UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA“ SIBIU

Profesor universitar dr. Alexandru Baboş Drd. Florentin Udrea

RELAŢII CIVIL-MILITARE-CURS-

Editura C.T.E.A. BUCUREŞTI – 2006

2

CUPRINSINTRODUCERECAPITOLUL 1Instituţia militară – element al puterii naţionale. Organizarea şi profesia militară în societatea românească. Noile misiuni ale forţelor armate__________________________________________________1.1. Instituţia militară – element al puterii naţionale______________1.2. Profesia militară în societatea românească. Profesionalizarea armatei_________________________________________________1.3. Transformarea Armatei României_________________________

1.3.1. Determinări geopolitice şi geostrategice_______________1.3.2. Necesitatea transformării în Armata României__________1.3.3. Direcţii principale privind transformarea______________1.3.4. Corelaţia dintre obiectivele forţei şi transformare_______1.3.5. Modalităţi concrete de realizare a corelaţiei dintre planurile de dezvoltare pe termen mediu ale Armatei României cu cerinţele de transformare stabilite de NATO_________________1.3.6. Concluzii_______________________________________

1.4. Noile misiuni ale forţelor armate__________________________1.4.1. Determinări sociale ale misiunilor armatei____________1.4.2. Cadrul legislativ. Adaptarea la cerinţele NATO_________1.4.3. Misiunile Armatei României________________________

1.5. Organizarea instituţiei militare în societatea românească_______1.5.1. Structura de conducere____________________________1.5.2. Organizarea armatei______________________________

CAPITOLUL 2Relaţiile civil-militare în societăţile democratice_________________2.1. Aspecte teoretice ale conceptului relaţii civil-militare_________2.2. Determinări juridice ale relaţiilor civil-militare_______________2.3. Diferenţa de valori dintre armată şi societate________________

2.3.1. Armata şi Biserica________________________________2.4. Impactul relaţiilor civil-militare asupra securităţii naţionale a României________________________________________________

3

CAPITOLUL 3Controlul democratic asupra forţelor armate____________________3.1. Controlul democratic al armatei din perspectivă istorică_______3.2. Necesitatea controlului democratic asupra forţelor armate______3.3. Controlul democratic asupra forţelor armate în societatea românească______________________________________________

CAPITOLUL 4Cooperarea civil-militară, afacerile civile - expresie a relaţiilor civil-militare la nivel operaţional_________________________________4.1. Cooperarea civil-militară, afacerile civile. Aspecte teoretice____4.2. Principiile cooperării civil-militare________________________

4.2.1. Principiile care guvernează orientarea militară a CIMIC_4.2.2. Principiile care guvernează relaţiile civil-militare_______

4.3. Cooperarea civil-militară în operaţiile militare_______________4.3.1. Cooperarea civil-militară în situaţii de urgenţe civile____4.3.2. Cooperarea civil-militară în operaţii umanitare________4.3.3. Cooperarea civil-militară în operaţii de răspuns la crize_4.3.4. Cooperarea civil-militară în apărarea colectivă________4.3.5. Reducerea interferenţei civililor cu acţiunile militarilor__

CAPITOLUL 5Complementaritatea acţiunilor structurilor militare cu cele ale organizaţiilor internaţionale şi neguvernamentale. Domeniile de cooperare între organizaţiile internaţionale, organizaţiile neguvernamentale şi forţele armate___________________________5.1. Organizaţiile civile. Tipuri. Roluri şi mandate_______________5.2. Caracteristicile organizaţiilor neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari________________________________________5.3. Rolul organizaţiilor neguvernamentale_____________________5.4. Domeniile de cooperare între organizaţiile internaţionale, organizaţiile neguvernamentale şi forţele armate_________________5.5. Relaţiile dintre organizaţiile civile şi structurile militare_______5.6. Organizaţiile neguvernamentale în România_________________

BIBLIOGRAFIE__________________________________________

4

INTRODUCERE

Globalizarea şi tranziţia de la societatea bipolară la cea de tip multipolar sunt fenomene actuale, evidente pentru orice analist politic şi militar şi chiar pentru un nespecialist.

Dezvoltarea fără precedent a democraţiei instituţionalizate a impus, în tot mai multe state, în cadrul practicii sociale, afirmarea şi respectarea drepturilor omului şi plasarea fiinţei umane la nivelul cel mai ridicat pe scara valorilor democratice şi a determinat implicarea fără precedent în gestionarea problematicii domeniului a organizaţiilor internaţionale, special adaptate acestui scop.

Aparent paradoxal, puterea politică din statele democratice a concluzionat că, pentru afirmarea intereselor statelor, printre care şi respectarea drepturilor omului, sunt necesare adaptarea şi reconfigurarea utilizării instrumentelor de putere ale acestor state. Astfel, instrumentului militar, pe lângă funcţia principală pe care armatele au avut-o încă din antichitate şi până în urmă cu circa douăzeci de ani, aceea de a duce şi a câştiga războiul, i s-a adăugat una nouă, şi anume aceea de a asigura menţinerea păcii şi stabilităţii naţionale, regionale şi globale şi de a descuraja războiul.

Această tendinţă, care s-a transformat într-un adevărat crez politic, este foarte evidentă în toate statele vestice cu o economie dezvoltată şi cu democraţii consolidate, dar în primul rând în statele membre ale NATO şi generează modificări substanţiale în planul percepţiei stării de securitate naţională şi internaţională de către liderii politici, opinia publică şi mass-media din diverse state ale lumii.

Lumea de astăzi se află într-o continuă schimbare, într-un continuu proces de globalizare ce se desfăşoară într-un ritm accelerat.

Mutaţiile profunde intervenite în ultimii ani în lume, cu precădere la nivelul continentului european, au determinat schimbări importante în politica internaţională, în care securitatea şi, implicit, competiţia pentru consacrarea unor noi actori statali şi non-statali ocupă locul prioritar în determinarea direcţiilor de acţiune către stabilirea unei noi ordini internaţionale.

Tot mai multe state sunt interesate de intensificarea cooperării internaţionale, de conjugarea eforturilor pentru soluţionarea crizelor,

5

condiţie esenţială în asigurarea propriei securităţi, de promovarea şi protejarea intereselor naţionale şi a valorilor universale recunoscute, de afirmarea principiilor democraţiei.

Principalele riscuri şi ameninţări la adresa securităţii României şi a aliaţilor săi sunt reprezentate de terorism, crima organizată şi proliferarea armelor de distrugere în masă, precum şi de existenţa unor regimuri nedemocratice sau instabile în plan regional.

Securitatea naţională a României este asigurată mult mai eficient, prin participarea la operaţii chiar departe de graniţele naţionale.

Acest paradox, aparent, reprezintă o realitate determinată de schimbările care se produc în lume din cauza fenomenelor generate de globalizare, incluzând aici şi globalizarea riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii.

Un eveniment care se produce departe de graniţe poate să afecteze securitatea naţională a unui stat.

Lupta împotriva terorismului presupune angajarea în astfel de teatre de operaţii, departe de ţară, fără un contact preexistent din perspectivă politică sau culturală.

Evenimentele internaţionale recente, care au implicat operaţii militare, indiferent de locul, durata sau intensitatea violenţei, au scos în evidenţă o creştere importantă a necesităţii coordonării activităţilor militare atât cu activităţile autorităţilor administraţiei publice centrale (locale), cât şi cu cele ale organizaţiilor internaţionale, neguvernamentale şi private de voluntari.

Instituţionalizarea relaţiilor civil-militare şi a modului de manifestare a acestora, în formele cunoscute, este mai mult decât necesară în statele democratice.

Prezentul curs se adresează studenţilor, masteranzilor, cadrelor didactice a căror preocupare o reprezintă şi studierea fenomenului militar, a relaţiilor care apar şi se dezvoltă între civili şi militari.

6

CAPITOLUL 1Instituţia militară – element al puterii naţionale.

Organizarea şi profesia militară în societatea românească.Noile misiuni ale forţelor armate

În noua ordine mondială care se prefigurează, puterea, şi în special puterea militară, îşi mai păstrează valoarea de element de comparaţie în relaţiile dintre state. Odată cu sfârşitul Războiului Rece, aceasta a căpătat noi sensuri şi semnificaţii şi nu se mai bazează, în principal, pe puterea nucleară. Dezvoltarea tehnologică şi economică constituie condiţii fără de care puterea militară nu poate exista şi nu se poate manifesta. Principalele forţe militare de pe mapamond dau o mare importanţă componentelor economică şi tehnologico-informaţională ale puterii, ce joacă un rol din ce în ce mai important în sistemul relaţiilor internaţionale, puterea militară trecând chiar în plan secund.

România, ca stat membru al NATO şi în viitor al UE, trebuie să continue procesul de reconfigurare a armatei, astfel ca puterea militară a statului, condiţionată de o serie de cerinţe interne şi externe, să se consolideze. în acest context, ţara noastră se preocupă de crearea unui echilibru adecvat între tradiţie, modernizare, profesionalizare şi experienţă în configurarea modului de a realiza şi folosi puterea militară.

1.1. Instituţia militară – element al puterii naţionale

Conceptul de putere semnifică o complexitate dificil de cuprins şi de definit în ansamblul său. Termenul derivă din latinescul „potestas“, iar literatura de specialitate ne oferă o multitudine de accepţiuni ale conceptului. în viziune sociologică, puterea înseamnă capacitatea cuiva de a-şi impune voinţa în cadrul unei relaţii sociale, în ciuda oricărei rezistenţe întâmpinate şi indiferent de factorii care determină această capacitate1.

1 Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babei, Bucureşti, 1998, p. 478.

7

Existenţa şi manifestarea puterii militare au stat la baza edificării primelor puteri cu vocaţie globală, respectiv a imperiilor, puterea militară constituind instrumentul prin care puterea politică a reuşit să supună alte populaţii sau civilizaţii. în prezent, se manifestă două curente de opinie referitoare la puterea unui stat: cel dintâi, potrivit căruia puterea economică a trecut pe primul plan, puterea militară pierzându-şi din importanţă, iar al doilea care susţine că puterea militară este singurul şi adevăratul determinant al puterii unui stat2.

Statul reprezintă ansamblul de instituţii politice, militare, juridice, poliţieneşti şi administrative ale unei naţiuni3. Armata este una dintre aceste instituţii. Ea se distinge de celelalte instituţii prin specificul rolului ce îi revine în societate, şi anume, fiind destinată să folosească violenţa în mod legal, pentru a-şi îndeplini misiunile încredinţate.

Capacitatea unui stat de a-şi folosi potenţialul său militat în conformitate cu politica de apărare şi promovare a intereselor naţionale, dă dimensiunea reală a puterii militare.

Pentru a determina şi compara puterea statelor, analiştii militari folosesc ierarhizarea lor după capacitatea ori resursele considerate necesare pentru a exercita influenţa asupra celorlalte.

SUA nu au o definiţie pentru puterea militară, ci se vorbeşte mai mult de capabilitate militară, ce reprezintă abilitatea de a atinge un obiectiv specific pe timp de război (câştigarea unui război sau a unei bătălii, distrugerea unor ţinte) şi include structura forţelor, modernizarea, nivelul de răspuns şi sustenabilitatea4.

Prin raportarea la factori multipli, cum ar fi capacităţile economice şi militare, este posibilă măsurarea potenţialului de putere al statelor.

Dintre toate componentele puterii unui stat, capacitatea militară este întotdeauna apreciată de adepţii teoriei realiste ca fiind cea mai importantă, ca elementul central în potenţialul de putere al unui stat. în conformitate cu această teorie, de-a lungul istoriei, factorul decisiv în 2 Anca Dinicu, Puterea pe plan internaţional şi factorii care o condiţionează, în Revista Academiei Forţelor Terestre, nr. 4 (32)/2003.3 Joseph, Sumpf, Michel, Hugues, Dictionnaire de sociologie, Paris, Librairie Larousee, 1973.4 Joint Publication 1-02, Department of Defense Dictionary of Military and Associated Terms, 12 April 2001 (As Amended Through 9 May 2005).

8

destinul naţiunilor a fost întotdeauna mărimea, eficacitatea şi poziţionarea forţelor armate5.

În orice stat, instituţia militară reprezintă un element sau instrument de putere al său, poate cel mai important, îndeplinind un dublu rol: în primul rând un rol de descurajare a agresiunii din partea adversarilor şi competitorilor şi de asemenea, rolul de a desfăşura acţiuni militare de luptă armată, în situaţii extreme, de implicare într-un conflict ori război, în vederea prezervării sau promovării intereselor naţionale vitale ale statului respectiv.

Pentru evaluarea puterii militare a statelor se folosesc date referitoare la cheltuielile militare, în valoare absolută şi ca procentaj din produsul intern brut, numărul de militari din forţele armate raportat la populaţia totală, produsul intern brut şi produsul intern brut pe locuitor. De asemenea, se au în vedere şi elementele de ordin calitativ, cum ar fi: gradul de introducere a tehnologiilor şi sistemelor de armament moderne, calitatea instruirii personalului, activitatea de cercetare ştiinţifică în general şi cea din domeniul militar în mod special, voinţa naţională şi decizia conducerii naţionale.

Orice societate umană şi-a creat o instituţie adecvată pentru apărarea sa de orice agresiune de tip militar, cu scopul evident de a conserva structurile şi substructurile sale, prin care ea îşi asigură evoluţia ca entitate socială. în plus, armata era şi este destinată să descurajeze orice intenţie agresivă a unui actor statal sau nonstatal la adresa ţării în care ea fiinţează.

Centralizarea progresivă a instituţiilor guvernamentale şi administrative s-a prelungit prin monopolizarea de către stat a violenţei legitime. Armata este instituţia care are menirea de a utiliza violenţa, în mod legal, pentru a îndeplini misiunile ce îi revin în stat. în acest scop, ea dispune de organizare adecvată, personal calificat, mijloace de luptă diverse, acte normative ce-i justifică existenţa şi întrebuinţarea violenţei, în principal, în înfăptuirea sarcinilor încredinţate.

Armata ca instituţie a statului a evoluat odată cu acesta. Acelaşi lucru se poate afirma şi despre natura şi conţinutul misiunilor

5 Cf. Gl.lt.dr. Eugen Bădălan, Gl.bg.dr. Teodor Frunzeti, Forţe şi tendinţe în mediul de securitate european, Editura Academiei Forţelor Terestre, 2003.

9

încredinţate ei de către stat, prin organele abilitate. Este evident că misiunile ce îi revin în societate au purtat, poartă şi vor purta pecetea regimului politic, a specificului partidului sau al coaliţiei de partide aflate la guvernare. Desigur, au fost şi, fără îndoială, vor mai fi cazuri când armata se va implica direct, activ şi brutal în viaţa societăţii, al cărei subsistem este, prin preluarea puterii politice în stat. în acest sens, statul de drept şi-a luat măsuri adecvate. Astfel, s-au imaginat şi s-au creat forme de control democratic al instituţiei militare de către societate. Pe această cale, se veghează ca armata să acţioneze strict în cadrul legal permis şi să îndeplinească, oricând şi necondiţionat, misiunile ce îi revin în statul de drept, atât în spaţiul geografic naţional, cât şi în afara acestuia. în acelaşi timp, armata este concepută de către aproape toate statele şi ca un instrument de susţinere a acţiunilor lor externe, ce exprimă voinţa ţării respective de a participa la întărirea stabilităţii pe plan internaţional şi a construirii unei lumi din ce în ce mai drepte, fondată pe respectul dreptului internaţional şi pe drepturile omului.

Armatele moderne sunt creaţii ale statelor naţionale, în scopul exercitării puterii într-o formă legală, adică al exercitării autorităţii6.

Armata, ca instituţie a statului şi ca element al puterii naţionale, are următoarele caracteristici definitorii:

a) este o componentă a societăţii în care ea funcţionează. într-o anumită măsură, aceasta reflectă structura socială şi posibilităţile materiale şi financiare ale ţării în ceea ce priveşte dimensiunea, gradul de dotare cu mijloace de luptă, misiunile ce îi pot fi încredinţate;

b) dispune de o anumită autonomie acţională. Instituţia militară, prin modul de organizare, prin calitatea personalului său, prin dotarea cu mijloacele tehnice necesare desfăşurării, fără disfuncţionalităţi, a vieţii şi activităţii sale, prin capacitatea de a subzista, folosind resursele umane, materiale şi financiare de care dispune prin grija societăţii, este în măsură să-şi îndeplinească misiunile ce îi revin, într-o oarecare autonomie, dar dependenţele sale sunt multiple;

c) scopul ei – utilizarea legală a violenţei, o deosebeşte de celelalte subsisteme sociale. în mod legal, armata este un instrument al puterii care poate legitima folosirea forţei în anumite circumstanţe

6 Cf. Andrew Heyood, Political Theory, 2nd edition, Palgrave, New York, 1999.

10

pentru a atinge scopuri politice, economice, sociale şi militare, prin acţiune ofensivă sau prin acţiuni defensive, de asigurare a securităţii. Aparent, în timp de pace, armata nu are obiectul muncii şi anume lupta, conflictul armat. Dar trebuie precizat că nu toate misiunile actuale ale armatei implică în mod obligatoriu violenţa. Aici pot fi exemplificate acţiunile umanitare executate în ţară şi în afara graniţelor ţării, misiunile în cadrul operaţiilor de răspuns la crize (non Art. 5) etc.

d) capacitatea de a subzista în condiţii dificile, o anumită perioadă, fără sprijin din afara ei. Instituţia militară având asigurate cele necesare desfăşurării vieţii şi activităţii sale poate să-şi îndeplinească misiunile încredinţate, un anumit timp, fără susţinere din afara sa;

e) dezvoltarea unei culturi militare specifice şi uşor diferită faţă de societate, datorită sistemului de valori pe care îl promovează;

f) structura sa internă este caracterizată de o ierarhie strictă şi o riguroasă compartimentare, permiţându-i să cunoască exact şi oportun activităţile şi nevoile efectivelor. Fiecare funcţie militară conferă nu numai anumite competenţe dar solicită şi un comportament sau un rol adecvat;

g) ordinele sunt date printr-un lanţ de comandă bine definit, de la vârf spre eşaloanele inferioare. Dacă „armata veche“ era caracterizată de linii verticale de comandă, în zilele noastre se observă utilizarea unui sistem mixt de conexiuni, de tip reţea;

h) are o evoluţie rapidă. Armata a fost şi este întotdeauna în pas cu tehnologiile de vârf, influenţând procesul de pregătire a personalului şi creşterea gradului de profesionalizare. Uneori, tehnologiile moderne, şi în special tehnologiile de vârf, apar în primul rând în sistemul militar şi apoi în celelalte subsisteme ale societăţii.

Eficacitatea instrumentului militar al puterii depinde în primul rând de gradul de adaptare a doctrinei de întrebuinţare a forţelor armate la noile inovaţii ale tehnologiei şi tehnicii militare.

Instrumentul militar este cel mai costisitor dintre instrumentele de putere, mai ales că el nu este operaţionalizat decât pentru perioade limitate de timp şi rareori la valoarea potenţialului maxim. El rămâne

11

însă şi cel mai eficace instrument în situaţii specifice de criză, când celelalte instrumente se dovedesc insuficiente sau ineficiente.

Pe măsură ce statele moderne trec de la un model bazat pe pregătirea pentru război la descurajarea războiului şi, apoi, la societăţile lipsite de război, armatele se adaptează ca atare.

În lucrarea sa, Armata, mai mult decât o ocupaţie?, Charles Moskos prezintă sintetizat, în tabelul care urmează, tipurile de armate în funcţie de tipurile de societate în care acţionează.

Forţele armate şi societatea

VariabileTipuri de societate

Pregătire pentru război

Descurajarea războiului

Lipsa războiului

1 2 3 4Organizare formală Armată de masă Armată profesionistă Forţa activă şi de

rezervăItem principal în bugetul personal

Costuri de personal generale

Costuri depersonalper capita

Infrastructură de rezervă

Item principal în bugetul pentru armament

Armamente cu tehnologie redusă

Armamente cu tehnologie avansată

Armamente cu tehnologie de ambele tipuri

Afiliaţie Instituţională Ocupaţională CivicăTensiune organizaţională

Rolul categoriilor de forţe

Luptă pentru buget Redefinire a misiunilor

Obiecţia de conştiinţă Limitată sau prohibită Permisă învirtutea obişnuinţei

Subsumată prinserviciul civilalternativ

Recrutarea Reprezentată de tineri bărbaţi(numai în cazul militarilor)

Stratificată prinmecanismelepieţei de muncă(numai militarii)

Reprezentată detineri adulţi (militari şi civili)

Tipul profesional militar dominant

Liderul combatant Managerul-tehnician Militarul-intelectual

Atitudinea publică faţă de armată

Sprijin Indiferenţă Scepticism

Atitudineamilitarilor faţă dedezarmare

Ostilitate Scepticism Indiferenţă

În virtutea vocaţiei României de pace şi stabilitate regională, privit din dubla perspectivă a asigurării securităţii naţionale şi a

12

creşterii încrederii şi cooperării în zonă, armata a fost şi rămâne un factor de stabilitate important şi respectat în societatea noastră.

Într-un fel şi într-o anumită măsură, armata este percepută de populaţie ca sursă de speranţă şi ca un factor de stabilitate, îndeosebi în situaţiile de criză internă sau/şi externă sau în situaţii de urgenţe civile (dezastre naturale sau industriale). în plus, evoluţia armatei este, astăzi, deosebit de rapidă. La aceasta contribuie, din plin, progresul tehnic, factorii demografic şi economic, conjunctura internaţională.

Armatele pe care le-am moştenit în urma „Războiului Rece“ sunt inadecvate riscurilor, ameninţărilor, provocărilor şi pericolelor de după sfârşitul acestui război7. în perioada războiului amintit, riscurile şi ameninţările se manifestau de la un stat către alt stat, determinând în acest sens armate de mari dimensiuni bazate pe armament convenţional, greoi, cum ar fi tancurile, blindatele, forţele mecanizate.

Datorită provocărilor actuale, în care conflictele există între state şi entităţi non-statale, reprezentate de organizaţiile teroriste, structuri ale crimei organizate transfrontaliere etc., asemenea tipuri de armate nu mai sunt adecvate.

Din această cauză, armatele moderne trebuie să se adapteze acestor riscuri şi ameninţări, devenind mai flexibile, mai suple, cu capacitate de dislocare mai rapidă, pentru a interveni în timp scurt în orice loc de pe glob. Acest lucru necesită un stil special de pregătire care trebuie să se axeze pe calităţile individuale ale luptătorului şi pe capacitatea acestuia de a utiliza cu randament maxim tehnica din dotare.

Discuţiile privind viitorul armatei aduc, de regulă, în prim plan preocuparea pentru dezvoltarea tehnologică viitoare sau pentru strategia globală.

Majoritatea membrilor forţelor armate consideră că armata este o organizaţie socială.

Armata îşi menţine autonomia dar, totodată, ea reflectă tendinţele societale. Datorită acestei dualităţi, două modele privind organizaţia – model instituţional şi cel organizaţional – descriu concepţii alternative

7 Cf. Dr. Frunzeti Teodor, Paradigme militare în schimbare, Editura Militară, Bucureşti, 2005.

13

asupra armatei8. în ultima perioadă, militarii au resimţit un conflict tot mai accentuat între presiunile interne pentru integrarea instituţională şi tendinţele societale, spre identificarea cu grupurile organizate pe modelul ocupaţional din societate, în general.

Dezbaterile pe marginea relaţiei potrivite dintre conexiunile interne ale personalului militar cu organizaţia militară şi cele externe cu mediul nonmilitar – adică dintre instituţie şi ocupaţie – nu au ajuns la o concluzie definitivă. Ideea presantă este următoarea: orientarea spre „civilirea“ armatei aduce vreo modificare concretă în eficienţa acestei organizaţii9? Rezultatele aplicării modelului ocupaţional pot fi găsite în trei sfere majore:

a) performanţa misiunii;b) motivarea membrilor;c) responsabilitatea profesională.Din perspectiva performanţei misiunii, ideea de bază (întemeiată

prin cercetări) este că identificarea instituţională stimulează angajamente organizaţionale şi performanţe mai mari decât cea ocupaţională10. Armata pretinde un anume tip de comportament din partea membrilor săi, comportament care nu ar putea niciodată să servească interesele individuale. însuşirea valorilor instituţionale implică numeroase definiţii ale sarcinilor şi numeroase metode în care aceste sarcini ar putea fi duse la îndeplinire. Filozofia „ocupaţionismului“ tinde, dimpotrivă, să stabilească limite sarcinilor şi, totodată, standarde de îndeplinire a misiunii în vederea obţinerii performanţei dorite. Un manager eficient dintr-o organizaţie ocupaţională le cere subordonaţilor să facă numai ceea ce trebuie să facă. în general, o ocupaţie este plătită suficient pentru a justifica ducerea la îndeplinire a sarcinilor, dar nu mai mult. Un lider eficient dintr-un mediu instituţional îi motivează pe membrii acesteia să facă mai mult decât trebuie. în acest caz, liderul trebuie să pună în valoare trăsăturile de caracter ale membrilor organizaţiei, accentuând latura altruistă.

8 Vezi Charles Moskos, Armata, mai mult decât o ocupaţie?, Editura Ziua, 2005.9 Vezi Charles Moskos, Armata, mai mult decât o ocupaţie?, Editura Ziua, 2005.10 Vezi Richard T. Moway, Lyman W. Porter şi Richard M. Steers, Employee-Organization linkages New York, Academic press 1982.

14

Privind din perspectivă istorică, armata britanică a fost printre cele mai relevante reprezentante ale modelului instituţional din lumea occidentală. în armata britanică contemporană, publicitatea în vederea recrutării se concentrează puternic pe apeluri instituţionale, cu accent deosebit pe sacrificiul de sine şi pe slujirea binelui comun.

Elveţia este cel mai relevant exemplu de tip de armată de rezervişti. Armata eleveţiană se bazează pe serviciul universal (pentru bărbaţi) şi este extrem de orientată spre valoare. Deoarece nu există corpuri sau cadre militare de profesie, ofiţerii şi subofiţerii, de cele mai multe ori membri ai elitei civile, prestează multe ore de „serviciu militar“ pentru care nu sunt retribuiţi.

În Israel, Forţele Israeliene de Apărare sunt aproape deplin orientate spre valoare, societatea neîndoindu-se de nevoia unei armate cu efective permanente. Forţele de rezervă constituie componenta principală a armatei şi nu un „adaos“ al acesteia. Rolul militarului este mai degrabă de „generalist“ decât de „specialist“, mai mult difuz decât specific. Statusul de veteran este o condiţie absolut necesară pentru reuşita în societate şi în general în viaţa civilă.

Armata României este angajată într-un proces amplu de reformă a concepţiilor, organizării structurilor, instruirii şi înzestrării, demonstrându-şi cu regularitate voinţa şi capacitatea de reformă.

Transformarea se produce simultan cu mutaţiile semnificative din cadrul organizaţiei NATO.

Noile misiuni ce vor reveni organismului militar românesc impun redimensionări în structura de forţe şi redistribuiri ale misiunilor structurilor existente.

De aici rezultă proliferarea şi instruirea specifică a forţelor necesare capacităţilor cu care Armata României va contribui la apărarea colectivă a Alianţei.

Armata României este şi va fi în continuare una din instituţiile fundamentale ale statului care îşi va aduce contribuţia hotărâtor la apărarea şi promovarea intereselor naţionale de securitate ale ţării.

15

1.2. Profesia militară în societatea românească.Profesionalizarea armatei

După cum s-a prezentat anterior, armata este o instituţie cu un sistem propriu de organizare, conducere şi ierarhizare, a cărei activitate se desfăşoară în conformitate cu prevederile legilor statului, regulamentelor militare, ordinelor şi dispoziţiilor comandanţilor şi şefilor.

Rolul esenţial al oricărei armate este ducerea luptei. în acest scop, armata trebuie să îndeplinească trei misiuni fundamentale şi anume: să apere, să mobilizeze şi să lupte. Pentru a le îndeplini, aceasta are roluri derivate mult mai manifeste, cum ar fi: formarea personalului; stocarea şi întreţinerea mijloacelor de luptă aflate în exploatare şi pe cele de la mobilizare; studiul şi experimentarea a noi procedee de luptă.

Se impune a fi menţionat faptul că evoluţia armatelor are un ritm tot mai alert. Aşa se explică, probabil, preocupările tuturor statelor de a amplifica, prin reorganizare şi profesionalizare, capacitatea armatelor lor de adaptare flexibilă la necesităţile sociale, politice, militare etc., interne şi internaţionale, aflate într-o continuă schimbare.

După criteriul de recrutare a militarilor în termen (soldaţi şi gradaţi) se disting următoarele tipuri de armate: armată de masă; armată de profesie şi armată mixtă. Armata de masă are caracteristic faptul că o parte semnificativă a personalului său militar, adică militarii în termen execută serviciul militar obligatoriu. De fapt, ei ajung în armată împotriva voinţei lor, prin aşa numita conscripţie. Ofiţerii şi subofiţerii vin în mod voluntar, alegând, în mod liber, să devină militari de profesie. în prezent, acest tip de armată este în declin.

Armata de profesie se defineşte prin aceea că întregul efectiv de militari a venit de bunăvoie să se angajeze în instituţia militară şi toţi au o pregătire profesională specifică posturilor şi funcţiilor pe care sunt încadraţi. Acceptarea sau respingerea solicitanţilor se face potrivit unor criterii complexe şi, de regulă, prin concurs.

16

Apariţia şi evoluţia armatei de profesie reprezintă un răspuns adecvat la schimbările produse în mediul de securitate atât la nivel naţional, cât şi internaţional.

Profesia de militar este definită ca ocupaţie cu caracter permanent, desfăşurată în mediul militar, exercitată de către o persoană care a absolvit o instituţie de învăţământ militar sau care a încheiat un contract de angajare cu instituţia militară. Ea se poate socoti o formă specială de activitate socială ce se exercită pe temeiul unei pregătiri teoretice şi practice, de regulă, în cadrul instituţiei militare. Ea presupune activităţi a căror finalitate posibilă rezidă în pregătirea şi ducerea acţiunilor de luptă, asigurarea sau sprijinirea lor nemijlocită, inclusiv din punct de vedere logistic.

Profesionist reprezintă un termen prin care se desemnează acea persoană care este un fin cunoscător şi un abil practician al unei meserii anume, care constituie ocupaţia sa de bază. Gradul de profesionalism al unei anumite ocupaţii este dat de comportamentul, metodele, caracterul, statutul şi standardele la care persoana respectivă o practică. Datorită statutului special pe care îl deţine, profesionistul autentic posedă o autoritate considerabilă în relaţiile cu cei care îi solicită serviciile, el fiind socotit un expert în domeniul său de activitate. Profesionistul militar este o persoană înalt calificată, caracterizată prin competenţă; responsabilitate şi spirit de corp11. El este un expert, având cunoştinţe şi abilităţi specializate într-un domeniu semnificativ pentru activităţile umane. Capacitatea sa de expertiză este rezultatul unei pregătiri teoretice adecvate în diferite instituţii de profil şi a unei îndelungate experienţe în domeniu. Altfel spus, profesionistul este o autoritate recunoscută în domeniul său de activitate. Expertiza sa stă la baza standardelor obiective de competenţă profesională, folosite pentru departajarea profesionistului de amator. Conţinutul intelectual al profesiei militare îi cere celui în cauză să-şi dedice mult timp din viaţa sa profesională pentru formarea şi perfecţionarea proprie. Durata necesară formării abilităţilor variază în raport de poziţia în structura ierarhică militară, de specificul funcţiei (postului) ocupate şi de complexitatea tehnicii din dotarea armatei.

11 Sava, Nicu-Ionel ş.a. (coord.), Armata şi societatea, culegere de texte, Bucureşti, Editura Info-Team, 1998.

17

Abilităţile, caracteristice militarului, dobândite prin procesul de formare şi perfecţionare sunt universale, în sensul că esenţa lor nu este afectată de schimbări spaţio-temporale. Societatea acceptă ca violenţa să fie folosită numai pentru scopuri recunoscute social, ca fiind utile şi necesare. Ea are un interes distinct, permanent şi general, în folosirea acestor abilităţi în scopul creşterii propriei securităţi militare. De asemenea, profesionistul este o persoană responsabilă, fiind un practicant care lucrează într-un context social şi care prestează un serviciu esenţial pentru societate. El îşi asumă răspunderea pentru tot ceea ce întreprinde în calitate de expert. De menţionat că responsabilitatea militarului de profesie este una de tip social şi extrem de specială. Angajarea expertizei sale constituie gestionarea eficientă a violenţei şi are ca responsabilitate securitatea militară a societăţii globale. Realizarea responsabilităţii presupune înalte abilităţi profesionale, iar perfecţionarea acestora implică acceptarea responsabilităţii. în mod firesc, responsabilitatea se angajează faţă de stat şi naţiune. In acelaşi timp, profesionistul manifestă spirit de corp, adică împărtăşeşte împreună cu ceilalţi colegi valorile comune (mândrie, loialitate, încredere în sine, colegi şi grup, onestitate, demnitate, onoare, disciplină, dăruire de sine, solidaritate etc.) proprii grupului militar de apartenenţă, pe care îl socoteşte deosebit, aparte de alte colectivităţi umane. Corpul profesional al militarilor reprezintă o unitate socială autonomă, un grup uman cu trăsături specifice. Admiterea în acest grup uman special este permisă doar celor care îndeplinesc, cumulativ, un set de criterii (vârstă, aptitudini, studii, conduită morală etc.) şi care, apoi, parcurg un anumit stagiu de pregătire într-o instituţie militară de învăţământ, în raport cu calitatea pe care o vor dobândi (ofiţer, subofiţer, maistru militar, militar angajat pe bază de contract). în literatura de specialitate se menţionează că „elementele esenţiale ale unui grup profesional sunt: a) un sistem de pregătire; b) un corpus de cunoştinţe teoretice şi de practici profesionale; c) coeziune de grup şi solidaritate; d) un corpus de reguli etice şi un sens al responsabilităţii; e) un mecanism de autoreglare“12.

12 Janowitz, Morritz, Organizarea militară în societăţile industriale, în volumul Sava, Nicu-Ionel (coord.), Armata şi societatea, Bucureşti, Info-Team, 1998.

18

Este evident că profesionistul militar, prin caracteristicile sale definitorii, face parte dintr-un asemenea grup uman deosebit. Profesionalizarea armatei este un proces complex, multidimensional, de lungă durată şi cu efecte diferite, sub aspectul naturii lor. Acest proces presupune transformări profunde la nivelul organizării, dotării cu armament şi tehnică de luptă moderne, instruirii şi activităţii Organismului militar, schimbări urmate de implicaţiile corespunzătoare în raporturile dintre armată şi societate (societatea politică, societatea civilă, instituţii ale statului etc.), precum şi în diverse compartimente ale vieţii sociale. Ea nu se reduce doar la eliminarea conscripţiei ca unică metodă de recrutare a militarilor în termen, ci presupune: ridicarea continuă a nivelului calificării profesionale atât a militarilor de carieră (ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri), cât şi a militarilor angajaţi pe bază de contract; o înaltă specializare, în concordanţă cu exigenţele funcţiei şi postului ocupate în organigramă, precum şi cu caracteristicile tehnice ale aparaturii militare şi ale mijloacelor de luptă; implicarea activă şi responsabilă a personalului, pe toată durata serviciului militar, în tot ceea ce face subunitatea sau unitatea în care este încadrat; respectarea legilor ţării şi a celorlalte acte normative care reglementează activitatea militară desfăşurată de către întregul efectiv, atât în ţară, cât şi în afara acesteia etc.

Voluntariat reprezintă metoda de alegere liberă de către o persoană a unei profesii, a unei activităţi, a îndeplinirii unei sarcini generale sau particulare.

Voluntar este acea persoană care, de bună voie şi nesilită de nimeni, optează pentru o profesie sau alta, pentru efectuarea unei activităţi sau a alteia etc. Această opţiune aparţine, de regulă, unui bun cunoscător al condiţiilor şi criteriilor legale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a alege o ocupaţie sau alta, precum şi al consecinţelor ce decurg din decizia sa pentru sine, pentru cei apropiaţi lui şi pentru cei din grupul în care doreşte să se integreze. Făcând alegerea liber şi conştient, voluntarul are o serie de aşteptări faţă de mediul integrator, dar şi de responsabilităţi, ce derivă din rolul şi statutul său în grupul de care va aparţine, ca urmare a dobândirii calităţii de militar. Intr-o armată de profesie întregul efectiv de militari

19

este constituit din voluntari, unii sunt militari de carieră (ofiţerii şi subofiţerii), alţii sunt militari angajaţi, în diferite structuri din armată, pentru o perioadă determinată de timp (de la unul la câţiva ani) şi până la o anumită vârstă.

În cazul armatei de profesie, voluntariatul constituie unica metodă de recrutare a întregului efectiv de militari (ofiţeri, maiştri militari, subofiţeri, militari angajaţi pe bază de contract).

Profesionalizarea Armatei României reprezintă o necesitate obiectivă stringentă. Printre motivele unei asemenea importante opţiuni politico-militare se numără şi următoarele: realizarea cu succes a reformei din armată; înfăptuirea cerinţelor unor tratate şi convenţii internaţionale la care România este parte; criteriile de integrare a României în NATO; înzestrarea armatei cu echipamente militare şi tehnică de luptă moderne; eficienţa şi eficacitatea în acţiunea militară; considerente demografice; democratizarea societăţii româneşti; caracteristicile şi tendinţele de evoluţie ale mediului de securitate naţională, zonală, regională şi globală; reforma din armatele statelor membre ale Alianţei Nord-Atlantice.

După 1989, Armata României a intrat într-un amplu, multidimensional şi continuu proces de reformă, prin înfăptuirea căruia s-a urmărit şi se urmăreşte sporirea capacităţii acestei instituţii importante a statului de a-şi îndeplini, în orice condiţii, misiunile constituţionale ce îi revin şi a obligaţiilor asumate de ţara noastră, pe plan internaţional. Practic, realizarea reformei, la cei mai înalţi parametri, permite armatei să se adapteze adecvat şi flexibil la schimbările sociale, economice, culturale, politice, militare etc., profunde din societatea românească, dar şi la cele produse în mediul de securitate din zonă, regiune sau pe plan global.

Sarcini şi obiective complexe, vizând transformări structurale şi de conţinut ale vieţii şi activităţii din armată se pot îndeplini doar de oameni calificaţi corespunzător, care ştiu să facă şi fac ceea ce este înscris în fişa postului pe care-1 ocupă în structura militară, motivaţi superior, legaţi sentimental de profesia pe care o practică şi care îşi vor petrece, în mod voluntar, o parte însemnată din viaţă în instituţia militară.

20

Este absolut necesară înlocuirea cantităţii prin calitate, adică profesionalizarea tuturor militarilor, nu numai a cadrelor active şi de rezervă, concomitent cu dotarea cu tehnică de luptă modernă şi armament, similare sub aspectul caracteristicilor tehnico-tactice cu cele existente în armatele statelor membre ale Alianţei Nord-Atlantice.

Profesionalizare – profesionist, sintagmă întâlnită tot mai des la începutul procesului de restructurare a Armatei României, a devenit un concept şi o identitate a fiecărui militar.

După un început şovăielnic şi existenţa unor reacţii contradictorii, datorate lipsei de informaţii şi măsurilor concrete în această direcţie, procesul de profesionalizare a pornit asemenea unei avalanşe, cu un „strigăt însoţit de ecou şi reverberaţii“, reuşind într-un timp foarte scurt să se facă simţit.

Profesionalizarea armatei se desfăşoară atât datorită unor determinări interne, cât şi externe. Ca determinări interne se pot menţiona: schimbarea regimului politic în România; trecerea economiei româneşti la organizarea şi funcţionarea pe temeiul principiilor economiei de piaţă; ieşirea dintr-o alianţă politico-militară şi aderarea la alta; deficitul demografic; democratizarea societăţii româneşti.

Schimbarea regimului politic reprezintă, fără îndoială, principalul factor intern care a acţionat şi acţionează în direcţia profesionalizării armatei. Orice regim politic, printre primele măsuri pe care le adoptă, odată cu preluarea puterii în stat, sunt şi cele privitoare la instituţia militară. în acest context, se definesc misiunile armatei, modul de subordonare a acesteia faţă de organul legislativ şi executiv, structura sa etc. Definindu-şi, interesele şi obiectivele urmărite, regimul politic îşi concepe şi instrumentele prin care să le promoveze şi să le apere în raporturile cu celelalte state ale lumii şi cu alte forţe interne care ar dori să acceadă la putere în stat.

Un asemenea instrument îl constituie armata.O instituţie militară puternică şi credibilă nu poate fi decât una în

care dominanţi ca număr sunt militarii de profesie. De aici, orientarea fermă a puterii politice din stat spre crearea unei armate de profesie, care să fie loială noului regim politic.

21

Principiile, normele şi valorile caracteristice unui tip sau altuia de economie îşi pun pecetea pe tipul de armată ce fiinţează într-un stat. Procesul de trecere a economiei naţionale la economia de piaţă impune ca toate activităţile umane să fie apreciate şi din perspectiva rezultatelor raportate la eforturile, respectiv, cheltuielile făcute. De acest mod de evaluare nu poate scăpa nici instituţia militară, care este una bugetară, adică funcţionează pe banii contribuabililor, pe de o parte. Pe de altă parte, într-o economie de piaţă dominantă este proprietatea privată. De aici, o serie de aspecte inedite privind pregătirea populaţiei pentru apărare. Practic, într-o economie de piaţă totul se apreciază prin prisma eficienţei economice, a rentabilităţii. De aceea, se pare că o armată de profesie este, prin modul său de organizare şi funcţionare, mult mai adecvată acestui tip de economie decât una de masă.

Aspiraţia legitimă a ţării noastre de a dobândi statutul de membru al Alianţei Nord-Atlantice se cerea materializată printr-un set de măsuri adecvate scopului propus. Una dintre aceste măsuri şi, poate cea mai importantă, o reprezintă profesionalizarea forţelor sale armate. într-o alianţă, de talia şi prestigiul NATO, sunt primite doar statele care îndeplinesc toate criteriile de aderare impuse prin statutul respectivei organizaţii politico-militare.

Democratizarea societăţii româneşti reprezintă un alt factor determinant cu un rol semnificativ în profesionalizarea armatei. Specific societăţilor democratice este acordarea unor drepturi largi populaţiei inclusiv în ceea ce priveşte achitarea acesteia de unele obligaţii sociale. De aceea, executarea serviciului militar nu mai este obligatorie, ci benevolă. Cu alte cuvinte, cetăţeanul care îndeplineşte condiţiile legale de efectuare a serviciului militar are libertatea să aleagă dacă va servi ţara sub drapel sau nu. într-o societate democratică opţiunea liberă a cetăţeanului în alegerea profesiei sau a modalităţii în care îşi va servi ţara este susţinută prin lege şi încurajată prin modalităţi specifice. în acest context, profesionalizarea armatei se corelează direct şi optim cu democratizarea societăţii româneşti. Printre determinările externe se numără şi următoarele:

● asumarea conştientă şi liberă, de către România, a unor obligaţii şi responsabilităţi privind securitatea zonală, regională şi globală;

22

● semnarea de către ţara noastră a unor tratate şi convenţii internaţionale, de reducere a efectivelor militare şi a unor mijloace de categorii de luptă;

● participarea activă a unor structuri militare româneşti la lupta împotriva terorismului internaţional;

● satisfacerea deplină şi completă a cerinţelor de compatibilitate a armatei ţării noastre, cu armatele statelor membre ale NATO.

Treptat, prin acceptarea sa de a participa la executarea a diverse misiuni sub egida ONU, în afara graniţelor naţionale, dar şi prin soluţionarea unor probleme interne de natură socială, economică, politică, etnică etc., România, din consumator de securitate, devine generator de duritate în zonă şi regiune. în prezent, ea este ferm angajată în executarea de misiuni militare şi non-militare pe plan internaţional, pe de o parte, şi îşi asumă liber şi conştient o serie de responsabilităţi ca un membru de drept al Alianţei Nord-Atlantice, pe de altă parte. Toate acestea nu ar fi fost posibile însă, fără o accentuare a procesului de profesionalizare a armatei sale.

România, începând cu 1990, a semnat o serie de tratate şi convenţii internaţionale privind reducerea efectivelor militare şi a unor categorii de mijloace de luptă. Maniera concretă în care, în timp, ţara noastră a răspuns afirmativ angajamentelor asumate a făcut să-i crească considerabil credibilitatea şi fermitatea opţiunilor sale politico-militare. De exemplu, dacă se are în vedere doar reducerea efectivelor militare se poate constata că s-a acţionat consecvent în direcţia respectării angajamentelor asumate.

Tehnica de luptă, echipamentele şi armamentul cu care armata este dotată sau urmează să fie înzestrată, potrivit programelor de achiziţie şi de modernizare a tehnicii militare aflate în desfăşurare, impun prezenţa unor profesionişti care să asigure o utilizare, o întreţinere şi o întrebuinţare în luptă a acestora la nivelul parametrilor tactico-tehnici proiectaţi. Dar, în armată profesionişti nu pot exista decât prin profesionalizarea integrală a acestei instituţii, prin trecerea de la serviciul militar obligatoriu la serviciul militar pe bază de voluntariat, prin pregătirea în instituţiile militare de învăţământ a celor care optează pentru cariera şi/sau profesia militară. Cea mai modernă tehnică de luptă este lipsită de valoare dacă, personalul, care trebuie să

23

o deservească, nu dispune de cunoştinţele şi abilităţile necesare pentru exploatarea şi mânuirea ei, nu este corespunzător motivat material şi profesional. Totodată, costurile diverse generate de mijloacele de luptă moderne sunt suficient de mari, ca ele să nu fie lăsate pe mâna unor diletanţi. De aceea, în întreaga lume înzestrarea armatelor cu tehnică de luptă modernă s-a făcut simultan cu profesionalizarea personalului lor.

Participarea la misiuni externe joacă un dublu rol. Mai întâi, este un argument şi, apoi, o premisă a profesionalizării armatei. Constituie argument, pentru că numai cu militari profesionişti se acceptă, la nivel internaţional, participarea la astfel de misiuni în afara ţării. Reprezintă o premisă, pentru că experienţa acumulată, până acum în îndeplinirea unor asemenea misiuni în afara ţării, indică avantajele existenţei unei armate de profesie în promovarea şi apărarea interesului naţional. De asemenea România a dezvoltat şi dezvoltă relaţii militare bilaterale, atât cu statele membre ale NATO, cât şi cu alte state. în acest context, se pot aminti activităţi militare desfăşurate atât în ţară, cât şi în afara acesteia, în cadrul oferit de PfP. Şi acest gen de activităţi se constituie într-o premisă a profesionalizării armatei, prin concepţia lor, prin modul de organizare, prin obiectivele propuse, prin calitatea participanţilor (numai militari de carieră şi voluntari aflaţi sub contract). Odată în plus astfel de activităţi au probat avantajele unei armate de profesie (luptători temeinic pregătiţi, superior motivaţi, devotaţi meseriei armelor, loiali etc.) în raport cu cea de masă, în rândurile căreia resursa umană dominantă este formată numai din conscripţi (tineri care îndeplinesc o obligaţie legală, puţin motivaţi, interesaţi, în principal, să treacă timpul destinat stagiului militar).

