MODERNISMUL:RENÉ DESCARTES ŞI DAVID HUME

Cuprins lucrare

Modernismul: Antropocentrismul şi secularizarea

René Descartes Scurtă biografie Importanţa metodei Perceptele metodei deductive Criteriul clarităţii şi al distincţiei Îndoiala metodică Stabilirea principiului lui Cogito

David Hume Scurtă biografie Experienţa sensibilă Legile de asociere ale fanteziei Legea cauzalităţii Scepticismul

Modernismul

Epoca modernă aduce cu sine schimbări în toate domeniile; descoperirile ştiinţifice, invenţiile, marile descoperiri geografice, precum şi ideile postulate de literatură, artă şi filozofie au dus la antroponcetrism şi la secularizarea societăţii.

Prin antropocentrism se înţelege faptul că omul devine centrul oricărei consideraţii, Cosmosul şi Dumnezeu ocupând un loc secund în sfera de interese a oamenilor; prin secularizarea şi laicizarea societăţii, Biserica şi religia sunt excluse progresiv.

În filozofie, accentul nu se mai pune pe obiect ci pe subiect. Astfel, subiectul nu mai este contemplator şi asimilator al obiectului, ci obiectele se rotesc în jurul subiectului (revoluţia copernicană).

René Descartes

René Descartes (1596-1650) s-a născut în Franţa, primind educaţia într-un colegiu iezuit din La Flèche unde a făcut cunoştinţă cu doctrinele scolastice pe care filozofia sa urna să le respingă; tot aici şi-a descoperit pasiunea şi marea aptitudine pentru matematici şi ,probabil, datorită educaţiei primite a rămas catolic toată viaţa. Deoarece îi plăcea să călătorească, s-a alăturat, fără a fi plătit, armatei umui prinţ olandez şi apoi armatei ducelui de bavaria.

Descartes (Cartesius) este iniţiatorul filozofiei moderne şi primul care a recunoscut prioritatea problemei gnoseologice faţă de toate celelalte. Bertrand Russel afirmă : „Descartes este primul gânditor de înaltă capacitate filozofică, al cărui mod de vedere a fost profund influenţat de noua fizică şi de noua astronomie. Este deasemenea adevărat că el a fost influenţat de gândirea scolastică, dar totodată nu acceptă fundamentele puse de predecesorii săi şi încearcă să construiască un nou mod de gândire filozofică. Acest lucru nu s-a mai întâmplat de la Aristotel şi este semnul unei noi încrederi a oamenilor în ei înşişi, generată de progresul ştiinţific.”1

Descartes şi-a dat seama că pentru rezolvarea problemei gnoseologice nu trebuie să pornească de la lume, de la obiect, ci de la subiect, mai concret, de la studiul minţii omului, de la eu. Căutând adevărul în sine însuşi, el l-a descoperit în Cogito: Cogito ergo sum.El este surprins de faptul că ceilalţi cercetează obiectul altor ştiinţe şi că nimeni „nu se gândeşte la dreapta judecată a omului (de bona mente), sau la înţelepciunea aceea universală”2.

În ceea ce priveşte inteligenţa, el consideră că toţi oamenii sunt egali, iar ceea ce îi deosebeşte este faptul că „noi călauzim gândurile noastre pe căi diferite şi

1 GIOVANNI REALE, DARIO ANTISERI, Il pensiero occidentale dalle origini ad oggi, II, Ed. La scuola, Brescia,1983, pag. 253

2 R. DESCARTES, Reguli de îndrumare a minţii, tr.C. Noica, Humanitas, Bucureşti 2004, 146

nu avem în vedere toţi aceleaşi lucruri. Căci nu este de ajuns să ai un creier bun; principalul este să te serveşti bine de el”.3

Cartesius susţine deasemenea că studiul cunoaşterii este precedat de cel al metodei potrivite. Astfel, în dobândirea ştiinţei, metoda este cea care primează. Folosirea unei metode greşite, prea complicate (cum este cea geometrică) sau sterile (cum este cea silogistică a lui Aristotel), duce la lipsa de progres şi la dezordinea ce domneşte în filozofie. El caută o nouă metodă, fiind însă conştient de faptul că metodele posibile sunt două: cea inductivă, care porneşte de la experienţă, şi cea deductivă care are ca punct de pornire principiile universale.

Descartes alege metoda deductivă şi afirmă că aceasta poate duce la înaintarea cunoaşterii şi la descoperirea adevărului, spunând că oamenii se înşeală doar când pornesc „de la experienţe prea puţin înţelese sau întocmesc judecăţi necugetate”.4 Totodată, el stabileşte patru precepte fundamentale prin care justifică alergerea metodei deductive.

