Religia geto-dacilor ormarea statului geto-dac, in timpul regelui Burebista, a reprezentat un pas inainte in dezvoltarea politica, economica si culturala a societatii geto-dace. Pentru acea perioada, el a fost caracterizat ca fiind situat pe o treapta inferioara, raportat la monarhia elenistica, dar mai presus de orice formatiune statala din Gallia, oricat de inaintata ar fi ea. Cu alte cuvinte,statul dacic, ca moment al evolutiei, isi gaseste locul la mijloc, intre monarhia elenistica si statuletele celtice, iar societatea geto-dacica ar fi situata undeva la granita dintre lumea barbara si cea civilizataIn ansamblul statului geto-dac un rol deosebit il juca sacerdotiul. Incepand cu Burebista, cinul preotesc geto-dacic a devenit o institutie organizata si cu functiuni social-politice foarte importante. Conducatorul sacerdotiului era marele preot al cultului zeului cel mai cinstit de catre geto-daci. Nu avem date cu privire la organizarea interna a sacerdotiului. Despre preoti putem afirma ca se bucurau de mare cinste. Marele preot era un fel de capetenie spirituala in societatea geto-dacica. Ei contribuiau, prin cultivarea si intretinerea unui anumit cult legat de ''panteonul'' pan-dacic, la intarirea unitatii politice a geto-dacilor, la pastrarea unei anume moralitati. Contributia sacerdotiului la crearea valorilor spirituale in societatea geto-dacica a fost, la vremea aceea, remarcabila intrucat el era depozitarul aproape al tuturor cunostintelor ''stiintifice''. Cu toate acestea, statul geto-dacilor nu era unul teocratic, chiar daca unii regi au detinut si functia de mare preot sau, ca in timpul lui Burebista, marele preot a avut o pozitie foarte importanta in stat.

Concluzia care poate fi desprinsa este ca statul dacic - ca forma de conducere, organizare, integritate etnica, centralizarea puterii, unitatea spirituala - ''se situeaza pe o treapta inferioara raportat la monarhia elenistica..., isi gaseste locul la mijloc, intre monarhia elenistica si statuletele celtice'' .

Despre religia geto-dacilor, o forma a constiintei sociale, aflam primele stiri de la Herodot, care, recunoscandu-le vitejia, a consemnat totodata si cateva elemente privitoare la credintele lor. Au comentat-o apoi si alti scriitori antici, iar mai tarziu se vor referi la ea si cronicarii bizantini. Apoi, intr-un rastimp de trei secole s-au purtat si se mai poarta insa discutii in contradictoriu.

Cel care vrea sa se ocupe cu religia geto-dacilor spunea atat de plastic Eric R. Dodds Va trebui sa traverseze un teren transformat in morcirla adanca si lunecoasa de cizmele savantilor in discordie; un teren unde cei grabiti se pot impiedica de cadavrele, nu complet descompuse, ale unori teorii defunct, carora nu li s-a facut inca o inmormantare convenabila. Trebuie deci sa inaintam cu prudenta si incet si sa pasim atent printre sfaramaturi. Intre invatatii moderni ce s-au ocupat de religia stramosilor nostrii se numara: D. A. Xenopol, V. Parvan, N. Iorga, I. I. Russu, W. Tomaschek, G. Bessel, E. Rohde, G. I. Kazarov, C. Clemen, Mircea Eliade, ca sa-i amintim pe cativa dintre cei mai de seama, lasand la o parte sintezele mari, in care, fireste, este inclusa si religia geto-dacilor. La baza cercetarii au stat textele autorilor antici, singurele marturii mai concludente pana foarte de curand. S-a considerat ca arta si religia geto-dacilor este aniconica si, in consecinta singurele izvoare cu privire la subiectul nostru sunt marturiile scriitorilor antici (cate s-au mai pastrat) ori ale altor bizantini, care au darul sa lamureasca problema atat de incurcata a religiei stramosilor nostril.

Religia geto-dacica este una obisnuita la popoarele indo-europene fara a se deosebi, in liniile ei generale, de cea greceasca, romana, celtica sau de cea a germanilor, ca sa amintim doar cateva dintre popoarele antice, fara sa ne referim la cele din orient. Intreaga mitologie geto-dacica isi gaseste analogii ori paralele, uneori apropiate, in credintele religioase ale altor popoare.