Participarea activă la asemenea misiuni este posibilă, întrucât Armata României a trecut la profesionalizarea sa. Ducerea la bun sfârşit a tuturor misiunilor încredinţate acestor detaşamente militare româneşti, fie independent, fie sub comandă internaţională a fost şi este posibilă pentru că efectivele participante sunt formate din militari profesionişti.

Cu alte cuvinte, militarii români:● cunosc limba engleză, deci sunt în măsură să comunice cu

militarii celorlalte state participante la astfel de misiuni;

24

● sunt capabili să înţeleagă ordinele şi sarcinile încredinţate;● au o pregătire militară adecvată (este făcută potrivit principiilor,

normelor, standardelor şi procedurilor NATO);● au o pregătire de specialitate corespunzătoare standardelor

Alianţei Nord-Atlantice.Integrarea României în NATO a dat un impuls energic

profesionalizării armatei sale. Aceasta, fie şi numai pentru faptul că Alianţa Nord-Atlantică se implică activ, consistent şi sistematic, sub patronajul ONU, în soluţionarea stărilor conflictuale, din întreaga lume, care ameninţă securitatea zonală, regională sau globală. Iar ţara noastră, odată cu dobândirea statutului de membră a Alianţei, trebuie să-şi respecte angajamentele asumate. în acest scop, o dovadă consistentă o reprezintă accelerarea şi accentuarea profesionalizării armatei sale.

Până în 1989, România a avut o armată supradimensionată, folosită mai mult pentru scopuri care nu aveau nimic în comun cu profesia militară. Totuşi, exceptând pe cei care erau obligaţi să facă parte din sistemul militar (militarii în termen şi cei concentraţi), toate cadrele militare treceau prin „furcile caudine“ ale unei selecţii şi pregătiri de specialitate. Chiar dacă existau criterii subiective de a accede la anumite forme de pregătire pentru profesia militară, frustrări datorate unor impuneri ilogice, trebuie să recunoaştem că, militarii de profesie erau foarte bine pregătiţi.

Având baza în opţiunea României de a deveni membră a NATO, acest proces complex, de profesionalizare a armatei, s-a conturat în timp, zguduind, doar în aparenţă, vechile mentalităţi. Mentalitate veche, în domeniul militar, nu înseamnă neapărat şi greşită. Loialitatea, onestitatea, curajul şi capacitatea de muncă în condiţii grele au constituit fundamentul armatei. Astfel, s-a reuşit ca vechile concepţii despre profesia militară şi cariera militară să fie integrate şi modificate având la bază criterii stricte şi foarte transparente, accesibile oricărei persoane interesate de a face parte dintr-o organizaţie cu un statut social şi profesional aparte, cum este, prin definiţie, armata.

Totodată, apartenenţa la o alianţă politico-militară influenţează opţiunile statelor pentru un tip de armată sau alta. De regulă, ţările

25

membre ale unei alianţe militare tind să-şi constituie structuri militare încadrate numai cu profesionişti, capabile să acţioneze în timp scurt şi oriunde în lume, adică acolo unde o cer interesele naţionale fundamentale şi nevoile de apărare colectivă.

Trecerea la armata de profesie ridică, afirmă specialiştii francezi, o serie de probleme, mai ales, cele privind următoarele aspecte:

● impactul cultural şi structural asupra societăţii; recrutarea, fidelitatea şi constrângerile legate de resursele umane;

● reinserţia socială şi culturală a voluntarilor după plecarea din sistem;

● raporturile armată – stat – societate.Se poate spune că între reforma structurilor organizatorice din

armată şi profesionalizarea acesteia există o strânsă legătură. într-un fel, reforma structurilor organizatorice militare se poate aprecia ca fiind o altă metodă de reducere a deficitelor la încadrarea funcţiilor de gradaţi şi soldaţi, disfuncţionalitate apărută ca urmare a reducerii efectivelor armamentelor şi tehnicii de luptă potrivit obligaţiilor asumate de România prin acorduri internaţionale.

Tipul de structură organizatorică adoptat într-o armată este în funcţie de resursele umane, materiale, financiare disponibile, dar şi de apartenenţa sau nu a ţării respective la o alianţă politico-militară. Dacă un stat este membru al unei alianţe politico-militare, în alegerea tipului de structură organizatorică militară se ţine seama, între altele, şi de cerinţele compatibilităţii şi interoperabilităţii armatei sale cu cele ale partenerilor săi. Majoritatea statelor europene, odată cu încetarea Războiului Rece şi-au redus consistent efectivele. Diminuarea efectivelor s-a făcut fie pentru întreaga armată, fie pentru o anume categorie de forţe. Cel mai frecvent s-au diminuat efectivele forţelor terestre, care de altfel aveau şi cel mai numeros personal militar. Totodată, reducerea efectivelor, în aproape toate cazurile (excepţie face Germania), s-a făcut cu trecerea la voluntariat în recrutarea tuturor categoriilor de personal militar.

Atunci de ce s-a pus problema profesionalizării?● O tehnică de luptă sofisticată presupune costuri ridicate la

achiziţie, la întreţinere şi pentru instruirea efectivelor. De aici, necesitatea profesionalizării celor care urmează să se instruiască pe

26

aceasta şi să o întrebuinţeze în caz de război. Totodată, planificarea, organizarea şi desfăşurarea luptei armate duse cu astfel de mijloace solicită agenţilor decidenţi înalte competenţe profesionale. în prezent, se asistă la o accentuată cibernetizare şi matematizare a câmpului de luptă, ceea ce presupune profesionalizarea armatei. De asemenea, acţiunile de luptă se disting printr-o dinamică alertă, ceea ce face necesară ţinerea lor sub un control strict, cu scopul de a preîntâmpina o desfăşurare aleatoare a acestora.

O armată de profesie este, prin definiţie, suplă, mobilă şi capabilă să intervină acolo unde interesele naţionale o cer, adică nu numai în spaţiul naţional, ci şi în afara acestuia. Cu alte cuvinte, este necesară constituirea unei forţe de intervenţie rapidă, care să poată acţiona, în timp optim, acolo unde mediul de securitate zonal, regional sau global o impune. Ori, o asemenea forţă nu poate fi compusă decât din voluntari, adică din profesionişti care ştiu ce au de făcut, fac şi îşi asumă răspunderea pentru comportamentul lor, într-o situaţie sau alta. În plus, asemenea structuri militare sunt înzestrate cu tehnică de luptă modernă pe care combatanţii sunt instruiţi temeinic şi motivaţi superior să o folosească la parametrii proiectaţi.

La noi, conscripţia a fost elementul central al constituirii armatei naţionale, încă de la înfiinţarea primelor unităţi militare (atestate documentar din timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza). S-a preferat acest mod de constituire a armatei atât din motive strategice, cât şi de altă natură (economice, sociale, politice, ideologice etc.). De aceea, instituţia militară a avut tot timpul în rândurile sale, pe de o parte, militarii de carieră (adică ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii) şi, pe de altă parte, trupa (adică militarii în termen, care includ în rândurile lor gradaţi şi soldaţi). Cadrele militare veneau voluntar să lucreze în armată, din diverse motive. Militarii în termen, adică cea mai mare parte a efectivelor armatei, proveneau din conscripţie. Populaţia a acceptat această modalitate de efectuare a serviciului militar ca pe ceva absolut necesar şi ca o etapă obligatorie în maturizarea socială şi formarea tinerilor pentru viaţă. Din 1990 apar primele semne ale tendinţei de accentuare a profesionalizării armatei, atât prin ridicarea nivelului de calificare profesională a cadrelor

27

militare, cât şi prin instituirea unei noi categorii de personal militar şi anume militarul angajat pe bază de contract.

Tendinţa crescândă ca o serie de activităţi din armată să fie externalizate creează şi menţine la cote înalte încrederea populaţiei în armată.

Specializarea mult mai strictă în domeniu şi eliminarea stagiului militar obligatoriu, reducerea numerică a armatei, noile misiuni implicate de către permanentele schimbări în plan mondial, datorate globalizării, conflictele zonale şi lupta împotriva terorismului solicită răspunsuri profesioniste din motive obiective.

Participarea la activităţi specifice în afara ţării a unor structuri militare româneşti, cum ar fi: misiuni umanitare; misiuni de impunere sau menţinere a păcii etc. este condiţionată de prezenţa în astfel de structuri numai a profesioniştilor, adică a ofiţerilor, subofiţerilor, maiştrilor militari şi militarilor angajaţi pe bază de contract.

Procesul de profesionalizare este un proces complex, de durată, ce presupune un management al resurselor umane foarte riguros şi o totală înţelegere şi dăruire a tuturor celor care fac parte din sistemul militar.

Fără îndoială că va fi necesar un timp de cel puţin câţiva ani pentru realizarea unei armate de profesie, perioadă în care se va încerca rezolvarea tuturor problemelor generate de acest proces complex – trecerea de la armata bazată pe obligativitatea serviciului militar la armata de profesie constituită, în totalitate, din voluntari.

Trecerea de la armata de masă bazată pe serviciul militar obligatoriu, la armata de profesie, al cărei personal se recrutează prin metoda voluntariatului, este un proces complex, multidimensional, de durată şi cu efecte diverse asupra imaginii şi activităţii instituţiei militare, a atitudinii populaţiei faţă de ea şi de apărarea ţării.

Etapele iniţiale, componente de bază ale transformării armatei şi integrării depline în structurile NATO, presupun:

a) informarea corectă asupra mediului militar, profesiei militare şi carierei militare;

b) recrutarea;c) selecţia.

28

După parcurgerea acestui traseu urmează etapele de profesionalizare, care presupun un efort concentrat şi care constau în :

a) pregătirea militară de bază;b) pregătirea generală;c) specializarea.Ultima etapă, cea mai lungă, şi de departe cea mai complexă, de

realizare a profesionistului, în cel mai strict sens este: exercitarea profesiei de militar şi profesionalizarea prin perfecţionarea continuă.

Cunoaşterea este dată de către informare. Este pentru prima dată când, în cadrul profesiei militare, se vorbeşte despre meseria de soldat. Pentru realizarea transformării din „meseriaş“ în „profesionist“ avem nevoie de o informare corectă asupra tuturor aspectelor ce compun mediul militar, fără a ascunde frustrările şi fără a evidenţia în mod deosebit satisfacţiile.

Hotărârea este dovedită de acceptul dat pentru recrutare. Decizia de a accepta o provocare, în deplină cunoştinţă a tuturor acţiunilor următoare demonstrează caracterul hotărât, atât de necesar unui adevărat profesionist.

Curajul de a concura cu tine însuţi, de a nu îţi ascunde limitele şi posibilităţile, se defineşte ca selecţie. Munca brută necesară dezvoltării fizice, capacitatea de a comunica într-o limbă străină şi de a-ţi îmbogăţi vocabularul, reliefarea calităţilor de bun executant sau de lider, stăpânirea de sine şi capacitatea de a lua decizii corecte în condiţii de stres definesc traseul unui viitor militar profesionist.

Baza formării unui adevărat militar profesionist, cunoaşterea, hotărârea şi curajul, este descoperită şi extrasă în etapele iniţiale, de informare, recrutare şi selecţie. Managementul resurselor umane, psihologia şi o multitudine de alte aspecte definesc etapele iniţiale drept „arta descoperirii“, perfecţionată de către specialiştii armatei, adevăraţi profesionişti.

Avem deja un răspuns: profesionalizare înseamnă a alege „omul potrivit la locul potrivit“, profesionalismul oglindindu-se prin rezultatele celor recrutaţi, care prin voinţa lor, liber exprimată, şi îndrumaţi cu răspundere, se pot pregăti pentru nobila şi dura meserie de militar.

29

Sistemul militar de învăţământ actual, restructurat şi redefinit pentru a face faţă noilor cerinţe şi concepţii, este liantul dintre cele două aspecte fundamentale ale devenirii umane:

● Dorinţă – parcurgerea etapelor de acces în sistemul militar.● Voinţă – urmarea unei cariere militare şi definitivarea ca

profesionist.Educarea individului, fără a-i afecta personalitatea, care constă,

printre altele, în renunţarea la comoditate, respectarea unui program strict şi a unor reguli stricte, adaptarea la traiul cazon, cu tot ce presupune el, face ca pregătirea militară de bază să fie punctul de plecare spre atingerea scopului propus.

Educarea individului, îmbogăţindu-i bagajul de cunoştinţe generale prin implementarea de noi cunoştinţe, unele specifice profesiei, participarea activă la procesul de pregătire centralizată, bazat pe programe de învăţământ, laborios concepute şi adaptate la noile cerinţe, în care profesorii au un rol determinant, cimentează pregătirea generală şi dă o recunoaştere naţională pregătirii profesionale, atât în mediul militar, cât şi civil.

Instructorii, profesorii şi specialiştii implicaţi în procesul de educare şi formare sunt cei care, în cadrul sistemului militar de învăţământ, conduc pas cu pas, etapele pregătirii viitorului profesionist: pregătirea militară de bază, pregătirea generală şi specializarea.

Astfel, putem să subliniem că, având în vedere înaltul grad de profesionalism al instructorilor şi profesorilor, dispunem de o adevărată forţă, definită de profesionalizarea sistemului militar de învăţământ.

Complexitatea situaţiilor reale, diferenţa dintre teorie şi practică, participarea la exerciţii şi prezenţa efectivă în teatrele de operaţii realizează simbioza dintre meserie şi carieră, pentru exercitarea profesiei de militar şi profesionalizarea prin perfecţionarea continuă.

Profesionistul, în concepţia actuală, nu este militarul cu cel mai înalt grad, el este militarul care poate fi capabil să obţină potenţialul maxim de competitivitate şi cel ce aduce victoria, la nivelul său şi în colaborare cu ceilalţi, fără a afecta în sens negativ capacitatea de răspuns a sistemului militar.

30

Voluntariatul, ca metodă unică de recrutare a soldaţilor şi gradaţilor, şi, prin urmare, formarea unei armate de profesionişti are următoarele avantaje: costuri scăzute pentru instruirea şi pregătirea luptătorilor, pe termen lung. De regulă, militarii angajaţi pe bază de contract după primul an îşi pot reînnoi contractul pe o perioadă de timp mai mare (trei sau mai mulţi ani). Prin urmare, odată pregătit, teoretic şi practic, un astfel de luptător trebuie menţinut în formă maximă (deprinderi corecte de folosire a tehnicii, abilităţi şi priceperi de luptător, motivaţie intrinsecă superioară); combatanţi temeinic instruiţi şi motivaţi superior. Militarul angajat pe bază de contract, prin statutul său este un profesionist. Aceasta presupune o foarte bună pregătire militară, de specialitate, existenţa unor înalte calităţi de luptă şi o motivaţie superioară pentru cea ce face în armată.

La baza motivaţiei sale superioare stau:● alegerea liberă, voluntară şi conştientă a meseriei armelor;● activitatea din armată este principala sursă de venit pentru

majoritatea acestor militari;● venind de bunăvoie în armată înseamnă că i-a plăcut şi îi place

să fie militar de profesie.Într-un fel, el practică această meserie pentru că vrea să fie militar

şi pentru că îi oferă satisfacţii profesionale pe timpul îndeplinirii oricăror misiuni în ţară şi în afara acesteia. O armată care are, cel puţin, o parte din soldaţi şi gradaţi militari angajaţi pe bază de contract, poate să participe cu diferite detaşamente la misiuni în afara ţării. în acest caz, ea este acceptată şi recunoscută de forurile internaţionale ca fiind capabilă să execute misiunile cerute, atât în interior, cât şi în exterior.

Într-o lume ce se vrea democratică este imposibil ca existenţa serviciului militar obligatoriu, prin modul său de organizare, să nu genereze discuţii şi dezbateri.

O armată de profesie este una mult mai eficientă şi mai eficace decât una de masă, întrucât este formată din personal care ştie ce trebuie ă facă, face cu responsabilitate, valorificând toate avantajele oferite de caracteristicile tehnico-tactice ale aparaturii şi mijloacelor de luptă modernă. în plus, nivelul motivaţiei sale este superior celui al

31

unei armate de masă. Cele două războaie din Golf au demonstrat cu prisosinţă acest lucru.

Voluntariatul asigură efectivele necesare pentru o perioada mai mare de timp (câţiva ani) decât conscripţia, care aduce în armată tinerii pentru o perioadă tot mai redusă de timp.

O armată care optează pentru profesionalizare totală nu transformă automat întregul său personal în militari propriu-zişi. Mulţi vor rămâne ceea ce sunt în realitate, specialişti cu înaltă calificare, care au venit să lucreze în armată din motive diverse. Aceştia vor alcătui, cu timpul, un grup aparte, „al tehnicienilor“.

Comunicarea între militarii de carieră şi cei aflaţi sub contract este bună, dată fiind comunitatea intereselor individuale şi de grup, timpul mare pe care îl petrec împreună cele două categorii de personal, însuşirea valorilor militare ca pe ceva ce le aparţine etc.

Integrarea în mediul militar este mai bună în grupurile de voluntari decât în cele formate din conscripţi. Cei din urmă execută serviciul militar obligatoriu şi prin urmare sunt interesaţi, în principal, de trecerea perioadei de stagiu şi nu de optimizarea mediului şi activităţii militare, care, într-un anume fel şi într-o anumită măsură, este ceva frustrant pentru ei deoarece i-a despărţit de familie, de prieteni, de tot ceea ce le era cunoscut şi apropiat.

Eficacitatea grupului compus din militari voluntari este mai ridicată decât cea a grupului format din conscripţi, deoarece grupul de militari angajaţi pe bază de contract are o mai mare coeziune, are un climat optim de muncă, o comunicare şi o integrare superioară grupului alcătuit din militari în termen. în grupul de voluntari angajarea în sarcină este mai promptă, mai responsabilă şi mai motivată.

Pentru militarii aflaţi sub contract serviciul în armată este sursa principală de venituri, dacă nu singura. De aici, o mai mare răspundere a acestora în îndeplinirea atribuţiilor funcţionale şi a misiunilor încredinţate.

Dimensiunile profesionalizării armatei şi profesionalizarea armatei ca proces, se caracterizează şi prin desfăşurarea sa pe mai multe dimensiuni şi anume:

● umană;

32

● structurală;● materială;● militară;● normativă.Dimensiunea umană reflectă schimbările profunde care se produc

în instituţia militară în ceea ce priveşte:● recrutarea resursei umane (elaborarea şi stabilirea unui set de

criterii riguros ştiinţifice de selecţie);● formarea profesională, prin parcurgerea obligatorie a unor

forme de învăţământ militar; perfecţionarea pregătirii profesionale pe parcursul carierei militare;

● promovarea în structurile militare potrivit unor norme şi criterii cunoscute de cei în cauză încă de la intrarea în sistem;

● reconversia celor care ies din sistem, la încheierea contractului de angajare; reintegrarea socială a celor trecuţi în rezervă;

● mărimea efectivelor active şi de rezervă ale armatei; structura personalului armatei (ofiţeri, subofiţeri, maiştri militari, militari angajaţi pe bază de contract);

● folosirea efectivelor militare numai în activităţi ce ţin de atribuţiile postului (funcţiei) pe care sunt încadraţi şi caracterul misiunilor (ordinelor) legale încredinţate.

Dimensiunea structurală descrie modul concret de organizare a instituţiei militare pe categorii de arme, iar în interiorul lor, felul în care sunt constituite subunităţile, unităţile şi marile unităţi. Armata de profesie are o structură suplă care îi permite să îndeplinească misiunile încredinţate, acolo unde interesele fundamentale naţionale o impun. Fiind formată din subunităţi, unităţi şi mari unităţi alcătuite din profesionişti, ea are efective mult reduse comparativ cu armata de masă. Aceasta din urmă este intens preocupată să dea de „lucru“ efectivelor relativ numeroase de militari în termen, care vor fi angajate în diverse activităţi ce nu ţin de specificul militar. De asemenea, organigrama subunităţilor, unităţilor şi marilor unităţi dintr-o armată de profesie este adecvată specificului misiunilor de executat. Astfel, subunităţile şi unităţile, de pildă, din structura forţelor terestre au o organigramă diferită de cea existentă în forţele navale, având în vedere atât natura misiunilor probabile, cât şi mijloacele de luptă din dotare.

33

în plus, militarii de profesie fiind plătiţi mult mai bine decât cei rezultaţi din conscripţie sunt puşi să efectueze doar sarcini calificate şi în consens cu atribuţiile postului (funcţiei) ocupat în armată. în aceiaşi timp, armata de profesie adoptă o structură în deplin consens cu principiile economiei de piaţă. Ea nu-şi poate permite să angajeze efective decât în limita fondurilor alocate, în bugetul apărării, pentru resursa umană. Totodată, structura armatei de profesie din ţara noastră trebuie să ţină seama de nevoia compatibilităţii şi interoperabilităţii sale cu armatele celorlalte state membre ale Alianţei Nord-Atlantice.

Dimensiunea materială reflectă atât existentul, cât şi necesarul de bunuri materiale din dotarea unităţilor şi marilor unităţi, care permit derularea fără disfuncţionalităţi majore a activităţii specifice. Prin bunuri materiale se înţeleg următoarele: clădiri (dormitoare, birouri, ateliere, săli de clasă etc.); tehnica de luptă (blindate, tunuri, staţii de radiolocaţie, avioane etc.); mijloacele de transport; aparatura şi echipamentele militare; baza de pregătire şi instruire (poligoane, biblioteci, tehnică de calcul etc.) etc. Dotarea cu bunuri materiale a armatei de profesie trebuie să ţină seama de următoarele restricţii: fondurile alocate atât pentru modernizarea celor existente, cât şi cumpărarea altora noi mai performante; caracterul şi conţinutul misiunilor de îndeplinit în ţară şi în afara ei; asigurarea compatibilităţii şi interoperabilităţii cu celelalte armate membre ale aceleiaşi alianţe politico-militare.

De asemenea, dimensiunea materială a armatei de profesie trebuie să ţină seama şi de restricţiile impuse şi asumate de statul respectiv prin diferite tratate şi convenţii internaţionale în ceea ce priveşte cantitatea unor categorii de mijloace de luptă (tunuri, avioane, elicoptere, blindate etc.).

Dimensiunea militară redă totalitatea proceselor, fenomenelor şi faptelor semnificative din viaţa şi activitatea armatei de profesie, ca instituţie cu misiuni specifice în statul de drept. Ca variabile principale ale acestei dimensiuni sunt procesele şi fenomenele generate de materializarea prevederilor strategiei militare naţionale, doctrinei militare a fiecărei categorii de forţe ale armatei, operaţiilor militare şi aspectelor tactice ale luptei. Toate acestea, în cazul armatei de profesie dobândesc sensuri noi, derivate din specificul organizării şi activităţii

34

acestei instituţii constituită în vederea ducerii luptei armate, precum şi din subordonarea sa, necondiţionată, faţă de puterea politică, faţă de cei aflaţi la conducerea ţării prin voinţa electoratului. în plus, prin modul de constituire (voluntariat) armata de profesie se aseamănă cu celelalte instituţii (întreprinderi, organizaţii etc.), ea dobândind o anumită distanţă de naţiunea din care face parte. La accentuarea acestei trăsături o contribuţie însemnată o are participarea unor structuri ale armatei de profesie la o multitudine de misiuni în afara teritoriului naţional, de fapt acolo unde interesele ţării o cer, în mod obiectiv.

Dimensiunea normativă include totalitatea variabilelor referitoare la actele normative (legi, strategii, doctrine, regulamente, ordine, dispoziţii, instrucţiuni) prin care se stabilesc coordonatele şi parametrii de existenţă şi funcţionare ai armatei de profesie. Organizarea, conducerea şi desfăşurarea activităţii şi vieţii din instituţia militară sunt stabilite prin legi adoptate de către Parlament. Prevederile acestor acte normative prind viaţă prin activitatea concretă a efectivelor armatei. Totodată, ca o continuare firească a legilor care reglementează activitatea şi viaţa din unităţi şi mari unităţi, organele competente elaborează şi emit strategii (de exemplu, strategia de securitate naţională, strategia militară etc.), doctrine, regulamente, instrucţiuni etc. Toate aceste documente sunt gândite şi întocmite pentru a servi cât mai bine unei armate de profesie. De asemenea, ele se cer elaborate în deplin consens cu prevederile actelor normative similare din ţările cu care România va colabora ca membră a NATO. De aceea, este necesar ca atât în elaborarea, cât mai ales în adaptarea lor oportună la schimbările produse în mediul de securitate (intern, zonal, regional, global) să se instituie o manieră deschisă de lucru, caracterizată prin flexibilitate, creativitate şi operativitate. Este evident că între aceste dimensiuni există strânse legături, ele influenţându-se şi interacţionând pe tot timpul existenţei lor. Orice schimbare, într-un sens sau altul, într-una din aceste dimensiuni se răsfrânge asupra stării şi manifestării celorlalte. De pildă, dacă se modifică substanţial una din legile juridice care reglementează activitatea din armată, atunci se vor produce modificări şi în celelalte dimensiuni, care într-un fel sau altul au tangenţă cu domeniul reglementat prin respectivul act

35

normativ. La fel, dacă se produc modificări semnificative, de exemplu, în strategia naţională de securitate acestea se vor răsfrânge, într-o manieră specifică, şi asupra celorlalte dimensiuni ale profesionalizării armatei.

Profesionalizarea Armatei României se întemeiază pe o strategie flexibilă, în sensul conceperii sale ca pe un sistem deschis, capabil de autoreglare. Această strategie a permis adoptarea unei atitudini constructive în ceea ce priveşte procesul realizării unei armate de profesie. S-a început prin paşi mici, dar fermi. Astfel s-au desfiinţat organele şi organizaţiile de partid din armată, ca o premisă a asigurării neutralităţii politice a instituţiei militare. Apoi, s-a creat o nouă categorie de personal militar activ şi anume militari angajaţi pe bază de contract. Aceştia au fost încadraţi, la început, pe diverse funcţii de militari în termen şi de gradaţi, iar ulterior şi pe alte posturi.

Concomitent cu înfiinţarea acestei noi categorii de militari profesionişti s-a acţionat, cu consecvenţă şi hotărâre, în direcţia definirii, cu claritate şi rigurozitate ştiinţifică, a statutului cadrelor militare, active şi în rezervă, a modalităţilor de promovare în carieră, de părăsire a sistemului şi de reintegrare în mediul de viaţă şi activitate civile. In acest context, se cuvin menţionate eforturile de elaborare a strategiei de securitate naţională, a strategiei militare, a diferitelor doctrine (ale categoriilor de forţe ale armatei, a diverselor operaţii etc.), a noilor regulamente generale etc., ca un pas esenţial în crearea cadrului normativ de înfiinţare şi funcţionare a unei armate de profesie.

Ulterior, profesionalizarea armatei noastre a dobândit noi valenţe prin participarea activă la:

● misiuni umanitare; misiuni de menţinere şi impunere a păcii;● activităţi organizate în cadrul oferit de PfP;● lupta împotriva terorismului internaţional.În prezent, se discută modelul, varianta optimă pentru Armata

României, ca: alcătuire (organigrama fiecărei categorii de forţe, a fiecărei unităţi şi mari unităţi de luptă); efective (generale, pe categorii de personal, pe unităţi); dotare cu armament şi tehnică de luptă.

În concluzie, se poate afirma că principalele coordonate ale strategiei profesionalizării armatei ţării noastre au fost:

36

● adoptarea de măsuri concrete prin care instituţia militară a devenit neutră din punct de vedere politic;

● crearea cadrului legislativ adecvat unei armate de profesie;● elaborarea diferitelor strategii, doctrine şi regulamente;● pregătirea unor structuri militare capabile să participe, cu

succes, la misiuni atât în ţară, cât şi în afara ei; elaborarea unei game diverse de programe, prin înfăptuirea cărora România să poată accede în NATO.

Întregul demers al profesionalizării armatei a urmat şi urmează un curs firesc, atent elaborat şi îndeplinit pas cu pas, în conformitate cu programele flexibile adoptate în acest scop, dar şi cu obiectivele majore stabilite de către factorul politic - integrarea în Alianţa Nord-Atlantică şi aderarea Ia UE.

1.3. Transformarea Armatei României

Apartenenţa la organizaţia politico-militară, NATO şi dorinţa României pentru integrarea în UE, presupun, printre altele, şi întreprinderea celor necesare pentru adaptarea Armatei României la standardele cerute de cele două organizaţii.

1.3.1. Determinări geopolitice şi geostrategice

Mediul de securitate al începutului de mileniu este caracterizat de transformări importante, care necesită adaptarea criteriilor clasice de analiză a securităţii internaţionale. Noile provocări la adresa securităţii, generate de intersecţia unor fenomene precum globalizarea şi fragmentarea, se adaugă unor forme clasice de riscuri şi vulnerabilităţi regionale. Se menţin focare de tensiune tradiţionale, dar modul lor de dezvoltare este influenţat în mod intrinsec de apariţia unor riscuri neconvenţionale şi transfrontaliere, precum terorismul, crima organizată şi proliferarea armelor de distrugere în masă.

Evoluţiile ulterioare evenimentelor din 11 septembrie 2001 au accentuat insuficienţa abordării securităţii prin prisma strictă a factorului militar. Condiţia sine qua non pentru un management cooperativ al securităţii nu este reprezentată doar de reformele instituţionale, ci şi de principiile indivizibilităţii securităţii,

37

transparenţei şi angajamentului global şi regional al comunităţii internaţionale.

Principalele procese generatoare de securitate în plan regional sunt lărgirea NATO şi a Uniunii Europene. La acestea se adaugă dezvoltarea formelor de cooperare subregională, precum şi tendinţele de dezvoltare a unor sisteme de management al crizelor, prin coordonarea organizaţiilor cu responsabilităţi în domeniu (ONU; NATO; UE; OSCE).

De asemenea, în noul context de securitate, adaptarea şi transformarea NATO vor duce la configurarea unor noi parteneriate şi forme de cooperare, precum şi la crearea unor instrumente specifice de contracarare a riscurilor neconvenţionale. România nu consideră nici un stat ca potenţial inamic, iar politica sa de securitate are drept componentă de bază promovarea măsurilor necesare contracarării unor tipuri de riscuri complexe, inclusiv de natură neconvenţională. Securitatea României şi a aliaţilor săi poate fi afectată, pe termen mediu şi lung, de o gamă de riscuri şi vulnerabilităţi interdependente, difuze, multidirecţionale, care impun modalităţi de acţiune adecvate şi flexibile, cum ar fi: posibile evoluţii negative în plan subregional, în domeniul democratizării, al respectării drepturilor omului şi al dezvoltării economice, ce ar putea genera crize acute cu efecte destabilizatoare; proliferarea armelor de distrugere în masă, a tehnologiilor şi a materialelor nucleare, a armamentelor şi mijloacelor letale neconvenţionale; expansiunea reţelelor teroriste, a crimei organizate transnaţionale, a traficului ilegal de persoane, droguri, armamente şi muniţii, tehnologii sensibile, materiale radioactive şi strategice; creşterea fluxurilor de emigranţi ilegali din ţările subdezvoltate sau în curs de dezvoltare; acţiuni care pot afecta statul român şi promovarea valorilor democratice, prin incitarea la intoleranţă, separatism sau xenofobie; diminuarea accesului statului român la unele resurse vitale pentru realizarea intereselor naţionale; acţiuni individuale sau colective de accesare ilegală a sistemelor informaţionale, de dezinformare şi manipulare a informaţiilor; riscuri generate de producerea unor dezastre ecologice în regiune, precum şi de efectele potenţiale ale unor procese naturale la nivel global.

38

Securitatea naţională a României este direct influenţată de poziţionarea sa la confluenţa a patru spaţii: central-european, sud-est european, răsăritean şi cel al zonei Mării Negre, zonei Caucazului şi a Asiei Centrale, cu prelungire spre cea a Mediteranei şi Orientului Mijlociu. Poziţia geostrategică a României reprezintă un atu în promovarea unor politici de stabilizare şi angajare a acestor spaţii, prin dezvoltarea cooperării intra şi interregionale în contracararea riscurilor la adresa securităţii continentale şi globale, în corelaţie cu abordările organizaţiilor internaţionale (îndeosebi NATO, UE, OSCE).

Demararea reformei sectorului de securitate s-a realizat în condiţiile unei duble dinamici la nivel intern: procesul de democratizare politică şi tranziţia la principiile şi mecanismele economiei de piaţă. Astfel, democratizarea politică a permis conturarea unui sistem de securitate dual, în cadrul căruia Preşedintele trasează principalele direcţii de acţiune, iar Guvernul are un rol de dezvoltare şi implementare a politicilor sectoriale propriu-zise.

Dislocarea forţelor armate în operaţii multinaţionale, transformarea conceptelor clasice de apărare în politici expediţionare şi lărgirea rolului şi misiunilor Armatei României au contribuit, în cadrul strategiilor naţionale din domeniul securităţii, la conturarea treptată a unui nou profil strategic al României. Din această perspectivă, transformarea politicilor de apărare este fundamentală: de la o abordare axată pe asigurarea securităţii proprii şi protecţia teritoriului naţional, s-a trecut într-o primă etapă la asumarea unui rol important în securitatea Sud-Estului Europei, iar în prezent la articularea unor politici coerente la nivel multiregional, înglobând componente de reconstrucţie şi stabilizare în zone îndepărtate de continentul european, precum Asia Centrală şi Orientul Mijlociu.

Securitatea României, ca stat european, nu poate fi definită şi promovată decât în interiorul NATO şi UE şi în funcţie de politicile specifice ale celor două organizaţii, iar această premisă a fost şi este aplicată înainte de obţinerea calităţii de membră cu drepturi depline al celor două organizaţii. De asemenea, rolul României în plan global este circumscris noului statut de membră a NATO, precum şi unor angajamente şi politici stabilite prin parteneriatele dezvoltate cu alte

39

state, definind modalităţi comune de acţiune şi promovare a unor interese de securitate mutual împărtăşite.

Nu în ultimul rând, activarea şi dezvoltarea unor formate subregionale de cooperare în domeniul politic, diplomatic, militar sau economic, dezvoltarea unor proiecte transfrontaliere permit susţinerea politicilor naţionale într-un cadru conjugat de acţiune. Astfel, securitatea naţională a României se defineşte la intersecţia dintre supranaţionalitate, multinaţionalitate şi regionalitate, în aceeaşi măsură în care reprezintă o sumă a aspectelor şi proceselor interne statului şi societăţii româneşti.

Toate aceste elemente nu fac parte dintr-un proces conjunctural, substanţa sa fiind dată de necesitatea adaptării periodice la un complex de cerinţe, valori şi necesităţi naţionale şi internaţionale. De aceea, procesul nu va fi încheiat o dată cu integrarea României în NATO şi UE, ci va continua la alţi parametri în interiorul acestor organizaţii.

Politicile de apărare şi securitate sunt confruntate cu realizarea echilibrului dintre evoluţiile internaţionale şi cele naţionale, astfel încât ambele dimensiuni să se complementarizeze şi să răspundă cât mai cuprinzător cerinţelor tot mai complexe ale mediului de securitate actual. Este evident că, astăzi, nici un angajament politic nu poate fi susţinut fără o transformare militară de substanţă şi nici o reformă a apărării nu poate fi materializată fără a fi corelată cu evoluţiile predictibile din mediul global şi implicit cu resursele la dispoziţie.

Extinderea NATO şi procesul de transformare joacă un rol determinant în adoptarea unei noi politici de apărare a României şi trecerea acesteia de la o viziune teritorial-naţională la una regional-colectivă, cu impact direct asupra definirii strategice a misiunilor, structurii, instruirii şi înzestrării forţelor armate.

În acest sens, trebuie să punem în discuţie cele două dimensiuni care concură la o mai bună înţelegere a celor enunţate: prima, privind parametrii politici şi strategici care definesc rolul militar al României în noua sa ipostază, iar cea de-a doua care vizează transformarea forţelor armate.

Pentru a înţelege modul în care ne-am schimbat şi adaptat la noile cerinţe, trebuie evidenţiate, în continuare, caracteristicile politicilor,

40

strategiilor şi planurilor existente anterior şi totodată reliefate limitările şi dimensionările acestora.

După destructurarea sistemului comunist şi lipsa unor aranjamente certe de securitate, strategia de apărare a României era concepută a fi susţinută prin efort exclusiv naţional având ca şi caracteristică principală omnidirecţionalitatea. Potrivit acestei concepţii, eram încă tributari unor structuri militare de mari dimensiuni, bazate în principal pe armament convenţional greu, în care rolul determinant era deţinut de blindate şi mecanizate, dar cu posibilităţi limitate de autosusţinere, dislocare şi manevră.

Evoluţia evenimentelor de după anii 1990 a determinat alte priorităţi în ecuaţia de securitate europeană. Acestea vizau, în principal, stabilizarea Balcanilor concomitent cu configurarea unui profil de securitate regional, pe de o parte, şi pregătirea statelor desprinse din blocul comunist pentru democratizare şi accedere în structurile euroatlantice, pe de altă parte.

Amplificarea competiţiei pentru afirmarea unor noi centre de putere şi trecerea de la unipolaritate la multipolaritate, a schimbat nu numai percepţia despre globalizare şi regionalizare dar şi redefinirea conceptelor de securitate şi apărare, impunând noi abordări conceptuale.

Este evident că, în această perioadă, un număr limitat de ţări poate juca un rol strategic global, altele pot prezenta ambiţii regionale, dar marea majoritate este legată de interesele locale. în condiţiile amplificării şi diversificării ameninţărilor nemilitare, creşterii confruntării cu riscuri asimetrice, de la terorism şi proliferarea acestuia, la criminalitate şi trafic ilegal, graniţele politice ale strategiilor capătă noi dimensiuni şi iau forme diferite. în acest demers, nu te poţi limita la dimensiunea regională „stricto senso“ a securităţii, ci trebuie să te raportezi la un spaţiu extins, care să cuprindă atât aspectele multilaterale şi multidimensionale ale conceptului cât şi o redefinire a apărării în cadrul acestuia.

Suntem parte la definirea noilor politici regionale de securitate, prin extinderea acestora către: Europa Sud-Estică, zona Mării Negre, a Caucazului şi a Orientului Mijlociu. Prezenţa noastră pe diferite teatre

41

de operaţii şi contribuţia efectivă la soluţionarea situaţiilor de criză, din diferite zone ale lumii, atestă cu prisosinţă acest lucru.

România, ca unul din principalii furnizori şi beneficiari ai securităţii euroatlantice, va continua să se afirme ca exponent al acesteia şi va sprijini eforturile statelor din Europa Sud-Estică pentru democratizare şi integrarea în NATO, în spiritul apartenenţei regionale.

Conceptul de transformare pe care îl parcurge Alianţa Nord-Atlantică trebuie abordat cu toate implicaţiile sale strategice. Cu toţii ştim că NATO prezintă o dimensiune globală, schimbată în profunzime, în termenii unor noi tipuri de misiuni şi sarcini asumate.

în acest sens, Armata României va trebui să participe la toată gama de misiuni NATO, atât la cele de luptă, de o mare intensitate, precum şi la cele ce vizează combaterea ameninţărilor de tip asimetric. între definiţiile teoretice clasice, referitoare la război şi la pace, trebuie să ne obişnuim nu numai cu un spectru larg de misiuni de „peacekeeping“, dar şi cu conceptul „out of area“, al Alianţei. Sunt, de asemenea, implicaţii politice şi militare majore determinate de lupta împotriva terorismului şi a sprijinirii consolidării statului de drept în tinerele democraţii apărute în vâltoarea evenimentelor ultimilor ani.

Corespunzător, politica noastră de apărare trebuie să răspundă unui număr de cereri a căror semnificaţie trebuie să fie înţeleasă şi instrumentată tehnic de partea militară.

1.3.2. Necesitatea transformării în Armata României

Transformarea este un proces care trebuie să răspundă, în primul rând, nevoii de remodelare a naturii schimbătoare a cooperării şi colaborării, în condiţiile noilor combinaţii de concepte, capabilităţi şi organizaţii structurale, care exploatează avantajele naţionale faţă de ameninţările asimetrice şi permit susţinerea intereselor strategice ale naţiunii şi participarea la menţinerea şi întărirea păcii în lume.

în derularea sa, transformarea trebuie să includă două componente vitale: inovaţia şi modernizarea, pentru a menţine cultura schimbării în scopul asigurării de avantaje în competiţie specifică erei informaţionale, precum şi în scopul remodelării conducerii, educaţiei,

42

proceselor şi organizaţiilor şi al menţinerii echilibrelor organizaţionale.

Din această perspectivă, cerinţa fundamentală a transformării este continuitatea, care impune crearea şi anticiparea viitorului, relaţionând co-evoluţia conceptelor, proceselor, organizaţiilor/ structurilor şi tehnologiilor. Prin urmare, transformarea militară trebuie privită ca un proces căruia îi este subsumat un set de semnificaţii, aflate în relaţii de interdependenţă:

– Transformarea înţeleasă ca mod de adaptare – presupune remodelarea forţelor armate în conformitate cu noile caracteristici ale mediului de securitate.

– Transformarea înţeleasă ca reformă a domeniului apărării –implică modernizarea infrastructurii militare, îmbunătăţirea metodelor şi practicilor de management al resurselor pentru apărare (în special în ceea ce priveşte achiziţiile de armamente, logistică, politică de personal), reducerea mărimii forţelor, schimbarea modului de planificare prin trecerea de la planificarea bazată pe ameninţări la cea bazată pe capabilităţi.

– Transformarea înţeleasă ca efect al revoluţiei în afacerile militare – presupune adoptarea şi implementarea noilor doctrine de utilizare a forţelor armate în condiţiile dezvoltării tehnologice a armamentului şi echipamentelor militare, restructurării forţelor armate în concordanţă cu cerinţele erei informaţionale (unităţi de luptă reduse numeric, cu grad ridicat de independenţă şi mare putere de lovire), flexibilităţii ierarhiei de comandă, accentului pe capacitatea de a desfăşura operaţii în reţea şi nu pe platforme de luptă şi interoperabilităţii diferitelor categorii de forţe.

Transformarea militară implică schimbări la nivelul doctrinelor, organizării şi structurii forţelor, capabilităţilor, activităţii de informaţii, instruirii, educaţiei şi achiziţiilor, managementului personalului şi programării bugetare, care devin astfel principalele domenii de aplicare a transformării în domeniul militar.

Privită ca un proces strategic, începând cu 2005, transformarea Armatei României trebuie asociată celei de transformare a Alianţei Nord-Atlantice.

43

În acest context, obiectivul fundamental al transformării constă în a asigura capacitatea necesară Armatei României de a promova şi proteja interesele naţionale în faţa ameninţărilor curente şi a celor viitoare.

Realizarea obiectivului menţionat impune câştigarea abililităţii şi flexibilităţii de a proiecta rapid forţele şi apoi de a le susţine în orice teatru de operaţii, unde trebuie să fie în măsură să acţioneze în întregul spectru de conflicte şi misiuni: conflicte de mică intensitate; acţiuni de asistenţă umanitară; operaţii de tip Art. 5 şi non-Art. 5. Aceasta este de fapt esenţa transformării: trecerea de la o „armată de apărare“ la o „armată de stabilitate“, cu accent pe maximizarea eficienţei forţelor şi dobândirea capabilităţii de a prevede evoluţia mediului strategic şi implicit de a găsi, în timpul oportun, calea de adaptare la acestea.

Există o serie de raţiuni care impun abordarea cu prioritate a transformării Armatei României, printre care: schimbări esenţiale în tipologia războaielor; necesitatea adaptării concepţiei de ducere a operaţiilor şi a capabilităţilor armatei la noile riscuri şi ameninţări; adaptarea structurii de forţe la exigenţele noilor tehnologii; necesitatea existenţei unui timp suficient pentru implementarea schimbărilor/ transformărilor.

Armata României se va transforma gradual, în măsură să acopere toate domeniile şi să dobândească întreaga gamă de capabilităţi de care NATO are nevoie, corespunzător acţiunii întrunite şi a efortului multinaţional, în concordanţă cu filozofia conceptului „războiul bazat pe reţea“.

Procesul de transformare al Armatei României va urmări, cu prioritate, armonizarea cerinţelor naţionale cu obiectivele transformării Alianţei Nord-Atlantice, aşa cum sunt stipulate în „Documentul de bază al transformării NATO bazat pe capabilităţile facilitate de reţea“13.

1.3.3. Direcţii principale privind transformarea

Viitorul Armatei României înseamnă mobilitate, modularitate, putere de foc şi de lovire, capacitate de conducere şi coordonare, capacitate de integrare şi de susţinere şi capacitate de a participa la o

13 NNEC - NATO Network Enabled Capability Foundation Document.

44

gamă complexă de operaţii, de la cele specifice confruntărilor militare simetrice sau asimetrice până la cele de stabilitate, în sprijinul păcii, umanitare sau de reconstrucţie a unor zone.

Analiza modului în care a funcţionat armata română după 1989 evidenţiază următoarele tendinţe de evoluţie: a) modernizarea structurilor sale organizatorice; b) sporirea gradului de compatibilitate şi interoperabilitate a armatei noastre cu armatele statelor membre ale Alianţei Nord-Atlantice; c) profesionalizarea armatei; d) creşterea numărului de civili în armată; e) amplificarea flexibilităţii armatei; f) diminuarea numărului personalului militar şi a mijloacelor de luptă; g) consolidarea controlului democratic al societăţii asupra armatei; h) dezvoltarea raporturilor cu societatea civilă.

Armata, instituţie cu rol primordial în însăşi fiinţarea poporului nostru şi în funcţionarea normală a statului, a parcurs, după 1989, un vast proces de reformă. In tot acest timp, instituţia militară s-a confruntat cu probleme interne (modernizarea tehnicii de luptă, restructurarea categoriilor de forţe, buget auster, reducerea efectivelor şi a unor categorii de armament etc.), cât şi cu o gamă sporită de solicitări diverse din partea societăţii (apărarea unor obiective importante, intervenţii în cazul unor calamităţi naturale, participarea la misiuni în afara ţării etc.).

Strategia ce defineşte procesul transformării la nivel naţional abordează trei domenii: cultura militară, planificarea, transformarea capabilităţilor, iar procesele aferente se vor sprijini pe următorii patru piloni: întărirea operaţiilor întrunite, exploatarea avantajelor informaţionale, conceptul de dezvoltare şi experimentare şi dezvoltarea capabilităţilor de transformare.

Primul pilon va realiza practic atingerea obiectivelor legate de realizarea capabilităţilor de participare la întreaga gamă de misiuni ale NATO.