Primul precept denumit de cercetători drept intuiţie, face referire la criteriul clarităţii. El sună aşa: „A nu cuprinde în judecăţile mele nimic altceva decât ce s-ar prezenta minţii atât de clar şi precis, încât să nu am nici un prilej de a-l pune la îndoială.” 5

Cel de-al doilea precept constă în segmentarea dificultăţilor şi este denumit analiză. Este enunţat astfel: „A împărţi fiecare dintre dificultăţile pe care le-aş examina în atâtea părţi câte ar fi posibile şi necesare spre a le dezlega mai bine”. 6

Al treilea percept, analiza, are ca şi scop rânduirea gândurilor. Întrucât rezultatele metodei trebuie să fie optime, Descartes spune că este necesar să-şi călăuzească gândurile în ordine, „începând cu lucrurile cele mai simple şi mai uşor de cunoscut ca să urc încet-încet, treptat, până la cunoaşterea celor mai complexe, presupunând ordine chiar între cele care nu se preced în mod firesc unele pe altele”.7

Al partrulea precept prevede enumerarea şi este formulat astfel: „Să fac pretutindeni enumerări atât de complete şi revederi atât de generale, încât să fiu sigur că nu am omis nimic”.8

Potrivit lui Descartes, intuiţia este scutită de eroare şi se realizează doar atunci când ideea respectă criteriul clarităţii şi al disctincţiei despre care el spune: „Numesc clar ceea ce este prezent şi evident unui spirit atent, aşa cum spunem că vedem clar obiectele, atunci când, prezente fiind ochilor noştri, acţionează destul de puternic asupra lor şi sunt predispuse a fi privite; şi distinct ceea ce este atât de

3 R. DESCARTES , Discurs asupra metodei I, tr. G. I. Ghidu, Ed. Mondera, Bucureşti 2003, 74 R. DESCARTES , Reguli pentru îndrumarea spiritului, regula II, tr. C. Noica, Humanitas,

Bucureşti 2004, 7 5 R. DESCARTES , Discurs asupra metodei, trad. cit., 246 Ibidem7 Ibidem8 Ibidem

precis şi diferit de toate celelalte, încât nu conţine în sine decât ceea ce apare vădit.”9

Pentru a stabili valoarea cunoaşterii, Descartes considera că cea mai bună cale este îndoiala. Astfel, îndoiala devine metoda de descoperire a adevărului. Întrucât se foloseşte de îndoiala metodică, Cartesius renunţă la cunoştinţele învăţate în şcoală sau dobândite prin raţionament: la primele deoarece orice teorie are şi o teorie contrară, iar la cele din urmă pentru că raţionând putem greşi. Prin urmare, nu există o cunoştinţă particulară care să poată rezista îndoielii. Toate lucrurile pe care le experimentăm când suntem treji le putem experimenta şi când dormim, în somn neexistând un criteriu de a stabili dacă suntem treji sau nu. Aşadar, îndoiala pune piedică tuturor cunoştinţelor noastre, însă, spune Descartes: „ Examinând cu atenţie ceea ce eram, am văzut că puteam presupune că nu am nici corp şi că nu este pe lume nici un corp unde să exist, dar că, pentru aceasta, nu puteam crede că eu nu exist deloc; dimpotrivă, din simplul fapt că mă îndoiam de adevărul altor lucruri, urma în mod foarte evident şi foarte sigur ca exist.”10

Prin îndoială, Cartesius pune bazele primului principiu al metodei: „dubite, ergo cogite; cogite, ergo sum”(mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist). El consideră că adevărul decoperit de el, „cuget, deci exist”, este de neclintit şi îl acceptă ca pe întâiul principiu al filozofiei sale. După stabilirea principiului fundamental al lui cogito, el reconstruieşte lumea metafizicii clasice, dovedeşte că esenţa omului este sufletul şi demonstrează existenţa lui Dumnezeu pornind de la experienţa imperfecţiunii şi de la ideea de perfecţiune şi arată că lumea este esenţialmente extensiune.

Întrucât raţiunea lui Descartes este tare şi pune stăpânire pe orice adevăr, filozofia lui primeşte numele de raţionalism. Folosind numai resursele raţiunii sau intelectului din cadrul conştiinţei noncorporale, Cartesius speră să construiască o concepţie asupra naturii unificată şi universală, care să fie comună tuturor fiinţelor capabile de raţiune.

David Hume

Davide Hume (1711-1776), filozof şi istoric scoţian, s-a născut la Edinburgh, într-o familie aparţinând micii nobilimi. A intrat la Universitatea din Edinburgh, primind o educaţie ce includea studiul limibilor latină şi greacă, al matematicii şi filozofiei, familiarizându-se cu operele lui Jhon Locke şi Issac Newton. A părasit universitatea după trei ani, devenind la scurt timp ateu, convingere ce avea să dureze de-a lungul întregii sale vieţi.

