițător și un

receptor. Iar retoric vorbind, relația se va consuma între

orator și auditoriu.

8.1.4 Pregătirea auditoriului presupune eficiența relaționării

cu publicul prin intermediul câtorva principii: apelul la

presupoziții comune (activarea unei valori prezente la

auditor); reîncadrarea realului (strategii de redefinire

conceptuală etc.); recursul la autoritate (experiență

personală, autoritate instituțională etc.).

8.1.5 Elaborarea argumentării presupune o construcție care

să fie acceptată de către public. În acest sens ea trebuie

construită, în genere, în baza probelor (probationes)

existente, care pot fi naturale sau extrinseci (fapte expuse sau

obţinute contextual, legi, statistici etc.) și artificiale sau

intrinseci (plecând de la tehnica și creativitatea oratorului).

88

8.2 Tipuri de argumente (selecție alcătuită de Silvia

Săvulescu39

)

Argumentum ab auctoritate

(argumentul autorităţii)

Mod de argumentare care constă în invocarea, în sprijinul

unei poziţii, afirmaţii etc., a unei instanţe învestite cu

autoritate, prestigiu în opinia comună; implicit, oponentul

recunoaşte această autoritate.

Argumentul autorităţii este un argument de confirmare având

următoarea formă canonică: P, fiindcă A susţine P, iar A este

o autoritate în materie. Autoritatea reprezintă fie un punct de

sprijin, fie un refugiu pentru cel ce argumentează.

Un tip aparte de argument al autorităţii îl constituie

autoritatea citată (care include sursele credibile)

Respingerea argumentelor autorităţii se poate face din

perspectiva atacului împotriva autorităţii (în cele mai multe

cazuri se suprapune cu atacul împotriva persoanei).

„Autorităţile“ în diferite domenii beneficiază de existenţa

unui sistem de norme de evaluare şi de control a activităţii lor

(control reciproc în cadrul unei colectivităţi de experţi,

„excelenţă“ în cercetare). Unii autori consideră că „... critica

tinde a aduce autoritatea la surse umane, instituţionale,

ştiinţifice, reperabile şi controlabile. Domeniul de validitate a

39

Retorică și teoria argumentării, pp. 143-151.

89

acestui argument [dogmatic] a constituit şi constituie încă în

zilele noastre o miză socială şi culturală majoră“.

Argumentum ab invidia

(argumentul urii)

Demonstraţie falsă care, sub pretextul apărării adevărului,

urmăreşte să provoace ură împotriva părerilor altora sau să-i

compromită pe nedrept.

Argumentum a contrario

Mod de argumentare analogică ce se bazează pe transferul de

la contrariu la contrariu, având schema: dacă lui A îi

corespunde B, lui non-A este probabil să-i convină non-B.

Argumentum ad hominem

(privitor la om, la individul cu care se discută)

Mod de argumentare care constă în a-i opune adversarului

consecinţele care rezultă din tezele cele mai puţin probabile

admise de acesta; în sens larg, atac cu referire strictă, precisă

la individualitatea, doctrina adversarului.

Se poate vorbi despre argumentum ad hominem întotdeauna

când este vorba despre adevărul unei aserţiuni sau despre

legitimitatea unei conduite care se resping prin referire la

trăsăturile negative ale persoanei care le susţine. Mecanismul

organizării acestui argument se bazează pe deplasarea

accentului de la problemă la persoană.

90

Respingerea argumentului ad hominem este foarte

productivă. Unii cercetători arată că cel mai important

mecanism al respingerii este reprezentat de punerea

adversarului în contradicţie cu el însuşi, ceea ce echivalează

cu „a argumenta în sistemul de credinţe şi valori al

adversarului, a degaja contradicţii şi a crea disonanţe“. Se

disting mai multe căi de realizare:

– contradicţia la nivelul cuvintelor (oponentul pune în

contradicţie afirmaţiile

locutorului, emise, în general, în momente diferite);

– contradicţie la nivelul cuvintelor şi al

convingerilor/credinţelor;

– contradicţie la nivelul cuvintelor şi al actelor;

– contradicţie între normă şi realitate.

Argumentum ad personam

(atacul la persoană)

Reprezintă o variantă a argumentării ad hominem şi constă

într-un atac personal asupra adversarului (ad personam vs. ad

hominem). Mecanismul acestei argumentări se bazează pe

ironizarea adversarului în legătură cu aspecte ce nu ţin de

problema în discuţie („hors de propos“), formularea unor

aluzii în termeni negativi, transferul discursului din planul

general al argumentării în plan personal. Efectele acestui tip

de argumentare pot declanşa o reacţie simetrică (adversarul

îşi pierde calmul, recurgând şi el la atacul personal).

Insulta

Deşi deontologia interacţiunilor sociale, regulile de politeţe,

sunt prescriptiv normative (se interzice insulta adresată

91

interlocutorului/adversarului), se constată că insulta este

adesea prezentă în dezbaterea publică. Insulta care la prima

vedere nu pare să fie o problemă de argumentare invalidează

adesea interlocutorul, iar atacul la persoană influenţează

dezbaterea. Dezbaterea electorală reprezintă cadrul predilect

pentru manifestarea atacului la persoană.