Cel de-al doilea pilon, EXPLOATAREA AVANTAJELOR INFORMAŢIONALE, va fundamenta strategia de transformare, bazată pe utilizarea informaţiei, anticipând necesităţile unde, când şi cum, şi vizează: creşterea capabilităţilor faţă de cererile de informaţii, creşterea capabilităţilor de apărare în domeniul informaţiilor şi

45

capabilităţilor de cercetare, observare şi recunoaştere, adaptate conceptului de reţea.

Cel de-al treilea pilon, CONCEPTUL DE EXPERIMENTARE ŞI DEZVOLTARE, presupune realizarea capabilităţii de verificare a modului în care conceptele operaţionale, structurile organizaţionale şi capabilităţile acţionale răspund provocărilor sau situaţiilor de criză.

Cel de-al patrulea pilon, DEZVOLTAREA CAPABILITĂŢILOR DE TRANSFORMARE, va viza realizarea unor mecanisme puternice de implementare a rezultatelor experimentărilor şi dezvoltării conceptelor într-un timp foarte scurt, în scopul:

– dezvoltării unor programe acţionale de transformare, de cercetare, experimentare şi instruire dedicate transformării instruirii şi educaţiei;

– transformării structurale a forţelor armate, menţinându-le sau dezvoltându-le capacităţile letale.

Transformarea la nivelul managementului apărării va presupune schimbări în patru domenii:

● identificarea/stabilirea cerinţelor/nevoilor (ca urmare a necesităţii impunerii unei perspective antreprenoriale, axată pe concepte de înalt nivel şi pe logica deciziei);

● planificarea bugetară (prin mutarea accentului, în cadrul PPBS – Sistemul de Planificare, Programare şi Bugetare – Planning, Programming and Budgeting System –, de pe programare - planificare pe adoptarea unei perspective sistemice în bugetarea militară);

● achiziţii (ca urmare a necesităţii scăderii semnificative a ciclurilor de cercetare - dezvoltare - implementare a noilor capabilităţi de luptă);

● managementul resurselor umane.

1.3.4. Corelaţia dintre obiectivele forţei şi transformare

Procesul de planificare pe obiective în cadrul NATO se desfăşoară pe baza orientării politice, realizându-se o primă identificare a cerinţelor militare NATO şi apoi determinarea obiectivelor de planificare specifice, agreate în mod colectiv, pentru naţiuni (Obiectivele Forţei NATO), cu scopul de a asigura Alianţei

46

întregul nivel al forţelor şi capabilităţilor necesare pentru întreaga gamă de misiuni. Planificarea pe obiective este parte a procesului unitar şi coerent prin care cumulul contribuţiilor naţionale vizează îndeplinirea cerinţelor Alianţei în aşa fel încât rolurile, riscurile şi responsabilităţile să fie împărţite în mod echitabil.

Prin Obiectivele Forţei, NATO solicită naţiunilor să pună la dispoziţia Alianţei forţe luptătoare, moderne din punct de vedere al capabilităţilor tehnice, cu un grad ridicat de interoperabilitate, care să poată fi dislocate într-un timp foarte scurt în teatru şi să se autosusţină în operaţii de lungă durată.

Aceste Obiective ale Forţei demonstrează modificările importante pe care le-au produs naţiunile devenite membre ale Alianţei după 1990, respectiv modificarea radicală a concepţiei de apărare a teritoriului naţional împotriva unei ameninţări. Noile obiective ale forţei, acceptate de către naţiuni, vor contribui substanţial la implementarea acestei concepţii.

Obiectivele Forţei NATO sunt orientate, în mod precis, pe capabilităţile prioritare necesare Alianţei atât cantitativ cât şi calitativ, şi iau în calcul, în mod particular, eforturile multinaţionale. Aceste obiective trebuie să realizeze o balanţă între cerinţele militare, fezabilitatea tehnică, resursele disponibile şi consideraţiile politice.

Prin natura acestora, Obiectivele Forţei se împart în două categorii:

– cele care se referă la dezvoltarea de noi capabilităţi sau dezvoltări calitative;

– cele referitoare la contribuţii specifice cu forţe.În oricare din cele două categorii, contribuţiile referitoare la

Obiectivele Forţei trebuie să se bazeze pe capabilităţi, lăsând naţiunilor posibilitatea de a decide îndeplinirea acestora.

Luate împreună, Obiectivele Forţei reprezintă mijloacele şi capabilităţile cerute de Alianţă pentru a-şi asigura capacitatea de a desfăşura întreaga gamă de misiuni stabilite, Planificarea Apărării având rolul de a asigura forţele, mijloacele şi capabilităţile necesare.

România consideră că pachetul de forţe pentru NATO răspunde cerinţelor actuale de transformare a Alianţei şi va acţiona pentru implementarea Obiectivelor Forţei, concomitent cu respectarea

47

obligaţiilor privind participarea la desfăşurarea operaţiilor curente pentru gestionarea crizelor.

1.3.5. Modalităţi concrete de realizare a corelaţiei dintre planurile de dezvoltare pe termen mediu ale Armatei României cu cerinţele de transformare stabilite de NATO

La nivel naţional, scopul primordial al transformării îl constituie adaptarea structurii Armatei României la mediul de securitate actual şi viitor, pentru asigurarea îndeplinirii angajamentelor României ca ţară membră a NATO, în rezonanţă cu fenomenele şi procesele implicate de transformarea Alianţei. Mai mult, prin acest proces, se urmăreşte ca Armata României să fie capabilă să participe la desfăşurarea întregii game de misiuni ale Alianţei.

Modalităţile concrete de realizare a corelaţiei dintre planurile de dezvoltare pe termen mediu şi asigurarea transformării Armatei României sunt:

– realizarea unei structuri responsabile cu conducerea procesului de transformare a Armatei României, care să ofere credibilitate şi competenţă, să asigure coordonarea în timp şi pe obiective a întregii structuri, să elimine birocraţia şi suprapunerea, să dispună de instrumente puternice de evaluare a desfăşurării procesului;

– elaborarea Strategiei Transformării Armatei României, care reglementează activitatea în domeniul transformării, cu accent pe: concepţia de realizare a transformării; definirea rolului şi responsabilităţilor Statului Major General şi a departamentelor în derularea procesului; stabilirea etapelor de implementare, în concordanţă cu PPBS; elaborarea conceptului întrunit de evaluare şi experimentare;

– implementarea conceptelor de întrebuinţare întrunită a categoriilor de forţe ale armatei, care trebuie să asigure realizarea unor dezvoltări şi experimentări interactive, cu recunoaşterea exactă a cerinţelor de susţinere a procesului;

– elaborarea Planului transformării Armatei României, care va include ansamblul procesului şi secvenţele fiecărei categorii de forţe ale armatei şi ale structurilor centrale. Acesta va reliefa modul în care

48

categoriile de forţe se vor transforma şi vor formula cerinţele necesare transpunerii în toate programele majore;

– dezvoltarea unor programe de cercetare - dezvoltare -experimentare în scopul sprijinirii realizării obiectivelor planului;

– evaluarea strategică a transformării prin cuprinderea acesteia în evaluările anuale ale apărării.

1.3.6. Concluzii

Derularea procesului de transformare are ca rezultat crearea de capabilităţi militare, caracterizate prin flexibilitate, viteză crescută de reacţie şi interoperabilitate (capacitatea de a desfăşura operaţii combinate la nivel strategic, operaţional şi tactic). Acestea oferă decidenţilor politico-militari oportunităţi sporite pentru îndeplinirea obiectivelor urmărite, prin crearea supremaţiei decizionale. Structurile militare nu se transformă prin ele însele, ci prin schimbarea de mentalitate şi capacitatea de adaptare la nou a profesioniştilor (militari şi civili) din cadrul acestora. Din această perspectivă, viitorul nu va aparţine, în mod obligatoriu, armatelor celor mai înzestrate din punct de vedere tehnologic, ci celor care vor fi capabile să înţeleagă, în mod adecvat, natura conflictelor şi să reacţioneze eficient în faţa acestora.

Procesul de transformare a Armatei României se desfăşoară concomitent cu cel de transformare a Alianţei, iar în coordonarea şi monitorizarea acestuia trebuie avute în vedere următoarele:

– definirea cadrului normativ de formare şi întrebuinţare a componentei de rezervă voluntare;

– adaptarea legislaţiei actuale;– realizarea unui sistem de comandă - control eficient;– realizarea, în domeniul conducerii operaţiilor, a concordanţei

dintre scopurile şi acţiunile militare propriu-zise şi mijloacele de ducere a acestora. Conflictele recente au demonstrat că ne aflăm în faţa unei noi revoluţii tehnologice în domeniul militar. Vor predomina noi tipuri de războaie care presupun conducerea unei game foarte extinse de misiuni pentru a face faţă acestui spectru de riscuri şi ameninţări;

49

– în domeniul ducerii operaţiilor o tendinţă nouă, ce se manifestă tot mai mult, este aceea de a obţine unele efecte de nivel strategic cu forţe şi mijloace specializate de valoare tactică. Capacităţile de proiectare a forţei, de manevră, dislocare şi autosusţinere îşi vor spori importanţa. în mod inerent, viitorul câmp de luptă va fi întrunit şi multidimensional, incluzând spaţiul cibernetic şi spectrul electromagnetic, precum şi elemente cosmice, aeriene, navale şi terestre.

– sprijinul logistic se află în faţa unor provocări complexe, la care trebuie să răspundă cât mai eficient şi, de asemenea, să fie în permanentă transformare pentru a se putea adapta rapid la noile condiţii, ce apar ca urmare a dezvoltării la toate nivelele erei informaţionale. Un rol important îl are resursa umană, care se află în faţa aceloraşi provocări şi care trebuie profesionalizată pe achiziţia şi prelucrarea datelor, diseminarea informaţiilor, luarea deciziei logistice şi realizarea previziunii logistice. Proiectarea noilor structuri ale forţelor logistice, prin prisma profesionalizării acestora, va regrupa aceste categorii în: forţe logistice, specializate pe diferite activităţi (pentru susţinerea forţelor dislocabile, pentru operaţii NATO), forţe logistice specializate pentru generare, coordonare şi susţinere, precum şi structuri specializate pentru pregătirea forţelor logistice;

– în domeniul instrucţiei, accentul se va pune pe întocmirea şi selectarea Listei cu Cerinţele Esenţiale ale Misiunii la fiecare structură, care să permită comandanţilor să definească acele sarcini de instruire care integrează elementele de pregătire şi ducere a luptei (cercetarea, manevra de forţe şi mijloace, sprijinul cu foc, apărarea aeriană, mobilitatea/ contramobilitatea/menţinerea capacităţii de luptă sprijinul logistic, comanda şi controlul), cărora li se acordă prioritate pentru alocarea resurselor financiare şi materiale (muniţie, baze de antrenament şi instruire, simulatoare) şi li se acordă o atenţie deosebită pe timpul evaluărilor executate de eşaloanele superioare;

– în domeniul educaţional, catedrele de specialitate din Universitatea Naţională de Apărare, academiile categoriilor de forţe ale armatei şi şcolile de aplicaţii trebuie să-şi intensifice eforturile pentru crearea conceptelor şi doctrinelor, adaptarea programelor de

50

învăţământ pentru implementarea rapidă, la nivelul acestora, a noii revoluţii din domeniul acţiunilor militare.

O trăsătură definitorie a stării actuale a Armatei României este considerată a fi dezvoltarea procesului de profesionalizare concomitent cu derularea unei veritabile reforme doctrinare şi procedurale. Aceste procese sunt iniţiate, conduse, desfăşurate şi susţinute de oameni cu viziuni moderne, bine pregătiţi şi animaţi de un veritabil spirit de învingători.

Se promovează o nouă concepţie de formare a cadrelor militare determinată de implicaţiile aderării la structurile Alianţei Nord-Atlantice. Ea este menită să asigure atât atingerea standardelor de operativitate specifice, cât şi evaluarea nivelului de pregătire realizat după principii şi criterii comune tuturor membrilor.

Până acum s-au făcut paşi importanţi în sensul transformării resursei umane în conformitate cu cerinţele Alianţei, concretizate în rezultatele deosebite obţinute de participanţii români în cadrul activităţilor comune cu state membre ale NATO. însă, merită subliniat faptul că în cadrul reformei componentei umane, se prefigurează un nou obiectiv, acela de înţelegere şi acceptare a principiului schimbării permanente, iar ulterior, transformarea sa într-un mod de viaţă.

1.4. Noile misiuni ale forţelor armate

Misiunile armatei nu sunt ceva static, un dat imuabil, un complex de roluri şi sarcini stabilite odată pentru totdeauna, ci, o realitate aflată într-o continuă schimbare, mişcare, transformare, în deplin acord cu o serie de determinări interne şi externe, exprimate printr-o serie de factori sociali, economici, politici, militari, psihosociali, culturali, de sorginte naţională şi internaţională, aflaţi în interacţiune şi interconexiune.

1.4.1. Determinări sociale ale misiunilor armatei

Armata, ca instituţie socială are de executat o serie de misiuni, atât în ţară, cât şi în afara acesteia.

51

Orice misiune are, printre alte determinări, şi una de natură socială. Aceasta rezultă din nevoia pe care o resimte orice formaţiune statală de a-şi înfiinţa şi menţine o instituţie adecvată care să o apere împotriva oricărei agresiuni militare externe, dar şi să garanteze ordinea publică internă, siguranţa şi securitatea cetăţenilor etc. într-un fel, determinarea socială este expresia nevoii pe care o resimt cetăţenii de a se şti în siguranţă, de a putea trăi şi munci în linişte şi deplină securitate individuală şi naţională. De aici decurge şi modul în care sunt formulate, din perspectivă socială, misiunile armatei.

Determinarea poate fi considerată o rezultantă a acţiunii concertate a factorilor de natură socială care atestă necesitatea existenţei armatei ca instituţie a statului. Printre aceştia un loc important îl deţin următorii: consensul naţional privind rolul armatei în societate; funcţiile sociale ale instituţiei militare; atitudinea socială faţă de armată, apărarea ţării şi executarea serviciului militar. Consensul naţional faţă de problemele generale ale societăţii (interese naţionale vitale, securitate naţională, aderarea la alianţe politico-militare, politico-economice etc.) şi faţă de armată, exercită o influenţă semnificativă asupra misiunilor ce revin instituţiei militare.

În general, armata este văzută de majoritatea populaţiei ţării ca o instituţie utilă şi legitimă social, căreia îi revin o serie de răspunderi. Sondajele de opinie, efectuate la nivel naţional, relevă că persoanele chestionate sunt de acord că armata are un rol important în societatea românească actuală. Acest rol se referă, de fapt, la o serie de misiuni pe care societatea le încredinţează instituţiei militare, atât cu caracter permanent, cât şi potrivit unor solicitări ad-hoc, generate de alterări ale mediului de securitate, datorate apariţiei unor pericole şi ameninţări concrete, la nivel naţional, zonal, regional sau global sau în urma producerii unor dezastre naturale sau industriale.

Funcţiile sociale pe care armata le îndeplineşte în societate reprezintă un alt factor social cu rol determinant al misiunilor armatei. Datele oferite de sondajul de opinie intitulat „L’opinion publique et l’Europe de la Defense“ afirmă că instituţia militară are menirea, printre altele, de a:

1. pregăti tinerii pentru viaţă, obişnuindu-i cu disciplina, cu ordinea etc. Practic, tinerii învaţă în armată să se conformeze liber,

52

voluntar şi conştient unui set de norme şi reguli specifice activităţii şi vieţii militare, dar cu urmări pozitive pentru conduita viitoare a acestora. Însuşindu-şi aceste norme şi reguli, de fapt, tinerii militari asimilează premisele unor valori acceptate social, pe temeiul cărora, mai întâi, îşi formează şi, apoi, îşi consolidează un comportament în deplin consens cu modelul cerut de societate. Obedienţa, înţeleasă ca supunere conştientă şi voluntară a tinerilor faţă de normele şi regulile vieţii şi activităţii militare răspunde nevoii sociale de conduită ordonată şi disciplinată, precum şi exigenţelor diviziunii sociale a muncii. Odată conştientizat şi interiorizat un astfel de mod de comportare, acesta se va regăsi şi în conduita tânărului după încheierea serviciului militar;

2. transmite tinerilor o serie de valori tradiţionale ale poporului român. Activităţile instructiv-educative la care tinerii iau parte pe timpul serviciului militar, precum şi misiunile de luptă îndeplinite pe diferite teatre de operaţii îi ajută să asimileze şi să interiorizeze valori tradiţionale ale poporului român. Printre acestea un loc important îl ocupă: cinstea, onoarea, mândria de a fi român, dreptatea, disciplina, loialitatea, răspunderea. în acest mod, tinerii îşi formează şi îşi întăresc convingerile cu privire la succesul în viaţă, în profesie etc. prin afişarea constantă a unei conduite dezirabile social;

3. contribui la socializarea şi maturizarea tinerilor. Procesul de socializare pe care tinerii l-au început în familie şi şcoală (aşa-numita socializare primară) este continuat în armată. Aici, ei învaţă, conştientizează, interiorizează şi integrează în structura personalităţii lor elemente socio-culturale esenţiale pe baza cărora să poată acţiona coerent în cadrul societăţii umane ai căror membri sunt. Aceste elemente socio-culturale pot fi descrise ca: a) sisteme de nevoi şi aspiraţii, adică un complex de scopuri actuale sau viitoare spre care acţiunea umană individuală sau colectivă urmează să se îndrepte; b) modele de acţiune/comportament pentru realizarea anumitor scopuri.

Altfel spus, tinerii îşi intră adecvat în rolul de militar şi îndeplinesc toate cerinţele ce derivă din actualul lor statut de membrii ai unei structuri militare. în acest cadru, tinerii învaţă să rezolve o serie de sarcini diverse ca natură şi conţinut, în mod independent şi/sau în grup. Astfel, ei îşi formează deprinderi, priceperi şi abilităţi

53

să deservească tehnica de luptă şi să folosească armamentul din dotare, să soluţioneze probleme de ordin administrativ-gospodăresc, să acorde primul ajutor cuiva în situaţii de criză, să se orienteze adecvat în condiţii de stres, îşi formează şi dezvoltă rezistenţa fizică şi psihică etc.; c) norme şi valori sociale, adică produse culturale ce orientează şi vor orienta activitatea individului, de regulă, prin prescripţie. Astfel, ei învaţă şi îşi formează deprinderi, priceperi şi abilităţi privind lucrul în echipă, asumarea răspunderii pentru faptele lor, devin ordonaţi, disciplinaţi şi loiali instituţiei militare şi grupului de apartenenţă;

4. ajuta la integrarea tinerilor în societate. „Integrarea socială reprezintă principiul activ şi, în acelaşi timp, o dimensiune esenţială a socializării prin intermediul căreia are loc asimilarea şi transmiterea reciprocă a unor valori cu scopul de a spori gradul de eficienţă şi de coeziune socială a grupurilor sociale“.

Pe întreaga durată a serviciului militar tinerii asimilează valori (specifice mediului militar şi comune oricărei societăţi democratice), norme şi reguli care le va modela comportamentul, atât din punct de vedere psihosocial (consens, conformitate, solidaritate, eficacitate, tradiţii etc.), cât şi profesional. Toate aceste acumulări le va permite, la trecerea în rezervă, o mai facilă integrare în mediul social civil.

Datorită cunoştinţelor acumulate şi a deprinderilor formate, tinerii, la terminarea stagiului militar, ştiu să se comporte potrivit normelor şi valorilor acceptate de societate, au o conduită disciplinată, sunt ordonaţi şi loiali, cinstiţi şi responsabili ceea ce constituie premise serioase ale integrării în grupul de muncă, în special, dar şi în alte grupuri (de prieteni, de vecini etc.). îndeplinirea acestor funcţii sociale acţionează direct asupra conţinutului calitativ al misiunii armatei de apărare a teritoriului naţional, a suveranităţii şi independenţei ţării.

Dacă tinerii militari sunt formaţi şi educaţi potrivit exigenţelor funcţiilor sociale atunci ei vor fi în măsură să execute toate sarcinile primite pe linia apărării ţării sau să participe la apărarea colectivă, conform normelor Alianţei Nord-Atlantice.

54

În cel de al doilea caz, este evident că vor participa numai cei care vor opta pentru profesia de militar angajat pe bază de contract sau pentru a deveni cadre militare active.

Atitudinea populaţiei faţă de armată şi serviciul militar constituie un alt factor social cu rol determinant al misiunilor armatei. La noi, dar şi în ţările membre ale NATO şi UE, populaţia are o atitudine favorabilă atât faţă de armată ca instituţie a statului, cât şi de executarea serviciului militar, mai precis de alegerea profesiei militare ca ocupaţie de bază pentru o perioadă determinată sau nu de timp.

În studiile amintite anterior, armata este apreciată ca fiind cea care garantează şi, totodată, simbolizează unitatea ţării, tradiţiile acesteia. Prin urmare, armata, ca instituţie a statului, este valorizată pozitiv de către majoritatea populaţiei. De fapt, opinia generală este că armata reprezintă o instituţie absolut necesară într-o societate umană, date fiind actualele pericole şi ameninţări la adresa securităţii naţionale, a persoanelor în calitatea lor de cetăţeni ai statului.

Într-un fel şi într-o anumită măsură, această atitudine reflectă o apreciere puternic favorabilă de către populaţie a serviciului militar şi implicit a profesiei militare.

1.4.2. Cadrul legislativ. Adaptarea la cerinţele NATO

Principalele acte normative care asigură în prezent organizarea şi funcţionarea sistemului militar sunt:

■ Legea nr. 45/1994 privind apărarea naţională, cu modificările şi completările ulterioare.

■ Legea nr. 46/1996 privind pregătirea populaţiei pentru apărare, cu modificările şi completările ulterioare.

■ Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare.

■ Hotărârea Guvernului nr. 618/1997 privind modul de executare a serviciului militar alternativ;

■ Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă.

■ Legea nr. 195/2000 privind constituirea şi organizarea clerului militar;

55

■ Legea nr. 164/2001 privind pensiile militare.■ Legea nr. 257/2001 privind modul de acţiune împotriva

aeronavelor care utilizează neautorizat spaţiul aerian al României.■ Hotărârea Guvernului nr. 582/2001 pentru aprobarea „Ghidului

Carierei Militare“.■ Legea nr. 182/2002 privind informaţiile clasificate.■ Legea nr. 477/2003 privind pregătirea economiei naţionale şi a

teritoriului pentru apărare.■ Hotărârea Guvernului nr. 172/2003 privind adaptări

instituţionale în perspectiva aderării României la NATO.■ Legea nr. 22/2004 pentru aderarea României la Tratatul

Atlanticului de Nord, semnat la Washington la 4 aprilie 1949.■ Legea nr. 42/2004 privind participarea forţelor armate la

misiuni în afara teritoriului statului român.Până la obţinerea statutului de membru al NATO, în calitate de

stat partener, România a adoptat o serie de acte normative, în vederea realizării interoperabilităţii, dintre care cele mai relevante sunt:

■ Legea nr. 23/1996 privind ratificarea Acordului dintre statele părţi la Tratatul Atlanticului de Nord şi celelalte state participante la Parteneriatul pentru Pace cu privire la statutul forţelor lor, încheiat la Bruxelles, la 19 iunie 1995.

■ Legea nr. 61/2000 privind aplicarea Acordului dintre statele părţi la Tratatul Atlanticului de Nord şi celelalte state participante la Parteneriatul pentru Pace cu privire la statutul forţelor lor, încheiat la Bruxelles, la 19 iunie 1995.

■ Legea nr. 153/2000 privind ratificarea Protocolului Adiţional Suplimentar la Acordul dintre statele părţi la Tratatul Atlanticului de Nord şi celelalte state participante la Parteneriatul pentru Pace cu privire la statutul forţelor lor, încheiat la Bruxelles, la 19 decembrie 1995.

■ Legea nr. 681/2001 privind ratificarea Acordului de Securitate între Guvernul României şi Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord.

■ Legea nr. 260/2002 privind ratificarea Acordului între România şi Statele Unite ale Americii privind statutul forţelor Statelor Unite în România, semnat la 30 ianuarie 2001 la Washington.

56

În cadrul procesului de armonizare legislativă în conformitate cu statutul de membru al NATO, sunt în curs de pregătire o serie de reglementări sau amendamente aduse cadrului normativ existent care vizează domenii precum:

■ sistemul naţional de management al crizelor – va permite înfiinţarea unui sistem unitar, destinat să asigure resursele umane, materiale şi financiare, precum şi reglementarea pregătirii şi acţiunii autorităţilor publice, persoanelor fizice şi juridice, în scopul prevenirii şi gestionării crizelor;

■ îmbunătăţirea reglementării regimului stării de asediu şi al stării de urgenţă – va asigura armonizarea prevederilor cu cele existente în statele membre ale NATO şi va genera cadrul adecvat pentru o reacţie rapidă în caz de ameninţare, precum şi pentru măsuri eficiente post-criză;

■ pregătirea populaţiei pentru apărare – urmăreşte armonizarea cadrului legislativ cu cel al statelor membre ale Alianţei;

■ pregătirea economiei naţionale şi a teritoriului pentru apărare – va face trecerea de la un sistem centralizat, bazat pe autoritate, la îmbinarea dintre cerinţele unei planificări centralizate şi cele ale asigurării resurselor de apărare în condiţiile economiei de piaţă.

Noua Lege fundamentală a României, aprobată prin referendum în 18-19 octombrie 2003, oferă oportunitatea revizuirii legislaţiei interne referitoare la forţele armate în ceea ce priveşte profesionalizarea completă a acestora, precum şi participarea României la apărarea colectivă în cadrul NATO şi operaţii de răspuns la crize. în acest context, noua Constituţie a României creează un cadru mai clar definit de gestionare a fenomenului militar, asigurând sprijinul pentru îndeplinirea obiectivelor de reformă.

1.4.3. Misiunile Armatei României

În sens larg, prin misiune a armatei, se înţelege ansamblul de activităţi şi acţiuni diverse, ca natură şi conţinut (concepţie, organizare, conducere, desfăşurare, învăţământ – exerciţii, antrenamente, aplicaţii tactice, trageri de luptă etc.), reglementate juridic (legi, hotărâri de guvern, ordine ale ministrului apărării

57

naţionale, dispoziţii, instrucţiuni, regulamente), organizate, conduse şi derulate în cadrul instituţiei militare, în calitatea sa de componentă importantă a statului de drept, în vederea îndeplinirii obiectivelor şi scopurilor legale stabilite de societate.

În sens restrâns, misiunea armatei constituie un mesaj, de regulă, scris, adresat de o structură ierarhică superioară uneia subordonate pentru a declanşa o acţiune, în mod obligatoriu şi necondiţionat, precum şi întemeiat legal. Sub aspect juridic, îndeplinirea sa „ad literam“ absolvă de orice răspundere pe executant (persoană, grup uman sau structură militară), pentru efectele produse. De asemenea, prin acest termen (misiune) se poate înţelege şi „exprimarea clară şi precisă a acţiunii ce urmează a fi îndeplinită şi a scopului urmărit“.

Misiunile armatei definesc rolul şi statusul instituţiei militare în statul de drept. Din punct de vedere psihosocial, prin rolul armatei se înţelege totalitatea aşteptărilor pe care le are faţă de aceasta populaţia, societatea în întregul său, celelalte instituţii ale statului cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale şi apărării ţării. în principal, aşteptările celor menţionaţi faţă de armată se pot rezuma astfel:

a) armata este un subsistem al sistemului social general, o componentă importantă a naţiunii;

b) instituţia militară recunoaşte şi acceptă controlul civil democratic al societăţii asupra sa, sub toate aspectele şi în toate domeniile de activitate;

c) militarii respectă autorităţile civile şi cooperează cu acestea;d) armata este neutră politic, în sensul că ea serveşte interesele

naţionale, fără a se amesteca în jocul politic, specific democraţiei;e) armata îşi îndeplineşte, întotdeauna şi necondiţionat, toate

misiunile legale încredinţate de organele abilitate ale statului.Prin statusul armatei se înţelege totalitatea obligaţiilor pe care le

are instituţia militară faţă de celelalte componente ale societăţii (populaţie, instituţii ale statului, societatea politică, societatea civilă). Altfel spus, statusul armatei înseamnă, în principal, următoarele:

● recunoaşterea faptului că armata constituie un instrument legitim al garantării democraţiei constituţionale;

● societatea finanţează şi respectă rolul, misiunile şi gestiunea internă a instituţiei militare;

58

● existenţa civililor în structurile de conducere ale instituţiei militare, ca o formă a controlului democratic al societăţii asupra armatei;

● societatea se va implica activ în tot ceea ce presupune securitatea naţională şi apărarea ţării.

Misiunile armatei se pot considera ca un mandat încredinţat instituţiei militare de către societate, în general, şi de către instituţiile statului abilitate, prin lege, să facă acest lucru, în special. Mandatul se referă la: principalele competenţe ale armatei, atât în domeniul securităţii şi apărării ţării, cât şi al promovării intereselor naţionale, oriunde în lume; obligaţiile pe care România şi le-a asumat, prin tratate şi convenţii internaţionale în ceea ce priveşte securitatea zonală, regională şi globală. Totodată, misiunile armatei se cer înţelese şi văzute ca sarcini permanente, generale, speciale şi ocazionale, justificate legal, pe care instituţia militară le poate primi de la cei abilitaţi să i le încredinţeze spre a le îndeplini, oportun, în mod obligatoriu şi necondiţionat. De asemenea, misiunile armatei se impun a fi percepute, atât de către personalul acesteia, cât şi de ceilalţi membri ai societăţii, ca parametri juridici şi funcţionali ai existenţei şi activităţii specifice instituţiei militare. în acelaşi timp, misiunile armatei se pot vedea ca un răspuns concret, adecvat şi flexibil al acesteia la promovarea şi apărarea intereselor naţionale, atât în interiorul ţării, cât şi în afara acestuia. în plus, misiunile armatei reprezintă posibile criterii de evaluare a gradului de îndeplinire a rolului încredinţat acesteia de către societate. în acelaşi timp, misiunile armatei pot fi interpretate ca fiind:

– expresia concordanţei dintre necesitatea existenţei instituţiei militare şi costurile sociale ale menţinerii sale în activitate;

– reflectarea modului în care instituţia militară răspunde provocărilor mediului de securitate intern şi extern;

– indicatorul utilităţii sociale a instituţiei militare;– dovada funcţionării adecvate a instituţiei militare. Misiunile

armatei constituie, totodată, o modalitate de relaţionareÎntre ea, în calitate de subsistem şi societate, ca sistem general,

precum şi cu celelalte instituţii ale statului cu atribuţii în domeniile securităţii naţionale şi apărării ţării. în acest sens, ele se pot percepe şi

59

ca fiind o relaţie ierarhică dintre societate, prin subsistemele sale abilitate, şi instituţia militară.

Pe această cale societatea dezvoltă raporturi de autoritate cu armata, ceea ce semnifică subordonarea strictă a acesteia faţă de organele statale abilitate să-i ceară respectarea riguroasă a obligaţiilor stabilite legal. De asemenea, misiunile armatei se pot concepe ca fiind o comandă socială legală pe care instituţia militară o primeşte în statul de drept din partea societăţii, a cărei componentă intrinsecă este.

Pe de o parte, această comandă socială este formulată în Constituţia ţării şi în alte legi juridice referitoare la apărarea şi securitatea naţională şi, pe de altă parte, prin alte acte normative (legi, directive, ordine), emise de cei în drept (Parlament, Guvern) numai pentru o anumită perioadă de timp şi într-o situaţie anume. în acelaşi timp, misiunile armatei pot fi socotite drept esenţa existenţei şi funcţionării acesteia în societate. De aici, necesitatea definirii lor cât mai exacte, cât mai riguros posibil şi în deplină concordanţă cu interesele naţionale, precum şi cu obligaţiile asumate de statul român pe plan extern. Este evident faptul că Armata României primeşte şi va primi, întotdeauna, misiuni, de la cei în drept, în scopul servirii intereselor ţării şi care au susţinere legală, atât în legislaţia internă, cât şi în cea internaţională.

În fine, misiunile armatei se pot vedea ca scopuri asumate explicit de către aceasta şi recunoscute social. Prin urmare, misiunile armatei reprezintă un complex de activităţi şi acţiuni legale încredinţate acesteia de către societate, prin instituţiile abilitate ale statului, cu scopul de a apăra şi promova, consecvent şi sistematic, oriunde în lume, interesele naţionale şi pentru a-şi îndeplini obligaţiile internaţionale referitoare la securitate şi pace asumate, în mod voluntar, liber şi conştient, de către ţara noastră, cu respectarea normelor de drept intern şi internaţional.

Conform prevederilor Constituţiei, ale Strategiei naţionale de securitate şi ale Strategiei militare ale României, misiunea fundamentală a Armatei României constă în apărarea intereselor naţionale ale României, în condiţiile democraţiei constituţionale şi ale controlului democratic şi civil asupra forţelor armate. Armata trebuie

60

să fie pregătită să prevină, să descurajeze şi să contracareze o eventuală agresiune armată împotriva României şi a aliaţilor săi.

Misiunile Armatei României sunt:1. contribuţia la securitatea României pe timp de pace. în acest

sens, Forţele Armatei României vor fi în măsură să: controleze şi să apere spaţiul aerian; asigure integritatea apelor maritime teritoriale, zonelor contiguă şi economică exclusivă; culeagă date şi informaţii din domeniul apărării şi să le pună la dispoziţia factorilor de decizie; extragă şi evacueze cetăţenii români din străinătate, a căror viaţă este în pericol, în cazul în care aplicarea măsurilor de intervenţie cu mijloace non-militare este insuficientă; asigure securitatea facilităţilor, transporturilor şi comunicaţiilor militare; asigure serviciile de ceremonie, protecţie şi protocol;

2. apărarea României şi a aliaţilor săi. în cazul unei agresiuni armate, Armata României acţionează pentru respingerea acesteia, sprijinind şi beneficiind de sprijin din partea aliaţilor, în cadrul apărării colective a NATO, în baza Tratatului de la Washington.

3. promovarea stabilităţii regionale şi globale, inclusiv prin utilizarea diplomaţiei apărării. Armata României participă la: operaţii de răspuns la crize conduse de NATO, UE, OSCE şi ONU; operaţii de asistenţă umanitară, căutare-salvare şi de înlăturare a efectelor dezastrelor, individual sau în cadrul unor formaţiuni multinaţionale; operaţii, alături de alte state, pentru a sprijini aliaţii şi partenerii în lupta împotriva terorismului şi pentru asigurarea stabilităţii internaţionale; iniţiative de cooperare în domeniul apărării şi la implementarea măsurilor de creştere a încrederii şi stabilităţii; oferirea asistenţei militare şi sprijinului prin acţiuni de cooperare bilaterală şi multilaterală cu statele aliate, precum şi cu alte state, inclusiv prin oferte de instruire şi învăţământ în facilităţi de pe teritoriul naţional, donaţii de echipamente şi altele; eforturile naţionale şi internaţionale de control al armamentelor şi de combatere a proliferării armelor de distrugere în masă. România va contribui la aceste operaţii cu contingente naţionale sau contingente în cadrul formaţiunilor multinaţionale şi iniţiativelor regionale;

4. sprijinirea instituţiilor statului şi a autorităţilor locale în caz de urgenţe civile. Acest sprijin se materializează prin: participarea cu

61

forţe şi suport logistic pentru limitarea şi înlăturarea efectelor dezastrelor, la solicitarea autorităţilor civile; oferirea de asistenţă şi ajutor în caz de accident chimic, biologic, nuclear sau radiologie; misiuni de căutare şi salvare în sprijinul populaţiei civile, în funcţie de resursele disponibile, complementar şi în coordonare cu alte instituţii responsabile.

1.5. Organizarea instituţiei militare în societatea românească

Sistemul naţional de apărare cuprinde: conducerea, forţele, resursele şi infrastructura teritorială.

1.5.1. Structura de conducere

Conducerea activităţilor destinate apărării naţionale este de competenţa autorităţilor publice constituţionale ale statului român. Potrivit prevederilor Art.7 din Legea nr. 45/1994 privind apărarea naţională a României, „conducerea sistemului naţional de apărare (...) se realizează de către:

■ Parlament.■ Preşedintele României.■ Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.■ Guvernul României.■ Ministerul Apărării Naţionale.■ Autorităţile administraţiei publice cu atribuţii în domeniul

apărării naţionale“.Parlamentul aprobă, prin lege organică, structura sistemului

militar, pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare, precum şi statutul militarilor de profesie. Adoptă Strategia de securitate naţională a României, aprobă Carta Albă a apărării, aprobă lista programelor de constituire, modernizare şi pregătire a Armatei României.

Preşedintele este, potrivit prevederilor Constituţiei României, comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. în acest cadru, preşedintele stabileşte principalele obiective şi direcţii de acţiune pentru asigurarea securităţii naţionale, prin elaborarea Strategiei de securitate naţională a

62

României. Trimiterea forţelor armate în afara teritoriului statului român în misiuni de apărare colectivă, în sprijinul păcii, de asistenţă umanitară şi tip coaliţie se aprobă, la propunerea prim-ministrului, de către Preşedintele României, după consultarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Preşedintele României informează Parlamentul despre decizie în termen de 5 zile de la luarea acesteia, iar dacă Parlamentul este în vacanţă, la începerea sesiunii ordinare sau extraordinare, după caz. în situaţia în care trimiterea forţelor armate în afara teritoriului statului român în misiuni în sprijinul păcii şi tip coaliţie nu se face în baza unui tratat internaţional la care România este parte, Preşedintele României solicită încuviinţarea Parlamentului. Preşedintele României poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate. în caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce la cunoştinţa Parlamentului.

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării coordonează aplicarea unitară a acţiunilor întreprinse de Guvern, de ministere şi alte instituţii publice cu atribuţii în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei. De asemenea, aprobă structura de forţe a Armatei României, precum şi planurile de reformă ale acesteia.

Guvernul asigură implementarea propriu-zisă a politicii de securitate şi de apărare a României.

în acest sens, el se preocupă pentru integrarea acţiunilor şi măsurilor concrete de asigurare a securităţii naţionale şi coordonarea principalelor procese în desfăşurare – pregătirea pentru aderarea la UE, reforma administrativă, reforma forţelor armate etc. Este responsabil de gestionarea sistemului naţional de management al crizelor, elaborează Carta Albă a securităţii şi apărării naţionale şi aprobă Strategia militară a României. Guvernul informează preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului despre situaţia forţelor armate aflate în misiune în afara teritoriului statului român, trimestrial sau de câte ori este nevoie. Trimiterea forţelor armate în afara teritoriului statului român la exerciţii comune se aprobă de către prim-ministru, la propunerea ministrului apărării naţionale.

Ministerul Apărării Naţionale este instituţia de specialitate a administraţiei publice centrale, responsabilă cu implementarea politicii

63

de apărare a României şi conducerea activităţii în domeniul apărării naţionale. Contribuie la elaborarea principalelor documente de planificare a apărării la nivel naţional şi elaborează şi supune spre aprobare Strategia militară a României. Conducerea ministerului se exercită de către ministrul apărării naţionale, care răspunde în faţa Parlamentului, a Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării pentru aplicarea politicii de securitate naţională în sectorul militar şi alocarea resurselor pentru îndeplinirea obiectivelor în acest domeniu. Participarea la misiuni individuale sau ceremoniale în afara teritoriului statului român se aprobă de ministrul apărării naţionale.

Pentru conducerea acţiunilor militare la nivel strategic se înfiinţează, pe timp de război, Comandamentul Militar Strategic, subordonat direct Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.

1.5.2. Organizarea armatei

Armata este componenta de bază a forţelor armate, care asigură, pe timp de pace şi la război, integrarea într-o concepţie unitară a activităţilor tuturor forţelor participante la acţiunile de apărare a ţării.

Armata are în structura sa: organele centrale ale Ministerului Apărării Naţionale, categoriile de forţe ale armatei şi organele militare teritoriale.

Organele centrale ale Ministerului Apărării Naţionale sunt: Departamentul pentru Integrare Euroatlantică şi Politică de Apărare, Departamentul pentru Relaţii cu Parlamentul, Armonizare Legislativă şi Relaţii Publice, Departamentul pentru Armamente, Statul Major General, direcţii şi secţii de specialitate. Categoriile de forţe ale armatei sunt: forţele terestre, forţele aeriene şi forţele navale. Ele au în compunere state majore, comandamente de armă, comandamente operaţionale, mari unităţi şi unităţi luptătoare, de învăţământ şi de instrucţie, precum şi unităţi de logistică. În scopul îmbunătăţirii şi armonizării relaţiilor dintre structurile Ministerului Apărării Naţionale s-au creat grupuri de lucru, comitete şi subcomitete pentru coordonarea reformei şi integrării în NATO. De asemenea, sub conducerea ministrului apărării naţionale funcţionează Consiliul de Planificare a Apărării, pentru stabilirea priorităţilor privind planificarea şi alocarea resurselor Ministerului Apărării Naţionale.

64

CAPITOLUL 2RELAŢIILE CIVIL-MILITARE ÎN SOCIETĂŢILE

DEMOCRATICE

Dezvoltarea relaţiilor civil-militare, şi în special controlul civil, democratic asupra forţelor armate, sunt remarcabile în ţările din Europa de Est.

La începutul anilor ’90, civilii şi militarii au înţeles ce trebuiau „să facă“, dar puţini dintre aceştia ştiau cum „să facă“. într-un interval de timp, relativ scurt, au fost stabilite principalele proceduri constituţionale şi principalele capacităţi instituţionale pentru desfăşurarea relaţiilor civil-militare democratice. In prezent, atât civilii cât şi militarii înţeleg mai bine rolul, funcţiile şi procedurile relaţiilor civil-militare democratice.

2.1. Aspecte teoretice ale conceptului relaţii civil-militare

Relaţiile civil-militare se referă în general la interacţiunile dintre forţele armate ca instituţii şi sectoarele societăţii din care fac parte.

În termenii unei definiţii generale, relaţiile civil-militare democratice reprezintă gestionarea eficientă a securităţii, bazată pe principiile democraţiei, precum şi a agenţiilor guvernamentale asociate acestui domeniu.

În general, relaţiile civil-militare se concentrează asupra distribuţiei relative de putere între guvern şi forţele armate ale unei ţări. Acestea implică, după cum notează recent un specialist, un proces în care controlul civil se măsoară şi se evaluează cântărind „influenţa relativă a militarilor şi a oficialităţilor civile în luarea deciziilor de stat referitoare la război, securitate internă, apărare şi politică militară (adică, forma, dimensiunea şi procedurile de operare ale armatei)“. Relaţiile civil-militare există şi se dezvoltă în contextul unor anumite sisteme politice.

Odată create formele relaţiilor civil-militare democratice, problema care se pune în continuare este de a da substanţă acestor forme.

65

Deşi controlul civil asupra armatei, ca aspect al democraţiei, a atras atenţia politicienilor în întreaga lume, este dificil de realizat şi de menţinut. Literatura referitoare la relaţiile civil-militare, din cele mai dezvoltate naţiuni, consideră forţele armate ca instituţii îndreptate spre apărarea statului împotriva ameninţărilor externe. Mai mult, controlul instituţiilor militare care este plasat în sectorul executiv, reprezintă un simbol al „contractului“ dintre oficialii aleşi şi electorat. Existenţa în stat a unei instituţii a cărei principală preocupare constă în prioritatea asupra violenţei reprezintă una din cele mai importante funcţii ale unei democraţii. Una din trăsăturile fundamentale ale societăţii româneşti după 1989 o constituie fundamentarea şi consolidarea relaţiilor civil-militare şi în principal controlul democratic al societăţii asupra armatei.

Calitatea de membru al NATO şi al UE reprezintă un prerogativ al statelor, iar problemele care se pun în discuţie nu se referă numai la armată sau guvern. De aceea, în perioada de după Războiul Rece, a transformării Alianţei, elementul civil a devenit tot atât de important ca şi cel militar.

Dimensiunile, calitatea, natura, formele de manifestare şi tendinţele de evoluţie a raporturilor armată - societate, în ceea ce priveşte realitatea socială românească, pune în evidenţă existenţa următoarelor caracteristici:

diversitatea raporturilor societate-armată. Astfel, există raporturi economice, juridice, culturale, ştiinţifice, educaţionale, etice etc.

Raporturile economice particularizează legăturile materiale ce se stabilesc între armată, ca instituţie a statului român, învestită cu misiunea de a apăra suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a ţării şi societate, ca sursă a asigurării necesităţilor umane, materiale, financiare, tehnologice, informaţionale şi de altă natură, care vor fi alocate de statul român pentru pregătirea apărării armate a ţării.

Ele determină calitativ şi cantitativ compunerea şi pregătirea forţelor, dotarea lor cu tehnica de luptă necesară.

Raporturile juridice reflectă caracterul legal al relaţiilor instituţionalizate între armată şi societate. A fost creat un sistem de pârghii constituţionale şi legale care asigură controlul democratic civil

66

asupra forţelor armate şi se continuă armonizarea cadrului legislativ naţional din domeniul apărării cu cel existent în ţările membre ale NATO şi ale UE. Există astfel, o nouă orientare în legislaţia specifică armatei, prin care este reglementată poziţia armatei în societate şi, de asemenea, poziţia cetăţeanului, a societăţii faţă de armată.

Noua concepţie a poziţiei armatei în statul român cuprinde prevederea legală privind acordarea dreptului de conducere a armatei unui ministru civil, însărcinarea armatei cu puterea executivă, aceasta îndeplinind un serviciu public administrativ, şi supunerea unui control parlamentar instituţional şi foarte consolidat.

Parlamentul execută prin intermediul bugetului, controlul civil esenţial asupra organismului militar. între pârghiile de acţiune parlamentară se înscriu: solicitarea de informări, documentare, rapoarte privind starea armatei, interpelări adresate ministrului apărării naţionale, audieri în cadrul comisiilor de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională a responsabililor militari, întâlniri periodice cu agenda prestabilită ale acestor comisii cu şefi militari.

Funcţiile îndeplinite de Preşedintele României, de Comandant al Forţelor Armate şi de Preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, prezenţa unor activităţi care privesc armata în ansamblul atribuţiilor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, Guvernului României, Curţii Constituţionale şi Curţii de Conturi exprimă manifestarea controlului democratic asupra forţelor armate.

De asemenea, există şi alte modalităţi specifice: un număr important de specialişti civili militari desfăşoară activităţi în armată, ocupând funcţii importante (secretarul de stat pentru politica de apărare, secretarul de stat pentru relaţia cu Parlamentul, secretarul general al Ministerului Apărării Naţionale, consilieri, directori sau directori adjuncţi ai direcţiilor centrale ale Ministerului Apărării Naţionale sunt personalităţi civile).

La urma urmei, controlul civil asupra forţelor armate nu înseamnă doar faptul că la conducerea unor sectoare importante din domeniul apărării trebuie să se afle civili, ci şi că societatea civilă şi comunitatea academică pot să dezbată, împreună cu funcţionarii statului, raţiunile de existenţă şi funcţionare a aparatului militar.