In arta geto-dacica exista o bogata iconografie, concretizata pe obiecte de aur, argint ori ceramic, surprinzator de unitara in spatiul dintre Balcani si Carpati, lipsind in lumea tracilor de sud. Este vorba de imagini sacre ce ne permit cunoasterea nemijlocita a religiei geto-dacilor, divers interpretata pornindu-se de la textele literare ajunse pana la noi. Geto-dacii au ajuns sa-l reprezinte pe Marele Zeu printr-un simbol: un vulture cu corn ce tine in cioc un peste si in ghiare un animal ce pare a fi un iepure, prezent pe obrazaru drept al coifului de la Peretu, pe unul dintre pocalele de la Agighiol, pe coiful din Muzeul de istoria artei din Detroit si pe pocalul pastrat in Metropolitan Museum din New York, ultimele doua fiind descoperite undeva in zona Portilor de Fier. Textele literare incepand cu Herodot si terminand cu cele bizantine vorbesc despre Zalmoxis. Era firesc ca istoriografia moderna inca de la inceputurile ei sa se fi preocupat de acesta, dat fiind ca Zalmoxis este considerat de covarsitoarea majoritate a cercetarilor drept zeitate suprema a geto-dacilor, daca nu unica. Asa a intrat si in cultura romaneasca care vede in Zalmoxis divinitatea proprie stramosilor nostrii. Toate acestea din cauza ca izvoarele literare vorbesc de el si numai de el. Natura pe care i-o stabileau invatatii, mai cu seama pe criterii etimologice era cea pe baza careia s-a incercat determinarea caracterului religiei geto-dacice fara sa se fi ajuns insa la un punct de vedere comun. Unii l-au considerat zeu urano-solar iar altii chtonian stabilindu-i diverse atributii. Cu privire la Zalmoxis textul de baza ramane cel al lui Herodot. El il prezinta in trei feluri. Mai intai (IV, 94) il numeste daimon dar si zeu pentru ca in capitolul urmator sa ni-l descrie, dupa relatarile grecilor din Helespont si din Pontul Euxin drept muritor ce ar fi fost sclavul lui Pythagoras. In ultimul capitol (IV, 6) al lungului excurs pe care-l face, istoricul din Halicarnas ne spune ca nu respinge cele ce i s-au povestit cu privire la Zalmoxis dar nu le da crezare prea mare pentru ca i se pare ca el (Zalmoxis) a trait cu multi ani inaintea lui Pythagoras.