9 R. DESCARTES, Discurs asupra metodei, trad. cit., 2410 Ibidem, 37

La 18 ani el a avut o puternică intuiţie care i-a revelat „un nou mod de gândire”11 pe baza căruia s-a născut şi iddea de bază din capodopera lui Hume, „Tratat asupra naturii umane” , unde el dezvoltă o filozofie empiristă care deduce toate principiile raţiunii umane din experienţă şi din senzaţie.

Pentru Hume, în filozofie, punctul de plecare nu este îndoiala ca pentru Descartes ori un principiu prim cum putem observa la Platon, la Aristotel, la Sfântul Augustin sau la Sfântul Toma d’Aquino, deoarece, la început, mintea noastră este o tabula rasa in qua nihi scriptum est. Pentru el, punctul de plecare este experienţa sensibilă care are drept obiect reprezentarea unei realităţi exterioare.

Prin urmare, Hume dovedeşte că unele dintre cele mai importante concepte şi credinţe ale noastre nu sunt transcendente şi eterne, ci sunt dependente de realităţi contingente ale naturii umane.

Spre deosebire de Descartes care consideră că toate conceptele justificabile raţional sau evidente din punct de vedere intuitiv sunt universal adevărate pentru orice inteligenţă, Hume susţine că toate conceptele şi convingerile noastre fundamentale nu sunt absolute, ci sunt dependente de felul in care suntem construiţi şi de felul în care fiecare percepe acea realitate. Totodată, el argumentează că toate percepţiile sunt distincte între ele; mintea umană este aceea care, conform anumitor înclinaţii naturale, asociază percepţii care au existenţe distincte din punct de vedere logic şi între care nu este descoperită niciodată vreo legătură necesară de către raţiune sau observaţie. Acest proces are loc datorită unor legi de asociere ale fanteziei: asociere prin asemănare, prin contiguitate şi prin cauzalitate. Graţie acestor legi, mintea trece de la date fragmentare la colecţii de idei care devin ulterior reprezentări ale unor lucruri, perosoane, substanţe.

Potrivit lui Hume, legea cauzalităţii este o asociere între cauză şi efect, el definind cauza ca fiind „un obiect precedent şi contiguu altuia şi atât de unit cu el, încât ideea unuia determină mintea să-şi formeze ideea celuilalt, iar impresia unuia să-şi formeze o idee mai vie despre celălalt”.12 El neagă astfel valoarea obiectivă a principiului de cauzalitate şi exclude faptul că ar fi posibilă o dovadă valabilă despre existenţa lui Dumnezeu, a lumii sau a Eu-lui, considerând că acestea trei sunt simple credinţe (belifs); în timp ce credinţa în lume şi în Eu are la bază percepţiile senzoriale, credinţa în Dumnezeu este fondată pe sentimente personale, private.

Prin experimentalism, care favorizează îndoiala în cerceterea filozofică şi arată incompetenţa raţiunii de a decide asupra unor probleme ce ies din sfera purei experienţe, Hume cade în scepticism, însă el se consiuderă un sceptic moderat. După părerea lui, de fapt, scepticismul moderat poate fi în avantajul umanităţii încât constă în limitarea cercetării noastre la argumente care se adaptează mai bine limitelor capacităţii intelectului uman.

11 „a new scene of though”, GIOVANNI REALE/ DARIO ANTISERI, Il pensiero occidentale dalle origini ad oggi, II, Ed. La Scuola, Brescia, 1983, 413

12 D. HUME, A treatise of human nature, London-New York 1950, 167

BIBLIOGRAFIE

MONDIN. B. Manuale di filosofia sistematica , Volume I Logica Semantica, Gnoseologia, Ed. Studio Domenicano, Bologna 1999. Manual de filozofie sistematică, Logică, semantică, gnoseologie, Trad.: Wilhelm Tauwinkl, ed.Wilhelm Dancă, Iaşi, Ed. Sapientia, 2008.

CLEMENT. E. Filosofia de la A la Z, Dicţionar enciclopedic de filosofie, All Educational, Bucureşti, 2000.

REALE. G. , ANTISERI. D., Il pensiero occidentale dalle origini ad oggi, II, Ed. La Scuola, Brescia, 1983.

DESCARTES. R. Reguli pentru îndrumarea spiritului, tr. C. Noica, Humanitas, Bucureşti 2004.

DESCARTES. R. Discurs asupra metodei, tr. G. I. Ghidu, Mondero, Bucureşti 2003.DESCARTES. R. Meditaţii metafizice, tr.Ion Papuc, Crater, Bucureşti, 1993.DESCARTES. R. Principiile filozofiei, tr. I. Deac, Iri, Bucureşti 2000.HUME. D. A treatise of human nature, London-New York 1950.