67

În democraţiile mature, deciziile din domeniul politicii de securitate naţională implică participarea profesioniştilor civili şi militari, a organizaţiilor neguvernamentale şi a altor grupuri de elită (think-tanck) cu acoperire adecvată din partea mass-media. Deciziile politice se adoptă după deliberări publice, cu caracter transparent şi democratic, făcute în Parlament ca organ politic decizional instituţionalizat.

Problemele curente privind relaţiile civil-militare sunt influenţate şi de expertiza civilă în domeniul apărării şi securităţii naţionale.

Relaţiile civil-militare democratice reprezintă, totodată, responsabilitatea civilă în definirea rolului, funcţiilor şi misiunilor cât şi a controlului ministerelor şi agenţiilor din sectorul de securitate, incluzând şi serviciile de informaţii.

Prezenţa foştilor militari în funcţii cheie din administraţia publică şi, totodată din relaţiile publice reprezintă o punte eficace între societatea civilă şi cea militară.

Raporturile culturale dintre armată şi societate sunt concretizate prin funcţia armatei de „consumatoare“ de cultură, de produse culturale şi de creatoare de cultură, care prin realizările sale contribuie la dezvoltarea culturii naţionale.

În strânsă legătură cu raporturile culturale, raporturile ştiinţifice oglindesc schimburile în domeniul ştiinţific dintre armată şi societate. Armata desfăşoară cercetare ştiinţifică, în interesul său şi al societăţii în instituţii de învăţământ şi centre de cercetare, iar societatea produce bunuri, ca rezultat al cercetării ştiinţifice, în beneficiul armatei. A existat şi se manifestă în continuare o permanentă angajare a militarilor la promovarea şi dezvoltarea culturii şi ştiinţei româneşti iar unele dintre personalităţile marcante ale creaţiei culturale şi ştiinţifice au avut tangenţă cu viaţa militară, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp.

complexitatea şi interdependenţa raporturilor dintre armată şi societate. în cadrul sistemului social global, armata reprezintă un sub-sistem distinct pentru a cărui bună funcţionare este necesară intrarea în relaţii de cooperare cu toate celelalte sub-sisteme (economic, politic, social, ştiinţific, diplomatic, cultural etc.) şi cu societatea ca întreg. Astfel, armata este puternic dependentă de nivelul de dezvoltare al

68

societăţii, de calitatea resurselor umane, materiale, tehnologice, informaţionale şi financiare de care dispune aceasta. Relaţiile civil-militare, interdependenţa dintre societate şi armată sunt puse în evidenţă prin relevarea particularităţilor acestora în cadrul politicii de securitate naţională. Scopul politicii de securitate naţională, ca preocupare fundamentală a statului român, este de a îmbunătăţi siguranţa instituţiilor sociale, economice şi politice ale naţiunii împotriva ameninţării, provenind de la alte state independente sau de la anumite forţe care pot acţiona în cadrul graniţelor sale teritoriale.

Politica de securitate naţională se manifestă la nivel organizaţional şi instituţional

Politica de securitate militară, ca formă a politicii de securitate naţională a României, stabilită pe baza prevederilor Programului de guvernare şi ale Cartei Albe a apărării naţionale, reprezintă programul activităţilor destinate să minimizeze sau să neutralizeze încercările şi eforturile de a slăbi sau distruge naţiunea română prin atac sau acţiunea unor noi factori de risc extern.

Cea de-a doua formă politică de securitate internă este preocupată de identificarea şi diminuarea „vulnerabilităţilor interne care se manifestă în diferite domenii şi care, în anumite circumstanţe, pot avea un impact şi asupra securităţii naţionale“.

Politica de securitate situaţională este preocupată de riscul unei eroziuni ce rezultă din schimbări pe termen lung la nivelul condiţiilor sociale, economice, demografice şi politice, schimbări ce tind să reducă puterea relativă a statului. Fiecare dintre aceste trei forme ale politicii se desfăşoară la nivel operaţional şi instituţional.

La nivel operaţional, politica de securitate constă în luarea măsurilor imediate pentru a preveni ameninţarea la adresa securităţii. La nivel instituţional, politica de securitate are în vedere modul în care este formulată şi executată politica la nivel operaţional. De fapt, în acest cadru se realizează funcţionarea relaţiilor civil-militare, ca principală componentă instituţională a politicii de securitate militară.

În România problemele operaţionale de bază ale politicii de apărare pornesc de la prevederea constituţională, conform căreia „armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea

69

suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale“.

Consacrarea principiului subordonării armatei exclusiv voinţei poporului implică manifestarea următoarelor dimensiuni ale politicii de apărare:

● dimensiunea cantitativă, prin care se stabileşte sistemul de recrutare şi asigurarea logistică a forţelor armate, inclusiv problema esenţială a proporţiei resurselor statului destinate nevoilor armatei;

● dimensiunea calitativă vizează aspecte specifice organizării, compunerii, echipării şi deplasării forţelor armate, inclusiv tipurile de tehnică militară şi armament, dispunerea unităţilor şi marilor unităţi militare, acordurile încheiate cu aliaţii şi alte probleme militare;

● dimensiunea funcţională are drept conţinut dinamica utilizării forţelor armate, când şi cum va fi folosită forţa.

Pentru realizarea unor raporturi optime în interiorul fiecărei dimensiuni şi între acestea este nevoie de o funcţionare eficientă a relaţiilor civil-militare, condiţie fundamentală în realizarea unei politici naţionale de securitate militară.

Obiectivul acestei politici, la nivel instituţional, este de a dezvolta un sistem al relaţiilor civil-militare care să maximizeze securitatea militară, fără sacrificarea altor valori sociale. Realizarea acestui obiectiv impune o complexă echilibrare a puterii şi atitudinilor dintre grupurile civile şi militare. Astfel, se poate înţelege de ce naţiunile care au dezvoltat un echilibru al relaţiilor civil-militare au obţinut un mare avantaj în realizarea securităţii.

● înţelegerea necesităţii realizării echilibrului şi armonizării acestuia porneşte de la particularităţile existenţei şi manifestării instituţiei militare sub imperativul a două forţe:

● prima forţă o reprezintă ameninţările la adresa securităţii societăţii româneşti;

● cea de-a doua forţă provine de la instituţiile forţelor şi ideologia societăţii româneşti.

Interacţiunea acestor forţe reprezintă fundamentul relaţiilor civil-militare. Gradul în care ele se inter-condiţionează depinde de natura nevoilor de securitate şi de natura şi puterea sistemului de valori al societăţii.

70

Nu trebuie omise nici relaţiile civil-militare în condiţiile trecerii de la armata de masă la cea de profesie şi conţinutul relaţiilor civil-militare. Există raporturi între armată, ca instituţie a statului, şi societatea în care ea fiinţează. Astfel, se pot distinge relaţiile:

● armată societate politică; armată societate civilă;● armată celelalte instituţii ale statului cu competenţe în

domeniile siguranţei naţionale, ordinii publice şi apărării ţării;● armată populaţie.În acelaşi timp, apar şi se dezvoltă raporturi între militari, atât ca

reprezentanţi ai armatei, cât şi ca cetăţeni cu:● societatea politică;● societatea civilă;● diverse instituţii ale statului;● ceilalţi cetăţeni.Toate aceste relaţii pot să se desfăşoare atât într-un cadru oficial

(relaţii oficiale, formalizate, instituţionalizate), cât şi în mod neoficial (relaţii informale, neinstituţionalizate). Ambele categorii de raporturi exercită o influenţă semnificativă asupra vieţii şi activităţii armatei, dar şi a membrilor acesteia. în principal, aceste relaţii privesc îndeplinirea misiunilor legale ce revin armatei în statul de drept.

Armata, de asemenea, poate, vrea şi trebuie să iniţieze, să dezvolte şi să menţină la un nivel corespunzător raporturi de cunoaştere, comunicare, colaborare şi de influenţă cu sindicatele. Aceasta pentru că şi în armată există organizaţii de sindicate, afiliate la diferite federaţii naţionale.

Totodată, armata este interesată să dezvolte raporturi de cunoaştere, comunicare, colaborare şi influenţă cu mass-media, care constituie o forţă puternică în statul de drept. în prezent, sunt create condiţiile necesare în instituţia militară încât aceasta să stabilească şi să dezvolte toate tipurile de raporturi cu mass-media.

Există un teren larg de manifestare a raporturilor de comunicare, colaborare, cunoaştere şi influenţă între armată şi mass-media, îndeosebi, în domeniile creării şi menţinerii unei imagini pozitive a instituţiei militare în rândul populaţiei ţării. Mass-media, prin raporturile stabilite cu armata exercită asupra acesteia un control

71

indirect, dar eficace, ea amendând cu promptitudine orice eveniment negativ produs în instituţia militară.

Armata stabileşte raporturi diverse şi cu alte organizaţii ale societăţii civile. Este vorba de asociaţiile şi fundaţiile la a căror înfiinţare s-au implicat şi cadrele militare, pe de o parte, şi care îşi propun să susţină instituţia militară în tot ceea ce întreprinde pentru integrarea în structurile euroatlantice, pe de altă parte.

Efectele psihosociale ale interferenţei valorilor culturii militare cu cele ale societăţii (instituţia militară putând fi considerată sub-sistem social) sunt evidente. Un prim exemplu îl constituie facilitarea atingerii obiectivelor strategice ale ţării noastre – aderarea la NATO şi integrarea în UE, constituie un prim efect al raporturilor pozitive dintre armată şi societatea civilă. Având în vedere că armata are raporturi de cunoaştere, comunicare, colaborare şi influenţă cu segmente importante ale societăţii civile (mass-media, sindicate, biserici etc.) eforturile sale de a deveni membră a NATO s-au concertat cu cele ale societăţii civile.

Susţinerea legitimităţii armatei noastre constituie un alt efect al raporturilor dintre instituţia militară şi societatea civilă. în actualele condiţii interne (stabilitate politică, o uşoară creştere economică etc.) şi internaţionale (Tratatul de la Varşovia a fost desfiinţat; NATO şi-a asumat un rol important în menţinerea păcii mondiale) nu este exclus ca o parte a populaţiei ţării să pună la îndoială necesitatea existenţei unei armate naţionale, capabilă să dea riposta cuvenită oricărui agresor. Dar, armata, prin raporturile normale cu societatea civilă, poate demonta şi pe această cale o astfel de atitudine nerealistă.

Întărirea solidarităţii naţionale reprezintă un alt efect al raporturilor dintre armată şi segmente semnificative ale societăţii civile. în prezent, ţara noastră este membră a NATO şi se pregăteşte să adere la UE. Relaţiile bune dintre armată şi societatea civilă, permit acesteia din urmă, ca prin metode proprii, să susţină întărirea solidarităţii naţionale ca expresie a consensului în ceea ce priveşte integrarea în structurile euroatlantice.

Toleranţa, ca dimensiune psihosocială supraordonată, subsumează factori psihologici cu influenţă pozitivă asupra dinamicii raporturilor dintre armată şi societatea civilă şi este generatoare de cooperare,

72

securitate şi solidaritate. Ea se obţine prin educaţie, dar şi prin norme de conduită impuse de sus în jos, prin programe de guvernare.

Integrarea militarilor trecuţi în rezervă, în mediul civil, ca proces psihosocial de asimilare a noilor principii, norme, valori şi reguli, este facilitat, într-o mare măsură, de raporturile dintre armată şi elemente constitutive ale societăţii civile.

Raporturile armată societate civilă generează o serie de efecte sociale şi psihosociale benefice atât pentru armată, ca instituţie a statului, cât şi pentru societatea românească în întregul său.

Existenţa unor raporturi principiale, obiective, diverse şi consistente între armată şi societatea civilă reprezintă un indicator esenţial al instaurării stării de normalitate în societatea românească actuală14.

2.2. Determinări juridice ale relaţiilor civil-militare

Existenţa actelor normative şi a cutumelor, ca principale izvoare de drept, joacă un rol benefic în viaţa oricărei societăţi umane. Cutuma reprezintă expresia necesităţii sociale de a avea un set de valori, norme şi reguli, instituţionalizate şi informale, pe temeiul cărora să se definească viaţa şi activitatea din toate sectoarele societăţii. De fapt, normele juridice trasează cadrul de organizare şi derulare a oricărei activităţi sociale, economice, politice, culturale, militare etc. din societate, în timp ce valorile îi dau orientarea generală. în acest context, se cuvine analizată şi determinarea juridică a misiunilor armatei în general şi a relaţiilor civil-militare, în special.

Analiza determinărilor juridice ale misiunilor armatei se impune a fi făcută având în vedere următoarele aspecte: fundamentul juridic al existenţei armatei, ca instituţie a statului cu misiuni specifice în ceea ce priveşte securitatea naţională şi apărarea ţării; temeiul legal al obligativităţii cetăţenilor români de a-şi apăra, la nevoie, ţara; caracterul legal şi legitim al utilizării forţei, respectiv a violenţei, în înfăptuirea misiunilor armatei; baza legală a participării armatei ţării noastre la misiuni în afara graniţelor naţionale.

14 Duţu Petre, ANUARUL CSSAS HOMINIS 2004.

73

Fundamentul juridic al existenţei armatei ca instituţie a statului cu misiuni specifice în domeniile securităţii naţionale şi apărării ţării este evidenţiat de prevederile Constituţiei statului român. Astfel, în toate textele constituţiilor pe care le-a avut de-a lungul timpului ţara noastră există prevederi referitoare la armată, la serviciul militar şi la obligaţia cetăţenilor români de a-şi apăra, la nevoie, ţara. Deci, prevederile constituţionale sunt suficiente pentru a argumenta legalitatea existenţei şi funcţionării armatei, precum şi obligativitatea cetăţenilor români de a răspunde afirmativ atunci când ţara are nevoie de ei ca să o apere împotriva unei agresiuni armate, precum şi la apărarea intereselor naţionale când acestea ar putea fi puse în pericol prin mijloace militare.

Este evident că, în afara prevederilor constituţionale, activitatea şi viaţa armatei este reglementată şi prin alte acte normative-legi organice, hotărâri de guvern, ordine ale ministrului apărării naţionale, regulamente militare, dispoziţii ale şefului Statului Major General, instrucţiuni. De fapt, toate aceste acte normative explicitează şi detaliază prevederile constituţionale, oferind baza juridică a întregii vieţi şi activităţi a armatei.

Baza legală a participării unor structuri ale Armatei României la misiuni în afara frontierelor naţionale o constituie legile care reglementează concret această activitate. în acest sens, există atât legi speciale adoptate de către Parlament, cât şi alte documente, cum ar fi Tratate şi Convenţii privind armatele şi armamentele etc, la care România este parte şi pe care organul legislativ le-a ratificat. Astfel, integrarea ţării noastre în structurile euroatlantice a fost validată, atât prin votul parlamentelor statelor membre ale NATO, cât şi de votul Parlamentului român. Prin urmare, participarea Armatei României la misiuni de securitate şi apărare colectivă este legală.

Deci, se poate afirma că existenţa, organizarea, viaţa şi activitatea specifică a armatei este pe deplin legală, fiind susţinută atât prin prevederi ale Constituţiei statului român, cât şi prin legi juridice şi alte acte normative. Tot ceea ce priveşte securitatea naţională şi apărarea ţării, ca obiective ale misiunilor armatei, au o puternică temelie juridică, ceea ce se răsfrânge pozitiv asupra motivaţiei militarilor, atât

74

pentru profesia aleasă, cât şi pentru natura şi conţinutul sarcinilor ce le pot fi încredinţate.

Strategia militară naţională statuează faptul că „misiunea principală a armatei este aceea de a garanta cetăţenilor României respectarea strictă a drepturilor omului într-un stat suveran, independent, unitar şi indivizibil, în condiţiile unui regim politic bazat pe democraţia constituţională, sub un control democratic civil asupra forţelor armate“15.

Totodată, preambulul Cartei ONU, statuează că: „noi, popoarele naţiunilor unite suntem hotărâte să izbăvim generaţiile viitoare de flagelul războiului care, de două ori în cursul unei vieţi de om, a provocat omenirii suferinţe de nespus, să ne reafirmăm credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi a femeilor, precum şi a naţiunilor mari şi mici, să creăm condiţiile necesare menţinerii justiţiei şi respectării obligaţiilor decurgând din tratate şi alte izvoare ale dreptului internaţional, să promovăm progresul social şi condiţii mai bune de trai într-o mai mare libertate, şi pentru înfăptuirea acestor scopuri să practicăm toleranţa şi să trăim în pace unul cu celălalt, ca buni vecini, să ne unim forţele pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, să acceptăm principii şi să instituim metode care să garanteze că forţa armată nu va fi folosită decât în interesul comun, să folosim instituţiile internaţionale pentru promovarea progresului economic şi social al tuturor popoarelor“16.

Printre obiectivele militare naţionale definite de Strategia militară a României, se numără şi acela de prevenire a conflictelor şi gestionarea crizelor care ar putea afecta securitatea naţională a României prin sprijinirea autorităţilor publice în caz de urgenţe civile şi prin acţiuni cu caracter umanitar.

Analizând acţiunile armatei în cadrul misiunilor pe care le are de îndeplinit în diverse situaţii, se observă cadrul legitim al acestora şi totodată fundamentele juridice ale relaţiilor diferitelor instituţii care au conlucrat şi conlucrează cu armata pentru îndeplinirea obiectivelor propuse.

15 Strategia militară a României.16 Carta ONU.

75

Relaţiile civil-militare, care reprezintă liantul dintre armată, ca instituţie, şi organizaţiile naţionale guvernamentale şi neguvernamentale, organele administraţiei publice centrale şi locale, instituţiile publice, agenţii economici, populaţia civilă, se bazează pe respectarea prevederilor dreptului intern şi internaţional. Toate statele, chiar şi cele cu potenţial economic, politic şi militar semnificativ trebuie să evite situaţia de a fi criticate pentru violarea normelor de drept internaţional umanitar, iar imaginea statelor devine tot mai importantă într-o epocă a globalizării şi a ascensiunii mijloacelor de comunicare în masă, când o eventuală violare a normelor de drept internaţional umanitar transpare, practic, imediat şi cu efecte palpabile.

Deşi interacţiunea dintre populaţie şi militari a reprezentat întotdeauna o componentă majoră, avută în vedere de fiecare conducător, în fundamentarea unei strategii, abia după anul 1990 această relaţie a fost standardizată şi recunoscută ca activitate distinctă în cadrul Alianţei Nord-Atlantice.

Relaţiile civil-militare se manifestă în prezenţa a două tipuri de actori: actorii civili, reprezentaţi de organizaţii internaţionale, dintre care cele mai des implicate în acţiuni umanitare sunt: înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi, Comisariatul ONU pentru Coordonarea Acţiunilor Umanitare, Programul Mondial pentru Alimentaţie, Organizaţia Internaţională pentru Migraţie, Fondul Internaţional pentru Copii şi Educaţie al ONU, organizaţii neguvernamentale, agenţiile guvernamentale naţionale şi internaţionale, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, pe de-o parte şi actorii militari, pe de altă parte.

Este esenţial ca elementul militar al relaţiilor civil-militare să înţeleagă pe deplin mandatul, rolul, structura, metodele şi principiile după care acţionează actorii civili, în scopul de a stabili o relaţie eficientă cu aceştia17. Ambele categorii de actori, atât actorii civili cât şi actorii militari, au propriul mod de organizare, caracterizat de diferenţe profesionale, instituţionale şi culturale.

17 Doctrina pentru cooperarea civili-militari (CIMIC), SMG/PF-5.2, Bucureşti, 2005.

76

Există situaţii bine determinate în care se manifestă relaţiile civil-militare: pe timp de pace, în situaţii de urgenţă, de criză şi pe timp de război.

Se impune a se face o distincţie între operaţiile în sprijinul păcii, care vin în ajutorul conflictelor din interiorul statelor, care implică uneori violarea drepturilor omului şi operaţiile de menţinere a păcii, acestea desfăşurându-se de obicei în perioada următoare a unui conflict sau război între state. Asemenea conflicte generatoare de dezastre sau urgenţe majore impun un răspuns complex sau multifuncţional, implicând totodată agenţiile diplomatice şi umanitare, în cadrul acestora fiind incluse agenţiile privind drepturile umane, politica civilă, companiile din sectorul civil care se ocupă de munca de reconstrucţie, precum şi naţiunea gazdă sau guvernul, în cazul în care acestea există.

Relaţiile civil-militare se manifestă şi în cazul producerii unui eveniment excepţional, non-militar situaţia de criză18. Deşi are un caracter non-militar, situaţia de criză ameninţă, prin amploare şi intensitate, viaţa şi sănătatea populaţiei, mediul înconjurător, valorile materiale ş culturale importante, iar pentru restabilirea stării de suplimentare şi managementul unitar al forţelor şi mijloacelor implicate.

O altă modalitate prin care se transpun în realitate relaţiile civil-militare este participarea armatei la limitarea şi înlăturarea efectelor dezastrelor.

Această activitate îşi are temeiul juridic în prevederile Strategiei militare şi în cadrul Ordonanţei de urgenţă privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Criză.

Angajarea armatei în acţiuni de limitare şi înlăturare a efectelor dezastrelor se va realiza gradual şi numai după informarea populaţiei cu privire la pericole şi la oportunitatea utilizării forţelor armate. în cazul dezastrelor naturale, armata va sprijini autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, la solicitarea venită din partea acestora.

Implicarea armatei se va încheia în momentul în care autorităţile civile sunt capabile să preia şi să menţină controlul.

18 Ordonanţa de urgenţă privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Criză, nr. 21/15.04.2004.

77

Pe timp de război, relaţiile civil-militare se manifestă în sensul că, armata trebuie să pună în aplicare şi să urmărească respectarea prevederilor diferitelor protocoale care se referă la populaţia civilă. Astfel, Art. 51 alin.(l) din Protocolul I adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, statuează că: „Populaţia civilă şi persoanele civile se bucură de o protecţie generală contra pericolelor rezultând din operaţiile militare“19.

Concluzionând, putem spune că este fundamental pentru legitimitatea misiunilor armatei ca, orice operaţiune militară să fie condusă punându-se accentul pe protejarea populaţiei civile şi pe reducerea efectelor acţiunilor militare asupra acesteia. De altfel, regulile de angajare specifice pe timpul operaţiilor militare reprezintă rezultanta consideraţiilor de ordin politic, consideraţiilor operaţionale şi legale, juridice.

2.3. Diferenţa de valori dintre armată şi societate

Diferenţa de valori dintre armată şi societate este determinată în primul rând, de diferenţele culturale dintre armată şi societate.

Datorită multor accepţiuni ce i se acordă, definirea termenului de cultură este o operaţie dificilă. Cultura este orice produs al gândirii şi activităţii umane, reieşind astfel că ea cuprinde toate produsele materiale şi nemateriale ale omului.

Pentru ca un produs să aparţină culturii el trebuie mai întâi să se obiectiveze. O viziune asupra lumii elaborată de o persoană sau de un grup devine componentă a unei culturi atât timp cât este acceptată sau respinsă de societate, adică supusă unei judecăţi de valoare din diverse unghiuri.

Pornind de la elementele definiţiei date culturii de Edgar Schein, Dr. Marian Zulean, autorul lucrării „Diferenţe culturale dintre armată şi societatea românească“ regăseşte elementele comune, care se potrivesc atât mediului civil cât şi celui militar în următoarea definiţie dată culturii:

„reprezintă legătura cu un grup de oameni şi în particular cu

19 Protocolul I adiţional la Convenţiile de la Geneva, cu privire la protecţia victimelor de război.

78

un grup organizat; constituie un model al supoziţiilor de bază care devine

proiecţia mentalului colectiv; şi, astfel, ea trebuie însuşită de noii veniţi; indică un mod special de a rezolva problemele integrării

interne şi adaptării externe; acest mod particular e necesar să fi acţionat destul de bine în

trecut pentru a fi considerat valid“.Într-o societate democratică în care societatea civilă este

predominantă faţă de armată, cultura militară reprezintă o sub-cultură a culturii acesteia, adică a culturii societăţii ca întreg.

Armata, ca orice organizaţie reprezintă un sistem cultural orientat spre anumite scopuri. Cultura şi raţiunea internă a acesteia o plasează în rândul organizaţiilor ierarhice. Specializarea acesteia constă în folosirea ameninţării şi a violenţei colective, concentrându-se asupra „macro-violenţei intersociale“ sau pe „puterea hard“20. În cadrul culturii militare, războiul, conflictele armate sunt cele care determină valorile centrale, convingerile şi reperele. în plan funcţional, utilizarea concentrată şi masivă a forţei necesită o coordonare bine pusă la punct, cultura organizaţională a armatei fiind bazată pe un sistem de conducere structurală riguroasă, de sus în jos, având un lanţ de comandă organizat în conformitate cu principiul centralizării.

Managementul unui fenomen precum cel al războiului este o măsură a calităţii culturii militare nu doar în timp de război dar şi în timp de pace. „Structura şi cultura organizaţiei, în toate detaliile sale sunt imprimate de capacitatea de aplicare masivă a forţei şi de riscul macro-violenţei. Organizaţia militară este, probabil, singura organizaţie gata să rişte autodistrugerea şi să pună viaţa membrilor săi în pericol pentru realizarea obiectivelor organizaţiei. în consecinţă, pregătirea şi instruirea iau în calcul multe incertitudini“21.

Cultura militară se caracterizează printr-o dualitate a tendinţelor sale: în timp de pace tinde spre rutină şi birocraţie iar în caz de urgenţe

20 Vezi Zulean, Marian, Diferenţe culturale dintre armată şi societatea românească, p. 10-1121 Vezi Zulean, Marian, Diferenţe culturale dintre armată şi societatea românească, p. 11

79

se caracterizează prin acţiune dinamică şi eficientă, trebuind să se confrunte cu provocări şi pericole majore, uneori cu situaţii neprevăzute.

Datorită unui feedback redus din partea mediului social, majoritatea culturilor militare tind spre o puternică orientare spre sine şi implicit la „ritualizarea comportamentului“.

O caracteristică a culturii militare constă în prioritatea certă a colectivităţii. Individul îşi supune personalitatea nevoilor şi intereselor grupului şi trebuie să dobândească convingerea că dacă situaţia o cere trebuie să-şi sacrifice libertatea şi chiar viaţa pentru un scop colectiv.

Moralul care urmăreşte sacrificiul de sine, solidaritatea şi coeziunea care susţin motivaţia luptei, disciplina fac parte din educaţia şi pregătirea pe care le primesc militarii. Disciplina care uniformizează comportamentul serveşte drept instrument de control care reduce riscul unor acţiuni haotice cu efect negativ asupra colectivităţii iar în cazul unor situaţii complexe şi riscante „pentru minimizarea confuziei şi a consecinţelor dezintegrative ale luptei prin impunerea ordinii cu un repertoriu de acţiuni model“22.

Membrii forţelor armate, care în cazărmi sau garnizoane trăiesc într-un sistem separat de lumea civilă, sunt trataţi într-o manieră totalitară. Ei sunt supuşi unei socializări specifice, „orientate spre un ethos profesional şi un înalt spirit de corp şi disciplină“23. Aşadar, „culturile militare se întemeiază pe ideologii antiindividualiste şi anti-piaţă ceea ce le deosebeşte fundamental de cultura democratică civilă şi organizarea socială a societăţilor moderne“24.

Diferenţa de valori dintre societate şi armată poate fi observată şi din analiza modului de abordare, în cele două entităţi, al itemilor prezentaţi mai jos.

Valori democratice Valori militare 22 Burk, James, „Military Culture“, in Encyclopedia of violence, peace and conflict, Lester Kurtz (ed.) San Diego. Academica Press, 1999.23 Soeters, Joseph, Winslow, Donna, Weibull, Alise, „Military Culture“, in Giuseppe Caforio (ed.), Handbook of the Sociology of the Military, New York/Boston/London, Kluwer Academic/Plenum Publishers, futhcoming 2002.24 Zulean, Marian, „Diferenţe culturale dintre armată şi societatea românească“, 2005, p. 13.

80

● Individul ● Grupul● Oganizare pe orizontală ● Ierarhie● Plurarism, libertate de exprimare ● Supunere, comandă şi control● Deschidere ● Secretizare● Control asupra armatei ● Autonomie pentru armată● Schimbare ● Stabilitate● Liberalism şi idealism ● Conservatorism şi realism

Cultura profesională a ofiţerilor este un element important al culturii militare în general, cu rol de configurare a relaţiilor dintre armată şi societatea căreia aceasta îi aparţine. Iată cum o defineşte Dr. Marian Zulean în lucrarea „Diferenţe culturale dintre armată şi societatea românească“:

„este o cultură care consideră profesia de ofiţer drept un serviciu pentru ţară, cu scopul de a asigura securitatea comunităţii naţionale;

este o cultură care pune accent pe coeziunea de grup şi pe codul etic profesional;

determină un grup care consideră leadership-ul individual ca o datorie şi responsabilitate;

determină un grup puternic motivat prin obligaţia lor socială ca activitate de excelenţă;

determină un grup supus conducerii politice şi caracterizat printr-o puternică loialitate faţă de legile fundamentale ale ţării;

determină un grup caracterizat prin datorie, onoare, abnegaţie, exemplu personal, caracter comunitar, ierarhie, disciplină şi control;

determină un grup care a trecut printr-o selecţie atentă şi o educaţie profesională temeinică.“

Dintotdeauna procesul de schimbare este caracteristic culturii în general şi implicit şi culturii militare, aceasta nerămânând neschimbată de-a lungul timpului. Armata îşi menţine autonomia, dar, totodată reflectă tendinţele societale. Cultura militară trebuie să se adapteze schimbării culturale a societăţii de care aparţine, precum şi schimbărilor în plan economic.

Schimbările din cultura militară reflectă modul schimbător de desfăşurare a războiului, determinat la rândul său de caracteristicile mediului de securitate şi ale riscurilor cu care acesta se confruntă.

81

În prezent, antagonismele etnice, religioase, naţionale şi/sau regionale, ţinute în frâu peste 40 de ani de echilibrul puterii bipolare, în contextul Războiului Rece, au fost eliberate. Acesta este motivul extinderii extraordinare, în anii ’90, a operaţiunilor generic numite operaţii în sprijinul păcii (PSOs). Din această cauză instrumentele militare din majoritatea ţărilor sunt chemate să adauge, ca forţe întrunite, funcţiei tradiţionale de ducere a războiului, pe cea total diferită de „asigurare a păcii“.

Trăim într-o lume extrem de complexă şi acest lucru îl cunoaştem cu toţii. Frecvenţa conflictelor a crescut de la disoluţia lumii bipolare din anul 1989. Aceste conflicte au fost şi sunt complexe, ca natură a lor, de obicei în cadrul acestora au fost şi sunt implicate mai multe părţi; au fost interstatale sau conflicte între militari şi miliţii, toate acestea având ca rezultat colapsul instituţiilor statului, ducând la implicarea populaţiei civile.

Aici a apărut şi problema, pentru că armatele, la început, nu au desfăşurat operaţii în afara graniţelor alianţelor şi nu au fost pregătite să-şi protejeze interesele în afara graniţelor acestora. Dar vremurile s-au schimbat şi noul mediu militar acoperă în acest moment întreaga lume.

Aceste evenimente au atras după sine un număr mare de schimbări importante în interiorul culturii militare a multor ţări. în acest sens, conform afirmaţiei lui Soeters, Winslow şi Weibull, în prezent, este evidentă apariţia unei culturi contemporane civile sau de tip „business“ în cadrul armatei. Această nouă cultură va consta, cel mai probabil, într-o „tendinţă generală spre privirea armatei ca ocupaţie şi practici de autoconducere, bazate pe spiritul de echipă şi care se sprijină, în general, pe structuri convenite de reguli şi procedee de acţiune.“ Desigur, diferenţe determinate de cultura naţională vor continua să existe25.

Modul de desfăşurare a războiului determină schimbarea structurii şi funcţiei unei armate, cu influenţă certă asupra sferei culturii militare. Ideea promovată de filozofi şi sociologi de seamă, conform căreia societăţile industriale evoluează către o stare avansată de

25 Zulean, Marian, Diferenţe culturale dintre armată şi societatea românească, p. 15-16

82

pacificare sau chiar către o lume mai puţin războinică, deşi într-un ritm mai lent, începe să se confirme. Perioada contemporană pare să fie marcată de renaşterea noţiunii unui viitor fără războaie26.

Organizaţiile militare ca instituţii ale societăţilor democratice, trebuie să respecte cerinţele socio-politice de integrare şi legitimare ale societăţilor moderne şi să accepte un anumit nivel de „civilire“ şi adaptare la modul de viaţă democratic.

Analizele făcute de sociologi, cum ar fi Comte şi Spencer, au subliniat faptul că principiile societăţilor de piaţă moderne erau opuse celor ale armatei şi au prevăzut că gradul de incompatibilitate în permanentă creştere va determina o incompatibilitate crescândă între cultura organizaţională a societăţilor moderne şi cea a armatei.

Sistemul „naţiunii înarmate“, bazat pe armatele de masă a reprezentat o reconciliere a diferenţelor culturale civil-militare. Conscripţia a promovat „militarizarea“ societăţilor dar, cu preţul unei anumite „civiliri“ a armatei. în acest context „militarizarea“ se referă la răspândirea înrolării care a făcut ca o mare parte a populaţiei să fie mobilizată în scopuri militare şi să devină astfel familiară cu normele şi comportamentele militare. „Civilirea“, pe de altă parte, se referă la faptul că prezenţa normelor şi comportamentelor societăţii civile într-un sistem de conscripţie limitează cultivarea virtuţilor şi imperativelor militare clasice.

Odată cu sfârşitul acestui gen de influenţă reciprocă dintre armată şi societate prin declinul sistemului de conscripţie, divergenţele civil-militare au început să sporească. Numărul de oameni care au şansa să treacă prin armată se micşorează considerabil iar relaţia dintre cetăţeni şi armată începe să piardă. Dezvoltarea sistemelor militare din punct de vedere tehnic, economic şi socio-politic, aşadar adâncirea diviziunii muncii în armată determină creşterea tendinţei de profesionalizare a acesteia. Odată cu profesionalizarea, structurile de sprijin ale forţelor armate sunt înlăturate organizaţional din cadrul forţelor. Sarcinile din domenii care nu deţin o funcţie de luptă imediată sunt transferate civililor sau societăţilor private. Totodată, armatele societăţilor moderne devin mai mici din punct de vedere al numărului de personal, capacitatea militară de luptă actuală fiind concentrată într-un nucleu

26 Moskos, Charles, Armata, mai mult decât o ocupaţie?, p. 142.

83

organizaţional redus. Aşadar, concomitent cu „civilirea“ şi economizarea sporită a armatei are loc, de fapt, remilitarizarea nucleului acesteia care se ocupă de sarcinile de luptă. Se pune un nou accent pe rolul soldatului, fiind revitalizate virtuţile militare tradiţionale, se promovează profesionalismul militar şi importanţa imperativelor funcţionale militare opuse celor socio-economice. „Drept urmare, e încurajată o reîntoarcere la ethosul războinic elitist, ca o subcultură militară“27.

Ansamblul trăsăturilor definitorii ale armatei române evidenţiază o realitate de necontestat şi anume că aceasta deţine un statut înalt şi joacă un rol important în societate. Statutul înalt reflectă poziţia privilegiată pe care o are armata în societate, ca rezultat al manierei sale de a fi, de a-şi transpune valorile în viaţă şi de a acţiona, întotdeauna, în consens cu interesele fundamentale ale ţării. Rolul important al instituţiei militare derivă din felul în care aceasta a răspuns aşteptărilor societăţii în exercitarea competenţelor sale conferite prin Constituţia ţării.

Armata, ca instituţie a statului, poate, vrea şi trebuie să stabilească diverse raporturi cu societatea civilă. Aceste raporturi sunt determinate de caracteristicile actuale şi de tendinţele de evoluţie ale societăţii româneşti, şi sunt influenţate, pe de o parte de trăsăturile şi tendinţele de evoluţie ale instituţiei militare şi, pe de altă parte, de funcţiile societăţii civile.

2.3.1. Armata şi Biserica

Cultura instituţiei militare promovează stabilirea şi dezvoltarea unor raporturi de cunoaştere, comunicare, colaborare şi influenţă foarte bune cu Biserica Ortodoxă Română.

Armata şi Biserica sunt, prin urmare, componente ale sistemului social românesc supuse caracterului legic de interdependenţă şi interacţiune, contributive la unitatea şi dinamica tuturor acţiunilor în unitatea de ansamblu a acestui sistem.

27 Zulean, Marian, Diferenţe culturale dintre armată şi societatea românească, p. 17-19

84

Astfel, armata iniţiază şi dezvoltă raporturi de comunicare, de colaborare, de cunoaştere şi de influenţă, deosebit de ample cu Biserica Ortodoxă Română, dar şi cu celelalte biserici şi culte recunoscute legal în ţara noastră. Aceasta din, cel puţin, următoarele motive: tradiţia existentă în armata noastră până în 1945, când fiecare unitate militară avea încadrat un preot militar; comunitatea de scop a instituţiei militare şi a Bisericii în ceea ce priveşte educaţia militarilor, formarea lor ca cetăţeni oneşti, loiali etc.; reînfiinţarea funcţiei de preot militar; existenţa în multe unităţi a unor biserici şi capele, construite cu contribuţia cadrelor militare. în general, raporturile armată-Biserică se materializează prin: participarea reprezentanţilor bisericilor la diferite ceremoniale militare; acordarea de către biserici a asistenţei religioase personalului armatei; susţinerea de către Biserică, prin modalităţi specifice, a unor iniţiative publice lansate de către armată.

În armată, asistenţa religioasă vizează comportamentul militarului, mai bine zis dezvoltarea acestuia prin prisma valorilor moralei creştine. Psihologii privesc comportamentul ca un ansamblu de manifestări şi acţiuni situaţionale iar morala creştină ca o condiţie pentru devenirea umană, necesară procesului de mântuire în conformitate cu normele morale şi cu voia lui Dumnezeu.

Asistenţa religioasă urmăreşte pregătirea militarului pentru a înfăptui ceea ce este drept şi moral, curăţirea şi însănătoşirea sufletului acestuia, îmbunătăţirea performanţelor sale în misiunile ce îi sunt încredinţate, fără a-i afecta sentimentul de libertate în gândire, voie şi simţire ca unul ce: „nu slujeşte patimilor, ci cu înţelepciune şi înfrânare îşi stăpâneşte trupul şi se îndestulează plin de mulţumire, cu cele dăruite de Dumnezeu, chiar de ar fi foarte puţine. Căci mintea iubitoare de Dumnezeu şi sufletul, dacă vor cugeta la fel vor împăciui şi trupul întreg chiar de n-ar voi acesta. Deoarece când vrea sufletul toată tulburarea trupului se stinge“ (Sf. Antonie cel Mare în Filocalia, vol 1, p. 29).

Libertatea militarului implică autocontrol, responsabilitate ceea ce îi permite în viziunea lui Platon să aibă capacitatea „să facă ale sale fără a se amesteca în toate“ adică să-şi îndeplinească îndatoririle sale, misiunea încredinţată lui.

85

Prin asistenţa religioasă, Biserica ajută la dezvoltarea virtuţilor militarului, stimulând conştientizarea datoriilor sale faţă de semenii săi şi faţă de patrie. Datoriile militarului faţă de semeni sunt cuprinse în trei virtuţi de seamă:

1. Cinstirea sau respectarea semenilor recunoaşterea vredniciei dăruită de Dumnezeu fiecărui semen al nostru. Sf. Apostol Pavel spune: „în iubire frăţească unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste unii altora daţi-vă întâietate“ (Romani cap. XII, versetul 10). Această datorie de a ne cinsti semenii este fundamentată pe principiul că toţi oamenii sunt fii ai lui Dumnezeu.

2. Dragostea faţă de aproapele virtutea prin care creştinul doreşte binele semenilor săi şi îşi dă silinţa după puterile sale a le face acest bine.

3. Dreptatea recunoaşterea şi respectarea drepturilor semenilor noştri reflectate în respectul faţă de viaţa, sănătatea, cinstea, libertatea şi bunurile sale (v. Catehism, pp. 392-397, Cluj 1993).

Asistenţa religioasă îl ghidează pe militar spre conştientizarea datoriilor sale morale faţă de Dumnezeu, faţă de sine, faţă de patria pe care o apără. Ea urmăreşte dezvoltarea virtuţilor teologice (ce vizează relaţia sa cu Dumnezeu) şi a celor morale ce reglementează relaţia cu semenii.

După învăţătura de credinţă creştin-ortodoxă, virtutea creştină este „deprinderea şi stăruinţa statornică de a împlini cu ajutorul harului dumnezeiesc, legea morală întreagă, din dragoste curată faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele“ (Catehism, Cluj, 1993, p. 345, alin 63).

Armata ca sistem structurat, funcţionează având ca elemente morfo-structural-fundamentale oameni sănătoşi din punct de vedere sufletesc şi trupesc, oameni raţionali.

În mediul militar asistenţa religioasă promovează ideea de egalitate a oamenilor în faţa lui Dumnezeu, condamnând discriminarea de orice natură ar fi ea. Model este mântuitorul Hristos care a vorbit cu femeia samarineancă la fântâna lui Iacob (Ev. după Ioan, cap. IV, vers. 3-30). Deşi între iudei şi samarineni exista o relaţie tensionată. Tot Hristos a vindecat pe fiica femeii cananeence care era păgână (Ev. Matei, cap. XV, vers. 21-28) şi laudă credinţa puternică a

86

centurionului roman (Ev. Luca, cap. VII, vers. 1-10). Prin pilda despre samarineanul milostiv, Hristos arată că orice om poate fi aproapele celuilalt indiferent de neamul în care s-a născut (Ev., cap. X, vers. 25-37).

Preotul militar are, în armată, datoria de a-i ajuta pe militari în conştientizarea şi prevenirea, în domeniile lor de activitate, a discriminării, şovinismului, rasismului şi cosmopolitismului, aceştia fiind factori ce îndepărtează de morala şi doctrina creştină, putând atrage o imagine perceptivă negativă asupra Armatei României, Bisericii Creştin-Ortodoxe cât şi asupra patriei, fiind posibile ulterioare implicaţii tensionante indezirabile.

În acest sens, în „Ortodoxie şi românism“ pr. prof. dr. Dumitru Stăniloaie sublinia: „Dacă neamul nostru n-a făcut şi nu va face războaie de cuceriri, războaie de îngâmfare, nu este mai puţin adevărat că nici un popor nu s-a luptat mai mult pentru cauza credinţei sale fiind veacuri de-a rândul apărătorul Europei întregi împotriva asaltului mahomedan“. Prin aceasta pr. prof. dr. Dumitru Stăniloaie sublinia dragostea faţă de credinţa străbună, faţă de ţară, faţă de neamul românesc şi totodată devotamentul, sentimentul religios şi cel al apartenenţei seculare, a celor care şi-au jertfit chiar viaţa în măreţe fapte istorice.

Ca slujitor al credinţei străbune, al religiei creştine şi al valorilor specifice preotul militar se străduieşte să călăuzească militarul pe calea dobândirii şi dezvoltării progresive a virtuţilor, punând accent pe sentimentul de „unitate în diversitate“.

Din cele prezentate mai sus rezultă că asistenţa religioasă pune accent pe dezvoltarea unor valori, care sunt îndatoriri ale militarului creştin ca cetăţean şi apărător al patriei sale:

Patriotismul – care presupune devotament şi dragoste faţă de patrie şi neamul din care face parte.

Supunerea şi ascultarea faţă de conducători şi legile statului. Munca conştiincioasă pentru binele obştesc, participarea cu

înţelepciune la acţiunile publice din sfera sa de activitate. Rugăciuni pentru conducători, înflorirea ţării şi ferirea de

duşmani. Apărarea ţării chiar cu preţul vieţii atunci când situaţia o

87

impune.Asistenţa religioasă aduce iubirea între militari, capacitatea de a

comunica deplin, de a lucra împreună, de a lupta împreună, de a se dărui cu totul ţării şi astfel lui Dumnezeu.

În relaţia sa cu preotul duhovnic militarul învaţă răbdarea, toleranţa după chipul lui Hristos şi al sfinţilor martiri. O armată formată din asemenea oameni dobândeşte tăria „virtuţii lucrătoare în aceştia“. Putem afirma că asistenţa religioasă este o premiză favorizantă funcţionării sistemului militar în parametri optimi deoarece ea configurează în persoana omului obişnuit chipul militarului autentic, care trebuie să asculte de Dumnezeu, de comandanţii săi, de preotul duhovnic, să fie cumpătat, răbdător, loial, drept, înţelept, într-un cuvânt un bun creştin.

Asistenţa religioasă ajută pe militarii credincioşi să se înalţe în capacitatea iubirii de Dumnezeu, iubirii de ţară, să fie vrednici de misiunea lor după voia lui Dumnezeu.

2.4. Impactul relaţiilor civil-militare asupra securităţii naţionale a României

Relaţiile civil-militare au devenit un domeniu foarte discutat în lumea post-comunistă în care trăim. Cum arată forţele armate, care este rolul lor, cum se încadrează mai bine în societate, cum sunt folosite şi cum sunt ţinute sub control, reprezintă teme pentru aprige şi lungi dezbateri. In prezent, relaţiile civil-militare trebuie analizate într-un context strategic mult mai larg şi trebuie luaţi în considerare o serie de factori, cum ar fi:

– influenţa, practic omniprezentă, a globalizării, care atinge toate aspectele societăţii;

– procesul democratizării globale, care duce la o mai mare transparenţă, crearea şi expansiunea unei gigantice reţele de interacţiune, difuzia centrelor de putere.

Viitorul va fi caracterizat de o intensă interconexiune globală în toate domeniile sociale, de o creştere a transparenţei influenţată de rolul crescând al media. Va fi un viitor în care efectele acţiunii sau ale non-acţiunii vor fi amplificate, declanşarea crizelor mai rapidă, timpul necesar de reacţie mult mai redus.

88

Datorită globalizării, caracteristică specifică secolului 21, ne găsim astăzi în situaţia ca apărarea intereselor de peste mări să reprezinte o prioritate şi să ducă la apărarea teritoriului naţional.

Interesele unei naţiuni sau ale unei alianţe nu mai sunt strict ancorate în interiorul naţional ci transced graniţele printr-o multitudine de canale economice, politice şi sociale. Avem de-a face deci cu o asimetrie pe de o parte între ideea de teritoriu naţional, apărare a sa, iar, pe de altă parte între formele războiului aşa cum sunt ele definite de sute de ani şi metodele de ducere a războiului la care suntem martori în prezent.

În contextul noului tip de război, a noilor tipuri de riscuri şi vulnerabilităţi, apar, nu întrebări noi, ci mai degrabă întrebări vechi dar altfel exprimate:

Ce este apărarea naţională? Care este graniţa dintre apărare şi apărarea intereselor naţionale? Cine şi cum trebuie să ia parte la procesul de luare a deciziei? Cât şi cum interferează elementul civil în luarea deciziilor militare? Şi invers: cât şi cum interferează elementul militar în luarea deciziilor politice?

