REFERAT

Aspecte privind evenimentele care au provocat începutul Războiului Rece

reflectate în opera autorilor Jean-Baptiste Duroselle şi Andre Kaspi, „Istoria

relaţiilor internaţionale, 1948 până în zilele noastre”,

vol. II tradus şi apărut la Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti

Jean-Baptiste Duroselle a fost un mare om de ştiinţă şi un reputat profesor

de istoria relaţiilor internaţionale la prestigioasa universitate din Paris, respectiv

la Sorbona.

El a lăsat posterităţii două volume referitoare la istoria diplomatică din

1919 până în zilele noastre, adică până în anul 1993, cu un an înaintea morţii sale.

Volumul al doilea se opreşte asupra războiului rece şi conflictelor localizate din

anii 1948 până în 1989 divizat în două părţi. A doua perioadă postbelică (1948-

1962) şi a doua parte denumită de autor „ Destinderea fragilă” 1962-1985,

abordează problematica relaţiilor internaţionale de fapt până la evenimentele din

anii 1989. Partea a treia a acestui volum care se opreşte asupra factorilor

internaţionali care au schimbat în fapt lumea postbelică după 1989 nu a mai văzut

lumina tiparului până la moartea lui Jean-Baptiste Duroselle şi această sarcină a

revenit istoricului Andre Kaspi şi el profesor la Sorbona care a continuat opera

predecesorului său la rugămintea şi cu încuviinţarea soţiei lui Duraselle, doamna

Christiane Duraselle.

În acest referat încercăm să punem în evidenţă părerile, concepţiile si

reflexiile lui Jean-Baptiste Duraselle asupra evenimentelor care au dus la

începerea şi continuarea războiului rece, cu consecinţe atât de păgubitoare pentru

întreaga omenire.

Page 1

Jean-Baptiste Duraselle relevă că în noiembrie-decembrie 1947 a avut loc

conferinţa miniştrilor de externe ai celor patru puteri aliate care au luptat

împotriva Germaniei naziste în cel de al doliea război mondial: Anglia, Franţa,

S.U.A. Şi U.R.S.S, reuniune denumită de cei mai mulţi analişti „conferinţa

ultimei şanse” s-a desfăşurat la Londra.

Din păcate, această reuniune ca şi cele care vor urma în anii imediat

următori vor marca o răcire şi apoi o tensionare a relaţiilor dintre marii aliaţi

marcând începutul „războiului rece”, destrămarea imperiilor coloniale,

expansiunea economică a ţărilor industrializate, sărăcia crescândă a ceea ce se va

numi „lumea a treia”, înmulţirea conflictelor şi „eşecul global al Organizaţiei

Naţiunilor Unite în calitate de garant al păcii..”1.

Neînţelegerile in problemele Germaniei între Marile Puteri Occidentale şi

U.R.S.S. au generat împărţirea Europei în două entităţi distincte – cea a „Lumii

Libere” şi cea a numitului „Lagăr socialist”.

După terminarea celui de-al doilea război mondial a început de fapt

Războiul Rece, în care se înfruntau Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Fiecare

dintre aceste două superputeri au adunat în jurul lor adepţi şi prozeliţi. Curând a

apărut o a treia forţă, China, care a încercat să se delimiteze faţă de cei doi poli

principali.

Care sunt originile războiului rece? Cum se explică faptul că, deşi izbucnesc

conflicte pe toate continentele, acestea îşi păstrează caracterul local (sau regional)

şi nu generează într-un război planetar, care putea produce mai multe pagube decât

utilizarea armelor nucleare? Cum au evitat marile puteri o confruntare directă? Ce

politici ar putea să elaboreze şi să aplice celelalte naţiuni? Acestea sunt aspectele

cărora Duraselle încearcă să le găsească un răspuns.

Prin dispariţia Uniunii Sovietice totul s-a schimbat. Pe coperta acestui volum

sunt câteva concluzii care pot fi puse în încheierea acestui referat, însă am socotit

că este bine să le punem chiar la început. În timp ce Rusia, China şi Uniunea

Europeană continuă să deţină un loc important în viaţa internaţională, doar Statele

Unite şi-au păstrat statutul de superputere politică, diplomatică, economică,

Page 2

tehnologică, militară şi culturală. Există vreo garanţie că pacea va triumfa? Care

sunt riscurile unei conflagraţii mondiale? În ce zone ar putea izbucni conflicte?

Care sunt consecinţele atentatelor de la 11 septembrie? ... Cum a devenit Rusia

moştenitoarea Uniunii Sovietice? Care au fost consecinţele dezmembrării

imperiului sovietic şi ale căderii zidului Berlinului?... Consecinţele mondializării,

ale expansiunii islamului sunt doar câteva dintre problemele la care se pot oferi

răspunsuri.

