1. FUMĂRIŢA – Fumaria officinalis

Denumire stiintifica: Fumaria officinalis din familia Papaveraceae

Fumăriţa ( Fumaria sp. ) , este o plantă medicinală consacrată pentru medicina populară românească. În tradiţia fitoterapeutică de la noi această mică vegetală, are reputaţia de a fi cel mai puternic elixir al tinereţii. Denumiri populare: corcodan, fierea pământului, fumăriţa, fumul pământului, guşa porumbelului, iarba de curcă, iarba fumului, saftarea. Habitat: Întâlnită în Europa şi Marea Britanie, în special în lanuri.

Caractere de recunoaştere Planta: Specie ierboasă, anuală, înaltă de 10—30 cm, tufoasă de culoare verde-deschis;

rădăcină: pivotantă; tulpină: dreaptă, ramificată de la bază, glaucă, slab brăzdată; frunze: peţiolate, bipenate, cu segmente înguste de 2—3 mm, liniare; flori: lungi pînă la 9 mm, în raceme terminale, sunt pintenate; caliciul din 2 sepale caduce, corola din 4 petale inegale, roze cu vîrf purpuriu, petala superioară fiind terminată cu un pinten; fruct: globulos, de circa 3 mm, fără miros, gust amar, sărat, neplăcut.

Recoltare: Perioada optimă de recoltare este în lunile mai-septembrie când este înflorită. Se taie cu cuţitul sau cu secera întreaga parte aeriană a plantei sau dacă terenul e moale se smulg plantele şi rădăcina se îndepărtează ulterior.

Compoziţie chimică: planta conţine acid fumaric (flavonoid antiinflamator benefic pentru circulaţia sângelui), circa 30 de alcaloizi (cei mai importanţi fiind protopina, criptopina şi coridalina), derivaţi fenantenici (bulbocapsina, dicentrina), tanin, rezine, mucilagii, substanţe amare şi săruri minerale.

Indicaţii terapeutice

În terapeutică se foloseşte întreaga plantă, în afară de rădăcină. În tradiţia populară fumăriţa se folosea la boli de piele (bube dulci, pecingine, etc), de stomac şi de splină. Cu decoctul se trata gingivita, clătindu-se gura cu ceai, ţinându-se în gură, iar ceaiul se lua pentru curăţirea sângelui. Fiartă în lapte se întrebuinţa la boli de dinţi, iar în apă pentru sifilis.Fumăriţa are diverse acţiuni farmacologice: aperitiv, astringentă, antiinflamatorie, calmantă, cicatrizantă, depurativ, hipnotică şi tonică. Vindecă afecţiunile biliare. Dacă se ia timp de 10 zile întăreşte organismul, dar dacă se ia mai mult de 10 zile atunci ajută în gută sau celor graşi să slăbească şi să subţieze sângele.

Fitoterapia tradiţională şi cultă, foloseşte, în scopuri oficinale, părţile aeriene ale fumăriţei. Proprietăţile atribuite de tradiţie ierbii de fumăriţă (diuretice; depurative, stimulente ale funcţiei hepatice, biliare şi gastrice; tonice asupra  metabolismului), au fost confirmate de cercetările ştiinţifice.  Cercetările moderne efectuate asupra fumăriţei, au scos în evidenţă, acţiunea hipotensivă, antispastică şi stimulatorie asupra respiraţiei şi a inimii (M. Alexan, O. Bojor, Fl. Crăciun).  Asupra inimii, preparatele pe bază de fumăriţă acţionează pe două căi; ca relaxant miocardic – prin efectul alcaloizilor şi ca antagonist al serotoninei – prin acidul fumaric şi a derivaţilor fenantrenici (bulbocapnina şi dicetrina). Împreună cu traista ciobanului, fumăriţa reglează

tensiunea arterială, atât dacă acesta e prea mică cât şi dacă e prea crescută, fluidifică uşor sângele, optimizează funcţia cardiacă şi ajută la combaterea aterosclerozei.  Alte cercetări recente, au evidenţiat efectele diuretic-depurative, antispastice biliare şi generale, coleretice şi colagoge, antialergice, antidermatopactice şi antiacneice (Ovidiu Bojor, 2003).  Asupra sistemului nervos, alcaloizii din fumăriţă acţionează în tandem, exercitând atât un efect stimulent cât şi unul calmant (sedativ).  Graţie tuturor acestor proprietăţi, fumăriţa poate fi utilizată în diverse afecţiuni, ca:  - boli cutanate şi subcutanate (acnee, eczeme, furuncule, celulită, scrofuloză, psoriazis, gingivită, cojunctivită, afte, herpes, urticarii alimentare, infecţii cronice ale pielii datorită protopinei care are efect antiinflamator),  - afecţiuni hepato-biliare (diskinezii, litiază, bilă în exces sau în deficit, colică biliară),