La prima vedere, relaţiile civil-militare sunt grevate de două aprecieri aparent diferite: pe de o parte societatea civilă înţelege prin aceasta doar controlul iar militarii înţeleg doar folosirea în luptă.

Pe de o parte, societăţile civile conştiente par a se teme de prea multele ingerinţe ale militarilor în viaţa publică, care au dus deseori la efecte grave, uneori chiar la disoluţia statelor.

Lumea militară şi elementul civil sunt într-o interdependenţă profundă oriunde în lumea liberă şi complexitatea acestei relaţii are de a face cu extraordinara, câteodată surprinzătoarea şi dureroasa transformare pe care întregul glob o suferă în prezent.

Relaţia dintre civili şi militari este mult mai vastă decât ieri, în primul rând fiindcă lumea civilă nu mai este ceea ce a fost, cum nici militarii şi comandanţii lor nu mai sunt ceea ce erau. Finalmente, aceste „virtuţi publice“ care sunt democraţia şi libertatea nu mai sunt nici ele ceea ce au fost la începutul secolului trecut. Paradoxal, democraţia şi libertatea sunt mult mai „vulnerabile“, mai dezvoltate dar mai perfectibile, mai răspândite, dar mai atacabile. în plus, globalizarea cere astăzi mult de la noţiuni cum ar fi „statul-naţiune“

89

sau „securitate“ şi, de aceea, noţiuni fundamentale precum „apărare“ sau „destin naţional“, „cultură“, „societate civilă“ înseamnă mult mai mult în zilele noastre decât însemnau ieri28.

Într-un sistem de valori nedemocratic (pseudo-democratic sau al unei democraţii autocratice) însăşi existenţa sistemului este determinată de existenţa unei distanţe între forţele militare şi populaţie. Forţele militare sunt proiectate de la început pentru a apăra „cuceririle revoluţionare“ faţă de factori agresivi din interior sau exterior. Această distanţă nu numai că nu este conştientizată dar chiar încurajată. Astfel apare o anumită aură a unei „pseudo-invincibilităţi“, a unui mister ameninţător, ceea ce face ca ameninţările interne să fie foarte rare, dacă nu chiar inexistente, iar forţele militare să se transforme în elemente conservatoare şi represive. Exemplu: Libia, Cuba, Irakul antebelic şi Coreea de Nord.

Nu trebuie neglijat rolul pozitiv al militarilor în reformele politice: de exemplu nu pot fi trecute cu vederea acţiunile militarilor din unele state musulmane. Militarii au fost fie fondatori, fie piloni ai naţiunii în Egipt, Turcia, Pakistan, Siria, Tunisia sau Indonezia. Bineînţeles societăţile enumerate nu sunt perfecte. Mai mult decât atât, instituţiile politice şi sociale din aceste ţări tind să reflecte interesele instituţiei militare şi ale aliaţilor săi. Dar aceste aranjamente au adus cu ele o anumită stabilitate strict necesară acestor state. Pe de altă parte, dacă la început ofiţerii au avut acele viziuni progresiste necesare edificării statului modern, pe parcurs au devenit elemente conservatoare pierzându-şi în mod constant legitimitatea.

Uneori, există o reticenţă a militarilor în a „digera“ prezenţa civililor în lanţul decizional strict militar. într-adevăr, puţini civili din noile democraţii post-comuniste, de exemplu, au avut la început cunoştinţele necesare pentru a înţelege cerinţele instituţiei militare, astfel încât să se implice în politicile de apărare.

Asemenea oameni au fost necesari pentru a servi drept interlocutori între forţele militare şi societăţile respective. A intervenit

28 A.S. colonel Principele Radu de Hohenzollern-Veringen, „Impactul relaţiilor civil-militare asupra securităţii naţionale“, 15 noiembrie 2005, prelegere la Universitatea Naţională de Apărare Carol I, în deschiderea cursului CIMIC (cooperare civili-militari) NATO.

90

însă, în toate statele post-comuniste europene un anumit vizionarism al corpului de ofiţeri care au înţeles necesitatea acelui „corp civil“ care să înţeleagă nevoile lor şi să-şi asume formarea deciziei politico-militare păstrând în acelaşi timp armata ca un corp strict profesionist. Acest vizionarism are cel puţin două componente: una de corp şi una individuală.

Ca o concluzie: relaţiile civil-militare trebuie să găsească un punct de echilibru între forţele armate în calitatea lor de instrument al forţei al statului de drept şi cel de instituţie a societăţii. Balansarea, echilibrarea celor doi poli este însă grevată de continua convergenţă dintre nivelurile tactice şi strategice ale activităţilor umane, fie ele civile sau militare.

Idealul relaţiilor civil-militare este de a aspira la o stare de existenţă a unei Forţe Armate eficiente la nivel strategic, ai căror lideri pot oferi soluţii strategice avizate, către autorităţi civile competente, care reprezintă şi răspund în faţa unui public angajat civic, toate acestea completate cu: o presă liberă şi critică, o societate civilă viabilă şi un complex militaro-industrial care ocupă un rol de subordonare nu de dominare.

Dar, civilii trebuie să înţeleagă că, chiar profesionişti fiind, militarii nu-şi pot reprima acel sentiment naţional şi patriotic. în schimb, armata trebuie să accepte că însăşi raţiunea ei de a fi este să servească interesele ţării şi ale poporului care au creditat-o poporului care i-a creditat cu această încredere.

În studiul „Project on the Gap Between the Military and Civilian Society“, făcut la „The Triangle Institute for Security Studies (TISS)“ profesorul Peter Feaver propunea discutarea câtorva întrebări referitoare la distanţa dintre militari şi societatea civilă: trebuie sau nu să vorbim despre o „prăpastie“ între societăţile civile şi militare. Şi dacă această prăpastie există, cum ar trebui oare să determinăm criteriile şi metodele de definire a acesteia? Care sunt motivele şi resorturile care duc la permanenta apariţie a acestei prăpăstii? Există motive istorice întemeiate pentru continua existenţă a acestei „prăpăstii“? Care abordare este optimă: păstrarea acestei „prăpăstii“, reducerea ei sau anularea?

91

Nu se poate spune că există un singur răspuns pentru toate întrebările la fel cum nu există nici răspunsuri separate. Pentru a clarifica întrebările, pe bună dreptate justificate, este nevoie să determinăm ce ne uneşte şi nu ce ne desparte. Dacă amândoi polii ar înţelege scopul final probabil că aceste întrebări nu şi-ar mai avea rostul. Care este de fapt acest scop final? Asigurarea securităţii naţionale. Ce este securitatea naţională? Aici intervin diferenţele. Dacă militarii tind să o definească numai ca pe acea stare de respingere a riscurilor militare, iată că, în noua lume pe care încercăm să o consolidăm ameninţările la adresa securităţii cu greu mai pot fi definite ca pur militare. Ele translează de la ameninţări de tip terorist la ameninţări ecologice, de la ameninţări economice la cele cibernetice. Şi atunci este normal ca un sistem naţional de apărare, oricare ar fi el, să cuprindă nu numai forţele militare ci şi acele componente civile ale societăţii care au un cât de cât rol în apărarea ţării.

„România a fost un model al relaţiilor civil-militare încă din Evul Mediu. Atunci când o armată de 10.000 de oameni învingea o armată de 500.000 de soldaţi ai Imperiului Otoman, dacă civilii n-ar fi cooperat cu militarii, am fi fost distruşi în foarte scurt timp“29.

Nu este deloc întâmplător faptul că discuţiile despre relaţiile civil-militare apar preponderent în mediul militar. Una dintre motivaţii ar fi că interferenţa militară în luarea deciziei este, dacă nu evidentă, atunci măcar acceptată ca fapt. Atitudinea beneficiarilor deciziilor luate astfel variază în funcţie de cantitatea (iar nu de calitatea elementelor decizionale) în funcţie de raportul individ-sistem:

pe de-o parte, individul, ca element component al „ethosului“ civil acceptă decizia luată de sistemul militar;

pe de altă parte, societatea, populaţia ar accepta mai bine o decizie luată de un militar dar nu de un sistem militar.

Cu alte cuvinte, societatea acceptă individul dar nu sistemul, iar cetăţeanul acceptă organizaţia dar nu personalitatea.

Cum poate fi definită natura relaţiilor civil-militare în era post-Războiul Rece? Sunt militarii mai mult sau mai puţin implicaţi în sistemele politice ale ţărilor lor? Deşi rolul primordial al tuturor forţelor armate rămâne asigurarea securităţii naţionale, se pare că au

29 A.S. Principele Radu de Hohenzollern-Veringen, Impactul relaţiilor civil-militare asupra securităţii, Adevărul, nr. 4831 din 18.01.2006.

92

fost descoperite noi funcţii şi tipuri de misiuni pentru ele. Acestea variază de la sprijinirea poliţiei în menţinerea ordinii publice (Marea Britanie) până la asigurarea reconstrucţiei societăţii civile (Bosnia, Irak, Afghanistan). Rolul tradiţional al armatei de a acorda asistenţă şi sprijin în timpul dezastrelor naturale şi a crizelor de tot soiul s-a combinat cu alte misiuni, de tip militar, ca de exemplu operaţii de răspuns la criză, sub egida ONU.

În aceste situaţii, cooperarea civil-militară (CIMIC – Civil-Military Cooperation), ca modalitate de punere în practică a relaţiilor civil-militare, nu face altceva decât să reproducă extrem de fidel, la nivelurile operativ şi tactic însă, ceea ce relaţiile civil-militare definesc la nivel strategic. într-adevăr, CIMIC are repercusiuni la nivel strategic, are inserate elemente de strategie militară dar, ca formă de manifestare se limitează numai la nivelurile amintite.

Relativitatea şi circumspecţia cu care este privită cooperarea civil-militară, ca activitate distinctă, provin nu din lipsa definiţiilor ci a strategiilor de punere în acord a tuturor fenomenelor nemilitare care contribuie la succesul militar. Paradoxal, dacă am încerca o înşiruire pur aleatoare, vom vedea că elementele nemilitare care contribuie la succesul militar sunt covârşitor mai multe decât cele care ţin strict de forţă.

CIMIC vine nu numai să „umple un gol“ ci şi să dea o esenţă acelor preocupări militaro-civile de a armoniza nu numai interesele ci şi mijloacele, metodele, dar mai ales resursele necesare scopului final: succesul.

De exemplu, există mari dispute referitoare la influenţa negativă a operaţiilor de tip PSO (Peace Support Operations)/CIMIC asupra abilităţilor strict militare ale forţelor armate. Cu alte cuvinte, aceste tipuri de misiuni le-ar altera cumva spiritul războinic şi capacitatea combativă într-un război convenţional. Asta ne aminteşte de introducerea în luptă a tancurilor sau a submarinelor în primul război mondial. Şi atunci factorii decizionali au deplâns alunecarea războiului de la latura lui cavalerească către latura tehnică. Acum,

93

acelaşi tip de factori decizionali (nu neapărat militari) deplâng alunecarea războiului de la latura lui tehnică către cea nesimetrică30.

Dar, tocmai această cooperare, între civili şi militari atât la nivel tactic şi operaţional dar mai ales la nivelul strategic al politicii de apărare, constituie elementul cheie al succesului, fie el reprezentat de asigurarea securităţii naţionale, fie el câştigarea operaţiei militare.

În fapt, relaţiile civil-militare pot constitui un indicator foarte valoros. La nivel strategic indică, printre altele nivelul democratic atins de ţara respectivă, iar la nivel operaţional sunt un indicator al eficienţei operaţiei militare. De ce? Fiindcă la orice nivel le-am aplica ele sunt un multiplicator al forţei. La nivel strategic aduc cu sine o mai mare prestanţă şi o mai bună promovare a intereselor naţionale, iar la nivelele tactic şi operaţional, CIMIC aduce cu sine „controlul“ spaţiului „necontrolabil“: civilii.

În anul 1989, americanul William S. Lind pe atunci consilier al senatorului Gary Hart schiţa, împreună cu patru ofiţeri activi şi în rezervă, tabloul unor iminente schimbări fundamentale în ştiinţa de a purta războaie. Studiul lor avea să impună nu pentru toata lumea totuşi -conceptul „războiului de generaţia a patra“.

Noile conflicte aveau să fie definite de câteva idei de bază: „câmpul de luptă al celei de-a patra generaţii va include, probabil, întreaga societate a inamicului; reducerea dependenţei de logistica centralizată şi capacitatea luptătorilor de a se întreţine pe seama terenului şi chiar a inamicului; forţele reduse, foarte mobile şi rapide vor predomina; scopul va fi prăbuşirea inamicului, şi nu distrugerea sa fizică. Obiectivele vor include factori ca sprijinul populaţiei pentru război şi cultura inamicului; distincţia dintre război şi pace va fi estompată până la dispariţie. Este posibil să nu mai existe câmp de luptă sau fronturi definite. Distincţia dintre «civili» şi «militari» ar putea dispărea“31.

30 Conferinţa „Transforming Post-Communist Militaries“ – JSCSC 26-29, aprilie 2001.31 William S. Lind, col. Keith Nightengale, cpt. John F. Schmitt, col. Joseph W. Sutton, lt.col. (r) Gary I. Wilson, „Chipul în schimbare al războiului: către cea de-a patra generaţie“, Marine Corps Gazette, octombrie 1989.

94

Ţinând cont de impactul pe care relaţiile civil-militare îl au asupra securităţii naţionale, s-au realizat paşi importanţi în domeniul demilitarizării culturii strategice şi perfecţionării educaţiei civile în domeniul securităţii şi al apărării. Astfel, în Universitatea Naţională de Apărare se perfecţionează prin doctorate sau masterate, atât militari cât şi civili. Mai mult decât atât, în cadrul instituţiilor de învăţământ superior, civile, discipline ca: geopolitica, geostrategia, sisteme globale de securitate, relaţiile civil-militare etc. au devenit obiecte de studiu.

„Relaţia dintre autorităţile civile şi Forţele Armate reprezintă un element crucial al stabilităţii politice democratice, a politicii de apărare şi a cooperării internaţionale în domeniul securităţi.“ (Prof.dr. Thomas Young Naval Postgraduate School, Monterey California).

95

CAPITOLUL 3Controlul democratic asupra forţelor armate

Controlul civil asupra utilizării forţei armate reprezintă o formă de manifestare şi se poate spune chiar „inima“ unor relaţii civil-militare democratice. De asemenea, determină limitele, graniţele între aria civilă şi cea militară.

Două dintre condiţiile, provocările în alegerea profesiei de militar sunt: „subordonat îndeajuns pentru a putea să te supui, inclusiv controlului civil“ şi „puternic îndeajuns pentru a lupta şi a învinge“.

„Controlul democratic asupra forţelor armate reprezintă ansamblul prerogativelor conferite de Constituţie şi lege autorităţilor societăţii politice democratic alese de a stabili cadrul normativ privind organizarea, funcţionarea şi responsabilităţile forţelor armate, de a fixa limitele lor de acţiune, precum şi de a verifica modul în care activitatea acestora este conformă dispoziţiilor legii şi hotărârilor autorităţilor civile competente“32.

3.1. Controlul democratic al armatei din perspectivă istorică

Forţele armate au ocupat şi ocupă un rol foarte important, dar, în acelaşi timp, distinct în cadrul oricărei societăţi civile.

Caracteristica socială a armatei este dată de faptul că ea are în compunerea sa oameni care interacţionează în vederea realizării scopurilor sale, iar interacţiunea lor creează o structură cu o viaţă proprie.

Armata ca instituţie a statului a evoluat odată cu acesta. Acelaşi lucru se poate afirma şi despre natura şi conţinutul misiunilor încredinţate ei de către stat, prin organele abilitate.

Importanţa rolului forţelor armate derivă din modul omogen de organizare al forţelor armate, precum şi din faptul că acestea au la dispoziţie arme. Din această cauză este esenţială stabilirea cu claritate a responsabilităţii acestora.

32 Dr. Gheorghe Diaconescu, Floarea Şerban, Nicolae Pavel, Controlul democratic asupra Armatei României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.

96

Astfel, chiar dacă armata reprezintă elementul de stabilitate într-o societate, fapt demonstrat în decursul istoriei, o eventuală incertitudine cu privire la responsabilitatea armatei ar avea efecte nefaste asupra elementului civil al societăţii.

Majoritatea autorilor au ajuns la concluzia comună că, într-un stat de drept, pe lângă alte trăsături care caracterizează acest tip de stat, se remarcă supunerea forţelor armate şi a forţelor de ordine sub controlul autorităţilor civile şi, de aici, răspunderea faţă de autorităţile civile, în ceea ce priveşte acţiunile lor.

Deşi i s-au acordat spaţii largi, nu s-a dat o definiţie clară a controlului democratic asupra forţelor armate. O definiţie a controlului democratic, din perspectivă românească, a fost dată în lucrarea „Controlul democratic asupra Armatei României“ – Controlul democratic asupra forţelor armate, trăsătură definitorie a statului de drept, reprezintă ansamblul prerogativelor conferite de Constituţie şi lege autorităţilor societăţii politice democratic alese de a stabili cadrul normativ privind organizarea, funcţionarea şi responsabilităţile forţelor armate, de a fixa limitele lor de acţiune, precum şi de a verifica modul în care activitatea acestora este conformă dispoziţiilor legii şi hotărârilor autorităţilor civile competente33.

Controlul civil al armatei reprezintă un ansamblu de concepte, proceduri, legi, standarde şi tradiţii prin care se exercită autoritatea politică civilă asupra forţelor armate ale unei ţări. Legitimitatea controlului civil este asigurată de legitimitatea procesului democratic (electoral), prin intermediul căruia voinţa populară este delegată autorităţii politice. Controlul civil, ca practică, se regăseşte în conţinutul, natura şi modul de manifestare a raporturilor dintre armată şi societate.

Controlul democratic asupra forţelor armate apare, într-o formă incipientă, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când divanul avea competenţe pe întreg teritoriul ţării, fiind organul superior al armatei. Este vorba de o formă de control şi anume controlul civil prin clasa socială, când aristocraţia şi burghezia europeană luptau pentru a obţine controlul forţelor armate. în acest fel, instituţiile militare au furnizat

33 Dr. Gheorghe Diaconescu, Floarea Şerban, Nicolae Pavel, Controlul democratic asupra Armatei României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.

97

un „câmp de luptă“ pentru conflictele dintre aristocraţie, care domina forţele armate, şi burghezia liberală, care va începe să folosească din ce în ce mai mult în favoarea sa conceptul de control civil. De asemenea, militarilor le era interzisă imixtiunea în politică.

Bazele organizării armatei au fost consolidate odată cu Unirea Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza care a denumit, în premieră, organismul militar ca „Armata Română“.

Ansamblul de acte normative care au fost adoptate după naşterea tânărului stat român cuprindeau o serie de reglementări cu privire la armată, printre care şi reglementări referitoare la poziţia armatei faţă de elementul social.

În perioada 1859 1866, anul apariţiei primei constituţii, domnitorul era comandantul suprem al armatei, dar nu avea puteri discreţionare, în sensul că, orice act emis de domnitor trebuia contrasemnat de ministrul de resort.

După adoptarea Constituţiei din 1866, exercitarea puterii legiuitoare se făcea în mod colectiv de către rege şi Reprezentanţa Naţională34. Reprezentanţa Naţională era constituită pe sistem bicameral Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Prevederile Art. 47 ale Constituţiei din 1866 reprezintă bazele controlului democratic, în sensul că toţi membrii celor două camere aveau dreptul de a adresa miniştrilor interpelări. De asemenea, conform prevederilor Art. 68, din Colegiul I al Senatului puteau face parte, în premieră, generali şi colonei, iar din Colegiul II al Adunării Deputaţilor puteau face parte ofiţeri în retragere. Aceste prevederi au avut o aplicabilitate limitată până la apariţia Legii electorale din 1884, care prevedea interdicţia clară ca militarii să facă parte din legislativ.

Prevederi referitoare la armată se regăsesc şi în Constituţia din 1923, care reglementa prin Art. 122 înfiinţarea Consiliului Superior al Apărării Ţării.

Subordonarea armatei faţă de anumite instituţii, cu atribuţii în domeniul militar, s-a legiferat odată cu adoptarea Constituţiei din 1938.

34 Dr. Gheorghe Diaconescu, Floarea Şerban, Nicolae Pavel, Controlul democratic asupra Armatei României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.

98

Perioada 1938 1945 nu a fost favorabilă exercitării unui control democratic asupra armatei, situaţie care s-a menţinut şi pe toată perioada regimului comunist, până în 1989. înainte de 1989, regimul politic din statele din Europa de Est s-a bazat pe subordonarea instituţiilor statului partidului comunist. Prin urmare, controlul civil asupra armatei reprezenta, mai degrabă, un prerogativ politic de partid decât o funcţie administrativă de stat.

Există o teorie conform căreia, în regimurile totalitare, cu partid unic, este mult mai uşor să se creeze instituţii de masă, capabile să realizeze controlul asupra armatei. Această teorie se confirmă numai în cazul Cubei.

Una din trăsăturile fundamentale ale societăţii româneşti după 1989 o constituie fundamentarea şi consolidarea controlului democratic al societăţii asupra armatei. Necesitatea viabilităţii acestei realităţi, specifice societăţilor moderne, este dată de următoarele argumente: controlul democratic al instituţiei militare reprezintă un element fundamental al democraţiei; existenţa unei transparenţe reale a armatei este mai avantajoasă şi mai eficace într-un stat, decât situaţia în care armata este ruptă de societate şi plasată deasupra legii35.

La începutul anilor ’90 pentru unii, numirea unui ministru al apărării civile a fost necesară pentru „a fi ca în occident“ şi nu pentru a satisface nevoi interne, cu caracter democratic. Treptat, s-a „redescoperit“ rolul social, cu importanţă tradiţională, al instituţiei militare în ţările din Sud-Estul Europei. Armata şi-a confirmat rolul de pilon al stabilităţii interne şi pe acela de instrument principal al integrării în structurile euroatlantice.

Armata a avut şi are nevoie de consensul social în ceea ce priveşte scopurile şi metodele sale pentru a obţine legitimitatea disciplinei sale.

În lipsa acestui consens şi, implicit a controlului societăţii civile asupra sa, armata ar tinde să devină indisciplinată36.

În exercitarea controlului democratic asupra armatei trebuie să se menţină un echilibru între control şi autonomia armatei, trebuie să se

35 Relaţiile civil-militare în societatea românească, col.prof.univ.dr. Mircea Cosma36 Ion Nicu Sava, Gheorghe Tibil, Marian Zulean, Armata şi societatea, Editura INFO-TEAM, Bucureşti, 1998.

99

recunoască diferenţele dintre cultura civilă şi cultura militară, trebuie menţinute valorile de bază ale armatei.

De asemenea, trebuie să se ia în considerare şi faptul că civilii, uneori pot greşi.

De-a lungul timpului o serie de personalităţi din toate domeniile au avut legături tangente cu armata, fapt care poate fi considerat tot o formă a controlului democratic.

Existenţa şi exercitarea controlului democratic nu trebuie să excludă controlul intern al armatei. Acesta se bazează pe câteva mecanisme caracteristice organismului militar: disciplină, onoare, curaj, integritate, sacrificiu şi responsabilitate.

Este evident că misiunile ce îi revin în societate au purtat, poartă şi vor purta pecetea regimului politic, a specificului partidului sau al coaliţiei de partide aflate la guvernare.

Într-un stat democratic, aşa cum este şi România, se veghează ca armata să acţioneze strict în cadrul legal permis şi să îndeplinească, oricând şi necondiţionat, misiunile ce îi revin în statul de drept, atât în spaţiul geografic naţional, cât şi în afara acestuia.

3.2. Necesitatea controlului democratic asupra forţelor armate

Relaţia dintre factorul militar, cel politic şi cel social a ridicat de-a lungul timpului multiple semne de întrebare, răspunsurile fiind dimensionate în funcţie de tipul de societate, condiţiile istorice şi ideologii.

Clausewitz vedea războiul ca pe o prelungire a politicii iar forţele armate ca pe un instrument al strategiei politice: „Subordonarea punctului de vedere politic celui militar ar fi absurdă, căci politica a generat războiul, ea este inteligenţa iar războiul numai instrumentul şi nu invers. Nu rămâne deci posibilă decât subordonarea punctului de vedere militar, celui politic“37.

Ideea subordonării factorului militar unor factori de ordin politic a existat de foarte multe timp.

Expresiile şi totodată acţiunile referitoare la „controlul democratic asupra forţelor armate“, „controlul civil“ etc, reprezintă de fapt dreptul

37 Carl von Clausewitz, Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1982.

100

societăţii democratice şi dreptul societăţii civile de a veghea ca forţele armate să ocupe şi să-şi păstreze locul în cadrul societăţii şi să-şi îndeplinească misiunile care le-au fost destinate.

„Pentru aceasta, este foarte important ca pârghii constituţionale şi legale să nu permită cucerirea unei poziţii dominante de către factorul militar, iar desfăşurarea şi utilizarea forţei să nu se facă decât sub autoritatea directă şi expresă a conducătorilor aleşi democratic“38.

Machiavelli spunea că „temeliile cele mai trainice ale statelor, fie cele noi, cât şi cele vechi sau mixte, sunt legile bune şi armatele bune. Şi deoarece nu pot fi legi bune acolo unde nu sunt armate bune, iar acolo unde sunt armate bune e nevoie să fie şi legi bune, voi lăsa deoparte tratarea chestiunii legilor şi voi vorbi despre armate“39.

Armata a reprezentat şi reprezintă un element definitoriu al puterii în stat, ocupând în cadrul societăţii o poziţie distinctă, datorită, în principal, faptului că este deţinătoare de arme şi totodată aceasta reprezintă elementul stabil şi de stabilitate, sursă de ordine şi siguranţă.

O lipsă de claritate şi coerenţă, în definirea rolurilor şi misiunilor care-i revin armatei, poate determina unele tendinţe negativ-transformatoare la nivel macro-social.

Cu privire la controlul forţelor armate şi eventuala ingerinţă a militarilor în domeniul politic, Jean Blondei punea în evidenţă următoarele trepte relaţionale40:

● înaltul grad de profesionalizare a militarilor este de natură să ducă la izolarea acestora de restul naţiunii, militarii având tendinţa de a dezvolta propriile puncte de vedere şi atitudini;

● probabilitatea intervenţiei militare descreşte în raport cu descreşterea legitimităţii sistemului politic;

● probabilitatea intervenţiei militare descreşte, atunci când sistemul politic, social şi economic devine mai complex;

● probabilitatea intervenţiei militare este crescută, în situaţiile în 38 Dr. Dr. Gheorghe Diaconescu, Floarea Şerban, Nicolae Pavel, Controlul democratic asupra Armatei României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.39 Niccolo Machiavelli, Principele, Editura Minerva, Bucureşti, 1995.40 Jean Blondel, The military ant its role in the political process, in An introduction to comparative government, Weidenfeld and Nicolson, London, 1979.

101

care ideologiile dominante ale statului diferă de misiunile caracteristice militarilor.

Desigur, au fost şi, fără îndoială, vor mai fi cazuri când armata se va implica direct, activ şi brutal în viaţa societăţii, al cărei subsistem este, prin preluarea puterii politice în stat. într-o societate democratică, într-un stat de drept aşa cum este România, o asemenea situaţie este de neconceput. Aici, armata îşi exercită rolul conferit prin legi în societate, fără implicare în jocul democratic al accederii la putere în stat sau al păstrării acesteia.

Cazurile de intervenţie militară apărute după primul şi cel de-al doilea război mondial, precum şi loviturile de stat şi regimurile militare din Europa de Vest şi America de Sud sunt exemple de situaţii în care militarii au preluat puterea, au ocupat poziţii importante ori au influenţat unele decizii ameninţând sau folosind forţa de care dispuneau.

„Principiul democratic al controlului civil asupra armatei poate fi el însuşi primejduit, întrucât ameninţările şi crizele militare se pot materializa mai repede decât se poate organiza consensul“41.

Necesitatea controlului democratic nu trebuie să fie privită doar din perspectiva garanţiei împotriva declanşării subversive de acţiuni militare, ci are în acelaşi timp misiunea de a oferi siguranţa că armata serveşte interesele naţionale fundamentale, stabilite de autorităţile politice.

Armata este una dintre instituţiile publice de interes naţional care trebuie să răspundă celor mai înalte raţiuni de stat, aceasta având un rol important în integrarea ţării noastre în structurile politico-militare euroatlantice.

41 Alvin şi Heidi Toffler, Război şi antirăzboi, Editura Antet, Bucureşti, 1995.

102

3.3. Controlul democratic asupra forţelor armate în societatea românească

De la început, este esenţial să se sublinieze faptul că, un control adevărat se poate realiza numai prin jurisdicţii stabilite prin lege. în acest sens, autorităţile politice au anumite prerogative care le permit să emită reglementări şi modalităţi de implementare a acestora, să verifice dacă sunt respectate şi să ia toate măsurile necesare în caz contrar.

Mecanismele legale diferă în funcţie de ordinea constituţională a fiecărei naţiuni, iar majoritatea aparţine autorităţilor publice, stipulate în Constituţie.

Conceptul de „forţe armate“ variază de la un stat la altul, în funcţie de condiţiile specifice. în România, în conformitate cu stipulările Art. 10 din Legea nr. 45/1994, forţele de apărare sunt alcătuite din forţele armate şi forţele de protecţie.

Prevederile stipulate în Art. 11 din Legea menţionată anterior, enumera componentele forţelor armate. „Forţele armate includ armata, marile unităţi şi unităţi subordonate Ministerului Administraţiei şi Internelor, unităţile serviciilor de informaţii şi alte formaţiuni armate de apărare, organizate în conformitate cu legea“.

Autorităţile statului, care au responsabilităţi în domeniul securităţii naţionale, sunt enumerate în Art. 6 al Legii nr. 51/1991 privind Securitatea naţională a României: SRI, SIE, SPP, precum şi structurile interne specializate ale Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Ministerului Justiţiei. în 1993, s-a adăugat Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, având anumite responsabilităţi în domeniul securităţii naţionale.

Prima concluzie care poate decurge din această definiţie a „forţelor armate“ este aceea conform căreia controlul democratic asupra forţelor armate se exercită nu numai asupra armatei propriu-zise ci şi asupra forţelor de ordine publică şi a forţelor securităţii naţionale.

Autorităţile publice exercită controlul asupra forţelor armate în mod diferit, diferenţa constând în amploarea controlului total sau

103

sectorial, în mecanisme şi procedee şi nu în ultimul rând în eficienţa acestuia.

Controlul parlamentar asupra forţelor armate este cea mai cuprinzătoare, complexă şi eficientă formă de control.

Această formă de control este amplificată de poziţia de autoritate politică a Parlamentului în societate. în conformitate cu prevederile Art. 58, paragraful 1 din Constituţia României, Parlamentul este nu numai organul reprezentativ suprem al poporului român dar şi unica autoritate legislativă a ţării.

Rolul Parlamentului constă în stabilirea cadrului legislativ al forţelor armate, care defineşte rolul forţelor armate, dimensiunea şi organizarea acestora, precum şi cerinţele strategice şi priorităţile stabilite pe anumite perioade.

Controlul asupra forţelor armate exercitat de această autoritate publică este foarte important, ţinând cont de faptul că relaţiile de bază din cadrul apărării, ordinii publice şi al securităţii naţionale sunt clar reglementate. Prevederile constituţionale stipulează că Parlamentul va aproba legi privind: bugetul, structura sistemului naţional de apărare, organizarea forţelor armate, pregătirea populaţiei, economiei şi teritoriului pentru apărare, statutul personalului militar, regimul stării de asediu şi de urgenţă, securitatea naţională a României, ratificarea tratatelor şi acordurilor internaţionale în acest domeniu sau alte documente legale privind forţele armate.

Mai mult, Parlamentul examinează în plen raportul anual privind activitatea desfăşurată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi de Curtea de Audit şi este împuternicit să emită anumite măsuri pe care aceste organisme să le aplice.

Parlamentul României are prerogative speciale în alegerea, înfiinţarea, consilierea privind înfiinţarea, numirea sau demiterea unor autorităţi de stat, precum acordarea votului de încredere în privinţa Programului Guvernamental şi a întregii liste a membrilor guvernului, printre care şi a ministrului apărării naţionale.

Controlul parlamentar se exercită totodată prin notificări, mesaje, rapoarte, programe privind cele mai importante probleme de ordin politic ale naţiunii cu impact asupra forţelor armate, declaraţia de mobilizare sau alte informaţii cu referire la misiunile militare.

104

O altă formă specializată a controlului parlamentar se exercită prin comisiile parlamentare. în mod special, Comisiile pentru Apărare, Ordine Publică şi Securitate Naţională au o mare importanţă, principalele responsabilităţi ale acestora constând în examinarea tuturor proiectelor de lege, a ordonanţelor şi ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului şi a propunerilor legislative privind activitatea forţelor armate.

Rolul acestor oficialităţi civile constă, în principal, în asigurarea legăturii (mai ales în domeniul juridic) dintre Parlament şi instituţiile pe care aceştia le reprezintă.

Mai mult, controlul exercitat de Parlament se materializează prin întrebările şi interpelările pe care senatorii şi deputaţii le adresează membrilor Guvernului, inclusiv ministrului apărării naţionale, aceştia trebuind să răspundă în timp util.

Conform Constituţiei, Preşedintele României reprezintă statul român şi este un garant al independenţei şi unităţii naţionale, a integrităţii teritoriale a ţării. Conform prerogativelor constituţionale şi legale, Preşedintele României poate exercita un real control asupra forţelor armate.

Articolul 77 din Constituţie stipulează că: Preşedintele României va promulga legile propuse de Parlament, inclusiv legile care guvernează activitatea forţelor armate.

O altă formă de control prezidenţial derivă din sarcinile care-i revin acestuia privind crearea, selecţia, numirea sau destituirea anumitor autorităţi publice, conferirea de decoraţii şi titluri de onoare şi acordarea gradelor de mareşal, general şi amiral.

Totodată, Preşedintele poate participa la adunările Guvernului, atunci când se dezbat probleme privind apărarea naţională.

Exercitarea puterii prezidenţiale referitoare la mobilizarea generală sau parţială a forţelor armate este garantată prin responsabilităţile pe care le are ca şef de stat şi garant al independenţei naţionale. Această putere este exercitată numai cu aprobarea prealabilă a Parlamentului.

Ca o garanţie suplimentară, declaraţia de mobilizare parţială sau generală este dezbătută şi în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării,

105

pentru a dobândi aprobarea diferitelor autorităţi privind luarea celei mai adecvate decizii.

În cazul unei agresiuni armate împotriva ţării noastre, Preşedintele României va decide asupra măsurilor de respingere a agresiunii, numai după dezbaterea situaţiei date în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi după ce decizia luată este supusă aprobării de către Parlament.

Un alt prerogativ prezidenţial constă în declararea stării de asediu sau de urgenţă, în conformitate cu legea, solicitându-se aprobarea de către Parlament a măsurilor adoptate, în decurs de cinci zile de la adoptare. Dacă Parlamentul nu se adună în sesiune, se va conveni de jure în decurs de 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau de urgenţă şi va funcţiona în această stare.

O componentă a puterii executive, Guvernul are răspunderi importante în domeniul controlului democratic asupra forţelor armate, fapt care derivă din dublul rol constituţional al acestuia: asigurarea implementării politicii interne şi externe a ţării şi exercitarea gestionării generale a administraţiei publice.

Detaliind prevederile constituţionale, Legea nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor stipulează că Guvernul exercită „funcţia autorităţii de stat, asigurând supervizarea şi controlul implementării şi respectării reglementărilor din domeniul apărării, al ordinii publice şi securităţii naţionale“.

Guvernul are sarcina de a „implementa măsurile adoptate legal privind apărarea ţării, obiectiv pentru care forţele armate sunt organizate şi echipate“.

Exercitându-şi dreptul de a avea „iniţiativă legislativă“, Guvernul include în proiectele de lege propriile cerinţe privind întreaga activitate a forţelor destinate apărării naţionale.

Aceste proiecte de legi se referă atât la activitatea forţelor armate în ţară, cât şi la misiunile armatei în străinătate.

În domeniul controlului democratic asupra forţelor armate, un rol important îi revine Prim Ministrului, care prin lege este vicepreşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.

Curţile de justiţie, procurorii militari şi civili, pe baza unor principii comune, au un rol foarte important în asigurarea controlului democratic asupra forţelor armate.

106

Competenţa procurorilor militari şi curţilor militare de justiţie de a investiga şi judeca se stabileşte prin Codul de Procedură Penală, incluzând: delicte comise de personalul militar, de civili, împotriva bunurilor din proprietatea forţelor armate, aflate în administraţie sau în folosinţă, delicte comise de civili cu referire la obligaţiile militare ce le revin sau delicte privind activitatea personalului militar şi civil din cadrul forţelor armate.

În conformitate cu prevederile legale ale României, personalul militar şi civil din cadrul forţelor armate este în mod egal răspunzător în faţa legii, ca orice cetăţean al României, atât pentru delicte de ordin profesional cât şi pentru cele extra-profesionale iar curţile de justiţie, prin mecanismele lor, controlează activitatea tuturor membrilor forţelor armate, în cazul în care aceştia nu respectă legea.

Curţile de justiţie au dreptul, în conformitate cu prevederile Legii nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, de a judeca acţiunile care contravin actelor administrative emise de autorităţile forţelor armate, în cazul în care anumite drepturi sau interese ale personalului din cadrul forţelor armate sunt lezate.

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) organizează şi coordonează activităţile privind apărarea şi securitatea naţională a ţării. Sub conducerea şefului statului şi pe baza concluziilor finale ale dezbaterilor, CSAT analizează şi propune, la cererea Preşedintelui României, măsurile necesare pentru declararea stării de asediu sau de urgenţă în întreaga ţară sau în anumite judeţe, pentru mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate, respingerea agresiunii armate împotriva ţării şi pentru declararea sau încetarea stării de război.

CSAT analizează şi/sau propune, în conformitate cu legea, promovarea Strategiei de securitate naţională a României sau a Strategiei militare şi oferă consiliere în domeniul actelor de proiect legislativ, printre care cele referitoare la securitatea naţională sau la organizarea generală a forţelor armate.

Un organism special şi specializat, Curtea Constituţională asigură controlul asupra constituţionalităţii legilor în conformitate cu stipulările legii fundamentale.

În exercitarea funcţiilor sale, Curtea poate propune soluţii sau poate rezolva problemele neconstituţionale în anumite proiecte de lege

107

sau regulamente din domeniul apărării, al ordinii publice şi al securităţii naţionale, prevenind reglementarea unor relaţii sociale care nu corespund cerinţelor legale sau constituţionale.

Curtea de Audit este o autoritate publică independentă, care exercită controlul asupra formării, administrării şi utilizării resurselor financiare ale statului şi sectorului public şi are totodată atribuţii importante în exercitarea controlului democratic asupra forţelor armate.

Autoritatea Avocatului Poporului, având origine suedeză, are rolul de a proteja cetăţenii împotriva oricărui abuz comis de autorităţile administraţiei publice, reprezentate de ministere, departamente, autorităţi publice independente, servicii publice descentralizate ale ministerelor şi alte organisme centrale.

Controlul special exercitat de Avocatul Poporului poate contribui la o mai bună înţelegere şi la eliminarea unor aspecte negative din cadrul forţelor armate.

Prin rolul său preventiv, factorii de răspundere din unităţile militare vor fi stimulaţi să adopte măsurile cele mai corecte pentru a evita situaţiile care ar determina solicitarea Avocatului Poporului.

Instituţia militară, componentă a societăţii civile, este şi va fi sub controlul democratic exercitat de societatea civilă, un criteriu de bază în evaluarea nivelului democratic.

Controlul democratic asupra forţelor armate este un proces real, care funcţionează în societatea noastră, în acest cadru stabilindu-se şi dezvoltându-se relaţiile dintre societate şi forţele armate.

Înainte de 1989 armata obişnuia să fie o organizaţie închisă, fără transparenţă. Astăzi marea majoritate a problemelor cu care se confruntă forţele armate, cu excepţia unora, sunt date publicităţii, dezbătute în cadrul unor organizaţii neguvernamentale, în procesul de construire a unui climat de încredere care domină relaţiile dintre armată şi societate.

Instituţia militară în ansamblul ei funcţionează cu ajutorul cetăţenilor, cetăţenii reprezentând potenţialul uman şi un contributor direct la asigurarea resurselor materiale necesare.

În plus, ţinând cont de faptul că armata participă la operaţii militare multinaţionale, sub mandat ONU sau al altor organizaţii de

108

securitate, este esenţial să existe relaţii apropiate ale comandanţilor diferitelor eşaloane, în teatrul de operaţii, cu autorităţile locale şi populaţia civilă.

Şi relaţiile dintre forţele armate şi sindicate sunt temeinice şi diversificate. Sindicatele sunt consultate în procesul de întocmire a proiectelor legislative care se referă la activitatea lor.

Totodată, sindicatele au dreptul la informare atunci când negociază contractele comune de muncă, condiţiile de protecţie a muncii şi datele referitoare la folosirea mijloacelor destinate îmbunătăţirii condiţiilor de muncă.

Propunerile, plângerile şi cerinţele sindicatelor în domeniul apărării, ordinii publice şi securităţii naţionale sunt formulate într-un cadru organizat, în conformitate cu prevederile Hotărârii de Guvern nr. 314/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea unor comisii de dialog social în ministere şi birouri de monitorizare. Mecanismele specifice ale controlului indirect exercitat de sindicate în domeniul apărării, al ordinii publice şi securităţii naţionale sunt: consultarea partenerilor sociali privind iniţiativele legislative, măsurile luate în restructurarea administraţiilor independente subordonate ministerelor sau asigurarea unui flux permanent de informare reciprocă.

Prin organizaţiile neguvernamentale, societatea civilă are o nouă şi importantă posibilitate de control asupra forţelor armate. Organizaţiile neguvernamentale exercită un atare control adresând petiţii eşaloanelor militare superioare, prin care înştiinţează asupra unor aspecte ilegale şi solicită informaţii referitoare la anumite situaţii sau la posibile soluţii favorabile.

Unele organizaţii neguvernamentale reprezentative cooperează cu Ministerul Apărării Naţionale în diverse moduri, cum ar fi organizarea unor seminarii naţionale şi internaţionale, participarea la exerciţii şi aplicaţii militare sau promovarea imaginii corecte a realizărilor României în cadrul efortului pentru integrarea în organizaţiile europene şi euroatlantice. Mai mult, problema referitoare la drepturile omului a devenit o preocupare centrală a Ministerului Apărării Naţionale, datorită şi aspectelor semnalate de aceste organizaţii.

109

Deschiderea armatei către societatea civilă s-a făcut în mare măsură şi prin mass-media. Informaţiile privind activităţile militare sunt transmise publicului în timp util, complet şi conform realităţii, prin intermediul mass-media, de către departamentele specializate de relaţii publice.

În final, putem vorbi despre un anume tip de control asupra forţelor armate exercitat de cetăţeni. Cetăţenii pot informa sau atrage atenţia asupra anumitor aspecte negative sau violări ale codului de conduită în armată, adresând scrisori sau memorii către unităţile militare şi dacă se dovedesc a fi reale, asemenea probleme se vor soluţiona prin măsuri legale luate împotriva părţii vinovate.

Controlul democratic asupra forţelor armate reprezintă un mijloc de evaluare a nivelului democratic al unei naţiuni, această afirmaţie putând fi o axiomă.

România a dovedit în mod evident progres din acest punct de vedere. Suntem conştienţi că mai sunt multe de realizat în această privinţă, multe amănunte de pus la punct şi toţi factorii de decizie acordă o atenţie specială perfecţionării continue a controlului democratic asupra forţelor armate.

110

CAPITOLUL 4Cooperarea civil-militară, afacerile civile - expresie a relaţiilor

civil-militare la nivel operaţional

Cooperarea civil-militară reprezintă expresia relaţiilor civil-militare la nivel operaţional. Dacă relaţiile civil-militare se stabilesc la nivel strategic şi reprezintă, după cum am văzut, un concept politico-militar, cooperarea civil-militară (CIMIC) este un concept militar care transpune în practică un segment al relaţiilor civil-militare şi anume acela de colaborare şi cooperare a forţelor militare cu autorităţile administraţiei publice, organizaţiile civile şi populaţia civilă, în vederea îndeplinirii unor scopuri comune.

4.1. Cooperarea civil-militară, afacerile civile. Aspecte teoretice

Cooperarea civil-militară (CIMIC acronim unanim acceptat şi folosit în limbajul militar NATO) este un concept relativ nou în cultura noastră militară. Putem afirma, totuşi, că activitatea în sine de cooperare civil-militară nu este un fenomen nou dar aceasta a dobândit noi conotaţii în special după anul 1990, ocupând totodată un loc important în sfera de preocupări a NATO, decurgând din necesitatea ca forţele armate să coopereze şi să ofere sprijin autorităţilor administraţiei publice centrale (locale) şi populaţiei civile în zone de conflict armat sau în situaţii de producere a unor calamităţi naturale sau dezastre.

Relaţiile de colaborare şi sprijin reciproc, existente sau care se stabilesc, între instituţia militară, autorităţile centrale (locale), organizaţiile internaţionale, neguvernamentale şi populaţia civilă, au ca scop final, îndeplinirea obiectivelor tuturor părţilor colaboratoare.

Există două definiţii importante, cu referire la CIMIC, una ratificată de NATO prin Doctrina CIMIC NATO (AJP- 9) şi alta propusă de ONU.

În accepţiunea NATO, CIMIC reprezintă „coordonarea şi cooperarea, în sprijinul misiunii, între comandant şi populaţia civilă, incluzând atât autorităţile locale şi centrale, cât şi organizaţiile

111

internaţionale, neguvernamentale şi agenţiile“ (NATO CIMIC Doctrine, AJP 9).

În schimb ONU propune următoarea definiţie, CIMIC-ul fiind „relaţii de sprijin mutual, planificare întrunită şi un constant schimb de informaţii la toate nivelurile, între structurile militare şi organizaţiile umanitare/agenţiile, care operează în scopul îndeplinirii obiectivelor comune, ca răspuns la situaţii de urgenţe umanitare“ (UK MOD civil-military co-operation philosophy).

Noi am adoptat definiţia CIMIC-ului în conformitate cu prevederile Doctrinei CIMIC NATO, pe care, de altfel am şi introdus-o în Doctrina CIMIC şi Manualul CIMIC, naţionale.

Conceptul CIMIC presupune realizarea a două tipuri de activităţi: în sprijinul acţiunilor militare şi în sprijinul administraţiei publice centrale (locale) şi populaţiei.

Scopul CIMIC îl reprezintă stabilirea unor relaţii eficiente, cu autorităţile locale (centrale), populaţia civilă, organizaţiile internaţionale, neguvernamentale etc.

În cadrul operaţiilor de sprijin al păcii, forţele militare participante, guvernele, organizaţiile internaţionale, organizaţiile neguvernamentale, fundaţiile, organizaţiile private de voluntari, populaţia civilă, trebuie să coopereze în scopul creării unei societăţi stabile şi refacerii infrastructurii.

