Fiu al unui tată pe jumătate evreu, Louis Malle s-a născut în Franţa, la ţară, şi a supravieţuit celui de Al Doilea Război Mondial, experienţă din care şi-a alimentat filmul autobio-grafic La revedere, copii (Au revoir les enfants). După război, Malle studiază ştiinţe politice şi cinema la Paris, dar curând decide să înveţe meşteşugul pe platou. Devine operatorul le-gendarului oceanograf Jacques Cousteau şi ulterior lucrează cu Robert Bresson la Un condamnat la moarte a evadat (Un condamné à mort s’est echappé, 1956). Primele sale eforturi regizorale au fost diferite de cele ale contemporanilor – cineaştii Noului Val francez. Malle a încercat, mai ales, să facă filme profunde, elegante şi n-a vrut să submineze sau să destructureze limbajul cinematografic. Somptuozitatea vizuală, dar şi analiza politică din documentarele sale – mai ales filmul despre India, Calcutta (1969), şi interviurile stra-dale experimentale în stil ciné-verité ca Place de la République (1974) – demonstrează rădăcinile sale de documentarist şi sufletul de estet.

1932 Se naşte în Franţa

1956 Filmează şi coregizează cu Jacques Cousteau Lumea tăcerii (Le Monde de Silence)

1958 Amanţii (Les Amants), film judecat pentru obscenitate la Tribunalul Suprem al SUA

1967 Filmează suficient de mult material pentru a edita şapte documentare BBC despre India

1975 Se mută în SUA

1981 La masă cu André (My Dinner with André) este un succes în SUA

1992 Face filmul lasciv Iubire inimaginabilă / Iubire otrăvită (Damage)

1994 Ultimul său film, Vanya de pe strada 42 (Vanya on 42nd Street)

1995 Moare în California

L o u i s M a l l e1 9 3 2 , T h u m e r i e s - 1 9 9 5 , B e v e r l y H i l l s

■ A făcut adesea filme explicit sexuale ■ A regizat documentare, lungmetraje de ficţiune şi scurtmetraje ■ A lucrat cu Jacques Cousteau şi Robert Bresson ■ Regizor activ în SUA şi Franţa ■ Francez ■ Drame, filme istorice, comedii ■ A regizat 21 de filme

Mititica ■ (La petite/Pretty Baby), 1978, cu Susan Sarandon, Brooke Shields şi Keith Carradine

Filmul se petrece în “cartierul roşu” din New Orleans în 1917. Shields avea 12 ani şi întruchipează îndrăzneaţa fiică a unei prostituate, a cărei virginitate este scoasă la licitaţie. Carradine îl interpretează pe fotograful care imortalizează viaţa femeilor şi devine obsedat de Shields. Malle adesea a stârnit controverse; francheţea sa din Amanţii a dus la un proces pentru obscenitate.

194

Film

ulCi

nem

atog

rafi

a po

stbe

lică

Zazie în metrou ■

(Zazie dans le métro), 1960, cu Catherine Demongeot şi Phillippe Noiret

Obligată să-şi petreacă weekendul cu unchiul ei la Paris, Zazie, o fată spurcată la gură, vrea să se plimbe cu metroul. Când o grevă o împiedică, ea decide să dea peste cap viaţa adulţilor din jurul ei prin intervenţiile sale anarhice. Ciudata creaţie a lui Malle este adaptarea unei cărţi a stilistului Raymond Queneau. Deşi Malle nu a fost niciodată un cineast al Noului Val, acest omagiu adus comediilor

Amanţii (Les Amants), 1958, cu Jeanne Moreau

Viva Maria!, 1965, cu Brigitte Bardot

Hoţul (Le Voleur), 1967, cu Jean-Paul Belmondo

Atlantic City, 1980, cu Burt Lancaster

La revedere, copii (Au revoir, les enfants), 1987

Alte titluri

slapstick (folosind imaginea rapidă şi alte trucuri ale genului) a fost salutat cu entuziasm de François Truffaut.

Ascensor pentru eşafod ■

(Ascenseur pour l’echafaud),

1958, cu Jeanne Moreau şi

Maurice Ronet

Un tânăr foarte sigur pe el pune la

cale uciderea soţului amantei sale,

dar când rămâne blocat într-un lift,

maşina şi actele îi sunt furate de

doi delicvenţi juvenili şi este acuzat

de două crime diferite. În vreme ce

încearcă să scape din lift, amanta

lui, Jeanne Moreau în prima sa

apariţie într-un film important,

bântuie pe străzile ploioase ale

Parisului în căutarea lui. Deşi intriga

pare una tipică pentru filmele noir,

în care o crimă iese cât se poate

de prost, interpretarea stranie plus

coloana sonoră, hipnotică, cu jazz

improvizat de Miles Davis, pentru

prima dată, creează o atmosferă

meditativă.