Argumentum ad ignorantiam

(argumentare asupra ignoranței)

Mod de argumentare legat de administrarea de (sau

demonstrarea prin) probe. Strategia se bazează pe solicitarea

ca adversarul să admită ca probă ceea ce i se prezintă sau,

dacă nu, să furnizeze la rândul lui o probă (mai bună).

În multe cazuri, acest tip de argumentare ia forma unei

„argumentări prin absenţa probei“, ceea ce echivalează cu o

argumentare asupra unei noncunoaşteri: se respinge

argumentul advers pentru că nu există nici un fapt care să

demonstreze valabilitatea sa.

Argumentum ad verecundiam

(argument care face apel la respect)

Mod de argumentare în care se recurge la respectul

adversarului pentru opinia unui om sau a unor oameni care au

dobândit o bună reputaţie în ochii opiniei comune (Locke).

Acest tip de argument se organizează pe o schemă

argumentativă inadecvată care se bazează pe a susţine că un

punct de vedere este valabil doar pentru că este susţinut de o

92

autoritate (a cărei reputaţie nu este de obicei obţinută în

domeniul în discuţie).

Argumentum a fortiori

(dintr-un motiv mai puternic)

Mod de argumentare prin care ceea ce este demonstrat printr-

un caz se extinde şi asupra altui caz, care prezintă faţă de

primul motive mai puternice de a fi „cu atât mai adevărat“.

Argumentum ad judicium

(bazat pe judecata asupra naturii lucrurilor)

Mod de argumentare constând în „folosirea dovezilor scoase

din unul dintre fundamentele cunoaşterii sau probabilităţii“

(Locke). Acest tip de argument reprezintă din perspectiva lui

Locke singura formă validă de argumentare, spre deosebire

de argumentum ad hominem, argumentum ad ignorantiam şi

argumentum ad verecundiam, deoarece, bazându-se pe

judecata asupra naturii lucrurilor, este singurul care poate

conduce la cunoaştere.

Argumentum ad misericordiam

Mod de argumentare care se bazează pe presiunea exercitată

asupra adversarului prin apelul constant la sentimentele şi

interesele sale. Acest tip de argumentare este frecvent folosit

în discursurile politice, electorale şi publicitare şi se axează

pe manipularea sentimentelor de compasiune ale adversarului

sau pe strategia ameninţării acestuia.

93

Argumentum a pari

(argument dintr-un motiv egal)

Mod de argumentare care se bazează pe transferul unei

demonstraţii specifice unui caz la un alt caz, din raţiuni de

identitate sau analogie între cele două cazuri.

Argumentum a tuto

Mod de argumentare analogică bazat pe transferul de

certitudine de la ceea ce e sigur la ceea ce nu are acelaşi grad

de certitudine.

Argumentum baculinum/argumentum ad baculum

(argumentul bâtei)

Mod de argumentare bazat pe folosirea forţei în locul oricărui

argument; iniţial, desemna posibilitatea dovedirii existenţei

lumii exterioare prin lovirea pământului cu o bâtă. Adică

orice formă de ameninţare care tinde să obţină avantaje prin

constrângerea interlocutorului. O somaţie de tipul „Banii sau

viaţa!” are o semnificaţie „argumentativă” care este evident

discutabilă. Singura „raţiune“ pe care cineva se poate baza în

acest caz este aceea că dacă nu se răspunde afirmativ la o

astfel de solicitare ameninţarea implicită poate fi pusă în

aplicare.

Structura argumentului „bâtei” este deci următoarea:

– atât ameninţarea, cât şi sugerarea unei căi posibile de

a evita punerea în practică a ameninţării sunt emise simultan;

94

– cel ameninţat îşi face rapid un calcul al intereselor şi

decide de a accepta un rău mai mic (pierderea bunurilor

materiale, banii), pentru a evita producerea unui rău mai

mare, iremediabil (pierderea vieţii).

Argumentum ex concessis

(prin concesie)

Mod de argumentare indirectă prin acceptarea provizorie a

tezei adversarului pentru a-l pune în contradicţie cu sine

însuşi sau a-l determina să accepte ceea ce iniţial respinsese.

Argumentum ex silentio

(prin tăcere)

Mod de argumentare bazat pe tăcerea adversarului, care nu

neagă afirmaţia enunţată.

Paralogismul de compoziţie

Se bazează pe confuzia legată de sistemul parte/întreg:

întregului i se atribuie o proprietate a unei părţi.

Falsa analogie

Constă în a folosi incorect schema argumentativă a analogiei,

fără a fi îndeplinite condiţiile unei comparaţii corecte.