De-a lungul timpului, în diversele operaţii unde au fost prezente, în marea majoritate a cazurilor, forţe militare, conceptul şi activităţile CIMIC a avut diferite semnificaţii.

De exemplu, pe timpul Războiului Rece, CIMIC a fost confundat cu ideile de „sprijin al naţiunii gazdă“, „asistenţă umanitară“, „acţiuni în caz de dezastre“ etc, deoarece evenimentele în care forţele militare participau la misiuni de menţinere a păcii (operaţii de răspuns la crize) au devenit mai frecvente după 1990.

În acele circumstanţe nu se putea vorbi pe deplin de CIMIC deoarece se realiza doar sprijinul acordat forţelor militare de către autorităţile civile sau invers.

Facilităţile infrastructurii civile (porturi, aeroporturi, căi ferate etc.) şi sprijinul logistic reprezentau obiectul activităţii privind cooperarea civil-militară.

112

Treptat, atât conceptul cât şi activităţile CIMIC propriu zise au dobândit şi dobândesc noi valenţe, devenind astfel parte a activităţii militare şi implicit parte a operaţiilor militare, incluzând sprijinul acordat de către forţele militare guvernelor sau autorităţilor locale din zona de operaţii.

Deşi CIMIC este statuată ca o responsabilitate a comenzii militare ca, de altfel, oricare alt domeniu de activitate implicat de o acţiune militară, CIMIC face parte din responsabilitatea fiecărui militar participant la misiunea respectivă.

Fiind o componentă a acţiunilor militare şi responsabilitate a fiecărui militar, acesta trebuie să fie integrat în sistemul general de bază de pregătire şi instruire pentru toate categoriile de personal.

Ca o componentă activă a unei misiuni militare, activitatea CIMIC este destinată înlesnirii interacţiunii dintre comandanţii forţelor din teatrele de operaţii militare şi societatea civilă, în general, iar în particular pentru asigurarea succesului misiunii militare într-un mediu civil extrem de eterogen.

Personalul CIMIC nu poate realiza pe deplin scopurile, pe care le are de atins în zona de responsabilitate, dacă atitudinea generală a militarilor nu este în deplină concordanţă cu mesajele ce trebuie transmise populaţiei locale şi autorităţilor.

Dualitatea finalităţii activităţii CIMIC, aceea de a sprijini mediul civil în acelaşi timp cu sprijinul Forţei şi al operaţiei pe care aceasta o desfăşoară, poate conduce pe unii la surprindere sau chiar la confuzie, însă relaţia este cât se poate de clară şi suficient de simplă. în timp ce sprijinul Forţei reprezintă obiectivul central, sprijinul acordat comunităţii civile reprezintă mijlocul prin care CIMIC îşi duce la îndeplinire acest obiectiv. Este limpede că acest deziderat de a fi o „interfaţă“ activă şi eficientă între cele două sisteme poate fi îndeplinit printr-o permanentă legătură cu populaţia locală din teatrul de operaţii, cu reprezentanţii acesteia, fie că este vorba de autorităţi locale, centrale, tranzitorii sau interimare. Esenţa acestei legături izvorăşte din necesitatea permanentă faţă de schimbul de informaţii. Pentru ca organismul militar să poată participa, alături de ceilalţi actori activi prezenţi în zonă, la acţiunile de ajutorare atât de necesară unei populaţii aflate în criză, acesta are nevoie să intre în contact cu cei în

113

cauză, să adune informaţiile necesare despre societate şi să înveţe să se cunoască reciproc, să înţeleagă cum funcţionează şi să reuşească să coopereze.

Informaţiile pe care le administrează militarii din structurile CIMIC pot şi trebuie să ducă, pe de o parte, la conştientizarea în rândul populaţiei a statutului Forţei, legitimităţii şi imparţialităţii acesteia, iar pe de altă parte colectarea acelor informaţii care se referă la influenţa pe care o exercită desfăşurarea acţiunilor militare asupra omului de rând şi asupra comunităţilor în ansamblu duc la crearea posibilităţii de a se remedia ceea ce nu corespunde scopurilor propuse.

Există câteva moduri diferite de abordare a cooperării cu societatea civilă. în principal sunt cele două abordări din cadrul Alianţei Nord-Atlantice: cea europeană şi cea americană „Civil Affairs“. Ele cuprind concepte, mijloace, forţe şi activităţi care se circumscriu în acelaşi domeniu mai larg al relaţiilor civil-militare.

Deşi a avut ca model afacerile civile (Civil Affairs concept american), CIMIC s-a dezvoltat ca un concept mai puţin preventiv, mai puţin proactiv în metodele utilizate, nu atât de exclusiv, în sensul că sprijină operaţiile forţelor coaliţiei ca ansamblu şi deci nu pe principiul Civil Affairs care sprijină succesul operaţiilor duse de forţele americane cu prioritate. Din această cauză se poate spune că CIMIC, deşi teoretic dispune de o Doctrină NATO comună (AJP-9), în practică este aplicat nuanţat de la o ţară la alta, existând şcoli şi maniere deosebite în ceea ce priveşte abordarea.

La sfârşitul mileniului trecut s-au dezvoltat şi afirmat chiar şi abordări ale activităţii CIMIC în afara NATO, cum ar fi Doctrina CIMIC a UE. O afirmare tot mai puternică o are şi şcoala de CIMIC Nord-Europeană. Abordarea Suediei şi cea a Finlandei în acest domeniu sunt originale. Un exemplu mic poate sugera acest lucru. Iată cum este definit proiectul CIMIC de către UE: “Sarcini sau activităţi specifice desfăşurate de Forţele UE, izolat sau în parteneriat cu una sau mai multe organisme civile, întotdeauna în sprijinul misiunii comandantului“ şi iată definiţia suedeză a aceluiaşi concept: „Activităţi care au ca scop crearea unei schimbări în societate, cu privire la infrastructură, condiţiile de viaţă, sau atitudini“. Desluşim aici nuanţa prosocietatea civilă a şcolii nordice şi aplecarea spre

114

proiecte cu efect pe termen lung în comunitatea pentru care se desfăşoară astfel de proiecte.

Forţele CIMIC sprijină misiunile desfăşurate în orice teatru, pe timp de pace şi de război, străbătând întregul spectru de operaţii militare.

Aceste forţe sunt un multiplicator al forţei de luptă, a oricărui comandant în toate sferele de conflict.

După cum s-a arătat, întâlnim în literatura de specialitate, termenul de „afaceri civile“.

Între CIMIC şi afaceri civile nu există, practic, diferenţe prea mari, în fond obiectul activităţii, fiind acelaşi. Termenul „afaceri civile“ este folosit de către armata SUA, iar structurile care desfăşoară activităţi de „afaceri civile“ fac parte din categoria forţelor care desfăşoară „operaţii speciale“.

Aşadar cele două concepte, CIMIC, respectiv afaceri civile, se referă la acelaşi domeniu de activitate dar se situează pe poziţii uşor diferite conceptual.

Trebuie menţionat faptul că „Civil Affairs“ a apărut primul, acest concept fiind prezent încă din timpul celui de-al doilea Război Mondial, atunci când trupele americane s-au găsit în luptă în aproape toate teatrele de operaţii active, faţă în faţă cu probleme multiple generate de interferenţa cu populaţiile civile autohtone şi cu multitudinea de culturi pe care le reprezentau. După încheierea marii conflagraţii mondiale, conceptul a fost recristalizat şi îmbunătăţit, iar primul proiect Civil Affairs de anvergură a fost Planul Marshall, ale cărui rezultate remarcabile se manifestă şi astăzi.

O altă caracteristică a Civil Affairs o reprezintă profunda orientare regională, în stabilirea misiunilor, lucru care presupune mai mult decât menţinerea unei expertize lingvistice, mergând până la eficienţa comunicării, cunoaşterea profundă a culturii şi obiceiurilor, inclusiv a subtilităţilor comunicării nonverbale, care scapă la prima vedere. Acest aspect a avut ca efect înfiinţarea unor unităţi şi subunităţi specializate pentru diferite regiuni ale globului.

Afacerile civile desfăşurate de Coaliţia Antiteroristă din Orientul Mijlociu exportă civilizaţie (de tip democratic) sub forma conceptului de „nation building“, pe când CIMIC-ul desfăşurat de europeni sub

115

supravegherea UE şi a OSCE în Balcani nu îşi propune să „intervină" în fragilele democraţii din fosta Iugoslavie şi regiunile limitrofe.

Manualul, din armata americană FM 41-10, „Civil Affairs Operations“, din 14 februarie 2000 ne dă următoarea definiţie pentru CIMIC: „CIMIC cuprinde toate acţiunile şi măsurile luate de ONU, NATO, comandamentele şi statele majore naţionale, precum şi de autorităţile civile ale ţării gazdă pe timp de pace, criză sau conflict. De asemenea, aceasta cuprinde relaţia dintre forţele aliate şi autorităţile guvernamentale ale ţărilor pe teritoriul cărora sunt staţionate şi vor fi angajate forţele armate. CIMIC-ul se naşte din nevoia de a susţine şi de a respecta suveranitatea ţărilor membre ale NATO şi din constrângerea de a avea baze militare înaintate ale Statelor Unite şi ale altor ţări. Misiunile CIMIC variază în funcţie de locaţia forţelor. In NATO, logistica rămâne o responsabilitate naţională. Pe timp de război, achiziţionarea Sprijinului Naţiunii Gazdă sub auspiciile CIMIC-ului cuprinde două tipuri de sprijin - planificat dinainte şi ad-hoc. Sprijinul Naţiunii Gazdă dinainte planificat este negociat pe timp de pace şi culminează cu întocmirea şi semnarea unui document. “

Comandanţii militari nu trebuie să ia în considerare numai forţele militare, ci şi mediul în care acestea operează. Unul dintre factorii de care trebuie să ţină seama un comandant este şi populaţia civilă, precum şi impactul său asupra forţelor proprii - dacă aceasta sprijină, este neutră sau ostilă prezenţei forţelor militare. O populaţie prietenoasă poate furniza informaţii şi resurse materiale care să faciliteze desfăşurarea operaţiilor. De asemenea, aceasta poate asigura climatul pozitiv necesar desfăşurării activităţilor diplomatice şi militare care urmăresc îndeplinirea obiectivelor politice. O populaţie ostilă ameninţă desfăşurarea operaţiilor forţelor unei coaliţii şi poate astfel să submineze acasă sprijinul public pentru atingerea obiectivelor politice.

Operaţiile care implică interacţiunea forţelor armate cu populaţia civilă pentru a facilita operaţiile militare şi a consolida obiectivele operaţionale poartă numele de Operaţii Civil-Militare (CMO Civil-Military Operations). Operaţiile civil-militare sunt activităţile unui comandant prin care se stabilesc, se menţin, se influenţează şi se

116

exploatează relaţiile dintre forţele militare, organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, autorităţile şi populaţia civilă dintr-o zonă de operaţii prietenoasă, neutră sau ostilă cu scopul de a facilita operaţiile militare şi pentru a consolida şi a atinge obiectivele politice propuse.

Operaţiile civil-militare pot include executarea de către forţele armate a acelor activităţi şi funcţiuni care în mod normal cad în responsabilitatea guvernelor naţionale, regionale sau locale. Aceste activităţi se pot desfăşura înainte, pe timpul sau după consumarea altor acţiuni militare. De asemenea, acestea pot apărea, la cerere şi în absenţa altor operaţii militare. Operaţiile civil-militare pot fi executate de forţele CIMIC propriu-zise, de alte forţe armate, precum şi de o combinaţie între forţele CIMIC şi alte forţe.

4.2. Principiile cooperării civil-militare

CIMIC poate fi privit ca o „interfaţă“ între forţa militară şi instituţiile şi populaţia civilă care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei zone de operaţii.

Conceptul CIMIC presupune desfăşurarea a două tipuri de activităţi:

a) în sprijinul conducerii acţiunilor militare, desfăşurate cu ajutorul instituţiilor civile şi al populaţiei, pe timpul pregătirii şi ducerii acţiunilor militare, prin stabilirea concepţiei de acţiune şi a cadrului coordonării acestora;

b) în sprijinul administraţiei publice centrale (locale) sau al populaţiei, desfăşurate pentru restabilirea ordinii constituţionale după încetarea ostilităţilor, în scopul normalizării situaţiei în zonele de conflict ori pentru înlăturarea efectelor dezastrelor naturale sau industriale.

Scopul cooperării civili-militare îl reprezintă stabilirea unor relaţii eficiente, atât cu un mare număr de organizaţii civile, cât şi cu populaţia şi autorităţile locale, esenţiale în soluţionarea conflictelor.

Funcţiile de bază ale activităţii de cooperare civil-militară sunt:a) Legătura civili-militari. Această funcţie are ca scop sprijinirea

procesului de planificare şi conducere a operaţiilor. Stabilirea acestei

117

legături, încă de la începutul procesului de planificare, şi menţinerea ei pe timpul ducerii operaţiilor vor contribui la succesul acestora.

Legătura cu autorităţile şi organizaţiile neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari va fi susţinută, printre altele, şi de o politică adecvată de informare publică. Aceasta presupune evidenţierea realizărilor şi progreselor cooperării şi va duce la obţinerea sprijinului din partea populaţiei, autorităţilor centrale (locale) şi organizaţiilor neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari.

b) Sprijinirea mediului civil. Sprijinul acordat mediului civil se va desfăşura numai acolo şi numai atunci când este solicitat, în primul rând pentru crearea condiţiilor necesare executării misiunii de către forţele militare şi/sau dacă autorităţile şi agenţiile civile nu pot să-şi îndeplinească sarcinile. Deciziile privind durata şi amploarea acestui sprijin trebuie luate la cel mai înalt nivel, ţinându-se cont de factorii politici, militari şi civili.

c) Sprijinul acordat forţelor militare. Comandanţii militari, în funcţie de circumstanţe, pot solicita şi folosi sprijin din partea mediului civil în zona de operaţii.

În unele situaţii, pentru îndeplinirea obiectivelor, forţele militare pot fi, parţial dependente de resursele şi informaţiile civile şi de aceea comandanţii vor urmări să obţină cât mai mult sprijin civil pentru desfăşurarea operaţiilor.

Activităţile de cooperare civil-militară se desfăşoară pe baza unor principii, atât în timp de pace cât şi în situaţii de criză sau război.

Principiile CIMIC sunt precepte care influenţează desfăşurarea activităţilor CIMIC pe întreg spectrul de conflicte. Acestea se împart în două mari categorii:

a) principii care guvernează activitatea CIMIC în domeniul militar. Aceste principii ghidează procesele militare interne, care permit dezvoltarea unui plan de sprijin CIMIC şi reglementează punerea în practică a acestuia;

b) principii care guvernează relaţiile civil-militare. Acestea coordonează stabilirea şi menţinerea unor relaţii eficiente civil-militare cu autorităţile civile, agenţiile şi organizaţiile principale şi cu populaţia locală.

118

4.2.1. Principiile care guvernează orientarea militară a CIMIC

1. Principiul primordialităţii misiunii.Acţiunile CIMIC se desfăşoară în sprijinul unei misiuni militare,

iar prezenţa forţelor militare într-o zonă sau teatru de operaţii impune desfăşurarea unor acţiuni de cooperare cu autorităţile locale, organizaţiile internaţionale şi neguvernamentale, populaţia civilă, în scopul îndeplinirii obiectivelor.

CIMIC va da comandantului posibilitatea de a realiza interfaţa cu aspectele civile ale mediului în care operează şi de a introduce integral factorii civili în procesul de planificare.

Comandantul forţelor militare din zona de operaţii decide limitele între care se vor aloca resurse pentru misiunile CIMIC, ţinând cont de faptul că nu trebuie să fie angajate sarcini suplimentare fără o evaluare a resurselor, în colaborare cu agenţiile civile, şi fără a stabili prioritatea sarcinilor militare.

Orice activitate CIMIC locală, planificată de comandanţii subordonaţi, trebuie să fie coordonată astfel încât să nu compromită obiectivele pe termen lung la nivelul teatrului de operaţii.

2. Principiul coordonării CIMIC de către comandant.Ca pentru orice activitate militară, comandanţii de la toate

eşaloanele au responsabilitatea de a coordona cooperarea civil-militară, de a realiza unitatea de comandă şi de efort şi de a conştientiza importanţa integrării acestora în efortul general.

La emiterea ordinelor şi dispoziţiilor, aceştia trebuie să ţină seama de impactul acţiunilor militare asupra mediului civil, dar şi invers, de impactul mediului civil asupra operaţiilor desfăşurate de forţele militare.

Comandanţii trebuie să stabilească priorităţile şi să coordoneze activităţile CIMIC, astfel încât să se menţină eficienţa militară, fără a împiedica sau a compromite realizarea obiectivelor civile. Ei nu au nici o autoritate juridică sau responsabilitate de comandă asupra organizaţiilor internaţionale, neguvernamentale şi private de voluntari, în zona de operaţii.

119

Aceştia trebuie să aducă la cunoştinţa personalului mandatul pe care acesta trebuie să-1 îndeplinească, resursele care îi sunt accesibile, restricţiile impuse de mediu, dar şi propriile limite.

Înţelegerea şi respectarea acordurilor existente (Acordul privind statutul forţelor/Status of force agreement SOFA, Memorandumul de Înţelegere/Memorandum of Understanding MOU, Regulile de angajare/Rules of engagement ROE) reprezintă o obligaţie din partea tuturor comandanţilor militari.

3. Principiul economiei forţelor şi a mijloacelor în respectarea căruia trebuie să se ţină cont de următoarele aspecte:

a) resursele militare sunt limitate şi trebuie să se aibă în vedere menţinerea capacităţii de luptă;

b) comandanţii trebuie să evite, pe cât posibil, utilizarea mijloacelor militare pentru îndeplinirea unor sarcini care nu au caracter militar;

c) trebuie să se folosească minimum de mijloace pentru a îndeplini o sarcină dată, autorizată, în sprijinul populaţiei civile sau al organizaţiilor civile;

d) comandanţii trebuie să prevină dependenţa, pe termen lung, a populaţiei locale, a guvernului, a organizaţiilor internaţionale şi neguvernamentale de resursele militare;

e) activităţile CIMIC se desfăşoară, cel mai adesea, în condiţiile în care populaţia civilă se confruntă cu o infrastructură inadecvată şi cu lipsuri majore în domeniul bunurilor materiale şi al serviciilor;

f) aşadar, momentul retragerii sau al reducerii resurselor asigurate trebuie ales cu foarte mare atenţie, întrucât, altfel, ar putea tensiona relaţiile civil-militare, ducând la întârzierea dezvoltării autorităţii civile şi la neîncredere faţă de forţa militară.

4. Principiul priorităţii şi concentrării forţelor şi mijloacelor. Mijloacele de care dispune CIMIC pot fi limitate şi, de aceea,trebuie să fie concentrate pe sarcinile de înaltă prioritate care vor

duce la îndeplinirea cu succes a misiunii.Concentrarea are avantajul de a îmbunătăţi percepţia civilă asupra

forţei militare şi de a demonstra hotărârea acesteia de a acţiona în interesul civililor.

120

Dispersarea mijloacelor, pe de altă parte, poate avea un impact minim asupra populaţiei şi implică riscul prelungirii inutile a demersurilor pentru atingerea scopului propus.

5. Principiul obligaţiilor juridice şi consideraţiilor de ordin umanitar.

Comandanţii au obligaţia de a se conforma prevederilor tratatelor internaţionale în domeniul dreptului internaţional umanitar şi regulilor de angajare specifice misiunii. în acest sens, personalul juridic va consilia comandantul în privinţa acestor aspecte ale acţiunilor.

Comandanţii trebuie să urmărească, în limitele misiunii, reducerea efectelor operaţiilor militare asupra necombatanţilor. Acest lucru este fundamental pentru consolidarea legitimităţii misiunii.

Folosirea forţei duce la suferinţă umană, care trebuie evitată încă de la începutul misiunii.

Respectarea şi protejarea drepturilor individuale şi de grup trebuie să fie în conformitate cu prevederile legislaţiei internaţionale referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, precum şi cu normele dreptului umanitar internaţional, în caz de conflict armat.

Dreptul internaţional umanitar se aplică în una din următoarele circumstanţe:

– un război declarat sau orice alt tip de conflict armat între două sau mai multe state;

– ocuparea teritoriului unui stat de către un altul;– conflicte armate caracterizate de lupta împotriva dominaţiei

coloniale, a ocupaţiei străine sau a regimurilor rasiste, de exercitare a drepturilor popoarelor la autodeterminare.

Regulile dreptului internaţional umanitar se aplică şi în cazul în care are loc un conflict nedeclarat.

Operaţiile militare pot fi îndreptate numai împotriva obiectivelor militare. Trebuie să se verifice cu atenţie dacă obiectivul respectiv reprezintă o ţintă militară sau nu.

În alegerea armamentului sau a metodelor de luptă trebuie să se evite producerea pierderilor sau a distrugerilor colaterale, provocate civililor.

121

Dacă pierderile civile sunt excesive în raport cu avantajele militare aşteptate, operaţiile militare trebuie anulate, suspendate sau replanificate.

În funcţie de condiţiile existente, populaţia civilă trebuie avertizată asupra începerii acţiunilor de luptă şi, pe cât posibil, îndepărtată din zonă.

Beligeranţii trebuie să evite amplasarea obiectivelor militare în apropierea populaţiei civile.

Sunt interzise:a) atacarea populaţiei civile sau a obiectivelor civile, ca metodă

deliberată a războiului;b) obligarea civililor din tabăra adversă să participe la acţiuni

împotriva propriei ţări, chiar dacă aceştia au acţionat astfel anterior;c) atacarea sau bombardarea oraşelor, satelor, localităţilor,

clădirilor şi locuinţelor neprotejate;d)jafurile şi actele de vandalism, chiar dacă zonele respective sunt

luate cu asalt;e) represaliile împotriva persoanelor sau a proprietăţii;f) înfometarea populaţiei civile, ca metodă de război;g) direcţionarea atacurilor asupra unor obiective indispensabile

pentru supravieţuirea populaţiei civile: provizii de hrană, surse vitale de apă potabilă;

h)folosirea metodelor de război care au drept scop determinarea unor pagube majore, pe termen lung, inclusiv asupra mediului;

i)atacarea instalaţiilor nucleare, chimice sau biologice, dacă aceasta ar putea determina poluarea majoră a mediului ambiant;

j)executarea atacurilor fără discriminare. Uneori atacurile nu sunt îndreptate împotriva obiectivelor militare, în mod special, ci pot lovi, fără discernământ, şi obiective civile pe lângă cele militare (de exemplu, bombardarea unor zone întinse).

Pe timpul desfăşurării operaţiilor militare, comandanţii au următoarele responsabilităţi şi obligaţii:

a) aplicarea prevederilor Dreptului internaţional umanitar este o problemă de ordine şi disciplină; comandantul trebuie să se asigure că subordonaţii săi cunosc obligaţiile ce decurg din acesta şi le respectă;

b) trebuie să asigure încetarea încălcării oricărei reguli a Dreptului

122

internaţional umanitar şi începerea acţiunii penale, după caz;c) trebuie să instituie relaţia dintre civili şi militari în conformitate

cu Dreptul internaţional umanitar;d) organizarea cooperării cu autorităţile şi populaţia civilă locală;e) determinarea efectului operaţiilor militare asupra populaţiei

civile, inclusiv asupra mediului;f) determinarea cu certitudine a caracterului militar al ţintei;g) reducerea pierderilor colaterale;h)respectarea principiului proporţionalităţii; determinarea, cât mai

precisă, a numărului de victime din rândul militarilor şi civililor, precum şi a pagubelor, raportate la avantajul militar obţinut;

i)anularea sau suspendarea, din motive umanitare, a acţiunilor ofensive;

j)atenţionarea populaţiei civile, atunci când condiţiile militare o permit;

k)selecţionarea atentă a ţintelor;1)verificarea permanentă a listei de ţinte, în conformitate cu evoluţia

mişcării populaţiei civile;m)reducerea amestecului civililor în operaţiile militare;n)alegerea rutelor, a zonelor de acţiune, care să evite regiunile dens

populate;o)evitarea angajării forţelor proprii în acţiuni care ar putea avea

rezultate politice imprevizibile.Se interzice distrugerea sau rechiziţionarea proprietăţii

adversarului, dacă nu este strict necesar din punct de vedere militar.În acţiunile de luptă trebuie protejate, pe cât posibil: lăcaşele de

cult, obiectivele ştiinţifice, de artă, caritabile, monumentele istorice, lucrările de artă, spitalele, dispensarele, locurile de adunare a persoanelor evacuate şi a refugiaţilor. Acestea trebuie marcate, pentru că dacă sunt folosite în scopuri militare, îşi pierd statutul de obiective protejate.

Civilii sunt protejaţi împotriva acţiunilor de luptă prin legile conflictului armat. Aceştia pierd statutul de protejat când participă la acţiunile de luptă.

123

4.2.2. Principiile care guvernează relaţiile civil-militare

1. Principiul cunoaşterii şi respectării identităţii culturale.Manifestarea unui interes permanent faţă de obiceiurile, tradiţiile

şi viaţa populaţiei locale are o importanţă fundamentală pentru toate misiunile.

Într-un mediu social sensibil, un gest neadecvat poate viola legile şi obiceiurile locale şi poate determina reacţii nefavorabile, care să submineze substanţial şansele de succes ale misiunii.

Militarii trebuie să aibă cunoştinţe temeinice privind cultura, obiceiurile şi legile locale. CIMIC joacă un rol vital în asigurarea educaţiei culturale a forţei.

Înainte de plecarea la misiune, responsabilii CIMIC din cadrul structurilor militare întocmesc studiul de regiune42, studiu care cuprinde pe lângă alte aspecte şi pe cele din categoria: obiceiuri, tradiţii, religii, cultură.

2.Principiul scopurilor comune.Stabilirea, menţinerea şi consolidarea relaţiilor civil-militare sunt

fundamentale pentru obţinerea succesului într-un mediu operativ.Conştientizarea faptului că unele organizaţii pot avea scopuri

diferite, uneori divergente, faţă de cele ale forţei militare, este esenţială pentru militarii care acţionează într-un teatru de operaţii.

Deşi cei care acţionează într-o zonă de operaţii pot avea interese imediate diferite, scopurile comune ale forţelor militare şi ale organizaţiilor civile trebuie să fie stabilite şi recunoscute ori de câte ori este posibil.

Atât operaţiile de apărare colectivă, cât şi cele de răspuns la crize se desfăşoară în medii care se schimbă rapid, în care luarea deciziilor trebuie să fie bine orientată şi corespunzătoare situaţiei date.

Fiecare organizaţie participantă trebuie să înţeleagă care sunt obligaţiile politice şi resursele solicitate. Această înţelegere stă la baza

42 Studiul de regiune – totalitatea informaţiilor din zona de operaţii care sunt necesare planificării operaţiilor forţelor militare în situaţii de pace, operaţii de răspuns la crize sau la război. Gradul de detaliere al informaţiilor şi domeniile se stabilesc de către comandantul zonei de operaţii (Manualul pentru cooperarea civili-militari, SMG/PF-5.2.). Formatul studiului de regiune se prezintă în Anexa nr. 1.

124

cooperării civil-militare, iar angajamentele care se iau trebuie să ducă la îndeplinirea scopurilor comune.

3.Principiul responsabilităţii comune.Compunerea, structura şi practicile de lucru ale organizaţiilor şi

agenţiilor civile cu care forţele militare trebuie să coopereze sunt extrem de diverse.

Stabilirea responsabilităţii participanţilor la operaţie se face după analizarea intereselor fiecăruia. Analizarea obiectivelor comune trebuie să ducă la distribuirea de comun acord a răspunderilor, în scopul stabilirii şi menţinerii unei relaţii durabile şi reciproc avantajoase.

CIMIC trebuie să stabilească, de comun acord cu organizaţiile internaţionale, neguvernamentale şi private de voluntari, măsuri de coordonare şi mecanisme de tranziţie, pentru a evita neînţelegerile şi pentru a defini rolurile şi responsabilităţile fiecărui participant la activitate.

4.Principiul consensului.În relaţiile cu organizaţiile internaţionale, neguvernamentale şi

private de voluntari, trebuie depuse toate eforturile pentru asigurarea cooperării în vederea obţinerii consensului. Pierderea consensului poate apărea brusc, din motive care par minore la prima vedere şi, pentru a evita aceasta, comandanţii trebuie să ia măsurile necesare obţinerii şi păstrării lui.

5.Principiul transparenţei.Succesul activităţilor CIMIC necesită încrederea reciprocă a

tuturor celor implicaţi într-o operaţie, de aceea sarcinile şi activităţile CIMIC trebuie să fie transparente, să demonstreze competenţă, capacitate şi hotărâre, pentru a dobândi încrederea tuturor elementelor mediului civil.

Tensiunea între componentele militare, umanitare şi de altă natură din cadrul unei relaţii civil-militare, va duce, adesea, inevitabil la confuzie şi neînţelegere. Aceste tensiuni vor fi agravate de diferite tendinţe politice, de informaţii inexacte sau distorsionate din mass-media, ca şi de o comunicare deficitară.

Transparenţa este vitală în prevenirea şi rezolvarea unor asemenea situaţii nesigure, deoarece induce încredere şi înţelegere reciprocă.

125

6.Principiul comunicării.Comunicarea eficientă cu autorităţile administraţiei publice

centrale (locale), organizaţiile internaţionale, organizaţiile neguvernamentale şi cu populaţia civilă este vitală pentru menţinerea consensului şi a cooperării.

Diferenţele dintre organizaţiile militare şi civile, fie că sunt sau nu percepute, necesită timp şi cunoaştere pentru a fi depăşite.

Organizaţiile civile cu care va coopera forţa militară îşi pot urmări uneori, propriile interese şi, pentru a-şi păstra independenţa, nu doresc, în cele mai multe cazuri, cooperarea cu militarii. Evitarea acestor dificultăţi se realizează prin menţinerea unei comunicări deschise, constante şi directe.

În scopul evitării unor posibile dezacorduri şi discontinuităţi, trebuie să fie stabilite măsuri clare şi eficiente pentru menţinerea căilor de comunicare cu reprezentanţii organizaţiilor internaţionale, neguvernamentale şi private de voluntari, prin intermediul personalului CIMIC. Pe măsură ce organizaţiile civile continuă să sosească pe timpul desfăşurării operaţiilor, acestea trebuie să fie încurajate să se adapteze sistemului stabilit.

4.3. Cooperarea civil-militară în operaţiile militare

În operaţiile militare, CIMIC trebuie să sprijine comandanţii şi forţele militare în atingerea obiectivelor propuse. în acest sens, activităţile CIMIC trebuie privite ca parte a operaţiilor şi ca misiune a fiecărui militar.

4.3.1. Cooperarea civil-militară în situaţii de urgenţe civile

Pe lângă aspectele politieo-militare necesare, integrarea în organismul politico-militar NATO presupune şi revederea unor reglementări privind modalităţile de acţiune în situaţii de criză sau dezastre în vederea realizării interoperabilităţii sistemului românesc de gestionare a urgenţelor civile cu cel existent în NATO.

Întrucât gestionarea urgenţelor civile este în sarcina Ministerului Administraţiei şi Internelor prin Inspectoratul General pentru Situaţii

126

de Urgenţă, cooperarea civil-militară în planificarea pentru situaţii de urgenţe civile va fi analizată în strânsă corelaţie cu problematica apărării naţionale.

I. Modul de gestionare a urgenţelor civile în NATO.Scopul planificării pentru urgenţe civile (CEP) în NATO îl

reprezintă coordonarea activităţilor naţionale ale ţărilor membre pentru a asigura utilizarea mai eficientă a resurselor civile, în vederea îndeplinirii în comun a obiectivelor strategice ale Alianţei.

Principiul general valabil este că planificarea pentru urgenţe civile (CEP) reprezintă o responsabilitate naţională, iar resursele civile rămân în permanenţă sub control naţional.

Totuşi, la nivelul NATO, acţiunile şi modul de folosire a resurselor sunt armonizate pentru desfăşurarea întrunită, eficientă a tuturor acţiunilor specifice.

În viziunea NATO, elementele principale ale planificării pentru urgenţe civile sunt reprezentate de sprijinul civil al operaţiilor militare (inclusiv operaţiile în sprijinul păcii), precum şi de protecţia populaţiei. Mai precis, planificarea pentru urgenţe civile are un rol important în gestionarea facilităţilor şi resurselor civile şi în menţinerea normalităţii pe timpul urgenţelor, cum ar fi: dezastrele, crizele şi războiul.

NATO identifică cinci roluri principale în domeniul planificării pentru urgenţe civile şi anume:

a) sprijinul civil al operaţiilor militare ale Alianţei – sub incidenţa Articolului 5. în principal forţele militare sunt implicate în: activităţile de asigurare a adăpostirii populaţiei, servicii medicale şi gestionarea fluxului de refugiaţi şi a mişcărilor populaţiei care ar putea rezulta în cazul crizelor militare.

b)sprijinul operaţiilor de răspuns la crize non-Articol 5. In situaţiile non-Articol 5, ca de exemplu situaţiile de criză, unde NATO participă la efortul internaţional pentru găsirea unei soluţii politice, Alianţa poate recurge la anumite tipuri de acţiuni militare, uneori în cooperare cu ţările partenere. în operaţiile în sprijinul păcii, în vederea atingerii obiectivelor Alianţei, este necesară recurgerea atât la capacităţile civile de susţinere a forţelor militare cât şi la asigurarea sprijinului militar al organizaţiilor civile.

127

Cooperând cu forţele militare, structura de conducere pe linia protecţiei civile trebuie să-şi evidenţieze rolul în satisfacerea nevoilor populaţiei pe timpul operaţiilor în sprijinul păcii sau pe timpul urgenţelor civile.

În paralel această structură trebuie să-şi desfăşoare toate activităţile în strânsă legătură şi complementar cu forţele CIMIC.

c) sprijinul autorităţilor naţionale pe timpul urgenţelor civile. Comitetul de Protecţie Civilă, de pe lângă NATO, trebuie să fie permanent gata să asiste autorităţile naţionale sau, la ordin, organizaţiile internaţionale în vederea participării la înlăturarea efectelor produse în urma dezastrelor naturale sau tehnologice.

d) sprijinul autorităţilor civile înprotejarea populaţiei împotriva efectelor armelor de distrugere în masă. Activitatea Comitetului de Protecţie Civilă cuprinde acţiuni în variate domenii, de la sprijinul NATO, acordat în stabilirea de acorduri regionale în cazul urgenţelor, asigurarea de echipe de intervenţie pentru asistenţa naţiunilor afectate, până la îmbunătăţirea sistemelor de avertizare publică.

e) cooperarea cu partenerii. NATO este deseori solicitat să trimită experţi pentru oferirea de asistenţă în domeniul urgenţelor civile. Rolul principal în aceste misiuni îl joacă Comitetul de Protecţie Civilă, care are pregătite planurile şi procedurile necesare asistenţei naţiunilor care doresc acest lucru.

II. Cooperarea civil-militară în situaţii de urgenţe civile Acţiunile în caz de urgenţe civile au ca domeniu de activitate protecţia şi sprijinul populaţiei civile, de obicei, în contextul războaielor sau al dezastrelor, acestea implicând planificarea şi pregătirea sprijinului pentru sistemul civil, ceea ce este esenţial pentru succesul operaţiilor. Acţiunile în caz de urgenţe civile sunt destinate pentru:

● reducerea efectelor dezastrelor asupra populaţiei civile;● crearea condiţiilor pentru înlăturarea efectelor dezastrelor;● refacerea utilităţilor şi facilităţilor vitale, distruse sau avariate

de dezastre;● refacerea infrastructurii (drumuri, poduri, căi ferate etc.);● refacerea facilităţilor sanitare de bază;● refacerea sistemului de facilităţi publice;

128

● asigurarea medicală de urgenţă pentru populaţia afectată;● sprijinirea autorităţilor civile pentru distribuirea ajutorului

umanitar în folosul populaţiei civile (transport, hrană, cazare, asistenţă medicală etc.);

● protejarea proprietăţii civile, a obiectivelor culturale, religioase şi de patrimoniu.

Acţiunile pe care armata le desfăşoară în vederea acordării sprijinului autorităţilor civile sunt foarte numeroase.

Pot fi date numeroase exemple în care Armata României a acordat şi acordă sprijin autorităţilor civile.

Dintre cele mai semnificative putem aminti că pe timpul inundaţiilor care au avut loc în ţara noastră în anii 1970, 1975 cât şi în ultimii ani, mai recent în anul 2005, armata a intervenit utilizând tehnica din dotare pentru salvarea populaţiei afectate şi a bunurilor acestora.

În acest sens, a fost de remarcat apelul omului de rând, dar şi al autorităţilor locale, pentru ca armata să intervină. Să vină specialiştii! Să vină geniştii şi specialiştii în relaţiile civil-militare! Aceste apeluri au fost des folosite în acea perioadă, semn al aprecierii profesionalismului acestor categorii de personal militar.

Geniştii, specialiştii CIMIC, dar şi militari de alte specialităţi au contribuit la efortul general de refacere a infrastructurii afectate. Geniştii au reparat şi construit poduri şi drumuri, specialiştii CIMIC au evaluat situaţia civilă, infrastructura, nevoile populaţiei civile, au asigurat legătura şi cooperarea între forţele militare, autorităţile administraţiei publice locale, forţele Ministerului Administraţiei şi Internelor, organizaţiile civile, precum şi alte forţe şi elemente prezente în zonele calamitate.

Efective de militari au participat la protejarea unor lucrări de artă (poduri, viaducte, porţiuni de şosea şi cale ferată, tunele etc.) de furia apelor şi la repunerea în funcţiune a unor căi de comunicaţie afectate de inundaţii.

În cazul unor căderi masive de zăpadă armata a participat şi participă la deblocarea căilor de comunicaţii şi la aprovizionarea populaţiei cu alimentele de bază.

129

În situaţia cutremurelor, mai ales cel din 1977, armata a acţionat pentru salvarea vieţilor celor surprinşi sub dărâmături şi pentru salvarea bunurilor din imobilele distruse.

Pe timpul participării forţelor militare la acţiuni în caz de urgenţe civile, elementele CIMIC au ca misiune:

● coordonarea planurilor pentru evacuarea populaţiei civile, acolo unde este necesar;

● acordarea ajutorului umanitar;● acordarea asistenţei în procesul reabilitării infrastructurii

principale;● coordonarea refugiaţilor şi sinistraţilor;● sprijinul autorităţilor civile;● participarea la acţiuni privind controlul populaţiei şi al

resurselor (la misiuni în afara graniţelor ţării);Comandanţii trebuie să aibă în vedere faptul că acţiunile forţelor

militare, pe timpul urgenţelor civile, vor avea loc într-unui din următoarele medii: permisiv, incert sau ostil. în funcţie de mediul în care se acţionează vor fi luate măsurile corespunzătoare de sprijin al autorităţilor centrale sau locale şi al populaţiei.

Activităţile forţelor militare în cazul situaţiilor de urgenţă civilă se desfăşoară cu respectarea reglementărilor privind dreptul internaţional umanitar, Acordul privind statutul forţei, regulile de angajare, prevederile legilor şi regulamentelor militare.

Pe timpul desfăşurării activităţilor, elementele CIMIC vor intra în contact cu diverse organizaţii neguvernamentale, internaţionale sau private de voluntari.

Uneori, prezenţa militarilor în zonele afectate de dezastre nu este privită „cu ochi buni“ de către organizaţiile mai sus enumerate, din considerentul spiritului de întâietate. în acest sens, personalul CIMIC trebuie să dea dovadă de mult tact şi profesionalism în relaţiile cu aceştia. Trebuie lăsat să se înţeleagă că în cadrul relaţiilor între forţele militare şi organizaţiile neguvernamentale, internaţionale sau private de voluntari, scopul principal trebuie să fie stabilirea unor relaţii de cooperare, în beneficiul ambelor părţi.

130

4.3.2. Cooperarea civil-militară în operaţii umanitare

Acţiunile de cooperare şi sprijin reciproc, existente sau care se stabilesc între forţele militare, autorităţile centrale (locale), organizaţiile neguvernamentale, internaţionale, private de voluntari şi populaţia civilă au ca scop final îndeplinirea obiectivelor tuturor părţilor care cooperează.

În ansamblul lor, activităţile şi acţiunile CIMIC trebuie să sprijine îndeplinirea obiectivelor politico-militare ale operaţiilor, în acestea fiind implicate elemente politice, civile, militare şi umanitare.

Cooperarea civil – militară ajută atât la orientarea folosirii forţelor militare în scopul sprijinirii mediului civil şi se referă la probleme esenţiale, cum ar fi nevoile umanitare de bază ale populaţiei civile, cât şi la asigurarea cooperării cu autorităţile şi organizaţiile neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari şi la sprijinul pe care populaţia îl acordă misiunii şi prezenţei forţelor militare.

Uneori, CIMIC poate fi parte centrală a misiunii, ca de exemplu acordarea de asistenţă umanitară în caz de dezastre naturale sau provocate de activitatea umană, precum şi în alte situaţii în care se provoacă suferinţă umană, foamete sau privarea populaţiei civile de unele drepturi elementare.

I. Asistenţa umanitarăAsistenţa umanitară cuprinde programe şi activităţi desfăşurate

pentru reducerea sau anularea efectelor dezastrelor naturale sau industriale, a epidemiilor, foametei sau a altor cauze ce ar putea determina serioase ameninţări la adresa vieţii umane sau ar putea duce la distrugerea sau pierderea proprietăţii. Asistenţa acordată reprezintă o activitate militară care se desfăşoară, de regulă, în afara teritoriului naţional.

Din perspectiva organică a angajării, asistenţa umanitară este fie complementară, fie suplimentară eforturilor naţiunii gazdă.

Condiţiile în care poate fi acordată asistenţa umanitară pot fi: asistenţa umanitară acordată sub mandat ONU şi direct sub conducerea acesteia; asistenţă acordată în cadrul unei coaliţii multinaţionale; asistenţă acordată doar de statul respectiv, în mod independent.

131

Asistenţa umanitară, ca tip de acţiune militară, se poate referi şi la asigurarea condiţiilor propice de derulare a efortului umanitar depus de organizaţiile neguvernamentale şi internaţionale, începând de la paza şi protecţia nemijlocită, până la sprijinirea organelor de menţinere a ordinii publice, dezarmarea facţiunilor rivale etc.

Responsabilitatea privind asistenţa umanitară revine, în principiu, ONU, la acţiuni de asistenţă umanitară, participând de asemenea şi organizaţii neguvernamentale şi private de voluntari.

Activităţile de asistenţă umanitară trebuie să se desfăşoare în conformitate cu respectarea principiilor umanităţii, neutralităţii şi imparţialităţii.

În cazuri de urgenţă, forţele militare pot fi solicitate să desfăşoare operaţii umanitare, dar acestea trebuie coordonate cu alte proiecte umanitare civile.

În principiu, misiunea forţelor militare este de a crea condiţiile necesare pentru ca organizaţiile umanitare să acţioneze liber.

Asistenţa umanitară asigurată de către forţele militare poate fi:a) în caz de dezastre (cutremure, inundaţii, furtuni, catastrofe

ecologice, foamete etc.), materializându-se în: refacerea infrastructurii (drumuri, poduri, căi ferate etc.); facilităţilor sanitare de bază; sistemului de utilităţi publice; asigurarea medicală de urgenţă pentru populaţia afectată; sprijinirea autorităţilor civile pentru distribuirea ajutorului umanitar în folosul populaţiei civile (transport, hrană, cazare, asistenţă medicală etc.); protejarea proprietăţii civile, obiectivelor culturale, religioase şi de patrimoniu;

b) asistenţa refugiaţilor care reprezintă activitatea de sprijin a refugiaţilor, a persoanelor evacuate şi/sau strămutate şi se desfăşoară în concordanţă cu programele ONU pentru refugiaţi, evacuaţi şi persoanele strămutate şi constă în: aprovizionarea cu alimente, facilităţi sanitare, îmbrăcăminte; protecţia persoanelor civile; plasarea refugiaţilor, evacuaţilor şi persoanelor strămutate (redislocarea lor în alte ţări, tabere sau localităţi); administrarea taberelor de refugiaţi, evacuaţi sau strămutaţi.

132

II. Caracteristici ale cooperării civil-militare în operaţiile umanitare

Unul dintre principiile de bază ale CIMIC, în toate tipurile de operaţii, îl reprezintă respectarea obligaţiilor juridice şi consideraţiilor de ordin umanitar.

Potrivit acestui principiu, comandanţii au responsabilitatea juridică de a acţiona în conformitate cu Dreptul internaţional umanitar şi regulile de angajare, specifice fiecărui tip de acţiune militară.

În acest sens, comandanţii trebuie să urmărească reducerea efectului operaţiilor militare asupra necombatanţilor, folosirea forţei provocând suferinţă umană, aceasta trebuind evitată încă de la începutul misiunii.

Pentru evitarea şi eliminarea suferinţei umane, evitarea redundanţei organizaţiilor civile, respectarea legalităţii şi legitimităţii operaţiilor militare, în cadrul operaţiilor umanitare este necesară realizarea unei activităţi CIMIC coerente, în vederea planificării asistenţei umanitare.

Etapele planificării asistenţei umanitare pot fi:● supravegherea condiţiilor de viaţă şi evaluarea necesarului de

resurse pentru populaţia civilă din zona de operaţii;● ierarhizarea tipurilor de asistenţă umanitară;● identificarea organizaţiilor neguvernamentale, internaţionale şi

private de voluntari, din zona de operaţii, capabile să ofere asistenţă umanitară;

● observarea atitudinii populaţiei faţă de acţiunile de asistenţă umanitară;

● recomandarea cursului de acţiune optim.În cadrul operaţiilor umanitare, elementele CIMIC vor avea

următoarele atribuţii: evaluarea, în cooperare cu alte structuri (organizaţii), a situaţiei populaţiei civile strămutate şi identificarea posibilităţilor de gestionare a ajutoarelor umanitare; elaborarea propunerilor pentru transportul şi protecţia acesteia; participarea la amenajarea de puncte de primire – tranzit şi tabere pentru refugiaţi şi persoane strămutate şi la organizarea şi supravegherea funcţionării lor; participarea la elaborarea planurilor de repatriere, redislocare şi revenire a populaţiei civile în/din zonele afectate de conflicte sau

133

calamităţi naturale; elaborarea propunerilor şi sprijinirea autorităţilor locale pentru repatrierea populaţiei civile strămutate.

Asistenţa civililor dislocaţi reprezintă o activitate importantă, unde organizaţiile umanitare şi forţele militare îşi dau concursul în îndeplinirea în condiţii foarte bune a acesteia. La planificarea acţiunilor de asistenţă a civililor dislocaţi se vor avea în vedere următoarele:

folosirea la maximum a resurselor umane şi materiale civile; reducerea, pe cât posibil, a interferenţei civililor cu operaţiile

militare; asigurarea minimului de resurse umanitare pentru civilii dislocaţi; planificarea punctelor şi zonelor de adunare şi de odihnă de-a

lungul rutelor; pregătirea unei estimări a resurselor necesare, simultan cu

pregătirea unui plan de distribuire a ajutoarelor umanitare; coordonarea cu statul gazdă, forţele militare aliate şi organizaţiile

civile, a planurilor CIMIC, referitoare la civilii strămutaţi; actualizarea planurilor de evacuare în situaţii de urgenţe civile.