195

Loui

s M

alle

Cine

mat

ogra

fia

post

belic

ă în

Fra

nţa

Obsedat de filmul american, Melville şi-a petrecut copilăria vizi-onând pelicule în cinematografele pariziene, ulterior adoptând o pălărie de cowboy Stetson şi ochelari de soare ca un omagiu adus maeştrilor americani precum John Huston, Howard Hawks şi John Ford. Spre deosebire de contemporanii săi francezi, el a combinat filmările în studio cu cele în aer liber, pentru a crea filme cu gangsteri unice, meticulos compuse, în mediul urban. În Samuraiul (Le Samuraï), de exemplu, se concentrează pe drumu-rile rituale ale criminalului, prin Paris. Estetica palidă şi accentul pus pe tăceri transformă acest thriller într-unul la fel de palpitant pe cât de meditativ. Toate filmele sale au fost mari succese de casă, el impregnând cu personalitatea sa toate etapele producţiei şi distribuţiei. Această independenţă şi folosirea magistrală a su-netului şi geografiei, i-au inspirat ulterior pe francezii din Noul Val, dar şi pe Quentin Tarantino sau pe Michael Mann.

1917 Se naşte Jean-Pierre Grumbach într-o familie de evrei

1937 Începe serviciul militar în armata franceză

1940 În semn de omagiu pentru autorul lui Moby Dick, îşi ia numele de Melville, în timp ce face parte din Rezistenţa Franceză

1943 Vede Cetăţeanul Kane (Citizen Kane)

1946 Primul film ca regizor

1948 Fără să aibă drepturile, filmează Tăcerea mării (Le Silence de la Mer) după Vercors

1967 Studiourile sale ard

1973 Moare dintr-un infarct

J e a n - P i e r r e M e l v i l l e1 9 1 7 , P a r i s – 1 9 7 3 , P a r i s■ Extrem de influenţat de Hollywood şi filmul noir ■ Accent major pe tăcere şi pe imagine în detrimentul dialogului ■ A regizat, a produs, a făcut scenografie, a scris scenarii, a filmat şi a jucat ■ Independenţa sa i-a inspirat pe regizorii din Noul Val francez ■ Francez ■ Filme poliţiste, de război, drame, adaptări literare ■ A regizat 12 filme

Samuraiul ■ (Le Samuraï), 1967, cu Alain Delon şi François Périer

După ce un ucigaş cu simbrie, solitar, interpretat de un Delon aproape mut, este cât pe ce să fie prins de poliţie, el e urmărit de gangsterii care i-au comandat crima şi de poliţiştii care nu cred alibiul său mult prea perfect. Această poveste meditativă cu gangsteri îl va inspira ulterior pe John Woo în Măcelul celor doi eroi (Die xue shuang xiong, 1989) şi pe Jim Jarmusch în Calea samuraiului (Ghost Dog: The Way of the Samurai, 1999).

196

Film

ulCi

nem

atog

rafi

a po

stbe

lică

Copiii teribili ■

(Les enfants terribles), 1950, cu Nicole Stéphane şi Edouard Dermithe

După ce a văzut adaptarea sa după Vercors a romanului de rezistenţă Tăcerea mării, autorul Jean Cocteau l-a rugat pe Melville să facă acest film cu titlul Les enfants terribles. Cocteau, el însuşi un cineast împlinit (Frumoasa şi bestia,1946), s-a simţit inspirat de combinaţia lui Melville: narator şi tăceri, pentru a descrie viaţa interioară a protagoniştilor şi lupta exterioară. Utilizarea inovatoare a sunetului a

Patima riscului (Bob le Flambeur), 1955, cu Roger Duchesne

Léon Morin, preot (Léon Morin, Prêtre), 1961, cu Jean-Paul Belmondo şi Emmanuelle Riva

Denunţătorul (Le Doulos), 1962, cu Jean-Paul Belmondo şi Serge Reggiani

Armata umbrelor (L’Armée des Ombres), 1969, cu Lino Ventura

Cercul roşu (Le Cercle rouge), 1970, cu Alain Delon şi Yves Montand

Poliţistul (Un flic), 1972, cu Alain Delon

Alte titluridevenit caracteristica ulterioară a filmelor poliţiste de Melville. Pentru a filma povestea incestuoasă a lui Cocteau, în care un frate şi o soră se distrug reciproc, Melville a făcut câteva alegeri interesante, distribuind o femeie care să întruchipeze deopotrivă iubitul din liceu al fratelui, precum şi fata care ulterior tânjeşte după el. Efectele de filmare remarcabile au fost toate improvizate, cu buget mic — finalul zdrobitor fiind filmat cu macaraua dintr-un lift, iar alte cadre de pe scena mobilă a teatrului Pigalle.