Herodot il considera deci pe Zalmoxis om ori daimon, respingand doar relatarea ca ar fi fost sclav al lui Pythagoras, fara sa ne precizeze insa cand anume a trait inainte de Pythagoras si fara sa-l inscribe printre zei. Herodot identifica zeii altor popoare cu cei ai grecilor, ca de exemplu pe Isis cu Demetra, Osiris cu Dionysos etc, cu exceptia Cybelei, al lui Pleistor si Zalmoxis pe care ii calfica drept divinitati locale. Dar, numai pentru Zalmoxis foloseste denumirea de daimon. Alexander Polyhistor in Memoriile Pythagoreice reprodus de Diogene Laertiu ( Vietile si doctrinele filozofilor, VIII, 32) vorbeste de suflete numite daimoni sau eroi care trimit oamenilor visurile si semnele de boala si de sanatate iar acestor daimoni li se adreseaza purificarile si riturile expiatorii, toata divinatia. Notiunea de daimon va primi un inteles mail impede o data cu raspandirea pythagoreismului dupa care daimonii sunt intermediari intre zei si oameni, sunt acei barbate divini cum a fost si Pythagoras. Este cat se poate de verosimil ca acesta sa fi fost sensul pe care l-a dat Herodot lui Zalmoxis atunci cand la numit daimon. Totodata, Herodot se opune ideii unei traditii euhemeriste dupa invatatul grec Euhemeros din sec. IV i.e.n care se sustine ca zeii si alte personaje mitologice fusesera la origine oameni trecuti in legenda. Despre existenta istorica a lui Zalmoxis ne vorbeste si Strabon care ne spune ca la inceput el a fost ales mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar dupa un timp, a fost socotit el insusi zeu. Acelasi lucru il relateaza Strabon si cu privire la Deceneu care de un timp fusese socotit si zeu. Strabon il inscrie pe Zalmoxis printre profeti ca Orfeu si Musaios iar Diodor din Sicilia printre legiuitori cum a fost Zarathustra si Moise. Zarathustra este considerat un personaj istoric reformator al religiei traditionale a indo-iranienilor din mileniul II i.e.n. Tot un reformator si fondator de mistere, al initerii prin excelenta este si Orfeu care ar fi fost de origine tracica. El a reformat cultul lui Dionysos si a fost considerat fiul lui Apollon si al nimfei Caliope. Nu apartine insa traditiei homerice si nici mostenirii mediteraneene. Legendele biografice au la baza o tesatura poetica si-l arata pe Orfeu drept poet hieratic de care se leaga episoade invatatorul sau elevul lui Orfeu, slujitor al cultului Demetrei la Eleusis, localitate in apropierea Atenei. In schimb despre Moise se stie ca a fost un fondator, a pus bazele teocratiei ebraice prin legile pe care le-a promulgat. El a condus pe evrei la iesirea din Egipt. Mai trebuie adaugat si faptul ca toate izvoarele literare antice ce se adauga lui Herodot si Strabon vorbesc despre Zalmoxis ca om. Concluzia care se impune este ca Zalmoxis a fost o existent istorica. Etimologia numelui a generat nenumarate discutii. Importanta acestei probleme era capitala in determinarea caracterului religiei geto-dacice atunci cand la indemana stateau doar izvoarele literare care, vorbesc doar despre Zalmoxis si sunt departe de a fi limpezi ori de a furniza o enuntare clara a unei legende sau o descriere integrala a cultului. Inca de la inceputul secolului nostrum D. I. Ghica, traducatorul in romaneste al lui Herodot spunea: este evident ca forma Zalmoxis, care este si aceea adoptata de toate manuscrisele cele mai autorizate, este si cea corecta si ca forma Zamolxis adoptata in cateva editii si cu care sunt mai familiari aceia care au scris in limba noastra asupra religiei dacilor este gresita. Etiomologii s-au incercat inca din antichitate. Filosoful Porphyrios spune ca s-a numit Zalmoxis pentru ca la nastere I se aruncase deasupra o piele de urs iar in limba greaca zalmos inseamna piele. M. P. Praetorius explica pe Zalmoxis (acesta fiind dupa el forma primara) prin vechiul slav zamol pamant. In 1852 C. Cless il apropie pe zeul pamantean al litanienilor: Zamelkus (Ziameluks). Pe subreda teorie a lui Praetorius-Kretschmer s-a sustinut ca Zamolxos ar fi fost divinitatea suprema a geto-dacilor in stapanirea caruia intrau cei morti, simbolizand pamantul, izvor al vietii si al intregii existente, cu atributii in legatura cu cresterea tuturor vietuitoare, incoltirea semintelor: vesnicul circuit al mortii si reinoirea vietii. S-au incercat si alte etimologii care insa sunt departe de a fi satisfacatoare. Spunem ca toate textele literare ajunse pana la noi in frunte cu cel de baza, al lui Herodot, il prezinta pe Zalmoxis ca o personalitate istorica. El n-a fost zeul supreme al geto-dacilor a carui natura urani-solara ori chtoniana s-au straduit sa i-o gaseasca atatia invatati moderni, ci si un preot, un profet-fondator, ce a sfarsit prin a fi zeificat. Asa s-a intamplat si cu alti mari preoti ai geto-dacilor, cum a fost Deceneu, lucru pe care ni-l spune limpede Strabon urmandu-l, foarte probabil, pe Poseidonios.

Cu privire la doctrina zalmoxiana de la Herodot aflam ca Zalmoxis ii invata pe oaspetii sai ca nici el si nici urmasii lor nu vor muri, ci vor merge intr-un loc unde vor trai vesnic si vor avea parte de toate bunatatile.