Pentru aceasta sunt necesare câteva etape de parcurs, referitoare la estimarea numărului de civili din zona de operaţii, în general, estimarea numărului de civili din zona de operaţii care ar putea intra în categoria civililor dislocaţi, ca urmare a ostilităţilor sau a dezastrelor naturale sau tehnologice, identificarea infrastructurii necesare adunării şi deplasării civililor în zona de operaţii.

Ultima etapă enunţată este de o importanţă majoră, putându-se beneficia în îndeplinirea acesteia de studiul de regiune întocmit înainte de dislocarea forţelor militare în zonă.

Activitatea de identificare a infrastructurii necesare adunării şi deplasării civililor presupune: localizarea şcolilor, bisericilor, spitalelor, clinicilor şi altor locuri

tradiţionale de adunare a civililor; identificarea locaţiilor specifice unde organizaţiile

neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari îşi pot organiza taberele; coordonarea rutelor între locurile de adunare şi taberele

organizaţiilor neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari.

134

Asistenţa acordată de militari, în planificarea operaţională a evacuării necombatanţilor, trebuie să se facă reducând la minim folosirea resurselor militare şi folosind la maxim resursele civile.

Pentru realizarea cu eficienţă a acesteia este necesară parcurgerea câtorva etape şi anume:

● cooperarea cu elementele responsabile pentru evacuare; determinarea numărului de persoane necesar a fi evacuate;

● determinarea posibilelor ameninţări la adresa operaţiei de evacuare;

● identificarea persoanelor ce urmează a fi evacuate;● asistenţa recepţiei şi procesării evacuaţilor;● informarea personalului militar despre aspectele CIMIC ale

operaţiei;● asistarea comandantului în îndeplinirea obligaţiilor sale legale

şi morale faţă de populaţia civilă;● stabilirea regulilor de cooperare cu organizaţiile,

neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari.Personalul CIMIC va fi cooptat în diverse programe sau proiecte,

pe timpul asistenţei umanitare. Pe timpul întocmirii şi conducerii proiectelor de acţiune civilă, în colaborare cu statul gazdă şi cu organizaţiile neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari personalul CIMIC implicat trebuie să aibă în vedere ca acestea să răspundă următoarelor cerinţe: îmbunătăţirea infrastructurii civile; folosirea cu precădere a resurselor civile; folosirea militarilor numai în procesul de asistenţă; creşterea sprijinului din partea populaţiei civile.

În acest sens, sunt necesare în permanenţă date referitoare la: condiţiile de viaţă ale civililor, cerinţe de asistenţă medicală, alimente, adăpost ca urmare a dezastrelor sau operaţiilor militare, deficienţe în infrastructură.

În urma analizei acestor date se stabilesc priorităţile privind proiectele de acţiune civilă în funcţie de fezabilitate şi impactul asupra atitudinii civililor.

Pentru realizarea unei activităţi coerente, pe timpul derulării programelor de asistenţă umanitară, este necesară coordonarea sprijinului organizaţiilor neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari.

135

Aceasta presupune următoarele etape:● identificarea organizaţiilor neguvernamentale, internaţionale şi

private de voluntari din zona de operaţii, capabile să ofere asistenţă;● determinarea necesarului de asistenţă;● determinarea volumului şi calităţii sprijinului oferit de către

organizaţiile neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari;● stabilirea legăturii cu organizaţiile neguvernamentale,

internaţionale şi private de voluntari;● stabilirea regulilor de cooperare.Totuşi, în ciuda rezultatelor pozitive obţinute, cooperarea civil-

militară pe timpul operaţiilor umanitare a fost, uneori, controversată, încă din fază incipientă.

Unul dintre motivele principale ale acestei controverse îl reprezintă discontinuitatea (diferenţa) de valori conştientizată de ambele părţi.

Civilii, de exemplu, îşi exprimă opinia că folosirea forţelor militare în operaţii umanitare şi impunerea păcii reprezintă o contradicţie. Totuşi, ei consideră că folosirea forţelor armate ca mijloc de coerciţie este necesară şi este privită ca o metodă de rezolvare a disputelor.

De asemenea, organizaţiile umanitare îşi exprimă satisfacţia vizavi de cooperarea cu forţele militare, precum şi faptul că acestea ar putea conduce situaţia, întrucât scopurile umanitare sunt subordonate scopurilor politice şi militare. în concluzie, ele preferă să ţină militarii foarte aproape pe timpul operaţiilor umanitare.

În sensul celor prezentate, unele organizaţii umanitare doresc, totuşi, stabilirea unei linii clare, între responsabilităţile militare şi cele umanitare.

Pe timpul operaţiilor umanitare, cooperarea civil-militară nu se realizează în mod firesc. Militarii şi organizaţiile civile reprezintă interese diferite şi au „în spate“ resurse diferite.

De obicei, la începutul operaţiilor umanitare sunt prezente în zonă un număr limitat de organizaţii umanitare. Totodată, în acest stadiu militarii sunt priviţi ca nişte parteneri indispensabili.

136

Pot fi aduse multe exemple, în care pe timpul operaţiilor umanitare organizaţiile civile umanitare şi forţele militare depindeau de aceleaşi resurse puţine.

Există, de asemenea, situaţii în care forţele militare sau organizaţiile civile depind unele de altele, referitor la rezultatele activităţii lor, pentru a fi în măsură să-şi îndeplinească propriile sarcini.

De exemplu, în funcţie de deteriorarea situaţiei, organizaţiile neguvernamentale ar putea fi dependente de protecţia acordată de militari convoaielor cu ajutoare umanitare.

Pentru a asigura protecţia necesară, militarii au, în schimb, nevoie de informaţii suplimentare privind populaţia (grupurile) care vor fi aprovizionate de organizaţiile umanitare.

Aceste exemple duc la concluzia, în primul rând, că acest „parteneriat“ se caracterizează prin interdependenţă în vederea îndeplinirii obiectivelor, iar în al doilea rând în cadrul acestei cooperări, ambele grupuri de parteneri sunt conştiente de dependenţa lor mutuală.

Pe timpul operaţiilor umanitare apar multe situaţii în care civilii şi militarii depind unii de alţii în îndeplinirea obiectivelor propuse. Ambele părţi vor decide să coopereze atâta timp cât cooperarea este în folosul amândurora.

Totuşi, uneori, ca urmare a diferenţelor structurale fundamentale dintre militari şi civili, aceste „parteneriate“ sunt sortite a fi fragile.

Pentru diminuarea acestor diferenţe trebuie acordată o importanţă deosebită transparenţei şi accesibilităţii în cadrul acestui „parteneriat“, pentru toţi partenerii.

Interdependenţele pentru realizarea scopurilor comune, conştientizarea cooperării mutuale, un anumit nivel al consensului referitor la domeniile umanitar şi militar, precum şi un anumit nivel al încrederii sunt caracteristice procesului de cooperare civil-militară.

Din perspectiva civilă, cooperarea cu militarii este deosebit de utilă în fazele iniţiale ale unei crize. Aşadar, cooperarea civil-militară va beneficia de o prezenţă oportună a misiunii militare care, dispune de mijloace şi expertiză complementare.

137

Parteneriatele civili-militari urmăresc îndeplinirea cu succes a misiunii. Totuşi, pe parcursul diferitelor etape ale operaţiei, cerinţele se pot modifica faţă de situaţia iniţială.

Fără o interacţiune permanentă şi intensă, în cadrul cooperării civil-militare, va scădea nivelul aşteptărilor reciproce dintre parteneri.

4.3.3. Cooperarea civil-militară în operaţii de răspuns la crize

În cadrul operaţiilor de răspuns la crize, forţele militare participante, guvernele, organizaţiile internaţionale, organizaţiile neguvernamentale, fundaţiile, organizaţiile private de voluntari, populaţia civilă, trebuie să coopereze în scopul creării unei societăţi stabile şi refacerii infrastructurii.

I. Proceduri şi activităţi CIMIC, specifice pe timpul operaţiilor de răspuns la crize

Unele dintre activităţile CIMIC, la care asistăm astăzi şi care se desfăşoară în cadrul operaţiilor de răspuns la crize, sunt: participarea la îmbunătăţirea activităţilor instituţiilor statului; refacerea infrastructurii şi sprijinul acordat populaţiei civile.

Aceste activităţi enumerate, în care sunt angajate şi forţe CIMIC dau un nou sens activităţii CIMIC, care are loc în cadrul operaţiilor menţionate şi în care forţele militare cooperează strâns cu autorităţile locale în scopul stabilirii unei situaţii mai bune în societate.

În principiu, activităţile întreprinse în operaţiile de răspuns la crize sunt acţiuni complexe şi multifuncţionale desfăşurate în baza unui mandat ONU sau OSCE ce implică forţe militare, agenţii diplomatice şi organizaţii umanitare, fiind destinate să participe la operaţii de menţinerea păcii şi impunerea păcii, prevenire a conflictului, construcţie şi realizare a păcii şi operaţii umanitare.

În acest tip de operaţii, rolul principal îl are factorul politic şi ca urmare regulile de angajare sunt mult mai restrictive.

În acest sens, din perspectiva cooperării civil-militare, comandantul Forţei Multinaţionale întrunite trebuie să aibă în atenţie următoarele aspecte:

a) Identificarea şi umplerea „vidului“. El trebuie să aibă o situaţie foarte clară cu privire la funcţiile sau serviciile, care sunt asigurate în

138

mod normal de către autorităţile civile sau agenţii şi „punctele critice“ de rezolvat inclusiv funcţiile sau serviciile vacante, care trebuie încadrate în vederea realizării stabilităţii pe termen lung.

b)Acţionarea în cadrul „dimensiunii civile“. Trebuie reţinut faptul că activităţile se desfăşoară în mediul civil, iar despre acestea trebuie să aibă cunoştinţă şi autorităţile civile sau agenţiile.

c) Necesitatea unei perioade de tranziţie „uşoare“, fără consecinţe majore. în derularea activităţilor în care sunt implicate şi autorităţile civile trebuie să fie luat în considerare şi aspectul privind necesitatea existenţei unei perioade de tranziţie, fără a lăsa urme majore. De aceea, în planificarea activităţilor, comandantul militar trebuie să ţină cont de acest aspect.

În funcţie de aceste cerinţe, comandantul şi statul său major trebuie să respecte câteva proceduri şi principii:

a) Angajament preliminar cu organizaţiile civile. Forţa militară reprezintă doar o singură parte a ecuaţiei forţelor şi organizaţiilor care participă la operaţiile de sprijin al păcii. întrucât aceasta este implicată temporar este necesară realizarea unui angajament preliminar cu autorităţile şi organizaţiile civile din zona de operaţii.

Acest angajament se întocmeşte înainte de dislocarea forţelor militare în vederea realizării unei bune cooperări cu autorităţile şi organizaţiile civile, existente în teatrul de operaţii. Pentru aceasta este necesară întocmirea din timp a studiului de regiune43, din perspectiva CIMIC, document necesar şi foarte important pentru cunoaşterea realităţii din zona de operaţii.

b) Stabilirea capabilităţilor necesare dislocării. Dacă a fost identificat „vidul“ în cadrul activităţii autorităţilor şi organizaţiilor civile din cadrul zonei de operaţii, iar acesta trebuie „umplut“ imediat, comandantul trebuie să stabilească înainte de a începe dislocarea, forţele şi mijloacele de care are nevoie pentru îndeplinirea acestui deziderat.

c) Stabilirea „liniilor de activitate“ şi a planurilor pentru tranziţie

În zona sa de responsabilitate, comandantul se va confrunta cu o „presiune morală“ din partea autorităţilor şi a populaţiei civile, atât în

43 Formatul studiului de regiune în Anexa nr. 1.

139

vederea acordării de sprijin umanitar cât şi pentru îmbunătăţirea activităţii acestora. Pentru ca activitatea CIMIC să fie eficientă, în această situaţie este necesară întocmirea unor „linii (planuri) de activitate“ şi a planurilor pentru perioada de tranziţie, în funcţie de realităţile existente în zona de responsabilitate.

d) Evitarea dependenţei. Pentru că sprijinul oferit de forţele militare este prompt faţă de cel al altor organizaţii prezente în teatrul de operaţii, va exista pericolul creării dependenţei civililor de forţele şi mijloacele militare. Pentru aceasta comandanţii trebuie să reducă, pe cât posibil, folosirea resurselor militare, recurgând mai mult la cele civile. Retragerea sau reducerea ulterioară a cantităţii de resurse ar putea duce la tensionarea relaţiilor civili-militare, la încetinirea procesului de întărire a autorităţii civile şi ar putea afecta încrederea în forţele militare.

II. Misiunile şi conducerea activităţilor CIMIC în operaţiile de răspuns la crize

Deoarece majoritatea acţiunilor din cadrul operaţiilor de răspuns la crize necesită un anumit grad de coordonare cu factorul civil, structurilor CIMIC le revin următoarele misiuni principale:

♦ asigurarea capacităţilor de coordonare a răspunsului umanitar, acolo unde autorităţile civile sunt depăşite de situaţie;

♦ sprijinul persoanelor dislocate şi a refugiaţilor ca urmare aconflictelor armate;

♦ asistenţa planificării, coordonării şi executării evacuării necombatanţilor;

♦ sprijinul măsurilor de control al populaţiei şi resurselor;♦ actualizarea studiului de regiune din punct de vedere CIMIC;♦ identificarea obiectivelor culturale, religioase şi de

patrimoniu care necesită protecţie specială;♦ pregătirea şi organizarea lucrului Comisiei Militare întrunite

şi a Comisiei Civile întrunite;♦ asigurarea asistenţei negocierilor, acordurilor şi înţelegerilor

între părţile aflate în conflict;♦ asistarea la efectuarea în condiţii legale a schimbului

prizonierilor de război;♦ participarea la realizarea unor proiecte împreună cu

140

organizaţiile civile din zona de operaţii etc.În vederea coordonării şi controlului tuturor acţiunilor de către

comandantul forţelor militare se va înfiinţa Centrul CIMIC.Centrul CIMIC reprezintă primul şi principalul element de

coordonare a eforturilor civile şi militare pentru stabilizarea şi normalizarea situaţiei din zona de operaţii.

Personalul din cadrul Centrului CIMIC este, în principal, personal militar, dar poate fi suplimentat şi cu personal civil, aparţinând altor organizaţii şi care acţionează ca elemente de legătură.

Mărimea componentei militare a Centrului CIMIC depinde de nivelul de comandă la care este el stabilit, dar, oricum, acesta va avea, întotdeauna, o componentă civilă.

Centrul CIMIC are câteva caracteristici care îl fac diferit de alte tipuri de structuri militare şi anume:

a) este flexibil ca mărime şi compunere (pentru sprijinul corespunzător al operaţiilor de sprijin al păcii);

b) poate fi primul element de contact cu toate organizaţiile neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari (acolo unde forţele militare deţin controlul absolut al zonei de operaţii);

c) poate cuprinde sau poate fi completat cu orice categorie de personal, militar sau civil, aparţinând oricărei organizaţii pe care comandantul forţei o consideră necesară pentru îndeplinirea misiunii.

Ca modalitate de lucru a Centrului CIMIC, este necesar de menţionat că reprezentanţii militari din compunerea acestuia nu vor impune soluţii şi nu vor stabili ce vor face organizaţiile civile, dar vor coordona munca întregii echipe de civili şi militari, pentru a găsi o rezolvare acceptabilă pentru toate părţile implicate.

Centrul CIMIC trebuie să fie încadrat de personal, care şi-a însuşit şi înţelege principiile şi procedurile CIMIC, mediul în care îşi vor desfăşura activitatea şi modul de lucru al organizaţiilor neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari.

Acesta trebuie să fie în măsură să explice organizaţiilor neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari reglementările militare şi să aibă abilităţi şi capacitatea de a face estimări cât mai reale, fiind în măsură să ofere comandanţilor soluţii practice cât mai bune.

141

Pentru obţinerea unei conlucrări eficiente între forţele militare şi organizaţiile neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari trebuie luate în considerare câteva principii de cooperare între acestea:

a) Relaţiile cu agenţiile neguvernamentale şi cu agenţiile internaţionale (ONU, UE, OSCE sau alte alianţe) vor fi marcate de un grad ridicat de oficializare prin acorduri sau chiar tratate.

b) Pe timp de război, obiectivele militare vor prevala în faţa obiectivelor nemilitare şi toate activităţile organizaţiilor neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari „amice“ trebuie să sprijine acţiunile militare.

În acest sens relaţiile cu organizaţiile neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari trebuie să fie îndreptate spre susţinerea efortului de război.

c) Pe timpul operaţiilor, obiectivele nemilitare pot avea întâietate, pot fi similare sau pot fi subordonate obiectivelor militare. Este imperios necesar ca toate relaţiile între forţele militare şi organizaţiile neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari să fie bine definite înainte de începerea operaţiilor.

Pentru obţinerea unităţii de efort, este necesar ca acţiunile şi facilităţile organizaţiilor neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari să fie luate în considerare de către comandant şi să fie incluse în concepţia de operaţii (CONOP). în plus CONOP trebuie să ofere informaţii despre modul de cooperare cu organizaţiile neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari ce acţionează în zona de operaţii.

Pentru depăşirea unor contradicţii care ar putea apare între forţele militare şi organizaţiile civile trebuie avute în vedere percepţiile unora faţă de alţii şi depăşirea acestora în vederea realizării scopurilor comune.

În concluzie, pentru realizarea unei activităţi CIMIC eficiente în cadrul operaţiilor de răspuns la crize şi nu numai, trebuie avute în vedere, încă din timp de pace următoarele considerente: realizarea, menţinerea şi îmbunătăţirea relaţiilor de cooperare cu un mare număr de organizaţii neguvernamentale şi internaţionale; efectuarea pregătirii în comun cu reprezentanţii acestora, pe timpul seminariilor, grupurilor

142

de lucru şi al exerciţiilor (aplicaţiilor); realizarea studiilor de regiune din punct de vedere CIMIC.

4.3.4. Cooperarea civil-militară în apărarea colectivă

Deşi ameninţarea directă la adresa teritoriilor naţionale ale ţărilor membre ale NATO a scăzut, apărarea colectivă rămâne totuşi misiunea principală a forţelor militare ale Alianţei, dar se poate trece foarte repede de la o situaţie în care predomină condiţiile de tip non-Articol 5 la condiţii de tip Articol 5.

La încetarea ostilităţilor, comandanţii forţelor care participă la operaţii de apărare colectivă (Articol 5) se pot afla în situaţia de a se confrunta cu probleme care, de cele mai multe ori, corespund condiţiilor specifice non-Articolului 5, cum ar fi activităţile referitoare la sprijinirea populaţiei locale şi la reconstrucţie.

În principiu, în ţările membre ale NATO, relaţia dintre o forţă NATO şi naţiunea gazdă se bazează pe acorduri pe termen lung bi- şi multilaterale, pe statutul NATO şi pe acordul privind statutul forţelor.

În general, ţările membre ale NATO au propriile structuri şi procedee în vigoare, pe baza cărora rezolvă cele mai multe aspecte CIMIC, în cazul unui conflict militar. Forţa Aliată întrunită dislocată într-o ţară membră a NATO se poate aştepta ca unele funcţii CIMIC să fie preluate de către naţiunea gazdă. Sprijinul acordat mediului civil va reprezenta o responsabilitate naţională şi memorandumurile pot acoperi multe aspecte ale sprijinului acordat forţei.

În situaţia în care o ţară membră a NATO a suferit multe distrugeri ca urmare a unei invazii, se presupune că guvernul naţional va avea atât voinţa cât şi abilitatea de a organiza şi a executa reconstrucţia civilă a ţării, sprijinit de organizaţii internaţionale, altele decât NATO. Şi în această situaţie rolul CIMIC este tot atât de important pentru comandant, ca şi rolul oricărei funcţii de stat major.

Deplasarea populaţiei. Deşi pot exista atât migraţii la scară largă ale refugiaţilor şi persoanelor dislocate, cât şi un număr mare de evacuaţi, în operaţiile de apărare colectivă, aceste persoane pot fi în situaţii deosebit de periculoase şi se pot interfera cu operaţiile forţelor aliate.

143

Eforturile CIMIC de a facilita deplasarea şi dislocarea acestor persoane joacă un rol cheie în ansamblul operaţiilor.

Prezenţa organizaţiilor internaţionale şi neguvernamentale. în zonele cu conflict de mare intensitate, este posibil să existe mai puţine organizaţii internaţionale de asistenţă.

În fazele iniţiale de luptă, transportul în zona de operaţii se va limita, adesea, la cel al formaţiunilor de luptă. Accesul agenţiilor de asistenţă către majoritatea zonelor de operaţii va fi limitat sau inexistent, până în fazele ulterioare ale operaţiilor militare.

Între timp, comandanţii militari vor fi atenţionaţi de către Comunitatea Internaţională să ia măsuri pentru asigurarea nevoilor civile.

Aşadar, planificarea trebuie să fie începută cât mai repede, pentru deplasarea şi asigurarea securităţii unui număr mare de persoane dislocate şi de refugiaţi.

Pe timpul celor trei etape, sarcinile CIMIC au diferite particularităţi.

În etapa preoperativă se conturează elementul CIMIC al forţei. Ceea ce reprezintă o încercare în această fază tradiţională este scopul potenţial al operaţiei. Orice operaţie de apărare colectivă va implica deplasarea unui număr mare de combatanţi şi civili, iar măsurile de coordonare la nivel regional sau de teatru trebuie să fie foarte bine organizate. în această etapă, se are în vedere desfăşurarea următoarelor activităţi:

a) studierea zonei de acţiune;a) executarea recunoaşterilor;b) contactarea organizaţiilor existente în zonă.

În etapa operativă, sarcinile CIMIC pot include:a) legătura civil-militară, care presupune: coordonarea cu

autorităţile şi organizaţiile civile; cooperarea şi coordonarea cu personalul şi activităţile din domeniul planificării pentru urgenţe civile;

a) sprijinul mediului civil, care se materializează prin: coordonarea planurilor pentru evacuarea populaţiei civile, acolo unde este necesar; prevederi privind ajutorul umanitar; coordonarea şi asistenţa acordată în procesul de reconstrucţie a infrastructurii principale; coordonarea deplasării refugiaţilor împreună cu agenţiile

144

civile principale; organizarea recepţiei refugiaţilor împreună cu organizaţiile civile principale;

b) sprijinirea Forţei, presupunând: asistenţă în negocierea Sprijinului Naţiunii Gazdă; consiliere în analizarea scopurilor urmărite, pentru a evita provocarea de pagube colaterale.

În etapa de tranziţie, pe măsură ce situaţia operativă se stabilizează, personalul CIMIC cooperează cu naţiunea gazdă pentru a integra ajutorul civil şi pe cel al organizaţiilor pentru reconstrucţie.

Înfiinţarea unui sistem de securitate de bază, în conjuncţie cu unităţi de poliţie, poate fi o necesitate a momentului. Infrastructura civilă de bază şi sistemele de importanţă vitală (sistemele de furnizare a apei şi curentului electric) pot fi distruse în timpul campaniei sau se pot afla într-o condiţie atât de precară, încât este necesară o acţiune rapidă de aplicare a măsurilor de reabilitare. Coordonarea cu organizaţiile internaţionale sau neguvernamentale în teatru va necesita dezvoltarea rapidă şi stabilirea interfeţei cu agenţiile coordonatoare. Este posibilă nevoia coordonării sosirii, depozitării şi distribuirii adecvate a unor cantităţi mari de ajutor umanitar.

4.3.5. Reducerea interferenţei civililor cu acţiunile militarilor

Pe timpul operaţiei militare, forţele interferează cu două categorii de civili:

a) civili care rămân în zona (aria) de operaţii autohtoni, populaţie locală, inclusiv cetăţeni ai altor state; civilii din această categorie pot sau nu să aibă nevoie de asistenţă; dacă aceştia pot avea grijă de ei înşişi, trebuie să rămână pe loc;

a) civili dislocaţi civilii care şi-au părăsit domiciliile din diverse motive.

Mişcările şi prezenţa lor fizică pot afecta operaţiile militare. Marea majoritate necesită un anumit grad de asistenţă, de exemplu: asistenţă medicală, alimente, adăpost sau îmbrăcăminte. Civilii dislocaţi pot să nu fie nativi ai zonei (populaţie locală) sau ai ţării în care sunt rezidenţi. Din considerente legale şi politice, aceştia sunt împărţiţi în:

a) persoană strămutată: o persoană care, împotriva voinţei sale, a fost obligată să-şi părăsească locul de domiciliu pe timp de război;

a) refugiat: o persoană care şi-a părăsit domiciliul (localitatea) pentru a căuta refugiu din cauza unui pericol real.

145

Pe timpul conducerii operaţiilor militare, trebuie controlată deplasarea civililor în cadrul zonei de operaţii. Deplasarea necontrolată de persoane stânjeneşte serios mişcarea unităţilor şi a resurselor militare.

Civilii deplasându-se necontrolat, în interiorul şi în jurul poziţiilor şi obiectivelor militare, pot ameninţa securitatea, sănătatea şi siguranţa forţelor militare.

Comandanţii au obligaţii prevăzute de legislaţia internaţională pentru asigurarea unui standard minim de asistenţă umanitară, a respectării legii şi instituirii ordinii şi protejării proprietăţii private.

Necesitatea de a satisface aceste obligaţii constituie o interferenţă a civililor cu acţiunile militare.

Reducerea interferenţei civililor cu acţiunile militare are, atât consideraţii militare, cât şi umanitare. Datorită obligaţiilor morale ale comandantului, în cele mai multe cazuri este dificil să se facă deosebirea între cele două.

Câteva dintre considerentele care impun limitarea interferenţei civililor cu acţiunile militare sunt determinate de următoarele necesităţi:

a)prevenirea împiedicării acţiunilor de luptă;b)asigurarea protecţiei trupelor şi păstrarea în siguranţă a

informaţiilor;c)prevenirea îngreunării aprovizionării cu resurse şi a acţiunilor de

sprijin;d)realizarea condiţiilor necesare în vederea exercitării

responsabilităţii morale a comandantului de a furniza civililor siguranţă şi condiţii de trai decente;

e)eliminarea şi/sau contracararea surselor de propagandă ale inamicului;

f) eliminarea furtului şi a distrugerii atât a materialelor militare, cât şi a proprietăţii indigene, prin aprovizionarea pentru nevoile de bază ale civililor dislocaţi;

f) protejarea sănătăţii forţei militare prin prevenirea răspândirii bolilor.

Gradul şi tipul de interferenţă civilă diferă în funcţie de: complexitatea operaţiei, dispunerea inamicului, atitudinea faţă de prezenţa forţelor militare şi de gradul de prosperitate a populaţiei.

146

CAPITOLUL 5Complementaritatea acţiunilor structurilor militare cu cele ale

organizaţiilor internaţionale şi neguvernamentaleDomeniile de cooperare între organizaţiile internaţionale,

organizaţiile neguvernamentale şi forţele armate

În operaţiile militare, forţele militare interacţionează cu numeroase organizaţii internaţionale, neguvernamentale, fundaţii, agenţii etc. Cunoaşterea modului de lucru şi a obiectivelor acestora uşurează activitatea forţelor militare de a se relaţiona cu ele şi de a le face să înţeleagă că acţiunile lor sunt complementare acţiunilor structurilor militare.

5.1. ORGANIZAŢIILE CIVILE. TIPURI.ROLURI ŞI MANDATE

I. Delimitări conceptuale (societatea civilă versus organizaţii civile) Conceptul de societate civilă este unul deosebit de controversat, neexistând o definiţie unanimă şi nici un acord stabilit vizavi de el. Definiţiile sunt specifice fiecărei surse în parte şi, de aceea, este necesară desprinderea caracteristicilor esenţiale ale acestui concept. Cei mai mulţi îl folosesc în mod eronat şi restrictiv, referindu-se la noţiunea de civil (ca opusă celei de militar) ori numai la organizaţiile neguvernamentale (chiar dacă acestea constituie cea mai importantă parte a societăţii civile).

Una dintre definiţiile ştiinţifice date societăţii civile este cea a lui Sergiu Tamaş în cartea „Dicţionar Politic - Instituţiile democraţiei şi cultura civică“, apărută la Editura Academiei Române în 199344. În viziunea lui Sergiu Tamaş:

„Formarea Societăţii Civile este rezultatul unei mişcări spontane şi creatoare a cetăţenilor care instituie în mod benevol diverse forme de asociere politică, economică, culturală. În cadrul Societăţii Civile cetăţenii intră într-o ţesătură de raporturi sociale, participând benevol

44 Sergiu Tamaş, „Dicţionar Politic-Instituţiile democraţiei şi cultura civică“, Editura Academiei Române, 1993.

147

la activitatea unei multiplicităţi de asociaţii, organizaţii, cluburi, în vederea promovării unei diversităţi de obiective şi interese“.

Societatea civilă este simultan: a) un domeniu al vieţii sociale reglementate de o anumită ordine legală, dar autonomă în raport cu statul, în care se manifestă spontan iniţiativa voluntară a indivizilor şi grupurilor umane în vederea satisfacerii intereselor, aspiraţiilor private şi de grup; b) diversitatea formelor de organizare (fundaţii, asociaţii, federaţii etc.) prin care se exprimă public şi se încearcă promovarea acestor interese, de la cele economice, culturale, educative, profesionale, până la cele civice şi politice. Aceste forme de organizare alcătuiesc o pluralitate de centre de interese şi de putere în cadrul societăţii, şi acţionează, în funcţie de natura scopurilor propuse, în alianţă sau în opoziţie unele cu altele sau cu puterea de stat stabilită.

Societatea civilă se compune din: mass-media, sindicatele, bisericile şi organizaţiile neguvernamentale.

Asociaţiile, fundaţiile etc. constituie alte componente ale societăţii civile. în 1998 erau înregistrate în ţara noastră 32.982 de astfel de organizaţii. Dintre acestea 63% erau fundaţii, asociaţii culturale sau cu scop educativ, în schimb 10% îl reprezentau sindicatele45.

Organizaţiile civile sunt responsabile pentru o serie largă de activităţi, cuprinzând: ajutoare umanitare, respectarea/asigurarea drepturilor omului, protecţia minorităţilor, a refugiaţilor şi persoanelor dislocate, asistenţă legală, îngrijire medicală, reconstrucţie, agricultură, educaţie, artă, ştiinţă şi proiecte generale de finanţare.

Este esenţial ca personalul CIMIC să înţeleagă pe deplin mandatul, rolul, structura, metodele şi principiile acestor organizaţii pentru a stabili o relaţie eficientă cu ele. Organizaţiile civile, împreună cu populaţia locală şi reprezentanţii ei, constituie o componentă esenţială în ecuaţia CIMIC.

Organizaţiile internaţionale, neguvernamentale şi private de voluntari au la bază, în cea mai mare parte, principii umanitare. Acestea pot varia, pornind, de exemplu, de la reducerea sărăciei până

45 Vera Dakova, Bianca Dreossi, Jenny Hyatt, Anca Socolovschi, „O prezentare a sectorului ORGANIZAŢIILOR NEGUVERNAMENTALE în România: Revigorarea strategiilor donatorilor“, 2000.

148

la sprijinul sistemului medical în comunităţile afectate de conflict sau la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale copiilor.

Misiunile sau valoarea acestor organizaţii sunt recunoscute, de obicei, de către autorităţile statului de origine, de ONU, de guvern şi de autorităţile administraţiei publice locale ale ţării unde îşi desfăşoară activitatea.

Coordonarea şi cooperarea cu aceste grupuri pot duce la diminuarea costurilor operaţiilor, previn dublarea eforturilor, reduc eventualele contradicţii sau potenţialele rivalităţi şi îmbunătăţesc rezultatele.

II. Tipuri de organizaţii, roluri şi mandateÎn practica operaţiilor militare se disting trei tipuri principale de

organizaţii civile:Organizaţii internaţionale, care sunt stabilite prin acorduri

interguvemamentale şi operează la nivel internaţional, cum ar fi diferitele organizaţii ale ONU şi ale OSCE. Principalele organizaţii ale ONU cel mai des implicate în acţiuni umanitare sunt:

● înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi United Nations High Commissioner of Refugees UNHCR.

● Comisariatul ONU pentru Coordonarea Acţiunilor Umanitar UNOCHA UNHCR United Nations Office of Humanitarian Affairs (UN-OCHA)-UN Office for the Coordination of Humanitarian Affairs.

● Programul Mondial pentru Alimentaţie WFP – World Food Program.

● Fondul Internaţional pentru Copii şi Educaţie al ONU (UNICEF) - UN Children's Fund.

● Organizaţia Internaţională pentru Migraţie.O menţiune trebuie făcută în legătură cu Comitetul Internaţional

al Crucii Roşii/International Committee of Red Cross ICRC9 care, spre deosebire de organizaţiile internaţionale menţionate, nefiind o organizaţie stabilită printr-un acord internaţional, este o organizaţie imparţială, neutră şi independentă, a cărei misiune exclusiv umanitară este de protejare a vieţii şi demnităţii victimelor războiului şi violenţei pe plan intern, precum şi de a asigura asistenţă pentru aceste victime. Comitetul conduce şi coordonează, prin Crucea Roşie Internaţională şi

149

Semiluna Roşie, activităţile internaţionale de întrajutorare în situaţii de conflict şi urmările situaţiilor conflictuale internaţionale, sarcini stabilite prin Convenţia de la Geneva din 1949, în care, teoretic, toate ţările sunt parte, prin Protocoalele Adiţionale din 1977 şi prin Statutul Crucii Roşii Internaţionale şi Semilunei Roşii, adoptate de statele participante la Convenţia de la Geneva, din 1986.

Principalele activităţi ale înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi UNHCR. Este una dintre cele mai importante agenţii umanitare din lume. Mandatul UNHCR îl reprezintă asigurarea de protecţie internaţională refugiaţilor şi găsirea de soluţii durabile pentru uşurarea situaţiei lor. UNHCR se implică, de asemenea, şi în asistenţa persoanelor deplasate intern. Populaţia asistată de către UNHCR este formată din: refugiaţi, solicitanţi de azil, returnaţi, apatrizi, persoane deplasate intern.

Obiectivele UNHCR în România:a)dezvoltarea sistemului naţional de azil şi a regimului protecţiei

refugiaţilor conform standardelor europene şi internaţionale;b) asistenţa solicitanţilor de azil şi a refugiaţilor; promovarea

unor soluţii durabile la problemele cu care se confruntă refugiaţii;c)prevenirea şi reducerea cazurilor de apatridie.Domeniile de cooperare ale UNHCR în România, sunt

următoarele: accesul la procedura de azil şi la teritoriu, precum şi respectarea principiului nereturnării; îmbunătăţirea condiţiilor de primire a solicitanţilor de azil şi de cazare a refugiaţilor; reunificarea familiei; integrarea refugiaţilor în societatea românească şi accesul acestora la cetăţenia română; repatrierea voluntară (atunci când condiţiile din ţara de origine permit acest lucru) şi stabilirea într-o terţă ţară (dacă nici o altă soluţie durabilă nu este posibilă şi doar în anumite situaţii).

Pentru aceasta se desfăşoară activităţi specifice, cum ar fi:a) asistenţă tehnică: vizite de studiu pentru personalul

guvernamental, acces la informaţiile din ţările de origine şi pregătire în domeniul azilului, al drepturilor omului, al asistenţei umanitare şi în alte domenii relevante şi cu incidenţă în asistenţa refugiaţilor, asistenţă în elaborarea politicilor şi a strategiilor în domeniul azilului;

b) protecţie şi asistenţă pentru solicitanţi de azil şi refugiaţi:

150

consiliere juridică şi socială, reprezentare juridică, servicii de translatori şi asistenţă financiară limitată;

c) asistenţă tehnică în domeniul apatridiei: acces la instrumentele internaţionale relevante, îmbunătăţirea legislaţiei naţionale cu privire la cetăţenie şi consiliere atunci când este nevoie;

d) UNHCR acordă un interes deosebit următoarelor aspecte în asistenţa solicitanţilor de azil şi a refugiaţilor: condiţii de primire/cazare, acces la educaţie, locuri de muncă, acces la serviciile de sănătate şi asistenţă socială, condiţii de subzistenţă, consiliere juridică.

Subiecţii activităţilor UNHCR au următoarea ordine de prioritate: femei, copii, vârstnici, persoane cu handicap, victime ale traficului de fiinţe umane, victime ale HIV/SIDA, violenţa sexuală şi domestică, capacitarea refugiaţilor şi a partenerilor, abordarea domeniului azilului din perspectiva respectării drepturilor fundamentale ale omului.

Partenerii acestei organizaţii sunt: Oficiul Naţional pentru Refugiaţi; Autoritatea pentru Străini; Poliţia de Frontieră; magistraţi (judecători şi procurori); avocaţi; autorităţi locale; instituţii de învăţământ.

Organizaţiile neguvernamentale sunt structuri alcătuite din voluntari şi nu sunt întotdeauna sponsorizate de guvern Art.71 al Cartei ONU. Caracteristica principală a organizaţiilor neguvernamentale este că sunt nonprofit, sunt independente de guvernele proprii, de organizaţiile internaţionale şi de interesele comerciale.

Aceste organizaţii, alături de cele private de voluntari, au ca surse de venituri: donaţiile private (cetăţeni şi fundaţii); organizaţiile internaţionale; guvernele naţionale.

Din analiza activităţii organizaţiilor neguvernamentale şi în special pe timpul cooperării cu forţele militare, în cadrul operaţiilor au rezultat unele caracteristici, denumite „puncte tari“ şi „puncte slabe“ ale acestora.

În categoria „punctelor tari“ putem include: capacitatea de concentrare; relaţii sinergetice cu alte organizaţii neguvernametale; experienţa şi capacitatea de acţiune rapidă; experienţa acumulată în domeniu sau în regiune, iar din categoria „punctelor slabe“ fac parte:

151

sinergia cu alte organizaţii neguvernametale nu este implicită; perspectivă şi agendă de lucru limitată; staff operaţional minim; extrem de independente; necesită sprijin extern.

Cadrul lor legal de funcţionare diferă de cel al agenţiilor ONU şi al altor organizaţii internaţionale, având propriile misiuni şi principii. Organizaţiile neguvernamentale pot aparţine uneia dintre următoarele două categorii:

a) acreditate recunoscute oficial de organizaţia internaţională responsabilă de operaţiune sau de guvernul respectiv şi autorizate să-şi desfăşoare activitatea în zona de operaţii sau care au obţinut un anumit tip de mandat specific;

b) neacreditate care nu sunt recunoscute oficial sau care nu au autorizaţie oficială şi, de aceea, activitatea lor este strict privată. Acestea pot fi angajate de anumite organizaţii internaţionale sau de alte organizaţii neguvernamentale acreditate. în alte cazuri, ele obţin fonduri de la donatori sau de la întreprinderi private.

Organizaţiile neguvernamentale sunt din ce în ce mai numeroase şi greu de urmărit, iar prezenţa lor în zonele de operaţii poate fi apreciată la câteva sute. în general, ele rămân independente de orice control politic, în scopul menţinerii eficienţei proprii.

În majoritatea cazurilor, membrii acestor organizaţii sunt foarte buni profesionişti în domeniile lor de activitate, extrem de bine motivaţi şi gata să-şi asume riscuri fizice în condiţii extreme.

Organizaţiile neguvernamentale sunt, de obicei, acreditate de către naţiunea gazdă sau de către organizaţia/agenţia ce conduce operaţia. Uneori, nu sunt acreditate şi aceasta poate determina apariţia unor tensiuni locale.

Agenţiile guvernamentale naţionale şi internaţionale donatoare cum ar fi: Agenţia SUA pentru Dezvoltare Internaţională United States Agency for International Developement USAID, Departamentul Marii Britanii pentru Dezvoltare Internaţională Department for International Development DflD UK, Agenţia Canadiană pentru Dezvoltare Internaţională Canadian International Development Agency CIDA, Biroul Umanitar al Comunităţii Europene European Community Humanitarian Office ECHO au responsabilitatea de a finanţa, monitoriza şi evalua programele de

152

dezvoltare, care, teoretic, ar trebui să fie coordonate de către conducerea organizaţiilor internaţionale.

Alte grupări. Pe lângă tipurile enumerate, trebuie menţionate şi următoarele grupări:

● Agenţia de Dezvoltare Civilă, Unele organizaţii civile sunt implicate, în principal, în reconstrucţie. Ele sunt acreditate să asigure asistenţă pentru dezvoltarea ţărilor. Programul de Dezvoltare al Naţiunilor Unite (UNDP) administrează şi coordonează dezvoltarea asistenţei tehnice asigurată ONU. în mod normal, aceste agenţii petrec mai mult timp în zonele afectate decât forţele militare. în aceste cazuri, sarcina CIMIC este să identifice cerinţele pentru reconstrucţie împreună cu guvernul local şi, când este posibil, cu conducerea agenţiilor, să înceapă şi să continue munca de reconstrucţie. Agenţiile de reconstrucţie vor avea alocate resursele necesare pentru planificarea şi dezvoltarea proiectelor în cadrul zonelor afectate pe baza nevoilor existente.

● Agenţia pentru Drepturile Omului şi Democraţie, Principala agenţie în acest domeniu este înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaţi UNHCR şi Biroul pentru Democraţie şi Drepturile Omului din cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa OSCE, chiar dacă aceasta din urmă operează numai în Europa. Aceste agenţii caută să protejeze drepturile omului în statele în care abuzurile pot fi exagerate. Ele caută să instaureze valorile democratice şi respectarea legilor la toate nivelurile guvernării.

III. Agenţiile de conducereO agenţie de conducere este acea agenţie care a fost acreditată de

către comunitatea internaţională să iniţieze coordonarea activităţii organizaţiilor civile care participă voluntar într-o operaţie. Este normal ca o mare agenţie, cum ar fi UNHCR sau UNICEF, să facă parte din Secretariatul ONU.

Responsabilităţile unei agenţii de conducere sunt:a) să acţioneze ca punct de contact pentru alte agenţii, în particular

în zonele de planificare, precum şi să gestioneze schimbul de informaţii;

b) să coordoneze domeniile de activitate pentru a evita dublarea eforturilor şi irosirea resurselor;

153

c) să acţioneze ca o interfaţă cu armata în teatrul de operaţii. ICRC coordonează toate activităţile Semilunii Roşii în situaţii de criză şi pentru diminuarea urmărilor acestor situaţii.

Conceptul de agenţie de conducere în practică. De cele mai multe ori agenţiile de conducere vor coordona domeniile de activitate prin intermediul birourilor altor agenţii sau organizaţii în domeniu.

Agenţiile de conducere au contactat, de regulă, alte organizaţii internaţionale şi neguvernamentale pentru a implementa programele de sănătate, hrană sau transporturi ori pentru a acţiona în cadrul taberelor pentru refugiaţi. în asemenea situaţii organizaţiile neguvernamentale vor acţiona în baza unor acorduri legale implicându-se ca parteneri ai guvernului ţării gazdă şi ai unei agenţii ONU. Relaţia între NATO şi agenţia de conducere este decisivă. MOU’s între forţele NATO şi agenţia de conducere poate constitui un instrument (modalitate) pentru ca această relaţie să funcţioneze.

IV. Obiectul activităţii organizaţiilor neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari

Marea varietate a urgenţelor umanitare necesită desfăşurarea unei mari diversităţi de programe. Cele mai multe dintre acestea includ:

a) atenuarea foametei;b) asigurarea şi distribuirea alimentelor;c) asigurarea facilităţilor sanitare;d) programe de sănătate publică (vaccinări, monitorizarea şi

controlul epidemiilor);e) monitorizarea şi raportarea situaţiei drepturilor omului;f) avertizarea despre posibilitatea izbucnirii şi prevenirea

conflictelor;g) reîntregirea familiilor în urma conflictelor; h) asistenţă psihologică;i) refacerea agriculturii (seminţe, unelte etc); j) sprijinul cu împrumuturi în vederea reconstrucţiei; k) activităţi pe linia educaţiei (manuale, clădiri, pregătirea

profesorilor);l) reconstrucţia societăţii şi instituţiilor civile.

154

5.2. Caracteristicile organizaţiilor neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari

În general, organizaţiile neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari au un anumit avantaj operaţional, mai ales în cazul urgenţelor umanitare. în acelaşi timp însă există şi un anumit „mit“ creat în jurul eficienţei lor.

„Punctele tari“ ale acestor organizaţii sunt determinate de caracteristicile acestora, care trebuie folosite la maximum de către forţele militare şi anume:

a) independenţa şi imparţialitatea. Cele mai multe astfel de organizaţii răspund la urgenţele umanitare numai dintr-un „imperativ umanitar“, iar forţele militare trebuie să le respecte independenţa şi imparţialitatea. Aceste principii, însă, pot intra uneori în contradicţie chiar cu politica şi personalul CIMIC. Pe de altă parte, reputaţia organizaţiilor neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari poate ajuta personalul CIMIC să extindă acordarea asistenţei umanitare în zone care în mod normal sunt inaccesibile militarilor;

b) flexibilitate şi lipsă de birocraţie. De obicei, organizaţiile neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari pot acţiona mai repede şi în orice situaţie, deoarece autoritatea organizaţională şi de comandă este transferată la nivel tactic;

c) sunt radicale. Ele consideră că trebuie să acţioneze la cel mai înalt nivel umanitar posibil. Sunt gata să-şi asume riscuri şi să experimenteze noi idei. Unele organizaţii operează în situaţii considerate periculoase chiar de către forţele militare sau chiar organizează operaţii la limita legii;

d) sunt bine informate şi decise. Organizaţiile care au acţionat timp îndelungat într-un teatru de operaţii tind să aibă contacte strânse cu populaţia din zonă şi să fie foarte legate (uneori, chiar subiective) de zona sau ţara respectivă;

e) au nivel ridicat de implicare. în timpul urgenţelor, organizaţiile civile urmăresc să realizeze o cât mai mare implicare a membrilor comunităţii asistate. Aceasta necesită mobilizarea liderilor comunităţii respective în gestionarea operaţiilor umanitare. Organizaţiile neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari

155

îşi canalizează eforturile către reconstruirea capacităţilor deja existente (spitale, şcoli, sistemul de aprovizionare cu apă) şi nu către înlocuirea lor cu altele procurate de la comunitatea internaţională. Această abordare bazată pe comunitate este un element cheie al practicilor organizaţiilor neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari şi este asociată cu noţiunea de parteneriat;

f) au perspective pe termen lung. Multe din organizaţiile guvernamentale, neguvernamentale,

internaţionale şi private de voluntari importante lucrează pe baza unor planuri strategice cincinale. Abilitatea lor de a privi în perspectivă, dincolo de faza imediat următoare, poate fi o resursă extrem de folositoare pentru forţele militare.