- afecţiuni renale (datorită efectelor ei diuretice şi purgative)  - dereglaje şi simptome digestive (alergii digestive, flatulenţă, dispepsie, greaţă, crampe, constipaţie),  - afecţiuni pulmonare (astm bronşic alergic),  - boli ale sistemului circulator (tensiune oscilantă, hipotensiune, hipertensiune, aterosleroză, aritmie cardiacă),  - dereglaje metabolice (obezitate),  - stări psihice alterate (melancolie, depresie, agitaţie, iritabilitate, insomnie),  - altele (amenoree, anemia, artrita, astenie, cefalee, febra, oliguriea, retenţie hidrică, scorbutul, stomatitele, surmenaj, toxemie reziduală).  Fitoterapia mai utilizează fumăriţa în tratamentul unor forme de cancer (cancer de colon, cancer al intestinului subţire, cancer hepatic, cancer uterin)

Cercetătorii au demonstrat că alcaloizii din fumăriţă pot ajuta la restabilirea circulaţiei sangvine după un atac de cord.

Contraindicaţii, precauţii şi reacţii adverse

  În dozare corectă, fumăriţa nu prezintă efecte secundare. Nu s-au raportat contraindicaţii, în cantitate mică, planta putându-se administra şi în timpul sarcinii şi alăptării. Orice depăşire cantitativă sau de durată în tratamentele cu această plantă, instalează fenomene de intoxicaţie. În cazul copiilor, bătrânilor şi persoanelor debilitate se cere precauţie şi o îndrumare calificată a tratamentelor care folosesc fumăriţa.  Fumăriţa nu se va administra împreună cu alte extracte cu compuşi de tip papaverinic. Este contraindicat să se folosească această plantă concomitent cu alte specii oficinale, care conţin alcaloizi asemănători, cum ar fi rostopasca, macul roşu de câmp, macul galben, macul iranian. Nu se foloseşte simultan cu medicamente antihipertensive sau destinate afecţiunilor cardiace. Este contraindicată bolnavilor de glaucom sau celor care suferă de convulsii.

Toxicitate

  Administrată în cantitate mai mare de 3 g de iarbă uscată zilnic, în cazul adulţilor, fumăriţa poate conduce la fenomene de toxicitate. De asemenea, folosită îndelungat, prin faptul că în organism se pot acumula alcaloizi, planta se poate dovedi periculoasă sănătăţii.  Intoxicaţia se manifestă, în funcţie de gravitate, prin arsuri gastrice, vomă, tremur, moleşeală, halucinaţii, încetinirea respiraţiei şi, în cazuri severe, chiar stop respirator.

   Preparare şi administrare

  Nu se recomandă utilizarea exclusivă a fumăriţei în tratamentele interne, preferându-se prepararea unor mixturi (amestecuri de ceaiuri), în care să se regăsească, conform reţetei, şi această plantă. Un amestec simplu, se realizează din traista ciobanului plus fumăriţă (în părţi egale). Dintr-o linguriţă din acest amestec mărunţit, se prepară o infuzie, într-o cană cu apă, care se bea treptat, în 3 – 4 reprize, pe parcursul unei zile. Fumăriţa se mai poate amesteca, în mod chibzuit, cu diverse alte plante medicinale (splinuţă, hamei, coada şoricelului, mentă, etc.), după scopul urmărit.  Din planta proaspătă se poate prepara tinctura (concentraţie 10% în alcool de 70%). Se administrează 3x10 picături zilnic, în amestec cu alte extracte hidroalcoolice sau apoase.  În bolile de piele, fumăriţa se administrează intern, concomitent cu aplicaţiile externe, care se realizează prin badijonarea locală, cu o infuzie concentrată (2 linguri de plantă uscată la 200 ml. apă). Infuzie - se toarna o cana de apa fierbinte peste 1-2 lingurite de planta uscata si se lasa la infuzat 10-15 min. Se bea de cate ori este nevoie, insa pentru problemele de piele trebuie consumat de cel putin trei ori pe zi. Tinctura 1-2 ml de tinctura de trei ori pe zi. Ceaiul de fumăriţă – se pune 1 linguriţă de plantă se măcinată la 250 ml apă clocotită. Se acoperă pentru 15 minute după care se strecoară. Se pot consuma 2-3 ceaiuri pe zi. Administrat zilnic în primele 8 zile ceaiul are efect tonic, aperitiv şi depurativ. Se fac 2-3 cure de 8 zile cu pauze între cure de 10 zile. Continuând cura mai mult de 8 zile, până la 20 zile, are acţiune calmantă şi hipnotică, determinând somnolenţa şi o încetinire a circulaţiei sângelui. Ajută la hipertensiune, măreşte diureza, ajută la diskinezia biliară, etc. În cazul acneei de pe corp sau faţă, se bea o cană cu înghiţituri rare în cursul întregii zile. Decoctul – se pun 60 g plantă la 500 ml apă rece şi se fierbe 5 minute. Se acoperă pentru 15 minute şi se strecoară. Se badijonează de 2 ori pe zi cu acest preparat extern la acnee, eczeme, etc.   Curele interne cu fumăriţă vor ţine 8 – 10 zile consecutive, urmând 20 de zile de pauză, după care tratamentul mai poate fi reluat o dată sau de două ori, urmând apoi o pauză mai lungă, de cel puţin 40 de zile. Fumăriţa se întrebuinţează în homeopatie, sub forma unor diluţiii, ca drenor tegumentar.