Intrebarea care se pune si pe care invatatii moderni au dezbatut-o indelung este aceea, daca este vorba despre credinta in nemurirea sufletului ori o post-existenta aidoma celeia de pe pamant, sufletul nefiind separat de trup, neexistand inca o conceptie a binomului: trup-suflet. Platon in dialogul Phedon abordeaza problema sufletului pe care-l descrie ca o substanta spirituala independent de trup, simpla ca armonia lirei si ca atare nepieritoare. In dialogul Charmides ne vorbeste despre credinta getilor in existent sufletului relatand despre psihoterapie si despre om ca un intreg indisolubil alcatuit din trup si suflet, esenta invataturii lui Zalmoxis. Ca este vorba despre suflet si nu despre o post-existenta materiala ne-o spune si Herodot care ne relateaza ritualul propriu lui Zalmoxis anume ca, tot la al cincilea an este trimis un mesager caruia ii sunt communicate toate dorintele. Este evident asa cum arata M. Eliade ca sufletul solului se duce la Zalmoxis, numai sufletul; principiul spiritual, il intalneste pe Zalmoxis. Doctrina Pythagoreica este puternic influentata de orfism care concepe sufletul ca o entitate spirituala independenta de trup si nemuritoare. Moartea nu constitutie decat un prilej de eliberare urmata de o serie infinita de incarnatii ulterioare. Cu fiecare noua intrupare, sufletele isi aleg singure felul de viata. Pentru obtinerea nemuririi, a unei post-exitente era nevoie de anumite rituri de tip initiatic. Doctrina era secreta si se transmitea prin prestare de juramant. Retragerea lui Zalmoxis intr-o locuinta subpamanteana isi gaseste si ea paralele in legendele cu privire la Pythagoras. De fapt, in ambele cazuri retragerea intr-o camera subterana echivaleaza simbolic si ritual cu o Katabasis, descens ad inferos in vederea unei initieri (inseamna a cunoaste moartea initiatica). Ocultatia, adica disparitia pentru o vreme si apoi epifania, reaparitia este un scenario mitico-religios destul de frecvent in lumea mediteraneana si asiatica. In legura cu ocultatia lui Zalmoxis se impune constatarea ca ea este prezentata deosebit la Herodot si la Strabon. La Herodot retragerea profetului este deplina si tracii l-au jelit ca pe un mort pe cand la Strabon este vorba doar de o izolare, prielnica meditatiei se intalnea rar cu cei din afara, cu exceptia regelui si a slujitorilor acestuia. Zalmoxis a fost o existenta istorica, asa cum reiese din toate izvoarele literare. Chiar daca ar fi vorba de o existenta miticaeste limpede ca aceasta doctrina a fost propagata de preotime. Dar, adeptii noului cult sunt doar fruntasii tarii dupa ne-o spune Herodot. Noua doctrina va fi imbratisata de aristocratie si de casta preoteasca care se recruta si ea in randul nobilimii. Doctrina zalmoxiana va dura, foarte probabil, pana la cucerirea romana.

Chiar daca nu putem alcatui o hagiografie limpede, stim ca Marele Zeu era insotit de o zeitate feminine, ca si alti zei de acest fel: Hera era sotia lui Zeus, Iunona a lui Iupiter etc. Inca din mitologia sumeriana, de cand avem primele texte scrise gasim tema cuplului primordial. Ca si in cazul Marelui Zeu si reprezentarile Marei Zeite sunt asemanatoare, in asa fel incat lasa impresia ca toate au fost lucrate dupa acelasi model, fie ca este vorba despre obiecte de argint ori vase de lut. Este un chip feminine cu fata rotunda, bucalata, cu pometii proeminenti si cu paru lung implretit in doua cosite ori impartit in doua mari bucle ce-i incadreaza fata. Reprezentarea este foarte usor de recunoscut. Cea mai complexa figuratie a Marei Zeite o intalnim pe falerele de la Lupu. Pe una dintre ele, zeita este incadrata de doua animale culcate, in care pot fi recunoscute de orice cervidee. Pe o alta falera, unul dintre animale este inlocuit de un sarpe si, in sfarsit, pe o patra falera, Marea Zeita are bratele ridicate la nivelul umerilor in invocare. Despre Marea Zeita, nu stim care era numele pe care i l-au dat geto-dacii. Ar fi posibil ca in perioada in care cultul lui Zalmoxis s-a suprapus peste cel al Marelui Zeu si Mareqa Zeita sa fi primit numele acestuia. La tracii de sud, intr-o anume zona, Marea Zeita s-a numit Bendis si a fost identificata de catre Herodot cu Artemis, inclusa fiind printre cei trei zei (Ares, Dionysos si Artemis). In legatura cu Marea Zeita se cuvine discutat un aspect deosebit de important, si anume perpetuarea cultului ei in epoca romana. In Dacia romana cultul Marei Zeite a geto-dacilor nu va dispare ci se va perpetua sub numele de Diana, Libera Mater, Terra Mater alaturi de cel al Marelui Zeu (Liber Pater). Preotii jucau un rol important in societatea geto-dacica.Ei pot fi comparati cu druizii celtilor,despre care Caesar ne spune ca au o mare insemnatate si se bucura de mare cinste.Ei oficiau cultul,se ingrijeau de sacrificiile publice si private,explicau practicile religioase;la ei veneau n numar mare de tineri ca sa invete.In fruntea tuturor druizilor se afla unul sigur,care are cel ai mare autoritate printer ei.La moartea lui ii urmeaza cineva care se distinge prin demnitate sau,in caz ca exista mai multi care se bucura de aceeasi trecere,ei isi disputa intaietataea prin votul druizilor,ba uneori chiar pe calea armelor.Druizii obisnuiesc sa nu ia parte la razboaie si nu platesc impozite,care restul populatiei;sunt scutiti de serviciul military si de orice alte sarcini. Ca si druizii,preotii geto-dacilor sunt constituiti intr-o corporatie despre care aflam de la Iordanes.El ne vorbeste despre Deceneu ,care a ales dintre ei ( dinter geti ) pe barbatii cei mai de seama si mai intelepti pe care i-a invatat teologia,i-a sfatuit sa cinsteasca anumite divinitati si sanctuare,facandu-i preoti,si le-a dat numele de pileati,avand capetele acoperite cu o gheara pe care o numim cu un alt nume pilleus ,ei faceau sacrificii Getica,71.