După eşecul conferinţei „ultimei şanse” de la Londra, la care au participat

cei patru miniştri de externe, în noiembrie şi decembrie 1947 (Anglia, Franţa,

S.U.A. Şi U.R.S.S.) n.n. şi constituirea bizonei de către anglo-saxoni, părea

limpede că nici un acord nu era posibil într-un viitor previzibil, cu U.R.S.S.

Începând din ianuarie 1949, s-a impus principiul unei conferinţe in trei,

referitoare la Germania (S.U.A., Anglia şi Franţa) n.n. Această conferinţă s-a

întrunit la Londra la 23 februarie 1949, în ciuda protestelor sovietice.

În replică o reuniune a miniştrilor afacerilor externe ai U.R.S.S.,

Cehoslovaciei, Poloniei şi Iugoslaviei a avut loc la Praga şi participanţi au

condamnat negocierile separate de la Londra ale puterilor occidentale şi S.U.A. în

problema germană.

Ca urmare, la 20 martie 1949, mareşalul Sokolovski, reprezentat sovietic în

Consiliul interaliat de la Berlin şi preşedinte în acea etapă a acestui organism, i-a

suspendat lucrările şi, drept urmare, toate organismele cvadripartite de la Berlin

au încetat să mai funcţioneze.

Reprezentanţii unor state occidentale şi ai S.U.A. au discutat şi au ajuns la

un acord privind statutul celor trei zone occidentale ale Berlinului şi au constituit

un Oficiu militar de securitate separat. Drept urmare U.R.S.S. a decis să

controleze din punct de vedere militar relaţiile zonelor occidentale ale Berlinului

şi să supravegheze Vestul Germaniei controlat de S.U.A., Anglia şi Franţa.

Comandanţii occidentali ai zonei Berlinului de Vest, generalii Clay,

Robertson şi Koenig au hotărât să pună în circulaţie în spaţiul lor de ocupaţie o

monedă nouă „Deutsche Mark” şi au creat o Bancă de Stat unică pentru cele trei

Page 3

zone occidentale ale Berlinului.

La rândul său mareşalul sovietic Sokolovski, a anunţat şi el pe 22 iunie

1949 o reformă monetară în zona răsăriteană a Berlinului şi a închis şi ultimul

organism cvadripartit care mai funcţiona „Komandatura” din Berlin, instituind o

blocadă totală a zonelor occidentale din sectoarele vestice ale capitalei germane.

Drept urmare a acestei blocade a Berlinului, occidentalii au organizat

aprovizionarea sectorului lor printr-un „pod aerian” şi au adus problema

Berlinului în dezbaterea Consiliului de securitate al O.N.U., dar nu s-a putut

ajunge la un acord deoarece U.R.S.S. a uzat de dreptul de veto şi din acest

moment, septembrie 1949, putem spune că a început „Războiul Rece”.

O problemă care a preocupat liderii puterilor occidentale, Churchill, Blum,

Spaak şi de Gasperi a fost cea privind crearea unei Mişcări europene, care a

cuprins la început, în anul 1948 prin Pactul de la Bruxelles, Franţa, Regatul Unit

al Marii Britanii, Belgia, Olanda şi Luxemburg, ţări care au decis în ianuarie 1949

crearea Consiliului Europei la care au aderat zece state: Franţa, Marea Britanie,

Italia, Belgia, Olanda, Suedia, Danemarca, Irlanda, Norvegia şi Luxemburg. Au

mai fost invitate să adere la acest organism Turcia, Grecia şi Islanda.

Problema germană a preocupat în continuare guvernele occidentale şi

U.R.S.S. Acestea au purtat tratative îndelungi în anii 1948-1949, dar fără un

rezultat concret. Ca urmare, în mai 1948 a fost adoptată de către Consiliul

parlamentar al părţii de vest a Germaniei „legea fundamentală de la Bonn”, în

fapt Constituţia noului stat federal. În august 1949 au fost organizate primele

alegeri libere din Germania Federală. La 14 septembrie 1949 a fost ales

preşedinte al noului stat Republica Federală Germană, Theodor Heuss, iar pe 15

septembrie 1949, Konrad Adenauer a devenit cancelar al Germaniei de Vest.

Ca urmare a acestor evenimente, U.R.S.S., cu sprijinul comuniştilor

germani, a convocat la 7 octombrie 1949, Consiliul poporului care a hotărât

crearea, în partea răsăriteană a Germaniei, un al doilea stat german, Republica

Democrată Germană având ministru-preşedinte pe Otto Grotewohl. Administraţia

Page 4

militară sovietică a fost desfiinţată pe 10 octombrie 1949 în partea răsăriteană a

Germaniei, dar practic deciziile în această zonă aparţineau Moscovei.