BIBLIOGRAFIE:

1) FARMACIA NATURII – Bucuresti, Editura READER’S DIGEST 2007, pagina 892) Tratamente naturiste, revista

3) www.romedic.ro/fumarita-fumaria-officinalis

2. SILUR – Euphrasia officinalis

Denumire ştiinţifică: Euphrasia officinalis din Familia Scrophulariaceae. Denumire populară: iarba de silur, floare de ochi, bureniţă, dragostea feteiPlantă erbacee, creşte spontan prin poieni, pajişti şi livezi; înfloreşte în lunile iunie până în prima jumătate a lunii octombrie. Este cunoscută încă din antichitate pentru proprietăţile curative, fiind

folosită în medicina empirică  pentru tratarea bolilor oculare. În scop terapeutic se recoltează florile şi frunzele (Herba Euphrasiae) culese în timpul înfloririi. 

Recoltare: În timpul infloririi se culege întreaga parte a plantei situată deasupra solului (în general vara târziu), şi se lasă la uscat la cald, la umbră, legată şi atârnată în mănunchi. Este important ca planta bine uscată să fie depozitată într-o cutie bine închisă, deoarece ca urmare a umezelii îşi pierde rapid efectul. Habitat: Păşuni şi câmpii din Marea Britanie şi Europa. Preferă pantele muntoase însorite, desişurile luminoase din pădure, respectiv câmpurile muntoase. Planta se întâlneşte şi în România. Această plantă anuală are înălţimea de 30 cm. Tulpina dreaptă, ocazional ramificată este acoperită de un puf fin. Din tulpină pornesc frunzele zimţate, ovale situate opus. Florile albe sau albăstrui sunt situate la baza frunzelor de la capătul tulpinii. Pe acestea se găseşte o pată galbenă stridentă, pe partea inferioară a corolei. Prezentarea plantei a inspirat şi denumirea sa greacă: euphrasia, ceea ce înseamnă seninătate sau bună dispoziţie.Compoziţie: principii active: glicozide – aucubina, eufrasida, iridoite (aucubozida, genipozida, catalpol, luprozida), flavone, taninuri catehice şi galice, proantocianidoli, acizi polifenolcarboxilici (cafeic, ferulic), uleiuri eterice, rezine, substanţe azotate (un alcaloid neidentificat, colina, aminoacizi),  uleiuri grase, vitaminele – niacina, tiamina, acid ascorbic, betacaroten, minerale: siliciu, fier, magneziu, fosfor, potasiu, zinc, crom, oligoelemente – seleniu. Silurul este bogat in vitaminele A, C, grupa B si contine mult siliciu si fier. Acţiune: antiinflamator, astringent, îmbunătăţeşte acuitatea vizuală, împiedică procesele degenerativ-distrofice ale tunicilor oculare, are acţiune regenerantă la nivelul globilor oculari, aucubozida are acţiune hepatoprotectoare fiind eficientă administrarea sa în caz de hepatite, acţiunea hipoglicemiantă o face utilă în diabet zaharat, stimulează secreţia gastrică fiind eficientă pentru tratarea gastritelor hipoacide.Indicaţii: Iarba de silur este un remediu excelent pentru problemele membranelor mucoase. conjunctivite, blefarite, inflamaţia glandei lacrimare (dacriocistita) si combaterea lacrimarii ochilor, orice forma de inflamare sau iritare a ochilor (iridoite), combaterea oboselii oculare, nistagmus (miscari independente ochilor), combaterea oboselii oculare, traumatisme oculare, icter corneean, urcior, pete corneene, procese degenerative la persoanele varstnice, afectiuni distrofice (cataracta, degenerescenta maculara), infectii bronsice (cu secretii abundente in cavitatea nazala), coriza, sinuzite fronto-maxilare, raguseala, raceala, dereglari digestive, gastrita cu aciditate ridicata, lipsa poftei de mancare, stari de delir, anticataral (combate guturaiul), se spala capul pentru cresterea rapida a parului. Contraindicatii: nu se administreaza la copii; nu se depaseste doza maxima admisa pe zi (o cana de infuzie pe zi)In caz de chalazion nu trebuie sa va bazati pe tratamentul cu silur, deoarece exista riscul ca infectia sa se extinda asupra cavitatii oculare, cauzand complicatii. Din acest motiv se recomanda sa contactati cat mai repede medicul oftalmolog. Preparare si administrare: Infuzie – se toarna o cana de apa fierbinte peste 1 lingurita de planta si frunze uscate si se lasa la infuzat 10-15 min. Se bea de trei ori pe zi. Compresa – se pune 1 lingurita de planta uscata in jumatate de litru de apa si se fierbe 10 min. Se raceste putin. Se inmoaie o compresa din bumbac sau tifon in lichidul cald, se stoarce putin si se pune pe ochi, lasandu-se asa vreme de 15 min. Se repeta de cateva ori pe zi. Tinctura: 1-4 ml de tinctura de trei ori pe zi. Sub forma de gargara, inhalatii curata caile respiratorii superioare, are efect decongestiv al mucoaselor