Preotii geto-daci sunt cei care practica sacrificiile,ca si druizii,brahmanii pri corporatiile romane sau altele de acelasi gen.Ca si druizii,preotii geto-daci sunt cei care impart dreptatea.Acestia aveau cunostinte stiintifice ori indeletniciri medicale care isi gasesc bune analogii la druizii celti.Tot preotii sunt cei care,intemeiati pe semnele ceresti,fac prorociri.Dupa toate probabilitatile,preotii geto-daci ca si druizii,au fost scutiti de impozite si nu au participat la razboaie.

In fruntea preotimii geto-dacice (ca si la druzi de altfel ) se gasea preotul supreme,care a jucat un rol deosebit de important.Un asemenea mare preot a fost insusi Zalmoxis,despre care Strabon ne spune ca il sfatuia pe rege,lucra in intelegere cu el.Tot de la el aflam ca functia de Mare preot se institutionalizare pe vremea lui.In timpul lui Burebista demnitatea de mare preot era detinuta de catre Deceneu,despre care tot Strabon ne spune ca invatase,ca si Zalmoxis,in Egipt,unele semen de prorocire.Deceneu a fost unul dintre colaboratorii apropiati ai marelui rege si a contribuit in larga masura la operade unificare a geto-dacilor intreprinsa de Burebista.Despre Deceneu,Iordanes ne spune ca Burebista i-a dat o purtere aproape regala,iar dupa moartea lui,getii au avut aproape in aceeasi veneratie pe Comosicus,fiindca era tot asa de iscusit.Acesta era considerat la ei si ca rege si ca preot suprem ( Getica,67,73). Pe vremea lui Decebal se pare ca functia de preot supreme o detinea Vezina,care era vice-rege.Iordanes cand vorbeste despre invatatii getilor,pe langa Deceneu,pe care il pune pe primul loc,si Zalmoxis aminteste si un Zeuta pe care Mommsen il identifica cu Seuthes,tatal hiperboreanului Abaris.Este mai presus de orice indoiala ca numarul marilor preoti geto-daci au fost cu mult mai mare decat aceeia care au fost inscrisi in operele literare.Si tot la fel de sigur este faptul ca ei au jucat un rol important in conducerea statului,chiar daca nu poate fii vorba ca statul geto-dac sa fie asezat pe baze teocratice prin fuziunea puterii politice cu cea religioasa ori chiar subordonand pe cea dintai celei din urma- cum sustine I.I.Russu. Data fiind importanta deosebita pe care a avut-o in viata spirituala religia, caracterul ei a fost amplu discutat de catre nenumarati invatati moderni. S-au conturat astfel trei opinii dominante: una care o considera monoteista, o a doua care vede in ea o religie dualista in sens Iranian si, in sfarsit a treia care sustine politeismul ei. Pravan vorbea despre caracterul de zeu supreme al lui Zalmoxis si presupunea existenta unei divinitati feminine sau un zeu al soarelui. Marea majoritate a cercetatorilor care s-au ocupat cu religia geto-dacilor considera ca este de caracter individualist, de tipul celui grecesc, intalnit la traci, roman, celti, germani, si alte popoare indoeuropene. Concluzia care se impune este aceea, ca religia geto-dacica nu face exceptii. Ea se inscrie printre religiile obisnuite ale popoarelor Europei antice ce fac parte din marea familie indo-europeana. Panteonul stramosilor nostrii este alcatuit din diverse divinitati, avand in frunte un Mare Zeu si o Mare Zeita, unul fiind de o natura urano-solara, iar cea de a doua chtonian-agrara. O importanta deosebita a avut in religia geto-daca doctrina zalmoxiana imbratisata de preotime si de nobilime in frunte cu regale. Aceasta propovaduia credinta in nemrurirea sufletului care se obtinea prin practice misterice de tip initiatic.

Bibliografie

Ion Horatiu Crisan Spiritualitatea geto-dacilor, Ed. Albatros, Bucuresti,1986 Ion Horatiu Crisan Civilizatia geto-dacilor Vol I, Vol II, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1993 Culegere de articole aparute intre 1967-1980 - Stramosii poporului roman - geto-dacii si epoca lor, Ed. Politica, Bucuresti, 19801