Ignoratio entelechi

(ignorarea subiectului/argumentație nepertinentă)

95

Sofism care constă în neluarea în consideraţie tocmai a

problemei care trebuie dovedită împotriva unui adversar; se

bazează pe demonstrarea sau respingerea altei probleme decât

cea care face subiectul discuţiei.

Petitio principii (întoarcerea la enunțul iniţial)

Eroare logică care foloseşte, în vederea demonstraţiei, un

echivalent sau un sinonim a ceea ce se urmăreşte a fi

demonstrat; ceea ce este echivalent cu a considera admisă

însăşi teza de demonstrat, cu precizarea că aceasta se află

într-o formă uşor diferită

Post hoc ergo propter hoc

(după aceasta, deci din cauza aceasta)

Sofism prin „falsitatea cauzei“ care constă în confuzia dintre

concomitență şi cauzalitate.

Ecundum quid (generalizare pripită)

Folosire incorectă a schemei argumentative a simultaneităţii

producerii unor evenimente prin generalizări bazate pe

observaţii disparate, nereprezentative, insuficiente.

Argumentum ad consequentiam

Se bazează pe folosirea unei scheme argumentative cauzale

neadecvate care conduce la respingerea unei perspective

descrise datorită consecinţelor sale indezirabile.

96

Paralogismul ambiguităţii

Se bazează pe exploatarea ambiguităţii referenţiale,

sintactice, semantice şi pragmatice.

Paralogismul sperietoarei

Constă în a atribui un punct de vedere fictiv celeilalte părţi

sau în a deforma neadecvat propriul punct de vedere;

contravine regulii de a organiza atacul asupra punctului de

vedere al adversarului respectând condiţiile enunţării sale.

Afirmarea consecinţei

Paralogism care se bazează pe confuzia condiţiilor necesare

şi suficiente, considerând că o condiţie necesară este şi

suficientă.

Soritul

Este o înlănţuire de argumente a cărei concluzie reia un

termen din primul şi din ultimul argument.

„Presa ne face mai liberi.

Or libertatea o avem din naştere.

Dacă nu o ştim este pentru că suntem ignoranţi.

Presa se adresează ignoranţilor.”

Sofismul

97

Este o formă de silogism care pare logic, dar care e de fapt

înşelător deoarece se bazează pe diferitele sensuri ale unui

cuvânt; se ajunge astfel la demonstrarea unui lucru şi a

contrariului său.

„Toţi oamenii îmi sunt fraţi.

Un frate nu se trădează niciodată.

Deci nu pot să trădez pe nimeni.”

Sofismul este adesea folosit în manipulare (se încearcă deci

inducerea deliberată a unei erori).

98

Recomandări bibliografice:

Silvia Săvulescu, Retorică și teoria argumentării,

Comunicare.ro, București, 2004

Arthur Schopenhauer, Arta de a avea întotdeauna dreptate,

Muzeul Literaturii Române, București, 2010

Donald Rybacki, Karyn Rybacki, O introducere în teoria

argumentării, Polirom, 2004

99

EVALUARE EXAMEN

Subiecte posibile:

1. Cum poate fi privită relația dintre retorică și filosofie?

Explicați cum se întâlnesc ele, dacă și ce anume au ele în

comun. Insistați pe cele patru variante de răspuns. Totodată,

răspundeți dacă sunteți sau nu (și de ce) de acord cu judecata

lui Platon? (Curs 1)

2. Care sunt cele trei metode de persuasiune identificate de

Aristotel? Există anumite fraze reprezentative pentru ele? Dar

acțiuni? Dacă da, atunci oferiți exemple. (Cursuri 1 și 6)

3. Care sunt cele trei mari genuri retorice invocate de autorii

greco-latini? Cum au apărut ele și de ce sunt importante?

Exemplificați-le prin anumite fraze și acțiuni pe care le

considerați reprezentative pentru acestea. (Curs 2)

4. Ce este situația retorică și ce presupune ea? Dați exemple

de situații retorice în care v-ați aflat, discutând și maniera în

care ați ales să reacționați. Comparați cu modul în care ați fi

reacționat dacă situația dvs. retorică ar fi fost pe dos (context

pasiv în locul celui activ; ori activ în locul celui pasiv). (Curs

6)

5. Ce anume reprezintă retorica vizuală? Care sunt canoanele

ei? Ce rol credeți că mai are ethos-ul într-o societate

consumistă, fragmentată valoric? De asemenea, detaliați

maniera de construcție a unui material publicitar, plecând de

la cele șase canoane ale retoricii vizuale. (Curs 5)

100

6. Definiți si explicați pe scurt canoanele retoricii clasice.

Explicați care vi se pare a fi cel mai important canon și de ce.

Care credeți că e rolul stilului într-o construcție retorică?

Există vreo legătură cu definițiile clasice ale retoricii? (Curs

6)

7. Definiți canonul aranjamentului și explicați ce anume se

urmărește prin fiecare etapă a acestuia. Exemplificați-l la

nivelul etapizării lui, folosindu-vă de un caz concret din

experiența dvs. socio-profesională. (Curs 6)