nazale, sinusalePulberea se obtine prin macinarea plantei usvcate, se administreaza cate un varf de cutit de pulbere pe zi pentru stimularea digestiei, combate icterul. Amestec de plante: silur, musetel, frunze de nuc, fenicul (tincturi sau infuzie combinata) pentru spalarea ochilor. Combinatii: O cantitate identica de silur si musetel sub forma de comprese calde se recomanda in caz de urcior. Planta nu este utilizata numai la tratarea afectiunilor oculare. In cartile de specialitate din secolul 16 planta este amintita ca un remediu in caz de hepatita, in secolul trecut se recomanda in caz de intoxicatii. Parintele Kneipp, unul dintre cei mai celebri cunoscatori ai plantelor medicinale, evidentia in special efectul de tonic gastric al plantei. Pentru afectiuni guturale se combina bine cu splinuta, flori de soc sau gentiana. Pentru alergiile care afecteaza ochii, iarba de silur se combina cu Ma huang (efedra sinica). Ca lotiune pentru ochi se amesteca cu gentiana si hamamelis distilat. Tinctura de silur, fenicul, musetel si frunze de nuc negru se poate utiliza pentru spalarea ochilor.

Silurul (Eyebright)

Forma de prezentare: 100 tablete Compozitie: eyebright (487,5 mg), acacia, fosfat de calciu, celuloza, ulei vegetal, stearat de magneziu.Nu contine: sare, drojdii, componente lactice sau fainoase, zaharuri, arome, coloranti, conservanti.Mod de administrare: 2 tablete de 2 ori /zi, in timpul mesei.Eyebright este recomandat in: conjunctivite, blefarite, inflamatia glandei lacrimale (dacriocistita), combaterea oboselii oculare, pete pe cornee, cataracte, nistagmus (miscari independente ale ochilor).

BIBLIOGRAFIE:

1) FARMACIA NATURII – Bucuresti, Editura READER’S DIGEST 2007, pagina 187

2) Enciclopedia Medicului de familie3) http://www.romedic.ro/iarba-de-silur-euphrasia-officinalis4) www.terapii-alternative.com/plante-medicinale/Silur (Euphrasia officinalis)5) www.cerasus.ro/Medicina naturista.html