197

Jean

n -

Pier

re M

elvi

lleCi

nem

atog

rafi

a po

stbe

lică

în F

ranţ

a

Pasiunea lui Tati pentru sport a făcut să-şi înceapă de tim-puriu cariera de mim. În anii 1930, talentul său de mare succes îi dă posibilitatea să joace, să scrie scenarii şi să regizeze câteva comedii scurte. Cariera de scenă a lui Tati a fost brusc întreruptă de înrolarea în armată. După război a devenit regizor. Zi de sărbătoare (Jour de Fête), primul său lungmetraj, este un scheci satiric despre un poştaş prea zelos. Deşi a intenţionat să fie primul film franţuzesc color, prelucrarea peliculei a dat greş. Din fericire, simultan el filmase şi în alb-negru, şi astfel l-a scos pe piaţă, fiind un triumf de critică şi de public. Primele trei filme ale sale (în două dintre ele interpretându-l pe dl. Hulot) au fost un succes internaţional financiar şi de critică. Ambiţioasa decizie a lui Tati de a nu se culca pe lauri – şi de a regiza urmări ale ciclului Hulot – a dus la falimentul său finan-ciar. Toate filmele sale au acelaşi stil de comedie slapstick, înduioşătoare, în care însuşi Tati joacă un tip obişnuit într-o lume comică, exact contrarul filmelor lui Buster Keaton şi Charlie Chaplin.

1908 Se naşte în vestul Parisului1932 Regizează şi joacă în primul său scurtmetraj1939 Este înrolat în Al Doilea Război Mondial şi ratează spectacolul de la Radio City Music Hall din New York1958 Oscarul pentru Unchiul meu (Mon Oncle)1964 Decorurile de la Playtime sunt grav distruse într-o furtună1967 Playtime este un eşec comercial1971 Aproape falit, Tati împrumută bani ca să facă filmul Trafic1974 Ultimul său film, semidocumentar, Parada (Parade), este făcut pentru televiziunea suedeză1977 Un distribuitor suedez plăteşte datoriile lui Tati şi-i relansează filmele 1982 Moare la Paris

J a c q u e s T a t i1 9 0 8 , L e P e c q – 1 9 8 2 , P a r i s

■ Specialist în slapstick vizual, cu un umor blând şi absurd în raport cu tehnologia şi viaţa modernă ■ A fost protagonistul tuturor filmelor sale ■ Filmările sale în adâncime lăsau spectatorul să descopere inteligenţa gagului vizual ■ Francez ■ Comedii, scurtmetraje ■ A regizat 6 lungmetraje

Vacanţa domnului Hulot ■

(Les Vacances de Monsieur Hulot), 1953, cu Jacques Tati şi Nathalie PascaudAcest film a prezentat personajul tipic al lui Tati, dl. Hulot, serios şi nepriceput la tehnică, ale cărui acţiuni nesigure, dar bine intenţionate creează haos. În această operă satirică blândă, domnul Hulot merge la plajă, producând un adevărat haos în pensiunea unde era găzduit şi printre ceilalţi turişti.

198

Film

ulCi

nem

atog

rafi

a po

stbe

lică

Şcoala poştaşilor (L’École des Facteurs – scurt ), 1947, cu Jacques Tati

Zi de sărbătoare (Jour de Fête), 1949, cu Jacques Tati şi Guy Decomble

Trafic, 1971, cu Jacques Tati

Parada, 1974, cu Jacques Tati

Alte titluri

Unchiul meu ■ (Mon Oncle),

1958, cu Jacques Tati

şi Alain Bécourt

Introducând elemente de

tehnofobie, ceea ce va deveni

tema principală a capodoperei

sale, Playtime, Mon Oncle se va

transforma în cel mai de succes film

al lui Tati. Tati prezintă comparativ

viaţa lui Hulot şi a nepoţelului

său, care locuieşte cu plicticoşii

săi părinţi, într-o casă foarte

tehnologizată şi modernă. Cultura

eficienţei şi a materialismului

contrastează cu stilul de viaţă boem

al lui Hulot, ducând la defecţiuni

tehnologice foarte amuzante. Deşi

majoritatea dialogului lui Tati este

neesenţial, el a filmat şi o versiune

în engleză, în care pancartele erau

traduse şi câteva replici dublate.

Playtime ■ , 1967, cu Jacques Tati şi Barbara Dennek

Dl. Hulot şi un grup de turişti americani petrec o zi intr-un oraş anonim şi ultramodern. Fiind filmat pe 70 de mm, Tati profită de adâncimea formatului care dă claritate imaginii, plasând gaguri vizuale în colţurile ecranului.