În mai 1951, în urma unor tratative îndelungi, Germania Federală a fost

primită ca „membru participant” în Consiliul Europei. În perioada care a urmat

S.U.A., Marea Britanie şi Franţa au acceptat ca Republica Federală Germană să

reia relaţiile diplomatice cu alte state.

La rândul său, Republica Democrată Germană a încheiat un acord cu

Polonia privind graniţa dintre cele două state pe linia Oder-Neisse şi un alt

document care reglementa graniţa cu Cehoslovacia.

Statele occidentale au reuşit în 1951 să rezolve problemele regiunii Saar şi

să pună capăt, măcar formal, disputei franco-germane în această problemă.

O problemă viu disputată în cercurile politice şi militare occidentale a fost

aceea a constituirii unei armate europene, la care să participe, în condiţii acceptate

şi de către Franţa şi unele contingente germane, plan susţinut şi de către generalul

american Eisenhower la sesiunea Consiliului Atlantic de la Roma, desfăşurată în

noiembrie 1951.

Ruptura care s-a produs între U.R.S.S. şi puterile occidentale, îndeosebi

după 1947, a determinat factorii politici şi militari ai puterilor Europei

Occidentale şi ai S.U.A. să recurgă la un nou sistem de alianţe politice şi militare,

fapt parafat la Conferinţa de la Bruxelles din martie 1948 a ţărilor din Benelux,

când s-a semnat Tratatul din capitala Belgiei pe o perioadă de cincizeci de ani.

Urma ca în această alianţă defensivă să participe principala putere economică şi

militară a lumii, Statele Unite ale Americii, statele Uniunii de la Bruxelles şi

Canada. La 18 martie 1949 a fost dat publicităţii textul „Pactului Atlantic”, care

îşi propunea să apere regimul democratic de tip occidental şi statul de drept şi se

angaja să amelioreze situaţia economică şi socială a popoarelor care aderau la

această alianţă. Cea mai importantă parte a noului pact se referea însă la clauze

militare. Se sublinia în acest document că el este în acord cu Carta Naţiunilor

Page 5

Unite şi este îndreptat numai şi numai împotriva oricărei agresiuni.

Pactul Atlanticului de Nord a fost semnat la 4 aprilie 1949 în sala

Departamental Auditorium a Departamentului de Stat al Statelor Unite ale

Americii şi a intrat în vigoare la 24 august 1949 după ratificarea lui de către

Parlamentele celor 12 state membre. Statele Unite ale Americii au acordat un

ajutor militar rapid statelor americane semnatare ale Pactului de la Rio de Janeiro

şi Canadei, Greciei, Turciei, Iranului, Coreei, Filipinelor şi statelor europene

membre ale pactului Atlantic, în paralel cu ajutorul economic acordat prin planul

Marshall.

La Organizaţia tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O. - North Atlantic

Treaty Organisation) au aderat statele europene membre ale tratatului de la

Bruxelles, Statele Unite ale Americii şi Canada. La 15 martie 1949 au fost

invitate să adere la Pactul Nord Atlantic, Norvegia, Danemarca, Islanda,

Portugalia şi Italia, care la Conferinţa de la Lisabona din februarie 1952 au fost

primite în N.A.T.O.

Reacţia U.R.S.S. şi a ţărilor satelite la constituirea N.A.T.O. nu s-a lăsat

aşteptată prea mult. Acest organism a fost caracterizat drept agresiv, îndreptat

împotriva Uniunii Sovietice fiind în contradicţie cu tratatul de ajutorare şi

prietenie din 1942 dintre U.R.S.S. Şi Marea Britanie, cu tratatul franco-sovietic

de ajutorare şi prietenie din 1944 şi cu toate acordurile şi tratatele semnate între

U.R.S.S., S.U.A. şi Marea Britanie, la Yalta, Potsdam şi în alte părţi2.

U.R.S.S. a instituit asupra Europei răsăritene o adevărată zonă de ocupaţie

care cuprindea în primăvara anului 1948: Germania de Est, Polonia,

Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Albania şi România. Unele din

aceste ţări erau legate de U.R.S.S., prin tratate cu caracter politic, dintre care

primele au fost semnate chiar din perioada celui de-al doilea război mondial

(Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia) documente care erau îndreptate împotriva

Germaniei naziste.

Page 6

Aceste ţări au încheiat, îndeosebi în anii 1948-1949 o serie de tratate

bilaterale pe durate care mergeau până la 20 de ani, fiind în general tratate

referitoare la probleme economice, dar şi politice şi militare.