Caracteristicile care subliniază cel mai bine punctele vulnerabile ale organizaţiilor guvernamentale, neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari sunt:

a) calitate inegală. Unele organizaţii sunt mai eficiente decât altele. în timp ce unele au multe din calităţile organizaţionale de mai sus, altele au mai puţine sau deloc;

b) supraestimarea calităţilor proprii. Din cauza implicării în atât de multe situaţii de urgenţă umanitară, unele organizaţii îşi pot aroga o anumită importanţă şi pot pretinde că sunt „atotcunoscătoare“. Absorbite de „urgenţa şi prioritatea“ programelor lor, pot avea cereri şi comportamente periculoase pentru misiunea forţelor militare;

c) perspectivă limitată. Foarte puţine organizaţii acţionează pe toată întinderea teatrului de operaţii. Drept urmare, foarte puţine au o vedere de ansamblu a întregii situaţii de urgenţă umanitară. în schimb, multe organizaţii conduc programe în zone geografice limitate;

d) spirit de competiţie. Fiecare organizaţie scoate în evidenţă performanţele sale şi încearcă să-şi depăşească „rivalii“ din punct de vedere al rezultatelor operaţionale şi al imaginii în mass-media. Organizaţiile câştigă încrederea donatorilor prin acţiuni în cele mai afectate zone, în cele mai periculoase locuri şi în domenii de strictă necesitate ca hrănirea populaţiei, transporturi, surse de apă şi sănătate. O asemenea competiţie poate afecta coordonarea, în special, în faza iniţială a împărţirii responsabilităţilor;

e) moda. Comunitatea organizaţiilor neguvernamentale,

156

internaţionale şi private de voluntari este înclinată spre programele „la modă“. Aceste programe pot fi valoroase şi, adesea, se dovedesc a fi inovatoare, dar, ocazional, organizaţiile neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari simt nevoia să se implice în programe care să fie pe placul celor care le asigură fondurile. Există urgenţe umanitare în care anumite programe pot deveni „la modă“, iar organizaţiile neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari se grăbesc să se implice, în detrimentul unora mai comune şi, probabil, mai importante.

I. Modul de lucru al organizaţiilor neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari

Organizaţiile neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari acţionează, folosind patru modalităţi principale:

a) Implicare directă. Recrutarea propriilor activişti, procurarea echipamentului necesar şi gestionarea directă a tuturor aspectelor programului.

b) Subcontractarea. Multe astfel de organizaţii sunt utilizate ca subcontractanţi de către organizaţii donatoare mari sau de către agenţiile ONU, de la care primesc fonduri şi responsabilitatea îndeplinirii anumitor sarcini, de obicei transportul şi distribuţia alimentelor.

c) Parteneriat operaţional Organizaţiile majore îşi canalizează fondurile şi resursele către o a treia parte care acţionează ca partener operaţional. Partenerul operaţional poate fi organizaţia neguvernamentală locală sau agenţia guvernamentală cu cea mai mare experienţă în teatrul de operaţii.

d) Consiliere. Multe organizaţii îşi folosesc personalul cu experienţă pentru consilierea altor organizaţii în diverse probleme umanitare.

Din cele relatate mai sus se constată capacitatea organizaţiilor neguvernametale de a planifica, de a evalua, de a strânge laolaltă o echipă, de a dezvolta capacitatea de a conduce, de a comunica în plan intern, de a pune bazele unor structuri executive şi de a-şi conduce instituţiile.

În practica organizaţiilor neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari, în anumite zone ale teatrului de operaţii sau chiar

157

pentru întreg teatrul de operaţii poate apărea şi o organizaţie coordonatoare.

Organizaţia coordonatoare este organizaţia care a fost mandatată de către comunitatea internaţională să iniţieze coordonarea activităţilor organizaţiilor neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari care s-au oferit să participe la operaţie.

În mod normal, aceasta este o organizaţie oficială a ONU, ca de exemplu UNHCR, UNICEF sau UN OCHA.

Responsabilităţile specifice ale organizaţiei coordonatoare sunt:a) acţionează ca punct de contact pentru alte organizaţii, în special,

în domeniul planificării şi distribuirii informaţiei;b) coordonează activităţile din teren pentru a se evita dublarea

eforturilor inutile şi pierderea resurselor;c) acţionează ca interfaţă cu sistemul militar la nivelul zonei de

operaţii.

II. Principiile organizaţiilor civileNecesitatea de a înţelege diferitele roluri şi mandate ale diverselor

organizaţii civile este decisivă pentru relaţia civil-militară, de asemenea înţelegerea celor trei principii umanitare adoptate de comunitatea internaţională, ce acţiuni umanitare au la bază şi sub autoritatea căror organizaţii civile de asistenţă funcţionează.

1) Principiul umanităţii. Suferinţa umană trebuie să fie diminuată oriunde se găseşte. Demnitatea şi alte drepturi ale omului trebuie respectate.

2) Principiul imparţialităţii. Asistenţa umanitară trebuie acordată fără discriminare, fără deosebire de naţionalitate, orientări politice sau ideologice, rasă, religie, sex, etnie, ci numai pe baza urgenţei nevoilor.

3) Principiul neutralităţii. Persoanele implicate în acţiuni umanitare nu pot lua parte la ostilităţi şi nu se pot angaja în controverse politice, rasiale, religioase sau de natură ideologică.

5.3. Rolul organizaţiilor neguvernamentale

158

Atât reprezentanţii organizaţiilor neguvernamentale, cât şi cei din administraţie susţin că sectorul organizaţiilor neguvernametale are un rol extrem de mare în România, începând cu dezvoltarea serviciilor pe care statul nu le poate oferi şi până la facilitarea dialogului dintre cetăţean şi stat. Sectorul de afaceri şi cel mass-media tind să fie mai puţin entuziaste în ceea ce priveşte contribuţia sectorului la schimbarea şi dezvoltarea societăţii civile, văzându-1 mai mult ca pe un susţinător al siguranţei sociale.

Un rol deosebit de important îl au organizaţiile neguvernamentale bine dezvoltate. Organizaţiile neguvernametale mari, stabile şi cu un volum mare de resurse trebuie să-şi asume rolul de lideri în dezvoltarea sectorului. Unele dintre acestea recunosc că şi-au început activitatea într-un mediu de finanţare mai favorabil şi că au beneficiat mult, în urma vizitelor şi a instruirii urmate în străinătate.

Se aşteaptă din partea organizaţiilor dezvoltate să contribuie cât mai mult în materie de formulare a nevoilor, intereselor şi realizărilor sectorului luat în ansamblu (nu numai pentru organizaţii individuale), la nivel naţional şi internaţional.

I. Relaţia cu autorităţile localeCooperarea cu autorităţile locale reprezintă o prioritate pentru

agenda organizaţiilor neguvernametale atât la nivel local (în termeni de activităţi comune), cât şi naţional (în termeni de stabilire a cadrului efectiv pentru dialog şi parteneriat la nivel local). S-au creat structuri menite să faciliteze această relaţie. Responsabilii pentru legătura cu organizaţiile neguvernametale şi-au început activitatea încă din 1996, cu misiunea de a lansa un canal de comunicare în ambele sensuri cu organizaţiile neguvernametale locale.

II. Surse de finanţarePutem inventaria şapte surse de finanţare pentru organizaţiile

neguvernametale româneşti: donatorii străini, finanţatorii locali, administraţia centrală, administraţia locală, mediul de afaceri, donaţiile individuale şi activităţile economice.

În ceea ce priveşte sursele externe, se estimează că 55% din finanţarea sectorului organizaţiilor neguvernametale este asigurată de donatorii străini. Fondurile străine sunt inegal distribuite, în timp ce anumite domenii (drepturile omului, protecţia mediului, educaţia

159

civică) primesc aproape 100% din finanţarea de care dispun din străinătate, altele (cultură şi artă) sunt aproape exclusiv sprijinite de sectorul de afaceri sau autorităţile locale.

În ultimii ani, câţiva finanţatori locali au început să ofere granturi mici organizaţiilor neguvernametale. Aceste organizaţii româneşti au atras fonduri din străinătate pe care le distribuie local, asumându-şi responsabilitatea asupra deciziilor de finanţare.

Fondurile administraţiei centrale sunt disponibile organizaţiilor neguvernamentale active în domeniile: social, sănătate, tineret.

Fondurile provenite din mediul de afaceri sunt încă limitate. Dacă multe organizaţii au primit donaţii din partea mediului de afaceri local, acestea au fost sub forma serviciilor sau a bunurilor.

Donaţiile publice au constituit un volum relativ mic de finanţare. Oricum, anumite evenimente au confirmat potenţialul filantropiei publice, a cărui dezvoltare merită încurajată în viitorul deceniu.

Cotizaţiile de membru constituie o proporţie relativ mică din venitul organizaţiilor neguvernametale şi au mai mult o valoare simbolică (de afiliere la misiunea organizaţiei) decât potenţial ca sursă semnificativă de venit. în general, costurile administrării şi colectării cotizaţiilor de membru depăşesc valoarea financiară a acestora.

III. Niveluri de finanţare46

Sursa de finanţareValoarea (în

milioane USD)Procentajul din suma totală (%)

Fonduri guvernamentale, neguvernamentale şi private străine

106 56

Donaţii şi contribuţii din partea populaţiei (inclusiv contribuţia membrilor)

22,7 12

Taxe pentru servicii şi dobânzi 20,8 11

Sponsorizări şi donaţii ale mediului de afaceri

13,2 7

46 Vera Dakova, Bianca Dreossi, Jenny Hyatt, Anca Socolovschi, „O prezentare a sectorului ORGANIZAŢIILOR NEGUVERNAMENTALE în România: Revigorarea strategiilor donatorilor“, 2000.

160

Subvenţii şi taxe percepute pentru servicii din partea sectorului de stat

9,5 5

Altele 18 9

5.4. Domeniile de cooperare între organizaţiile internaţionale, organizaţiile neguvernamentale şi forţele armate

Cooperarea este relaţia, pe orizontală, între două sau mai multe structuri (militare şi civile), care permite armonizarea controlului şi a sprijinului forţelor şi lucrul în echipă.

În funcţie de activitatea organizaţiilor internaţionale şi neguvernamentale pe de o parte şi de activitatea forţelor militare, pe de altă parte, se realizează cooperarea între instituţiile amintite.

Activităţile organizaţiilor neguvernamentale sunt: cultură şi recreere, servicii sociale, educaţie, învăţământ, cercetare, sănătate, drepturile omului, protecţia mediului, dezvoltare economică şi socială, asociaţii profesionale, cooperare internaţională, filantropie şi voluntariat, religie, altele.

Vera Dakova, Bianca Dreossi, Jenny Hyatt, Anca Socolovschi, „O prezentare a sectorului organizaţiilor neguvernamentale în România: Revigorarea strategiilor donatorilor“, 2000.

La rândul lor, forţele militare, reprezentate prin structurile CI MIC, îndeplinesc misiuni, pe timpul operaţiilor de răspuns la crize - în afara graniţelor ţării, în funcţie de următoarele domenii de specialitate:

a) în domeniul administraţiei publice:● identificarea şi evaluarea, în cooperare cu alte structuri

(organizaţii), a modului de funcţionare a sistemului de administraţie publică, a agenţiilor, serviciilor şi resurselor acestora;

● stabilirea, de comun acord cu autorităţile locale, a posibilităţilor de sprijin reciproc;

● elaborarea planurilor de cooperare cu administraţia publică şi stabilirea modalităţilor practice de aplicare;

● monitorizarea activităţii administraţiei publice locale şi a justiţiei, în vederea respectării standardelor internaţionale;

● cooperarea cu autorităţile publice pentru rezolvarea problemelor curente ale populaţiei civile.

161

b) în domeniul siguranţei şi ordinii publice:● evaluarea, în cooperare cu alte structuri (organizaţii), a stării

siguranţei şi ordinii publice din zona de acţiune;● cooperarea cu poliţia civilă din zonă, pe baza planurilor

elaborate în comun, în scopul creşterii siguranţei, stabilităţii ordinii publice şi respectării standardelor internaţionale în ceea ce priveşte drepturile omului;

● colaborarea la întocmirea planurilor de învăţământ pentru pregătirea personalului care va face parte din poliţia civilă.

c) în domeniul educaţiei şi învăţământului:– identificarea şi evaluarea, în cooperare cu alte structuri

(organizaţii), a sistemului de educaţie şi învăţământ existent şi a infrastructurii acestuia, în vederea stabilirii posibilităţilor de cooperare;

– realizarea planului de cooperare în vederea întocmirii planurilor de învăţământ şi sprijinirii managementului sistemului de învăţământ public de toate gradele.

d) în domeniul protecţiei mediului:– informarea în vederea depistării surselor care prezintă risc de

mediu şi stabilirea de contacte cu instituţiile specializate în domeniu, pentru cooperare în scopul realizării unor planuri comune de acţiune;

– participarea, alături de specialiştii în domeniu, la evaluarea resurselor necesare remedierii pagubelor produse de dezastrele ecologice.

e) în domeniul problemelor sociale:– identificarea problemelor sociale existente vizând: pensionările,

bolile profesionale şi invaliditatea, şomajul, alocaţiile de stat pentru copii, accidentele de muncă, protecţia socială;

– participarea la refacerea sistemului muncii şi protecţiei sociale.f) în domeniul asistenţei de sănătate:– cooperarea în vederea stabilirii modalităţilor de sprijin al

populaţiei afectate din punct de vedere medical;– participarea la refacerea sistemului de sănătate cu accent pe

îmbunătăţirea serviciilor, în special a serviciului medical de urgenţă şi elaborarea unor propuneri pentru dotarea cu aparatură şi echipament corespunzătoare;

162

– acordarea de asistenţă de specialitate pentru depistarea focarelor de infecţie care pot produce epidemii în masă şi participarea la înlăturarea acestora;

– menţinerea legăturii cu organizaţiile neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari care pot acorda sprijin medical;

– acordarea de sprijin structurilor specializate ale naţiunii gazdă, pentru prevenirea, controlul şi tratarea unor boli cauzate de epidemii.

g) în domeniul infrastructurii civile:– evaluarea, în cooperare cu alte structuri (organizaţii), a stării

infrastructurii civile (căi rutiere, căi feroviare, porturi, aeroporturi, poduri, tuneluri etc.) şi elaborarea propunerilor privind modul de folosire a acesteia de către forţele militare;

– întocmirea planurilor de cooperare privind acordarea asistenţei de specialitate şi participarea la refacerea infrastructurii civile;

– elaborarea propunerilor pentru folosirea unor subunităţi de specialitate, în vederea refacerii infrastructurii civile;

– evaluarea, în cooperare cu alte structuri (organizaţii), a stării sistemului de comunicaţii, acordarea de asistenţă şi participarea la refacerea acestuia;

– acordarea, în cooperare cu alte structuri (organizaţii), de asistenţă de specialitate şi participarea la refacerea sistemului de servicii oferit populaţiei de către agenţii furnizori de: apă potabilă, energie termică, gaze, energie electrică, asigurare canalizare, asigurare curăţenie publică, servicii de urgenţă.

– în domeniul asistenţei umanitare:– evaluarea, în cooperare cu alte structuri (organizaţii), a situaţiei

populaţiei civile strămutate şi identificarea posibilităţilor de gestionare a ajutoarelor umanitare;

– elaborarea propunerilor pentru transportul şi protecţia acesteia;– participarea la amenajarea de puncte de primire - tranzit şi

tabere pentru refugiaţi şi persoane strămutate şi la organizarea şi supravegherea funcţionării lor;

– participarea la elaborarea planurilor de repatriere, redislocare şi revenire a populaţiei civile în/din zonele afectate de conflicte sau calamităţi naturale;

– elaborarea propunerilor şi sprijinirea autorităţilor locale pentru

163

repatrierea populaţiei civile strămutate.i) în domeniul economic:– participarea la evaluarea, în cooperare cu alte structuri

(organizaţii), a stării de ansamblu a economiei şi la întocmirea planurilor de redresare a acesteia;

– participarea, în cooperare cu alte structuri (organizaţii), la evaluarea stării industriei în vederea determinării capacităţii de producţie;

– acordarea, în cooperare cu alte structuri (organizaţii), a asistenţei de specialitate în domeniul producţiei industriale şi în asigurarea managementului acestuia;

– participarea, în cooperare cu alte structuri (organizaţii), la evaluarea stării agriculturii, acordarea asistenţei de specialitate pentru redresarea agriculturii;

– consilierea autorităţilor publice locale în: cultivarea terenurilor, exploatarea pădurilor şi creşterea animalelor, în scopul reducerii eroziunii solului şi contaminării pânzei freatice cu produsele chimice întrebuinţate, precum şi cu dejecţiile animaliere.

j) în domeniul cultural:– participarea, în cooperare cu alte structuri (organizaţii), la

evaluarea stării construcţiilor istorice şi, în general, a celor care fac parte din patrimoniul cultural şi elaborarea propunerilor pentru protecţia acestora;

– participarea, în cooperare cu alte structuri (organizaţii), la întocmirea planurilor şi asigurarea asistenţei de specialitate, în vederea refacerii construcţiilor istorice;

– actualizarea datelor din studiul de regiune, în special la capitolele obiceiuri, cultură, religie;

– informarea forţelor militare despre obiceiurile şi tradiţiile culturale ale populaţiei din zona de operaţii şi preocuparea pentru respectarea acestora de către forţele combatante;

– asigurarea comandamentului forţei multinaţionale cu experţii lingvişti necesari, pe cât posibil, şi pentru dialectele limbilor care se vorbesc în zona de operaţii.

– în funcţie de domeniile de activitate ale celor două părţi care intră în relaţie, respectiv forţele militare şi organizaţiile civile, trebuie

164

realizate planuri de cooperare.

165

I. Proiecte CIMICMaterializarea efectivă a cooperării dintre forţele militare şi

organizaţiile civile în diferitele domenii de activitate se realizează prin proiectele CIMIC.

În mod tradiţional, proiectele au fost apanajul organizaţiilor neguvernamentale. Când armata iniţiază proiecte CIMIC, recurge la aceeaşi bază limitată de fonduri la care apelează şi pe care se fundamentează şi cererile organizaţiilor neguvernamentale. Drept urmare acestea vor privi armata ca pe o concurenţă neloială.

Această situaţie neplăcută poate fi evitată dacă se va pune accentul pe proiecte comune.

Proiectele CIMIC bine alese, argumentate, finanţate, conduse şi executate pot avea un efect semnificativ de „multiplicare a forţei" mai ales pentru operaţiile în sprijinul păcii.

Planificarea şi conducerea proiectelor de acţiune civilă, în colaborare cu statul gazdă şi cu organizaţiile neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari presupun întocmirea unui plan care să asigure:

● îmbunătăţirea infrastructurii civile;● folosirea cu precădere a resurselor civile;● folosirea militarilor numai în procesul de asistenţă;● creşterea sprijinului din partea populaţiei civile. Etapele necesare sunt:a)supravegherea condiţiilor de viaţă a civililor şi a condiţiilor de

funcţionare a infrastructurii, prin determinarea cerinţelor de asistenţă medicală, alimente, adăpost ca urmare a dezastrelor sau operaţiilor militare; determinarea deficienţelor în infrastructură;

b)stabilirea priorităţilor privind proiectele de acţiune civilă în funcţie de fezabilitate şi impactul asupra atitudinii civililor.

Coordonarea sprijinului organizaţiilor neguvernamentale, interna-ţionale şi private de voluntari necesită următoarele etape:

a) determinarea necesarului de asistenţă;a) identificarea organizaţiilor neguvernamentale, internaţionale

şi private de voluntari din zona de operaţii capabile să ofere asistenţă;b) determinarea volumului şi calităţii sprijinului oferit de către

organizaţiile neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari;

166

c) stabilirea legăturii cu organizaţiile neguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari;

d) stabilirea regulilor de cooperare.în principiu, există două tipuri de proiecte CIMIC.II. Proiecte de acţiune civicăAcestea sunt proiecte mici (100-1 000$) în care banii sunt folosiţi

pentru a achiziţiona materiale, în timp ce trupele dispuse local şi disponibile (fără a se afecta capacitatea operativă şi respectându-se principiul economiei de forţe şi mijloace), precum şi locuitorii din zonă asigură forţa de muncă. De exemplu banii pot fi folosiţi pentru ciment, lemn, cuie, vopsea etc., pentru a permite unei companii să construiască o grădiniţă pentru copii. Banii pot proveni dintr-un contract formal (cum ar fi cu organizaţii internaţionale sau neguvernamentale) de la un donator sau colectaţi din donaţiile forţelor militare. Proiectele de acţiune civică au următoarele efecte benefice:

● îmbunătăţesc imaginea forţei militare în ochii comunităţii locale;

● proiectele bine făcute vor continua să amintească locuitorilor de bunăvoinţa trupelor. Acestea vor aduce beneficii atât pentru unităţile prezente cât şi pentru cele care vor fi desfăşurate în viitor;

● proiectele de acţiune civică vor creşte moralul trupelor, dându-le şansa de a lucra alături de populaţia locală la reconstrucţia ţării.

III. Proiecte mici şi mediiAceste proiecte costă, de regulă, între 5 000 - 50 000$ şi drept

urmare reprezintă o sarcină destul de grea pentru personalul CIMIC ce va trebui să dea dovadă de pricepere şi înţelepciune în alegerea, promovarea, conducerea şi execuţia proiectelor. Fiecare agenţie donatoare va decide natura proiectului pe care îl va finanţa (unii donatori, de exemplu nu vor să finanţeze proiecte de afaceri) dar, în continuare este o listă a categoriilor de proiecte pe care personalul CIMIC trebuie să le aibă în vedere:

– Proiecte umanitare - aprovizionarea cu bunuri (hrană, bunuri de strictă necesitate, corturi etc.) care satisfac nevoile umane de bază (hrană, adăpost, îmbrăcăminte, îngrijire medicală).

– Proiecte de infrastructură - construcţia sau reabilitarea unor poduri, şcoli, spitale etc. O infrastructură funcţională este o

167

componentă de bază pentru o societate ce speră, sau tinde să revină la normalitate.

– Proiecte de regenerare economică achiziţionarea de echipament pentru întreprinderi mici.

Deseori este imposibil de obţinut un împrumut într-o economie aflată în refacere după un război sau după o calamitate majoră, iar fondurile ce aduc mecanisme suplimentare ar trebui să sporească productivitatea şi să impulsioneze rata de angajare. Proiectele de regenerare economică vor îmbunătăţi stabilitatea economică, vor promova normalitatea şi vor descreşte dependenţa de ajutoare.

În cadrul unei comunităţi mici, un proiect care generează cel puţin 8 - 10 noi locuri de muncă, poate avea un impact important.

Personalul CIMIC nu ar trebui să încerce să reconstruiască o regiune/zonă ci doar să îmbunătăţească imaginea armatei printr-o serie de proiecte bine alese şi să încurajeze progresul în plan civil şi militar.

Realizarea eficientă a proiectelor comune forţelor armate şi organizaţiilor civile presupune definirea clară a responsabilităţilor fiecăreia.

De exemplu, în cazul securităţii fizice, personalul CIMIC s-ar putea implica în aprovizionarea cu materiale de asistenţă şi ajutor umanitar (pentru asigurarea transportului şi escorta convoaielor etc.), dar nu ar trebui să se implice în distribuirea ajutoarelor. Această responsabilitate ar trebui să revină agenţiilor civile.

5.5. Relaţiile dintre organizaţiile civile şi structurile militare

În operaţiile militare colaborarea tuturor instituţiilor şi organizaţiilor, civile şi militare, participante sau care doar sprijină acţiunile militare, trebuie să constituie o prioritate din partea comandanţilor.

În toate tipurile de acţiuni militare, fie pe teritoriul naţional sau în afara acestuia, forţele militare trebuie să aibă capabilitatea şi posibilitatea de a valorifica cunoştinţele, deprinderile şi resursele mai multor organizaţii şi instituţii, cuprinzând instituţiile nemilitare ale statului respectiv, organizaţiile internaţionale, neguvernamentale şi private de voluntari.

168

Relaţiile de colaborare şi cooperare stabilite între organizaţia militară şi instituţiile şi organizaţiile civile pot contribui în mare măsură la crearea stabilităţii economice, politice şi sociale, în funcţie de gradul în care aceste relaţii încurajează operaţionalizarea şi dezvoltarea cantitativă a resurselor umane şi materiale ale statelor afectate de situaţia care a impus desfăşurarea acţiunilor militare.

Pentru a armoniza contribuţia forţelor militare şi a organizaţiilor internaţionale şi neguvernamentale care lucrează într-o zonă de operaţii, este necesar să se dezvolte o relaţie eficientă între acestea.

Toţi participanţii la operaţia militară, atât civili cât şi militari, trebuie să înţeleagă că fiecare instituţie implicată este purtătoarea unei culturi organizaţionale proprii, are o filosofie, obiective, proceduri, competenţe şi atribuţii proprii şi de neconfiindat cu cele ale altora.

Comandantul forţei militare are sarcina de a asigura, pornind de la aceste considerente, o atmosferă de cooperare, astfel încât eficienţa, realizată prin operaţionalizarea competenţelor şi resurselor pe care fiecare le pune la dispoziţia efortului comun, să fie maximă.

CIMIC este mijlocul prin care comandantul construieşte aceste relaţii în cadrul zonei sale de operaţii.

Totodată acesta trebuie să identifice toate instituţiile şi organizaţiile civile care sunt sau ar trebui să fie implicate în operaţie şi apoi să stabilească calea cea mai bună pentru a colabora cu acestea. Cooperarea se poate organiza la mai multe niveluri concomitent.

Deşi pot exista relaţii instituţionale între comandantul forţelor militare şi organizaţiile menţionate, vor exista şi relaţii mai puţin formale, bazate pe cunoaşterea elementelor de lucru ale mecanismelor respective de planificare şi pe activităţile de instruire comună. Acestea vor asigura realizarea planificării integrate adecvate, la nivel strategic, înainte şi pe timpul unei operaţii.

CIMIC joacă un rol important pe întregul parcurs al conflictului, acesta contribuind la instaurarea unui mediu stabil, în cadrul căruia misiunea să poată fi îndeplinită mai uşor.

Forţele militare pot fi, uneori, parţial dependente de instituţiile civile şi de populaţie în ceea ce priveşte resursele şi informaţiile.

Acestea se pot baza pe autorităţile civile pentru a asigura securitatea în anumite zone şi este posibil să nu poată fi dobândită

169

libertatea totală de acţiune şi mişcare fără cooperarea cu aceste autorităţi civile.

Personalul CIMIC va juca un rol central în evaluarea nevoilor imediate ale populaţiei locale şi a capacităţii atât a guvernului local, cât şi a organizaţiilor civile de a asigura aceste nevoi.

Guvernele au ca principală responsabilitate gestionarea nevoilor umanitare în interiorul propriilor ţări. Organizaţiile civile vor stabili contacte cu autorităţile guvernamentale şi locale pentru a-şi desfăşura activităţile.

CIMIC are rolul de a lucra în strânsă cooperare cu organizaţiile civile şi guvernele şi/sau autorităţile administraţiei publice locale.

În unele cazuri, forţele militare vor juca numai un rol de sprijinire. în alte situaţii participarea şi coordonarea CIMIC vor fi punctul principal pentru stabilirea şi dezvoltarea contactelor iniţiale. Acest tip de situaţie poate avea loc atunci când nici o autoritate civilă nu este în locul respectiv, ceea ce reprezintă un fenomen comun în operaţiile de răspuns la crize.

Relaţiile de cooperare şi sprijin reciproc, existente sau care se stabilesc între instituţia militară, autorităţile centrale (locale), organizaţiile internaţionale, neguvernamentale şi populaţia civilă, au ca scop final îndeplinirea obiectivelor tuturor părţilor colaboratoare.

Forţele militare, organizaţiile internaţionale şi neguvernamentale, donatorii guvernamentali şi ONU au, fiecare, propriul mod de organizare, caracterizat de propriile diferenţe naţionale, profesionale şi instituţionale.

Gradul de implicare, legătura şi influenţa fiecăreia dintre aceste organizaţii pot varia în funcţie de situaţie. Cooperarea şi consensul între diversele organizaţii pot fi dificil de realizat din cauza cerinţelor fiecăruia de a menţine relaţia la toate cele trei niveluri, acestea fiind: în teren, la nivel tactic, cu părţile naţionale (guvernul gazdă sau structura guvernamentală autorizată), la nivel operaţional, cu comunitatea internaţională şi donatorii de sprijin, la nivel strategic.

În statele stabile sau fragile, unde guvernul naţiunii gazdă încă mai funcţionează, organizaţiile neguvernamentale încheie, de obicei, acorduri legale cu acele guverne, înainte de începerea operaţiilor.

170

Deseori, acordurile iau forma unor înregistrări oficiale, ţinând cont de particularităţile diferitelor ministere din cadrul guvernului.

Multe organizaţii neguvernamentale funcţionează în asociere cu şi prin intermediul finanţării de către agenţiile ONU.

În statele aflate în colaps sau într-o situaţie falimentară, în care acestea încetează să funcţioneze ca o entitate politică, nu există guverne cu care să se încheie acorduri. Organizaţiile neguvernamentale pot funcţiona pe baza contractelor şi acordurilor cu agenţiile ONU sau chiar ca agenţii independente, operând propriile programe. Această situaţie poate cauza greutăţi forţelor militare, la fel şi faptul că multe dintre aceste organizaţii nu se încadrează în acordurile şi procedeele de securitate stabilite, sau nu sunt în concordanţă cu structurile ONU coordonatoare, din teatru. Mai mult decât atât, de cele mai multe ori, organizaţiile internaţionale, neguvernamentale şi agenţiile ONU se bazează pe protecţia forţelor armate împotriva grupărilor paramilitare şi a bandelor din zonă, iar o astfel de protecţie poate fi hotărâtoare pentru îndeplinirea sarcinilor lor.

Cea mai eficientă cale pentru cunoaşterea aptitudinilor, a obiectului activităţii şi a capabilităţilor organizaţiilor internaţionale şi neguvernamentale, de către forţele militare, este menţinerea relaţiilor cu acestea înainte de intrarea într-o zonă de operaţii. Totodată, în programul de învăţământ din instituţiile militare s-au introdus cursuri specifice, în vederea transmiterii cunoştinţelor despre aceste organizaţii. Aceasta va facilita cadrelor militare stabilirea de relaţii de muncă bazate pe încredere şi înţelegere cu astfel de organizaţii.

În stabilirea şi menţinerea relaţiilor de cooperare dintre forţele militare şi organizaţiile civile un rol deosebit de important îl are personalul de legătură.

Trimiterea de personal CIMIC la organizaţiile importante (civile sau militare), este adesea mult mai eficace decât convingerea acestora să vină la locaţia militară. Activităţile CIMIC desfăşurate cu ocazia operaţiilor militare recente împărtăşesc o trăsătură comună: elementul militar a venit în sprijinul elementului civil. Aceasta a însemnat că planul militar a fost conceput ţinându-se cont de sprijinul acordat mediului civil pentru a facilita desfăşurarea operaţiilor militare, în

171

orice operaţie militară, legătura CIMIC trebuie stabilită cu principalii actori civili (autorităţi, organizaţii, agenţii conducătoare etc). Trebuie să fie identificate, cât mai rapid cu putinţă, organizaţiile civile cheie, care pot influenţa decisiv bunul mers al operaţiilor militare.

De exemplu, pentru Operaţiunea Palladium (Bosnia), Acordul de Pace de la Dayton, a identificat UNHCR şi OHR ca fiind două dintre agenţiile conducătoare şi în consecinţă, a fost uşor pentru SFOR să-şi coordoneze planurile cu aceste două organizaţii.

În funcţie de operaţie ar putea fi indicată stabilirea legăturii, la fel de bine şi cu alte organizaţii.

Legătura cu o anumită organizaţie la nivel de departamente este cel mai bine influenţată de organizaţia militară ale cărei domenii de activitate corespund strâns cu cele ale organizaţiei civile.

În operaţiunea Palladium, Comandamentul SFOR a menţinut legătura cu conducerile OHR şi UNHCR, iar divizia multinaţională, la rândul său, a asigurat legătura cu birourile regionale ale acestor organizaţii în timp ce grupurile luptătoare au cooperat cu birourile subordonate din zona lor de operaţii.

Această legătură de cooperare între forţele militare şi organizaţiile civile se realizează, în operaţie, prin intermediul centrelor CIMIC, în unele publicaţii întâlnit casa CIMIC.

Centrul CIMIC este amplasat în vecinătatea Comandamentului Forţei Militare şi este locul în care subunităţile CIMIC (sau alte categorii de personal militar, comandanţi etc.) se întâlnesc cu civilii. Există însă unele limitări şi prin urmare, locaţia este concepută pentru a evita accesul civililor la zonele sensibile din zona Comandamentului. în acelaşi timp există beneficiul avantajelor în ce priveşte securitatea şi facilităţile oferite de vecinătatea cu Comandamentul Forţei Militare.

Un exemplu clasic al Centrului CIMIC este oferit de experienţa Statelor Unite în Somalia. Americanii au vrut să obţină un oarecare control asupra activităţilor organizaţiilor umanitare din zona lor de operaţii dar dificultatea a constat în atragerea atenţiei acestora. în final au conceput un poster cu imagini ale rănilor produse de mine.

Titlul exprima faptul că pentru a învăţa despre mine şi a evita să devii o victimă a lor, Centrul CIMIC reprezenta locul de unde se

172

puteau cere şi obţine informaţii. în felul acesta americanii au stabilit contactul cu organizaţiile umanitare şi cu populaţia locală şi au realizat întâlniri cu acestea.

I. Obstacole şi probleme în activitatea de cooperareMulte organizaţii civile (în special organizaţiile neguvernamentale)se pot simţi stingherite atunci când lucrează cu personalul militar.

Acestdisconfort poate proveni din cauza unor idei preconcepute sau din carenţe educaţionale vizavi de armată.Din practică reies câteva obstacole majore în calea dezvoltării

cooperării şi a relaţiilor dintre acestea:1.Lipsa de transparenţă în diseminarea informaţiei. Multe

organizaţii neguvernametale s-au declarat împotriva împărţirii informaţiei cu ceilalţi, din motivele menţionate mai sus.

2.Probleme la nivel executiv. Multe experienţe negative în cooperare au provenit din deficienţe la nivel executiv.

3. Interes scăzut pentru impact. Organizaţiile neguvernamentale nu înţeleg că relaţiile de cooperare pot fi folositoare pentru nevoile şi interesele pe care le servesc.

4.Resurse. Tendinţa organizaţiilor neguvernamentale atât de a subestima, cât şi de a nu pune la dispoziţie resursele care sunt necesare cooperării.

5.Probleme care ţin de cultură. Acestea sunt strâns legate de cele de la punctul 1- suspiciunea, individualismul şi neîncrederea fiind cele mai frecvente. Există puţine organizaţii neguvernamentale care încearcă să creeze relaţii de cooperare.

Pentru eficienţă, este important să se înfiinţeze o reţea CIMIC ai cărei participanţi să aibă o perspectivă comună a metodelor/intereselor civile şi care acţionează într-un mod coordonat pentru a obţine un nivel înalt de încredere şi cooperare.

Argumentul pentru pregătirea personalului CIMIC are la bază premisa că lucrul cu civilii este fundamental diferit de cel cu personalul militar. Este important pentru forţa militară să aibă personal CIMIC ce înţelege diferenţele dintre culturile organizaţionale ale diverselor autorităţi civile, agenţii ONU şi organizaţii neguvernamentale.

173

Lipsa conştiinţei culturale poate impieta asupra relaţiilor cu personalul altor armate, iar incapacitatea de a înţelege perspectiva civilă putând dăuna relaţiilor civil-militare.

Unele organizaţii neguvernamentale vor privi personalul militar ca pe un „rău" necesar. Lucru de înţeles, dată fiind starea de conflict. Personalul CIMIC trebuie să manifeste înţelegere chiar şi în situaţiile extreme. înţelegerea motivaţiei fiecărei organizaţii neguvernamentale va facilita aspectul acesta.

Organizaţiile neguvernamentale acţionează într-o lume competitivă în timp ce lucrează pentru îndeplinirea mandatului lor. Cu cât generează mai multă publicitate, o astfel de organizaţie va aduna sau va atrage mai multe donaţii. Drept urmare, pot apărea foarte frecvent situaţii în care organizaţiile neguvernamentale pot refuza să coopereze cu alte organizaţii, tocmai pentru a-şi consolida propria poziţie.

La începutul unei misiuni, organizaţiile neguvernamentale şi armata au o relaţie simbiotică, unde armata oferă siguranţa, iar organizaţiile neguvernamentale ajutorul umanitar. Odată ce siguranţa este stabilă, aceste organizaţii nu vor mai depinde de armată şi de regulă nu vor mai dori să coopereze cu Forţa Militară. Datorită ideologiei lor, multe organizaţii vor respinge încercările armatei de a le proteja, sau de a accepta colaborarea şi cooperarea cu aceasta, chiar dacă acest lucru este necesar.

Lucrul cu civilii reprezintă o provocare pentru personalul militar datorită diferenţelor de cultură organizaţională.

Pentru perfecţionarea colaborării şi cooperării cu instituţiile şi organizaţiile civile se pot desfăşura următoarele activităţi:

● stabilirea unei structuri adecvate a procesului de luare a deciziei, care să permită rezolvarea problemelor de natură politică, umanitară şi militară şi desfăşurarea în mod coordonat a activităţilor militare şi civile pentru soluţionarea acestora;

● stabilirea unor celule, grupe sau echipe de coordonare a acţiunilor cu instituţiile şi organizaţiile civile, la fiecare nivel ierarhic, spre a uşura şi a favoriza comunicarea între toţi participanţii la acţiunea militară;

● stabilirea relaţiilor cu ambasadorul ţării de origine, cu ataşatul

174

militar, iar, dacă acţiunea militară se desfăşoară sub mandat ONU, şi cu reprezentantul special al secretarului general al acestei organizaţii47.

Atunci când criza care trebuie rezolvată prin acţiuni militare este precedată de o lungă perioadă de agravare graduală a unor probleme de natură umanitară, militară, politică, socială etc, unele organizaţii neguvernamentale, organizaţii de voluntari sau diferite instituţii subordonate ONU vor acţiona pentru remedierea sau ameliorarea situaţiei respective şi vor încerca prevenirea crizei înainte ca forţele militare (multinaţionale) să opereze în zona respectivă. De asemenea, aceste organizaţii vor rămâne să-şi continue activitatea şi după retragerea forţelor militare care şi-au îndeplinit misiunea.

Organizaţiile neguvernamentale şi private de voluntari sunt angajate în special în programe de dezvoltare, care să perfecţioneze capacitatea instituţiilor statului pe teritoriul şi în beneficiul căruia acţionează, vizând îmbunătăţirea stării de sănătate şi educaţie a populaţiei, facilitarea dezvoltării economice, rezolvarea unora dintre problemele sociale. De asemenea, unele dintre organizaţii acordă ajutor şi asistenţă de urgenţă în situaţia unor crize majore (catastrofe şi dezastre naturale de diferite tipuri, dezordini sociale de mari proporţii şi de lungă durată sau războaie civile).

Organizaţiile umanitare neguvernamentale şi private de voluntari joacă un rol important în acordarea de sprijin statelor. După unele surse, aceste organizaţii acordă asistenţă, în medie, la mai mult de 250 de milioane de oameni anual. Contribuţia şi efortul făcute de ele în fiecare an se ridică la nivelul impresionant de circa 10 miliarde de dolari48, mai mult decât îşi poate permite o singură ţară sau chiar o organizaţie internaţională ca ONU.

Datorită capacităţii lor de a răspunde repede şi eficace la diferite crize, organizaţiile neguvernamentale şi cele de voluntari contribuie la reducerea resurselor pe care forţele militare naţionale sau multinaţionale le angajează în activităţile de cooperare civil-militare.

47 Cf. Joint Task Force Commander’s Handbook for Peace Operations, 16 June 1997, Fort Monroe, Virginia.48 Cf. Joint Task Force Commander's Handbook for Peace Operations, 16 June 1997, Fort Monroe, Virginia.

175

Deşi există diferenţe între forţele militare şi organizaţiile şi instituţiile civile în privinţa mijloacelor utilizate, de cele mai multe ori obiectivele lor pe termen scurt sunt similare sau complementare. De aceea comandanţii militari au sarcina de a integra, prin măsuri adecvate de cooperare, resursele şi efortul organizaţiilor neguvernamentale şi private de voluntari.

Organizaţiile neguvernamentale şi cele de voluntari pot fi foarte diferite ca mărime şi experienţă, de la cele cu bugetul de mai multe milioane de dolari şi cu mare experienţă practică pe teren în domeniul umanitar până la cele mici, nou create, care pot acţiona numai la un anumit tip de dezastru ori de situaţie de urgenţă. Profesionalismul, capacitatea managerială, echipamentul şi resursele avute la dispoziţie, priceperea şi competenţa pot fi foarte diferite de la o organizaţie la alta.

Organizaţiile neguvernamentale şi cele private de voluntari sunt implicate în activităţi foarte diverse, ca de exemplu educaţie, proiecte tehnice, asistenţă acordată refugiaţilor, managementul comunităţilor locale, rezolvarea problemelor sociale şi umanitare, programe de dezvoltare economică.

Toate aceste organizaţii şi-au pus la punct, de-a lungul anilor, standarde de conduită, atât pentru îndeplinirea activităţii lor principale, cât şi pentru exercitarea atributelor conducerii de către persoanele care ocupă funcţii de conducere în ierarhia proprie şi pentru stabilirea unor relaţii de cooperare şi colaborare cu alte structuri de tip similar, cu instituţiile statului pe teritoriul căruia îşi desfăşoară activitatea. Această politică proprie are drept scop creşterea profesionalismului activităţii personalului propriu, precum şi evitarea situaţiei ca o anume organizaţie să fie considerată drept anexă a alteia mai puternice.

Câteodată este posibil ca interesele unor organizaţii neguvernamentale să intre în contradicţie cu cele ale forţelor armate.

În operaţiile militare, datorită celor de mai sus, relaţiile forţelor militare, care au de îndeplinit o anume misiune, cu organizaţiile neguvernamentale se stabilesc de regulă ad-hoc, fără a avea o bază şi un caracter permanent. Multe dintre aceste organizaţii sunt mandatate

176

de către ONU şi de guvernele unor state să le reprezinte şi să gestioneze resursele pe care li le pun la dispoziţie.

5.6. Organizaţiile neguvernamentale în România

Sectorul organizaţiilor neguvernametale este deseori caracterizat, uneori, drept nedemn de încredere, fragmentat şi deficitar în asumarea activităţilor colective. în ciuda experienţelor problematice inerente procesului de democratizare a societăţii româneşti, sectorul organizaţiilor neguvernametale a înregistrat realizări semnificative, răspunzând unor nevoi acute. Reprezentanţii acestora afirmă rolul decisiv al sectorului pentru dezvoltarea societăţii civile.

În România există la ora actuală 27000 de organizaţii neguvernamentale, dar acest număr nu este semnificativ pentru identificarea numărului de organizaţii neguvernametale active sau a rolului jucat de acestea în dezvoltarea societăţii civile. Din păcate nu există o diagramă care să indice clar nivelurile de activitate ale organizaţiilor neguvernametale în plan naţional, însă de la o organizaţie din 15 înregistrate până la o organizaţie din 20 înregistrate sunt active -au deci activitate permanentă, fără a avea un sediu propriu sau angajaţi permanenţi. Mult mai mic este numărul organizaţiilor care au sediu propriu şi angajaţi permanenţi – variind de la o organizaţie din 50 înregistrate până la una din 70 înregistrate. Aceste estimări indică faptul că în România există între 500 şi 1800 organizaţii active, însă un studiu recent al Fundaţiei pentru Dezvoltarea Societăţii Civile arată un număr de 2000 – 3000 de organizaţii active. Oricum, aceste cifre nu pot măsura în profunzime nivelul de activitate, ceea ce înseamnă că nu se poate preciza în ce măsură organizaţiile neguvernamentale răspund nevoilor şi intereselor comunităţilor în care îşi desfăşoară activitatea.

I. Domenii şi tipuri de activitateConform datelor statistice publicate în Catalogul Asociaţiilor şi

Fundaţiilor 199949, domeniile de activitate ale organizaţiilor neguvernamentale sunt:

49 Catalogul Asociaţiilor şi Fundaţiilor din România, 1999.

177

Cultură şi recreere 26%Servicii sociale 18%Educaţie, învăţământ, cercetare 16%Sănătate 8%Drepturile omului 7%

Protecţia mediului 5%Dezvoltare economică şi socială

5%Asociaţii profesionale 4%

Cooperare internaţională 3%Filantropie şi voluntariat 3%Religie 3%

Altele 2%

Ca şi în cazul nivelurilor, datele prezentate cu privire la domeniile de activitate nu facilitează cunoaşterea sectorului nonprofit sau a rolului pe care îl deţine. Această prezentare a confirmat rezultatele altor studii, care indicau faptul că majoritatea organizaţiilor – 90% nu au o misiune bine definită50. Unele activează ca şi companii private (de exemplu, majoritatea fondurilor de care dispun provin din taxe percepute clienţilor din sectorul privat), iar multe altele îşi schimbă scopul în raport cu fondurile disponibile la un moment dat.

II. Domenii prioritare● Dezvoltarea comunitară, în special cu scopul de a îndrepta

nivelurile scăzute de dezvoltare socioeconomică în zonele rurale şi semirurale. De asemenea, este o modalitate de a revitaliza spiritul comunitar şi de a combate apatia, suspiciunea şi individualismul.

● Dezvoltarea abilităţilor de „advocacy", în special la nivel local, având în vedere descentralizarea treptată a administraţiei. Aceasta include rolul important al organizaţiilor neguvernametale în dezvoltarea abilităţilor şi capacităţilor autorităţilor locale.

● Continuarea furnizării serviciilor sociale, stabilind mai clar rolurile pe care organizaţiile neguvernametale, respectiv administraţia, trebuie să şi le asume.

● Iniţiative de protecţia mediului, mai ales pentru prevenirea

50 Dimensiuni ale sectorului neguvernamental din România, FDSC, iunie 1997.

178

deteriorării mediului, supravegherea calităţii mediului de care beneficiază populaţia, şi militarea pentru îmbunătăţirea acesteia.

● Participarea cetăţenească – lupta împotriva disperării, a lipsei de perspectivă şi a neputinţei de a promova schimbarea.

● Dezvoltarea economică locală, cu accent pe parteneriatul intersectorial.

● Extinderea activităţii organizaţiilor neguvernametale prin încurajarea dezvoltării grupurilor comunitare informale, coaliţiilor ad-hoc, grupurilor şi alianţelor de întrajutorare capabile să răspundă problemelor la nivel local.

179