3. SPARANGHELUL (ASPARAGUS OFFICINALIS)

Sparanghelul, Asparagus officinalis, este denumit in popor si umbra iepurelui si poate fi intalnit in Romania si in stare salbatica. Sparanghelul este planta de cultura, originara din America de Nord, dar aclimatizata cu succes si in Europa. In Romania este cultivat in sere, dar se poate achizitiona din magazinele de legume. Sparanghelul este o leguma scumpa, rara si pretentioasa atat la cultivare cat si la gatit. Este considerat o delicatesa iar retetele pe baza de sparanghel sunt rafinate si necondimentate, pentru a pune in valoare gustul unic al legumei care este asemanator cu al conopidei.  Leguma se cultiva din cele mai vechi timpuri, in Egipt sau in Imperiul Roman. Lastarii etiolati (albi, lipsiti de clorofila) ai plantei sunt gustosi si bogati in elemente nutritive, din acestia se prepara supe, soteuri, budinci sau sosuri. In ultima perioada au inceput sa fie folositii si lastarii verzi, intre cele doua tipuri existand diferente de gust. Planta are in pamant un rizom puternic, frunzele sunt reduse la

solzi, iar ceea ce se dau drept frunze sunt de fapt ramificatii liniare ale tulpinii. Florile sunt mici, albe- verzui si dispuse la subsuara ramurilor. Fructele sunt bace rosii. Printre elementele chimice din compozitie se numara:  proteine, asparagina, lipide, hidrati de carbon, fito-hormoni, enzime, glicozide steroidale, celuloza, saruri minerale. Principalele calitati ale Sparanghelului sunt: depurativ, diuretic, drenor hepatic, biliar, pulmonar, fluidifica secretiile bronhice, mareste cantitatea de urina, stimuleaza digestia, afrodiziac, usureaza tranzitul intestinal, intareste sistemul imunitar, adjuvant in cancer. In fitoterapie este utilizata partea aeriana si trebuie recoltata de la jumatatea lunii mai pana la jumatatea lunii iunie.Uz intern:- anorexie, afectiuni biliare, afectiuni cardiace (sedativ), astenie fizica si intelectuala, bronsite, convalescenta, demineralizare, diabet, digestie lenta, edeme, guta, impotenta, insuficienta hepatica si renala, litiaza urinara, nevroza, palpitatii, prostatite, retentii hidrosodate, vascozitate sangvina - sub forma de planta proaspata, consumat ca atare, sirop, tinctura, infuzie din lastari tineri.Contraindicatii:- Consumul plantei este interzis in cistite si reumatism.Medicina naturista: Radacina sparanghelului, fiarta in otet,  se foloseste in tratamentul paradontozei. Ceaiul de sparanghel este si el folosit pentru actiunea lui diuretica care se datoreaza continutului in acizi malic si citric.Lastarii plantei apar pe un rizom si reprezinta de fapt viitoarele tulpini florifere ale plantei. Pentru a fi pastrati in stare etiolata lastarii sunt feriti de razele soarelui prin bilonare, o lucrare agricola care presupune ingroparea plantelor in pamant pana la un anumit nivel. Cultura sparanghelului devine rentabila de abia din al treilea an de la infiintare, atunci cand primii lastari sunt pregatiti pentru recoltare. Recoltarea este una din cele mai dificile lucrari in cultivarea sparanghelului si se face manual. Cultivarea sparanghelului Planta nu are cerinte deosebite fata de clima, rezistand la iernile reci. Se uda moderat si adeseori se cultiva neirigat. Fata de sol in schimb este pretentios, crescand doar in soluri nisipoase, bine drenate, cu un pH usor acid (6,5), bogate in turba si resturi organice. In primul rand, trebuie avut in vedere ca o cultura de sparanghel poate fi exploatata peste 15 ani. Sunt doua etape de care trebuie tinut cont: obtinerea materialului saditor si cultivarea acestuia. Obtinerea puietilor se face pe un teren bine ingrasat, sapat adanc inca din toamna. Primavarea terenul se grebleaza si se niveleaza, lucrare cu care se poate incorpora in sol si un ingrasamant pe baza de azot. Insamantarea se face la sfarsitul lunii aprilie, pe randuri situate la 30 cm unul de altul; samanta se ingroapa nu foarte adanc, la 3 cm. Pe acelasi rand, distanta intre plante se lasa de 5 cm. Imediat dupa semanat parcela se tavalugeste usor si se stropeste. Udarea se reia o data la 3 zile, nu foarte insistent. Singura lucrare de care mai este nevoie pana in toamna este indepartarea buruienilor, care se face manual. In conditii ideala, in luna octombrie deja ar trebui sa avem o parcela bogata, cu plante ale caror tulpini ating 20 cm. Aceste tulpini sunt cosite, arse si lasate chiar pe parcela, dupa care se adauga un strat superficial de pamant (pentru a proteja radacinile de inghet). In al doilea an operatiunile se repeta identic. Sfat: pentru a utiliza la maxim terenul, in acesti doi ani printre randurile de sparanghel pot fi semanate legume precum ceapa, salata, usturoiul sau fasolea, care se recolteaza in acelasi an. In al treilea an se poate trece la a doua etapa, la infiintarea culturii propriu-zise. Terenul trebuie sa fie, ca si in prima etapa, bine desfundat si ingrasat inca din toamna. Primavara inainte de plantare, in luna aprilie de regula, se amenajeaza parcela astfel: la distanta de un metru si jumatate unul de altul se sapa santuri adanci de 30-40 cm, si late de 40 cm. In aceste santuri se planteaza puietii, la o distanta de 40 cm si 6-8 cm adancime. Puietii se musuroiesc imediat dupa plantare si se uda abundent. Treptat, pe masura ce se dezvolta, plantei ii cresc radacini care tind sa iasa deasupra solului; acestea se acopera cu pamant, aceasta fiind de altfel singura lucrare alaturi de indepartarea