Deşi câştigaseră alegerile libere din mai 1946, cu 38% din voturi,

comuniştii cehoslovaci conduşi de Gottwald au adoptat, la presiunea U.R.S.S., o

poziţie tot mai dură faţă de aliaţii cu care guvernau şi au realizat o lovitură de stat

în februarie 1948, preluând frâiele puterii şi tensionând şi mai mult relaţiile cu

occidentul. Aceste evenimente, ca şi blocada Berlinului „ au împins războiul rece

într-o fază nemaiîntâlnită până atunci, fapt care a grăbit în fapt constituirea

Pactului Atlanticului de Nord (NATO)3.

În acest context au intervenit şi neînţelegerile conducerii sovietice cu

Iugoslavia, Iosif Broz Tito împotrivindu-se politicii lui Stalin de subordonare a

ţării sale ruşilor.

După o perioadă de timp în care pe plan internaţional au avut loc

evenimente deosebite, printre care preluarea puterii în China de către comuniştii

chinezi conduşi de Mao Tzedun, cu consecinţe imprevizibvile în acesa vreme, au

apărut problema Israelului şi războiul din Palestina, crizele din Orientul Mijlociu,

problemele din Africa de Nord, emanciparea Asiei de Sud-Est, obţinerea

independenţei de către India, Birmania, Filipine şi Indonezia, au izbucnit

conflicte militare în diferite zone ale lumii, care au amplificat „Războiul Rece” şi

au intensificat cursa înarmărilor.

O problemă care a inflamat lumea prin consecinţele sale a fost aceea a

războaielor din Indochina şi Peninsula Coreea în care au fost antrenate marile

puteri, Franţa, S.U.A., U.R.S.S., China şi Marea Britanie şi care au făcut ca

„Războiul Rece” să fie şi mai mult amplificat.

În anii 1958-1961 a intervenit din nou criza Berlinului. Statutul Berlinului,

aşa cum am revelat mai înainte data din 1945, de la acordurile de la Potsdam,

capitala fostei Germanii fiind împărţită în zone de ocupaţie engleză, americană,

franceză şi sovietică. Exodul germanilor din Est spre Republica Federală

Page 7

Germană nu a putut fi împiedicat încât numai în perioada 1952-1961, circa

2.245.000 de refugiaţi au plecat din R.D.G.

La 12-13 august 1961 linia dintre sectorul sovietic şi cele trei sectoare

occidentale ale Berlinului a fost barată şi autorităţile R.D.G. au început

construirea zidului Berlinului, ceea ce implica oprirea oricărei călătorii a

berlinezilor din Est spre Vest, acţiune care a făcut ca „Războiul Rece” să se

amplifice şi mai mult, aducând pentru moment suspendarea oricărui contact între

cele două state germane.

Evident, sunt şi alte evenimente pe planul relaţiilor dintre marii aliaţi din

timpul celui de-al doilea război mondial care au contribuit la amplificarea

„Războiului Rece”, care a durat, aşa cum se cunoaşte, până în anii 1988-1992,

când au avut loc importantele schimbări care au determinat în mare parte triumful

principiilor democratice în relaţiile internaţionale şi s-a pus capăt, în linii mari,

confruntării între marile puteri.

În legătură cu această perioadă, Andre Kaspi face următoarele remarci, care

sunt de fapt o concluzie a acestui referat: „ Anii nouăzeci au transformat profund

relaţiile internaţionale. Uniunea Sovietică s-a scufundat cu totul în cotloanele

uitate ale istoriei. Doar Statele Unite şi-au păstrat statutul de supraputere. Mai

mult chiar, S.U.A. ocupă un loc pe care nici un stat nu l-a ocupat vreodată în

trecut. Uniunea Europeană îşi continuă şontâc-şontâc, mersul înainte. China îşi

face o intrare zgomotoasă în contextul internaţional, menţinând însă – pentru cât

timp încă – un regim inspirat din marxism-leninism. Focare de incendiu se aprind,

se sting, recapătă vigoare, se deplasează. Noile tehnici de informaţie, globalizarea

economică şi mondializarea ameninţărilor metamorfozează legăturile dintre

indivizi, dintre popoare, dintre state”4.

Putem remarca în încheierea acesuti referat că „Războiul Rece”, care are

cauze adânci în relaţiile internaşionale, provocat şi întreţinut de marile puteri, a

adus prejudicii imense popoarelor de pe întregul glob, cu consecinţe care

marchează şi astăzi situaţia economică şi socială a multor ţări şi popoare.

Page 8

Bibliografie:1. Jean-Baptiste Duraselle, Andre Kaspi, Istoria relaţiilor internaţionale, 1948- până în zilele noastre, vol. II, Editura Ştiinţelor Sociale şi politice, pag. 112. Ibidem, pag. 283. Ibidem4. Op. Cit., Andre Kaspi, în capitolul „Avertisment”, vol. II, pag. 5-6

Page 9