199

Jacq

ues

Tati

Cine

mat

ogra

fia

post

belic

ă în

Fra

nţa

Deşi Vittorio De Sica era un idol cuceritor al scenei şi al ecra-nului pentru adolescenţi încă de la 20 de ani, neperitoarea sa celebritate provine din opera sa ca regizor în stilul neorealist, care a influenţat cineaştii din întreaga lume. După Al Doilea Război Mondial, studiourile italiene Cinecittà au fost folosite pentru adăpostirea refugiaţilor, ceea ce l-a obligat pe De Sica să filmeze în afara acestora, la faţa locului. A transformat acest ne-ajuns într-un avantaj, înregistrând pe străzi şi dublând ulterior sonorul şi dialogurile. Stilul său de documentar şi distribuirea actorilor amatori au venit în sprijinul subiectelor, îndeobşte tragedii ale unor oameni obişnuiţi. Adesea, filmele sale sunt construite din episoade care nu au neapărat legătură între ele, subliniind astfel şi mai tare realismul. Filmările în care foloseşte copiii-actori şi subtilitatea cu care implică speranţa în tematica filmelor reprezintă cartea sa de vizită.

1901 Se naşte în Italia

1917 Joacă în primul său film, Procesul Clémenceau (Il Processo Clémenceau)

1940 Coregizează primul său film, Amantul misterios (Rose scarlatte)

1949 Hoţi de biciclete (Ladri di biciclette) câştigă un Oscar onorific

1953 Joacă în drama romantică a lui Max Ophüls Doamna de... (Madame de...)

1957 Nominalizat la Oscar pentru rolul secundar din Adio arme (A Farewell to Arms)

1968 Devine cetăţean francez

1974 Regizează ultimul său film, Călătoria (Il Viaggio)

V i t t o r i o D e S i c a1 9 0 1 , S o r a – 1 9 7 4 , P a r i s■ Pionier al neorealismului, caracterizat prin alegerea locurilor de filmare, a intrigilor secundar şi a subiectelor obişnuite ■ Chiar dacă a avut nuanţe comice subtile, opera sa a fost adesea sentimentală ■ A lucrat bine cu copiii actori ■ L-a admirat pe Charlie Chaplin ■ Italian ■ Drame, comedii ■ A regizat 26 de filme

Umberto D., ■ 1952, cu Carlo Battisti

O poveste înduioşătoare a unui profesor pensionar care, neputând să-şi achite chiria, îşi dă seama că nu-şi va mai putea permite să-şi păstreze iubitul său câine. Îl urmărim cum, disperat, încearcă să-şi vândă obiectele personale fără valoare, se lasă internat, ba chiar se gândeşte să se sinucidă, dar tot nu-şi poate părăsi câinele. Construit conform stilului neorealist, acest film este cel mai dulce-amar subiect al lui De Sica, pentru că publicul ştie că bărbatul şi câinele său nu vor fi împreună pentru multă vreme.

200

Film

ulCi

nem

atog

rafi

a po

stbe

lică

Hoţi de biciclete ■ (Ladri di biciclette), 1948, cu Enzo Staiola

Un şomer îşi găseşte cu greu o slujbă de lipitor de afişe, iar bicicleta devine bunul său cel mai de preţ. Când îi este furată, merge s-o caute împreună cu băieţelul lui. Filmat în întregime pe străzile din Roma, cu actori neprofesionişti, descriind viaţa oamenilor obişnuiţi, Hoţi de biciclete a devenit cel mai cunoscut film neorealist italian. Finalul său înduioşător devine emblematic pentru mişcarea în sine.

Miracol la Milano (Miracolo a Milano), 1951, cu Francesco Golisano

Căsătorie în stil italian (Matrimonio all’italiana), 1964, cu Sophia Loren şi Marcello Mastroianni

Grădina familiei Finzi-Contini (Il giardino dei Finzi-Contini), 1970, cu Helmut Berger

Alte titluri

Sciuscià ■ , 1946, cu Rinaldo

Smordoni şi Franco Interlenghi

Doi orfani fără adăpost încearcă să

strângă destui bani de la soldaţi ca

să-şi cumpere un cal. După ce fac

nişte afaceri necurate, ajung într-o

închisoare sordidă. Dacă primele

filme ale lui De Sica făcute în studio

au dezvăluit doar parte din omenia sa

care l-a transformat într-un simbol al

Italiei, cel de-al şaptelea film, Sciuscià,

dezvăluie întreaga sa compasiune

şi trăsăturile neorealiste – stil

documentar, filmare în mediu

natural, actori neprofesionişti,

subiecte episodice eterogene.

201

Vitt

orio

De

Sica

Neor

ealis

mul

ital

ian