buruienilor care se face in primul an. Toamna tulpinile se cosesc si se ard, lasandu-se pe parcela. In al doilea an lucrarile se repeta si de abia din al treilea se pot recolta primii lastari.

In acest an, primavara devreme randurile se biloneaza pana la o inaltime de 25 -30 cm. Bilonul trebuie sa fie uniform iar pamantul foarte bine maruntit. Recoltarea se va face inainte ca lastarii sa ajunga la suprafata. Recoltarea este pretentioasa si are implicatii in dezvoltarea ulterioara a plantei: daca se recolteaza foarte multi lastari, planta va fi slabita, se va dezvolta mai greu si va fi mai putin rezistenta la conditiile meteo si fata de boli si daunatori.  

Biloane pe un camp de sparanghelRecoltarea se face o singura luna pe an, de la jumatatea lui mai pana la jumatatea lunii iunie. De pe un hectar productia medie inregistrata este 2,5 - 6 tone la un hectar. Imediat dupa recoltare, pana la sfarsitul lui iunie biloanele se desfac si plantele sunt lasate sa creasca in voie. Toamna se executa aceeasi lucrare obisnuita, de cosire si ardere a tulpinilor. Consumul de sparanghel Sparanghelul trebuie sa fie foarte proaspat. Imediat dupa recoltare, el se tine in ladite acoperite cu un prosop ud, ferite de soare. Se pot pastra astfel maxim 3 zile.  Supa de sparanghel cu smantana Avem nevoie de: 1 kg sparanghel, 2 linguri de faina, 100 ml de smantana, 3 galbenusuri fierte, 100 gr unt, 1 legatura patrunjel, sare si piper dupa gust Mode de preparare: Se spala firele de sparanghel si se taie varfurile, iar partea lemnoasa se pune la fiert cu 1 litru de apa si sare;  Se rumeneste faina in putin unt, se stinge cu putina zeama din care fierbe sparamghelul; Se pune faina peste sparanghel si se lasa sa fiarba bine, apoi se trece totul prin sita; Intr-un castron se freaca restul de unt cu galbenusurile si cu smantana;  Zeama obtinuta dupa trecerea prin sita, se toarna peste pasta din oua si smantana si se adauga varfurile de sparanghel fierte separat. Se adauga la sfarsit patrunjelul tocat, sarea si piperul.

Denumire stiintificaCeea ce se cunoaste astazi sub numele de sparanghel, sunt de fapt radacini tinere de Asparagus Officinalis. Planta a fost folosita din cele mai vechi timpuri ca leguma, datorita gustului delicat si proprietatilor sale diuretice.

