Și happy-endul e numai final

Bună ziua! Mă numesc Sicoe Andreea și astăzi vreau să vă prezint viziunea mea

asupra happy-endului. De aceea am ales aforismul „ Și happy-endul e numai final ”.

În primul rând aș vrea să vă întreb care este primul lucru care vă trece prin minte

atunci când auziți cuvântul „ happy-end ” ? Oare nu cumva un film? Imaginea de „ au

trăiti fericiți până la adânci bătrâneți ” și sărutul de final ? Ei bine, mie asta mi-a venit

prima dată în minte. Personal, recunosc că sunt o consumatoare de filme cu happy-end,

fie că e vorba de o comedie, fie de un film de dragoste. Și nu dintr-un motiv anume, cred

că din dependență.

Însă ce este happy-endul ?

După părerea mea, acesta a devenit o necesitate psihică de care de multe ori nu suntem

conștienti, o așteptare generalizată cu privire la un produs artistic. De regulă, oamenii

împart aceste așteptări în două categorii : ca filmul să fie ori unul cu final tragic, ori unul

cu final fericit.

Și atunci mai întreb o dată : Ce este happy-endul ? Și de ce ni-l dorim dacă totul este

numai o convenție, din moment ce habar nu avem ce se întâmplă după sfârșitul prin care

„ el și ea rămân împreună ”, chiar dacă știm că astfel de lucruri se întâmplă destul de rar

în realitate ? De ce totuși vibrăm, dacă peripețiile în care „ băieții buni ” îi înving pe „

băieții răi ” sunt în final de necrezut ?

Mă pot numi dependentă de happy-end pentru că mi-e greu sau chiar foarte greu să

accept un final tragic. Sunt dependentă de happy-end dacă nu țin neapărat ca filmul să fie

„ desprins din viața reală ”, ci, dimpotrivă, din basm.

O situație în care dependența mea de happy-end și-a spus cuvântul a fost când am

văzut filmul „ In the mood for love ”. Îmi cer scuze dacă nu l-ați văzut, dar voi dezvălui

puțin finalul. Voiam, așteptam, trebuia ca dragostea să învingă. Nu să sfârșească într-un

urlet, astupat într-un zid. Da... voiam, așteptam, trebuia să aibă happy-end. Oricât de

banal și previzibil ar fi fost, povestea era, toată, menită unui happy-end. Dependența mea

îl cerea.

Dar de ce nu a avut happy-end ?

O explicație mai rațională pentru finalul tragic este mentalitatea poporului din țara de

origine, China. După cum se știe, majoritatea filmelor cu happy-end sunt produse la

Hollywood. Astfel, în timp ce America prezintă visul, Asia și Europa prezintă realitatea.

Acolo este speranța, aici regretul.

De ce până la urmă el și ea nu se cuplează – l-am întrebat pe un regizor român din

generația actuală – din moment ce tot scenariul te duce cu gandul într-acolo ? De ce

creezi așteptarea, cadru cu cadru, și apoi nu o satisfaci? Și atunci el a raspuns : „ Tocmai

de aceea. Pentru că în viață nu e așa. Ne-am obișnuit cu filmele americane și eu nu vreau

să fac la fel ”. Filmele românești prezintă o viziune mai realisă, chiar mai pesimistă

asupra vieții. Astfel, regizorii se inspiră din prezentul pe care fiecare dintre noi îl trăim,

din lipsurile pe care poporul le îndură în fiecare zi, și de aceea lucrurile în viziunea lor nu

au un final tocmai fericit.

De asemenea, consider că happy-endul este un surogat de mântuire.

Așa cum crezi că există Rai și Iad, că viața veșnică este posibilă, că totul are un

sens, la fel ai nevoie de dovezi, fie ele și fictive, că fericirea este posibilă și pe lumea asta.

Astfel, atât prin arta cinematografică, cât și prin literatură, încercăm să conturăm ideea de

viață perfectă, că binele învinge răul, că după rău întotdeaun urmează și bine. Oamenii

caută în filme și în romane ceea ce nu pot trăi sau ceea ce și-ar dori să trăiască în viața

reală. Spre exemplu, în Statele Unite, în anii ´30, populația se confrunta cu mari probleme

financiare și părea să aibă un viitor nesigur. Cei de la Hollywood au încercat să-i facă pe

oameni să-și uite grijile,problemele atunci când pășeau în sălile de cinematograf printr-un

proces supranumit „ happyendingification ”, transformând poveștile clasice, finalul lor

devenind unul fericit (de ex. în cartea „ Cocoșatul de la Notre-Dame ” , la final, atât

Esmeralda cât și Quasimodo sfârșeșc morți, în timp ce în filmul apărut în 1939 cei doi

supraviețuiesc, apucând să-și trăiască povestea de iubire).

La final, după cum întrebam și mai sus, de ce ne dorim un happy-end, din moment

ce totul e o convenție ? Tocmai de aceea. De acea convenție avem nevoie, de șansa la

existență a triumfului asupra incertitudinii, de limpezirea unui rost pentru aparentul haos

actual. Ele – convenția, iluzia, șansa ne hrănesc și ne impulsionează.

Viața trăiește cu povești ...