IstoriePutem incerca sa aruncam o privire spre est si una spre vest pentru a incerca sa gasim originile sparanghelului, dar acestea nu se pot determina cu certitudine. Sparanghelul a aparut tarziu in bucataria chineza, dar astazi Taiwanul a obtine beneficii insemnate din exportul acestui ingredient. Desi planta creste mai bine in soluri nisipoase si climate racoroase, s-a adaptat de minune in Egipt, Spania si Siria.Pentru greci, sparanghelul era o planta salbatica. Scriitorul roman Cato a fost primul care a detaliat instructiunile de cultivare a sparanghelului. Plinius cel Batran include planta in opera sa, „Materia Medica”. Juvenal era un consumator fervent de sparanghel, iar imparatul Augustus a lansat cu succes expresia: velocius quam aspatagu coquatur (mai repede decat ai gati sparanghelul).Cea mai veche carte de bucate cunoscuta, cea a lui Apicius, scrisa in secolul al III-lea, „De re coquinaria”, contine si o reteta cu sparanghel.Se stie ca sparanghelul este cultivat de mai bine de 2000 de ani in regiunile mediteraneene. In secolul al II-lea i.H., romanii stiau deja nu numai cum sa-l cultive si sa-l prepare, ci si cum sa-l conserve prin congelare.De cand regele Ludovic al XVI-lea al Frantei a dispus construirea de solarii speciale pentru a se bucura de sparanghel in tot timpul anului, acesta este denumit si „Hrana regilor”.Bartolomeo Sacchi, mai cunoscut sub numele de Platina, bibliotecar papal, a mentionat sparanghelul in lucrarea sa „Despre placerile cuvenite si sanatate”, in 1475.Abia in secolul XIX sparanghelul a devenit vedeta dineurilor simandicoase. Brillat-Savarin spunea: „Este cu siguranta foarte bun, dar la cat costa doar regii si printii si-l pot permite”.

EtimologieDenumirea „sparanghel” provine din latina („asparagus” in latina clasica si „sparagus” in cea medievala). La randul sau, termenul latin provine din limba greaca, din „aspharagos”, provenit si acesta din cuvantul persan „asparag”, insemnand tulpina.

CultivareSparanghelul se adapteaza la o intreaga serie de conditii de clima si sol (din Rusia pana in Guatemala), dar cel mai bine se simte in zone asemanatoare celei mediteraneene (cum ar fi California si Mexicul).Planta are nevoie de soluri usoare, nisipoase si de ingrasamant natural. In primul an nu da tulpini, in cel de-al treilea tulpinile sale fiind excelente pentru consum.Tulpinile de sparanghel cresc dintr-o coroana care se gaseste la cca. 30 de centimentri sub sol. Ele sunt de culoare alba, pana cand sunt expuse la lumina; devin verzi pentru ca fotosinteza le dezvolta clorofila. Planta este perena, traind 30-35 de ani.Peru este cel mai mare exportator de sparanghel, urmat de China si Mexic. Cei mai mari importatori sunt SUA, Uniunea Europeana si Japonia.

AlegereSe aleg tulpinile ferme, ale caror varfuri sunt compacte; culoarea trebuie sa fie verde deschis, cu nuante purpurii catre varfuri, iar partea alba, mai lemnoasa, nu trebuie sa depaseasca 15% din lungimea totala. Daca sparanghelul are varfurile deschise, tulpini moi si patate, sau un miros care indica deteriorarea, nu trebuie ales. Strangeti in mana legatura de sparanghel si, daca scartaie, atunci veti sti sigur ca este proaspat.Se crede ca tulpinile mai subtiri sunt mai gustoase si mai fragede decat cele groase, confundate cu tulpini batrane. De fapt, cu cat planta e mai tanara, cu atat produce tulpini mai groase, mai fragede si mai gustoase.

DepozitareSparanghelul este foarte delicat si perisabil. Sparanghelul proaspat se pastreaza 3-4 zile in frigider, acoperit lejer cu o punga de plastic, cu tulpinile infasurate in prosoape de hartie umede, sau cu coditele cufundate in 5-10 cm de apa rece, intr-un pahar inalt (cum se tin verdeturile: marar, patrunjel etc.). In acest din urma caz, partea superioara a tulpinilor se acopera cu o punga de plastic care lasa planta sa respire.Sparanghelul oparit se poate pastra chiar si 9 luni, in congelator.

Varietati

Exista trei varietati de sparanghel, deosebite dupa culoare: alb, verde si rosu. Sparanghelul verde este cel mai comun, cel rosu este foarte rar.

Sparanghelul alb are calitati identice cu cel verde, inclusiv nuantele purpurii, diferind doar culoarea de baza si, poate, putin intensitatea gustului. Tulpinile sale sunt culese mai devreme, inca de sub pamant, pana sa aiba timp sa iasa la suprafata si, luand contact cu lumina, sa inceapa sa asimileze clorofila.

Varietatea rosie este mai dulce si are continut de fibre mai mic. Sparanghelul rosu este originar di Italia, unde este cunoscut si sub numele de „Violetto d’Albenga”. Mai este cultivat pe scara larga in SUA si Noua Zeelanda.

Cum se pregateste pentru gatitSe spala sparanghelul sub jet de apa rece si se scurge bine.Tulpinile proaspete se prepara indepartand capetele inferioare, acolo unde culoarea paleste. O alta metoda este de a indoi tulpina, ea rupandu-se de la sine in zona unde incepe sa se intareasca. Dupa curatare, tulpinile nu vor fi de aceeasi dimensiune, lucru ce trebuie luat in considerare daca dorim o anume prestanta vizuala a preparatului.Tulpinile mai mature, mai tari si mai lemnoase, se prepara prin indepartarea capatului lemnos. Daca tulpina pare si ea tare, se curata de coaja cu un cutit ascutit. Daca prezentarea este importanta, se taie tulpinile la lungimi egale.Daca reteta indica sparanghel taiat bucati, acesta se taie diagonal in bucati de 2-5 cm lungime. Aceasta tehnica asigura o expunere mai mare a sectiunii, sparanghelul astfel preparat gatindu-se mai repede si mai usor.

Cum se gatesteDin ce in ce mai multe voci recomanda prajirea sparanghelului in ulei, motivand prin faptul ca moleculele ce dau gust si aroma legumei sunt solubile in apa, acestea pierzandu-se deci in mare parte in timpul fierberii. Uleiul fierbinte le pastreaza insa in interiorul tulpinii, intensificand astfel gustul si aroma.Spre deosebire de majoritatea legumelor, unde exemplarele mai fine sunt mai fragede, tulpinile groase de sparanghel sunt cele mai gustoase si mai fragede.Trebuie evitat gatitul sparanghelului in vase de fier, caci preia gustul acestuia si se decoloreaza.

Fierbere in aburiSe leaga tulpinile de sparanghel pregatite, pentru a fi manuite mai usor. Tulpinile vor sta in picioare, sprijinite pe capatul mai tare; acest capat este mai dens si se va gati mai greu.Se foloseste un un steamer : in oala se pune un strat de apa de 5 cm grosime. Se da apa in clocot si, cand incepe sa fiarba, se acopera cu un capac. Se fierbe apa pana ce sparanghelul se face fraged, dar ramane inca crocant (intre 2 si 8 minute).

Timpul de gatit variaza functie grosimea tulpinilor si de varsta lor.Daca sparanghelul se serveste rece, se pune imediat sub jet de apa rece.

Fierbere in apaSe umple cu apa un vas mare si adanc; se adauga putina sare. Se da apa in clocot, la foc iute. Se adauga sparanghelul si se fierbe 2-6 minute, pana ce se fragezeste, dar ramane crocant.Se scot tulpinile, se usuca cu prosoape de hartie si se servesc.Daca sparanghelul se serveste rece, se pune imediat sub jet de apa rece.

Frigere pe gratarInainte de a fi pus pe gratar, sparanghelul se opareste in apa clocotita, cu putina sare, timp de 1 minut. Se trece apoi sub jet de apa rece si se asaza pe gratar, perpendicular pe grilajul acestuia. Se lasa spatiu intre tulpini, cat sa nu se atinga. Se frige pe gratar pana ce se face fraged, ramanand insa crocant, adica timp de 2-3 minute pe fiecare parte, intorcandu-l doar o data.

Coacere in cuptorSe incalzeste cuptorul la 200 °C. Se intind tulpinile de sparanghel pe o tava de copt, lasand putin spatiu intre ele; daca tulpinile se ating, au tendinta sa se inmoaie in loc de a deveni crocante. Se stropeste sparanghelul cu putin ulei vegetal, iar tulpinile se rostogolesc un pic ca sa se acopere uniform.Se coace cca. 11-17 minute, scuturand tava ocazional, ca sa se faca uniform.

PrajireSe taie tulpinile in bucatele de 2-5 cm lungime, in unghi. Se incinge o tigaie la foc mediu, se adauga 1 lingura de ulei vegetal sau de unt. Cand uleiul este fierbinte, se adauga sparanghelul si se prajeste 3-5 minute, amestecand constant, pana ce se face fraged si crocant.

La microundeSe pun tulpinile intr-un vas ceramic sau de plastic, cu varfurile in jos, adunate catre centru. Se adauga 1/4 cana apa si se acopera bine. Se gateste 4-8 minute, amestecand o data.Daca se prepara taiat bucati, se gateste 3-6 minute, amestecand o data.

BIBLIOGRAFIE :

1) www.sfatulmedicului.ro2) www.gradinamea.ro

3) www.reteteleluiradu.ro

SZASZ ANDREI-MIHAI 19.01.2011

ANUL I CLASA E

SEMESTRUL I

REFERATE BOTANICA

FUMĂRIŢA ŞI SILURUL